new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 3 din 3
  • «
  • 1
  • 2
  • 3
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu- De-a puia gaia
Vlad Musatescu- De-a puia gaia
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:40 PM | message # 31
30. INTERMISSION
Se pare că declaraţia mea nu se bucură de prea mare trecere.
Madam Nachtigal, fără să lase scrisoarea din mînă, mă priveşte
pe sub sprîncene, de parcă ar fi anchetatorul. După care,
striveşte trabucul în ceaşca de cafea, răsucindu-l şi stîlcindu-l
în toate chipurile, pentru ca apoi să zîmbească strîmb şi să mă
întrebe (la fel de oblu):
- Şi, tălică, îţi închipui că înghiţim asemenea gogoşi
scriitoriceşti? Adică vrei să ne faci a crede că n-ai ascultat
banda? Nu ţine figura, dom’le Conan! Oi fi mata vreun detectiv,
dar nici noi nu sîntem căzuţi în cap...
Amfitrioana mă calcă pe nervi.
- Ascultă, doamnă Nachtigal, nu-mi stă în obicei să-ndrug
minciuni cu duiumul, aşa cum mi s-a întîmplat s-aud pe-aici,
pe la dumneavoastră... Asta, ca să fim „în clar”...
Murmurul asistenţei mă sileşte să privesc la mutrele
respectivilor. Pînă şi fraţii Flintaş, pe care îi socoteam cîştigaţi
de partea dreptăţii, pînă şi Sică Finichi, cel care mi se alăturase,
mă privesc chiondorîş, de parcă le-aş fi citit dosarele de cadre.
De ceilalţi nu mai pomenesc. Toţi poartă pumnale în ochi.
Mă ridic de pe scaun. Toată lumea execută, la comandă
teleghidată, aceeaşi mişcare.
Uimit de efectul neaşteptat al iniţiativei mele nevinovate, mă
aşez la loc.
Adunarea ia din nou loc pe scaune. Parcă am fi un balet
mecanic. Pentru a preîntîmpina manifestările de mimetism ale
menajeriei, răcnesc din adîncul plămînilor, cu riscul de-a-mi
provoca o spargere de vase:
- Nimeni să nu se mişte de la loc! Gata! Ajunge! Nu mă mai joc.
S-a terminat chestia cu „de-a puia-gaia”! Sînt lămurit...
Încep să mă plimb prin living-room, urmărit de laserele în
funcţiune, ale privirilor celor aşezaţi în jurul mesei.
Aruncînd o uitătură fugară, îmi dau seama că furtuna s-a
potolit. Afară nu se distinge nimic. Însă, se aude roind apa pe
acoperiş, scurgîndu-se şuvoaie pe cimentul din jurul clădirii.
E mai mult de-o jumătate de oră, de cînd mă învîrt prin imensa
odaie. Cred c-am bătut peste doi kilometri. Exact ca-n
prescripţiile medicale ale prietenului meu, Doru-doctoru’.
În răstimpul plimbării, izbutesc să recapitulez discuţiile avute
cu prilejul jocului născocit de mintea mea sclipitoare.
Rezultate = nule. Toţi îl vizitaseră pe inginer. Însă ultimul,
care-l văzuse, şi încă mort, eram tot eu. Să fiu asasinul?
Imposibil. Doar sînt în deplinătatea facultăţilor mele mintale.
Care nu-s de ici, de colo...
Singura chestie serioasă era demascarea impostoarei. Dar nu mi
se datora mie, ci spaimei care intrase în sufletul mic al
solistului.
Am obosit. Văd că zorile îşi întîrzie apariţia. Privesc la cadranul
ceasului...
- Nu mai căta la ceapa aia, a dumitale, că tot nu merge bine,
las’ că-ţi dau eu ora exactă: a trecut de trei şi jumătate, plus
ceva mărunţiş...
Coana Mariţa îşi balansează ceasul de buzunar, cred că-i un
„Rosskopf-petent”, antebelic, agăţat de-un lanţ de fier (probabil
inoxidabil).
Verific, uitîndu-mă încruntat la „Omega” mea. A stat la unu şi
zece.
- Uite ce-i, maestre – mă lămureşte madam Nachtigal -, hai să
spunem lucrurilor pe nume... sîntem toţi de părere că, dacă-i
vorba să fim bănuiţi de asasinat, nu putem fi singurii, atîta
vreme cît ne ascunzi ce-i cu banda lăsată moştenire de Zighi...
O reped înciudat:
- Dar cine altcineva, în afară de voi?...
- Dar ce, tălică eşti scutit? Doar eşti major şi vaccinat... Nu
avem altă soluţie decît s-ascultăm cu toţii magnetofonul...
Astfel scapi de bănuiala ce te apasă... Ne şopteşte cineva că ştii
mai multe în legătură cu moartea lui Zighi... Vrem s-ascultăm
ce-a dorit să-ţi spună răposatul...
Corul, dezlănţuit de propunerea (dealtfel judicioasă) a coanei
Mariţa, face să zbîrnîie ferestrele.
Trec imediat în capul mesei, bat cu pumnul în tăblia ei, cerînd
linişte desăvîrşită:
- Va să zică, nu vă inspir încredere? Bine! Să nu vă pară rău,
scumpii mei... Aducem magnetofonul aici... Priză avem, curent
este, aşa că va trebui să funcţioneze... Iar cînd va porni să
vorbească, vă veţi muşca pumnii...
- De unde le ştii, tălică, aşa, ca la carte? Ai ascultat cumva?...
Insolenţa doamnei Nachtigal depăşeşte orice limită.
- Coană Mariţo – i-o trîntesc verde în faţă -, eu n-am nevoie
s-ascult ca să ştiu, eu deduc... E bine?
- Atunci să deducem aici aparatul! – propune madam Nachtigal.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:41 PM | message # 32
31. AUTORECVIEM PENTRU VOCE SOLO... FĂRĂ
COR, ORCHESTRĂ ŞI PREA MULT TAM-TAM!
Tărăboiul declanşat de transportul magnetofonului („Grundig”!)
din odaia mortuară, însoţit de întreaga şleahtă a menajeriei de
la Posada, nu mai merită a fi descris. Ar fi penibil.
Deplasarea cortegiului nu putea fi asemuită decît cu o
înmormîntare bizară, sinistră, în care rudele însoţeau la groapă
nu rămăşiţele pămînteşti ale răposatului, ci corpul metalic al
unui agregat acustic, purtător al glasului celui decedat.
Iarăşi ne aflăm instalaţi în jurul mesei. Magnetofonul a fost
aşezat de-a dreptul pe maşina de gătit, pentru a fi la îndemînă.
În dreapta aparatului l-am plasat pe Lucky, în calitatea lui dublă
de proprietar al „Grundig”-ului şi de specialist în mînuirea
acestuia.
Constatînd prezenţa tuturor celor interesaţi, mă adresez
solistului:
- Porneşte-l, domnule Lucky!
Marele cîntăreţ pop, vedeta atîtor nunţi şi botezuri, apasă un
buton. Aparatul rămîne nepăsător şi rece. Refuză (cu
încăpăţînare) să se supună comenzii.
De emoţie, solistul începe să scîncească:
- E mort, maestre! Mi-a stricat magnetofonul!...
N-ar fi exclusă şi această posibilitate. Inginerul, cînd îl bătusem
prieteneşte pe umăr, căzuse cu capul peste tabloul de comenzi.
Actriţa ne salvează, intervenind brusc:
- Cum vrei să meargă, nenorocitule, dacă nu l-ai băgat în
priză?!
Într-adevăr, ştecherul zăcea lîngă picioarele aragazului. Solistul
se consideră insultat, drept care se răţoieşte la Gilly:
- Las-o mai moale, fericito, unde vezi priză la maşina de gătit?
Cu tactul care mă caracterizează, întreprind o acţiune de
temperare a spiritelor.
În primul rînd, le dau dreptate amîndorura:
- Nici o maşină electro-tehnică nu funcţionează fără curent, iar
aragazele încă n-au fost prevăzute cu priză. Astea-s fapte de
necontestat! Lăsaţi că aranjez eu lucrurile...
Satisfăcut de aforismele emanate cu atîta alegreţă de spirit, mă
îndrept către uriaşul bufet al coanei Mariţa.
Din timpul celebrului prînz de gală, observasem că-n sertarul
principal se află un prelungitor. Vreo cinci metri de fir electric,
nici mai mult, nici mai puţin. Îl extrag din cutia de carton
(„Pişcoturi pentru şampanie”) în care se găsea adăpostit. Fără să
ţin seama de bîţîiala suspectă a ştecherului, îl vîr de-a dreptul
în priza de lîngă uşă.
În aceeaşi clipă, se produce o scînteie albăstruie, simt cum mă
scutură cineva, zdravăn şi începe să mă zgîlţîie cu o frecvenţă
din ce în ce mai sporită.
Noroc că se stinge lumina, c-altminteri muream electrocutat.
Spre bucuria asistenţei din jurul mesei.
Imediat urlu cît mai autoritar:
- Nimeni nu se mişcă de la locul său! Imediat înlocuiesc
siguranţa. Unde-i tabloul, coană Mariţo?
- Stai blînd, dom’le Conan! – mă sfătuieşte amfitrioana. Ce, vrei
să-mi dai foc casei? Lasă că mă ocup eu. Numai, scoate din
priză prelungitorul ăla. E defect. Mi-a ars de vreo cinci ori
siguranţele...
Peste treizeci de secunde, avem iarăşi lumină.
Coana Mariţa se află lîngă mine. Din aceeaşi cutie („Pişcoturi...”),
scoate un alt prelungitor. Fără să ezite cîtuşi de puţin, îl înfige
rapid în priză, porneşte cu capătul celălalt spre magnetofon şi-l
împlîntă exact la locul indicat.
De unde o fi cunoscînd, oare, sistemul de cuplare la reţea al
„Grundig”-ului? Ciudat, foarte ciudat. Dacă nu, şi bizar!
Întrucît solistul lăsase butonul de pornire apăsat, numaidecît se
stîrneşte entuziasmul ritmat al rock-urilor.
În mijlocul îndurerării generale, mai mult sau mai puţin
autentică, această muzică stenică, plină de avînt şi energie, ca
un soi de Pepsi-Cola, transpus în semnale sonore, distonează
destul de neplăcut. Însă, nu pentru toată lumea. Lucky bîţîie din
cap, extaziat de frenezia orchestrei. Aşijderea şi falsa Gilly.
Ceea ce mă uimeşte, însă, este surpriza întipărită pe chipul
doctorului Hannibal. La vîrsta lui, ritmurile rock-urilor ar fi
trebuit să-l indispună. Dar, dimpotrivă, Bilă pare să le aprecieze
într-un mod deosebit.
Aşteptăm cu toţii, nespus de încordaţi, s-auzim de ce m-a
invitat răposatul Siegfried Gaterek s-ascult banda pînă la capăt.
Pînă să se ajungă la sfîrşitul benzii, care se derulează cu 9,5 cm
pe secundă, trece aproape o jumătate de ceas.
Banda se apropie de sfîrşit. Pe rolă, nu cred să fi rămas mai
mult de zece-cincisprezece centimetri. Mai sînt opt... şapte...
şase... Şi, deodată, ca de pe cealaltă lume, se aude glasul
inginerului:
- „Maestre Conan, ambiţiile dumitale detective vor fi
satisfăcute. Regret că pentru autorecviemul meu n-am găsit o
muzică mai adecvată – s-ar fi cuvenit nişte Chopin sau Wagner,
dacă nu, chiar Stravinsky -, dar solistul nostru pop nu posedă
aşa ceva în depozit. Mesajul, pe care ţi l-am lăsat, se află pe
pista a patra...”
Banda s-a terminat. Rola se opreşte automat. Avem de-a face
cu un „Grundig”, nu cu un produs de serie.
Privesc nedumerita la asistenţă. Aceasta se uită la mine în
acelaşi chip. Chiar puţin neîncrezătoare.
Trebuie să apelez la Lucky:
- Care-i pista a patra, meştere? Cum trebuie să procedez?
Lucky îmi răspunde insolent:
- Ar fi mai bine să mă lăsaţi pe mine. Iar o să ardeţi
siguranţele... „Grundig”-ul ăsta nu-i maşină de scris...
Cîtă incultură! De unde să ştie nefericitul ăsta de solist –
specializat în petreceri rurale, nunţi şi botezuri – că marele
James Hadley Chase, unul dintre şerifii romanului poliţist negru,
foloseşte un magnetofon pentru dictarea lucrărilor sale? Deşi,
dacă ar fi posedat ceva cunoştinţe stilistice, şi-ar fi putut da
foarte uşor seama.
Însă mi-e teamă că Lucky cloceşte ceva în gămălia de creier pe
care o poartă adăpostită sub claia de plete. Dacă intenţionează
să şteargă înregistrarea?
- O să cooperăm, domnule Lucky! Mai pricep şi eu cîte ceva în
materie de instrumente electro-acustice...
- S-a văzut... – îmi răspunde guristul, încercînd vizibil să mă
compromită în faţa membrilor menajeriei.
În interesul cauzei, fiind şi eu curios s-ascult audio-testamentul
inginerului Siegfried Gaterek, îi îngădui solistului – sub stricta
mea supraveghere – să întoarcă banda.
Terminînd operaţia – destul de simplă, dealtfel -, rola porneşte
să se deruleze. Nimic. După alţi douăzeci de centimetri, iarăşi
nimic.
Lucky-Lucky geme. De parcă i-ar fi trecut un buldozer peste
corzile vocale.
- Vai mie... Mi-a şters recitalul lui Hendrix!...
Însă, n-apucă să-şi termine bocetul de jale, că inginerul
porneşte să vorbească:
- „Domnule Al Conan Doi! Cînd ai s-asculţi această bandă, eu
am să mă aflu pe altă lume... poate mai bună, poate mai rea...
dar, în sfîrşit, o lume în care am scăpat de greutăţi... Dumneata,
în mijlocul adunăturii de găinari din pensiunea Mariţei, de-abia
le vei cunoaşte... Asta, la început, pentru că, mai tîrziu, va fi şi
mai cumplit... Dar, ţinînd seama de adagiul „ars longa, vita
brevis”, să trecem la problemele noastre...”
Urmează o pauză de vreo cîteva zeci de secunde.
Inginerul începe din nou să-şi depene confesiunea:
- „În moartea mea, care nu va fi deloc întîmplătoare, trebuie să
fie implicaţi Mariţa, Bilă, Gilly şi cîntăreţul... Rapacitatea,
îndelung verificată a Mariţei, o plasează pe primul loc. Mai mult
ca sigur că Bilă îi va servi de complice, aşa cum a fost o viaţă
întreagă. Nu cred că vor conlucra cu cuplul Gilly-Lucky. Paraziţii
ăştia, prea reduşi ca să profite de avantajele unei misiuni în
colectiv, vor încerca să dea lovitura singuri. Ceea ce nu ştiu,
este modalitatea pentru care vor opta. Mobilul, însă, este mai
simplu de determinat. Banii! Cei patru sute de mii de lei, luaţi
pe casa din Bucureşti. Mariţa, la instigaţia lui Bilă, m-a denunţat
organelor economice. Mi-a ispăşit pedeapsa. Eram vinovat,
Bineînţeles, nu m-am lăsat nici tras pe sfoară. Internarea lui
Bilă, într-un „pension”, poţi să-i şi comunici, se datorează
denunţului meu. Merita, după cîte mi-a făcut, să probeze şi el
din plăcerile recluziunii. Dealtfel, încă de acum cîteva zile, am
trimis un memoriu la Miliţia Judeţeană, prin care anunţ
apropiata mea asasinare. Le-am furnizat pe larg, toate
informaţiile necesare. Numele principalilor interesaţi, precum şi
cîte o scurtă biografie romanţată...”
Doctorul Hannibal şi madam Nachtigal se privesc înspăimîntaţi.
Banda continuă:
- „... e ceva în neregulă cu Gilly, dragă domnule Conan... tare aş
vrea să verific, dacă va mai fi posibil, ce făcea acum vreo trei
ani... după cîte am aflat din ziare, a avut un accident de
automobil, însă nu se observă nimic în comportamentul ei... şi
nici nu mi-a pomenit nimic despre asta... de altminteri, am
senzaţia că suferă de-o ciudată amnezie parţială, nu cunoaşte o
mulţime de amănunte din propria ei viaţă... Acum aş vrea să-ţi
explic sursa unui fenomen ce mi s-a părut că te-a îngrijorat
foarte mult... mă refer la persistentul parfum de migdale, din
pensiunea Mariţei... Eu l-am creat, folosind o nevinovată esenţă
aromatică, pentru a-l vîrî cît mai adînc pe Bilă în postura de
criminal... Oricine ştie că acidul cianhidric miroase a migdale...
Iar un doctor îşi poate procura, într-un chip sau altul, o infimă
cantitate, suficientă pentru a lichida un mic orăşel...”
Acum îmi dau seama de rostul sticluţei cu esenţă de aromă de
migdale. Formidabilă iniţiativă! Doamne, şi cît mă preocupase
mirosul acesta, asasin!
Banda se derulează mai departe, fără să ţină seama de
reflecţiile mele intestine:
- „... să ştii, domnule Conan, că nu mă îngrijorează prea mult
apropiatul meu deces, şi ai să afli mai tîrziu, de ce. Sînt fericit
că fiarele, care şi-au bătut joc de sufletul meu, îşi vor primi
pedeapsa. Şi mai am un motiv să mă simt fericit. După cum
ţi-am spus, banii de pe casă i-am transformat în pietre
preţioase. Spre surprinderea mea, care niciodată n-am fost
înşelat, de astă dată s-a găsit unul mai şmecher. Şi anume,
misitul care s-a ocupat de procurarea briliantelor, rubinelor
şi-a celorlalte nestemate. Toate-s false. Pietre, şi nimic mai
mult! Nici nu-ţi închipui ce-o să se bucure Mariţa, Bilă, fie-mea
şi cîntăreţul ăla pletos, cînd au să afle adevărata valoare a
pietricelelor din casetă. Maximum 350 de lei...”
În clipa aceasta, se clatină întreg living-room-ul. Doamna
Nachtigal cade cu scaun cu tot. Leşină. Strig la Lucky:
- Opreşte magnetofonul!...
Doctorul Hannibal se repede la Mariţa Nachtigal, să-i dea
primul-ajutor. Dar îl văd survolînd masa, îmbrîncit de-o
fantastică bleandă a coanei Mariţa. Nici gînd să leşine. Pur şi
simplu, de emoţie, îşi pierduse echilibrul. Acum răcneşte şi urlă
la doctor:
- Tontule! Ţi-am spus să faci rost de cheiţă. Dacă cercetam
pietrele, ştiam numaidecît că-s false. Idiotule! Acum s-au dus
pe apa sîmbetei părăluţele mele... Praful s-a ales de tot...şi
numai din vina ta...
Sînt şi eu emoţionat de mesajul post-mortem al inginerului.
Doctorul Hannibal aterizează iarăşi în scaunul lui, Mariţa se uită
cîş la subsemnatul şi-mi porunceşte, aproape urlînd:
- Mai pune o dată magnetofonul ăla... dă-l îndărăt, de-acolo de
unde spune bestia de Zighi că pietrele nu fac nici trei sutici...
Lucky, la un semn cu capul, pe care-l comit instantaneu, se
execută.
- „... cînd au să afle adevărata valoare a pietricelelor din casetă.
Maximum 350 de lei...”
Madam Nachtigal ascultă ca îndobitocită. Apoi, pe neaşteptate,
se ia cu mîinile de păr şi porneşte să zbiere ca o vită
înjunghiată:
- Banii mei, banii mei... agoniseala mea de-o viaţă întreagă...
Se clatină în stînga şi-n dreapta, se loveşte cu fruntea de tăblia
mesei, fără să ţină seama de continuarea discursului inginerului
Gaterek. De dincolo de mormînt, ca să mă exprim aşa, deşi nu
l-am înmormîntat încă, Zighi vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...
- „... domnule Conan, trebuie să-ţi mai spun un lucru... destul
de trist, dar totuşi adevărat... Dacă fiarele n-au curajul să mă
ucidă, mi-am luat toate măsurile de siguranţă. Am să mă
sinucid. Încă din primăvară, mi s-a diagnosticat un cancer al
laringelui Nu-mi rămîne decît să găsesc modalitatea cea mai
comodă... Iar moartea mea tot le va fi pusă în cîrcă... Însă nu
mai am prea mult timp la îndemînă... Mereu mă gîndesc la viaţa
mea prăpădită, la Mariţa, la frate-meu, la ispăşirea pe care le-o
sortesc... Acum... acum... acu... a... aaah... a...” Banda continuă
să se deruleze, dar nu se mai aude nimic.
Stăm şi ascultăm înmărmuriţi. Pînă se termină toată rola.
Singurul zgomot din living-room este bocănitul pe care-l
produce madam Nachtigal, izbindu-se cu capul de masă.
Ceilalţi, din starea de prostraţie în care se prăbuşiseră, îşi revin
unul cîte unul.
Doctorul Hannibal, înverzit la faţă, şterge întruna lentilele
ochelarilor săi de scafandru. Prosopul, eterna batistă (de
dimensiuni incredibile), are acum o dublă misiune. Cînd
absoarbe transpiraţia abundentă de pe fruntea
vraciului-bucătar, cînd încearcă să redea transparenţa (probabil
precară) a unor ochelari ceţoşi.
Gilly dă evidente semne de asfixie.
Lucky priveşte „Grundig”-ul ca magnetizat. Zadarnic însă. Rola
s-a oprit automat.
Fraţii Flintaş, mai unici ca nici cînd, se consultă în şoaptă cu
Sică Finichi.
Mă uit la ei intrigat, nereuşind să înţeleg ce-i preocupă.
Mă lămureşte Mogam, în clipa cînd mi se adresează:
- Nene maestrule, de ce-a tăcut inginerul?
Problema asta mă obsedează şi pe mine. Îmi iau inima-n dinţi,
fie ce-o fi, şi-i spun ce gîndesc:
- Cred c-a intervenit ceva... omul pe care-l aşteptat!
Bigam, mai tare de cap, insistă:
- Cine?
- Asasinul!
Sînt totuşi nedumerit. Corpul inginerului Gaterek nu poartă nici
o urmă de violenţă. Cînd l-am lăsat în odaia lui, cu capul
prăbuşit pe tabloul de comandă al „Grundig”-ului, Zighi nu se
afla în posesia nici unui cuţit împlîntat în inimă, nici a vreunui
orificiu în tîmplă, produs de cine ştie ce glonţ de revolver. Iar de
sinucis – aici nu mai există nici o îndoială -, încă n-apucase să
rezolve această posibilitate. Singur mărturisise că studia o
modalitate cît mai comodă.
Geamurile uşii dinspre terasă încep să se tulbure.
Nu mai privesc la cadranul ceasului. Ştiu c-a stat. Dar este clar
că se crapă de ziuă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:42 PM | message # 33
32. „SFIDARE LA ADRESA CITITORULUI”
Ellery Queen, unul din marii maeştri ai romanului poliţist de tip
enigmatic, avea prostul obicei ca, în majoritatea cărţilor sale,
aproape de final, să-şi întărîte cititorii, avertizîndu-i că pot
descoperi şi singuri încîlcita taină existentă în povestea
ficţionată de dînsul. Toate elementele necesare, pentru
îndeplinirea acestei dificile operaţii, se aflau pitite pe undeva,
prin paginile romanului respectiv.
Eu, unul, deşi am încercat în nenumărate rînduri să dau de
urma criminalului din romanele sale, apelînd la releele creierului
propriu, am fost totdeauna nevoit să le citesc pînă la capăt, ca
să aflu adevărul. Niciodată n-am fost în stare să-l găsesc
personal. Ar fi trebuit să lecturez din nou întreg romanul. Or, ce
să mă ascund după deget, n-aveam suficientă răbdare. Aşa că
săream dezinvolt capitolul intitulat „Sfidare la adresa cititorului”
şi-l lăsam pe domnul Queen să-mi servească pe tavă rezolvarea
enigmei. La urma urmei, pentru asta îl plătisem, atunci cînd îi
cumpărasem cartea.
În cazul de faţă, mă refer la bizara înlănţuire de evenimente
petrecute în pensiunea doamnei Nachtigal, stau şi mă întreb
dacă n-ar fi mai indicat, ca un lector tenace să găsească,
lipsindu-se de ajutorul meu, adevărul în privinţa morţii
inginerului Siegfried Gaterek.
Altă soluţie nu văd.
Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că. În ciuda multiplelor
eforturi mintale depuse, am ajuns la concluzia că-i imposibil să
clarific ceva. Regret, dar asta-i situaţia.
Pînă acum, n-am făcut altceva decît să povestesc cele păţite la
Posada. Rămîn, însă, o seamă de probleme nesoluţionate. Cine
a ucis? Asta ar fi una la mînă. Apoi, urmează două la mînă,
adică întrebarea cea mai dificultoasă. Cu ce armă anume a fost
ajutat inginerul s-o şteargă de pe această lume?
Nu mobilul lipseşte, ci asasinul. Asasinul şi modalitatea
utilizată.
Abia după ce-mi rememorez întîmplările din ultimele douăzeci
şi patru de ore, mă izbeşte un amănunt care, acum, mi se pare
dintre cele mai însemnate.
Dacă inginerul a fost ucis chiar în clipa cînd dicta la
magnetofon, cum de-a mai avut răgazul (post-mortem)
să-ntoarcă banda şi să-mi indice, la sfîrşitul altei piste, locul
unde mi-a lăsat mesajul pe care mi-l destinase?
Comodă soluţia imaginată de domnul Ellery Queen. Îl sfidezi pe
cititor, iar el rezolvă problema.
Nu-mi rămîne altceva de făcut, decît să procedez la fel. Aşa că,
iubiţi cititori, încercaţi să vă descurcaţi. Eu, pînă una alta, mă
abţin.
Mai ales că sînt singur. Iar Ellery Queen, de fapt, sînt doi. Doi
veri primari care, din lipsă de altceva, s-au apucat să scrie
romane poliţiste, sub un unic pseudonim. Cred şi eu că le
convenea figura cu sfidarea. Unde-s doi, puterea creşte... Dacă
mai adăugăm şi răsmiile de cititori, nici nu-nţeleg de ce mai
scriau şi capitolul final, în care ofereau dezlegarea enigmei.
Puteau să renunţe. Nici nu-i recomandabil să te pui rău cu
publicul, subestimîndu-l. Zău aşa!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:44 PM | message # 34
33. DUPĂ DOUĂZECI DE ANI...
Dumas-tatăl, inventatorul celor trei muşchetari, şi-a botezat cu
titlul de mai sus continuarea aventurilor cvartetului de
spadasini. Căci, ăsta-i lucru ştiut de toată lume, cei trei
rămăseseră tot patru, chiar şi după douăzeci de ani.
Însă eu, sechestrat la Posada, unde nu cred s-apuc a mai trăi
douăzeci de ani, mă simt obligat să dezvălui cît mai degrabă
evenimentele petrecute după ciudata repauzare a inginerului
Gaterek.
N-au trecut decît douăzeci de zile de la tragica întîmplare. Însă
douăzeci de zile de groază.
Nu mai am nici somn, nici odihnă. Sînt tot timpul un pachet de
nervi preambulaţi. Ancheta efectuată de colectivul organului
judiciar m-a adus în pragul unei invidiabile nevroze astenice.
Pe la unsprezece, istoviţi de noaptea petrecută în sterile
dezbateri investigatorice (iniţiate de subsemnatul), ne
pregăteam să punem capul pe pernă, barem pentru cîteva
ceasuri. Dar, atunci, ne-am pomenit cu două maşini
alb-albastre. Am dedus imediat cu cine avem de-a face.
Au urmat cîteva ore de cercetări, interogatorii etc., etc.
Sosiseră, formidabil de prompt, dînd urmare sesizării expediate
de inginerul Gaterek.
După ce-au luat imediat contact cu subsemnatul scrisorii,
care-i aştepta distant şi rece, sub aspectul unui cadavru perfect
conservat, după ce s-au distrat ascultînd la magnetofon muzică
de calitate (precum şi mesajul adresat mie), într-un timp
record, au rezolvat ceea ce nu fusesem capabil să rezolv eu în
treizeci şi şase de ceasuri.
Mă rog, profesionişti. Jos pălăria, mi-am zis eu.
Medicul legist, sau cum i-o fi spunînd, diagnosticase, chiar de
la prima examinare, un infarct miocardic. Numai la aşa ceva nu
mă gîndisem.
Acuma chiar stau şi mă mir, cum de nu-mi trecuse prin cap şi
această posibilitate. Obsedat de ideea crimei, pe care o
simţeam plutind în atmosfera încărcată din pensiunea doamnei
Nachtigal, uitasem că oamenii mai pot muri şi din pricini
exterioare unui asasinat.
M-am îngăduit, la plecarea respectivului colectiv, să-l întreb pe
simpaticul colaborator al Miliţiei – cred că avea rang de căpitan
-, cîteva amănunte în legătură cu problemele care mă
frămîntau:
- Domnule căpitan, nu ştiu dacă v-aţi dat seama că numele
meu, sub care sunt cunoscut aici, la pensiunea doamnei
Nachtigal, este doar un pseudonim. De fapt mă cheamă...
- Nu vă mai osteniţi, maestre, ştiu totul... Am citit în buletinul
de identitate... Mă bucur că am găsit aici un apreciat ziarist,
care, semnînd Al. Coman, este mult mai cunoscut decît
scriitorul Al Conan Doi. Sînt de asemenea încîntat că vă
preocupă literatura poliţistă. Probabil că va veni ziua cînd veţi
deveni o celebritate. Deocamdată, însă, vă sfătuiesc prieteneşte
să ne lăsaţi pe noi a ne ocupa de investigaţiile de rigoare.
Dumneavoastră n-aţi reuşit decît să încurcaţi lucrurile... Dar,
avînd în vedere că în cazul de la Posada există un excelent
material documentar pentru un roman, pe care sper să-l scrieţi
într-o bună zi, am să vă clarific cîteva aspecte care v-au scăpat
în ancheta pe care aţi întreprins-o...
- Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule căpitan. Chiar vroiam
să vă rog, bineînţeles dacă nu încălcăm legea, să-mi explicaţi
cum a procedat decedatul, după ce-a murit de inimă,
să-ntoarcă la loc banda, trecînd-o pe altă pistă... Asta-i
problema care mă chinuie cel mai mult... Apoi...
Căpitanul zîmbeşte pe sub mustaţă, deşi nu poartă breton sub
nas:
- Un moment! Mai întîi să lămurim chestia cu magnetofonul...
Dacă aţi fi avut răbdare să ascultaţi banda în întregime, adică
toate cele patru piste, aţi fi aflat şi singur adevărul... Atunci
cînd s-a întrerupt mesajul ce vă era destinat, avusese un prim
atac de cord... Pînă ce şi-a revenit, banda se terminase, iar rola
se oprise automat. Atunci, ştiind că nu era exclusă posibilitatea
să mai survină un atac, inginerul a schimbat pista, a pornit
magnetofonul şi v-a mai lăsat un mesaj... Pe-acesta, însă, nu
l-aţi ascultat. Se afla la începutul pistei cu muzică rock. Doar
cîteva cuvinte, atît a mai apucat să spună...
Ard de nerăbdare să aflu despre ce-i vorba.
Simpaticul căpitan simte aceasta şi-mi satisface pe loc
curiozitatea:
- Vă transmitea, după părerea mea, o informaţie capitală:
„Domnule Conan, cred c-am rezolvat şi probleme sinuciderii...
există o boală splendidă, ce se cheamă atac de inimă... primele
simptome s-au şi manifestat... la vîrsta mea, vor urma
numaidecît şi celelalte... le aştept împăcat...” Doar atît.
Urmează, după acest mesaj, concertul formaţiei Bill Halley. Apoi
a mai avut răgazul, la sfîrşitul pistei, să vă indice locul unde se
afla înregistrat mesajul principal...
Nu sînt mulţumit:
- Cînd am intrat în odaia inginerului, magnetofonul cînta de
zbîrnîiau ferestrele... Numai că inginerul nu-l mai auzea de
multişor... Cînd a putut înregistra, pe ultimii centimetri,
indicaţia respectivă?...
- Nu-i greu de dedus – mă lămureşte căpitanul -, după ce-a
înscris mesajul pe bandă, a dat rola îndărăt, a pornit iarăşi să
asculte, timp în care v-a scris şi biletul. Abia după aceea, cel
puţin aşa îmi închipui, a avut loc ultimul atac... S-a produs
infarctul, inima a explodat, dar inginerul a murit fericit, purtat
pe aripile muzicii...
Renunţ să-l mai deranjez cu întrebări stupide pe atît de
binevoitorul interlocutor. Dacă aş insista, ar însemna să-mi
dezvălui lacunele, pe care abia acum le constat, în sistemul meu
de gîndire investigatorică... Mai bine s-o las moartă.
Maşinile au demarat dificultuos, patinînd şi derapînd în nămolul
pricinuit de ploaia de peste noapte. Şi duse au fost.
Iar eu am rămas în ghearele pensionarilor doamnei Nachtigal.
Tot timpul cît stătusem de vorbă cu căpitanul, mă
supravegheaseră atenţi şi intrigaţi de la fereastră. Acum eram la
dispoziţia lor.
Cine poate şti ce le umblă prin cap. Fără îndoială, îşi închipuie
că am „ciripit” (pentru a mă exprima pe limba actriţei), fapt
pentru care va trebui să dau socoteală. Cum? Ei bine, asta nu
mai sînt capabil să prevăd. Cu menajeria doamnei Nachtigal,
totul este posibil.
Lucru foarte ciudat, după plecarea celor două turisme
(alb-albastre), deşi bănuiesc că era ora prînzului (15.00 h),
pentru prima oară în viaţa mea, renunţ la dejun. Pic de somn.
În timp ce membrii menajeriei pun de masă, urc la mine în
odaie. N-apuc să-mi dau jos hainele, că mă prăbuşesc, zobit de
oboseală, de-a latul patului. Dacă am fost în stare să mă lipsesc
de hrana cea de toate zilele, înseamnă că mă preocupă ceva
deosebit de important. Chiar aşa şi este. Mă chinuie stăruitor un
gînd cumplit. Ce va urma după toate cele întîmplate? Dar nu
izbutesc să mă concentrez. Adorm ca un buştean.
Cînd mă trezesc, datorită unor insistente bătăi în uşă, constat
că nu fusesem în stare să dorm nici două-trei ceasuri. Pe
fereastră, se strecoară lumina vie a după-amiezii. Pesemne că
nu-i mai mult de ora patru, patru şi jumătate. Bătăile se
înteţesc. Şi ca volum, şi ca frecvenţă.
- Ce faci, dom’le Conan, nu te mai scoli o dată?
Este coana Mariţa.
- De ce nu mă lăsaţi în pace, să-mi văd de somn? Abia m-am
culcat!
Madam Nachtigal pătrunde în cameră, fără să mai aştepte
invitaţia mea:
- Slavă Domnului că eşti sănătos! De ieri tot aşteptam să dai un
semn de viaţă... Ne temeam să nu fi dat şi dumneata ortul
popii, ca bietul Zighi... Cum de-ai fost în stare să dormi în halul
acesta?
Curios. E prima noapte cînd reuşesc să dorm şi eu ca lumea, de
cînd am sosit la Posada. Oare să fi zăcut chiar douăzeci şi patru
de ceasuri?
Privesc înciudat la coana Mariţa. Cu trabucul în mînă, fumegă ca
un coş de locomotivă, „Pacific”, antebelică. A îmbrăcat rochia de
doliu. Dar nu depistez nici un semn de durere. Dimpotrivă, am
impresia c-a umblat pe la depozitul de „Hennessy”. Ea, care se
laudă că nu suferă băuturile străinaşilor.
- Îmbracă-te cuviincios, meştere, şi coboară jos, la masă, să
vărsăm o picătură de vin în amintirea răposatului.
Întorcîndu-se ca un spîrnel, madam Nachtigal părăseşte
terenul. Fără a uita ca, din mers, să-mi comunice:
- Nu te lăsa aşteptat, că murim de foame!
În ciuda faptului că doctorul Hannibal, chiar în noaptea
apocalipsei, ne informase că nu mai posedă nici urmă de
produse alimentare, în living-room s-a încins un zaiafet în
toată regula.
Parcă ar fi un parastas de gală.
Deşi pensionarii coanei Mariţa arborează mutrele
corespunzătoare, purtînd (unii dintre ei) şi straie cernite, asta
nu-i incomodează să masticheze de zor, înfulecînd ca sparţii.
Observ că mi s-a rezervat şi mie un loc. Chiar lîngă madam
Nachtigal. Servesc şi eu cîte ceva, ciugulind de ici, de colo – că
era de unde -, fiind mai mult atent la chipurile îndureraţilor
comeseni.
Figurile lor împietrite, însă, nu-mi spun nimic. Atunci renunţ la
studiul fizionomiilor şi încerc să recuperez handicapul. Cînd
Dumnezeu or fi avut vreme să prepare atîtea bunătăţuri? Dar
coana Mariţa îmi întrerupe firul gîndurilor, informîndu-mă
suspect de dulceag:
- Dragă dom’le Conan, s-a întîmplat o mare nenorocire. După
ce-au plecat tovarăşii de la Miliţie, s-a surpat drumul spre
Comarnic. Nu mai avem cum coborî în oraş. Ploile au măcinat
coasta, iar drumeagul nostru nu mai există. Cine ştie cît vor
dura lucrările de refacere. Deocamdată va trebui să stai printre
noi... Asta-i situaţia, ce să-i faci! Pe răposat va trebui să-l
înmormîntăm provizoriu, cu mijloace proprii.
Cînd aud vestea, rămîn cu îmbucătura în gît.
- Nu vă faceţi griji din pricina mea, doamnă Nachtigal. Cu
„Bombiţa”, pot să cobor şi pe scurtătură, de-a dreptul prin
pădure...
Zîmbetul coanei Mariţa creşte în intensitate. Trage adînc din
trabuc, apoi mă informează placid, ca şi cum mi-ar fi anunţat
cine ştie ce veste lipsită de importanţă:
- N-aş crede, nene maestrule! „Fiat”-ul matale zace îngropat,
pînă la port-bagaj, în grohotişul prăvălit peste el... Cînd se va
repara drumeagul nostru, va fi nevoie să cerem un buldozer, să
vedem ce-a mai rămas din maşinuţă... Nădăjduiesc că eşti
asigurat...
Mă reped numaidecît spre fereastră. Are dreptate. Din Bombiţă
nu se mai vede decît port-bagajul.
- Dar unde-i „OZN”-ul Flintaşilor?
Îmi răspunde Mogam, c-un glas pătruns de disperare:
- Maestrule, de azi dimineaţă-l căutăm. Tare ni-e teamă să
nu-l fi cărat puhoaiele la vale. Tălică ai avut noroc... maşina ţi-a
rămas pe loc...
Îmi aprind îngîndurat un „Snagov”. În tăcerea generală, care
durează o veşnicie, examinez posibilităţile de plecare din
pensiunea doamnei Nachtigal. Simt că nu-i bine să rămîn aici. E
ceva în neregulă. Cum de s-a prăbuşit grohotişul numai peste
bietul meu „Fiat”?
Glasul mieros al doamnei Nachtigal îmi trezeşte atenţia:
- Dragă domnule Conan, pînă ne face Bilă o cafeluţă
mormidabilă, ia spune-ne tălică ce-ai discutat cu drăguţul acela
de căpitan? Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că te cunoaşte. Sau
nu-i aşa... Ai?
Aha! Asta era. Sînt preocupaţi de subiectul convorbirii mele cu
simpaticul ofiţer de la judeţ. Dar ce, parcă pot să le dezvălui
sugestia acestuia de-a folosi evenimentele de la Posada pentru
ticluirea unui roman?
Deşi, între noi fie vorba, acum cînd sînt lămurit în ce viespar
m-am vîrît, cînd ştiu cu ce pramatii am de-a face şi cît de utilă
ar fi demascarea unor asemenea elemente parazitare, m-am
hotărît să iau în seamă propunerea căpitanului şi să particip
direct (şi-n „forcing”) la dezintegrarea acestor apariţii de
coşmar postprandial.
Tirajul trabucului, pe care-l suge coana Mariţa, începe să
crească îngrijorător. Semn că se enervează, aşteptînd răspunsul
cerut. Deci, să n-o las s-aştepte, c-altminteri murim asfixiaţi:
- Da de unde, coană Mariţo! Nici gînd să-l cunosc. Însă a auzit
de numele meu, citindu-mă prin ziare. Zicea c-ar fi bine să
scriu ceva interesant despre peisajul Posadei, despre
frumuseţile regiunii, despre posibilităţile de dezvoltare ale
turismului...
- Ce vorbeşti, dom’le! Peisajul, care va să zică!... Ei, nu mă
înnebuni, că te cred!... Şi cum ai s-o-ntorci din condei?
Povesteşte-ne şi nouă, să nu murim proşti!...
Pomenile servite întru amintirea inginerului, care s-au ţinut
lanţ, nu numai că m-au îngrăşat cu cel puţin trei ocale, dar au
fost şi un permanent prilej de-a fi supus unui insistent
interogatoriu.
Voiau să ştie, mai ales Mariţa, Hannibal, Gilly şi Lucky (ceilalţi,
mai puţin), ce idei îmi sugerase căpitanul în privinţa reportajului
despre frumuseţile montane ale Posadei.
Ce mai calea-valea, îi interesa nespus de mult acest gen
publicistic. Iar eu nu mai ştiam pe unde să-mi scot cămaşa.
A doua zi, l-au înmormîntat pe inginerul Gaterek.
Fraţii Flintaş, fotoreporterul şi Lucky i-au săpat o groapă de
invidiat.
Coana Mariţa a oficiat slujba religioasă, improvizînd şi recitînd
rugăciuni înduioşător de pioase.
Deoarece era vorba de-o înmormîntare provizorie, pînă la
repararea drumului, nu i-au făcut coşciug (nici nu aveau cu ce),
ci l-au ambalat într-o ladă folosită cîndva pentru transportul
căluşeilor la bîlciuri.
Cuvîntul de adio, deosebit de emoţionat (în prima parte), a fost
rostit tot de madam Nachtigal. Finalul, însă, m-a surprins
supărător:
- „Să-ţi fie ţărîna uşoară! Pentru durerile pe care ni le-ai
pricinuit, n-ai merita. Na, ia-ţi şi pietrele ăstea! Din pietriş ai
făcut avere, în pietriş s-a prefăcut...”
Şi, fără grabă, fără ură prea evidentă, Mariţa Nachtigal azvîrli
celebra casetă neagră în groapă.
Ca o culme, pentru astuparea acesteia, folosiră tot pietriş,
luîndu-l cu lopata din mormanul care-mi acoperea „Fiat”-ul.
Trec zilele în goană, drumul încă nu se repară, iar eu aştept
să-mi treacă vremea, pînă se va îndura cineva să-şi dea seama
că pensiunea doamnei Nachtigal a rămas ruptă de lume.
Citesc. Notez, pe puncte, evenimentele mai importante. Spre
bucuria mea, îmi dau seama că am şi cititori. Cineva, încă nu
ştiu cine, îmi lecturează însemnările. Atunci cînd lipsesc din
odaie, bineînţeles.
În ultimul timp, mă frămîntă un gînd. Mi-e şi frică să-l notez în
carneţelul meu de idei.
Nimeni n-a verificat afirmaţia inginerului, atît de suspect
sinceră, cum că pietrele scumpe, în care îşi vîrîse cei patru sute
de mii de lei, sînt false. Cheiţa zace în sertarul bufetului din
living-room. Caseta zace în mormîntul inginerului.
Căpitanul se uitase fugar la pietricele, dar, nefiind de branşă,
putea să se înşele. Dacă nu erau totuşi false? Neapărat trebuie
să-i comunic căpitanului supoziţiile mele. Rămîne de văzut
cînd... Deocamdată sînt sechestrat.
Observ c-am ajuns un fel de oaie rîioasă.
Gilly se uită la mine ca la un extraterestru.
Lucky pare să se fi împăcat cu dînsa, punînd la cale cine ştie ce
nouă mîrşăvie.
Hannibal a început să-mi micşoreze porţiile.
Mariţa nu mă mai pofteşte la table. Nu-i bine ce se întîmplă!
Numai fraţii Bigam şi Mogam mă mai vizitează din cînd în cînd.
Dar pe ascuns. Se tem şi ei.
Fotoreporterul şi-a suspendat activitatea. Nu mai trage în poză
pe nimeni. Nici el nu pare să fie agreat. Mai ales, după ce s-a
aflat că era omul lui Gaterek. De cîte ori mă întîlneşte, se face
că nu mă cunoaşte. Sau poate, mi se pare.
Mariţa Nachtigal se poartă cu actriţa de parcă i-ar fi fiică
de-adevăratelea.
Diva, văzînd că i-a intrat pe sub piele, n-o mai scoate din
„Mamariţo, dragă!”.
Solistul m-a înnebunit cu muzica. De cînd a reintrat în posesia
magnetofonului, ascultă toată ziua numai rock-uri, jerk-uri şi
alte chestii de acelaşi soi. Are vreo treizeci de benzi în depozit.
Cu patru piste. Îşi închipuie, probabil, c-o să mai dea peste
vreun mesaj de-al inginerului. Numai aşa îmi pot explica
infatigabila lui fervoare.
Hannibal a început să gătească prost. Ultima ispravă, în materie
de artă culinară, a izbutit s-o scoată din pepeni pe madam
Nachtigal. Afumase fasolea bătută, mîncarea ei preferată. M-am
sacrificat, doar pentru a-l scăpa de represalii. Am consumat-o
singur, cîteva zile la rînd, păstrînd-o la rece, între ferestre. Zău
că era delicioasă!
Astăzi se împlinesc douăzeci de zile, care mi s-au părut ani, de
la plecarea dintre noi a celui care a fost Siegfried Gaterek. El s-a
dus, noi am rămas. El şi-a rezolvat, mă rog, problemele. S-a
aranjat. Acolo, unde nu-l mai tulbură nimeni, unde nu-i nici
plîns, nici durere. Cu aceste distracţii am rămas eu. Lui puţin îi
pasă că m-au încadrat pe mine pe postul său. Acuma, eu sînt
cel pîndit şi urmărit. Ceas de ceas, clipă de clipă. Pînă-n pînzele
albe. Şi, slavă Domnului, are cine!...
De la fereastra odăii mele, de-acolo de unde, cîndva, îi
supravegheasem şi eu pe Lucky-Lucky şi pe Gilly, cînd încercau
să-i îmbrobodească pe Bigam şi Mogam, stau şi privesc, cît e
ziua de lungă, ba uneori şi nopţile, la mormîntul provizoriu al
inginerului.
Şi n-o fac pentru c-aş fi obligat de gîndurile mele negre. N-am
fost în viaţa mea un melancolic. Ba dimpotrivă. Însă mă intrigă
inexplicabila afluenţă a vizitatorilor. Coana Mariţa Nachtigal îl
frecventează în zori, cînd îşi închipuie că n-o observă nimeni.
Este clar că nu-l poate uita. Mai ales pe chestia cu pietrele
preţioase, dar false. Doctorul Hannibal Certega, deşi prins cu
ocupaţiile sale cazaniere, se prezintă imediat după ce ne
serveşte prînzul. Bănuieşte că pensionarii îşi fac siesta, deşi
alimentele s-au redus sensibil. Şi cantitativ, şi calitativ. Ori,
pentru o siestă corespunzătoare, sînt necesare niscaiva calorii.
Aşa că, se înşeală. Îl văd de fiecare dată. Actriţa, cu toate că se
află în cele mai bune relaţii cu „Mamariţa”, se duce fără dînsa.
Iar orele preferate sînt cele de seară. Lucky-Lucky, prinţ consort
repudiat, dă tîrcoale mormîntului mai cu seamă cînd se lasă
noaptea. Artistul tot artist rămîne! Numai Bigam şi Mogam vin
în timpul zilei. Iar Sică Finichi, acelaşi fotoreporter frenetic,
continuă să-l viziteze pe inginer cu întreg aparatajul de
specialitate. Ceea ce-i mai ciudat, este faptul că şi acum
fotografiază incontinent locul cu pricina. Cînd îl văd trăgînd
poză după poză, degeaba stau şi mă întreb care o fi rostul. Cu
atît mai mult cu cît nimic nu se întîmplă la mormîntul lui Zighi.
Exceptînd, bineînţeles, florile.
Căci fraţii nu vin cu mîna goală! Fiecare se prezintă, atunci cînd
îi vine rîndul, cu cîte un enorm ghiveci în mînă. De unde le-or fi
căpătînd, asta-i o altă problemă, care deocamdată mă
depăşeşte. Pînă una lata, mi se pare de domeniul fantasticului.
Nicăieri n-am identificat, în ograda Mariţei Nachtigal, ceva care
să aducă (barem) a seră de flori. Că vin cu ghivecele, mai
înţeleg. Dar de ce-or mai fi cărînd cu ei şi ditamai cazmalele?
Abia cînd grădinarii amatori se apucă de săpat, plini de
abnegaţie, atunci realizez schema. Scormonesc pămîntul cu
îndîrjire, găurind mormîntul inginerului, de parcă ar dori să se
asigure că acesta n-a evadat din lăcaşul său de veci. Mereu
sapă în alt loc. Iar în forajele efectuate, extrem de grijulii,
sădesc conţinutul ghivecelor. Dacă mai continuă mult activitatea
asta stranie, Siegfried Gaterek va fi nevoit să-şi caute alt
domiciliu. Altminteri riscă serios să i se piardă orice urmă a
trecerii sale pe acest pămînt, înăbuşit de parcul de flori ce
începe să ia fiinţă în dosul casei lui madam Nachtigal.
În orice caz, se impune o investigaţie aprofundată, la faţa
locului.
Trebuie să aflu, cu orice preţ, ce se ascunde, în realitate, în
spatele acestei dragoste neaşteptate pe care pensionarii de la
Posada o manifestă acum, faţă de memoria celui dispărut.
Ieri seară, mi-am realizat planul propus.
Pe la nouă, după o cină costelivă, subnutritivă, de regim negru,
m-am înfiinţat la mormîntul răposatului Zighi.
Mă aştepta. Adică, vreau să spun, nu exista nici un indiciu c-ar
fi părăsit lăcaşul său de veci provizoriu. Deoarece nu ştiusem de
unde să mă căpătuiesc şi eu cu-o lopată sau o cazma,
apelasem, în disperare de cauză, la un polonic de bucătărie,
sustras din dotaţia atelierului culinar al lui Bilă Certega.
În jur de orele zece (şi ceva), scormonisem la baza mai tuturor
florilor sădite de veşnic îndureraţii prieteni ai inginerului. Fără
să fi înregistrat vreun rezultat mai notabil. Pe scurt, nu
izbutisem să descopăr nimic insolit.
Cînd s-a arătat la faţă şi luna, o lună cît o uriaşă budincă de
ouă, am obţinut o vizibilitate mai bună asupra mediului
înconjurător. Şi, astfel, am putut constata că nu fusesem singur,
de capul meu.
Formînd un cerc în preajma mormîntului, pensionarii de la
Posada asistaseră, cine ştie de cînd, la desfăşurarea activităţii
mele în nocturnă.
Mariţa Nachtigal, rînjind sardonic, cu-o lopată de zile mari în
mînă, aştepta nerăbdătoare reacţia mea. Bilă, cu eternul său
şorţ de bucătărie, purtînd aceeaşi ochelari de soare (deşi ne
apropiem de miezul nopţii), se sprijinea într-o furcă de încărcat
fînul. Gilly şi Lucky-Lucky, la prima examinare, neînarmaţi, îşi
ţineau mîinile vîrîte în brăcinarul blugilor. Iar fraţii Flintaş,
Bigam şi Mogam, lîngă care se instalase şi Sică Finichi, cu vreo
cîteva aparate de fotografiat, din care unul dotat cu blitz, aveau,
fiecare asupra sa, cîte un tîrnăcop.
Paralizat brusc, priveam la ei şi mă întrebam: „Veniseră să-l
deshumeze pe Gaterek sau să-i mai sădească un supliment de
flori?”.
Deoarece nu posedau recipientele cu care mă obişnuiseră în
zilele precedente, nu rămînea ca valabilă decît prima ipoteză.
Cam stranie, totuşi.
Cînd coana Mariţa s-a îndurat, în cele din urmă, să ia cuvîntul,
dîndu-şi seama că personalitatea subsemnatului nu intenţiona
aşa ceva, mă scăldaseră toate sudorile iadului. Mai ales că
săpasem zdravăn cu polonicul.
- Te exersezi în meseria de gropar, meştere Conan? Ai? Te
reciclezi? Sau te recalifici? Nu-i de ajuns că muri bietul Zighi, ai
vrea acum să ne dăm şi noi duhul şi să ne vîri alături de dînsul?
Hai, spune-ne-o deschis, nu te jena! Sau poate cauţi şi tălică
pietricelele?...
În cap, mi s-a aprins brusc un bec de 10.000 waţi. Şi, deodată,
mi s-a luminat mintea. Asta era. Toţi căutaseră pietricelele,
atunci cînd se făceau că sădesc flori. Dar de ce totuşi? Doar
ştiau prea bine că sînt false.
Recuperez urgent energia psihică necesară şi-i răspund
doamnei Nachtigal aşa cum i se cuvenea. Adică incisiv caustic şi
mortal:
- Madam, ai auzit vreodată de unul care se chema Hamlet? Dacă
nu, atunci să te informez eu. Era prinţ danez şi călca prin
gropile altora. Şi ştii ce căuta? A declarat-o singur şi nesilit de
nimeni, ţinînd în mînă hîrca lui Yorik. Adevărul, madam
Nachtigal, adevărul şi numai adevărul! A fi sau a nu fi!... Adică,
a fi fraierul pe care-l duce de nas o întreagă menajerie sau a nu
fi! El a optat pentru a doua variantă... Nu pietrele false mă
interesează, ci unde-s ele! Au fost introduse oare, chiar acelea
lăsate de inginer, în cutia pe care ai azvîrlit-o matale, cu atîta
dezinvoltură, în groapă, sau n-au fost? That is the question,
adică asta-i întrebarea... Pentru că nu mi se pare deloc exclusă
posibilitatea să fi fost înlocuite... Bunăoară, cu nişte pietricele
culese din mormanul care-mi acoperă actualmente „Bombiţa”.
Nu-i aşa că este o idee?...
La auzul neaşteptatei mele intervenţii orale, asistenţa rămîne
de-a dreptul siderată. Nu ştiu ce i-o fi impresionat mai abitir.
Referirile la maestrul Shakespeare? Mai puţin probabil. Mult mai
degrabă, originala mea supoziţie. Înclin să cred că-i chiar aşa,
în clipa cînd Gilly, marea actriţă a studiourilor noastre
publicitare, începe să debiteze:
- Ia te uită! Ca să vezi ce i-a trecut grasului prin cap!
Interesant, Mamariţo, nu-i aşa?... Dacă s-or fi schimbat
pietricelele?...
Cînd madam Nachtigal reuşeşte să perceapă subtextul
intonaţiei speciale din „Interesant, Mamariţo, nu-ai aşa?”,
se-aude un trosnet înfiorător.
Lumea tresare nedumerită. Numai eu rămîn nepăsător şi rece,
fiind singurul care remarcase sursa insolitului zgomot.
Mariţa Nachtigal, surprinsă de neaşteptata explozie de
inteligenţă a actriţei, se lăsase atît de brusc şi ţeapăn în coada
lopeţii, încît aceasta se frînsese.
Acuma, pentru a alunga efectul ideii lansate de mine şi care şi
începuse să-şi arate roadele, patroana pensiunii cu căluşei de
lemn înşfacă cel mai dezvoltat retevei obţinut din fosta coadă
de lopată şi, rotindu-l ca pe un toroipan, dă să se apropie de
subsemnatul, urlînd totodată:
- Va să zică dintr-ăştia îmi eşti dom’le Conan! Te-ai dat cu
căpitanul de miliţie şi-acuma încerci să mă vîri în gura hienelor
ăstora! Ni ţine, maestrule, nu ţine!...
Lucky-Lucky, sedus de performanţa cerebrală a actriţei,
sloboadă un si bemol de mare intensitate dramatică:
- De ce să nu ţină, tanti? Eu cred că ţine şi încă, bine! Ce-ar fi
să căutăm în lădiţa aia neagră şi să le vedem încă o dată? False,
nefalse, barem să aflăm dacă-s tot ălea!... Mariţa, pentru o clipă
interzisă, îşi schimbă direcţia, mă abandonează şi se îndreaptă
către marele cîntăreţ pop:
- Ia ascultă, măi limbric, ai înnebunit de-a binelea sau faci pe
nebunul? Nici prin gînd să-ţi treacă una ca asta, că am să-ţi
îngădui violarea unui mormînt atît de scump inimii mele!
Pietrele sînt înăuntru. Aţi auzit cu toţii cum zuruiau cînd le-am
aruncat...
- De auzit, le-am auzit, dar nu le-am văzut! – intervine prompt
şi neaşteptat doctorul Hannibal Certega.
- Aşaaa? Buuun! Atunci, nu veţi ajunge la casetă, decît trecînd
peste cadavrul meu! Vă mănînc, ticăloşilor! Cu oase, cu tot!
Îndrăzniţi numai să vă apropiaţi de mormînt, că vă fac una cu
pămîntul...
Reteveiul se roteşte în mîinile ei ca elicea unui elicopter. Iar cînd
îl otînjeşte lejer, doar în treacăt, pe urlatore, acesta încearcă
să-şi justifice numele. Rage ca din gură de şarpe:
- Ne omoară hoaşca, fraţilor! Cotoroanţa vrea să ne asasineze şi
pe noi, întocmai cum a făcut-o cu inginerul, cînd i-a provocat
infarctul la miocord... Că mai pricepem şi noi ceva la medicină!
În clipa următoare, Gilly o ia la goană, în direcţia vilei. Mariţa,
bănuind că actuala pupilă intenţionează să-i perchiziţioneze
odaia, fără autorizaţie, pentru a depista vreo pietricică, vrea
să-şi facă vînt după ea.
Însă, doctorul Bilă, cavaler, apelează la furcă şi i-o depune la
picioare. Mariţa Nachtigal, executînd un plonjon olimpic, se
întinde la pămînt, ca o plăcintă. Lucky, înţelegînd să profite de
handicapul ei, îşi manifestă dorinţa de a-i confisca reteveiul.
Dar bătrîna, vajnică, îi arde una peste ţurloaie, chiar din poziţia
culcat.
Bigam şi Mogam, cu ajutorul lui Sică Finichi, care se apucase să
fotografieze scena la lumina blitzului, încearcă s-o ridice de jos
pe madam Nachtigal.
Cînd se vede iarăşi la verticală, patroana pensiunii se repede
asupra mea, aşa, tam-nisam, comunicîndu-mi condamnarea la
moarte:
- Acuş te-mpuşc, nefericitule! Te tai, te spintec! Uite ce-ai făcut
cu ideile tale bolînde!
Deşi reteveiul nu-mi pare a fi încărcat cu gloanţe şi nici
înzestrat cu vreo lamă de brici, mă trag urgent mai la o parte.
Dacă nu mi-a slăbit ţinerea de minte, ceea ce urmează, ar fi
cam a doua sau a treia încăierare de la pensiunea Nachtigal.
Lucky, înhăţîndu-mi polonicul, se răţoieşte la coana Mariţa:
- Tanti, ieşi cu pietricelele, c-altminteri fac urît! Unde le-ai
pitit? Cînd le-ai schimbat? Spune-i lu’ tăticu, şi cît mai repede,
că mă grăbesc!...
Madam Nachtigal, neabandonîndu-şi fermitatea convingerilor, îi
trage una cu reteveiul peste polonic, transformîndu-l într-o
lulea suprarealistă. Şi-i repetă:
- Ţi-am mai spus-o o dată... N-am înlocuit nici un fel de pietre!
- Şi-atunci, de ce nu te-nvoieşti să le verificăm? – obiectează
urlatorele.
- Pentru că n-admit să fiu controlată de peşti de-alde tine şi
nici de detectivul ăsta aiurit! Acuma, piei din calea mea...
Fereşte!...
În timp ce-şi rosteşte ultimul avertisment serios, madam
Nachtigal se năpusteşte asupra cîntăreţului.
Peste cîteva clipe, asistăm la o spectaculară demonstraţie de
scrimă. Coana Mariţa atacă, utilizînd pe post de floretă
reteveiul, iar Lucky fandează cu fostul polonic. Deşi acesta
capătă mereu altă înfăţişare, în funcţie de loviturile încasate,
reuşeşte totuşi să pareze acroşurile reteveiului.
E cazul să intervin.
Circul a durat prea mult. Cu atît mai urgent se impune
intervenţia mea, cu cît îl văd pe Bilă aplecîndu-se iarăşi la furcă.
- Fraţilor-cumnaţilor – mă adresez eu lui Bigam şi Mogam -,
nu-i lăsaţi să se omoare! Săriţi şi despărţiţi-i!...
Bigă, în mai puţin de-o secundă, îl deposedează pe doctor de
teribila armă. Mogam, mai lent, dar şi mai eficient, îşi ridică
tîrnăcopul şi le strigă celor doi spadasini:
- Opriţi măcelul! Pietricelele-s la mine! Eu le-am schimbat...
Explicaţiile fraţilor Flintaş ne-au fost acordate în living-room.
Doctorul Bilă, deşi demolat sufleteşte, acceptase să ne prepare
nişte cafele reînvigoratoare.
Bigă şi Moga ne informează că, în înţelegere cu Isaiia Finichi,
care dorise să păstreze o amintire concretă şi palpabilă a
strînselor relaţii cu inginerul Gaterek, schimbaseră conţinutul
casetei negre.
Observînd tertipul sădirii ghivecelor de flori, se prefăcuseră şi ei
că umblă după nestematele false, din mormînt. Asta, mai mult
pentru a abate bănuielile celor interesaţi, de la posibilitatea
efectuării unei operaţii de genul celei pe care o întreprinseseră.
Finichi ne prezintă şi pietricelele, prea bine cunoscute nouă,
vărsîndu-ni-le în faţă, dintr-unul din nenumăratele sale aparate
fotografice care, în realitate, se dovedeşte a fi doar o cutie
oareşcare.
Mariţa Nachtigal le examinează atentă, ca o specialistă,
privindu-le, la lumina unui bec, pe toate feţele.
- Astea-s! Balastru colorat! – conchide dînsa în final. Ca să vezi
pentru ce eram să fac moarte de om!...
Peste noapte, am dormit chinuit, extrem de nelinştit. Mai ales
unul din coşmaruri, că erau mai multe, un adevărat serial, m-a
epuizat complet. Se făcea că mă trezeşte un pitic, bătîndu-mă
insistent pe umăr, şi-mi spune: „Scoală-te, că pleacă trenul!”.
Cînd ajungeam pe un peron cufundat în beznă, piticul mă
informa: „Acuma, apucă-te şi împinge trenul, că n-avem
locomotivă... Şi, neapărat, trebuie să descărcăm balastrul în
gară, la Posada!”. Şi împingeam frenetic, cu abnegaţie... Pînă
ajungeam jos din pat!
Aici, aşezat pe duşumea, cît mai comod, porneam să cuget la
afirmaţia, deloc încurajatoare, emisă de madam Nachtigal:
„Astea-s! Balastru colorat!”. De ce ţinuse să accentueze
constatarea, cu atîta patos plin de semnificaţii, de vreme ce, şi
înainte de înmormîntarea lui Zighi, mai avusese ocazia să le
examineze?
Mie, unul, mi se păruse că-s tot aceleaşi. Deşi, parcă mai
puţine.
Şi-apoi, mai era o problemă. Ce-l determinase pe fotoreporter
să le păstreze pentru sine?
Oare chiar numai pentru sine? Dar dacă se înţelesese cu madam
Nachtigal? Ea să le declare ca fiind aceleaşi, sus şi tare, iar noi
să înghiţim găluşca...
Cu atît mai mult, cu cît, pînă la noaptea de pomină, Finichi
fusese unealta devotată a inginerului Gaterek. Nimic nu-l
împiedica să devină acum, în noile condiţii create, omul
concurenţei. Şi tot atît de devotat!...
Totul mi-era tulbure, învăluit în ceaţă. Deci, un alt prilej pentru
noi investigaţii detectivistice. Asta-i soarta. Nu mi-e dat să am
şi eu, vreodată, linişte şi pace. Mereu trebuie să gîndesc „in
forcing”. Inteligent, eficient şi profund analitic.
Şi-atunci, cum să mai dormi?...
Cînd mă trezesc, e ziuă-n amiaza mare.
Privesc pe fereastră: timpul arată superb. Aerul transparent.
Ozonul mă inundă de pretutindeni. Şi totuşi, sufletul mi-e
îndurerat. Nu corespunde ambianţei paradiziace. Pentru că
drumul continuă să nu se repare.
Am ajuns la capătul răbdării. Neapărat trebuie să preiau
iniţiativa. Să întreprind ceva.
Dar mai întîi, să servesc breakfast-ul. Mai bine mă lipseam.
Represaliile organizate de coana Mariţa, cu concursul doctorului
Bilă, se dovedesc din ce în ce mai cumplite. Să mi se ofere mie,
care am făcut atîtea pentru pensiunea de la Posada, ceai de
sunătoare, biscuiţi graham şi brînză topită („pentru copii”)!
Prea-i de tot...
Aşa că, pentru a-mi tempera nervii (dar şi foamea care mă
mistuie), decid să pornesc într-o plimbare de cursă lungă,
pentru a verifica starea căii de acces la pensiune, cu ochii mei
personali. Pînă astăzi, ce-i drept, nu mă gîndisem, şi nici nu
fusesem capabil să-mi imaginez aşa ceva, că madam Nachtigal
e-n stare să mintă şi-n privinţa asta.
Dacă drumeagul o fi bun?
Nici n-apuc să parcurg vreo cîteva sute de metri. Un bîrîit, uşor
de identificat pentru o ureche fină ca a mea, răzbeşte din vale.
Spre mine urcă, şi chiar mă mir că-i posibil, un ... „Trabant”!
Mă opresc. Ascult atent. Nu strică o verificare suplimentară.
Motorul pîrîie din toate detaliile, ţeava de eşapament face să
intre în rezonanţă brazii, roţile împuşcă pietrişul la hop-uri. E
clar. Spre noi urcă un vehicul auto, urcă şi încă zdravăn,
judecînd după vuietul pe care-l stîrneşte.
Bănuiala că fusesem înşelat, atunci cînd coana Mariţa îmi
anunţase prăbuşirea drumeagului, se adevereşte.
Dealtfel era şi normal să mi se ascundă adevărul. Menajeria
simţea nevoia să afle totul despre cele discutate cu căpitanul de
miliţie de la Comarnic. Iar eu, fire-ncrezătoare, mă prinsesem.
Mă rog, fie şi-aşa. Nu-s singurul detectiv tras pe sfoară. Au mai
păţit-o şi alţii.
Acum, cînd am căpătat convingerea fermă că „Trabant”-ul va
izbuti să ia coasta pieptiş, şi-n partea ei finală, nu-mi rămîne
decît să pornesc în goană, spre vilă. Musai să-mi fac bagajele.
Urgent. Nu mai vreau să zăbovesc pe aceste locuri nici măcar o
clipă. Tensiunea vieţii de la Posada mi se pare impropice
dezvoltării mele creatoare. Văd că soarta se-ngrijeşte să-mi
scoată în cale unica posibilitate de evadare, demnă şi lipsită de
consecinţe neplăcute.
Urc ca un bolid scările terasei. Toată menajeria, care a auzit şi
ea tîrţîiturile motorului, se află mobilizată acolo.
Îmi face o plăcere nebună s-o anunţ pe madam Nachtigal:
- Drumul e bun, coană Mariţo! Vine o maşină!
Patroana pensiunii mă priveşte, vizibil indispusă, apoi mă
întreabă:
- Tot de la Miliţie?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:45 PM | message # 35
34. IMPOSIBILUL EPILOG (CARE TOTUŞI SE POATE)
Lumea de pe terasă aşteaptă încordată apariţia „Trabant”-ului.
Mai strănutînd, mai tuşind, minuscula gînganie de plastic se
apropie vertiginos. Ca o cometă, judecînd după trîmba de fum
pe care o emană toba de eşapament. E limpede că proprietarul
nu se prea pricepe la reglajul aprinderii şi-al carburaţiei. Era şi
firesc, deoarece, cînd maşina se află lîngă noi, poartă pe ambele
parbrize, şi-n faţă, şi-n spate, semnele galbene de „fraier”.
Însă, este nou nouţă.
Executînd o garare ca la carte, „Trabant”-ul se imobilizează la
scara terasei. Motorul mai strănută de vreo două ori, după care
calează.
Ne apropiem de bordura terasei.
Se deschide portiera. În clipa următoare, simt că-mi vine să
leşin.
Şoferul sau conducătorul auto, cum se spune în zilele noastre,
îmbrăcat sportiv, cu blugi şi geacă, care coboară atent, nu-i
altcineva, Dumnezeule!, decît tanti Raliţa...
Cu excepţia mea, care sînt ca o flacără, ceilalţi asistă reci şi
suficient de nepăsători la marşul pe care-l execută tanti Raliţa
asupra terasei.
Lejer neplăcut surprinsă, mătuşă-mea, care se aştepta să fie
întîmpinată cu muzică sau , cum se exprimă un eminent coleg
de breaslă de-al meu, cu „turle şi sobe”, neavînd de unde
cunoaşte ultimele evenimente petrecute la Posada, i se
adresează coanei Mariţa de-a dreptul:
- Aşa mă primeşti sau te faci că nu mă mai cunoşti?
Madam Nachtigal, mai liniştită (oarecum) de cînd îşi dăduse
seama că nu-i vizitată de organele Miliţiei, o examinează pe
noua sosită, de sus şi pînă jos. Apoi declară nedumerită:
- Ne-am cunoscut vreodată? N-aş prea zice, deşi... Mai ştii!...
Dar de ce trebuia să te primesc aici, la pensiunea mea?... M-ai
anunţat cumva?...
După ce mă identifică printre membrii menajeriei, mătuşă-mea
îmi face cu ochiul, apoi îi răspunde coanei Mariţa:
- De ce să te anunţ? Nu ţi l-am expediat aici pe nepotu-meu?
- Care nepot, cucoană? Şi spune-mi o dată, cine eşti, că doar
nu-s ghicitoare de bîlci... – începe să se enerveze madam
Nachtigal.
- Nepotu-meu, scriitorul... Nu ţi-am scris să-i reţii o cameră?
Eu-s Raliţa de la Piteşti, nu mă mai ţii minte? Dacă nu, înseamnă
că te-ai ramolit rău de tot. Nu ne cîntai în fiecare seară, la
tarapanaua lui nea Vică, din bariera gîrlei? Că parcă erai un fel
de dizeuză, pe vremea aia... Ei?
- Aoleu! – răcneşte impresionată madam Nachtigal. Să nu-mi
pomeneşti de tinereţile mele... Cum să nu te recunosc, dragă
domnişoară Raliţa... De unde mi-ai aflat adresa actuală, ca
să-mi ceri cameră pentru podoaba dumitale de nepot, care-şi
mai zice şi detectiv pe deasupra?...
Tanti Raliţa, niţel contrariată, o îmbrăţişează fals afectuos pe
madam Nachtigal, după care îi comunică:
- Vino să te mai pup o dată, că eşti un dulce copil! Păi, cine
nu-ţi ştie adresa, mai ales la noi, în Vergului, unde ai dat
concertele alea de spaimă, cînd l-au dat afară pe preotul
nostru? Ai lăsat o amintire de neşters... Toată lumea ştie că ai o
pensiune în creierii munţilor, aici, la Posada, şi că trăieşti acum
din turism particular...
Coana Mariţa, de astă dată calmată definitiv, deşi pare să nu-i
prea convină detaliile biografice, relatate de mătuşă-mea, mai
ales faţă de asistenţa adunată pe terasă, mai pune o ultimă
întrebare:
- Bine, soro, fir-ai să fii de zăpăcită, dar de ce n-ai semnat
telegrama?
- Uite, asta am scăpat din vedere... Dar nu-i nimic. Văd că l-ai
îngrijit pe nepotu-meu mai dihai ca la Institutul de
Endocrinologie... Arată splendid, chiar cred ca s-a mai şi
îngrăşat niţel...
După ce lansează această constatare, care pe madam Nachtigal
pare s-o încînte, iar pe mine precis mă pune într-o situaţie
penibilă, tanti Raliţa mi se adresează direct:
- Ce faci, dom’le Al? De ce-mi stai ca o momîie? Hai, pune mîna
şi descarcă-mi bagajele!...
Cînd aud vorbind astfel, realizez că mătuşă-mea-i aterizată de
pe o altă planetă. Total extraterestră. De unde să ştie dînsa
care-s relaţiile actuale, dintre mine şi madam Nachtigal.
Fără să-mi mai pierd timpul, o tîrăsc pe tanti Raliţa, sub privirile
ucigătoare ale colectivului „Mariţa, Bilă, Gilly and Lucky”, direct
la mine în odaie.
Cînd mă trîntesc epuizat pe marginea patului, o invit c-un gest
să ia loc şi demarez numaidecît, pentru a-i astîmpăra
curiozitatea întipărită pe chip:
- Tanti Raliţo, sîntem în pom! Ajută-mă să-mi fac bagajele... Nu
mai stăm o clipă... sîntem pîndiţi de-o mare primejdie...
- Ce, ai înnebunit? Cum să fim în primejdie? Mariţa este o veche
cunoştinţă de-a mea...
Mătuşă-mea, indignată, dă să se ridice de pe scaunul pe care se
aşezase.
- Stai jos, tanti Raliţo, că nu-i chiar aşa... O fi ea veche, sînt de
acord, însă în pensiunea dînsei a murit un om!... Dacă în
Vergului, din pricina activităţilor sale artistice, l-au dat afară pe
popă, aici l-au dat afară din viaţă pe inginerul Gaterek, care nu
era fiştecine, ci marea ei iubire!... E bine?
- Nu-i bine – răspunde mătuşă-mea, căzînd pe scaun – şi nici
nu-i uman ce se-ntîmplă!... Povesteşte-mi, că mă apucă
năbădăile!...
În nici zece minute, reuşesc să-i prezint un sinopsis al
întîmplărilor de la Posada. În alte zece minute, dacă nu cumva
mai mult, tanti Raliţa îmi povesteşte amănunte pasionante
despre trecutul coanei Mariţa Nachtigal, care pe atunci se
numea „Mery Lou – vipera de pe maidan”, mare cîntăreaţă de
şantan, cabaret şi alte locante deocheate. La vîrsta aceea, tanti
Raliţa mai frecventa localurile cu muzică şi astfel o cunoscuse,
în cele mai variate ipostaze ale carierei sale, pe „dizeuza” de
mare vogă.
Cînd îşi termină expozeul, tanti Raliţa se cruceşte şi-mi declară
sentenţios:
- Mare-i grădina lui Dumnezeu şi multe-s jivinele sale! Cum
aşa, dom’le, s-ajungă Mariţa în halul ăsta? N-aş fi crezut. Dar
acum o aşteaptă zile grele, pentru c-a sosit ziua răsplăţii, cînd
va trebui să răspundă în faţa legii.
- Cu vîrf şi îndesat! – o sigur eu pe tanti Raliţa. Căci o merită pe
deplin!
Peste o jumătate de ceas. Sîntem gata. Lucrurile le-am şi
încărcat în port-bagaj. Între noi fie vorba, nici nu-mi imaginam
că un „Trabant” poate poseda aşa ceva.
După ce-mi achit obligaţiile financiare, iertînd-o pe madam
Nachtigal de compensaţiile pe care mi le datora, pentru
suferinţele îndurate, mă urc în faţă, lîngă tanti Raliţa.
Menajeria asistă la plecarea noastră, ca la fuga unor criminali de
la locul abominabilei isprăvi.
Tanti Raliţa apasă pe pedala ambreiajului. Apoi învîrte cheia
demarorului. Bagă în viteza a-ntîia, accelerează niţel şi...
„Trabant”-ul refuză să se mişte din loc.
Şi totuşi, motorul se învîrte corespunzător. Ba chiar mi se pare
uşor ambalat. Nedumerit, dau să cobor din maşină. Portiera
este blocată. De mîinile lui Bigam, Mogam şi Finichi, care trag
toţi de mîner.
Bigă, cu glasul său cel mai dur, orăcăieşte la noi:
- Vreţi s-o întindeţi de-aici, fără să ne spuneţi o vorbuliţă şi să
ne lăsaţi pe mîna ăstora? Frumos, n-am ce zice! Aflaţi că
mergem cu voi...
Nu sînt în minţile lor. Unde să-ncapă?
Noroc că intervine tanti Raliţa:
- Ia ascultaţi, voi ăştia, nemuricilor! Credeţi că maşina mea-i
„Roman-Diesel”, pentru transporturi internaţionale? Abia am
cîştigat-o la loz în plic... şi vreţi s-o pierd cărîndu-vă pe voi?
Răcnesc cu toţii în cor:
- Ia-ne numai bagajele, coană mare! Pînă la şosea. Sîntem
prietenii maestrului Conan.
- Să zicem că le luăm – răspunde mătuşă-mea -, dar voi ce
faceţi, rămîneţi aici?
- Credeţi că sîntem dilii? Cum să rămînem aici, printre răposaţii
ăştia, încă în viaţă? Nu vrem să fim înmormîntaţi laolaltă cu ei!
Noi o să-ţi ţinem priponit „Trăbănţelul”, să nu alunece la vale...
În vreme ce coborîm pe drumeagul bine cunoscut – în cea mai
perfectă stare, după cum pot constata -, sînt nevoit să apreciez
că mă aflu în posesia unor certe simptome de astenie gravă.
Numai aşa îmi pot explica faptul, suficient de bizar, că uitasem
s-o întreb pe tanti Raliţa de unde se procopsise cu
„Trabant”-ul. Să-l fi cîştigat, oare, după cum afirmase, la loz în
plic?... Totu-i posibil! Dar eu, care joc frecvent la „borcan”, eu
de ce nu cîştig un autoturism? Măcar o „Dacie-1301”! Că tare aş
avea nevoie...
Cînd am ajuns, cu chiu cu vai, la şoseaua naţională, am tras pe
acostament, pentru a proceda la descărcarea bagajelor lui
Bigam, Mogam şi Sică Finichi.
Spre marea noastră surpriză, pe acoperişul maşinii nu se aflau
decît două geamantane. Celelalte erau în mîinile însoţitorilor
noştri, care gîfîiau sleiţi de puteri.
- De ce le-aţi cărat, măi fraţilor-cumnaţilor – îi întreb eu pe
Bigam şi Mogam -, n-aţi avut încredere în maşina mătuşii-mi?...
- Ba am avut, maestrule, cum să nu, dar nu le-a ţinut... La
fiecare hop, sărea cîte un geamantan! Aşa că, mai bine le-am
transportat noi, să nu rămînem fără ele!...
Apoi am procedat la formalităţile de rămas bun. Ne-am dat
reciproc adresele şi numerele de telefon, ne-am îmbrăţişat
călduros, de vreo cîteva ori la rînd.
Cu ochii umezi, Bigam îmi declară solemn:
- Nene maestrule, să ştii că avem pentru ce să-ţi fim
recunoscători. Ne-ai scăpat de la mare ananghie. Şi pe mine, şi
pe frate-meu. O să te vizităm neapărat, imediat ce-ajungem la
Bucureşti. Ca să ne spui ce-avem de făcut mai departe... Nu mai
ţine figura... Ne punem pe treabă şi pe învăţătură... Zău aşa!
Sică Finichi, care ne făcuse o poză, pentru a imortaliza
despărţirea noastră vremelnică (cel puţin aşa susţinea dînsul),
îmi dăruie unul din nenumăratele sale aparate fotografice:
- Ia-l, maestrule, şi să-l stăpîneşti sănătos! Înăuntru-s
pietricelele bietului inginer. Ţi le fac matale cadou. Poate or
să-ţi poarte noroc! Că lui nu prea i-au purtat!
După ce-am demarat în trombă, lăsînd în praful declanşat de
bolidul lui tanti Raliţa pe cei trei foşti tovarăşi de drum, rulăm
preocupaţi către Bucureşti.
Tanti Raliţa, dînd ascultare cine ştie cărui fenomen
parapsihologic, a parcat apoi în ograda campingului de la
„Paralela 45” . Acum stăm la o masă şi ne mai întremăm puţin.
La instigaţiile responsabilului, vechea mea cunoştinţă, servim,
pentru început, cîte două ciorbe de burtă. Ce va fi după, o să
vedem noi. Că e de unde...
La cafele, fiindcă am ajuns şi-aici, tanti Raliţa mă supune unui
interogatoriu din cele mai strînse:
- Cum stai cu romanul, Al, băieţelule?
- Care roman? Păi, ce, am avut timp să mă apuc de el? N-ai
auzit ce-am păţit?
Aprinzîndu-şi calm o „mărăşească”, mătuşă-mea mă linişteşte:
- Lasă, nu fi amărît, că-l scriem noi, împreună!
În timp ce-mi sorb ultima picătură de zaţ, întărită cu-o lacrimă
de coniac vasodilatant, mă gîndesc îngrozit că va fi necesar să
mă întorc la Posada, să constat ce s-a ales de bietul meu (fost)
„Fiat-600”.
Pentru că, dacă mai există unele şanse să găsesc ceva resturi
din „Bombiţă”, sînt mai mult decît convins că pensiunea de la
Posada, produs al unui coşmar cvasiscriitoricesc, este sortită
unei definitive şi certe dispariţii.
Abia după aceea va începe următoarea repriză a calvarului.
Deoarece va trebui să-mi găsesc o altă oază de linişte, unde
să-mi scriu romanul atît de mult visat.
Dar, ce să ne mai frămîntăm, vom trăi şi vom vedea!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu- De-a puia gaia
  • Pagina 3 din 3
  • «
  • 1
  • 2
  • 3
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top