new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 3123»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu- De-a puia gaia
Vlad Musatescu- De-a puia gaia
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:19 PM | message # 1
Şi, deoarece ţin foarte
mult la nevastă-mea,
mi-am căutat un refugiu
în podul casei, unde
mi-am înjghebat un
cabinet de creaţie, din cele
mai rudimentare.
Vara, curg apele de pe
mine, de parcă aş fi un
izvor termal; iarna, nici
atunci nu-i mai bine. Bat
cuie (şi bat şi la maşină,
bineînţeles) înfofolit în cîte
trei, patru pleduri.
Mai greu îmi vine cînd se
defectează lumina (ceea ce
se întîmplă destul de des,
întrucît locuiesc pe Calea
Moşilor, unde transformatorul
nu-i chiar dintre cele
mai faimoase) şi sînt
nevoit să cobor, învăluit
de beznă, cele 114 trepte ale scării.
Nu îndrăznesc să v-ascund tot ce pătimesc. De multe ori,
datorită beznei celei mai cumplite, întîmpin necazuri de-a
dreptul insurmontabile. N-ar fi nimic c-ajung în pivniţă mult
mai rapid decît s-ar cuveni ( conform celor mai elementare
principii ale gravitaţiei) plin de cucuie şi cu hainele ferfeniţă,
dar uneori mi s-a întîmplat să ridic în picioare toată casa.
Aşa cum am păţit ultima dată, cînd am aterizat în beci, fără să
mai utilizez corespunzător treptele scării, ci survolîndu-le
într-un zbor planat, la firul ierbii. Drept pentru care am nimerit
direct în lăzile cu praf de cărbune, rămase acolo de pe vremea
cînd nu ni se introduseseră gaze.
Seismul dezlănţuit, cel puţin de gradul 4 (pe scara locuinţei
noastre, nu Richter) a reuşit să trezească din somn toate cele
zece familii cu care împart clădirea de pe Calea Moşilor.
În timp ce orbecăiam printre resturile de cărbune, realizînd şi
performanţa de-a răsturna majoritatea lăzilor, mi-a fost dat
să-l aud răcnind, ca un autentic Tarzan, pe vecinul Mihai, zis şi
„Sfîntul”, de cînd îl bătuse măr pe-un găinar care-l ameninţase
că-l face „îngeraş de toamnă”.
- Banditul e-n beci, fraţilor! Dom’le Iliescu, s-a zis cu el, om îl
fac! Mai ales dacă-i hoţul care mi-a furat pijamaua de la naşu...
Meştere Conovăţ ( era vorba de locatarul de la mansardă, fost
atlet de talie europeană, actualmente locală), pune mâna pe
lopată şi stai de pază la ieşire!... Ceilalţi să vină după mine!...
Dacă „ceilalţi” erau oameni din casă, trebuiau să fie pe puţin
vreo cincisprezece inşi. Inclusiv femeile de la parter, din care
cîteva soţii abandonate, avînd deci motive întemeiate de-a se
bate cu oricine şi oricum.
Duruitul paşilor celor care coborau tropotind scara m-a
îndemnat să nu mai zăbovesc mult pe gînduri, ci să aleg
varianta optimă. Adică să urc cît mai urgent pe cea de a doua
scară care avea acces în subsolul casei. I se zicea scară de
incendiu, deşi nici acum nu înţeleg ce căuta în pivniţă. Cu atît
mai mult cu cît, atunci cînd am ajuns la celălalt capăt al ei, am
constatat că sînt pe acoperişul clădirii, la cea mai înaltă cotă.
Chiar lîngă antena TV, recent montată de bătrînul Laioş-baci,
mecanic excepţional, însă de calorifere. De aceea se bălăbănea
atît de anxios, în special cînd încercam să mă sprijin de
catargul ancorat de coş.
Hoarda vecinilor, răspîndită acum în mai toate punctele
strategice ale cîmpului de bătaie, de la beci, curte, stradă şi
pînă la garajul subsemnatului, îşi comunică rezultatul
investigaţiilor, strigînd ca indienii lui Winettou.
- Nea Mihai, „Sfîntule”!... – răcnea careva dintre urmăritori.
- Ce-i? – se interesa „îngeraşul de toamnă”.
- Nu-i nicăieri! Nici înăuntru, nici în afară... Dacă nu-i
înmormîntat sub cărbuni, înseamnă c-a fugit, a evadat ca „el
Figitivo”!...
Acum recunosc glasul şi inteligenţa atletului Conovăţ.
- Nu se poa’ , dom’le! Că n-avea pe unde... Decît pe acoperiş!
Dacă-i acolo, e-al nostru! Pilaf îl fac! – îl linişteşte vecinul
Mihai, în timp ce mie reuşeşte să-mi transmită o stare de
nelinişte.
Supoziţia lui întruneşte adeziunea colectivului, drept pentru
care toată lumea porneşte să escaladeze (aşa-zisa) scară de
incendiu. Cu excepţia lui Conovăţ, pe care conducătorul
expediţiei îl mobilizase rapid, somîndu-l autoritar:
- Fugi la miliţie şi cere-le să cheme echipa de intervenţii de la
Capitală... Să vină şi ci cîinii ăia detectivi!...
Antena dă evidente semne de slăbire, deoarece începe să se
îndoaie lejer. În disperare de cauză, renunţ la orice intenţie
de-a rămîne incognito, şi decid să mă las identificat de scumpii
mei colocatari. Cînd soseşte şi echipa de la circa de miliţie,
compusă din doi adolescenţi, pesemne aflaţi la practică, tentez
o demonstraţie a complexităţii situaţiei.
Pînă una alta, dînşii optează pentru o invitaţie la circă, unde ar
urma să furnizez nişte lămuriri suplimentare. Zadarnic apelez
la memoria vizuală a vecinilor mei.
- Nu mă mai cunoaşteţi? Dar sînt Conan Doi, de la parter...
Detectivul... Ei?... Locuiesc aici de peste două decenii...
Conovăţ, mai tare de cap decît de ureche, recepţionează eronat
şi-mi oferă o exemplară lecţie de logică, o logică de fier
(forjat):
- N-avem aşa ceva în casa noastră. Noi sîntem oameni cinstiţi.

Ce să caute detectivii la noi? Şi încă mascaţi! Nici Kojak nu se
camufla, chit că era ras chilug pe cap... Nu l-am vizionat
niciodată mînjit cu cărbune...
Totu-i clar! Praful de cărbune, care-mi acoperea figura şi
hainele, mă făcuse de nerecunoscut, în pofida volumului meu.
Deşi mai exista o ipoteză, şi anume să fi slăbit, din pricina
eforturilor din noaptea asta blestemată, pînă la transformarea
totală. Cam greu de crezut...
Sesizînd unele intenţii de linşaj din partea incomprehensivilor
mei colocatari, cei doi tineri miliţieni au considerat că-i mai util
(mie) să mă transporte, plini de afabilitate, la sediul circei
noastre.
După ce m-am spălat de praful de cărbune, am trecut la
operaţia următoare, de completare a unor formulare.
Neposedînd asupra mea nici un act de identitate, a trebuit să
declar în scris, şi pe propria mea răspundere, numele, cine sînt
şi unde lucrez. Apoi am tras un somn de zile mari, dormind
buştean între cîţiva huligani ( de mică anvergură), în „sala de
aşteptare”.
Dimineaţa, cînd a sosit comandantul circei, acesta m-a
recunoscut imediat, fiind unul din cititorii pasionaţi ai
reportajelor mele. Compătimind alături de mine, m-a tratat
cu-o cafea fierbinte şi reconfortantă. Şi fac acolo tovarăşii nişte
cafele fantastice. Mai ceva ca la „Inter-Continental”.
La redacţie, unde găsesc cea mai deplină comprehensiune şi
încurajare, m-au poreclit „detectivul”. Asta după ce, vreme de
ani la rînd, toţi colegii mi-au citit romanele de aventuri, în
diversele lor faze de lucru. Şi n-a fost nevoie să insist,
deoarece sînt băieţi buni şi subţiri, cunoscători şi dezgustători
avizaţi de proză de calitate.
Mai trebuie să vă dezvălui un secret. Nu mă cheamă chiar
Conan. Acesta este, de fapt, pseudonimul pe care mi l-am ales
pentru semnarea prozei mele beletristice. Am recurs la el, întru
amintirea şi omagierea marelui meu coleg şi profesor, sir
Arthur Conan Doyle, născocitorul lui Sherlock Holmes şi al
romanului deductiv (fiţi liniştiţi, nu-i greşeală de tipar: vine de
la deducţie).
Pe taică-meu, vecinii toţi îl strigau peste gard: „Comane, vină
să-l vezi pe fi-tu căţărat la mine-n cireş, fir-ar să fie de
încroşnat!”. Iar pe mine, la şcoală, cînd mă scoteau la tablă şi
tăceam mîlc (din timiditate, bineînţeles), mă stimulau
spunîndu-mi pe nume:
- Coman E. Alexandru, ai un doi cît tine de mare. Dacă nu te
pui cu burta pe carte, te-apucă stagiul militar într-a patra
elementară!
Pe vremea aceea eram atît de slab, că-mi plîngeai de milă. Dar
prevestirea domnului Ţapu, iubitul nostru învăţător, tot nu s-a
adeverit. Încă n-apucasem să devin mai trupeş, dar de
învăţătură mă luasem. Stagiul l-am făcut la Regimentul 1,
artilerie grea, cu bacalaureatul luat. Al doilea pe listă. Nu-mi
amintesc prea bine dacă mă aflam la începutul sau la sfîrşitul
acesteia. În fiecare săptămînă aproape, eram pedepsit să fac de
jurnă la bucătărie. Mi-am terminat armata cu gradul de soldat
neinstruit. Nu mi-au mai dat livret. Ci un certificat de inapt
pentru serviciul militar. În doi ani de armată, şi de bucătărie, mi
se schimbase metabolismul. Avem cu 18 kile mai mult decît la
încorporare.
Cînd mi-am isprăvit de dactilografiat primul roman de aventuri,
l-am semnat „Al Conan Doi”. Ca să mă apropii cît mai mult de
vulnerabilul maestru. Totuşi, acest „Doi”, care vroia să sugereze
prea ostentativ numele lui sir Arthur, nu mi-a fost (pînă acum)
de bun augur.
Dar pentru dumneavoastră am rămas şi sînt Al Conan Doi. Şi
n-am să mă supăr dacă o să-mi spuneţi „detectivul” Conan Doi.
Pentru că am reale calităţi investigatorice, ca scriitor de romane
de aventuri. Ceea ce se va observa, cu prisosinţă, în
următoarele capitole ale cărţii de faţă, a cărei scriere a fost
întovărăşită de cele mai incredibile evenimente.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:20 PM | message # 2
2. TANTI RALIŢA, PE POST DE DOCTOR WATSON
În fiecare dimineaţă, de cînd mă aflu în plin concediu de
creaţie, primesc, cel puţin, zece sau cincisprezece telefoane.
O abandonez pe „Erika”, renunţ la ultimul strop de zaţ din
ceaşca de cafea şi răspund ţîfnos:
- Aloo! Da... Biroul de voiaj... Acceleratul de Suceava? Nu mai
circulă... L-am desfiinţat!...
Cetăţeanul de la celălalt capăt al firului nu-şi crede urechilor.
Insistă:
- Dar parcă mai era un accelerat sau rapid?...
Îmi vine să plîng. Începe să mă cam lase nervii:
- Le-am suprimat pe toate!... De ce? Foarte simplu... Mă
incomodau!...
Trîntesc receptorul şi mai bat o jumătate de rînd la maşină.
Zadarnic. Iluzii pierdute. Pentru că iarăşi sună unealta
infernului. Îmi vine să torn restul de zaţ în receptor, deşi ar fi
de preferat în sonerie.
- Aloo! Da! Tot eu... Dacă-s nebun? Sînt, domnule, şi încă
zdravăn de tot!
Trebuie să răspund la ce oră pleacă din Gara de Nord
acceleratul de Braşov, ce întîrziere are rapidul de Constanţa, ce
se-aude cu Balt-Orient-Expresul.
Şi toate astea din pricina unei diferenţe de-o cifră. O singură şi
nefastă cifră, care desparte numărul meu de telefon de cel al
„Agenţiei de Voiaj C.F.R.” din Calea Griviţei.
Acum încep să mă dumiresc că surmenajul nevesti-mi s-ar
putea să-şi aibă rădăcinile şi-n această nefericită şi malefică
cifră. Cînd mă aflam dimineţile la redacţie sau eram plecat în
ţară, pe teren, pesemne că sărmana era silită să răspundă la
toate aceste apeluri.
În cele şase zile de cînd stau acasă, cu ochii zgîiţi la fila de
hîrtie înţepenită în carul maşinii de scris, incapabil să bat
măcar zece cuvinte ca lumea, am învăţat pe dinafară plecările şi
sosirile cîtorva accelerate şi rapide. Degeaba. Nu-i de ajuns.
Sîntem în anotimpul vacanţelor şi-al concediilor. Vor să ştie
totul. Trenuri personale, suplimentare, speciale. Pînă la ce
vîrstă pot călători copiii fără bilet.
Am tăiat, în disperare de cauză, firul telefonului. Zadarnic. Cei
de la centrală m-au amendat şi m-au ameninţat că-mi taie
abonamentul.
În fiecare după-amiază, bate cineva la uşă sau la fereastră.
Bate, deoarece am tăiat firul de la sonerie. Aici n-are cine să
mă amendeze. Am montat-o chiar eu. Şi (uneori) funcţionează
satisfăcător.
Şi nu-s doar doi sau trei nepoftiţi. Ci cu duiumul.
Ca, de pildă, acum. Bate cineva la uşă, atît de violent, de parcă
s-ar fi anunţat la radio sfîrşitul Pămîntului. Cînd deschid uşa,
dau în prag peste madam Anuţa, vecina mea de la parter.
Mă uit la dînsa înciudat. Nu se lasă impresionată, ci-mi
comunică plîngînd smiorcăit:
- Domnu’, vină iute pîn’ la noi, că moare Gheorghe...
Imediat decelez unele indicii care mă fac să devin suspicios:
- Moare, moare sau e iarăşi beat cui? Nu s-a-ntors ieri de la
cura lui de dezintoxicare, mamă Anuţo?
Bătrînica, ceva mai atentă la afirmaţiile ei, încetează din plîns.
- Aşa-i, cum să nu. Ieri a venit... Dar az’noapte s-a pus pe
băut... Acuma trage să moară! Nu i-a picat bine tratamentul
ăla... Hai vină, domnu’, fă-ţi pomană cu Gheorghe!...
Cînd pătrund în odaia soţilor Anuţa şi Gheorghe, nici urmă de
muribund. La un semn al femeii, care-mi indică patul, mă plec
şi privesc sub el. În cel mai îndepărtat colţ al spaţiului de sub
pat, nea Gheorghe conversează cu-o sticlă de Turţ.
Mă las în patru labe, la acest nivel cu nea Gheorghe, şi-l solicit:
- Vino pînă afară, nea Gheorghe!
Vădit indispus, văzîndu-se tulburat de la ocupaţiile sale,
întreabă:
- Care eşti acela?
Mama Anuţa, care s-a lăsat pe ciuci lîngă mine, îi dă
explicaţiile de rigoare:
- Măi Gheorghe, măi, păi să nu-l cunoşti, matale, pe domnu’
Conan al nostru? Ţi-a adus ceva bun...
Cetăţeanul devine brusc interesat şi mă pofteşte indirect,
adresîndu-se Anuţei:
- Atunci să intre! Să vină sub pat, că de-aici nu mă mai
scoateţi. Ce? Iarăşi vreţi să mă duceţi la glumeţi? Nu se mai
prinde...
Dînd ascultare privirilor încărcate de rugăminţi ale mamei
Anuţa, mă vîr şi eu sub patul lui nea Gheorghe. Dau mîna cu el,
apoi, ţinîndu-l ţeapăn de braţ, încerc să-l extrag în odaie.
N-am mai avut ocazia să-i ofer o demonstraţie de lupte
greco-romane în asemenea condiţii ingrate, însă, la un
moment dat, cu ajutorul nepreţuit al nevesti-si, reuşesc să-l
aduc pe nea Gheorghe la sentimente mai umane.
Mai tras de picioare, mai tras de cap, nea Gheorghe se află
acuma în patul conjugal. Bineînţeles, nu-i de acord să nu
cinstesc şi eu o gură de palincă. Cu condiţia însă, să mă urc
lîngă el. Şi nu numai eu, ci şi nevastă-sa.
Abia după ce i-am adormit pe-amîndoi, aduşi la acelaşi nivel
de alcoolizare, deoarece şi mama Anuţa poseda, în folosinţă
personală, o sticlă de palincă, abia atunci am putut părăsi
încăperea. Miroseam atît de puternic a ţuică de Turţ, încît
ameţeau şi muştele din preajma mea.
Alteori se prezintă Tavi Moga, să-i tragem nişte partide de
table, în pofida celor cincisprezece lei pe care mi-i datorează
de anul trecut.
Ba, pe la opt seara, se înfiinţează şi tanti Raliţa, să se
proţăpească în faţa televizorului, pînă la unsprezece şi
jumătate noaptea, urmărindu-l cu gura căscată pe Mannix, că
nu-l mai împuşcă şi gangsterii ăia, să se termine o dată şi cu
el, aşa cum şi-au dat duhul „Sfîntul”, „Baronul”, „Răzbunătorii”,
„Invaidărşii”, „Incoruptibilii” sau doctorul acela păgubos, c-am
uitat cum îl cheamă; mă rog, ştiu că era „una victima inocenta
de la justicia”.
Dacă ar veni numai sîmbetele!... Dar se înfiinţează şi lunea, la
„Revista literar-artistică TV”, vine şi marţea, că-i teatru, şi
miercurea, la „Telecinematecă”, şi uite-aşa, că nu-i zi lăsată de
bunul Dumnezeu fără ca tanti Raliţa să nu-şi ocupe, autoritară,
fotoliul ( singurul din casă), şi să nu ceară cu glas prefăcut şi
dogit:
- Al, iubiţelule, oferă-mi şi mie un pahar cu apă rece, dar vezi
să nu fie de vişine, că balonează!
Şi, în timp ce dă sunetul la maxim, deoarece îi cam tare de-o
ureche, sporovăieşte întruna, la concurenţă cu televizorul. Iar
eu fierb ca un cazan sub presiune, rumegînd cele mai atroce
modalităţi de a-mi lichida rubedeniile. Barem de-aş şti care-i
urechea deteriorată...
Unica deosebire dintre Agatha Christie şi mine – bineînţeles ca
tehnică de lucru - e faptul că venerabila doamnă a romanului
enigmistic îşi plăsmuia crimele, cele din cărţi, în vreme ce spăla
vasele, iar eu întreprind aceeaşi operaţiune mentală în faţa
micului ecran, lîngă tanti Raliţa. Tortura, la care mă supune
mătuşă-mea, mi se pare mult mai subtilă şi cumplită.
Aşadar, dimineaţa nu se poate lucra, v-aţi dat seama, şi nici
după amiaza. Iar seara, mort de oboseală (fizică şi nervoasă),
sînt victima sigură a lui tanti Raliţa, care mă mobilizează fără
pic de milă:
- Al! Fii atent!... Ce dracu!... Aoleu!... Acu, uite-acu... Hai, că-l
ia la trei păzeşte!... Ce faci, dom’le, dormi?... Nu vezi că-l calcă
în picioare?...
Tanti Raliţa trebuie să aibă vreo 70 şi ceva de ani (asta din
1970, de cînd a pornit să-şi numere primăverile în
„count-down”, ca la Houston).
Bea zece cafele babane pe zi (în nici un caz Ness, ci turceşte,
groase şi tari). În 24 de ore, trage în piept trei pachete de
„Mărăşeşti” fără filtru. Doarme doar trei ceasuri pe noapte,
citind pînă se crapă de ziuă. Umblă numai pe jos, venind din
Vergului pînă în Calea Moşilor, la televizor, la nepotu-său, în
mai puţin de-o oră.
În fiecare an, îşi împrospătează vocabularul cu ultimele achiziţii
ale tinerilor din cartier, uluindu-mă prin prospeţimea şi
cruditatea lexicului dobîndit.
Mi-a devorat toate romanele (în manuscris) de cîte trei ori,
fiind o pasionată cititoare (în exclusivitate) de romane
detective. Este, pînă la ora actuală, cea mai fidelă admiratoare a
scrisului meu, şi ambiţionează să colaboreze cu mine. Nu se
petrece nimic în perimetrul cuprins între Calea Moşilor,
Mîntuleasa, Călăraşi şi Vergului, fără să nu-mi prezinte notiţe
şi ipoteze asupra faptelor respective.
Tanti Raliţa are în proprietate personală cea mai formidabilă
bibliotecă de romane de aventuri. În podul casei din Vergului,
unde locuieşte din moşi strămoşi, am petrecut cele mai plăcute
clipe din viaţa mea, ceasuri de-a rîndul, vacanţe întregi, citind
cu nesaţ „Tarzan”, „Vulturul din Carpaţi”, „Winettou”,
„Aventurile submarinului Dox”, „Cei trei cercetaşi”, „Prin
deşertul Saharei”, „De pe tron, la eşafod”, şi nu mai ştiu cîte mii
de fascicole editate de un faimos promotor al literaturii de
aventuri, din anii premergători celui de-al doilea război
mondial.
În zilele cînd se prezintă cu faimoasele ei bloc-notesuri, în care
consemnează evenimentele deosebite ale cartierului, mă ţine
înţepenit la biroul de lucru ceasuri întregi. Abia după ce mi le
citeşte în totalitate, asezonîndu-le cu comentarii copioase, îmi
îngăduie cîte o scurtă recreaţie. Şi-atunci, numai pentru a-i
prepara o cafea amară, mare şi groasă. După care, continuăm
şedinţa.
- Material documentar de mîna-ntîia, băiete. Stai şi-ascultă, că
om te fac!
O ascult, de voie, de nevoie, urmărindu-i ţigara pe care o
consumă pînă la capăt, cînd e gata-gata să-i frigă degetele
îngălbenite. În odaie pluteşte un „smog” de nepătruns, pe lîngă
care cele londoneze sînt un fleac. Nici gînd să poţi aerisi. Tanti
Raliţa nu suportă curentul. Şi nici curentul de opinie, căci
insistă:
- Să bagi chestiile astea în roman, m-auzi? Cînd e să-ţi apară
cartea, ai să-mi dai 20%! Nu ţin să mă semnezi. Vreau doar
s-adun ceva parale, s-am de ţigări, de cafea şi de cărţi. Dacă te
pui serios pe lucru, o să-mi iau şi-un „Trabant” de ocazie.
- Păi cînd să lucrez! – încerc eu să ripostez.
- Nopţile, c-atunci lucrează marii scriitori. Cînd oi porni cu
„Trabant”-ul prin ţară, adun material pentru zece romane. Să
vezi ce mai cărţi o să scriem noi amîndoi. „Bombiţa” ta, după
cîte îmi dau seama, nu prea te ajută...
Îşi rîde de „Fiat”-ul meu 600. Fiindcă se pricepe şi la maşini.
La vreo două luni după ce mi-am cumpărat „Bombiţa”, a învăţat
să-mi demonteze carburatorul, să-mi regleze aprinderea,
tacheţii, frînele. Iar cînd s-a apucat să umble şi pe la bujii,
schimbînd şi încurcînd fişele la Delco, am stat cu maşina la
„Ciclop”, în Drumul Taberei, aproape o săptămînă. Motorul
mergea numai în trei cilindri, nu puteam depăşi 35 de km pe
oră, şi frînam numai pe-o roată (slavă Domnului, nu cea de
rezervă!).
Tanti Raliţa s-a supărat foc. Cum de mi-am îngăduit să n-o
chem pentru remedierea unor fleacuri? Şi, ca să mă înveţe
minte, mi-a pitit o castană în capacele roţilor. Fusesem cît pe
ce să demontez toată maşina, din pricina duruitului pe care-l
auzeam la cel mai mic drum.
În ultima vreme, a devenit un duşman înverşunat al motoarelor
în patru timpi. Cîntă cele mai melodioase osanale
„Trabant”-ului. Că n-are radiator, că n-are pompă de ulei, că
n-are decît două bujii, şi aşa mai departe. Asta n-o împiedică
însă să-mi mai regleze, din cînd în cînd, ralantiul. Niciodată
nu-i place cum merge motorul.
- N-auzi, maică, se bîlbîie!...
Cred şi eu că se bîlbîie. După fiecare reglaj de ralanti, efectuat
de neastîmpărata tanti Raliţa, plătesc 19 lei la „Ciclop”, pentru
ameliorarea respiraţiei astmatice a carburatorului. Dar
nu-ndrăznesc să-i spun o vorbă. Ar fi în stare să dea jos
motorul, pentru depistarea cine ştie cărui defect inexistent.
Încă nu şi-a cumpărat „Trabant”. Aşteaptă să-mi apară
romanul. Dar am observat că-n biblioteca ei s-a ivit un
departament nou: manuale practice despre tehnica
automobilului. Ba şi mai mult, în dosul cărţoaielor, am
descoperit o trusă de chei (de la 8 pînă la 24) şi un set de lere.
Am luat măsurile de rigoare. Îmi ţin „Bombiţa” numai în garaj.
S-ar putea ca tanti Raliţa, într-o bună zi, să ajungă un mecanic
de excepţie. Cu îndărătnicia ei, e capabilă. Dar n-aş vrea să se
califice pe pielea mea.
Mi-am făcut iluzii. Tanti Raliţa a trecut la represalii. Şi-a mai
cumpărat încă vreo şase noutăţi, apărute la Editura Tehnică. Iar
de vreo trei zile, „Bombiţa” gîfîie din greu, la fiecare urcuş.
Ce-o mai fi făcut?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:22 PM | message # 3
3.DEMARAJUL... SPRE NECUNOSCUT
Examinez indispus break-fast-ul din faţa mea. Penke,
zîmbitoare permanentă, mă încurajează:
- Ia şi mănîncă, măiestrică, ai să te îmbolnăveşti cu-atîtea
gînduri negre. Hai, pare-se că lucrurile se aranjează. Ai să pleci
la munte, într-un loc de basm, unde n-o să mai aibă cine să te
deranjeze...
Sîntem în bucătărie. La mini dejunul de dimineaţă. Ceai de
sunătoare, amestecat cu muşeţel, tei şi chimen, plus brînză de
„veci”, pîine hipocalorică şi hipoglucidică (40 grame), o tomată
subdimensionată, sare fără sodiu şi multe alte preparate
dietetice (scobitori sterilizate, tablete de „Mexaform” şi
„Cotazym”, ulei de parafină, zaharină şi şerveţele de hîrtie).
După ce gust din brînza cu parfum de burete de baie, o rog pe
bulgăroaica de nevastă-mea:
- Mai arată-mi telegrama aia. Că tot nu înţeleg nimic... Cine
s-o fi ocupat de mine, Dumnezeule!
- Cine vrei şi cine nu vrei! Că i-ai înnebunit pe toţi cu condiţiile
tale de creaţie. Prieteni, neamuri, colegi. Au prospectat toată
ţara să-ţi găsească ţie o „oază de linişte”...
Descifrez pentru a zecea oară telegrama: „Al Conan Bucureşti
Moşilor 172 Stop Vi s-a rezervat camera Stop Pensiune Stop
Şoseaua Bucureşti – Braşov km 120 (aici nu se prea distinge)
Stop Posada Vila Nachtigal Stop”.
Privesc intrigat la nevastă-mea. Degeaba. E încîntată c-am să
lucrez într-o casă ca lumea, izolat şi liniştit. Mai mult ca sigur
că mi-a scris un caieţel întreg cu indicaţiile de regim.
- N-are nici un rost să mai zăboveşti. Ţi-am încărcat toate cele
necesare în maşină. Cu mine să nu-ţi faci griji, am să mă
descurc şi singură.
Drăguţa de ea. Este capabilă să m-aştepte şi un an, numai să
mă vadă fericit, cu romanul terminat.
- Atunci uite ce-i, Penkiţo scumpă, să nu mai pierdem timpul.
Plec. Îţi sărut mîinile pentru break-fast. A fost formidabil.
Ca-ntr-un roman poliţist cu Philip Marlowe. E drept că
maestrul Marlowe servea ochiuri pe costiţă prăjită, cafea şi
whisky, dar n-are a face, al tău a fost mult mai sănătos. Am
să-ţi scriu la fiecare trei zile, poate dau şi-un telefon, dacă
există aşa ceva, voi ţine regim, am să iau toate prafurile la
vreme şi-aşa mai departe.
Pe la 10 (chiar 10.00), ieşeam din Bucureşti.
Bombiţa toarce mărunt, cu 70 pe oră, viteza mea de croazieră,
iar tranzistorul „Mamaia”, agăţat lîngă parbriz, se încăpăţînează
să-mi transmită o stare de spirit adecvată („Trecea fanafara
militară!”).
Cînd ajung în dreptul Tîncăbeştiului, îmi dă prin gînd să mă
abat pentru cîteva clipe pe la romancierul George Costache, din
Snagov, prieten drag şi dezlegat la vorbă, cu o nemaipomenită
capacitate de fabulaţie. Niciodată nu ştii ce-i adevăr şi ficţiune
în braşoavele lui.
Îl găsesc acasă. Dormea. Îl scol şi-i ardem o partidă de table,
aşa la botul calului (Bombiţa mea are 32 de cai, trecuţi pe
talon). Între un zar şi altul, mă pune la curent cu ultimele
evenimente din Snagov, îmi povesteşte cele mai recente isprăvi
ale lui Anatolie, un alt prozator pe plan local, scriitor şi biciclist
de excepţie. Împreună cu Costică, au făcut turul României pe
nişte „Carpaţi” fără frîne. La întoarcerea faimoşilor veloturişti,
după şase mii de kilometri, conform spuselor lui Costache, care
trebuiesc luate sub beneficiu de inventar, bicicletele s-au
desfăcut în bucăţi, mai mari sau mai mici.
Am cam întîrziat la taclale. Dar, după ce-mi torn o sticlă de apă
curată de fîntînă în radiator, mă urc la volan şi demarez ca
Fangio la Le Mans. Peste trei sferturi de ceas, mă aflu pe
şoseaua Ploieşti-Cîmpina.
Formidabile chifteluţe mai meştereşte şi coana Sofioara, mama
personală a romancierului snagovean. Le simt că răscolesc în
mine nişte procese metabolice cu totul neobişnuite. Atît de
ciudate, încît mă păleşte o foame cumplită.
Noroc că mă apropii de „Paralela 45”. Soarele spînzură
deasupra capului, deci este şi ora prînzului. Hămesit de foame,
parchez în dosul motelului şi mă prezint responsabilului.
Prieten vechi şi de nădejde. Niciodată nu mi se întîmplă să trec
spre Braşov, fără să nu mă abat şi pe la el.
Întrucît mă cunoaşte mult prea bine şi ştie că stimez arta pe
care-o ilustrează, pentru început îmi dă să pigulesc nişte
cîrnăciori olteneşti, preparaţi anume pentru sufletul lui (115
kg). La drum, îndeobşte, suspend regimul de slăbire, deoarece
volanul cere avînt şi energie. Apoi îmi înfăţişează cinci mititei
sfîrîind, pe un blid de lemn, pe care îi condamn la grabnică
dispariţie. După care, pentru a-mi estompa „apetitul”, mi-l
potoleşte cu o strachină de ciorbă de burtă, deasă şi bine
fiartă, iuţită cu hrean ras. Coasta albă de porc -pe care-l
bănuiesc decedat în plină tinereţe-, friptă pe cărbuni din
curpeni de viţă-de-vie, se dovedeşte neîndestulătoare. Aşa că
mai comand una. Să fie! Apoi, cu două cafele negre, mari şi
tari, de-ţi fîlfîie cordul, consider că mi-am făcut plinul şi că-i
vremea să trag în piept şi-un „Snagov”, ţigară îndesată şi
mirositoare a kumarină, dar din tutun autentic. Îmi iau rămas
bun de la prevenitorul amfitrion... şi, pe cai!
Am senzaţia că motorul meu personal funcţionează la fel de
bine şi de rotund ca şi cei patru cilindri ai Bombiţei. Nu-i
euforie postprandială, ci realitate incontestabilă. Dovadă că
încep să fredonez (slavă Domnului că-s singur!) „Trecea
fanafara militară!”.
La Breaza, căci am luat-o pe drumul vechi, nu pe variantă,
poposesc cîteva minute la nea Nicu Şandru, un înverşunat
partener de table, din anii trecuţi. Vreau să-l întreb dacă o
cunoaşte pe doamna Nachtigal. N-a auzit în viaţa lui de această
cucoană.
Casa doamnei Nachtigal nu-i pe şosea. Mai înainte de-a ajunge
la podul cel mare de la Posada, pe dreapta se face un drumeag
ce urcă pe coastă -un drum prost şi plin de hîrtoape-, iar pe el,
în sus (după cum îmi explică un băştinaş) mai trebuiesc călcaţi
încă vreo doi kilometri.
Bombiţa rezolvă cu succes dificultuosul traseu. Drumeagul se
propteşte (şi se termină în acelaşi timp) într-o poiană
înconjurată de brădeţ, pini, molizi şi alte conifere necunoscute
mie. Dincolo de un pîlc de specii lemnoase asemănătoare, se
piteşte şi casa cu pricina.
Acoperişul roşu, parcă dat cu boia, este învelit cu ţigle noi,
spălate recent de ultima bură de ploaie. Construcţia are şi un
fel de etaj. Nu se poate spune că-i o vilă, din cele care se
întîlnesc la Sinaia, ci-i o casă ca toate casele, cu singura
deosebire că se află izolată în mijlocul pădurii. Asta mă face să
clocotesc de cele mai entuziasmante speranţe.
După ce ajung cu chiu cu vai în faţa casei, opresc motorul. Nu
există nici un fel de împrejmuire. Numai pădurea care freamătă
încîntător. La un moment dat, freamătul creşte în intensitate.
Ca un ceainic electric, care începe să fiarbă. Îmi fierbe, de fapt,
radiatorul!
Nu se observă nici o mişcare. Nu se aude o suflare de om.
Mi se năzare că scîrţîie uşa. Un vînticel, dulce şi parfumat cu
ozon, adie încetişor. Uşa de la intrare se mişcă abia văzut.
- Allo! – lansez eu o chemare, cu ochii zgîiţi la clătinarea uşii.
Dar nu-mi răspunde nimeni. Urc cele patru trepte ce duc spre
verandă. Abia acum sînt în stare să conchid că uşa a fost lăsată
întredeschisă, iar adierea vîntului îi imprimă acea mişcare de
du-te-vino.
De pe veranda spaţioasă, îmi arunc privirile împrejur. Nu zăresc
altceva decît priveliştea înnebunitor de frumoasă a
panoramicului Posadei. Văile şi văioagele scăldate de lumina
crudă a soarelui supraîncins îmi dau onorul cu miile de suliţe
ale brazilor.
Prind curaj şi împing cătinel uşa. Dau într-o încăpere uriaşă. Aş
putea să mă-ncumet a zice că-i un fel de „living-room” (sau
„liverpool”, cum zice prietenaşul meu, Nae-Nicolae, cel mai
mare „trombonist” al secolului, unul din cei mai înzestraţi
povestitori în viaţă, din păcate numai oral, fiind prea leneş a-şi
aşterne pe hîrtie fantasticile sale isprăvi). Încăperea e cît un
hambar, plină de mese şi de scaune tapisate cu ţesături
naţionale. Pereţii sînt acoperiţi de blide, căni şi alte produse ale
ceramiştilor locali. Pretutindeni se lăfăiesc fel şi chip de
ştergare, năframe, carpete policrome. Două bufete înalte, cu
etaj, ca pe vremea lui Pazvante, îmi atrag atenţia. Sînt pline cu
pahare şi păhărele, ceşti şi ceşcuţe, clondire şi garafe, ulcioare
şi ploşti, ouă încondeiate, cărţi de joc şi de citit (mai puţine),
precum şi cîteva sticle purtînd etichetele domnului „Johnnie
Walker”. Spre mirarea mea, sînt absolut goale.
Peste tot, o curăţenie ca-ntr-o biserică de ţară. Linişte ca în
vechile beciuri cu vinuri bune şi cocîrjate de ani. În fund, pe
peretele din dreapta, se distinge o uşă. O deschid precaut. Dă
spre un soi de vestiar. Cuiere cu haine. O laviţă pe care zace un
maldăr de covoare şi, aliniaţi lîngă zid, cinci cai... de lemn.
Rămîn cu gura căscată. Sînt cai de lemn, ca la Moşi, sclipind în
fel şi fel de culori. Constat, după o sumară examinare, că sînt
chiar căluţi de bîlci, pe care cineva – vrînd să manifeste umor -
îi foloseşte drept cuiere. Fără să vreau, ating un căluţ, iar
acesta porneşte să-şi clatine capul pe care se află o pălărie de
damă, din acelea cu pene şi zarzavaturi, cum purta bunică-mea
în ’77, cînd l-a aiurit pe tata Petre, bunicu-meu, de-a dat
naştere numeroasei familii a Comanilor.
Mă retrag numaidecît din straniul depozit de vechituri.
Ies pe verandă, cobor treptele şi decid să dau ocol clădirii.
Trebuie să fie cineva la bucătărie, că n-or fi abandonat casa.
Cum fac colţul zidului, aud un zgomot ciudat. Parcă zuruie
cineva nişte pietricele într-o cutie de rezonanţă. Încremenesc
locului. Întind capul. Dar îl bag la loc, deoarece mă aud
interpelat:
- Poftim, poftim, domnule Conan! De-o săptămînă te aştept!
În grădinuţa din spatele casei, sub o salcie pletoasă (aici, la
munte?), pe-un fotoliu de nuiele împletite, cu spatele la mine,
zace o mogîldeaţă. Cu o măsuţă în faţă, iar pe măsuţă... o cutie
de table şi-un motan.
Momîia din fotoliu pare atît de absorbită de lupta pe care o
poartă împotriva invizibilului adversar, încît nici nu mă
învredniceşte cu-o privire, cît de sumară ar fi ea. Dă mai
departe cu zarul.
Mă apropii şi emit pe ultrascurte:
- Hm! Ghm!
- Fă-te-ncoace, dom’le Conan. Un picuţ de răbdare, c-am
isprăvit numaidecît…
Răspund politicos invitaţiei, păşind în direcţia glasului din
fotoliu. Cam răguşit, cam dogit, dar destul de agreabil.
O singură dată mai zuruie cu zarurile. Apoi mogîldeaţa începe
să se ridice din fotoliu. Se ridică şi nu se mai termină.
Cred că are vreun metru şi optzeci, peste o sută de kile, şi-n
jur de şaizeci de ani (cu-o toleranţă de cinci, bineînţeles în
plus). Femeia care se uită la mine intrigată – şi nu ştiu ce-o
miră atît - seamănă uluitor cu portretele Agathei Christie,
publicate în presa ilustrată. Trupeşă zdravăn, părul
alb-argintiu, fălcoasă, sprîncenată, continuă să mă examineze
en gros şi en détail, cîntărindu-mă din priviri. S-o deranjeze
cumva concurenţa?
- Al Conan! Doamna... Nachtigal, dacă nu greşesc? Nu?...
- În parte, domnule Conan, în parte. Mi-s doamnă, recunosc,
dar nu Nachtigal pur şi simplu, ci Mariţa Nachtigal, ceea ce-i
altceva... Iar matale nu mai aveai nevoie să te recomanzi. Erai
aşteptat. Deci, să recapitulăm: Mariţa Nachtigal...
- Mă rog, cum doriţi dumneavoastră...
- Nu cum doresc eu, ci aşa cum m-a procopsit soarta,
lipindu-mi numele ăsta, după bărbatu-meu, nu i-ar fi ţărîna
uşoară!
- Atunci renunţ să vă mai exprim condoleanţele mele.
- Nici nu era nevoie, domnule Conan. Mi-s mai liniştită fără
mîndreţea mea de bărbat.
- Iertaţi-mă, dar...
- Nu te iert, dom’le, ce să te iert! De-o săptămînă te aştept, iar
dumneata nu dai nici un semn de viaţă.
Ca să-mi anihileze nedumerirea, din care se pare că-s
incapabil să mă extrag, îmi ia mîna şi începe să mi-o scuture:
- Aşadar, să fim cunoscuţi: Mariţa Nachtigal... Şi numai aşa
să-mi zici, c-altminteri mă superi... Iar dînsul e Tudoriţă-nene,
motanul meu personal.
Cu falangele zdrobite şi braţul dislocat, mă trezesc numaidecît
din starea de prostraţie:
- O Key, coană Mariţo! E bine?...
- Cu chei, sau fără chei, hai să mergem să-ţi arăt odaia de
creaţie. Mi se pare că tălică eşti un fel de scriitor, nu-i aşa?
Cînd o aud că mă ia cu „tălică”, îmi vine inima (şi braţul) la loc.
De unde mai întîi mă speriasem, datorită enigmelor pe care mi
le propusese vizitarea (parţială, ce-i drept) a locuinţei şi
înfăţişarea neobişnuită a proprietăresei, acum mă simt mai
bine, mai deconectat.
Îmi place cucoana asta, bărbătoasă şi autoritară.
Ne deplasăm spre intrarea din faţă a clădirii, urmăriţi de
Tudoriţă-nene.
Cînd îmi vede „Bombiţa” (ştiţi şi dumneavoastră cum se
prezintă un „Fiat”-600) şi se mai uită o dată la mine (n-aveţi de
unde să ştiţi cum arăt, dar arăt foarte bine, ţin să vă asigur),
doamna Mariţa Nachtigal emite un sunet dificil de redat în
scris, dar uşor de interpretat. Era clar că nu-nţelegea cum de
putusem încăpea în minusculul meu bolid.
Pînă să-şi revină, în drumul spre verandă, i-am expus
minimalele pretenţii ale unui scriitor ajuns în pragul
neurastenizării.
- Dom’le Conan, n-are nici un rost să-ţi mai faci griji. Aici ai să
te simţi ca la mama-acasă. Poţi să-mi spui şi pe nume: Mariţa
mă cheamă.
Nu mă prea încîntă perspectiva oferită de madam Nachitgal,
căci n-are de unde să ştie cum mă simţisem eu la maică-mea.
Coana Mariţa surprinde ezitarea mea şi completează:
- Te rog să-mi acorzi toată încrederea. Cînd zice Mariţa
Nachtigal una, aşa o să fie. Am dispoziţii să mă ocup de
dumneata... şi n-am putinţa să mă dau îndărăt.
Imediat mi se aprinde becul de control:
- Cine mi-a reţinut camera, coană Mariţo? Ba ţi-a mai dat şi
indicaţii...
Doamna Nachtigal mă priveşte pe sub sprîncene. Rumegă ceva
în gînd, tace cîteva clipe, apoi mă lămureşte:
- Iartă-mă, dom’le Conan, dar nu pot să spun, aşa că
descurcă-te singur. Pare-mi-se că scrii romane de-ălea
poliţiste, deci ai să dezlegi misterul fără ajutorul meu.
- Coană Mariţo, să-ţi intre bine în cap, eu nu scriu romane
poliţiste, ci cărţi de aventuri, şi-astea-s altă mîncare de peşte.
Şi nu-mi plac nici enigmele...
- Treaba dumitale, dom’le Conan, dar nu vreau să pierd
încrederea de care mă bucur înaintea persoanei respective. Mai
ales că semnătura-i indescifrabilă. Am rămas văduvă, fără nici
o posibilitate de cîştig. Ce mai scot şi eu cu închirierea de
camere, pe vreme de vară. Hahalera de Nachtigal a fost un
vagabond, m-a lăsat fără sfanţ, nu s-a învrednicit şi el să
muncească pentru o leafă, ca tot omul, să am şi eu o
pensioară, cît de mică. Nu prea vine lume multă la mine, că-i
departe şi cam la fereală, dar sînt cîţiva bucureşteni credincioşi,
care stau la mine şi cîte-o vară întreagă...
Simt că-mi îngheaţă spinarea, în ciuda celor 25 de grade
de-afară.
- Cum? Mai aveţi chiriaşi?
- Păi, de ce nu? Din ce să trăiesc? Dar nu-ţi face griji, dom’le
Conan, odaia dumitale e ferită de zgomot.
Peste cîteva minute, mă conving că spune adevărul. Cel puţin
deocamdată. Odaia e încăpătoare. La etaj. După spusele ei, e
singura bătută de soare în tot timpul zilei. Pe culoarul etajului,
mai sînt două uşi. Însă la o distanţă care mă îndrituieşte să
cred că nu voi fi deranjat de eventualele zgomote dinlăuntrul
încăperilor aflate în spatele lor.
Mă deranjează totuşi chestia cu persoana enigmatică – atît de
enigmatică şi capabilă de-a inspira teamă, încît coana Mariţa
nu se-ncumetă să-i dezvăluie identitatea - care se ocupă de la
distanţă de condiţiile mele de creaţie.
Nu-mi rămîne decît să mă supun. Căci totul e soartă şi destin,
iar restul fatalitate (după celebra afirmaţie a unui cunoscut şi
titanic dramaturg cîmpulungean).



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:24 PM | message # 4
4. JOCURI DE HAZARD
Am isprăvit cu descărcatul „Bombiţei”.
Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ajutorul (deosebit de eficient) al
doamnei Mariţa Nachtigal. Dacă stau şi cuget mai adînc, cred
că era în stare să care de una singură şi „Fiat”-ul 600, cu tot ce
era înăuntru.
Maşina de scris mă aşteaptă pe masă. O masă mare, cît toate
zilele. Hîrtia, un top de-o mie de file, stă de pază lîngă ea.
Gumele, „cariocele”, creioanele au primit repartiţie într-un blid
colorat. Cărţile (cîteva „Série Noire” şi vreo cinci sau şase
„Masque”) şi-au găsit adăpost la capul patului. Şi, spre norocul
meu, este un pat pe dimensiunile mele.
Totul era gata. Gata de pornit pe drumul spinos al creaţiei.
Dar mi se pare prea devreme să mă apuc numaidecît de lucru.
Nu mă simt „în mînă”.
Şi-apoi, chiar din clipa cînd am auzit-o pe madam Nachtigal
jucînd table în grădină, de una singură, mă tot frămîntă un
gînd, un soi de zgîndăreală alergică, stîrnită de zuruitul
zarurilor.
Deoarece coana Mariţa se pregăteşte să părăsească odaia, pe
care mi-a dat-o în primire, mă pune dracul s-o întreb.
- Chiar table jucaţi în grădiniţă, sub salcie?... Că n-am văzut
aşa ceva, să joace cineva table singur!... Sau o fi vreun alt joc
pe care nu-l cunosc?
- Chiar table, dom’le Conan! Cu ele m-am ales, după atîţia ani
trăiţi cu nefericitul ăla de Nachtigal, cel mai mare tablagiu pe
care l-am întîlnit vreodată. Mă bătea de mă snopea. După ce
s-a prăpădit, nu mă mai bate nimeni, pe toată Valea Prahovei.
Nu se mai încumetă să joace cu mine nici contabilul fabricii de
ciment de la Comarnic. Şi-ăsta a fost om la viaţa lui, care a
studiat tablele la cafeneaua lui Kiriazi, de pe Şelari.
Parcă aud undeva, în mine, un declic. Simt un curent (electric)
care îmi străbate toate tranzistoarele. Gata! Ia să vedem şi noi
ce ştie şi ce-nvîrteşte madam Nachtigal, cu zarurile ei... Barem
o partidă, două. După aia, mă pun pe scris.
- Nemaipomenit! Iar ai dat şase-şase, coană Mariţo?
- Ce-s eu de vină, dom’le Conan! Aşa-i jocul. Dai cu osul şi
joci după cum îţi porunceşte. Os din genunchi de lele...
- N-am mai văzut aşa noroc... Ia mai uită-te, coană Mariţo, pe
hîrtie. Cum stăm?
- Păi stăm bine. Tălică ai trei partide, şi-ălea luate la mustaţă,
iar eu şapteşpe.
- Şi cu asta or să fie optsprezece, dacă mai dai o purcea de
şase-şase...
- De data asta norocu-i de partea dumitale. Ai două linii şi eu
tot două. Hai, ia zarurile şi bubuie-le... Totul atîrnă de
priceperea matale şi de voinţa celui de sus...
- Care cel de sus, coană Mariţo, că m-ai înnebunit! Ce, joacă şi
el table? Cînd îl ştie toată lumea că se ocupă cu minuni!
Îmi aprind iarăşi o ţigară. Cred că-i ultima din cel de-al doilea
pachet. Arunc zarurile într-un pahar, le scutur de le ameţesc, le
zvîrl şi:
- Trei-trei... fir-ar ale dracului de zaruri... Că nu putea să iasă
un cinci-cinci! Dă şi matale, coană Mariţo, poate-ţi cade vreo
dublă, şi-atunci să ştii că sparg cutia de table...
Madam Nachtigal nu se lasă rugată. Privesc năuc şi urlu:
- Şase-şase! Asta-i culmea!... Să dai a doua oară şase-şase, să
ai toate pulurile la cinci şi să le scoţi ca din oală! Văd că lucrezi
mînă în mînă cu cel de sus... Gata! Ai luat-o şi pe-asta! Trece
şi-a optsprezecea partidă, madam Nachtigal, pilaf m-ai făcut!
Coana Mariţa zîmbeşte pe sub mustaţă, că are şi aşa ceva, nişte
mustăţi de husar, albicioase, pesemne decolorate cu „Perogen”,
după care porneşte să aşeze la loc piesele, pentru partida
următoare.
De la patru după-amiază, de cînd am sosit la domiciliul
doamnei Nachtigal, ne tot înverşunăm să dăm cu zarul. Nu zic
că joacă prost, coana Mariţa, dar prea e băftoasă.
Madam Nachtigal povesteşte întruna, turuie fără încetare, ca o
meliţă...
- Şi uite-aşa, hahalera de Nachtigal a-ntins-o pe lumea ailaltă
şi m-a lăsat singură, să mă descurc cum oi şti... Asta, după ce
şi-a băut banii cu fetiţele, de şi-a vîndut şi instalaţia de căluşei.
Că dintr-asta trăise o viaţă întreagă. Rotea căluşeii pe la toate
bîlciurile şi iarmaroacele din ţară. Se-ntorcea acasă după trei
sau patru luni de hălăduială pe cine ştie ce coclauri. De cum
sosea, îmi trăgea un toc de bătaie – noroc că nu-mi puneam
mintea cu el, că n-avea nici cincizeci de kile, cu haine cu tot,
ba şi cu palton -, după care se punea pe băutură şi pe table.
Ţi-am mai spus că de la el am învăţat să dau cu osul leliţei...
- Şi din ce pricină s-a prăpădit, coană Mariţo?
- Păi tot de la domnişoarele lui i s-a tras şi moartea... Se
încurcase cu o fetiţă de la Azuga, gestionară la un bufet de
şosea.
- L-a otrăvit sau ce i-a făcut? – o întreb, gîndindu-mă la nişte
posibilităţi de roman poliţist.
- Aiurea! Cu ce să-l otrăvească? Cu bere?
- Atunci nu-nţeleg, cum a putut să-l dea gata!
- Dacă stai numai cu nasul în cărţi! Nachtigal a fost bărbat la
viaţa lui. Din zorii zilei, cînd se scula, dădea fuga la ea, la prînz
venea îndărăt, să mănînce, ca să nu-i facă ăleia pagubă,
după-amiaza alerga iarăşi la ea, seara se-ntorcea să cineze la
mine, iar noaptea gonea din nou la Azuga şi-abia după miezul
nopţii venea cu-o ocazie la Posada, să se culce. Şi, iac-aşa, a
ţinut-o în chipul ăsta pînă l-a doborît oboseala. Cînd şi-a dat
duhul, vlăguit de puteri, slăbise ca un ţîr, abia de-şi mai ţinea
pielea pe oase. Nici înainte vreme nu fusese prea zdravăn, că
nu dădeai nici două parale pe el, de pirpiriu ce era. Dar avea pe
dracul în sînge. Bărbat, nu glumă.
- Bine, dar cînd l-ai luat, nu ştiai cîte parale îi face pielea?
- Păi cum să nu! Tocmai de-aia l-am şi dus înaintea popii, de
l-am trecut la ortodoxism. L-am cunoscut la drăgaica Buzăului.
Chiuia şi juca năzdrăvan, ca apucat. Îţi venea să-l mănînci din
ochi. Mi-a plăcut de el. I-a plăcut şi lui de mine, că nu eram de
aruncat. Şi mi-a mîncat tinereţile.
- Lasă, coană Mariţo, că nici acum n-ai isprăvit cu ele. Văd că
eşti în puteri...
- Ce tot mă-ncînţi, dom’le Conan, minţi şi tălică de parcă-ai fi
scriitor... Am sărit de şaizeci, gata, acum sînt bună de dat în
primire... Să mă fi văzut cu cîţiva ani în urmă, te lăsai de
romane...
La gîndul pe care mi-l sugerează madam Nachtigal, simt că mă
trece un fior prin şira spinării. Încerc să mi-o imaginez la 45 de
ani. Trebuie să fi fost tanc de asalt. Norocul căluşarului că-şi
făcea veacul mai mult prin ţară. C-altminteri îşi dădea duhul,
fără să mai fie nevoit a bate drumurile Azugăi.
Pesemne că madam Nachtigal regretă totuşi dispariţia
prematură a căluşarului, căci îşi continuă spusele cu privirea
înnegurată de amintiri:
- Dracu m-a pus să-mi iau om în casă, cules de prin bîlciuri.
Acum s-a dus, fir-ar el să fie, parcă-l văd cum îşi roteşte
iepşoarele prin crîngurile şi toloacele raiului... c-or fi avînd şi
ele un rai al lor.
- Iartă-l acum. Nu-l mai blestema. Şi-a purtat şi el crucea, cum
i-a fost dat. Nici cu mata nu i-o fi venit prea uşor.
- Iaca-na! Tronc Mariţo! O ziseşi! D-apăi cum aşa? Că l-am
ţinut numai în puf. Şi bani i-am dat, şi băutură, şi-i găteam
numai gîşte îndopate.
- Ce să-i faci, coană Mariţo, mai înnebuneşte omul la
bătrîneţe!...
- Care bătrîneţe? În ziua cînd l-am înmormîntat, peste puţin se
vor împlini nouă luni, trebuia să-şi serbeze ziua de naştere...
Pornea pe 47 de ani!...
Madam Nachtigal schiţează un fel de smiorcăit, se şterge la
colţul ochilor cu batista, şi se pregăteşte să dea din nou cu
zarul.
Aştept încordat, să văd ce rezultă după o pauză atît de
melodramatică, saturată de amintirea bărbatului dispărut în
condiţii mai mult decît tragice. Mai ales că era mai tînăr cu vreo
treisprezece ani.
Coana Mariţa îmi anunţă satisfăcută:
- Na!... Din nou dublă... doi-doi!
Se vede că nu m-am enervat îndeajuns. De-aia nici nu-mi
merge zarul. Nu face nimic. Am rezistenţă şi... finiş!
Mi-a venit rîndul. Dau şi eu.
Dar nu mai apuc să văd ce-a ieşit. Clădirea se cutremură din
temelii. Am senzaţia că se prăbuşeşte peste noi etajul. În
living-room-ul unde joc table cu madam Nachtigal, se
prăvăleşte un bolid, stîrnind o avalanşă de praf, de nu se mai
vede om cu om. Mai curînd aş zice că-i o rachetă sol-aer-sol,
scăpată de sub controlul teleghidajului. Măsuţa se răstoarnă cu
picioarele în sus, iar tablele se răspîndesc peste tot, ca nişte
schije.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 3:59 PM | message # 5
5. LUCKY-LUCKY
Coana Mariţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, stă mai
departe în scaunul ei, lăsînd praful să se aşeze, pentru a putea
privi în tihnă la dezastrul ce ne căzuse pă cap. Îmi iau mîinile
de la ochi şi mă uit la ea îngrozit. Dar madam Nachtigal,
neclintită, nemaipomenit de calmă, aşteaptă cu zarurile în
mînă. Iar eu privesc îngrozit la namila ce se ridică de jos, de
lîngă picioarele măsuţei. Mutantul, căci ce altceva ar putea fi,
dacă nu un mutant de pe altă planetă, declară în gura mare:
- Lucky-Lucky! Sper c-aţi auzit de numele ăsta.
Dumneavoastră nu mai aveţi nevoie să vă recomandaţi, căci am
ascultat de sus cum vă cheamă. Cînd am aflat cine sînteţi,
m-am grăbit să cobor. M-am împiedicat, şi-am sosit după cum
aţi văzut... Mare noroc să vă cunosc. V-am citit şi vă ador.
„Buldogul din Bascketville” m-a lăsat ţuţ! Ce să mai spun de
„Ochii doctorului King-Kong” sau de „Asasinul cîntă la
magnetofon”! Literatura anglo-saxofonă este pasiunea mea.
Edgar Wallax, coniţa Aglaia Cristis, maestrul Şerlac, ce să mai
vorbim... şerifi, dom’le Conan, şerifi!
- Îmi pare bine...
De fapt, încă nu mi-am revenit suficient ca să-mi dau seama
dacă-mi pare sau nu-mi pare chiar atît de bine. Dar ce-aş fi
putut spune altceva?
Se pare, însă, că pe individ nu-l interesează umoarea mea. Căci
bubuie în continuare, cu glasul său de violoncel dogit:
- Lucky-Lucky, baroane, c-am văzut că semnaţi cu Sir, este şi
el un nume. Cap de afiş. Solist vocal şi cîntăreţ de muzică pop.
Atestat gradul II, de la Aria.
„Urlatorele” arată formidabil.
Este atît de înalt, încît bănuiesc că trece de 1,90 m. Ori e bălai
de la maica natură, ori îşi oxigenează părul (asta nu mai
contează), fapt e că maldărul de paie pe care-l poartă pe cap
seamănă a perucă de la o poştă. Mlădiu şi lat în spate, cu nişte
nădragi dintr-ăia practici, de li se zice şi „blugi”, cîntăreţul
arată ca venit de pe altă lume. Cămaşa portocalie, descheiată la
toţi nasturii – dacă îi are -, îi dezvăluie pieptul flocănos şi
buricul. Am mai văzut „băieţi” din aceştia pe bulevard, dar ca
Lucky-Lucky rar mi s-a întîmplat.
Îşi scutură praful de pe blugi, răspîndind un nor poluant, apoi
se uită chiondorîş la madam Nachtigal care continuă să tacă
mîlc. Fără să mai scoată o vorbă, dispare în trombă, tot atît de
inopinat precum a venit.
- Şezi blînd, dom’le Conan! – mă ţintuieşte locului coana
Mariţa, neîngăduindu-mi să ridic măsuţa.
O pune dînsa pe picioare, aşezînd singură tablele la loc. Mă
priveşte înciudată, după care rosteşte penetrant:
- Îi vecinul matale de la etaj. Băiat de treabă, n-am ce zice, dar
cam sărit de pe şine. Pare nătîntol sau face pe nătîntolul, asta
n-o mai ştiu, rămîne de văzut. Brezaia îşi spune Lucky-Lucky,
dar la Miliţie l-am declarat după buletin, Lucică Stănărîngă...
Nu ştiu ce soi de cîntăreţ o fi, dar mai mult cîntă la patefonul
ăla de-i zice „mag”...
Parcă m-a lovit cu o crosă în moalele capului. Demoralizarea
începe să mă macine. Îndrăznesc să-i înfrunt privirile şi-i
declar ritos:
- Şi ce mă fac, dacă o să cînte toată ziua la magnetofon?
Madam Nachtigal, simţind ce mă nelinişteşte şi temîndu-se să
nu-şi piardă un chiriaş de marcă, se grăbeşte să mă
potolească:
- Nu-ţi face griji. Zărghitul ăsta o să lălăie numai atunci cînd
am să-i dau eu voie, pentru că aici numai eu cînt. Şi ferească-l
Dumnezeu să-i cînt eu una de-alea, de-ale noastre.
Soarele îşi propune să apună dinspre Comarnic. Pictează
sîngeriu norii de ciment care plutesc deasupra văii şi pudrează
gros acoperişurile comărnicenilor. Mă uit pe furiş la ceas.
Aproape de şapte (19.00h).
- Ai zarul, coană Mariţo, haide, nu mai trage de timp!...
Îi fac muzică de cameră, încerc puţină agitaţie, poate-poate
şi-o ieşi din balamale.
Madam Nachtigal zuruie zarurile în pahar. Dar le azvîrle cu
mînă de lemn.
- Formidabil, domnule! – exclam eu, deşi e ditamai cucoana. Iar
ai dat cu şase-şase...
- Păi asta-i dubla care-mi trebuie mie?... Nu vezi că-i gherlă?
- Cum să nu văd! Şi ce-i rău într-asta?
Madam Nachtigal depune eforturi vizibile să-şi păstreze
calmul. O văd că-i trage un picior lui Tudoriţă-nene (motanul
ei personal), apoi trage de sertarul mesuţei şi scoate dinăuntru
o ţigară. De foi. Asta-i bună! Abia după ce-şi aprinde trabucul,
îmi dau seama de ce instalatorii fumează puturoşenii
dintr-astea la lucru.
- Pîn-acu m-am stăpînit, dar nu mai poci! Nu-mi dau voie să
fumez ăia de la dispensar. Ce-o să fie? Că şi ei trag din ţigări,
ca turcii...
Pe la opt şi jumătate – între timp se întunecase de-a binelea şi
aprinsesem luminile -, cîştigasem şase partide. Numai din
marţuri. Madam Nachtigal trăgea din ce în ce mai rapid din
trabucul ăla poluant, de parcă ar fi avut în piept un aspirator
„Record” şi nu plămîni. Cu cît pierdea, cu atît îşi înteţea tirajul.
Pufăia şi gîfîia ca o locomotivă „Pacific”, de dinainte de război.
Cînd pornesc la cea de-a douăzeci şi opta partidă, chiar în clipa
cînd dau un şase-unu (poartă dărîmătoare!), mă orbeşte o
explozie de lumină.
N-am ce zice, liniştită oază de creaţie mi-a găsit binefăcătorul
meu din umbră. Duşmani îmi închipui că n-am, aşa că
nu-nţeleg seria de fenomene ce vor să mă scoată din priză.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:00 PM | message # 6
6. ISAIIA FINICHI
Pînă să-mi recapăt vederea, mă pomenesc luat de mînă şi
cineva începe să pompeze cu ea, gata să mi-o dejghineze din
umăr.
- Isaiia Finichi! Daţi-mi voie să mă recomand o dată! Vechea
dumneavoastră cunoştinţă. Imposibil să nu vă reamintiţi de
mine...
Mai lucrează de cîteva ori la mîna mea, în care timp (destul de
îndelung), încep să disting o faţă rotundă şi lătăreaţă, turtită ca
un taler, asezonată cu nişte laţe pline de rumeguş, cum se
poartă de cîtăva vreme printre clienţii café-barurilor de pe
marile bulevarde.
Chipul înverşunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? Parcă
am mai auzit undeva numele acesta. Individul este bondoc,
poartă şi el nişte blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai că-s
ceva mai slinoşi şi roşi; numeroasele curele şi cureluşe îi
vrîstează vindiacul subţire, prevăzut cu multiple şi inutile
fermoare. De curele atîrnă cîteva aparate fotografice, vreo trei
sau patru, un mega-flash japonez, nişte exponometre, precum
şi alte ustensile moderne din dotaţia unui fotoreporter
contemporan.
Ne-a fotografiat prin surprindere. Încă mai are aparatul în mîna
stîngă. Se uită prelung la mine, contrariat că nu-l recunosc.
- Păi, n-aţi colaborat la noi, la „Actualitatea”, cu reportajul ăla
de la Sibiu?... Crima din strada Haller!...
În sfîrşit mi se aprinde dioda. Cum să nu mi-l amintesc? E unul
din cei mai aiuriţi fotoreporteri ai „Actualităţii”. Omul care
fotografiază orice şi oriunde. Dar cu laţele care-i curg de-o
parte şi de alta a capului, nu mai seamănă deloc cu persoana
pe care o văzusem la redacţie. Numele, ce-i drept, i-l uitasem,
deşi nu-i un nume obişnuit.
- Ce mai faci, dom’le Finichi? Ce meştereşti pe-aici?
- Vacanţier, dom’le Conan, vacanţier. Aici îmi petrec totdeauna
concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile...
- Şi-n fiecare an, îmi rămîne dator cu cîteva sute de lei...
Coana Mariţa îi mai retează din entuziasm, furnizînd această
informaţie ce nu pare să-l bucure din cale-afară.
- Vai de mine, venerabilă doamnă, dar pînă la urmă nu vi le-am
achitat?
- Sigur că nu! Şi mai slăbeşte-mă cu venerabilă, că tot nu-ţi
reduc din datorie. De fiecare dată mă aiureşti... ba c-ai isprăvit
banii, ba că mi-i trimiţi prin poştă, că-mi vei face fotografii
pentru ei, de parcă aş avea nevoie de fotografiile matale acum,
la vîrsta mea. De ce nu m-ai tras în poză cînd aveam şaptezeci
de kile şi treizeci de ani?... Ştii ce, dom’le Sică, te-aşteaptă
cineva afară... nu vezi că sîntem ocupaţi?...
Madam Nachtigal se poartă cu el cam aspru, dar sever (după
cum obişnuieşte să zică tanti Raliţa). În doi timpi şi trei mişcări,
îl evacuează din living-room. Şi în răstimp ce Isaiia Finichi se
plasează pe-o orbită mai îndepărtată, coana Mariţa îmi
dictează autoritar:
- Hai, dom’le Conan, mută-ţi şase-unu ăla pe care l-ai dat, că
ne-apucă noaptea... Lasă-l pe Sică. M-am săturat de el ca de
mere coricove. Mereu se ţine de tîmpenii dintr-astea. Nici
nu-mi dau seama ce-o tot fi învîrtind cu aparatele alea. Ce
fotografiază?...
Începe să mă chinuiască foamea. Sîntem la a treizeci şi treia
partidă. Bineînţeles, cîştig în continuare. Am deschis fereastra,
să nu murim asfixiaţi de trîmbele de fum pe care le azvîrle pe
nări coana Mariţa. Răcoarea nopţii montane – trebuie să fie cel
puţin ora zece - răzbate în living-room şi ne învăluie plăcut.
Acum mi-e foame de-a binelea. Pe neaşteptate, îmi amintesc
că n-am vorbit nimic cu madam Nachtigal în privinţa mîncării.
De fapt, nici în privinţa pretenţiilor materiale pentru odaie.
Atac direct:
- Coană Mariţo, pînă să-ncepem partida următoare, ar fi cazul
să discutăm niţel despre costul găzduirii şi-al hranei... Eu ţin
regim, aşa că n-o să ai prea multă bătaie de cap...
- Vai de mine şi n-ai luat nimic în gură de cînd ai venit! Ne-am
lăsat furaţi de afurisitele astea de table. Să-ţi dau să guşti
ceva?
- Nu v-aş refuza! Mi-e o foame atît de cumplită, încît aş încălca
bucuros regimul de slăbire...
Fără să-mi mai comunice ceva în privinţa problemelor
materiale, madam Nachtigal dă fuga spre fundul
living-room-ului. Cu toată trupeşia, coana Mariţa se mişcă ca o
zvîrlugă. Pesemne că s-a îndreptat spre bucătărie. Dar peste
cîteva secunde, se întoarce cu mîinile goale.
O privesc nedumerit.
- Puţintică răbdare, că vine cît ai zice peşte!... La urma urmei,
ce-ai voie să mănînci, dom’le Conan? Zici că ţii regim, dar arăţi
cam voinic, eşti destul de împlinit, ca să spun aşa... Cu odaia, o
să ne împăcăm noi la preţ, cu un pol şi jumătate pe zi te-ai
plătit... Dar cu mîncarea, trebuie să văd mai întîi ce pofteşti...
- Coană Mariţo, dacă ai la îndemînă o oaie, e bine s-o tunzi, nu
s-o jupoi! Cum să-ţi dau 30 de lei pe zi? Ce, eşti hotel de lux?
Ai telefon, portar, regie, bar de zi şi bar de noapte? Hai să fim
serioşi! Mai mult de-un pol nu se merită...
- Stai blînd, dom’le Conan, ne-nvoim şi cu un pol, mai ales
dacă o să rămîi mai multă vreme... Şi ce rîvneşti să mănînci?
- Mai nimica toată, madam Nachtigal! Dimineaţa, un ceai de
sunătoare, amestecat cu muşeţel, tei şi trandafiri, pe care ţi-l
dau eu, gata mixat, apoi nişte brînză de „veci” (c-aşa îi spun
eu), la prînz, o supă de zarzavat, strecurată, o bucăţică de
carne fiartă sau friptă la grătar, ceva fructe, iar seara, la fel ca
dimineaţa. Mezeluri şi tocături nu folosesc, cafea mi-am adus
în geamantan, pîine n-am voie decît 100 de grame pe zi, aşa
că, vezi, nu-i cine ştie ce...
- Şi cu regimul ăsta reuşeşti să te menţii la nivelul actual? Să
nu-mi spui că-i aşa, că te şi cred! Mari mincinoşi sînt şi graşii
ăştia, dom’le Conan. Şi fără să fie scriitori. Barem eu mănînc pe
faţă, nu spun că mă îngraş din pricina regimului dietetic...
- Cu mîncărurile pe care ţi le-am enumerat, trebuie să slăbesc.
Cum am făcut de m-am îngrăşat, asta-i altă poveste... Dar în
clipa de faţă, sînt în stare să ronţăi şi fier-beton de 0,5...
Regimul îl începem de mîine!
Între timp, madam Nachtigal dăduse la o parte tablele şi
întinsese o faţă de masă, pe care aranjează grijulie două
tacîmuri şi nişte farfurii. La vederea operaţiunilor, încep să mă
treacă sudorile. E clar, fac o criză de hipoglicemie. Mă uit în
dreapta şi-n stînga, dar nu observ nimic care să-mi combată
simptomele.
Pînă şi coana Mariţa începe să dea semne de nervozitate:
- Ce moşmondeşti acolo, Bilă? Nu mai vii o dată?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:01 PM | message # 7
7. HANIBAL CERTEGA
Răcnise atît de înspăimîntător în direcţia bucătăriei, încît
înfăţişarea noului venit, care soseşte cu tava, nu mă mai sperie.
Strania apariţie este într-un trening albastru, din cele pentru
gimnastica de stadion. Ochelarii sînt cei mai formidabili pe care
mi-a fost dat să-i văd vreodată. Au o ramă atît de groasă, încît
nu i se mai distinge jumătate din faţă. Aşa cum este ras pe cap,
îmi sugerează un Yul Brynner la şaizeci de ani. De altfel, chiar
atît pare să aibă. Păşeşte şui, anchilozat de cine ştie ce
străvechi reumatisme. Iar şorţul de bucătărie, pe care şi l-a
înfăşurat deasupra treningului, îi conferă un aer
ştiinţifico-fantastic, de marţian rătăcit într-o Sahara montană.
După ce pune tava pe masă, îl văd că se şterge pe mîini cu un
şervet scos din buzunarul şorţului şi-mi întinde dreapta:
- Îmi permiteţi, doctor Hannibal Certega, vecinul
dumneavoastră de pensiune şi vechi amic al doamnei
Nachtigal... Am aflat că sînteţi scriitor, mă bucură nespus, cu
atît mai mult cu cît n-am citit nimic de dumneavoastră.
Doctorul „Bilă” Certega rămîne în picioare. Coana Mariţa tace.
Nu dă nici un semn c-ar avea de gînd să-l invite la masa
noastră. Continuă să tacă şi se uită la el niţel cam lung, tot aşa
cum privise şi la cîntăreţul de muzică „pop”.
- Lasă tava aici şi du-te la bucătărie, vezi să nu dea ceva în
foc!...
Doctorul Hannibal Certega arată ca un cîine bătut. Buza de jos
îi tremură de parcă ar vrea să îngăime ceva. Se vede cît îi este
de greu să-şi stăpînească revolta. Dar renunţă. Se mai uită o
dată la mine, aşteptînd să scot vreo vorbă. Dar n-am ce să-i
spun. Atunci, păşind la fel de şui, pleacă îndărăt spre tenebrele
din fundul living-room-ului, acolo unde bănuiesc că se află
bucătăria.
Madam Nachtigal, nepăsătoare, fără să dea vreo atenţie plecării
doctorului Hannibal, pune pe masă cele aduse de „Bilă”.
Doamne Dumnezeule, ce mă fac?...
Fasole bătută! Cu ceapă prăjită, înotînd într-un ulei purpuriu,
de cîtă boia fusese presărată deasupra. Plus gogoşari! Mari cît
nişte pepenuşi. Şi castraveciori! Mititei şi brobonaţi,
scăldîndu-se printre mărarul şi căţeii de usturoi din moarea
pişcătoare la nas.
Pornesc să mă jeluiesc. Bineînţeles pentru a mă împăca singur
cu conştiinţa mea de pacient ascultător.
- Coană Mariţo, s-a dus dracului regimul de slăbire... Cum să
mănînci din minunăţiile ăstea, fără pîine? Ce-o să zică ficatul
meu? Dar colita?...
- Că multe boli mai ai şi tălică, dom’le Conan! – se miră
prefăcut madam Nachtigal.
Priveşte intrigată în jur, după care explodează:
- Cum? N-a adus pîinea? Bilă, ce-i cu tine, nu ţi-e bine? Unde-i
pîinea?...
Pesemne că între coana Mariţa şi doctorul Hannibal există un
sistem interior de telecomunicaţii, căci, chiar în clipa aceea, Bilă
soseşte cu-o altă tavă, acoperită c-un ştergar de cînepă.
Uitîndu-se urît la silueta dejghinată a doctorului ce piere iarăşi
spre bucătărie, madam Nachtigal dezveleşte tava, dînd la o
parte ştergarul înflorat.
Lipie! Şi încă aburindă.
- Pe la noi se mai face, din cînd în cînd, şi pîine de casă. Bilă
s-a născut la Galiciuica, prin părţile Calafatului, şi-o coace la
ţest... E neîntrecut într-ale bucătăriei.
După cea de-a treia porţie de fasole bătută, şterg farfuria atît
de conştiincios, încît mi-e teamă că doctorul Hannibal n-o să
mai aibă ce spăla. Gogoşarii şi castraveciorii s-au topit.
Aşijderea şi lipia.
Parcă m-am mai întremat niţel.
Coana Mariţa face liberă măsuţa şi întinde iarăşi tablele.
- Îi dăm înainte, dom’le Conan, doar n-ai să te culci cu
stomahul plin... nici nu se recomandă...
- Păi, cine mai poate dormi după atîta fasole? – o aprob eu
cuprins de-un entuziasm absolut sincer, simţind cum mă
zgîrmă zarurile în palmă.
- Cine dă?...
Pe la 23.30 h, în clipa în care pornim o nouă partidă, aud afară
o maşină. După turaţia motorului, îmi dau seama că-i un IMS.
Bubuie o uşă trîntită... Paşi pe verandă. Parcă sînt mai multe
persoane. Se stinge lumina. În living-room a intrat cineva...
- Sus mîinile! Nu faceţi nici o mişcare!
Bravă femeie şi coana Mariţa asta. Îmi şuşoteşte:
- Stai blînd, dom’le Conan!
Apoi îmi dau seama că s-a ridicat de pe scaunul ei. Se-aude un
miorlăit înfiorător. Tudoriţă-nene trebuie să fie extraplat. Peste
o secundă, răsună două împuşcături de revolver. Cam
estompate, de parcă ar fi avut amortizor fixat pe ţeavă. Apoi se
înalţă un răcnet înspăimîntător:



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:02 PM | message # 8
8. MOGAM ŞI BIGAM
- Pune-ţi la loc siguranţa, că vă snopesc în bătaie,
vagabonzilor!...
E glasul coanei Mariţa.
Peste cîteva clipe, se aprinde şi lumina.
Madam Nachtigal se află în mijlocul încăperii. Sub piciorul
drept, coada motanului. Dinspre uşă, doi indivizi se apropie de
ea, cu capul plecat, niţel cam speriaţi.
Cum îi are la îndemînă, vajnica mea proprietăreasă îi apucă de
ceafă şi-i pocneşte cap în cap. Tudoriţă-nene, viclean, profită
şi-o zbugheşte din odaie.
- Acum v-aţi găsit să v-apucaţi de năzbîtii, nenorociţilor? Cînd
să dau şi eu cu zarul?
Şi porneşte să-i zgîlţîie şi să-i scuture, de curge praful din ei
ca din nişte covoare date la bătut. Apoi îi îmbrînceşte spre
mine şi-mi lămureşte fişa necunoscuţilor:
- Chiriaşii mei... vecinii dumitale. Fii pe pace, dom’le Conan, nu
sînt la acelaşi etaj. Bineînţeles, v-aţi dat seama după bancurile
lor că vor să-şi dea aere de bulevardişti de Capitală.
Prezentaţi-vă la domnu’, tolomacilor, să-mi cunoască şi dînsul
pramatiile pe care le adăpostesc în casa mea... Haida, haida, nu
vă mai codiţi!...
- Flintaş. Mogam Flintaş... care vă roagă să-i iertaţi gluma de
prost-gust...
- Flintaş. Bigam Flintaş...
Între cei doi fraţi există o diferenţă de cel puţin 30 de
centimetri. Pe înalt, bineînţeles. Sînt îmbrăcaţi destul de
curăţel. Şi, ceea ce mă miră cel mai mult, sînt tunşi ca lumea,
fără laţele slinoase care să le atîrne pe grumaz, cum zic unii
c-ar fi ultima modă de tonsură. Amîndoi poartă blugi albi şi
cămăşi cadrilate, de cow-boy. Seamănă uluitor. Se uită la mine
oarecum stînjeniţi şi întrebători.
- Uite, dom’le Conan, cu de-alde astea se ocupă dumnealor
toată ziulica. Numai de bîzdîgănii se ţin. Se vede cît de colo
că-s fraţi gemeni. De fapt, îmi vin un fel de neamuri mai
îndepărtate, după o verişoară de-a doua. Pe vremea vacanţelor
de vară îi iau la mine, în gazdă. M-a rugat biata vară-mea să
stau cu ochii pe ei, să n-ajungă nişte haimanale.
Este mai mult decît limpede că madam Nachtigal vorbeşte
pentru ei, şi nu pentru mine.
Abia acum îmi dau seama ce-au fost cele două împuşcături
care răsunaseră în beznă. Se văd foarte bine întipărite pe
obrajii fraţilor cu nume atît de neobişnuite. Sînt
nemaipomenitele scatoalce trăznite de coana Mariţa.
Bigam şi Mogam au înţepenit unul lîngă altul. Se privesc pe
furiş, ascultînd spăşiţi avalanşa de vorbe slobozite de madam
Nachtigal. Le cresc, văzînd cu ochii, două cucuie de toată
frumuseţea, de parcă s-ar transforma în rinoceri. Mi se face
milă. Mă decid să intervin:
- Aud că sînteţi bucureşteni, îmi pare bine de cunoştinţă, dar
puteţi să-mi spuneţi ce-nvîrtiţi pe-acolo? Barem învăţaţi ceva?
Răspund amîndoi deodată, pe două voci. Mogam e mai
piţigăiat.
- Electrotehnică, la profesională...
Baritonul lui Bigam, cel mai scundac dintre fraţi, se detaşează
de la distanţă.
Datorită vîrstei, îmi permit să-i chestionez:
- De unde v-aţi ales cu numele ăstea trăznite?
- Tatanaşu, fir-ar să fie de nebun, că el ne-a pocit, pe viaţă...
Mogam completează:
- Deşi era pocăit, dintr-ăia care nu fumează şi nu beau,
avusese totuşi două neveste deodată, pricină pentru care l-au
băgat şi la pîrnaie... de-aia l-a botezat pe frate-miu Bigam, ca
să se răzbune...
Interesant. Dar de unde l-o fi scos pe Mogam. Nedumerirea se
citeşte atît de limpede pe chipul meu, încît scundacul îmi
satisface numaidecît curiozitatea.
- Tatanaşu citea foarte mult. Îi plăcuseră mai ales cărţile unui
englez, unul care scrisese „Luna şi doi bani jumate”. Cred că-l
cunoaşteţi. Ca să-şi răscumpere greşeala făcută cu mine, l-a
pocit şi pe frate-miu şi i-a zis Mogam. Iar funcţionarul de la
starea civilă n-a ştiut cum se ortografiază... aşa că l-a trecut în
actul de naştere după ureche.
Năstruşnica pereche fu expediată fulger la culcare. Madam
Nachtigal, care, după cum se vedea foarte bine pe obrajii lor,
se ocupa îndeaproape de educaţia gemenilor, chiar foarte
accentuat, mă informează în continuare, spunîndu-mi că sînt
totuşi băieţi muncitori, cam trăzniţi, dar strîngători. Cu banii
adunaţi din repararea televizoarelor, fiarelor de călcat şi a
aparatelor de radio, îşi cumpăraseră un IMS vechi şi tamponat.
Deoarece se pricepeau şi la mecanică, îl puseseră pe picioare,
făcîndu-l chiar să şi meargă. Mai cu gaz, mai cu benzină...
Necazul cel mare al doamnei Nachtigal era că se ţineau numai
de pocinoage, încît o făcuseră de rîs în toată Posada.
- Şi-acum, dom’le Conan, să-i dăm bătaie, că rămînem de
căruţă...
Abia pe la unu din noapte am izbutit să scap din ghearele
neostoitei tablagioaice. Isprăvisem meciul ca învingător. Cu o
diferenţă de nouă partide. Dacă nu se pierdea unul din zaruri,
trebuia să stau pe baricade pînă dimineaţa.
În zadar s-a vîrît madam Nachtigal pe sub măsuţă, pe după
canapeaua de lîngă fereastră. Degeaba a umblat pe sub covor,
parcurgîndu-l pe sub toată întinderea (6 metri pe 4). Zarul,
nicăieri!
- Parcă l-a luat dracu’, fir-ar să fie de os!...
- Lasă, madam Nachtigal, cumpăr eu mîine cinci perechi de
zaruri.
Şi-mi dau cuvîntul, cu mîna dreaptă pe piept.
Cu cea stîngă, ascunsă în buzunarul de la pantaloni, frămînt
zarul dispărut.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:03 PM | message # 9
9. SIEGFRIED GATEREK
Cu toate că madam Nachtigal se oferă să mă conducă pînă la
odaia pe care mi-o repartizase la sosire şi în care mă ajutase,
cu suspectă bunăvoinţă, să-mi car bagajele, urc singur la etaj,
temîndu-mă de cine ştie ce prelungiri la taclale, că meliţa,
slavă Domnului, îi merge de minune.
Coridorul este foarte slab luminat. Cred că becul, care spînzură
la intrare, n-are mai mult de 5 waţi.
După ce vîr cheia în broască şi încerc s-o răsucesc, îmi dau
seama că mă ostenesc în zadar. Uşa este deschisă.
Nu înţeleg nimic. Doar o încuiasem cu mîna mea, cînd
coborîsem în living-room.
Bîjbîi pe perete. Unde-o fi întrerupătorul? Oricît mă strădui să
dau de el, tot nu-l găsesc. Păşind prin întuneric ca un orb, mă
îndrept grijuliu spre masa de lucru, unde îmi lăsasem lanterna.
Cotrobăiesc cu mîna prin beznă, ca un somnambul. Dau peste
un fotoliu. De fapt, unicul fotoliu din odaie. Dar ce caută în
mijlocul camerei? Parcă stătea lîngă fereastră. Încerc să-l
împing la o parte. Cu neputinţă. E greu ca un dulap. Pipăi încet,
cu băgare de seamă, să nu-mi betegesc degetele. Şi, deodată,
mi se scaldă fruntea de sudoare. E cineva în fotoliul meu. Să fie
mort? Căci nu se aude nici o suflare. Sar îndărăt şi răstorn
taburetul de lîngă masă. Nu mai sînt în stare să strig. Mă
sugrumă spaima. Fug spre uşă. Pînă să ajung în dreptul ei, mă
ţintuieşte locului un glas hîrîit. Paralizez fără să mai fiu capabil
să fac vreo mişcare.
- Bună seara, domnule Conan! De la ora opt vă aştept. Se pare
c-am aţipit între timp. Se vede că sînteţi un pasionat tablagiu,
căci nu-mi pot imagina că v-ar pasiona doamna Nachtigal...
Hai că-i bine! A înviat mortul din fotoliu, de vreme ce vorbeşte.
În aceeaşi clipă se aprinde şi lumina. Este lampa de birou, de
pe masa de lucru.
Orbit de lumină, închid numaidecît ochii. Cînd îi deschid, caut
din priviri pe politicosul musafir nepoftit care-mi urase „bună
seara”, la ora unu şi jumătate din noapte.
În fotoliul pe care-l trăsese de lîngă fereastră şi-n care
adormise (conform propriilor sale declaraţii), zace un fel de
fantomă. Căci nu văd ce altceva ar putea fi. Poartă un halat de
casă, din catifea verde-închis; capul îi este înfundat, pînă peste
urechi, într-o scufă de lînă, iar gîtul îl are ascuns în faldurile
unui fular de mohair. Botoşeii de iarnă, monstruos de mari
(cred că-s măsura 48), fac ca picioarele să arate aidoma unor
labe de elefant. De ce s-o fi mascat în halul ăsta? Mai ales că
noaptea de vară este deosebit de caldă. În spaţiul dintre scufă
şi fular nu pot desluşi decît o pereche de ochi iscoditori, verzi
şi fosforescenţi ca nişte lămpi de control pîlpîitoare, aşa cum se
pot vedea la unele aparate de radio, pentru selectarea optimă a
postului.
Oricît încerc să descifrez ceva din chipul vizitatorului, îmi este
imposibil.
În disperare de cauză, îngaim şi eu:
- Bună seara!
Altceva n-am fost în stare să găsesc.
- Pentru un scriitor de romane de aventuri, păreţi destul de
blajin, domnule Conan! Mă aşteptam să reacţionaţi mai violent.
Mai dinamic.
- Păi, ce-aţi fi vrut să întreprind? Să-mi scot revolverul? N-am!
Pot doar să-mi scot bricheta şi să-mi aprind o ţigară. În felul
acesta mă mai liniştesc... Că m-aţi speriat, zău aşa!
- Îmi pare rău şi vă cer cuvenitele scuze. Dar ţineam foarte
mult să vă cunosc. Încă de azi după-amiază am aflat c-aţi
sosit. N-am vrut să vă întîlnesc în prezenţa unor persoane
străine... Aşa că mi-am permis să mă instalez în odaia
dumneavoastră şi să vă aştept. Răbdător cum sînt de felul meu,
ce mai contează cîteva ceasuri de aşteptare în beznă?...
Ce să-i răspund? Îmi aprind ţigara, mă îndrept spre taburetul
răsturnat, îl ridic, mă aşez şi declar pe un ton ca şi cum mi-aş
fi cerut iertare de deranj...
- Regret că v-am făcut să mă aşteptaţi, domnule...
- Inginer Siegfried Gaterek. Doctor în ştiinţe tehnice şi chimie.
Studii la Gand. Pensionar de vreo cîţiva ani.
În clipa cînd se prezintă, se scoală ceremonios din fotoliu. Abia
acum îmi dau seama cît este de deşirat. Mă depăşeşte cu cel
puţin 20 de centimetri. Cînd îşi rosteşte ciudatul său nume,
Siegfried Gaterek, bate de două ori din călcîie, ca Erich von
Stroheim în rolul mareşalului Rommel, din filmul „Vulpea
deşertului”.
Mă simt obligat – nu ştiu ce dracu mă împinge - să mă
recomand în acelaşi chip, ridicîndu-mă de pe taburet şi
ţăcănind din tocuri:
- Îmi daţi şi mie voie, Al...
- Conan, ştiu... – îmi taie el efectul pe care scontam foarte
mult.
De fapt, trebuia să ştiu... că ştie. Doar îmi rostise numele. Dar
sînt atît de năucit, încît am reacţii de întîrziat mintal. Şi, ca să
nu mă dezmint, mai comit gafă:
- Şi cu ce vă pot fi de folos la această oră? Nu credeţi că-i tîrziu
pentru formalităţile de prezentare?
Inginerul Gaterek (tare ciudat nume!) porneşte să umble prin
odaie, de parcă ar fi la el acasă, se mai uită de cîteva ori la
mine, cîntărindu-mă din cap pînă în picioare, dă oarecum
nemulţumit din cap şi nu-mi răspunde nimic. Abia după ce-mi
face un semn să mă reaşez pe taburet, mă învredniceşte cu un
răspuns:
- Nu mi-a trecut prin cap, sub nici un motiv, că veţi zăbovi la
jocul ăla ordinar de table pînă după miezul nopţii.
- Nu văd în ce măsură vă poate deranja pasiunea mea pentru
table şi, mai cu seamă, în ce măsură trebuie să mă simt în
culpă faţă de dumneavoastră, domnule inginer.
- Să lăsăm la o parte acest aspect, domnule Conan! Este
penibil! Altceva mă interesează: pentru ce v-a adus la Posada
doamna Nachtigal? Ce mai urmăreşte? Nu-i este de ajuns că
şi-a umplut casa numai cu lepădături şi iscoade? Mai avea
nevoie şi de un literat?...
Rămîn interzis.
- Cum adică? Să mă aducă madam Nachtigal? Dar pînă astăzi
nici n-o cunoşteam!...
Între timp se apropiase de mine. Dintr-o mişcare smucită îşi
desface fularul, îşi dezvăluie faţa şi... simt o nevoie cumplită să
sar de pe taburet. De la o ureche la alta, o cicatrice
înfiorătoare, roşie de parcă ar fi fost preparată în bulion, îi
traversează gîtul zbîrcit şi cartilaginos.
Mă bîlbîi, totalmente blegit:
- Domnule inginer... domnule Gaterek... domnule...
Siegfried Gaterek îşi mîngîie nepăsător linia care-i decupează
legătura dintre cap şi trunchi. Pare adîncit în gînduri. Mă
priveşte neîncrezător. Apoi îngînă dubitativ:
- Să fiţi oare o victimă a întîmplării? Posibil. Bine, fie şi-aşa!
Dar să nu uitaţi o clipă că exist şi eu în casa asta de
schizofreni, că sînt mereu prin preajma dumneavoastră... Fiţi
atent la tot ce vă-nconjoară. N-am ce să vă spun mai mult. Dar
ţineţi minte ce v-am arătat. Asta-i tot. Deocamdată...
- Bine... dar eu, eu... ce să fac... ce legătură am eu cu toate
lucrurile astea?...
Degeaba mă silesc să însăilez o propoziţie coerentă, nu-mi
reuşeşte. Pesemne că emit şi recepţionez pe altă lungime de
undă decît inginerul.
Gaterek trece în clipa asta pe lîngă mine, de parcă aş fi
invizibil. Îşi leagă fularul la loc, din mers. Priveşte în gol.
Păşeşte drept şi băţos. Apoi dispare fantomatic, pe uşă. Nu mai
înainte de a-mi ura:
- Noapte bună, domnule Conan. Vă doresc noapte bună... dacă
va fi cu putinţă aşa ceva!...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:04 PM | message # 10
10. NOAPTEA INSOMNIACILOR
Încă sunt buimăcit de întîlnirea cu inginerul Siegfried Gaterek.
Dar consider că-i timpul să mă culc, totuşi. Este trecut de unu
şi jumătate.
Cele două serviete – gata să pleznească de burduşite ce sînt -
se odihnesc lăbărţate pe masa de lucru, lîngă maşina de scris.
Ştiu precis că într-una din ele am vîrît – ce-i drept, la mare
repezeală - cartea pe care o citeam. Din păcate, în graba
plecării, luasem altă carte: „Nu le citiţi noaptea”. O culegere de
povestiri redactate şi selectate de Alfred Hitchcock. „Série
Noire”-urile şi „Masque”-urile de pe noptieră nu mă ispitesc.
Sînt romane de cursă lungă (circa 256 pagini).
Sting lumina lămpii de pe birou, aprind veioza, potrivesc
pernele şi mă urc în pat. Mă uit cîteva clipe în tavan, încercînd
s-adorm conform unei tehnici zen. Dar sînt prea tensionat.
Însă am şi eu metoda mea. Citesc o carte pînă adorm. Aşa că
iau cartea contraindicată de Hitchcock şi răsfoiesc la
întîmplare. Povestirea peste care nimeresc mi se pare
interesantă. Judecînd după titlu, bineînţeles. Se cheamă:
„Noaptea insomniacilor”!
De obicei, la asemenea ore mici, adorm după primele trei
pagini. De data asta nu-mi reuşeşte pasienţa. Ştie Hitchcock ce
spune.
Isprăvesc „Noaptea insomniacilor”. 36 de pagini, cu literă mică.
Dar somnul tot nu se prinde de mine.
Înciudat, zvîrl cartea lîngă pat. Sting veioza, decis s-adorm cu
autoservire. Adică prin autosugestie, după binecunoscuta
metodă a lui Coué. Să număr şi să număr, spunîndu-mi tot
timpul că trebuie să adorm şi să număr mereu, pînă în clipa
cînd se va declanşa, de la sine, releul mult aşteptatului somn.
Nu-mi amintesc prea bine dacă ăsta-i chiar procedeul
recomandat de Coué, dar n-are nici o importanţă. Principalul e
să dea rezultate.
Pe fereastră, constelaţiile mă privesc intrigate.
Le întorc spatele. Şi încep să număr.
Am ajuns la 576. Dar tot n-am receptat vreo senzaţie de somn.
Pe la 678, aud paşi pe coridor. Nu se mai aude nimic. Tăcere.
Dar îmi fac iluzii deşarte. La 702, se aud din nou paşi. Apoi,
iarăşi linişte.
Nici n-apuc s-ajung la 713, cînd îmi dau seama că se încearcă
la uşă. Clanţa se mişcă încetişor. Apoi rămîne ţeapănă.
Deşi sînt curajos de felul meu (în ciuda faptului că-s scriitor de
romane de aventuri), aprind veioza şi înhăţ lanterna. Dar sînt
nevoit să renunţ la beneficele ei servicii. Orice lanternă, şi încă
de tip proiector, nu poate funcţiona fără baterii. Sar numaidecît
din pat şi găsesc (uimitor de repede) cutia cu chibrituri. Scapăr
un băţ. Pauză. Nu se aprinde. Iau trei beţe deodată. Se aprind,
însă explodînd şi frigîndu-mi degetele. De usturime, îmi scapă
o expresie nu tocmai academică. Datorită crudităţii ei, cel puţin
aşa îmi închipui, acel cineva o ia la fugă din faţa uşii.
Mă reped în direcţia uşii. Mă împiedic de taburetul uitat în
mijlocul odăii şi mă întind, cît sînt de lung, pe duşumea. De
fapt, eu nu-s chiar atît de lung, ci mai curînd lat-rotund, dar
aşa-i vorba din popor.
Ca o replică la manifestările mele nocturne, jos, la parter, cred
că la bucătărie, se declanşează o hărmălaie nemaipomenită. Se
prăbuşesc stive întregi de cratiţe, oale şi tingiri.
Se produce însă o reacţie în lanţ, căci peste o secundă porneşte
să tuşească motorul IMS-ului. Motorul strănută, dă cîteva
rateuri, apoi se opreşte. Urmează o bubuitură de nedescris.
N-a fost o explozie, ci portiera maşinii. Peste bubuitul portierii,
se mai adaugă şi zăngănitul geamurilor de la uşa din faţă a
clădirii. Mişcare mare în casa asta!
Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să-mi iau inima în
dinţi. Deschid încetişor uşa. Scîrţîie ca nişte ghete de
pensionar.
Coridoru-i pustiu.
Dar în aceeaşi clipă, mi se pare că aud paşi în living-room. Mă
îndrept spre scară.
Noroc că scara nu scîrţîie. În schimb, e cufundată în beznă.
Caut cutia de chibrituri. Nu-i nicăieri. E şi normal, deoarece o
ţin în mîna stîngă...
Dar se pare că nu mai e nevoie să-mi luminez drumul cu
chibrituri. Căci iarăşi apare luna dintre nori. Îşi picură razele
galbene-verzui prin geamurile dinspre verandă.
Living-room-ul este scăldat de-o ceaţă fosforescentă ca şi cum
ar fi un imens ecran de televizor defect.
Numai fotoliul cel mare, cu spătar înalt de jilţ domnesc, stă
îndreptat spre verandă. Parcă-i cineva în fotoliu.
Şi totuşi, simt o prezenţă în living-room. Bineînţeles, alta decît
a mea.
Scapăr un chibrit. Culmea. Se aprinde! Dar chibritul îmi frige
buricul degetelor. Ţip...
- Ajunge, nu mai aprindeţi altul. Că tot o să vă frigeţi. Este
şi-aşa prea multă lumină!
- Ce faceţi aici, domnule inginer? În toiul nopţii?
- Deşi cred că-i o problemă personală, totuşi, am să vă
răspund. Gîndesc. Dezleg enigme şi rebusuri, în gînd. Sînt un
vechi şi consecvent insomniac. Luna mă linişteşte. Căci am de
ce să fiu tulburat, domnule Conan...
- De ce nu luaţi vreun sedativ, vreun soporific...
- Nu accept să mă droghez, domnul meu... Dacă m-aş deda
tranchilizantelor şi somniferelor, mi s-ar sminti raţiunea. Iar
somnul raţiunii naşte monştri... Şi nu mai simt nevoia altora,
căci forfotesc destui în jurul nostru... Mai ales noaptea, cînd
începe să mişte totul. De-altminteri, văd că nici dumneavoastră
nu vă găsiţi somnul. Şi v-am prezis lucrul acesta.
- Scuzaţi-mă. Vă las să ascultaţi mai departe şi să gîndiţi. Mă
duc la mine în odaie, poate izbutesc s-adorm.
- Sincer să vă spun, mă cam îndoiesc... Totuşi, vă doresc, încă
o dată, noapte bună, deşi nu mai e mult pînă la ziuă...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:05 PM | message # 11
11. RONDUL DE NOAPTE
Urc iarăşi la mine în odaie, nedumerit de pînda la clarul lunii a
inginerului Siegfried Gaterek.
Parcă lăsasem lumina aprinsă. Constat că mi-a umblat cineva
prin lucruri. Cartea lui Hitchcock se află pe noptieră. Or eu o
azvîrlisem pe jos. Şi-aveam şi motive. Din cele mai întemeiate.
Servietele de pe masa de lucru sînt acum la picioarele patului.
Pe cine l-a apucat, oare, dragostea de curăţenie? Cine îmi
deretică odaia acum, după miezul nopţii? Care miez de noapte,
că-i trecut de ceasurile două (02.00h)!
Alături de „Nu le citiţi noaptea” (volumul cu pricina), găsesc pe
noptieră un tub de „Oblivon” şi un pahar cu apă. Ce, şi-au pus
în gînd să mă adoarmă cu orice preţ?
Numai că, vorba lui Gaterek, de ce să mă droghez? Nu m-ating,
deci, nici de apă, dar nici de „Oblivon”. Lucrurile încep să
capete o turnură întrucîtva bizară. Şi faptul acesta nu mă îmbie
la îngurgitarea de tranchilizante.
Mai bine să reiau numărătoarea. O fi sau n-o fi chiar sistemul
lui Coué, asta nu mai are nici o importanţă.
Dar n-ajung să număr nici pînă la zece, că iarăşi se trîntesc uşi,
iarăşi umblă cineva pe coridor, ba chiar mi se pare că disting o
conversaţie undeva, la parter.
Întrerup numărătoarea. Cred că sistemul a fost născocit mai
curînd pentru oameni sănătoşi, fără nervi.
Se impune un rond de noapte prin casa doamnei Nachtigal. În
chipul acesta voi repara greşeala de-a mă fi ocupat de table, în
loc să fi cercetat dispoziţia locurilor.
Demontez bateriile de la tranzistor, le vîr în lanterna proiector
şi-s gata de pornit în marea inspecţie. Nu mai încui uşa cu
cheia. N-are nici un rost, de vreme ce Gaterek a intrat ca la el
acasă. Lipesc însă o bentiţă de leucoplast. Cel puţin să-mi dau
seama dacă sînt vizitat în lipsă.
Nu mai intru în living-room, căci Gaterek trebuie să mai fie
acolo, cu ochii zgîiţi la lună şi urechile ciulite la zgomotele
ascunse ale clădirii. De îndată ce cobor scara, o fac la dreapta
şi mă îndrept spre bucătărie. Să vedem ce-a fost cu
zdrăngănitul acela de vase prăbuşite.
Din clipa în care pătrund pe coridor, mă trăzneşte un miros
ciudat. Parcă e parfum de migdale. Pe sub uşa bucătăriei, aflată
la capătul oficiului de trecere, se strecoară o şuviţă de lumină.
Bat la uşă, ca orice om politicos. Tăcere; la maximum!
Apăs pe clanţă. Se mişcă şi uşa. Nici măcar nu scîrţîie ca uşa de
la odaia mea. Deschid încetişor. Deoarece îmi vine cam greu să
mă strecor, aşa cum s-ar cuveni în asemenea situaţii, din
motive binecunoscute renunţ şi mă văd nevoit să dau uşa de
perete.
- Poftiţi, domnule Conan, poftiţi!...
Doctorul Hannibal Certega, în acelaşi deghizament de azi
după-amiază, adică mai precis de ieri, că sîntem spre ziuă,
trebăluieşte deasupra maşinii de gătit. Supraveghează o oală în
care clocoteşte ceva. Ceva care abureşte şi emană un
pătrunzător miros de migdale.
Mă intrigă un lucru. De unde a avut cunoştinţă că-s eu, din
moment ce stă cu spatele la mine?
- Poftiţi, nu vă jenaţi... m-aşteptam să veniţi!
- Şi de ce m-aşteptaţi, mă rog, dacă nu vă e cu supărare?
Îmi răspunde numaidecît. Tot fără să se întoarcă spre mine.
- Păi, fiindcă mi se părea normal! Ce fel de scriitor aţi fi, dacă
nu v-ar intriga nimic în „stabilimentul” coanei Mariţa. Cum ar fi
posibil să nu vă intereseze persoana mea, doctor în medicină,
cînd m-aţi văzut făcînd pe bucătarul şi pe ospătarul doamnei
Nachtigal?
- Domnule doctor, vă rog să nu vă supăraţi, dar pe mine nu mă
mai miră nimic. Ce vreţi, deformaţie profesională. Un singur
lucru mă nedumereşte, totuşi. De ce nu doarme nimeni în casa
asta?
Doctorul Bilă tace. În schimb, îşi arată chipul. Scoate din şorţul
de nailon o cîrpă şi-şi şterge ochelarii aburiţi. Apoi începe să
mă examineze pe îndelete. Nu ştiu ce vede atît de hazliu, dar îl
văd că rînjeşte:
- Or să vă mai lase nedumerit şi-o mulţime de alte chestii...
Dar acum, să mă iertaţi, nu-mi văd capul de treburi. Nu mă pot
ocupa de dumneavoastră. Deşi îmi pare rău... O să ne vedem
mîine şi-atunci o să tăinuim cît vom pofti...
Se simte cît de colo că doctorul Bilă ţine să mă vadă plecînd.
Dar tot singur pot să-mi dau seama că nu se îndeletniceşte, şi
încă în plină noapte de vară, cu prepararea dulceţurilor pentru
iarnă.
Deci, trag concluziile de rigoare. Mă retrag discret, tot aşa de
discret cum am venit. Mă urmăreşte însă, cu persistenţă,
parfumul ciudat de migdale amare.
Să vedem şi ce-i pe afară.
Dînd ocol clădirii, nu observ nimic notabil. Cu-o singură
excepţie, destul de bizară. Dar la care mă aşteptam. Dispariţia
IMS-ului!
Reintru printr-o uşiţă dosnică. Spre surprinderea mea, o găsesc
dată la perete. Şi iată-mă, iarăşi, într-un coridor. De astă dată
mi se pare mai lung decît cel care duce spre bucătărie. De fapt,
trebuie să fie prelungirea aceluiaşi. Numai c-a fost despărţit
ulterior, ridicîndu-se un zid înjghebat în pripă.
De-a dreapta şi de-a stînga, patru uşi mari, vopsite în cafeniu.
Trebuie că se deschid spre camerele celorlalţi locatari.
În fund, pe stînga, disting iarăşi o uşă. O întredeschid. Bag de
seamă că dă spre living-room. Atunci o închid numaidecît la
loc. Dezorientat, mă gîndesc c-ar fi timpul să urc iarăşi la etaj.
Dar, un zgomot neobişnuit mă priponeşte locului. Parcă se
joacă cineva cu nişte pietricele într-o cutiuţă de lemn.
Ciulesc urechile. Localizez rapid sursa. A doua uşă din stînga.
Şi-atunci, fără nici o ruşine, încalc o regulă elementară de bună
purtare şi – cu toate că mama m-a muştruluit de mic copil,
învăţîndu-mă că nu-i frumos să fac aşa ceva - mă uit pe gaura
cheii. Îmi vine destul de anevoie să stau aplecat.
Doamna Nachtigal, îmbrăcată de zi, stă la o măsuţă din
mijlocul odăii. Sub măsuţă, Tudoriţă-nene. Gazda meştereşte
la o cutie din lemn negricios şi lustruit, ascultînd încordată la
zgomotul produs de conţinutul cutiei. Este clar că nu ştie ce-i
înăuntru. Se îndîrjeşte însă, să determine natura zgomotului.
Se vede cît de colo că-i necăjită de neputinţa de-a deschide
cutia. În cele din urmă, renunţă. După ce-a tras de capac în fel
şi chip, o surprind scoţînd de sub măsuţă o valiză din piele de
crocodil şi, fără să mai stea pe gînduri, vîră înăuntru cutia.
Se ridică de la măsuţă, mai cîntăreşte o dată în mînă valiza şi se
îndreaptă spre uşă, urmată de motanul ei personal.
Cu toată greutatea mea, sar de la locul de observaţie ca o
veveriţă. Mă reped la prima uşă din stînga. Deschid la iuţeală.
Intru. O las întredeschisă, cît un fir de păr, să pot supraveghea
mai departe manevrele doamnei Nachtigal.
Coana Mariţa iese întărîtată din cameră. Păşeşte pe coridor ca
un elefant, nemaiţinînd seama de faptul că mersul ei face să
duduie duşumeaua. Apoi trînteşte înfuriată, destul de
răsunător, uşa din dos.
Atît de înspăimîntător bubuie uşa, încît mă sperii şi dau
îndărăt. Mă poticnesc de ceva moale şi mă întind şi eu lîngă
materia invizibilă. Bineînţeles, pe jos. Încă nu ştiu ce poate
reprezenta obiectul ce-a determinat căderea mea, căci nu se
vede nimic în bezna din odaie. Dar ştiu cum poate să arate
acum, sub apăsarea kilogramelor mele. Materia nu se poate
vedea, dar se aude. Ba chiar mişcă. Face şi „hîc!”. Mi se ridică
părul pe cap, deşi mă port tuns foarte scurt (8 milimetri).
Dintr-un salt, sînt iarăşi pe picioare. De groază, aprind
instinctiv lanterna. Şi se face lumină...
„Mii de pipe!” ar fi zis eroul unui bun roman foileton. Dar eu
nu-s în stare să rostesc o singură vorbuliţă. Căci pe podea,
unul peste altul, zac Bigam şi Mogam!
În afara acelui terifiant „hîc!” pe care-l emiseseră acum cîteva
clipe, nu mai urmează nimic. Rămîn amîndoi în aceeaşi stare de
catalepsie. Nu-i lucru curat! Să te laşi luminat la rece şi să nu
reacţionezi decît cu un „hîc!” oareşcare. Prea-i de tot.
După ce mă aplec (cu greu) asupra lui Bigam, să-l miros dacă
nu cumva duhneşte a băutură, realizez că nu poate fi vorba de
aşa ceva. În afară de-o aromă trăznitoare de usturoi amestecat
cu ceapă, nu depistez nimic suspect. Deci, fără nici o
dificultate, se poate deduce c-au fost drogaţi.
Pe coridor se-aude un lipăit de paşi.
Cineva bate la uşă. Încetişor. Apoi mai tăricel.
- Bigă! Mogă! Măi, trăzniţilor!...
Deoarece nu pot să răspund pe post de Bigă şi Mogă deodată,
sting lanterna. Nu găsesc alt loc unde să mă ascund, decît sub
pat. Ce idee! Să faci mobilă din stejar masiv! Spaţiul dintre
duşumea şi fundul patului se dovedeşte cam neîncăpător. Mă
chinuiesc şi eu cît pot, mai salt niţel în spinare hurdubaia de
pat şi mă resemnez s-aştept desfăşurarea ulterioară a
evenimentelor.
Uşa se deschide. Intrusul aprinde şi lumina, fără să se
sinchisească, de parcă ar fi în casa lui taică-său.
De sub pat, nu zăresc decît nişte picioare desculţe şi păroase.
Nu prea curate. Se apropie. Îmi ţin răsuflarea. Patul se lasă şi
mai greu peste mine.
Îmi ies ochii din cap. Pînă într-acolo, încît zăresc persoana.
Nemaipomenit! E fotoreporterul. Doar în slip. Cu un aparat
„Linhoff” într-o mînă şi cu mega-flashul pe umăr. Ăsat-i nebun
de-a binelea.
Începe să fotografieze cu blitz-ul.
Ba-l mai aud şi că îngînă o melodie. Recunosc o variantă a
celebrei melodii populare „Cînd eram pe Ialomiţa”. Mai bine
rămînea acolo.
Slavă Domnului că-şi cunoaşte meseria. Termină în doi timpi şi
trei mişcări După care pleacă, tot atît de nepăsător, precum a
venit. Chiar are grijă să stingă şi lumina.
Era şi timpul. Greoiul pat din stejar masiv mă cocoşase. Mă
extrag, cu destule dificultăţi, de sub el şi, în clipa cînd îmi
reuşeşte performanţa, se cutremură pămîntul. De fapt, se
prăbuşeşte somiera. Clintită de la locul ei de subsemnatul, nu
mai rezistase.
După cum era de aşteptat, nici acest cataclism nu izbuteşte
să-i trezească pe Bigam şi Mogam.
Adînc zguduit, la propriu şi la figurat, de tot ce se petrece în
demenţiala pensiune a doamnei Nachtigal nu mai am de
întreprins decît un singur lucru.
Să mă duc la culcare!
Ajuns la etaj, deschid uşa odăii. Nu mă mai mir de dispariţia
leucoplastului. Camera este luminată ca aeroportul
internaţional Otopeni.
În fotoliul în care-l găsisem pe inginerul Gaterek, mă văd silit
să-l recunosc pe Isaiia Finichi, fotoreporterul. Tot în slip.
Pesemne că suferă de vreo termodereglare acută. Însă nu mai
are pe el harnaşamentul din camera fraţilor Bigam şi Mogam.
- Ce ziceţi, maestre! Developăm în noaptea asta? Sau lăsăm pe
mîine? Avem nişte poze de expoziţie! Ia imaginaţi-vă.
Dumneavoastră sub pat. Maestrul Conan sub patul odăii în care
zac cadavrele fraţilor Flintaş! E tare? E bine?
Şi, fără să-şi mai deranjeze făptura nudă (aproape) din fotoliu,
extrage cu dinţii o ţigare din pachetul meu de „Snagov”. Îl avea
la îndemînă, pe masa de lucru.
Se vede cît de colo că se simte ca la el acasă.
- Ce vrei de la sufletul meu, domnule Finichi?
- Să participaţi la completarea albumului meu de imagini
fotografice. Am şi un titlu. Formidabil. Cam ciupit după un film,
dar merge. „Pensiunea nebunilor”! Ce ziceţi?
- Eşti diliu!
Asta-i tot ce pot să spun.
- Sînt! Nu vă contrazic! Acum vă las în braţele lui Orfeu, să
faceţi nani! Cred că simţiţi o ţîrişică de somn, nu?
- Vrei să zici, în braţele lui Morfeu...
- Nu, nu! Orfeu! Pentru că lîngă odaia dumneavoastră locuieşte
cel mai zgomotos reprezentant al său. N-are liră, dar posedă
magnetofon. Pe mîine, maestre Conan!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:05 PM | message # 12
12. „COUNT DOWN” SOMNIFER
Izbăvit, în sfîrşit, de făptura omniprezentului Sică Finichi, îmi
organizez un somn bine meritat.
Sînt atît de istovit, încît simt cum mi se învîrt în cap cîteva
escadrile de bondari. Asta n-ar fi nimic, dacă n-ar purcede la
cele mai senzaţionale acrobaţii. Şi încă în formaţie de luptă.
Înainte de a-mi tolăni capul pe pernă, apuc să-mi arunc ochii
la ceas. 04.35!
Sting veioza. Ascult forfota tainică a casei. Parcă-i un cazan de
rufe ce fierbe mocnit. Închid pleoapele. Şi pornesc să aştept
somnul.
Rîşniţa electrică de măcinat cafea – prezenţă activă şi
permanentă în bietul meu (fost) cap - începe să-şi reducă din
turaţie. Şi, pe neaşteptate, îmi revine în minte „Noaptea
insomniacilor”, citită cu cîteva ore în urmă. Apă de ploaie!
Cîntec de leagăn pentru adormit adulţii veacului nostru plouat
de zgomot. Un fleac pe lîngă întîmplările din noaptea aceasta.
Şi, în loc să mă apuc să număr, după metoda ineficientului
Coué, încep să-mi reamintesc, numerotîndu-le (asta-i
culmea!), evenimentele din ultimele 24 de ceasuri.
Evenimentele ca evenimentele. Dar fauna mi se pare mult mai
interesantă.
Lucky-Lucky – il urlatore de la città - autoperfecţionîndu-şi
vocea şi stilul la „Grundig TK 61”.
Coana Mariţa Nachtigal, văduvă, tablagioaică de cursă lungă,
zdrăngănind cu pietricelele alea din cutia neagră.
Fotoreporterul frenetic, Isaiia Finichi, care mă trage în poză,
mărturisindu-mi făţiş că mă va exploata într-un album.
Distinsul bucătar de la Galiciuica, de lîngă Calafat, doctorul
Hannibal Certega fierbîndu-şi elixirul cu parfum de migdale
amare.
Bigam şi Mogam (auzi nume!) amatorii stupizi de farse idioate,
dormind ca nişte morţi pe duşumea.
Obsedatul şi neliniştitul inginer, Siegfried Gaterek, insomniacul
nr. 1 al menajeriei de la Posada.
Dispariţia misterioasă a IMS-ului.
Fantoma care-mi pune „Oblivon” pe noptieră şi care-mi
deretică prin cameră, după miezul nopţii, nejenîndu-se să-mi
cotrobăiască prin lucruri.
Va să zică, ia să numărăm de-a-ndoaselea. „Count-down”, cum
se zice la Houston. Mariţa, şase la mînă, Lucky, cinci, tot la
mînă, Sică Finichi, patru, Hannibal „Bilă”, trei, Bigam şi Mogam,
doi, de ce doi cînd sînt doi, asta nu mai reţin, Siegfried
Gaterek, unu, gata, IMS-ul pleacă şi nu mai rămîne nimic, deci
zero, zero absolut, zer... ze... zzzz...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:06 PM | message # 13
13. „UNDE E SPERANŢELE MELE, PE CARE LE-AM
PIERDUT!...”
Reactoarele bubuie asurzitor. Timpanele, nemaisuportînd
depăşirea cotei maxime de decibeli, sînt gata să pleznească.
Rampa de lansare se cutremură sub tropotul celor 235.000 de
cai (putere) ai rachetei. Comenzile, amplificate de megafoane,
răsună apocaliptic. Şi, în sfîrşit, după cum era şi de aşteptat,
suprastructurile, supuse unor solicitări neprevăzute, cedează.
Totul se prăbuşeşte, chiar în clipa cînd „count-down”-ul ajunge
la zero. Zgomotul catastrofei îmi pecetluieşte în urechi o iluzie
acustică, stranie. Uruie, ambalat la inconştienţă, motorul unui
automobil înnămolit.
E timpul să mă salvez. În ultima secundă. Declanşez
catapultarea din cazemata de control. Mecanismul funcţionează
perfect. Mă trezesc catapultat... pe duşumea.
Îmi fricţionez teritoriile afectate. În odaie, întuneric beznă.
Pesemne că închisese cineva obloanele, în vreme ce dormeam.
Aprind veioza. 12.30. Atît arată deşteptătorul. Sper că nu
24.30. Însă urletul acela, de motor suprasaturat, continuă. Deci
n-am visat...
Sar din pat şi mă reped la fereastră. Deschid obloanele şi asist
indiferent la încercările disperate ale unui Volkswagen 1600 TL,
care, patinînd pe iarbă, depune eforturi zadarnice pentru a se
desprinde din capcana şanţului de scurgere din faţa pensiunii
doamnei Nachtigal.
Soarele îmi frige ochii. E ziuă. Chiar foarte ziuă! Pe terasa
verandei se află mobilizată toată menajeria. Coana Mariţa,
inginerul, Lucky-Lucky, flancat de cei doi proprietari ai
IMS-ului, Bigam şi Mogam, Isaiia Finichi filmînd incidentul,
doctorul „Bilă”, cu acelaşi deghizament, bătînd înverşunat cu
telul într-o cratiţă de aluminiu. Privesc curioşi. Şi nici unul
dintre ei nu manifestă vreo intenţie de-a sări în ajutor.
Reputatul motor, excedat de-atîta acceleraţie inutilă, începe să
scoată fum. Una din ferestrele maşinii începe să coboare
încetişor. Şi, în cadrul portierei, se iveşte o claie de păr, un nor
de flăcări reverberante, de un roşu Tizian consistent, sub care
se indignează o figură neobişnuită. În loc de ochi, Gioconda de
la fereastră are lasere, o întreagă instalaţie. În loc de gură, o
căpşună. Sprîncenele sînt desenate fin, cu tuş (precis nelavabil).
Slavă Domnului că începe să-i funcţioneze guriţa, c-altminteri
puteam crede că trăiesc în plină visare:
- Hello! Ce-mi staţi acolo, ca nişte momîi? Daţi o mînă de
ajutor, cretinilor!...
Glasul îi răsună melodios. În schimb, e penetrant ca un ţîvloi.
Îmbinarea mi se pare dintre cele mai insolite. Are ceva din
argintul trompetei lui Armstrong şi din răguşeala unui claxon
de „Roman-Diesel”!
- Agitaţi-vă, mişcaţi mai rapid!...
Chiar de i-ar fi aşezat pe un radiator electric, înroşit pînă la alb
şi tot n-ar fi reuşit să reacţioneze atît de prompt, aşa cum îi
văd acum. Dau năvală cu toţii. Merită să-i vezi. Coana Mariţa în
frunte, făcînd nişte paşi de-o poştă... Pe urmele dînsei
sprintează inginerul Gaterek. După el, în monom indian, cei trei
măgădani (Lucky, Bigam şi Mogam) plus doctorul „Bilă”, care
pierduse startul, nehotărîndu-se dacă să abandoneze sau nu
telul şi cratiţa.
Luminara apariţie a fetei – doar atît cît avusese nevoie pentru
a-şi lansa mobilizatoarea chemare - fusese de-ajuns pentru a
le stîrni energiile latente.
- E Gilly! E Gilly! – răcneşte distorsionat madam Nachtigal.
Luaţi de avalanşă, ceilalţi pornesc şi ei să urle ca indienii
Winettou:
- E Gilly!... E Giiillyyy!...
Cvintetul vocal sună dezacordat, dar pătrunzător. Chiar mă
miră posibilităţile de amplitudine ale celor cinci glasuri, fiecare
pe tonul său. Nu-i chiar atît de lesne să strigi pe cinci voci!
Nu-mi rămîne decît să zic şi eu – pe-o singură voce
bineînţeles, şi aceea interioară: Cine-o mai fi şi „făptura”?
Şi cînd se propteşte coana Mariţa, cu şalele de spatele maşinii,
ceilalţi mi se par cu totul de prisos. A fost de-ajuns să-i dea un
brînci, pentru ca reputatul Volkswagen să-şi găsească naşul.
Iese din şanţ, fără să mai patineze. Atît de zvîcnit, încît
nimereşte cu botul... drept în piciorul scării de piatră a terasei.
De la volan coboară precipitat un individ rotofei, înţolit numai
din pachet (pantofi mocasini, ciorapi bicolori, vindiac „Trevira”,
cămaşă cu gulerul rulat, „maletă”, cum i se mai zice, de parcă-i
zgardă). Porneşte să examineze înciudat isprava. Dă din mînă
enervat, apoi se îndreaptă spre portiera din dreapta a maşinii,
o deschide smucit şi-o invită să coboare pe aşa numita Gilly.
Nu se mai ocupă nimeni de stricăciunile Volkswagen-ului.
Nimeni nu mai catadicseşte să-l bage în seamă pe amărîtul
posesor, ci toţi o înconjoară pe Gilly. O îmbrăţişează, îi strîng
mîna, o pipăie, o mîngîie, o bat pe umeri.
- Gilly dulce şi scumpă – vocalizează coana Mariţa -, ce bucurie
să te văd după atîţia ani. Ce frumoasă te-ai făcut... domnişoară
în toată firea! Cine şi-ar fi închipuit c-ai să vii chiar azi?
Pupăza protestează, evident contrariată:
- Păi bine, Mamariţo, nu ţi-am scris acum o săptămînă?...
Madam Nachtigal se face că plouă. Ciudat. De cine se ascunde?
Înăltuţă, subţire ca o trestie de bambus, îmbrăcată ca o vitrină
de la magazinul comerţului exterior, fătuţa se alintă în mijlocul
entuziasmului general. Aud că-i zice doamnei Nachtigal
„Mamariţo!”. Deci se cunosc de mult. Hai că-i bine!
- Mi-ai scris, sigur că mi-ai scris. Dar nu mi-ai spus că vii cu
maşina...
Coana Mariţa o întoarce ca la Ploieşti. Dar dă şi mai mult de
bănuit.
- Păi nu era să vin cu avionul... Încă nu se primesc la CEC
înscrieri pentru avion proprietate personală... Bubi, Bubi! Vino
să te prezinţi lu’ Mamariţa!... El e cu maşina, a adus-o de peste
hotare. E arhitect, dar mai mult se învîrteşte prin străinătăţuri,
cu fel şi fel de delegaţii şi expoziţii. Altminteri nu-i băiat prost.
Ştie meserie. De-aia şi cîştigă piţule frumoase.
Bubi este înfăţişat întregii menajerii, pus să facă frumos în faţa
coanei Mariţa. Zîmbeşte ca într-o reclamă de pastă de dinţi,
arătîndu-şi o proteză sclipitoare. Se înclină, se ridică, iar mai
pompează o mînă, iar îşi expune manechinul. Noroc că
intervine, salvator, inginerul Siegfried Gaterek care potoleşte
frenezia expozitivă. Vorbeşte în numele adunării:
- Fii bine venită, domnişoară! Nici nu ştii cît eram de curioşi să
te cunoaştem.
Cu un gest vampos, imaginea multicoloră îşi dă la o parte
coama roşcovană, se uită pe sub sprîncenele prea încărcate de
substanţe cosmetice la coana Mariţa şi declară:
- Dealtfel, eu vă cunosc mai de mult. Din scrisorile Mamariţei,
bineînţeles. Dumneata eşti domnul inginer Gaterek, iar dînsul,
domnul doctor „Bilă”, pardon, Hannibal Certega... Iar pe solistul
Lucky-Lucky...
- Despre el nu ţi-am scris niciodată!...
Madam Nachtigal pare surprinsă, auzind amplele informaţii
deţinute de domnişoara Gilly.
- Cum aşa? Nu mi-ai scris că stă la matale? Atunci înseamnă că
l-am recunoscut după fotografiile din reviste... Însă pe dînşii
nu-i ştiu...
Arătînd cu degetul la Bigam, Mogam şi Finichi cu-o mişcare
plină de graţie suburbană, domnişoara Gilly îşi manifestă
interesul.
- Vai de mine – se scuză madam Nachtigal -, păi să ţi-i
prezint. Fraţii Flintaş, Bigam şi Mogam, domnul Finchi, Sică
Finichi, fotograful diavolului, care lucrează la o mare revistă.
- Îmi pare bine de cunoştinţă! Şi ce plăcere să-l cunosc şi să-l
întîlnesc, aici, pe domnul Finichi. I-am admirat întotdeauna
coperţile de la „Actualitatea”, se pricepe să-şi aleagă femeile...
păcat că multe-s cam trecute de vîrsta primei dragoste, ca să
zic aşa, mai pe ocolite...
Se simte cît de colo că Gilly întreprinde o acţiune de „flatulare”
a fotoreporterului, dar nu-s în stare să determin scopul. Însă,
numaidecît mi se aprinde lampa de control şi-mi dau seama
c-ar da mult să devină şi ea o copertă.
Bigam şi Mogam i se gudură prin faţă, ca nişte dulăi vicleni şi
înrăiţi, care au bănuiala că stăpînul se teme de ei.
În răstimp, văzîndu-se neglijat de asistenţă, impulsionat de-un
semn discret al „persoanei”, numitul Bubi începe să descarce
maşina şi să care bagajele în living-room. Nu-l mai bagă
nimeni în seamă, satisfăcuţi intim de faptul că hamalul se
dovedeşte de-o înaltă calificare în... branşă.
Lucky-Lucky, vădit încîntat de aprecierile acestei necunoscute
admiratoare, se vîră mereu în sufletul ei.
Coana Mariţa o cuprinde pe după umeri pe Gilly, o mai pupă o
dată zgomotos, ca o ventuză de cauciuc smulsă cu forţa de pe
un geam, apoi o îmboldeşte duios în direcţia terasei. Atît de
duios, încît musafira e gata să se poticnescă.
Menajeria se orînduieşte în spatele lor, urcă ceremonios
treptele scării şi aşteaptă momentul intrării triumfale în
living-room.
Madam Nachtigal şi scumpa ei protejată, pe care o ţine de braţ,
dau să intre pe uşă, dar sînt silite să realizeze o coliziune
- destul de violentă - cu domnul Bubi care venea în goană
să-şi ducă la capăt ingrata misiune.
Isaiia Finichi, mai înainte de intrarea în casă a gazdei şi-a
oaspetelui de onoare, îi mai trage o dată în poză. Apoi
pătrunde şi el în living-room.
Pe terasă au mai rămas doar Bigam şi Mogam. Par preocupaţi.
De la fereastra mea, de unde am urmărit întreg bîlciul, îi aud:
- Ce zici măi, fratele meu, ea să fie? Parcă s-a schimbat! Am
văzut-o de atîtea ori la Buftea şi tot nu-mi vine să cred că-i ea!
Glasul piţigăiat al lui Mogam răspunde îngîndurat:
- Dacă-i ea, de ce se face că nu l-a recunoscut pe urlător decît
din pozele apărute în reviste? Ce, i-a apărut vreodată poza la
ziar?
- Ştii că nu eşti prost? Uite, la asta nu m-am gîndit!
- Nu mă miră! Pentru aşa ceva este nevoie de un organ
specializat!
Bigam se uită trifazic la Mogă, renunţă la replică şi-i şuşoteşte
ceva la ureche. În zadar mă aplec pe fereastră. Nu disting
nimic. Noroc că mă retrag la timp. C-altminteri cădeam de la
etaj şi praful se alegea de terasa doamnei Nachtigal.
Mă spăl accelerat. Mă îmbrac cu harnaşamentul estival, adică
un pantalon de doc – cam decolorat, ce-i drept, dar în care mă
simt foarte bine -, o cămaşă antijeg, cu guler răsfrînt şi
sandale.
Deci, gata îmbrăcat, dezinfectat cu nişte lavandă, mă pregătesc
să cobor şi eu în living-room. Mă chinuie o pîrdalnică de
foame, atît de insistent, încît îmi închipui, fără nici o
posibilitate de eroare, c-a sosit şi vremea prînzului.
De vreme ce mi s-a rezervat nu numai o odaie, ci şi pensiune,
trebuie să fiu şi hrănit. Puţin îmi pasă de musafirii coanei
Mariţa. Nu-s oaspeţii mei, aşa c-o priveşte personal. Mie să-mi
dea porţia mea.
Cînd deschid uşa, mă lovesc nas în nas cu madam Nachtigal.
- Ce-i cu dumneata, dom’le Conan, aşa vrei să slăbeşti,
dormind pînă la prînz? Hai la masă, că azi nu mai ţii regim. Am
o mare bucurie şi vreau să ne împărtăşim cu toţii din ea. Eşti
invitatul meu şi te încadrez şi pe tălică la masa comună. Şi-o să
vezi ce masă comună avem...
Politicos cum sînt din fire, nu pot da îndărăt.
Cînd mă gîndesc că de astăzi vroiam să încep lucrul la roman!
Dumnezeule, vorba cîntecului pe care-l tot îngînă tanti Raliţa:
„Unde e iluziile mele, pe care le-am pierdut!”.
S-a dus romanul. S-a dus şi regimul.
De mîine însă, trec sigur pe brînză de „veci”!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:09 PM | message # 14
14. PRÎNZUL DE GALĂ
Deşi madam Nachtigal declarase faţă de toată lumea că n-o
aştepta chiar astăzi pe Gilly, dacă stau să apreciez la justa
valoare masa întinsă în living-room-ul transformat în
sufragerie, este clar că a încercat să ne ducă. Dacă nu pe toţi,
în orice caz pe mine şi pe încă vreo doi sau trei naivi din
menajerie.
De unde o fi scos masa asta de douăsprezece persoane? Ce
masă! Acoperită c-un damasc alb ca omătul, cu flori şi crengi
de brad pe lîngă farfurii, cu tacîmuri de argint (probabil
serviciul primit în dar la nunta cu răposatul căluşar), cu fel şi
chip de platouri care gem, supraîncărcate cu nenumărate
genuri şi subgenuri de sandvişuri, cu sumedenie de garafe
obeze, pline ochi cu lichide pe care le recunosc de la o poştă,
după culoare, strălucire şi densitate.
Gata! S-a zis cu mine. Precis mă procopsesc c-o indigestie.
Barem să-mi fi luat flaconul de „Carbicol”.
Menajeria aşteaptă începerea ospăţului. Sînt toţi de faţă. Chiar
şi Tudorică-nene. Ba nu. Lipseşte doctorul Hannibal Certega.
Dar mă liniştesc numaidecît. Îşi are locul lui. La bucătărie.
Coana Mariţa mă conduce (mai mult împingîndu-mă) înaintea
proaspetei sosite:
- Dînsu-i scriitorul despre care ţi-am vorbit adineauri. Domnul
Conan. A venit la mine să-şi termine un roman de aventuri.
Mă înclin respectuos, puţin tulburat. Multicolora jună îşi face o
micro-autobiografie „blitz”:
- Gilly Izverna, actriţă de film, de la studiourile Buftea. Încîntată
să vă întîlnesc. Dealtfel, vă cunosc foarte bine...
- Mă cunoaşteţi? Pe mine?...
- Ce vă miraţi, domnule Conan? Mai citim şi noi, artiştii! V-am
lecturat toate romanele...
- Nu se poate! Mă copleşiţi!...
- Nu mai faceţi pe modestul, că nu vă prinde, domnule Conan.
Scrieţi în genul care mă înnebuneşte. Mor după romane
poliţiste... Am toate cărţile din colecţiile „Aventura” şi „Enigma”.
Mi-aduc perfect aminte, pe-acolo v-am întîlnit numele.
- Nu se poate! – repet eu afirmaţia de acum cîteva clipe, ştiind
prea bine ce spun.
- Lăsaţi!... Nu-ncercaţi să mă amăgiţi. Cine n-a citit aventurile
tovarăşului Şerlac Holms! Ca să nu mai pomenesc de „Moartea
vine pe placa de gramofon”... Am mai citit şi „Abonament
pentru tramvaiul infernal”. Tot de dumneavoastră, nu-i aşa?...
- Mă aflu într-o situaţie jenantă, cum să vă spun...
- Nu mai spuneţi nimic, domnule Conan! Nu vă aranjează
modestia, zău aşa...
Privesc chiondorîş la asistenţă. Îmi dau seama că inginerul
Siegfried Gaterek zîmbeşte pe sub mustaţă.
Tot coana Mariţa mă salvează, cînd anunţă festiv:
- Masa e servită. Poftiţi la locurile dumneavoastră...
Ne aşezăm după plac. Încerc să ocup un loc lîngă Finichi. Dar
inginerul mă invită lîngă el. Alături, în stînga lui, ia loc Gilly
Izverna (actriţa studiourilor de la Buftea).
Coana Mariţa prezidează.
Atacul porneşte. Şi întrucît nu vreau să fiu considerat
nepoliticos, făcînd paradă de regimul meu dietetic, stimez şi
apreciez concret fiecare tip de sandviş. Slavă Domnului, că-s
din toate neamurile!... Cu salam de Sibiu, cu „filé” de
muşchiuleţ, cu icre de Manciuria, cu icre de caras (mare
raritate!), cu sardele Robert, cu batog... Nu le mai pomenesc, că
iarăşi mi se face foame.
Bănuind că trebuie să urmeze şi alte surprize, nu mă lăcomesc.
Servesc doar cîte două-trei din fiecare.
În vreme ce mesenii trudesc zdravăn din fălci, coana Mariţa
ordonă lui „Bilă” să toarne din sticle şi garafe.
Orice încercare de-a explica antialcoolismul meu înveterat este
sortită eşecului.
- Dom’le Conan, fii mai serios! Înseamnă că nu mă iubeşti... Să
nu guşti din tăriile mele? Asta ar fi culmea! Nici Tudoriţă-nene
nu mă refuză...
Doctorul Hannibal, care şi-a păstrat un loc „peste drum” de
Gilly, o cîntăreşte mereu din priviri, se uită pe furiş la inginerul
Gaterek, după care iscodeşte la madam Nachtigal, toate astea
fără a înceta să-şi lubrefieze gîtlejul cu ţuica de Proviţa, din
care se află impresionante cantităţi pe masă.
Bag seama că nici actriţa nu dispreţuieşte alcoolurile. Păhărel
după păhărel – mai cu măsline, mai cu ridichi -, în curînd va
atinge cifra de opt păhărele. Le-am numărat personal, din
curiozitate profesională. Pe puţin, vreo 300 grame. Ceea ce,
pentru un tînăr cadru din cinematografie, mi se pare exagerat.
La un moment dat, datorită pesemne şi energiei acumulate
astfel, îşi ia avînt şi întreabă:
- Mamariţo, în materie de ţuică m-am documentat. Altceva nu
mai ai?
Madam Nachtigal se întunecă pentru o clipă, apoi arată la
garafe:
- Ce-ţi închipui că-i în ele? Numai ţuică?
Gilly amorsează:
- Păi, ce-ar mai putea fi?... „Black and White”? „Haig”? „Johnnie
Walker”?... Nu s-ar zice!
- Lăsaţi matale, Gilly scumpă, că nu m-oi fi născut şi crescut
printre engleji. Ce-i în clondire a fost turnat pentru sufletul
meu. Rachiu de caise de la Voila, prăştină de la Telega, comină
dată de două ori la cazan, adusă de Bilă de la Galiciuica, frunte
de drojdie, „spumă” de pere, afinată, cireşată, tot ce vrei... să
bagi sub masă un regiment de scoţieni... şi nu-s trase din
motorină, ca vizichiul lor, ci numai din poame culese cu mîna.
Gustă şi-ai să te minunezi!
- Atunci să ne minunăm, Mamariţo! – sughiţă entuziasmată
actriţa.
Exemplul „actriţei” este urmat frenetic de majoritatea
comesenilor mei. Numai eu mă abţin.
Gaterek simte nevoia să intervină educativ:
- Domnişoara Gilly, fii atentă, pune temelie!
- Ce să-nţeleg prin temelie, nene inginerule? – rosteşte aprinsă
pupăza, alunecînd vizibil pe panta familiarismului.
- Mîncarea! Asta-i temelia băuturii. Altminteri nu mai dau doi
bani pe echilibrul dumitale, nici la propriu, nici la figurat. Mai
ales că nu-mi închipui să ai cine ştie ce antrenament.
Hlizindu-se la el, Gilly ezită o clipă, apoi fentează:
- Nu prea arunci matale cu banii nici aşa, de-aia nu dai o
leţcaie pe echilibrul meu. Pesemne că-i stîngi la ciorap. Ai?
Gaterek o priveşte cîteva momente, cu multă luare aminte. Apoi
dizolvă două tablete de zaharină în glas şi-o sfătuieşte precaut:
- Cine nu mănîncă zdravăn, nu trebuie să bea! Ascultă-l pe
bătrînul Siegfried, că ştie ce spune!
Nu ştiu de ce, dar cînd o aude pe actriţă pomenind de bani,
„urlatorele” încremeneşte cu sticla în mînă. Parcă se pregăteşte
să sloboade un do diez, de sus, dar îi rămîne nota în gît.
Actriţa pare să observe şi ea „blocajul” solistului. Plus uitătura
aceea asasină, care-i execută pe loc o encefalogramă
completă.
Ca să schimbe subiectul, simulează (destul de prost) un nou val
euforic şi porneşte să chiţăie spăşită, pe o melodie populară:
- Uite-l, uite-l, uite-l că vine, vine pe şine, şi-n mînă ţine
castronul cu... castronul cu... cu...
În criză de inspiraţie spontană, abandonează ultimul vers şi,
negăsind altceva mai bun de făcut, mai goleşte un păhărel de
prăştină. Lucky îi mai toarnă unul. Ca şi cum ar vrea să se
asigure de tăcerea ei.
De fapt, chestia cu castronul nu era chiar un mod de-a abate
discuţia. Pretextul îi fusese oferit de doctorul Bilă care, în
aplauzele generale, aşează pe masă un castron uriaş din care
abureşte ceva nemaipomenit de apetisant.
Madam Nachtigal se ridică de la locul ei, înşfacă un polonic şi-l
îndreaptă spre noi ca un baston de mareşal care ordonă asaltul
ultimei redute. De fapt, vrea să ne prezinte conţinutul
castronului:
- Dragă Gilly, dragii mei, găina bătrînă face zeama bună! Aveţi
prilejul să vă încredinţaţi de adevărul unor vorbe din popor.
Supă de găină cu găluşti ca la mama acasă, că ea m-a învăţat
să gătesc, fie-i ţărîna uşoară.
După ce sorb prima lingură de supă, consimt la chestia cu
ţărîna, ba chiar supralicitez, pentru că licoarea care-mi desfată
limba este ceva dumnezeiesc. Păcat că doamna Nachtigal n-are
farfurii mai adînci.
Bigam şi Mogam fac „conversaţie”. Nu pot auzi ce-şi tot
şopocăiesc, dar e clar că sînt frămîntaţi de nişte nelinişti
extra-culinare. O examinează pe actriţă, o cîntăresc din priviri,
de parcă ar fi un exponat la cine ştie ce prezentare a
realizărilor zootehnice, apoi îşi mută obiectivul asupra
solistului. De data aceasta, disting în răceala privirii lor o
apreciabilă doză de stricnină.
Pesemne că nu-i mai rabdă inima, deoarece îi aud:
- Domnişoară Gilly, domnişoară...
- Ce vă doreşte sufletul, fraţii mei?...
- Ce film mai faceţi acu? Că astă primăvară parcă dădeaţi
probe... Dacă nu ne-nşelăm, era şi Lucky-Lucky pe-acolo!...
Actriţa încearcă să-şi aducă aminte:
- Zău? Da, da, aşa-i, mă recomandase un prieten, dar nu s-a
făcut nimic...
„Urlatorele” intervine razant, cu intenţia vădită de-a destrăma
iscoditoarele chestionări ale fraţilor Flintaş:
- Vedeţi-vă de treabă, cum era să mă aflu la Buftea? Eram în
turneu. Sînt eu omul care să dea probe?
Păcat că Lucky-Lucky rupsese firul spuselor actriţei. Parcă
începea să se-nţeleagă ceva din activitatea ei cinematografică.
Pe tema asta, mă adîncesc în fel şi fel de gînduri. Numai
evenimentul care urmează izbuteşte să mă trezească din starea
de letargie. Căci este, într-adevăr, un eveniment.
Dacă în living-room-ul coanei Mariţa ar fi răsunat marşul
triumfal din „Yellow Submarine” (şi încă interpretat de
Filarmonica Din Philadelphia, cu Ormandy la pupitru) şi tot
n-aş fi fost emoţionat artistic ca la vederea cortegiului care-şi
face apariţia.
Doctorul Bilă, ajutat în muncă de Bigam şi Mogam, care
fuseseră expediaţi pe urmele lui de coana Mariţa, păşeşte ca la
paradă, purtînd pe-un fel de scut (de fapt o tavă uriaşă) un
recipient nichelat, acoperit c-un capac tot atît de strălucitor.
Bigă şi Mogă susţin laturile scutului cu o mînă. În cealaltă,
fiecare transportă un „damijon” (cum spune tanti Raliţa) bondoc
şi pîntecos.
Comandatul suprem (mare regizor ar mai fi ieşit şi din coana
Mariţa asta) ne dă amănunte despre scena în lucru:
- Dragii mei, luăm în discuţie următoarea: sărmăluţe în foi de
viţă! Nu-s sărmăluţe obişnuite. Potrivit îndrumărilor mele,
doctorul Bilă a tocat cu satîrul şi nicidecum la maşină, piept de
găină, o pulpă de berbecuţ, ceafă de purcel şi sfîrcuri de
muşchi de văcuţă. Farşul a fost frămîntat cu cimbru, piper alb
măcinat, piper negru boabe, cinci ouă de curcă, apoi a fost
înfăşurat în frunze de viţă sălbatică, fierte în vin roşu de Valea
Călugărească. Totul a scăzut numai la cuptor, fierbînd mocnit
într-un amestec de unt proaspăt, de casă, cu seu fraged de
batal. Căci aşa se găteşte pe la noi...
Întreaga adunare pare străbătută de-un fior neobişnuit. De
unde reiese că nu numai graşii sînt gurmanzi.
Iar Sică Finichi, pe care pînă acum nu l-am auzit scoţînd o
vorbuliţă, sare literalmente de pe scaun şi întreabă aproape
bîlbîindu-se:
- Şi... şi... şi-n clondirele ălea... ce-i în clondirele ălea?...
- Cinstea cuvenită sărmăluţelor! – răspunde solemn madam
Nachtigal. – Aligoté de Ceptura, recolta 1967, cînd i-a bătut
seceta!
- Dar sifon?
- Cine-ntreabă de sifon? – se oţărăşte coana Mariţa.
Domnul Bubi, el era nefericitul.
- Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti, dar, dacă n-ai fi
adus-o pe scumpa mea Gilly, te-aş pofti să mergi la crîşmă. În
casa asta nu se bea sifon! Cine se-ncumetă să spurce
Aligoté-ul de Ceptura? Bine că trăii s-o auz şi pe-asta!...
De cîte ori încerc să număr sărmăluţele ce mi se topesc în gură,
de tot atîtea ori dau greş. Deci renunţ la această neinspirată
idee şi-i dau înainte, fără frică.
Doctorul Hannibal Certega îşi mistuie în tihnă, şi pe meritate,
triumful neasemuitei sale măiestrii.
Pentru a-şi înlesni digestia amorului propriu, o ajută cu
nenumărate pahare din lichidul acela miraculos, importat de la
Ceptura.
Se vede însă că-l asimilează prea repede.
Spre uluirea mea, care încă n-am terminat studierea
amănunţită a sărmăluţelor, îl văd că se ridică de pe scaun, se
sprijină cu palmele de marginea mesei şi se adresează coanei
Mariţa:
- Va să zică aşa, coană mare, dumneata mi-ai dat îndrumări!...
Mie? Că singur n-aş fi ştiut ce-am de făcut, nu?... Bun! Păi, ai
călcat, matale, vreodată prin bucătărie? Poate-n tinereţe, cînd
îţi hrăneai căluşarii şi armăsarii...
- Bilă!...
Răcnetul doamnei Nachtigal depăşeşte 110 decibeli. Mare
minune că n-au crăpat paharele de pe masă.
- De ce Bilă? De ce nu „domnule doctor Hannibal Certega”? De
ce? Fiindcă acum nu mai sînt bun decît de spălat vasele şi de
gătit?
Inginerul se bagă şi el în vorbă ca musca în lapte:
- Ce v-a apucat? Aţi înnebunit? Potoliţi-vă, oameni buni!...
Coana Mariţa învineţeşte. Inginerul îngălbeneşte.
Noroc că intervine Gilly:
- Nene doctore, nene doctore, se poate să te superi aşa, din
senin?
- Dumneata să mă slăbeşti cu „nene”, nu-s cine crezi, pesemne
că mă confunzi cu-altcineva de la masa asta...
„Urlatorele” păleşte şi începe să-şi demonstreze posibilităţile
vocale:
- Domnule doctor, dacă nu te-astîmperi, să ştii că mă supăr
şi-o să ai unele necazuri...
Bilă se-ntoarce spre el ca ars:
- Ce-ţi veni să te bagi în discuţie? De dumneata era vorba?...
Lucky-Lucky rămîne fără glas. I s-a mai întîmplat aşa ceva, în
plin concert, şi lui Gilbert Bécaud.
Hannibal Certega exultă ca şi cum ar fi tras din borcan lozul cel
mare.
- Să vezi şi să nu crezi! Aşa-i Zighi? Păi, să ştii că-i chiar aşa,
dacă asta te frămîntă!...
Mă intrigă, din ce în ce mai mult, familiarismul ce începe să
domnească între membrii acestei bizare menajerii. Pînă acum
cîteva clipe nu-şi vorbiseră decît în limitele lui „dumneata” şi
„tălică”. Şi iată că, după doar cîteva pahare de aligoté, încep
să-şi spună pe numele mic. Ceva nu este în regulă!
La un semn al doamnei Nachtigal, Bigam şi Mogam se apropie
de doctorul Bilă.
- Hai, nene, cu noi la bucătărie, că se arde friptura!
- Cum? Ce-aţi zis?... Nu vă e bine?
- Ce-ai auzit! Se arde friptura!...
Doctorul se astîmpără instantaneu, de parcă l-ar fi scos din
priză. Urmat de Bigă şi Mogă, se repede ca apucat spre
bucătărie.
Coana Mariţa oftează uşurată.
Noi, cei rămaşi în jurul mesei, nu prea avem curajul să ne uităm
unii la alţii. Şi-atunci, pînă la apariţia celor absenţi,
întreprindem mai pe îndelete degustarea licoarei de la Ceptura.
Mare secetă trebuie să fi bîntuit în anul acela de pomină.
Pentru că vinul este excepţional. Sec şi înalt în grade. Mai întîi
îţi lasă pe limbă un gust de miez de nucă şi-abia după aceea
explodează în nări, cu salve mirositoare a smirnă. Iar după
cîteva secunde, îl simţi cum sprintează prin vine, cum îţi
înfierbîntează urechile, făcînd să-ţi troznească timpanul.
Pesemne că trebuie să mai producă şi alte efecte, deoarece
Gilly, pe nepusă masă, se apucă să-l interogheze pe inginerul
Gaterek:
- Ia spune, nene inginerule ce se mai aude cu casa?
Zighi devine policrom. Dar, pe rînd. Mai întîi se înroşeşte, apoi
îngălbeneşte ca ceara, pentru ca abia după aceea să
învineţească la chip, precum un ficat bine fezandat. Cînd îşi
recapătă darul vorbirii, glasul îi sună hîrîit şi înăbuşit.
- Care casă? – reuşeşte să îngaime.
- Ce, te faci că nu ştii? Aia din Bucureşti! Ai vîndut-o? Cred c-ai
căpătat bănuţi frumoşi, nu-i aşa?
Peste chipurile mesenilor se aşterne o ceaţă ciudată, un văl de
negură, pîclos şi dens ca smogul. Ceea ce vrea să-nsemne,
după cîte îmi dau seama, că nimeni n-a văzut, nimeni n-a
auzit. Cu excepţia mea, bineînţeles.
Dar mai am un partener, Lucky-Lucky. Pe chipul îngrozit al
acestuia, galopează telegarii panicii. Interogatoriul actriţei pare
să-l înspăimînte.
Izbăvirea ne vine dinspre bucătărie.
Bilă păşeşte iarăşi purtând o tavă cît toate zilele. Ca şi cum
n-ar fi avut nimic de împărţit cu doamna Nachtigal, se duce la
ea şi-i înfăţişează trofeul.
Încercînd să reediteze figura cu sărmăluţele, coana Mariţa se
ridică şi anunţă pompos:
- Spinare de căprioară, cu smîntînă şi hribi! E bine?
Numai că, de astă dată, nu mai are morga de adineauri şi nici
nu mai obţine acelaşi succes. Reflexele adunării sînt lîncede.
Pînă şi motanul personal, Tudoriţă-nene, toarce somnolînd.
Totuşi, după cîteva momente de adîncire a problemei, lipsurile
de regie ce-i puteau fi imputate coanei Mariţa sînt uitate.
Toată lumea, inclusiv subsemnatul, organizează un asalt
concentric asupra rămăşiţelor neînsufleţite ale răposatei
sălbăticiuni.
Pe neobservate, atmosfera se mai înseninează. Plouă ce-i
drept, dar plouă sănătos, des şi mărunt, cu vin de Ceptura. Şi
iarăşi se declanşează discuţiile.
Cînd mi-e lumea mai dragă, îl aud hîrîind şi explodînd pe
inginerul Siegfried Gaterek:
- Ia spune, domnişoară Gilly, de unde ai aflat mătăluţă despre
vînzarea casei de la Bucureşti?
Actriţa amuţeşte.
Coana Mariţa se uită ceva mai lung la doctorul Hannibal. Acesta
receptează mesajul optic, cu-o rapiditate uluitoare, căci
intervine:
- Vezi-ţi de treabă, Zighi, ce ţi-a mai căşunat?
Dar inginerul nu-i dus de multe ori la biserică.
- Să-ţi fie ruşine! Acum faci şi pe megafonul Mariţei! Nu-i de
ajuns c-ai ajuns bucătarul de pomină al pensiunii de la
Posada?... De ce te-ai amestecat şi tu în treaba asta murdară?
Cu ce te are la mînă patroana, de te pretezi la asemenea
josnicie? Spune, dacă ai curajul, jigodie, hai spune!... Şi voi,
ceilalţi, şi dumneata, domnule Lucică Stănărîngă, cîntăreţ la
magnetofon, şi dumneata, domnule Sică Finichi, care mă
fotografiezi prin gaura cheii, şi voi, Bigă şi Mogă, şi dumneata,
domnişoară Gilly, haide, vorbiţi, ce vă-ndeamnă s-o slugăriţi
pe Mariţa, să-i faceţi jocul, după cum vă cîntă? Dumneata,
Gilly, nu te supăra, dar mă aşteptam să fii altfel... nu să te
alături adunăturii ăsteia de minuşi...
Scaunele se mişcă zgomotos, mărturisind sonor acumulările de
tensiune (bănuiesc că paroxistică) ale asistenţei.
Madam Nachtigal se decide să intervină.
- Zighi! Nu-ţi îngădui să-mi jigneşti oaspeţii! Ce, ai înnebunit?
De unde-ai scornit toate năzbîtiile astea?
- Tu? Să-mi interzici mie? Tu?
Amplitudinea glasului lui Gaterek se îndreaptă vertiginos spre
fortissimo.
Lucky-Lucky sare de pe scaun. Se repede la inginer, gesticulînd
dezarticulat. Dar n-apucă să ajungă pînă la Gaterek, deoarece
Bigam şi Mogam, ascultînd pesemne de porunca nerostită a
doamnei Nachtigal, se aruncă la picioarele „urlatorelui”. Îl
plachează ca la rugbi. Se prăvălesc tustrei la podea.
Isaiia Finichi fuge la cuier să-şi ia „Linnhoff”-ul. Dar coana
Mariţa, de pe scaunul ei, care se înscria pe orbita
fotoreporterului, îi pune o piedică prin simpla întindere a
piciorului. Şi se adaugă şi el mormanului care se zvîrcoleşte pe
jos.
Siegfried Gaterek urlă isteric:
- Viperă nenorocită! Uite unde-am ajuns!...
Asist înmărmurit la desfăşurarea evenimentelor. Nu înţeleg
nimic. Dar mi se pare extrem de spectaculos.
În afară de asta, mai constat că doamna Nachtigal îi spune
inginerului „Zighi”, de parcă s-ar cunoaşte de cînd lumea.
În afară de mine, numai Gilly pare să-şi păstreze calmul,
deoarece o văd că-şi lubrifiază gîtul în permanenţă. Toarnă
paharele de vin, unul după altul. Entuziasmul de care pare
cuprinsă se exprimă şi în gura mare:
- Mamariţo, e formidabil! Mamariţo, e nemaipomenit!... Ca la
filmare... Parcă-s cascadori!...
Însă madam Nachtigal îşi manifestă iarăşi calităţile
organizatorice.
- Gilly, mai tacă-ţi cloanţa! Bilă, ridică-te de jos! Iar tu, Zighi,
nu uita că sîntem prieteni vechi şi nu se cade să ne bălăcărim
astfel înaintea unor străini de marcă.
Dacă-i vorba de marcă, eu trebuie să fiu străinul.
Apoi continuă, nemaiaşteptînd executarea comenzilor lansate.
Pesemne, nici o clipă nu-i trece prin gînd că n-or să fie
îndeplinite.
- Doctore, fugi la bucătărie şi îngrijeşte-te de desert!...
Spre surprinderea mea, totul se potoleşte din senin. Ca într-un
stop-cadru. După care, derularea continuînd normal, fiecare îşi
reocupă locul. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Siegfried Gaterek, inginerul contestatar, tace şi-şi taie minuţios
ultima bucăţică de carne. O întinge în sosul de smîntînă, o duce
nepăsător la gură, masticînd-o preocupat. Gilly îşi mai toarnă
un pahar de aligoté. Nu ştiu al cîtelea. Bigam şi Mogam se
înverşunează să dea gata cel de-al doilea borcan cu hribi
muraţi. Finichi şi-a dus la cuier aparatul de fotografiat, după
ce-a verificat dacă n-a suferit vreo avarie. Pentru ca, apoi, să-l
văd c-a mai făcut rost de nişte sărmăluţe în foi de viţă. În orice
caz, o enigmă din cele mai stranii.
Iar doctorul Hannibal Certega, reluîndu-şi rolul de „Bilă”, se
îndepărtează agale în direcţia bucătăriei.
Imensa roată arămie ce se lăfăie pe masă, scăldată în siropul cu
reflexe ciocolatii, e demnă să figureze, cu cinste, în cele mai
apetisante reclame colorate.
Nu-mi vine să cred că o cremă-caramel posedă calităţi
tranchilizante, însă este vizibil că tensiunea de acum cîteva
momente se estompează, încetul cu încetul, barometrul
bioreacţiilor pornind să se îndrepte rapid spre indicaţia „timp
frumos”.
- Bilă, îţi acord privilegiul de-a servi pe distinsul oaspete...
Cu toată atenţia, ostentativ măgulitoare, pe care mi-o rezervă
coana Mariţa, sînt nevoit să iau cuvîntul:
- Scumpă coană Mariţo, iartă-mă, te rog, dar sînt un vechi şi
consecvent diabetic: nu pot aprecia crema-caramel, realizată
cu atîta măiestrie de doctorul Certega, decît numai vizual...
Amabilitatea amfitrioanei depăşeşte orice aşteptare. Mai ales
prin măsurile de prevedere, atît de mişcătoare.
- Ştiam că suferiţi de boala asta nenorocită. Crema a fost
preparată cu zaharină! De altfel şi domnul inginer Gaterek
„serveşte” numai produse pregătite conform celor mai severe
prescripţii medicale. Să fim serioşi, căci Bilă e doctor, nu?
Însă doctorul porneşte să ţipe:
- Coană Mariţo, stai că nu-i aşa! Crema a fost preparată cu
zahăr. Numai pentru Zighi am o porţie pregătită cu zaharină...
Doar dumneata mi-ai spus aşa! Ai uitat?
Madam Nachtigal linişteşte agitatul spirit al doctorului:
- Nu-i nimic, Bilă! Îţi spun eu, n-avea nici o grijă, domnul
inginer o să renunţe bucuros la crema-caramel! E şi el tot un
fel de gazdă!...
Gaterek încuviinţează, suspect de grăbit:
- Cu cea mai mare plăcere! Chiar sînt încîntat să-l văd pe
domnul Conan apreciind arta de cofetar a doctorului nostru...
Hannibal Certega, nu ştiu de ce, tremură din toate mădularele.
Abia reuşeşte să bîlbîie:
- Imposibil! Nu se poate! Mă fac de rîs înaintea domnului
Conan!...
Inginerul simulează o evidentă nedumerire:
- De ce, dragă doctore? Nu-nţeleg!
- Pentru c-am preparat-o numai pentru tine, Zighi! Şi nu-i
chiar atît de reuşită...
Noroc că inginerul îl consolează cu o infimă doză, aproape
homeopatică, de sodă caustică în dulceaţa glasului:
- Mai lasă modestia, stimabile doctor, că nu te prinde şi nici
nu-ţi este în fire!...
Coana Mariţa încearcă şi dînsa să-l îmblînzească pe Bilă. Dar,
fără efect. Căci Hannibal Certega l-a luat în braţe pe:
„Imposibil! Nu se poate! Nu-i reuşită!”.
- Nimic nu-i imposibil, cînd poruncesc eu! – i-o retează
madam Nachtigal.
În cele din urmă, excedat, doctorul dă fuga la bucătărie. Se
întoarce de-acolo, purtînd o farfurioară de dimensiuni
acceptabile. Sincer să fiu, consimt din toată inima la iniţiativa
doamnei Nachtigal şi la amabila şi rapida renunţare a
inginerului.
Crema-caramel tremură ca o piftie. Tremură şi mîna
doctorului. Atît de violent, încît scapă farfurioara. Şi apetisanta
cremă se lăbărţează pe duşumea, răspîndindu-şi pretutindeni
sosul arămiu.
Păcat! Dar asta-i piesa! Nu mai are nici un rost să-mi fac iluzii,
căci motanul doamnei Nachtigal, tăcutul şi enigmaticul
Tudoriţă-nene, se serveşte singur, fără să se mai lase invitat.
Hannibal Certega se repede spre mîţ, încercînd să-l alunge.
Prea tîrziu. N-a mai rămas nimic din cremă. Acum linge ultimii
stropi de sirop.
Invidios şi demoralizat, privesc la delectarea lui Tudoriţă-nene.
Dar nu-s singurul. Privesc la el şi inginerul, şi doctorul Bilă.
Parcă aşteaptă ceva. Eu, din păcate, nu mai am ce să aştept.
Peste cîteva clipe - fantastic cît de repede trece timpul –,
Tudoriţă-nene începe să se zvîrcolească pe podea. O spumă
roşiatică îi ţîşneşte printre dinţi. Mai miaună de cîteva ori, apoi
se încovrighează hidos şi... rămîne perfect ţeapăn.
- Tudoriţă-nene! Tudoriţă-nene! – răcneşte disperată madam
Nachtigal.
Bineînţeles, după cum era de aşteptat, Tudoriţă refuză să-i
răspundă.
Inginerul se hlizeşte amuzat la Bilă. Apoi, zîmbind subţire,
lansează provocarea pe care, pesemne, o pregătise mai de
mult:
- Am impresia c-ai dozat greşit zaharina, dragă doctore! Dacă
nu cumva vei fi schimbat, fără să vrei, flaconul obişnuit.
- Ce, eşti nebun? Zaharina mi-a dat-o chiar coana Mariţa. A
luat flaconul de la tine din cameră. Era pe noptieră!...
- Atunci e-n regulă, Bilă. Numai că-n flacon nu se afla
zaharină, ci altceva. Un produs străin, pentru liniştirea nervilor
mei zdruncinaţi.
Madam Nachtigal încearcă să schiţeze un protest vehement,
însă Siegfried Gaterek o potoleşte numaidecît:
- Lasă, Mariţo, nu mai are nici un rost să joci teatru! Doar ştii
prea bine că-mi port zaharina cu mine, în cutiuţa din vestă.
Bine că n-aţi pus zaharina voastră şi-n crema celorlalţi invitaţi.
Am fi avut ocazia să ne distrăm! Pe noptieră păstrez doar
flaconul cu tablete de stricnină. Doza pe care mi-a prescris-o
medicul este riguros calculată. Nu-mi dăunează. M-am
obişnuit cu ea, ca Mitridate. Dar doctorul Bilă ştia, şi încă de
multă vreme, că folosesc stricnină. O fi el doctor de femei, însă
nu-i de conceput să nu recunoască o tabletă de stricnină...
Totuşi, curios din fire, mă aplec şi iau pe deget o picătură de
sirop, de pe un ciob al farfuriei. Miros precaut. Are un parfum
extrem de ciudat. Acelaşi miros de migdale amare care mă
izbise peste noapte, cînd îl vizitasem pe Bilă în bucătăria lui.
Păstrez pentru mine observaţia şi, spre surprinderea tuturor,
cer să mi se ofere şi mie o porţie din atît lăudata
cremă-caramel.
- Dă-l încolo de diabet, n-o să fie moarte de om, dacă o să
gust şi eu o linguriţă...
Pînă în clipa aceasta, nimeni nu îndrăznise să se atingă de
desert.
Bucuros, doctorul Hannibal se grăbeşte să-mi servească o
porţie cît toate zilele. Apoi îi invită şi pe ceilalţi să-şi întindă
farfuriile. Iau cu linguriţa puţin sirop. Miroase normal, a zahăr
ars şi a vanilie. Nici urmă de parfum de migdale. Atunci, fără
nici o ezitare, pornesc să apreciez concret darurile culinare ale
extravagantului doctor Hannibal.
Numai bietul Tudoriţă-nene, enigmaticul şi invizibilul motan
personal al doamnei Nachtigal, zace pe duşumea, nemaiavînd
cum să-şi manifeste încîntarea.
- Parcă-i mai bună fără zaharină, nu?
Inginerul Gaterek vrea să pară maliţios. Dar nu se atinge de
cremă. Se vede că are glicemie mult mai crescută decît a mea.
În vreme ce lumea îşi consumă tăcută desertul, examinez cu
multă atenţie pe fiecare în parte. Parcă-s toţi de lemn. Nimeni
nu mărturiseşte vreo urmă de emoţie. Iar doctorul Bilă,
schimbînd pe furiş o privire cu coana Mariţa, îl solicită pe
Gaterek:
- De ce nu eşti curios să guşti din cremă, Zighi dragă?
- Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile de casă... mai ales cînd
sînt îndulcite cu stricnină!
Hannibal Certega se autocatapultează de pe scaun şi începe să
urle:
- Infamie! Este o infamie ceea ce spui! Ţi-am preparat crema
cu zaharina pe care mi-a dat-o Mariţa!...
Madam Nachtigal, deloc jenată că i se spune pe nume, de parcă
ar fi mîncat cu amîndoi din acelaşi blid, scrîşneşte din dinţi,
fără să clipească:
- Minţi, Bilă! Ca întotdeauna!... Ce-ai pus în crema lui Zighi?
- Exact ce mi-ai dat, Mariţo!
Am vrut să intervin şi să-i comunic doctorului Hannibal că
stricnina n-are miros de migdale. Dar mă reţin. Şi bine fac!...
Căci madam Nachtigal, nepăsătoare, ca şi cînd nici n-ar fi auzit
cele discutate mai înainte, se ridică de la masă.
Cu un gest plin de graţie, de-o amabilitate chiar exagerată, ne
invită pe terasă, unde urmează să ni se servească finalul
banchetului.
- Nădăjduiesc să nu refuzaţi o cafeluţă neagră. Mai ales după
atîtea emoţii! Se mai întîmplă. Mai greşeşte omul, n-ai ce-i
face!
Ce mi se pare de neînţeles, ba chiar foarte bizar, e faptul că
nimeni nu pare afectat de gravele acuzaţii pe care şi le-au
aruncat cu atîta dezinvoltură inginerul Siegfried Gaterek,
doctorul Hannibal şi coana Mariţa.
Extraordinar cît de repede se domolesc spiritele în casa asta.
Cu inima-ntristată, mă alătur coloanei care se deplasează pe
terasă, urmînd-o pe madam Nachtigal, la degustarea ceştii de
cafea cu care avea să ia sfîrşit acest excelent şi fantastic prînz
de gală.
Sper să nu fie îndulcită cu „zaharina” doctorului Bilă!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:11 PM | message # 15
15. AMABILITĂŢI DE SALON
Cînd am auzit-o pe coana Mariţa că ne pofteşte la o cafeluţă pe
terasă, îmi dau surprins seama că-i prima mea cafea din ziua
asta. Care, să nu mîniem pe bunul Dumnezeu, nu fusese o zi
tocmai obişnuită.
Nu-mi place să-mi dau ifose de scriitor ce se alimentează în
permanenţă cu alcooluri de import sau care îşi excită
carburaţia cu zeci şi zeci de „Ness”-uri.
În ceea ce mă priveşte, mă mulţumesc cu şase sau şapte căni
(nu ceşti) de cafea turcească (de preferinţă din cea columbiană,
fiind mai vertebrată). Mi-o prepar singur, după reţeta mea
proprie, cu două linguriţe („cocoşate”) de boabe bine prăjite,
măcinate la o străveche rîşniţă de mînă.
Tanti Raliţa, scumpa mea mătuşă, se fălea c-o cumpărase la
Constantinopol. Pe rîşniţa de alamă înverzită, chiar în clipa cînd
mi-o dăruise, la cea de-a 40-a aniversare (a mea, nu a dînsei),
descoperisem ştanţat: „Made in England – Măgeanu et
Co./Gabroveni 17”.
Chit că mătuşă-mea n-apucase s-ajungă la locurile sfinte,
oprindu-se să viziteze călugării de la muntele Athos, toată
mahalaua o saluta cu deosebit respect, spunîndu-i
„hagiţa-Raliţa”. De fapt, rîşniţa era singura amintire adusă din
hagialîcul mătuşă-mi. Nu îndrăznesc să cred c-a achiziţionat-o
chiar la Bucureşti. Ar fi prea de tot. Însă Istambulul a fost
totdeauna în bune relaţii comerciale cu meseriaşii bucureşteni.
Nu m-am nărăvit la cafea şi la tutun decît în clipa cînd mi-am
identificat vocaţia şi m-am apucat de scris. Oare Balzac nu
băuse 12.000 de cafele, pînă să-şi desăvîrşească omeneasca
lui comedie?
Sorbind, plin de zîmbete recunoscătoare (şi false) din infecta
zeamă căreia doctorul Hannibal îi zice cafea (aici sînt nevoit să
deschid o paranteză şi să-mi exprim nedumerirea că un
maestru al artei culinare, de talia lui Bilă Certega, se dovedeşte
- în acest domeniu, al preparării cafelei – un analfabet penibil),
privesc înciudat la atmosfera de încîntare în care se petrece
degustarea odioasei şi infamei scursuri.
- Ce aromă! – se „pamează” Gilly.
„Aromă de piele nedată la dubală”, îmi zic eu (în sinea mea, se
înţelege), blestemînd prefăcătoria actriţei.
- Ce tărie! Ce bine potrivită la zahăr! – o susţine domnul Bubi,
căruia faptul că posedă un Volkswagen 1600 TL n-ar trebui
să-i dea dreptul la emanarea unor asemenea imbecilităţi.
În ceea ce priveşte tăria – pot să declar cu mîna pe cord -,
lichidul din fragilele ceşcuţe (cît nişte găoace de ou) din zestrea
coanei Mariţa poate fi prescris fără teamă, ca somnifer şi
sedativ. Iar în privinţa dozării zahărului, soluţia apoasă, de
culoarea vopselei de păr „Tonal-4”, mult diluată, aduce de
departe cu dulcele fad şi leşios al unei zemi de prune afumate.
Ca o culme, madam Nachtigal mai incită la suplimente:
- Cine mai doreşte? Spuneţi deschis, nu vă jenaţi! Cafetiera e
plină!...
Sînt laşi. Toţi. Cer în cor, cu gurile pocite, de parcă ar fi mîncat
mere corivove, să li se mai toarne o porţie din diluţia aceea de
cremă de ghete.
Numai eu rămîn demn. Şi refuz categoric.
Dar coana Mariţa mă înţelege greşit şi strigă la Bilă:
- Doctore, fii mai atent! Adă o ceaşcă mare. Nu ştii că scriitorii
nu beau cafeaua ca noi, muritorii de rînd? Ce Dumnezeu? Nici
atîta lucru nu cunoşti? Serveşte-l cum se cuvine pe domnul
Conan. Că poate ne bagă şi pe noi în vreun roman.
De ce să m-ascund după „degete”, ideea coanei Mariţa nu-i
lipsită de interes.
Pînă s-apuc a mă gîndi mai pe îndelete la personajele de faţă,
apte să-mi completeze menajeria mea imaginară, mă
pomenesc în faţă cu-o imensă cană de cafea. Doctorul
Hannibal mi-o serveşte zîmbind forţat. Este evident, şi pentru
el, că preparatul său n-are cum să fie pe gustul meu. Cu atît
mai mult, zîmbetul acesta inexplicabil.
- Mersi, domnule doctor!... – încerc eu să rămîn în limitele
bunei-cuviinţe.
- Veţi avea pentru ce! Sînt convins, chiar foarte convins!
Gust o sorbitură. Rămîn cu gura căscată. Abia acum înţeleg
zîmbetul terorizatului doctor. Căci licoarea de culoarea cafelei,
cam vreo sută şi cincizeci de grame, pare a fi un coniac de
mare clasă. După aromă şi tărie, mai mult ca sigur un
„Hennessy”. Şi încă decorat cu multe stele.
Va să zică, doctorul nu-i chiar aşa de imbecil. Îşi dăduse seama
că nu-i de mine poşirca pe care-o preparase în vederea
oaspeţilor. Şi-atunci, pentru a se reabilita în faţa ochilor mei,
îmi oferă un carburant pe care ştie că-l voi preţui.
Madam Nachtigal observă strădaniile mele de a-mi ascunde
surpriza şi mă întreabă în gura mare:
- Nu-i bună, dom’le Conan? Nu-i destul de tare?
E-n regulă, scumpă coană Mariţo! Dacă mai aveţi, aş mai bea o
cană.
Coana Mariţa patronează zîmbitoare instaurarea unei
atmosfere de plăcută digestie postprandială. Pare mulţumită de
starea actuală a lucrurilor. Deşi, pe cît o ştiu de inteligentă, mă
îndoiesc să se-ncreadă în caiafele de pe terasă.
Inginerul, posomorît, strangulat de înaltul guler care-i ascunde
fioroasa cicatrice, pare adîncit în gînduri. Pesemne că-l
obsedează leşul lui Tudoriţă din living-room. Putea să fie el pe
post de Tudoriţă-nene. Cu toate acestea, nu-mi vine să cred în
tentativa de asasinare a inginerului. Cel mult, este posibil ca
totul să fi fost astfel organizat, încît să i se ofere o perspectivă
mai îndepărtată sau mai apropiată a unui eventual deces
similar.
Bilă încearcă să zîmbească. Eforturile sale se dovedesc
zadarnice. Inginerul pare atras de exerciţiile de micromimică
facială ale actriţei. Aceasta depune eforturi vizibile să pară
vampoasă şi inteligentă.
Între Lucky-Lucky şi cei doi fraţi Flintaş, Mogam şi Bigam, s-ar
zice că se înfiripă un soi de „conversaţie”. Deşi stau şi mă
întreb, destul de justificat, ce fel de idei ar putea vehicula între
ei.
Finichi, posedat în permanenţă de demonul fotografierii, trage
poză după poză, de parcă ar vrea să imortalizeze o reuniune de
însemnătate epocală.
Proprietarul Volkswagen-ului, sinistratul domn Bubi, dă semne
de impacientare. Gilly încearcă să-l domolească prin cîteva
ghionturi bine simţite şi discrete, dar nu dobîndeşte nici un
rezultat. Pentru că domnul Bubi se ridică şi anunţă ritos:
- Plec!
Bravo lui. Vrea să pară bărbat. Dîndu-şi seama că toate privirile
se întorc spre el, îşi pierde aplombul şi se fleşcăieşte. Atunci
intervine prompt madam Nachtigal:
- Vai de mine, domnule Bubi, că numele celălalt nu mi l-ai
spus, cum se poate aşa ceva? Nu rămîi cu noi, la cină?
Invitaţia răsună atît de fals, încît s-ar zice că, mai curînd, ar fi o
aluzie la cît mai oportuna şi grabnica dispariţie a arhitectului.
Ne luăm rămas bun. Însă rămînem pe terasă. Pentru a nu
stingheri o idilică despărţire. Despărţirea dintre actriţa
studiourilor noastre şi omul-cu-maşină-proprietate-personală.
Discreţia noastră se dovedeşte inspirată. Gilly se potoleşte
instantaneu, în clipa cînd domnul Bubi îi strecoară un plic de
dimensiuni impresionante. Probabil că-i proiectul de scenariu
despre care ne pomenise...
În momentul cînd uruitul de rîşniţă electrică (atît de
caracteristic motoarelor de Volkswagen) se pierde în văile
Posadei, începe să mă semnalizeze mult aşteptata criză de
indigestie.
Înconjurat de compasiunea generală – mai mult sau mai puţin
sinceră -, sînt condus de doctorul Hannibal Certega la odaia
mea de la etaj.
- Dragă domnule doctor, nu vă faceţi griji, iau numaidecît nişte
„Lizadon”! Şi-o să fie bine!
- Nu pentru asta am ţinut să vă însoţesc, domnule Conan –
mi-o întoarce el -, dar doream să vă încredinţez că totul a fost
preparat cu cea mai desăvîrşită acurateţă. Numai alimente din
cele mai proaspete. Nu-nţeleg ce-i cu indigestia asta...
- Parcă Tudoriţă-nene mai înţelege ceva? Greşeala îmi aparţine,
nu trebuia să înfulec ca spartul. În orice caz, ţin să vă
mulţumesc în chip deosebit pentru cana de cafea...
Excepţională! Mai aveţi? Nu mi-ar face rău încă vreo sută de
grame. E vasodilatantă. Se recomandă şi-n infecţii! Cred că
sînteţi de acord, nu-i aşa?
Chestia cu Tudoriţă-nene nu i-a căzut prea bine.
- Trec mai tîrziu pe la dumneavoastră, să văd cum vă simţiţi...
Deşi nu-s prea încîntat de vizita anunţată, întrucît ficatul
începe să aibă o violentă discuţie (în contradictoriu) cu
sărmăluţele în foi de viţă şi cu celelalte feluri de mîncare, atît
de antipatice lui, accept totuşi, gîndindu-mă c-ar putea fi
nevoie de această întrevedere.
- Domnule Certega, vă mulţumesc foarte mult...
- N-aveţi pentru ce! Deocamdată...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu- De-a puia gaia
Pagina 1 din 3123»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top