new posts members Forum Rules search RSS
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu-De-a baba-oarba
Vlad Musatescu-De-a baba-oarba
date: Vineri, 22/06/2012, 10:51 PM | message # 16
16. Poc! Mobilizare generală
Mort de oboseală, mărşăluiesc împreună cu Iermolai Bîc în direcţia domiciliului domnului Gulliver Naiba. Sudoarea îmi şuroieşte de pretutindeni, ca şi cum aş fi o cişmea cu garnituri neetanşe. Dar am toate motivele: mîncare în exces, plus "ţigăneasca" dănţuită cu bătrînele mele dezlănţuite.
Acuma mi-e clar că nu-s zdravene la minte, de vreme ce vor să-l lichideze pe bătrînul mag. Şi încă, apelînd la cele mai variate şi eficiente modalităţi. Catariţa speră să-l otrăvească, Frusina, mai gentilă, doreşte să-i secţioneze vinele, dar cu secera, iar cina Moşca, să-l incendieze, aspersîndu-l cu gaz lampant. Drăguţe ţaţele mele, dar cam nătăfleţe...
Ca să nu mă plictisesc pe drum, îi fac puţină conversaţie forestierului:
- Slavă Domnului, dragă Laie, c-ai rezolvat problema cinăi Moşca! Dacă n-o coborai din pod, suindu-te în cîrca mea, de mi-ai dezarticulat claviculele, putea să-şi frîngă gîtul...
Iermolai, modest, pleacă fruntea şi mormăie:
- Abia acum stau şi mă gîndesc, n-ar fi fost mai comod să fi pus scara la loc?
Îmi vine să-mi trag palme singur. Căci asta era soluţia cea mai corectă.
- Ascultă, Laie, totdeauna gîndeşti aşa, cu întîrziere?
- Nu. Alteori mi se-ntîmplă să gîndesc înainte! Şi-atunci, acţionez din instinct. De-aia îmi ies toate lucrurile pe dos!...
- Nu te amărî, că trece! Pe măsură ce îmbătrîneşti... Cînd ai să fii la vîrsta mea, ai să gîndeşti ca mine... Fără intuiţii onirice!
Laie cade pe gînduri, apoi, după matură chibzuinţă, mă-ntreabă:
- Omule, şi crezi că-i mai bine?... Uite, nene Conane, eu mă duc să mă schimb, ia-o înainte!
- Bine, du-te, dar ce vrea Gulliver?
- Mi-a spus că te-a invitat... Acuma-i trecut de şapte... Vin băieţii şi fetele... Facem un poc!
- Toţi deodată?...
- Nu chiar toţi... Numai patru!
- Nu cumva-i vorba de poker?
- Dar matale ce ţi-ai închipuit? Că facem poc din gură?
Îi fac un semn cu mîna, de rămas bun, şi strig în urma lui:
- Chestia cu onirismul să n-o pui la inimă! N-am nimic cu oniricii!
- Era şi normal, doar eşti scriitor, omule!
Deşi n-ar fi trebuit să-i stric plăcerea, conştiinţa mă presează să-i mărturisesc deschis:
- Însă, numai pe hîrtie, cînd îi citesc!...
Iermolai Bîc mă salută din mers. E prea departe ca să mă fi auzit. Mai bine aşa.
Grăbesc şi eu pasul, în limita posibilităţilor, şi peste un sfert de ceas bat la uşa magului.
- Dă-ţi osteneala şi intră, oricine-ai fi, deşi ştiu cine eşti! - îl aud pe Naiba, îndulcindu-şi glasul.
- Bine te-am găsit, bătrîne şef de trib! - îl salut eu. De ce m-ai mobilizat? E neapărat necesar să nu mai dorm deloc, să nu-mi mai odihnesc capul o clipă? Ştii, oare, că n-am apucat să-mi amintesc ce-i aia somn? De poker îmi arde mie, eu care nu joc decît table? Cu ce ţi-am greşit, de ţi-ai căşunat pe mine?
- Opreşte, stăpîne! - mă imploră Naiba. Prea multe întrebări pentru un om atît de obosit. Mai ales, care zăboveşte la chiolhanuri de pomină, de-a duduit tot satul. Pînă vin băieţii şi fetele, hai să te culci puţin. Te-adorm într-o clipită, numai să-ţi cunosc zodia. Ia spune-mi, cînd te-ai născut?
Gulliver mă ia la întrebări, de parcă aş avea nevoie de paşaport, pentru a pleca în împărăţia somnului.
- Nu te mai osteni, bătrîne şef, că ţi-o spun singur: zodia taurului.
- Aşa bănuiam şi eu... Judecînd după trupeşie. Haidem în odaia de culcare. Peste o jumătate de ceas, ai să fii alt om, cu somnul pe care am să ţi-l dăruiesc eu.
M-a pălit un somn atît de cumplit, încît nu văd ce aport poate avea Naiba. Decît, cel mult, faptul că-mi pune la dispoziţie odaia corespunzătoare. Dar nu doresc să-l supăr şi-atunci accept să-mi "dăruiască" el picul de somn de care am nespusă nevoie.
Spre insatisfacţia mea, Naiba mă conduce în camera cea mai bizară din locuinţă. Încăperea fără ferestre. Fără ferestre, dar totuşi luminată straniu, ca un ecran de televizor. Împins de bătrînul mag, nimeresc cu piciorul peste un pat. Mă las pe el, plăcut surprins. Se lasă şi patul. E din cele pliante, de voiaj, construite din tuburi de aluminiu. Totuşi, rezistă.
În timp ce Gulliver Naiba, cu mîna sa osoasă, îmi mîngîie fruntea, adorm instantaneu. Fără să mai disting formula satanică pe care o boscorodea în surdină.

Mă trezesc pe neaşteptate, simţind o prezenţă străină în apropierea mea. Ca orice bun detectiv, întredeschid ochii. Observ fără să fiu observat. Asta-i tehnica.
La capătul patului, dacă-mi dau bine ochii peste cap, pot desluşi prezenţa care mă nelinişteşte. E bătrînul. Cel puţin, aşa sper.
Într-un jilţ domnesc, pe care nu-l remarcasem la prima vizită, Gulliver doarme adînc, sforăind vîrtos, pe două tonuri. Cu melonul pe cap, cu braţele sprijinite pe lăturoaiele fotoliului, magul arată întocmai ca unul din idolii din insula Paştelui, aşa cum i-am văzut în cartea lui Thor Heyerdahl. Ciudată asemănare, în orice caz.
Mai ciudată mi se pare, însă, buna mea dispoziţie şi starea de perfectă odihnă. Ceasul mi-a stat încă de-azi noapte, dar cred c-am dormit pe puţin două ceasuri.
Mă scol atent, să nu deteriorez fragilul pat pliant, şi mă apropii de bătrînul mag. Îl hîţăn de umăr. Naiba, nimic.
- Domnule Gulliver! Ce faci aici?
- Hîrr! Hîrrr! - îmi răspunde vraciul, în stare de transă.
- De cînd sînt aici? Răspunde o dată! Ce-i cu dumneatale?
Cînd scutur oleacă mai ţeapăn, îi cade melonul de pe cap. Mă plec să-l ridic, şi-abia atunci îi aud glasul bătrînului:
- Vegheam, stăpîne, vegheam la somnul dumitale! Ştiu tot, am auzit tot, văd tot. Chiar şi prin pereţi...
- Mă rog, cum vrei matale! Dacă obişnuieşti să sforăi în stare de veghe, înseamnă că nu dormeai, ci comunicai în cod cu lumea cealaltă... - Nu huli! Nu cuvînta despre lucrurile pe care nu le poţi înţelege, stăpîne. Ca să nu-ţi pară rău!... Că vine şi vremea căinţelor... Acuma, să mergem în odaia cea mare, c-au sosit băieţii şi fetele, îi şi văd... Pe toţi îi cunoşti, dar nu ştii cîte parale le face pielea. Numai eu i-am cîntărit demult, îi am în degetul cel mic... Sînt toţi nişte păcătoşi... Iar iertarea n-or să şi-o capete decît tot prin puterile mele...
Într-adevăr, nu-nţeleg ce vrea să spună Gulliver Naiba. Dar, în mai puţin de două zile, nici o clipă mai mult, am să lămuresc toate lucrurile. Pentru că prea se tulbură, şi în mod intenţionat chiar, faţa cea limpede a lumii. Aici e nevoie de-un spirit lucid, de excepţie, cum e spiritul meu, ca să descîlcească păienjenişul ţesut de Gulliver. Eu, unul, nu-s dus de prea multe ori la biserică...
- Dacă au venit, atunci să-i întîmpinăm, bătrîne şef de trib!
Magul, politicos, obiectează:
- Ei să ne-ntîmpine, stăpîne, nu noi pe ei! Fiindcă aparţinem altor lumi... Dumneata, celei literare, eu, celei care nu se vede!

Cînd pătrundem în odaia cea mare, observ unele schimbări. În primul rînd, sistemul de iluminare. De unde, la prima vizită, mă intrigase prezenţa unui bec de 15 waţi, insufucient pentru o încăpere atît de supradimensionată, acum constat necesitatea unor ochelari de soare, deoarece, în locul luminării electrice, a fost montat un agregat prevăzut cu tuburi de neon.
Masa imensă, care ocupă toată odaia, a fost acoperită c-un soi de covor persan şi trasă oarecum mai la o parte, lîngă bufet, iar măsuţa, minusculă în raport cu cealaltă, mutată sub bătaia razelor albastre.
Iar cea mai semnificativă schimbare e faptul că senzaţia de vid, generată de absenţa elementului uman, constatată de mine încă din examinarea întreprinsă ieri, acuma e total inversată. Ne sufocăm de prea multă lume.
Dar ce lume! Geca Leoveanu-Zbanţ, Tulli Pompadur şi Iermolai Bîc, amestecînd nişte cărţi de joc, s-au şi organizat în jurul măsuţei cu postav verde. Iar Milica Manzur, simpatica doctoriţă, împreună cu Polina Ţilimindriu, mai puţin simpatica moaşă comunală, rezemate cu spatele de bufetul living-room-ului, privesc prefăcut indiferente la activitatea tinerilor.
Dentistul explodează de plăcere la vederea mea:
- Măi tu măi, ce surpriză! Romancierul ne onorează cu prezenţa sa impresionantă!
Deoarece a omis să ne dea bună seara, căci sîntem în jur de orele opt, remediez situaţia, lansînd un jovial:
- Bonsoar bun, la toată lumea!
Pentru a le deveni cît mai apropiat, ca să nu se simtă stingheriţi de personalitatea mea, utilizez deliberat un limbaj cît mai "popular", în maniera celui auzit la dînşii, dar fără exagerări.
Forestierul, blajin şi bălai, mă priveşte satisfăcut. Arată cu totul altfel, în hainele pe care le poartă acum. Spre deosebire de pantalonii fustă ai dentistului, Iermolai Bîc a optat pentru contrariu, nişte blugi atît de strîmţi, încît ai impresia c-a făcut baie cu ei, şi-abia apoi i-a pus la uscat, expunîndu-se la soare îmbrăcat. Cămaşa de vară o poartă pe dinafară. Dar nu deranjează, pentru că poate fi uşor confundată şi cu-o pijama, datorită modelului.
Geca Leoveanu pare să fie în criză de timp. Amestecă tot timpul cărţile, de parcă le-ar supune unui tratament de încălzire. Nervozitatea olteanului e mai mult decît evidentă. Îl mănîncă mîinile, îşi mută tot timpul picioarele, se mişcă mereu pe scaun. Pe care-l dă precis gata în seara asta, dacă nu se astîmpără.
Deoarece nu mai joc poker de foarte multă vreme, de cînd eram elev, optînd definitiv pentru table, voi chibiţa de la distanţă, alăturîndu-mă fetelor. Poate mai aflu ceva, ocupîndu-mă de conversaţia lor. Femeile manifestă o deosebită propensiune pentru acest gen de contractare umană. Iar remarca Polinei, aflată în stînga mea, vine să-mi susţină afirmaţia de mai sus:
- Ce zici, tu, doctoriţo, nebunaticul ăsta de Tulli iar le ia banii la gorobeţi? E deştept foc, tu! Aşa mi-ar trebui un bărbat, deştept şi plin de bănuţi... Cum mi-s eu femeie chibzuită, trîntim un apartament la Bucureşti, de le luăm maul!...
Milica Manzur, privindu-mă pe sub sprîncene, zîmbeşte subţire:
- Aşa crezi, Polino? Că-ţi ridici casă din poturile de la poker? Sau te bizui pe danturile celor de la Colţiilupchii? Află de la mine, că-i văd pe toţi la dispensar, au nişte dinţi de criţă!
Polina Ţilimindriu, îmbufnată, îi suflă printre buze:
- Milico, să nu te prind cu Tulli, că-ţi strici dosarul!
- Fii liniştită, fată dragă, mi-ajunge un medic în familie... Totul e să te vrea el pe tine... Te iubeşte?
- Principalul e că-l vreau eu de bărbat... Restul nu contează!
- Şi ce te faci cu Geca? Ştii prea bine că te place...
- Veterinarii să-şi vadă de vacile lor, eu-s din alt soi!
Polina nu greşeşte. Pentru că moaşa, în seara asta, arborează o toaletă de groază. O rochiţă imprimată în zeci de culori, din soiul "bălţată de cîmpie", de-ai putea să joci şah pe carourile ei. De gît, îi spînzură tot soiul de lanţuri cu tinichele. Numai talanga-i lipseşte. Restul ar corespunde.
Deoarece presimt o apropiată deteriorare a relaţiilor în acest teritoriu, mă deplasez în direcţia măsuţei cu postav verde, să asist la pregătirea dezastrului general. Că n-am văzut joc de poker la care să cîştige toţi participanţii. Iar cine recoltează bani, şi încă nemunciţi, recoltează precis antipatia şi aversiunea partenerilor, plus cuvenitele rigori ale legii. Care contează mai serios decît "impresiile" combatanţilor...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 22/06/2012, 11:10 PM | message # 17
17. Domnul Poker şi fiii săi au murit... plătind cu trei aşi!
Îmi făcusem iluzii, crezînd c-am să chibiţez numai. Dintr-un exces de politeţe, Gulliver Naiba îmi cedează locul, insistînd sîcîitor.
- Stăpîne, astăzi vreau să fiu gazdă, am un oaspete de onoare şi trebuie să mă ocup personal de buna sa dispoziţie...
- Dacă eu-s oaspetele, bătrîne şef de trib, renunţ la orice onoare, numai să nu joc poker... Mă simt şi-aşa extrem de bine. Fără să golesc buzunarele unor prieteni. Joc table, canasta, dar nu pe bani...
Geca Leoveanu, din ce în ce mai tensionat, opreşte avalanşa de scuze pe care o simte în perspectivă:
- Maestre Conan, ce fel de scriitor ziseşi că eşti tălică? De romane? Păi, cum să le scrii dacă nu te documentezi în miezul vieţii? În privinţa noastră, prietenii matale, nu-ţi fă griji... Chiar dacă vei cîştiga, plăcerea va fi de partea noastră... Hai să tragem locurile...
- Zbanţ are perfectă dreptate - mă asigură Tulli Pompadur.
Polina, auzindu-l pe dentist ispitindu-mă, devine suportera lui cea mai aprigă:
- Chiar dacă pierzi ceva parale şi ţi le ia Tulli, c-aşa obişnuieşte el, nu rămîi în pagubă maestre! Îţi face nişte dinţi formidabili şi nu-ţi pretinde un sfanţ...
- Dar am dinţi sănătoşi, domnişoară!
- Nu contează! Tot el ţi-i scoate, fără să ceară nimic în plus!
În asemenea condiţii, îmi dau seama c-am fost mai demult programat să joc în seara asta poker. Imposibil să nu-şi fi vîrît Naiba coada şi-aici. Prea sînt îmboldit din toate flancurile.

Laie Bîc, mai blond ca niciodată, extrage un as, o rigă, o damă şi-un valet, le-ntoarce pe dos şi le amestecă.
Geca Leoveanu-Zbanţ se-alege cu asul. Iermolai insistă pe lîngă Pompadur să-şi încerce şansa. Dentistul refuză:
- Măi tu măi, de ce să nu tragi tu? Mă crezi atît de tîmpit?
- Fără exagerări, omule! Nu chiar atît... - îi răspunde forestierul.
Dentistul ia ultima carte.
- De handicap să-ţi fie, măi tu măi! Ai baftă! Eşti capabil să joci la loz în plic şi să te pomeneşti cîştigînd şi-un "Rembrandt"...
Nespus de curioasă, vădind un spirit autotehnic neobişnuit, Polina Ţilimindriu îl întreabă pe Tulli:
- Şi cît consumă "Rembrandt"-ul la sută?
Jignit în cultură, Pompadur se abţine să-i răspundă. Fiindu-mi milă de moaşă, încerc să-i ameliorez nivelul:
- Dragă domnişoară, nu-l asculta pe Tulli, că-i pus pe şotii. Poţi să-ţi cumperi reproduceri de la orice librărie, chiar şi din ce în ce mai mari maeştri. Ştiu pe cineva care s-a ales cu casa plină de Picasso!...
Polina Ţilimindriu, sigură pe cunoştinţele ei, mă linişteşte:
- S-a mai întîmplat şi altora! Dar dacă dă cu "verde de Paris", scapă în mai puţin de două ceasuri.

Cu chiu cu vai, izbutim să eliminăm din sector personalitatea moaşei, expediind-o la bucătărie, să-l ajute pe Gulliver Naiba la prepararea gustărilor (care sper să fie confecţionate din materiale nevegetale). Iar noi ne instalăm la masa de joc, în ordinea indicată de cărţile trase.
Tulli întinde pachetul de cărţi lui Geca, anunţîndu-mă:
- Ai să rîzi, meştere, dar noi jucăm fără deschidere, cu blaind şi over. Ca să nu ne pierdem vremea... Unu cu doi, bineînţeles...
Ca să-mi reîmprospătez cunoştinţele, deoarece nu-nţeleg de ce să joace numai unul cu doi, din moment ce sîntem un cvartet, solicit explicaţii suplimentare:
- Şi ce face al patrulea? Chibiţează?
Leoveanu, care şi pornise să împartă cărţile, se opreşte năuc, şi-mi ţine un curs scurt de regulile jocului contemporan de poker:
- Nene scriitorule, îţi rîzi de noi? Unu-i miza, doi e blaindul... Să fim în clar... Roaiala capătă primă 25 de leuşteni, turul de care la patru, culoarea la trei, iar turul de roaială la cinci, dar în cinci manşe... Se joacă şi cu chinta albă, de Brăila, iar în cazul cînd se-ntîlnesc două roaiale, cea la valet o bate pe cea la as, ca să nu fim niciodată siguri...
Brusc, ca şi cum aş fi fost branşat la un curent de 360 volţi, îmi reamintesc instantaneu toate chiţibuşeriile acestui joc. Aşa cum îl jucam cu tanti Raliţa, pe fasole, de mă-ntorceam acasă c-un ceaun de boabe, să mîncăm fasole bătută toată săptămîna. Ce-nseamnă şi memoria! Nimic nu se pierde, totul se transformă, dar nu se ştie în ce!

După o jumătate de ceas de coşmar, în care am pierdut orice încredere în norocul meu, dar şi în întreaga sumă de bani pe care o avusesem asupră-mi, lansez un împrumut pe piaţă, ferm decis să-mi schimb stilul de viaţă, de joc şi de prospectare a viitorului. Dacă nu-mi recapăt banii pe care mi-i furase Tulli Pompadur, cu maniera lui brutală, agresivă şi deconcertantă, musai va trebui să mă-ntorc la Bucureşti, pe Calea Moşilor, şi să-mi termin acolo romanul.
Dentistul îmi zîmbeşte ca o reclamă de pastă de dinţi:
- Cît să-ţi împrumut, măi tu măi?
Măgarul îşi permite prea mult. Acuma, de vreme ce urmează să-i fiu şi dator, ne batem pe burtă.
- Trei sutare! Ca să mă exprim pe limba dumitale, doctore de măsele! Va să zică aşa, mă iei cu măi tu măi.
- Omule, nu te supăra! - intervine Iermolai Bîc. Aşa vorbesc moldovenii ăştia, născuţi la Botoşani, cu "măi tu măi"!
Zbanţ nu mai suportă şi răcneşte:
- Dă cartea, tăticu! Ce mai calea-valea, ce fuse se duse...
Deşi nu-s de acord cu principiile profesate de Leoveanu, mai ales chestia cu "duse", examinez atent cărţile servite de Iermolai.
Nu stăm rău. Adică, noi, Conan Doi. Trei aşi, frumoşi şi grăsuţi, mi se aliniază în faţă. Încep să capăt iarăşi gustul vieţii.
Tulli mă priveşte suspicios, cîntărind pe faţa mea posibilităţile unei cacialmale. Dar pe chip mi se citesc atît de clar semnele unei nevinovăţii cronice, încît Pompadur cade în cursă. Sesizez la dînsul rapacitatea, violenţa în stare de fierbere, gata de atac, generate de cei trei rigi pa care, bănuiesc, ba sînt chiar şi sigur, că-i are în mînă.
Rămas singur cu dentistul, din motive cu totul umane, mi se face o milă nespusă de el şi decid să-i dau o lecţie de modestie:
- Ascultă marchize, am posibilitatea să te relansez!...
- Da di ce marchiz?
- Porţi numele unei cunoscute doamne, cam lele de profesia ei, însă posesoarea unor titluri de nobleţe indubitabile. M-a luat gura pe dinainte şi ţi-am zis aşa, numai ca să te măgulesc. Sper că nu eşti supărat, nu?
- Măi tu măi, cum să mă supăr pe matale? Dai plus 70 de mangoţi?
- Urît mai vorbeşti, marchize, zău! Nu sună frumos în gura unui intelectual. Ţi-i dau... Dar ţi-i şi iau... Ce ai? Trei rigi?
- Ai să rîzi, nene scriitorule! Ce-mi trebuie mie trei rigi? Patru novari nu-s valabili?
Gălbinarea dentistului e pe deplin justificată. Dacă aş fi avut şi eu un careu, obţineam acelaşi efect de pigmentare.
Pompadur adună banii de pe masă, recăpătîndu-şi culoarea iniţială. Dar nu-l rabdă inima şi-şi demonstrează agresiv inteligenţa:
- Şi mîna-i greblă se făcu... Păi, măi tu măi, nu cunoşti proverbul din popor, că domnul Poker şi fiii săi au murit plătind cu trei aşi?
- Care popor? Din filmele western? Ăia nu-s popor, ci figuraţie, adunătură de platou...
În aceeaşi clipă, dinspre bucătărie, apar femeile, Milica şi Polina, mînate din urmă de Gulliver Naiba. Domnişoara Ţilimindriu poartă în mînă un ceainic imens, din care răzbat arome de cafea, iar doctoriţa, un flacon impresionant. Chiar de la distanţă, ştiu ce cuprinde. După culoare. Celebra benedictină a magului... Iar bătrînul, cavaler, împinge o măsuţă pe rotile, pe care se află tot soiul de sandvişuri, supraetajate pe mai multe platouri.

Profitînd de neatenţia partenerilor, dar şi de bunăvoinţa Milicăi, fată bună, care-mi serveşte sandvişurile unul după altul, direct la gură, reuşesc să mă întremez puţin.
Iar rezlutatele se arată imediat. Începe să-mi intre carte.
În vreme ce Polina îl bate la cap pe dentist, şi nu numai pe el, ci-şi exercită influenţa malefică asupra întregului colectiv, realizez un ful de dame, apoi cîteva chinte, mai albe, mai la valet, dar valoroase. Drept care, în mai puţin de-un sfert de ceas, returnez datoria contractată la dentist.
După alte două sandvişuri, probabil cu salam de Sibiu, că n-am timp să mă ocup de precizarea materialului, îmi recîştig suma cu care intrasem în joc, plus ceva mărunţiş. Mai deconectat, am suficientă disponibilitate sufletească pentru ascultarea cretinismelor debitate de Polina Ţilimindriu.
În timp ce Geca Leoveanu turbează, văzînd-o facînd o curte nebună lui Tulli, acesta din urmă are toate motivele să turbeze şi el. Dar, din alte motive. Logoreea moaşei pare incurabilă. Ne-a umflat capetele, fără să manifeste nici un simptom de oboseală. Adevărata forţă a naturii, dar şi monument de prostie.
Chiar în momentul cînd iau potul, de sub nasul dentistului, Polina se-apucă să-i povestească, mai mult lui decît nouă:
- Dacă n-ai suficiente cărţi la îndemînă, te poţi alege cu-o cultură şi de la televizor... urmăresc toate emisiunile, chiar şi cele pentru copii, iar emisiunile ştiinţifice sînt pasiunea mea... pot spune că m-am ales la ora asta c-o adevărată cultură teleenciclopedică... Ştiu şi eu cine-i califul Morun-al Rapid, părintele arabilor din o mie şi una de nopţi, zeul responsabililor comerciali, Herpes Trismagistros, inventatorul medicinii, Eschilap, precum şi adjunctul lui, Hipocrit... ieri, de pildă, am ascultat la radio muzică simfonică de Ion Sebastian Bach, "concertul pentru morgă şi orchestră", ceva dureros de trist, de-aia i-o fi zis aşa, se pare că l-a scris cînd i s-a prăpădit una din fete...
Mi se face o milă cumplită de bietul dentist, care, din motive de disperare, are toate şansele să rămînă chel şi de fălci, deoarece încă mai demult a-nceput să-şi smulgă fire de păr, unul cîte unul, modificîndu-şi sensibil forma favoriţilor săi bogaţi. În acelaşi timp însă, mi-e milă şi de nervii mei. Aşa că decid s-o driblez pe moaşă:
- De ce nu vă duceţi la televizor, chiar acum se dă "Hamlet"! Cu marele Laurence Oliver...
- Oliver Twist, ştiu, am auzit de el, e grozav! Dar l-am văzut... Dacă vreţi, vi-l povestesc... Mai ales chestia cu Alerte, cînd îl prinde pe Polonicus cu Ofilia... şi moroiul de la miezul-nopţii, că făceau şi ei spiritism, ca şi nenea Gulliver...

Numai intervenţia lui Zbanţ ne salvează de la o criză colectivă de hipertensiune arterială. Gelos, nu numai pe dentist, dar şi pe mine, o roagă pe Polina să-i toarne o ceaşcă de cafea. Moaşa răspunde afirmativ, nu prea încîntată. Toarnă cafeaua, dar mai mult pe propria-i rochie. Înnebunită de durere, Polina vrea să-şi dezbrace imediat peticul multicolor, pentru a purcede la operaţiile de curăţire. Însă Geca se opune:
- Ascultă, Polino, dacă te-apuci să ne faci aici un număr de striptease, te dau pe mîna Miliţiei de moravuri uşoare! Să fim clar! Mai sînt şi ceva bărbaţi pe-aici! Fugi acasă, de te schimbă!
Gulliver, care stătuse pînă acum pe tuşă, ne oferă şi el o mînă de ajutor, propunîndu-i să o însoţească la bucătărie, să-i dea cu praf de talc.
Milica e "doamnă". Nu i se aude gura. Îi place să asculte. Am observat atent cu cîtă patimă audiase relatările primitivei. Laie, care-o mănîncă din ochi, îndrăzneşte să-i ceară un consult pe loc:
- Doctoriţo, de la o vreme îmi bate inima!
Milica se prinde imediat:
- Zi slavă Domnului! E mai rău dacă nu bate...

Cînd examinez mai atent cărţile, văd roşu înaintea ochilor. Culoare de carouri... Dacă-mi venea un as de carou, îi nenoroceam, făceam chintă roaială. Le întind pe masă şi strîng potul în centrul acesteia.
- Pot să-mi arunc un ochi în cartea scriitorului? - întreabă Pompadur, îngălbenit grav.
Tulli Pompadur, în ciuda numelui său artistocratic, mestecă printre dinţi cuvinte ciudate, dar care nu se pot desluşi. Priveşte paralizat culoarea, tot atît de surprins ca şi subsemnatul.
Cătrănită foc de paguba înregistrată în casa mult visatului ei soţ, Polina Ţilimindriu, care se întorsese de la bucătărie cu rochia văruită cu praf de talc, îl prelucrează la bani mărunţi:
- Măi Zambilă, ce caşti ochii ca un boulean? Nu-ţi ajungeau paralele pe care le cîstigaseşi? Cine te-a pus să-l plăteşti pe baftangiu! Fugi de unul singur şi ieşi al doilea, atît eşti de neajutorat...
Excedat de cicăleala suplinitoarei, Pompadur explodează:
- Fac ce vreau cu banii mei, înţelegi, domnişoară? Prefer să-i pierd pe toţi, decît să mă bată Dumnezeu, căsătorindu-mă cu tine... Eu n-am ajuns dentist, aşa cum ai ajuns tu în serviciul sanitar, pe post de moaşă suplinitoare, abuzînd de pilele găsite la-ndemînă... Cu studiile tale de specialitate, nu erai bună nici la vacile olteanului!
Situaţia începe să se deterioreze.
Polina schimbă mai multe culori, trecînd de la roşu-vînăt la galben-verzui, şi se îndreaptă către dentist. Acesta, de-un calm ce prevesteşte o cumplită furtună cu descărcări electrice, încearcă să-i mai reducă din elan, interpelînd-o:
- Ştii tu cu cine vorbeşti?
Primitiva, fără să-şi reducă viteza de înaintare, ajunge lîngă el şi-i arde un pumn de toată frumuseţea, provocînd unele modificări în dispoziţia maxilarelor lui Tulli.
- Cu tine! - îl lămureşte vajnicul cadru sanitar, pregătindu-se de-un alt atac.
- E-n regulă! - declară dentistul. Credeam că nu ştii!
Moaşa pleacă spre uşă, păşind furioasă. Gulliver Naiba, extrem de politicos, îi deschide uşa, făcîndu-i loc să treacă. Din păcate, Polina nu frînează la timp şi răzbate în cealaltă odaie. Mult mai rapid decît ar fi trebuit. Un zgomot asurzitor, de scaune răsturnate, vase sparte şi diverse alte obiecte ne informează despre ceea ce se petrece dincolo.
Nimeni nu se sinchiseşte de necazurile Polinei. Numai eu mă ridic de pe scaun şi mă îndrept în grabă spre a-i veni în ajutor.
Dar nu dovedesc s-ajung pînă la uşă, că domnişoara Ţilimindriu, cu rochia sfîşiată şi împrăştiind nori de praf (de talc), apare în prag. Unul din genunchi arată îngrozitor, julit zdravăn şi sîngerînd. Dar Polinei nu-i pasă, ci se răţoieşte la mine:
- Unde te duci, bufleo? Ia-ţi banii şi condu-mă acasă!...
- Regret, dragă domnişoară, dar sînt fără maşină... Am venit pe jos! Iar banii nu-s ai mei, trebuie să-i returnez perdanţilor...
- Eşti diliu, dolofanule? - mă dispreţuieşte vizibil Polina.
- Şi încă, zdravăn! Nu-mi priesc banii nemunciţi!
Sesizînd deconcertarea moaşei, Geca Leoveanu se oferă:
- Te conduc eu, Polino!
- Cînd ţi-ai cumpărat maşină?
- Ştii bine că n-am!
- Şi cu ce vrei să mă duci acasă? Cu una din vacile circumscripţiei tale veterinare?
După care, se întoarce rapid şi dispare din nou. De astă dată, nu se mai aude cataclismul de adineauri. Probabil că nu mai are de gînd să vină îndărăt. Deie Domnul!...
În pofida protestelor generale, mai atenuate totuşi din partea lui Pompadur, înapoiez banii partenerilor de joc. Îl las pe fiecare să-şi tragă de pe masă suma cu care venise de-acasă. Dentistul se avîntă primul, urmat timid de Iermolai Bîc. Geca Leoveanu însă nu se sfieşte, ci numără atent fiecare leuţ.
Jenîndu-mă de asistenţă, număr şi eu discret ceea ce mai rămăsese. Adică, banii care ar trebui să fi fost ai mei. În orice caz, dacă mai ţin bine minte suma pe care o avusesem asupră-mi, constat că-s sensibil mai puţini. Deci, ce mai tura-vura, tot dentistul pare să fie cîştigător...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:04 AM | message # 18
18. Tentativa de condiţionare
În vreme ce asistenţa dă semne că vrea să-şi ia tălpăşiţa, Gulliver Naiba mi se adresează:
- E vorba despre o invitaţie, stăpîne! - începe să mă lămurească reprezentativul bătrîn. Adresată nu numai dumitale, ci şi prietenilor mei, aici de faţă... Pentru că nu credeţi în lumea cealaltă, unde marele Lucifer orînduieşte totul, după ce a fost exclus din ceruri de fratele său, căruia voi îi ziceţi Dumnezeu, vă poftesc la o liturghie neagră, pe care am de gînd s-o oficiez în cinstea prigonitului... Poate se va îndura de voi şi-şi va arăta faţa...
Gulliver ne priveşte fix, aşteptînd să manifestăm uimire. Primul care se-ncumetă, însă mult prea puţin emoţionat, e Laie Bîc:
- Numai să nu fie în orele de serviciu, nene Gulliver, pentru că, poimîine, mi se termină concediul! Vin cu plăcere, deoarece-mi plac bazaconiile şi lucrurile trăsnite...
- Nu huli, stăpîne, că te bate Cel de Jos! - pare indignat Naiba.
Milica începe să chicotească, după care se interesează:
- Şi cînd are loc bîlciul?
- Care bîlci? - se interesează Gulliver nedumerit.
- Liturghia matale!...
- Stăpînă. Şi matale greşeşti vorbind astfel... Pentru că-n aceeaşi zi, la 23 septembrie, are loc şi iarmarocul echinoxului de toamnă, aici, la Colţiilupchii... Cînd se-adună oameni din şapte sate, de se iscă o hărmălaie nemaipomenită, cînd nu se mai poate trăi de larmă şi înghesuială... De-aia oficiez liturghia departe de cătunul nostru, la loc ferit şi liniştit. Pentru că, aşa cum s-a mai întîmplat, Josimea Sa obişnuieşte să-şi arate chipul sau să-şi dovedească puterile cu-acelaşi prilej, al echinoxului... Am să vă comunic poimîine, încă din zori, locul stabilit şi ora... Căci, la şase fără cinci minute, ziua va fi la fel de lungă cît şi noaptea. Iar noi va trebui să fim la întîlnire, cu toţii, să-l lăudăm pre cel alungat din cer. Sînt sute de ani de cînd mă sfătuiesc cu Dînsul, de cînd primesc sfaturi pentru orînduirea sănătăţii oamenilor şi dobitoacelor, pentru sporirea belşugului nostru...
Bătrînul Gulliver delirează. Cine ştie ce vase sclerozate, împietrite de vîrstă, insuficient irigate, îi funcţionează defectuos, generînd fantasmagoriile cu care ne împuiază capul.
De altfel, nimeni nu pare cutremurat de afirmaţiile aberante ale magului de la Colţiilupchii. Geca Leoveanu-Zbanţ, care-a isprăvit de numărat mărunţişul, îşi vîră nepăsător banii în buzunarul cămăşii. Iermolai, privind galeş la Milica, pare dus pe altă lume. Numai eu şi cu Tulli Pompadur, dar fără exagerare, acordăm o oarecare atenţie invitaţiei.
- Bătrîne şef de trib - zic eu -, vin şi eu, dar numai din curiozitate intelectuală, să văd pînă unde poţi ajunge! Dar să te ferească sfîntul, mai bine zis contrasfîntul dumitale, să ne organizezi şi-acolo vreo partidă de poker!
- Nu luaţi în derîdere, stăpînilor, spusele mele. Mîine plec la Guşteriţa, unde mă-ntîlnesc cu oaspeţi sosiţi din Adîncuri, aşa c-am să lipsesc, dar poimîine veţi fi şi voi acolo, veţi vedea şi auzi, veţi afla lucruri de necrezut... Voi, care locuiţi aici, la Colţiilupchii, nu v-aţi întrebat niciodată de ce meleagurile astea arată ca vrăjite, cu nume nespus de grăitoare? Peste deal, se află Urliţa, mai la vale, Guştera, pe coastă, Secăturile. Lîngă Secături, destul de aproape, găsiţi Greabănu, Talia, Ocina, Negru, Cornu... Totul dovedeşte că pe-aici s-au petrecut lucruri de pomină... Nu vă neliniştesc numele astea?
Iermolai, care tot timpul plutise pe altă lume, finisînd pesemne versuri onirice, răspunde tam-nesam, ca sărit din baie:
- Nu!
- Păcat de matale, stăpîne! Că păreai cel mai hărăzit Lui... Mereu cu gîndul la faţa întoarsă a lumii, pritocind tot soiul de chipuri strîmbe şi neştiute, mă lăsaseşi să cred în soarta matale! Stăpîne Laie, dacă nici dumneata nu simţi farmecul ciudat al meleagurilor ăstora, înseamnă c-am rămas singur... Şi-aştept de veacuri ivirea unui urmaş! Păcat, mare păcat!
Milica Manzur, făcîndu-mi un mic semn cu cotul, de era gata să-mi verse cafeaua din ceaşcă pe pantalonii mei de "ţinere", îi ia apărarea "moştenitorului":
- Ar fi mare păcat, într-adevăr, nene Gulliver, dacă s-ar lua după gărgăunii matale... Pentru că-i băiat bun şi muncitor. Iarna trecută, cînd se topiseră pe neaşteptate zăpezile şi porniseră puhoaiele de erau să porneacsă pădurile la vale, bietul Laie n-a venit în cătun o lună de zile... Nu l-am mai cunoscut, cînd s-a-ntors, atît de mare-i crescuse barba. Dar salvase, împreună cu oamenii de la ocolul silvic, buştenii tăiaţi în parchete... Fără minuni, fără cel de sus şi fără cel de jos...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:05 AM | message # 19
19. Zombi - sau cadavrul viu
Tulli Pompadur, oarecum indispus de faptul că magul era supus ironiilor doctoriţei, îşi depune ceaşca pe masă, se ridică şi-l îmboldeşte pe Gulliver:
- Măi bătrîne, măi tu măi, hai să li-l arătăm pe "zombi", să le astupăm gura!...
Naiba parcă atît aşteptase:
- Stăpîne - mi se adresează el mie -, matale, care pari mai intelectual decît tinerii ăştia fragezi la minte, nădăjduiesc să ştii ce-i aia un "zombi", nu?
- Dar bineînţeles!
Ştiam, într-adevăr. În Antile, anumite practici "vodoo", vrăjitorii ce se pierd în negura timpurilor au lansat moda roboţilor confecţionaţi din decedaţii mai recent înhumaţi. Era suficient să li se programeze o comandă oarecare, pentru ca aceşti "zombi" să iasă din groapă şi să se prezinte la lucru. Ca literatură fantastică, ideea nu era rea. În ceea ce priveşte realitatea, însă, aici mai rămînea de discutat şi, mai ales, de dovedit.
În frunte cu bătrînul Gulliver Naiba, ne îndreptăm în colectiv spre fundul bătăturii, unde magul îşi avea "garajul" vacii şi de unde începea mica livadă de cireşi.
Solemn, cu melonul bine înfundat pe cap, cu barba fluturîndu-i în briza nopţii, Gulliver păşeşte arar, cu mîinile la spate. Tulli Pompadur, instigatorul demonstraţiei, ne luminează drumul, utilizînd o lanternă tubulară, tip reflector. În ciuda faptului că mai exista şi farul lunii, lanterna sporeşte efectul de noapte stranie, răpindu-ne vizibilitatea normală, a naturii înconjurătoare.
Drept care, derutaţi de raza pendulatorie a lanternei dentistului, înaintăm călcînd ca-n străchini, lovindu-ne de tot soiul de dispozitive agro-pomicole, sape şi hîrleţe, precum şi roabe lăsate aiurea, araci şi propte abandonate prin livadă.
- Am ajuns! - ne anunţă la un moment dat, foarte misterios, Pompadur.
După cum ne indică raza lanternei, sîntem în faţa garajului dobitoacelor.
Construcţia, din pămînt bătut şi acoperită cu stuf, pare îndeajuns de neîncăpătoare. Şi mai produce şi-o impresie neplăcută, total opusă celei dorite de Naiba şi acolitul său.
- Să intrăm, stăpînilor! - ne propune magul, aprinzînd un chibrit.
Abia cînd pătrundem într-o odăiţă alăturată grajdului, abia atunci înţelegem ce urmărise cu chibritul, de vreme ce avea la dispoziţie lanterna dentistului. Bîjbîind prin beznă, magul găseşte o lampă de gaz, o aprinde şi ne prezintă încăperea.
- Puteţi vorbi cît de tare, căci zombi nu se trezeşte decît la porunca mea. Iar prin mine, îi porunceşte altcineva, mai presus de puterile mele...
- Vrei să zici, mai prejos - îl întrerupe Milica -, dacă acest cineva aparţine stocului matale de demoni subterani!
Bătrînul o priveşte fix, îndelung, ca şi cum ar fi străvezie.
Cămăruţa, suficient de insalubră, posedă totuşi o măsuţă, două bănci şi vreo trei scăunele. Lampa arzînd în mijlocul mesei, restul încăperii rămîne în penumbră. Gulliver, la insistenţele noastre, se aşază primul, scoţîndu-şi totuşi melonul. Îşi descheie doi bumbi de la jiletca lui scoţiano-cvasimilitară, îşi piaptănă barba cu degetele, apoi înţepeneşte cu ochii în tavan. Vrea să ne dea de înţeles că aşteaptă mesajul demonilor săi tutelari.
Doctoriţa, dentistul şi Iermolai Bîc se aşază tustrei pe una din bănci. Considerîndu-mă în continuare invitat de onoare, dau să iau loc lîngă Gulliver, care ocupă cealaltă bancă. Mai bine optam pentru unul din scăunelele existente. Căci un pîrîit sinistru, de spaimă, în tenebrele palide ce ne înconjoară, face să ni se îmbîrlige părul pe cap. Se anunţă zombi? Privim terifiaţi la bătrînul Naiba. Zadarnic. Pare să nu acorde atenţia cuvenită straniului zgomot...
Privesc la el intrigat.
Mă priveşte şi dînsul, nu chiar intrigat aş zice, ci mai curînd, lejer supărat. Şi-mi cere cu glasul său mieros:
- Ridică-te niţel, stăpîne! Nu observam încă nici o apariţie subpămînteană. Şi totuşi, îşi vestise sosirea prin misteriosul trosnet de adineauri.
- Pentru că mi-ai turtit pălăria! Dar nu face nimic. Se mai poate îndrepta... şi mai am şi altele!
- Mii de scuze, bătrîne şef de trib, îmi pare nemaipomenit de rău! Crezusem că sosise zombi...
- Păi, e-aici! De cînd am intrat în odăiţă! - zîmbeşte magul mînzeşte.
Încremenesc. Simt că şi ceilalţi membri ai colectivului sînt străbătuţi de-un fior de nelinişte.
- Bătrîne şef de trib, nu te juca cu cele nesfinte, că nu-i a bună! Unde-i zombi?
Gulliver Naiba îmi arată printr-un semn ce se vrea ocult, dar şi magic, plin de subînţelesuri, locul unde trebuia să se afle robotul de carne fezandată. Chiar în spatele meu!
Cu riscul unui puseu de spondilită cervicală, întorc brusc capul. Gîtul îmi trosneşte lejer. După cum era şi de aştepat. În schimb, zăresc mumia ce urma să fie readusă la viaţă.
Iermolai Bîc, Milica Manzur, alăturîndu-mi-se, întreprind aceeaşi mişcare. Fără crepitaţiile şi cracmentele de rigoare.
Dispozitivul de conservare a zombiului, spre stupefacţia noastră, se dovedeşte a fi patul destinat grăjdarului. Un pat strîmt, jos, alcătuit din scînduri brute, prevăzut cu-o saltea de paie şi-o pernă neînfăţată. Zombi, culcat pe spate, e acoperit pînă la frunte cu-o pătură cazonă, cenuşie şi corespunzător de slinoasă. Palid, chiar galben serios, zombi arată ca orice mort sănătos.
Un vaier inuman, dezvoltînd o linie melodică absolut inedită, dar totuşi asemănătoare unui claxon, izbucneşte lîngă noi. Mai precis, în odaia alăturată, care trebuie să fie garajul vacii.
- Ce-i asta, omule! - se interesează îngrozit Laie forestierul. Trîmbiţa judecăţii de apoi?
Milica Manzur, mai stăpînă pe nervi, îl lămureşte:
- N-apucăm noi ziua aia, băiete! Nu recunoşti vocalizele lui nea Dobre?
- Vehiculul dumitale autosanitar? - o interoghez eu, de urgenţă, pe doctoriţă.
- Exact şi întocmai, maestre Conan! I-am luat cameră mobilată la domnul Naiba, că la dispensar n-aveam suficient spaţiu. Să stea şi el cu vaca, în acelaşi grajd, pentru a nu suferi de singurătate...
În timp ce grajdul de alături devine sediul unui concert asurzitor, vaca magului încadrîndu-se instantaneu pe post de trombon, privim nedumeriţi la cadavrul zombiului. Pare destul de bine conservat. Mai ales pentru un mort care a stat şi cîtva timp la macerare, în pămînt.
Gulliver Naiba îşi montează pe cap melonul, după ce-l supune unei operaţii de recondiţionare, printr-un pumn zdravăn, administrat în interior. Apoi se ridică şi ne anunţă saturat de gravitate:
- Am să-l chem din somnul de veci pe robul nostru, zombi! Păstraţi tăcerea cea mai deplină, ca să nu-l apuce spaima la vederea oamenilor pe care i-a părăsit de-atîta amar de vreme...
Oarecum neplăcut impresionaţi de atmosfera total necorespunzătoare unei asemenea proceduri, care nu s-ar cuveni petrecută pe fondul răgetelor lui nea Dobre şi-al mugetelor vacii lui Gulliver, al cărei nume nu-l cunoaştem, deoarece nu ne-a fost prezentată, aşteptăm continuarea discursului început de mag. Deşi, între noi fie vorba, stau şi mă întreb de ce nu l-ar înspăimînta mai abitir pe bietul zombi vacarmul dobitoacelor, decît chipurile noastre?
- Pînă va pătrunde în el duhul subpămînteanului, n-ar fi rău dacă v-aţi trage mai la o parte - ne atenţionează Gulliver. Stăpîne Tulli, fă lampa mai mică, să nu-i vătămăm pleoapele...
Bine că-i mai coboară fitilul. Agregatul începuse să fileze serios, răspîndind nori de funingine şi aburi de gaz ars.
Bătrînul mag se apropie lent de patul decedatului. Se pleacă asupră-i şi-i suflă ceva la ureche. Vreo formulă incantatorie, probabil. Apoi se retrage cîţiva paşi, pentru a aştepta efectul cuvintelor magice.
Aşteptăm şi noi, extrem de curioşi. Numai nenea zombi nu pare emoţionat. Deloc. Nu numai că nu vrea să mişte cîtuşi de puţin, dar nici nu dă vreun semn c-ar dori să se scoale din pat.
Bătrînul Gulliver, intrigat de obstinaţia subiectului, revine lîngă dînsul. Se apleacă deasupra păturii, o trage niţel la o parte şi-ncepe să-l scuture ceva mai ţeapăn pe zombi, pesemne pentru a potenţa descîntecul rostit anterior.
Şi, spre uluirea noastră, zombi dă să se ridice din culcuş. Nu prea izbuteşte de la prima probă. Dar, la a doua încercare, obţine rezultate de-a dreptul spectaculoase. Se freacă somnoros la ochi, îşi trosneşte oasele. Ochii îi sînt tulburi, ca şi cum n-ar vedea nimic. Cînd se aşază în capul oaselor, trupul începe să capete o bizară şi abia vizibilă mişcare pendulatorie.
Mutra decedatului mi se pare cunoscută. Parcă am mai zărit-o undeva. Poate, într-o viaţă anterioară.
Milica îi şuşoteşte ceva la ureche lui Iermolai Bîc.
- Ssst! - sîsîie autoritar, cerînd linişte, Tulli Pompadur.
Gulliver, extrem de încordat, rosteşte grav şi solemn:
- Mergi în livadă şi prăşeşte printre cireşi!
Zombi se balansează din ce în ce mai accelerat, dar şi mai amplu. Depunînd eforturi evidente, reuşeşte să-şi recapete ceva din echilibrul pe cale de dispariţie şi se repede la dentistul nostru, îmbrăţişîndu-l vîrtos.
Numai astfel poate evita inevitabila prăbuşire la podea.
- Zombi! Zombi! - şopteşte sugrumat, la propriu şi la figurat, Tulli. Stai cuminte, măi tu măi, ce te-a apucat? Zombi!...
- Brr... Brr... - se-aude, pentru prima oară de cînd sîntem acolo, glasul decedatului.
- Taci! - porunceşte magic Gulliver. Taci, zombi!
Dar mortul la groapă nu se mai întoarce. Trudeşte amarnic să revină la viaţă. Vrea, parcă, să ne comunice ceva. Probabil, unele informaţii preţioase de pe lumea cealaltă.
- Brrîş... Brrîş...
Tulli Pompadur, abia reuşind să se elibereze din îmbrăţişarea fatală, încearcă să-l evacueze pe zombi din odăiţă. Nu-ncetează să-i şoptească:
- Zombi, fii cuminte, măi tu măi!
Ajuns în pragul uşii, robotul uman se-ntoarce brusc, îl înhaţă de piept pe dentist şi-şi recapătă neaşteptat uzul raţiunii. Aceeaşi, pesemne, pe care o avusese şi înainte de-a muri.
- Brrrişcă! Brrrişcă mă cheamă, nu Zombi! Brişcă, dom'le Tulli!
Pe măsură ce vorbeşte, din ce în ce mai coerent, zombi răspîndeşte în jurul său o boare alcoolică nemaipomenită. Şi pe lumea ailaltă se bea tare, îmi zic eu în sinea mea.
Însă doctoriţa lămureşte enigma, fiind mai în specialitate:
- Ce-i circul ăsta, nene Gulliver? Păi, ăsta-i Brişcă, argatul matale... Mort de beat... Aşa-l trezeşti, tălică, din morţi, luîndu-ne pe noi de proşti, considerîndu-ne oligofreni iremediabili?...
Acuma sînt şi eu dumirit. Îl recunosc urgent pe individul care fusese tocmit de Gulliver să-mi sape fîntîna. Ex-zombiul îl scutură în continuare pe dentist, insistînd:
- Unde-i stăpînul cel bătrîn, dom'le Tulli, să-mi mai dea nişte doftorie de-a tare, că-i bună şi nu cauzează...
Gulliver Naiba, indispus vădit de intervenţia doctoriţei, simte nevoia imperioasă să precizeze:
- Stăpînă Milico, nici o clipă n-am încercat s-ascund faptul că-i vorba de Brişcă... Ce, n-are voie să fie un zombi?
De astă dată, magul mă enervează. Deci, mă înscriu la cuvînt:
- Vrăjitorii antilezi îşi obţin zombii lor din morţi autentici, nu din morţi beţi! Ne datorezi explicaţii mai ample, bătrîne şef de trib! L-am văzut şi eu pe nea Brişcă, în dimineaţa asta chiar, la matale în odaie, şi nu era deloc mort...
- Ce anume îţi dă dreptul să crezi că nu era mort? Faptul că mişca şi vorbea? Brişcă e răposat de ani de zile. Eu l-am readus printre oameni, pentru că-mi era drag şi ţineam la el... A murit în braţele mele. După ce l-am înmormîntat, cu mîinile mele, tot eu l-am scos din groapă şi l-am adăpostit în ograda mea. Cu ajutorul subpămînteanului, i-am redat putinţa de-a se mişca şi-a vorbi... în pofida faptului că-i mai totdeauna mort!... O minune ca asta nu e la înţelegerea minţilor voastre, se vede cît de colo!
Doctoriţa nu se lasă îmbrobodită:
- Nene Gulliver. Nu ţine figura! Cum a murit, fără să-i eliberez certificatul de deces? Nu te supăra, dar spectacolul nu ţine! Caută alte numere magice...
- Stăpînă, nu cerceta aceste lucruri, c-altminteri o să ai de pătimit amarnic!...
Încercarea de timorare întreprinsă de Naiba mi se pare penibilă. De fapt, nu văd la ce altceva ar fi putut recurge.

Părăsim odăiţa, îngînduraţi şi trişti, în aceeaşi formaţie. Naiba păşeşte în fruntea noastră, mai ţeapăn ca oricînd, de parcă nu s-ar fi făcut de ruşine înaintea colectivului. Melonul, puţin turtit la calotă, îi conferă un aer hilar, de circar ieşit la pensie.
La un moment dat, ieşind din raza lanternei mînuite de Tulli Pompadur, se retrage în beznă, o dată cu luna în nori, şi-l auzim glăsuind:
- Poimîine, în zori, veţi avea veşti de la mine, stăpînilor! Mergeţi la casele voastre, pentru că vă aşteaptă fapte mari şi numai odihniţi le veţi putea săvîrşi!... Noapte bună, căci eu nu dorm niciodată!... De mii de ani!

După dispariţia magului, întovărăşiţi de dentist, care ne luminează drumul, ajungem la portiţă. Pompadur îşi ia rămas bun şi pleacă în direcţia locuinţei lui Gulliver, pesemne ca să-i înapoieze lanterna.
Iermolai Bîc, privind la Milica, îmi şopteşte, de parcă s-ar fi aflat cineva lîngă noi:
- Omule, mîine te căutăm, eu şi Milica. Trebuie să stăm de vorbă, să limpezim lucrurile...
- Vă aştept, fraţilor... Sînteţi invitaţii mei... Numai, îngăduiţi-mi să dorm şi eu cîteva ceasuri, că-s mort de somn, absolut mort, mai rău ca un zombi!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:06 AM | message # 20
20. Intermission
Nu ştiu cum am ajuns la "moara dintr-un dud".
Pesemne dormind, deoarece nu-mi amintesc pe unde am mers şi nici cît a durat parcurgerea distanţei de la domiciliul bătrînului Gulliver pînă la "oaza mea de linişte".
Sînt atît de somnoros, încît străbat tinda în stare de semitrezie. Totuşi, după ce trec pragul, mă-ntorc urgent. Pentru că-i cineva aici, care mă aşteaptă. Sper, spre liniştea mea, să nu fie iarăşi enigmaticul mag. Şi nu este. Mogîldeaţa ciucită lîngă pălimarul tindei, care, probabil, trăsese un puişor de somn pînă la sosirea subsemnatului, se ridică buimacă şi-mi întinde o bocceluţă:
- Tovarăşu creator, m-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi aduc niscaiva merinde... Dar am mai pus şi de la mine, pen-că eşti om mare şi trebuie să te hrăneşti bine după ce-ai păţit azi... Că doar eu te-am scos din fîntîna săpată de bătrînul diavol...
- Parcă te-aş cunoaşte...
- Dar cine nu mă cunoaşte aici, la Colţiilupchii? Că unu-i Romaniţă Curentu...
- Stai - zic eu -, acuma te ştiu, eşti din prietenii lui Laie Bîc... Ai fost printre cei ce mi-au dat o mînă de ajutor... Chiar substanţial! Trăgeai cu barosul în mine, de-mi clănţăneau măselele...
- Eu, tovarăşu scriitor, eu... Dar să nu-mi porţi pică, au mai fost şi alţii... Mai ales nea Poroambă Cîşu, că-i de meserie!
În lumina furnizată de lună, îl recunosc de-a binelea pe Romaniţă Curentu. Năpîrstoc şi pricăjit, negricios de parcă ar fi fost spoit cu bocşa de curăţat ceaunele, n-ai zice c-a ridicat barosul acela, mult mai reprezentativ decît el. O clipă nu mi-ar fi trecut prin minte că-i în stare de-atîta elan şi energie, cît dovedise atunci, cînd cu spargerea tubului.
- Bine, nene Romaniţă, dar de ce te-ai deranjat tocmai în miez de noapte?
- Păi, sînt aici de pe la şapte... Am aşteptat, pen-că mi-a fost teamă să nu fi păţit iarăşi ceva... Şi-apoi, dac-a zis ţaţa Catariţa că n-ai de nici unele şi că vei flămînzi, ce mi-am spus eu, hai să-l aştept, să văz dacă mai trăieşte au ba!... C-am văzut scriitori numai la televizor, dar în carne şi oase încă, nu...
După ce-i strîng călduros mîna şi-i preiau bocceluţa, îl conduc pe Romaniţă pînă la poartă, c-altminteri nu mai dorm nici noaptea asta.

Drăguţi cetăţeni, oamenii ăştia din Colţiilupchii. Mai ales după examinarea conţinutului boccelei. Caş afumat, două copane de cocoş, vreo zece ouă supradimensionate, probabil de raţă, precum şi-o roată de pîine de casă, coaptă la ţest, pe frunză de lipan.
Depun produsele la frigider şi mă îndrept spre imensul pat în care abia apucasem să somnolez noaptea trecută.
Sînt convins c-am să dorm ca un dulce copil. Mi-e atît de somn, încît mă culc fără să mai citesc cîteva pagini, aşa cum sînt obişnuit. Deşi n-am aprins veioza, camera e totuşi vag luminată. Intră luna pe fereastră, fără nicio jenă, de parc-ar fi telecomandată. Dar nu mai posed puterea necesară să mă scol şi să trag perdeaua. Mai ales că, pare-mi-se, nici n-am prea observat să existe articolul respectiv. Cu toate acestea, în ciuda speranţelor mele, somnul refuză să se instaleze. Mi-e capul plin de gînduri. Şi nu din cele mai tranchilizante. Ce i-a căşunat bătrînului Gulliver, de s-a apucat să-mi întindă capcana cu fîntîna?
Mai prost e că magul pare convins de puterile sale nepămîntene. Să fie localnicii atît de seduşi de vraja pe care o răspîndeşte Gulliver, încît să interpreteze, la modul mitic, orice fenomen inexplicabil petrecut pe meleagurile lor? Nu-mi vine a crede, cu atît mai mult cu cît am constatat personal existenţa unor personaje mai puţin credule, chiar printre cele care m-au extras din fîntînă, cum ar fi, de pildă, Romaniţă Curentu, ţaţa Catariţa, vecina Moşca, fina Frusina şi toţi ceilalţi membri ai echipei de comando.
Pe de altă parte, nici activităţile dentistului nu-mi sînt prea limpezi. Inventează chestii de stomatologie şi crede, în acelaşi timp, în fantasmagoriile lui Gulliver. Nu. Nu-i în regulă nici Tulli, cît o fi el de Pompadur... Iar relaţiile dintre Polina, Geca şi dentist îmi par din cele mai suspecte... Ce fel de dragoste îi animă, dacă Polina i-a pus gînd rău lui Tulli, bănuindu-l că-i plin de bani, iar Zbanţ se ţine după moaşă, în ciuda caracterului ei, departe de-a tinde spre perfecţiune?
Imposibil s-adorm. Dar nici nu-s capabil s-aprind lumina şi să-mi aştern pe hîrtie, aşa cum proceda Ellery Queen, detectiv de excepţie, ideile ce trebuiesc urmărite şi descîlcite.
"Bum!" se-aude la uşă, pentru ca apoi să se repete: "Bum!", "Bum!".
Cine bate, oare, în toiul nopţii?
- Omule? Omule, te-ai sculat?
E forestierul Iermolai Bîc. Nici n-am apucat să-nchid un ochi şi el mă interoghează dacă m-am sculat.
- Nu! - răcnesc eu, de intră în trepidaţie întreaga "moară dintr-un dud".
- Omule, nu te supăra - insistă Laie de după uşă. Ne-ai spus că sîntem invitaţii dumitale... Zici că nu te-ai sculat, dar te-aud vorbind, ce-nseamnă asta? Nu ţi-e bine, cumva?
- Mi-e bine! Chiar foarte bine... Însă nu v-am poftit noaptea... V-am spus că-s nedormit!
Îl aud pe Iermolai Bîc şuşotind cu cineva. Bineînţeles, nu disting mai nimic. În schimb, forestierul, în plină voce, devine impacientat:
- Omule, ţi-e rău? Spune, ca să spargem uşa! E şi doctoriţa aici, pentru primul ajutor! E trecut de ora prînzului şi matale încă nu te-ai dat jos din pat...
Chestia cu "ora prînzului" mă nedumireşte. Să fi dormit, oare? Şi chiar în halul ăsta?
- Uite ce-i, Laie, n-are rost să-mi demolezi "moara", uşa-i deschisă... Am aţipit şi eu cîteva clipe, asta-i tot, nu vă alarmaţi. Peste cîteva minute sînt al vostru, luaţi loc în tindă şi aşteptaţi cu răbdare...
- Omule! - îl aud iarăşi pe Laie. Eşti sigur că n-ai nimic? Zici c-ai aţipit cîteva clipe... Păi, sînt douăsprezece ceasuri de cînd ne-am despărţit... Eşti vreun extraterestru, cumva, de socoteşti ceasurile drept clipe?
Fără să mai aştepte invitaţia mea, Iermolai Bîc pătrunde în odaie.
Mai întîi îşi vîră bila lui, blondă şi rotundă, apoi gîtul. Dar se retrage instantaneu, bîlbîindu-se penibil:
- Pardon! Iartă-mă, colega, credeam că eşti singur! Dar să ştii că-i şi Zbanţ aici! Fă ceva, cît mai rapid, că nu se termină bine!...
Enervat, strig după forestier:
- Ai halucinaţii, Laie?
- Aş prefera! Spre binele matale! - îmi răspunde, de-afară, Bîc. Scoate-o pe fereastră, nene Conane, cît mai zăboveşte Geca în livadă...
- Pe cine, oniricule?
- Lăsaţi, maestre - se aude glasul neîncrezător, dar îngrozit al forestierului -, că ştii mai bine ca mine... Doar am văzut-o în patul matale!
Deşi nu-mi vine să cred că Laie obişnuieşte să bea, şi încă înainte de prînz, mă uit totuşi în pat.
Rămîn cu gura căscată, ca şi paralizat.
La extrema uriaşului agregat de dormit, Polina Ţilimindriu, în rochia ei multicoloră, pulverizată cu praf de talc, zace ca moartă.
Atît fusesem de obosit, încît nici nu băgasem în seamă că aţipisem lîngă un cadavru. Totuşi, arată destul de bine pentru o decedată. Poate n-o fi murit de tot...
Timid, dau să-i iau pulsul. Bate. Însă, încet. Deci, trăieşte.
Să fi tentat o sinucidere? De ce tocmai la "moara dintr-un dud" şi, anume, în patul meu? Nu-i aud însă respiraţia. Sînt nevoit să-i acord primul ajutor, aşa cum am învăţat la cursurile de şoferi amatori. Adică, mai înainte de toate, o respiraţie artificială, printr-un "bouche-à-bouche" corespunzător.
Cînd îmi apropii gura de buzele moaşei, mă trăzneşte o "boare" de alcool (în stare aproape pură). Îmi retrag imediat capul, să n-ameţesc.
- Omule? Mai aşteptăm mult?
E glasul forestierului. Îl solicit imediat:
- Intră urgent înăuntru, Laie! Dar, singur! Şi spune-i doctoriţei să-l mai reţină pe Zbanţ! Am motive din cele mai serioase!

Nici "bouche-à-bouche"-ul aplicat de Iermolai Bîc nu dă rezultate, în afară de-o lejeră ameţeală pe care-o observ instalîndu-i-se lent. În cele din urmă, temîndu-ne de apariţia veterinarului, pe care-l ştim cît e de gelos, o transportăm pe Polina Ţilimindriu sub pat, îndesînd-o cît mai adînc.
La timp, pentru că-n clipa cînd terminăm operaţia de camuflare intră în odaie Milica Manzur, dar şi urmată de Geca Leoveanu-Zbanţ. Răsuflu uşurat. Şi nu numai eu, ci şi bietul Laie.
- Aş zice să trecem în bucătărie, aici e deranjat! Putem discuta acolo pe-ndelete! - iau eu cuvîntul.
- Ce rost mai au şi fasoanele astea? - se interesează Geca.
- Au! - răspund eu tăios. Pentru că mi-i foame, şi-aş vrea să servim o mică gustare. Mai ales că-i şi ora prînzului... Sper că n-aveţi nimic împotrivă! Nu? Bem şi-un păhărel...
- Omule, ai văzut unde duce alcoolul? - intervine, inoportun, Iermolai. Să nu mai aud de benedictina bătrînului... Dă-ne orice, numai băutură, nu! Polina a fost la un pas de dispariţie şi nu ştiu ce s-ar fi întîmplat, dacă nu-i suflai în gură!...
Geca sesizează din voleu, răcnind în consecinţă:
- În gură? Cînd, maestrule?
Bîc, deşi nu fusese întrebat, răspunde în locul meu:
- Adineauri... Adică, pardon... Măi, Geca, tu nu ştii ce-i aia o figură de stil? Ce te formalizezi aşa, tam-nisam? Colegul meu, Conan, n-a sărutat-o, ci-a încercat să-i insufle viaţă... Pricepi?
Leoveanu îl scutură de guler pe bietul poet, după care, fără să-l elibereze, mă interoghează pe mine:
- Ce-i cu Laie, maestre, înnebuni? Aiurează în ziua mare? Despre ce-i vorba? Ce viaţă-i insuflaşi Polinei? Şi, mai ales, cînd?
Noroc că intervine Milica Manzur, cu calmul ei de medic:
- Dă-i pace băiatului, măi Geca! E prima oară cînd nu ştie ce spune? Ăsta face poezie şi cînd doarme, darmite în stare de trezie!
Olteanul se potoleşte brusc. Chiar suspect de brusc. Pentru că, în timp ce ieşim din dormitor, îndreptîndu-ne spre bucătărie, priveşte mereu îndărăt, cercetînd toate colţurile încăperii.

Gustarea de prînz se desfăşoară într-o atmosferă încordată.
Geca mestecă grav, Laie mă priveşte vinovat, parcă implorîndu-mi iertare, dar şi uluit de chestia cu moaşa, neînţelegînd ce caută la mine în odaie, iar Milica, zîmbind galben, atentă la mişcările mele.
Realitatea e că şi pe mine mă frămîntă problema Polinei. Dacă n-a asasinat-o nimeni, dacă nu s-a sinucis, înseamnă că s-a-mbătat criţă, tocmai în dormitorul meu, urmărind un anumit scop. Dar care?
De n-ar fi fost merindele oferite, atît de graţios, de ţaţa Catariţa şi de Romaniţă Curentu, nu ştiu cu ce mi-aş fi ospătat musafirii. Pentru că Milica mănîncă ţeapăn. Iar olteanul nu se lasă nici el mai prejos. Numai eu şi poetul Iermolai ne dovedim modeşti. Însă, din lipsă de material, nu din alte motive...
Cînd îl văd pe Geca sfîrtecînd copanul de cocoş, cu cele 24 de măsele ale sale, simt cum mă ia cu leşin. Al doilea copan, dar şi ultimul, a dispărut de mult, prelucrat fastidios de doctoriţă. Cu ouăle ce ne-am mai astîmpărat şi noi foamea, eu şi cu Laie! Dar ce te faci cu zece ouă, din care, profitînd de faptul că le-am preparat scrob cu caş afumat (şi nu se pot număra), veterinarul şi medicul uman "gustă" (din curiozitate), lăsîndu-ne astfel aproape flămînzi.
- Slavă domnului că s-a terminat osînda! - geme din greu Milica.
- Curat osîndă! - gem şi eu. Nu-i uşor să fii gazdă, coană Milico, ascultă-mă pe mine... care ştiu ce spun... Dar nu-i nimic, mi-a făcut plăcere, ce să mai spun... Să vă fie de bine! Acum, să trecem la problemele noastre, care-s mult mai grave decît s-ar zice la prima vedere... Ce ne facem cu Gulliver Naiba? Ce-i cu el?
Privind la chipurile lor, sînt nevoit să conchid că, pînă azi, creierele nu le-au fost malaxate de enigme în genul celor prezentate de mine.
Leoveanu se scobeşte delicat printre dinţi, folosind vîrful pixului. Peste cîteva secunde, cînd începe să vorbească, întreaga sa activitate bucală are o gingaşă culoare albastră, de parcă ar fi fost pensulată cu albastru de metilen.
- Meştere, se-mplinesc aproape doi ani de cînd fusei repartizat aici, iar Gulliver Naiba nu mă deranjă cîtuşi de puţin. Nu ştiu ce-l apucă acum, dar bănuiesc că instalarea dumitale la Colţiilupchii nu-i străină de ciudatele lui acţiuni... Pe mine, însă, nu mă surprinde!... Bătrînul fuse totdeauna într-o doagă... Vrăjitori avurăm şi la noi în sat, dar cu timpul muriră, aşa cum o să moară, cîndva, şi Gulliver...
Iermolai Bîc, rămas şi el oarecum flămînd, priveşte în gol, apoi grăieşte blajin:
- Omule, colegul meu, scriitorul, are dreptate! Nu-i ceva în regulă cu magul... Şi ce tot spui tu, c-o să moară... Cînd? De vreme ce trăieşte de sute de ani, după spusele sale...
Dezamăgit de opacitatea veterinarului la aspectele insolite ale parapsihologiei, Iermolai Bîc priveşte implorator la Milica, parcă solicitînd un ajutor calificat.
Doctoriţa, receptînd urgent apelul, ia cuvîntul:
- Realitatea, ce să ne mai ascundem după degete, e că n-am acordat atenţia cuvenită bătrînului Gulliver...
Trăind în apropierea lui, purtările sale nu ne-au surprins mai mult decît cele ale zărghiţilor comuni, existenţi în mai toate colectivităţile umane... Numai apariţia scriitorului Conan, zgărmat mereu de manii poliţiste, a determinat seria de întrebări referitoare la mag... Am mai avut o discuţie cu dragul nostru grăsuţ şi mi-am expus părerea în privinţa primirii pe care i-a organizat-o Gulliver... Tîmpenii de cretin bătrîn... Ca şi cum scriitorul ar fi venit cu-o delegaţie din partea vreunei asociaţii de luptă împotriva misticismului...
Indiferentismul doctoriţei mă enervează:
- Coană Milico, drag nedrag, dar grăsuţ, cum insişti matale, trebuie să-ţi atrag atenţia că lucrurile se prezintă mult mai grav... Bătrînul a încercat să mă timoreze, organizînd o falsă tentativă de asasinat... Pe de altă parte, există cîţiva oameni minunaţi care i-ar dori o moarte din cele mai grabnice... Iar Tulli Pompadur, om de ştiinţă, de vreme ce-i doctor stomatolog...
- Numai tehnician! - mă întrerupe Milica. Ca să nu exagerăm...
- Mă rog, chiar şi tehnician, dar ce-i cîntă în strună magului? Nu vi se pare stranie această asociaţie, între un reprezentant al zeilor subterani, de genul lui Belzebuth, şi dentistul nostru, reprezentant al lui...
- Eschilap, părintele medicinii, după cum se exprimă Polina Ţilimindriu!
Milica Manzur, cînd vrea să fie răutăcioasă, obţine rezultate notabile.
- Astă-noapte, cînd ne-am despărţit, Iermolai susţinea că doriţi să dezbatem o serie de probleme referitoare, probabil, la manifestările lui Gulliver. Vă ascult...
Leoveanu îmi prezintă doleanţele delegaţiei:
- Ca să nu ne mai baţi la cap, dragă maestre, cu enigmele matale, îţi propunem o expediţie... Cu care prilej, fără îndoială, ne vom lămuri cu toţii ce anume învîrte bătrînul... La noapte, cînd se va duce la întîlnirea cu oaspeţii săi din Adîncuri, îl vom urmări... În colectiv... Ce să mai lungim vorba! Nu-i mai bine aşa? Dar aş vrea s-o luăm şi pe Polina cu noi, să nu rămînă singură în cătun, cu Tulli...
- Mergem! - îi răspund eu, entuziasmat de idee.
- Atunci, plec s-o caut pe Polina - ne informează veterinarul. De azi-dimineaţă o caut şi nu dau de ea... Unde cucului o fi?
Sinistră inspiraţie... Pentru că, din dormitor, se-aude un răsunător şi bine pronunţat:
- Cucu! Cucu!
Peste cîteva clipe, Polina Ţilimindriu se iveşte în pragul uşii. Cînd zăreşte mutrele celor prezenţi, care de care mai pitoreşti, nu se fîstîceşte deloc, ci ne ia la întrebări:
- Ce faceţi aici? Şedinţă?
Mă mir nespus că nu-s dezintegrat de privirile ucigătoare ale veterinarului. Incapabil să vorbească, Leoveanu-Zbanţ nu reuşeşte nici să se mişte. Total paralizat, îngînă doar...
- Mmşş! Meşşş! Mmş!...
Milica priveşte intrigată la mine, apoi la Iermolai Bîc. Forestierul nu mă priveşte deloc, ci şi-a vîrît capul în palme.
Moaşa, neînţelegînd (după cum era şi normal) limbajul veterinarului, mi se adresează mie:
- Ia spune-mi, romancerule, ce cătaţi aici, în casa lui Tulli?
Cînd aude rostindu-se numele lui Pompadur, şi încă în varianta intimă, Leoveanu explodează, reuşind însă performanţa de a se exprima clar:
- Meştere, satiricule, o amăgişi pe fata asta, minţind-o că-i în locuinţa nefericitului ăla de felcer?
Apoi, fără să mai aştepte răspunsul meu, se repede la moaşă, o ia în braţe, începe s-o legene ca pe-un copil.
Deoarece moaşa încă mai răspîndeşte un lejer parfum de alcool, veterinarul o eliberează din îmbrăţişarea sa sălbatică şi dă să mă cuprindă pe mine în braţe. Mic şi bondoc, Geca Leoveanu nu izbuteşte să-mi înconjoare circumferinţa.
Atunci, renunţă şi începe să mă zgîlţîie din ce în ce mai agresiv.
Polina Ţilimindriu începe să urle:
- Staţi şi nu daţi în el, tîmpiţilor! Romancerul n-are nici o vină! Domnul Gulliver mi-a dat o băutură de dragoste şi-apoi m-a adus aici, în casa lui Tulli.
Surprins de rezolvarea bruscă a problemei, devin deodată furios:
- Ascultă, cucoană, te afli la mine, la "moara dintr-un dud"! Bătrînul s-a scrîntit, a greşit adresa! Sau a făcut-o intenţionat, ca să-mi compromită portretul moral?
Din ce în ce mai turbat, mă rotesc prin odaie, cu Geca spînzurat de gît. Milica şi Laie abandonează cursa, iar Leoveanu, în virtutea unui binecunoscut principiu fizic, cel al forţei centrifugale, aterizează inopinat pe duşumea.
Dar Polina, indiferentă la dovezile de dragoste ale olteanului, leşinat pe duşumea, îi trage un vîrf de pantof în coaste, fără rezultate vizibile (deoarece olteanul nu se mai trezeşte), pentru ca apoi să ne privească ucigător, să dispară pe uşa ce dă în tindă, de unde ne strigă:
- Mă duc şi vă spun lu' nenea Gulliver! O să v-arate el vouă! Vă bateţi joc de mine, amărîţilor, vă rîdeţi de iubirea mea pentru Tulli şi mă ascundeţi sub pat, ca să nu mă găsească?

După ce-i explicăm lui Geca (destul de anevoios) enigma Polinei, rolul bătrînului ne devine şi mai tulbure.
Pentru ce-o fi îmbătat-o pe primitivă? De ce-a minţit-o că-i va aranja o întîlnire cu dentistul? Motive în plus pentru organizarea expediţiei propuse de veterinar.
Fără să mai privesc la cadranul ceasului, după unele simptome de foame îmi dau seama că trebuie să fie pe-aproape de orele cinci. Proviziile fiind epuizate, nu-mi rămîne decît să pornesc în căutarea unor alimente.
Geca Leoveanu-Zbanţ, încă fricţionîndu-şi ceafa, se lamentează în la bemol minor:
- Mi-o făcuşi, Polina neichii! Mă distruseşi! Auzi, ce idee! Să bea leacuri de dragoste, pentru chelbosul ăla de Tulli... Ce găsi la el, omule?
Iermolai Bîc, căruia în mod evident îi era adresată întrebarea, răspunde pe loc:
- Marea dragoste... Cu Trabant şi cu proteze... Cu arginţi şi cu fofeze... Femeie cu înalt profil moral nu se uită la înfăţişarea individului, ci la caracter...
- La caracterul lui material! - lămureşte lucrurile doctoriţa.

Pe cînd îmi frămîntam mintea cum să procur niscaiva merinde, mă aud strigat din tindă:
- Tovarăşu creator! Meştere! Iar m-a trimis ţaţa Catariţa cu nişte jintiţă fierbinte... Şi te roagă să treci pe la ea, că vrea să-ţi dezvăluie un mare secret, ceva c-un cîntec al ei, din tinereţe, de pe vremea lu' Cuza!
Binecuvîntate fie ţaţele mele, precum şi Romaniţă Curentu, mesagerul lor permanent!...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:06 AM | message # 21
21. Trăsura de la miezul-nopţii
Monomul alpiniştilor înaintează ferm şi greu, dar anevoios.
Ghidul temerarilor, nea Romaniţă Curentu, cu rucsacul la spinare, încărcat ca un cal de povară, păşeşte voiniceşte în frunte, despicînd bezna nopţii cu ochii săi de nictalop, însuşire rară, fiindcă nu-i dat multor oameni să vadă şi pe întuneric.
Bunăoară, eu nu disting mai nimic. Prilej pentru a mă poticni de toţi bolovanii.
N-aş fi crezut, ca-n împrejurimile cătunului, să existe asemenea teritorii stîncoase, pline de prăpăstii şi alte deformaţii de teren periculoase.
Romaniţă, fiind singurul prieten cunoscător al regiunii (şi paznic de vînătoare onorific, deci excelent ghid), a trebuit să fie pus la curent cu intenţiile noastre. Spre surpriza generală, nea Romaniţă s-a arătat mai mult decît încîntat. "Dacă-l prind pe diavol cu fofîrlica, îi tai coada cu patentul de la bicicletă!" De multă vreme era păscut de bănuiala că bătrînul se ocupă, în timpul liber, şi cu braconajul. "A dat ţaţa Catariţa în bobi, aşa că precis punem laba pe el!"
Ascensiunea, pe măsură ce ne îndepărtăm de coclaurile noastre, de la Colţiilupchii, se transformă, cel puţin pentru mine, într-o penibilă performanţă de rezistenţă. Transpir copios, de-mi vine să lepăd toate veşmintele.
Poteca alpină se strecoară printre steiuri de piatră, uneori mult mai apropiate decît permite gabaritul meu personal. Dacă n-ar fi bietul Iermolai, nu ştiu ce m-aş face. Dar, cu asistenţa sa tehnică, competentă şi promptă, reuşeşte să mă extragă dintre colţii stîncilor. Cu oarecari pierderi, ce-i drept, dar totuşi, sănătos şi nevătămat. Ce mai contează genunchiul sfîşiat al pantalonului de doc, pe lîngă şansa de-a rămîne fixat pentru eternitate, ca Prometeu, pe-o stîncă neagră, cu ficaţii făcuţi praf, metodic şi sistematic, de-un vultur.
Deocamdată, am necazuri sigure cu ficatul. Din pricina jintiţei oferită cu atîta amabilitate de ţaţa Catariţa, depistez o serie de dureri suspecte în sistemul digestiv, eventual şi hepatic. Constatînd o sporire de frecvenţă la paşii ghidului, simt nevoia grabnică de a-i transmite prin Laie:
- Urgent, o haltă de ajustare, altminteri nu mai răspund pentru al cincilea alpinist!
Romaniţă Curentu se opreşte instantaneu, vine pînă la mine şi-mi comunică încurajator:
- Tovarăşu creator, un bob zăbavă, că nu mai avem mult... Ne aşezăm aici o ţîrîşică, apoi începem trecerea " Colţilor"...
- Care colţi?
- Aşa se cheamă muntele din faţă, adică nu-i munte, ci-o stîncă uriaşă... Dincolo de ea, la o zvîrlitură de băţ, dăm de intrarea în peştera Guşteriţa...
Scăldat de sudori, mai calde şi mai reci, cu straiele leoarcă pe mine, simt că nu mai suport:
- Bine, măi nene Romaniţă, dar pînă aici nu fuse tot munte? Că nu ne-om fi plimbat pe malul mării!
- Ce să-i facem, tovarăşu creator, altă cale n-avem... Şi nici îndărăt nu mai putem...
O bănuială groaznică îmi scurtcircuitează neuronii.
- De ce? E cineva pe urmele noastre?
Geca Leoveanu, care se apropiase şi el, întovărăşit de Milica, lămureşte lucrurile:
- Uite ce-i, meştere, nu-i nimeni după noi, ci noi sîntem după ei... Una la mînă... Pînă la grotă, mai avem o jumătate de ceas, iar pînă la Colţiilupchii, trei ore zdravene... Dacă nu te mai ţin bateriile, nu trebuia să ne tîrăşti prin pustietăţile astea... Că n-o să te cărăm noi în cîrcă! E clar?
Asta-i una din calităţile olteanului. Ce-i în guşă, şi-n căpuşă. I-o spune omului verde în faţă... Altminteri, băiat de ispravă... Cu excepţia pasiunii sale demenţiale pentru moaşa comunală.

Aşa cum procedez totdeauna în momentele limită, apelez la merindele din rucsacul ghidului, drept care asaltul Colţilor se petrece în excelente condiţii. Cel puţin, pentru mine. Ceilalţi, fiind mai antrenaţi şi în mai bună condiţie fizică, au fost siliţi de împrejurări să ajute din plin la împingerea personalităţii subsemnatului. Cînd au ajuns pe culmea stîncii, cu mine în frunte, nea Romaniţă (care mă propulsase), precum şi Geca, Laie şi Milica slăbănoaga se prăbuşesc extenuaţi, gîfîind ca nişte compresoare rebutate.
- Admiraţi priveliştea - le spun eu, extaziat de peisajul sub clarul de lună -, e ceva unic!
- Ca şi tălică, meştere! - răspunde Geca, abia auzit, probabil emoţionat de frumuseţea terestră a regiunii.
Dintr-un impuls umanitar, aş vrea să le ofer şi lor un reconfortant. Însă rucsacul fleşcăit, de sub capul lui Romaniţă, care zace spetit, mă îndeamnă la o filosofică abţinere. Precis că-i gol de orice conţinut. În această situaţie, accept o binemeritată odihnă, în care timp examinez insistent împrejurimile, încercînd să depistez grota Guşteriţei. Iar tovarăşii mei de drum abia îşi trag sufletul, privind disperaţi în gol. Şi mai sînt unii care afirmă că slabii o duc mai bine la tăvăleală!...
Coborîrea stîncii a decurs mult mai uşor. De data aceasta, le-am fost eu de-un real folos, deoarece Romaniţă Curentu m-a înfăşurat c-un fel de funie de rufe, m-a proptit în dosul unui bolovan de vreo doi metri, după care au început să-şi dea drumul pe frînghie, lunecînd la vale, unul după altul. Cu trupul strangulat de funia ce se strîngea din ce în ce mai vîrtos, am răbdat eroic, pînă ce s-a terminat cu bine întreaga operaţie.
Cînd a fost cazul să ajung şi eu la poalele stîncii, s-au creat unele probleme, dar nu exagerat de grave.
Întrucît n-avea cine să ţină, au urcat toţi îndărăt, folosindu-se de-aceeaşi frînghie înfăşurată în jurul meu, subţiindu-mă şi mai sensibil, după care mi-au dat drumul, ţinînd contra, tuspatru, de capătul opus al legăturii, ascunşi în spatele bolovanului.
Care bolovan, însă, nefiind suficient ancorat - numai aşa îmi explic situaţia următoare -, a pornit lejer după mine. Auzind monstrul cum degringolează panta, m-am tras rapid la o parte. Iar el s-a oprit exact lîngă mine. Dar, tăind funia.
Plini de resurse, membrii grupului de comando au coborît cu mijloace proprii, care cum a putut. Şi pînă la urmă, totul s-a încheiat în cele mai optime condiţii.
Cînd au aterizat în imediata mea vecinătate, n-aş fi putut spune că arătau mai obosiţi decît la prima fază a operaţiei.
Gîfîiau la fel, chiar mai adînc, dar mult mai epuizaţi.
- Ce-ar fi să ne grăbim puţin - îi încurajez eu -, şi să ne-ndreptăm spre Guşteriţa...
Pentru un supliment de stimulare, îi bat uşor pe umăr. Iar ei se culcă lin, într-o latură, prăbuşindu-se unul după altul, fără să-mi mai mulţumească.
Abia după vreo cinci minute zdravene, dacă nu mai mult, reuşesc să-i determin să facă iarăşi priză cu realitatea. N-aş putea spune c-adormiseră, dar se cufundaseră într-o bizară stare de prostraţie, absolut inexplicabilă. Acuma, îl prelucrez pe nea Romaniţă Curentu, să-şi reia rolul de ghid:
- De ce nu ne-arăţi peştera Guşteriţei? Păstrezi secretul numai pentru uzul matale?
- Tovarăşu creator - se zburleşte Romaniţă -, Guşteriţa-i peste drum... Nu se vede din pricina brazilor...
- Ce nu se vede, frate Curentule? Peştera sau drumul?... Şi de care drum e vorba?... Nu te-ai trezit încă?...
- Şoseaua, bre! - îmi răspunde mărunţelul nostru ghid.
- Cum? Există aşa ceva pînă la Guşteriţa? De ce-am luat-o, atunci, de-a dreptul prin stînci şi bolovani?
Iermolai Bîc intervine în apărarea ghidului:
- Omule, nu te supăra! Dar e foarte simplu... Dacă veneam pe şosea, riscam să ne-ntîlnim cu bătrînul... Eram lesne de observat, mai ales prezenţa matale...
Nu mai am timpul necesar pentru confecţionarea unui text adecvat şi corespunzător, pentru că se-aude, din depărtare, un zgomot extrem de ciudat. Mai ales aici, în creierii munţilor. Un tropot cadenţat, bine reglat, precum şi zuruitul unor roţi de vehicul tractat hipo.
- Fuga, spre pîlcul din faţă! - ne comandă Curentu.
Milica. Mult mai mlădioasă, reuşeşte s-ajungă prima. Bîc, Zbanţ şi Romaniţă o urmează. Numai eu rămîn la urmă, dar culcat la pămînt. Nu pentru c-am ţinut neapărat să mă camuflez, ci pentru că m-am împiedicat, inoportun, de-un ciot colosal, îmbrăţişîndu-l cu toată căldura.
Totuşi, fac ce fac şi-ajung la timp lîngă echipa care se adăpostise în dosul brazilor ce mărgineau drumul montan. Cînd constat excelenta stare a drumului, îmi vine să turbez. Aveam posibilitatea să sosim la peşteră şi cu "Bombiţa", iar nu escaladînd munţii.
- Treci mai la fereală, tovarăşu creator! - mă avertizează Romaniţă.
Şi, pentru a grăbi operaţia de camuflare, mă îmbrînceşte prieteneşte în dosul unui brad mai dezvoltat. Din cauza vitezei imprimate, sînt nevoit să-l îmbrăţişez şi pe el. Tot călduros. În ciuda faptului că-i plin de răşină proaspătă, ca o panglică de prins muşte. Însă miroase nemaipomenit de frumos...

Pîndim, din dosul brazilor, apariţia vehiculului. Luna şi-a arătat iarăşi faţa, luminînd suficient panglica netedă a drumului forestier.
- Şi unde-i peştera? - nu mai rabd eu şi-l întreb în şoaptă pe Romaniţă Curentu, vecinul meu de copac.
- Imediat după cotitură, tovarăşu creator...
Pînă să mă zgîiesc în direcţia arătată, se iveşte şi vehiculul. Deşi port părul tuns foarte scurt, îl simt cum mi se ridică pe pielea capului. Şi asta, numai la simpla vedere a straniului mijloc de locomoţie. Care-i o trăsură de pe vremuri, aşa cum posedau birjarii din Bucureştiul de altădată. O trăsură avînd roţile prevăzute cu şine de cauciuc, legănîndu-se pe arcuri sensibile, cu-o capră pentru vizitiu şi-o banchetă, în spate, pentru pasageri.
Numai că totul se prezintă anormal. Capra-i goală, vizitiul absentînd cu desăvîrşire, iar pe post de cal, activează nea Dobre, măgarul doctoriţei Milica Manzur. În ce priveşte pasagerii, aceştia sînt greu de observat, mai ales din pricina coşului trăsurii, care-i ridicat.
Trăsura de la miezul-nopţii trece pe lîngă noi, înaintînd spre intrarea peşterii Guşteriţa, dar care nici ea nu-i vizibilă. După ce verific ora, trăgînd cu ochiul la ceasul de la mînă ("Omega-lux" - indicînd ora exactă cu-o aproximaţie de cinci minute, cînd în plus, cînd în minus) şi constat că-i 12 trecute fix, fac semn echipei să ne deplasăm şi noi în aceeaşi direcţie.
Pesemne că nea Dobre are o pană, deoarece trăsura a rămas în drum, la vreo sută de metri de gura Guşteriţei. În ciuda unor îndemnuri ce se aud din trăsură, măgarul doctoriţei refuză să mai înainteze. Şi astfel, la lumina clarului de lună, avem posibilitatea să-i identificăm pe pasagerii din vehicul, care coboară rostind rugăciuni, dacă ne-am lua după numele unor sfinţi binecunoscuţi, pomeniţi din ce în ce mai frecvent.
Spre surprinderea noastră, primul care se dă jos e argatul sau, mai exact, "colaboratorul" lui Naiba, pre numele său Brişcă. Probabil însă că nu şi-a revenit de pe urma conversaţiilor excesive cu elixirul recomandat de patron, deoarece mişcările îi sînt ţepene, iar corpul marchează un apreciabil balans pendulatoriu. Ceea ce nu-l stinghereşte totuşi să întindă o mînă celuilalt pasager, pentru a-l ajuta să descindă din trăsură. Gestul mi se pare pe deplin motivat, fiindcă Polina Ţilimindriu (căci ea era!) e-ncorsetată într-o rochie nebună, nebună, nebună: un soi de tunică (sau sac) maxi, care-i sugrumă mădularele utilizate pentru deplasarea în spaţiu.
După cum ne şi aşteptam, ultimul pasager se dovedeşte a fi Gulliver Naiba. Prestant, coboară solemn, dar cu mîinile la spate, după cum îi stă în obicei. Din care pricină, însă, îşi pierde echilibrul şi se propteşte cu melonul de coşul trăsurii. Şi se pomeneşte cu el turtit.
Ajutat de Polina şi Brişcă, extrem de amabili, îşi extrage în cele din urmă capul din cercul melonului, îşi recapătă demnitatea (buşindu-l la loc, cu un pumn corect administrat) şi porneşte spre gura Guşteriţei. Peste cîteva secunde, dispar tustrei în peşteră, abandonîndu-l afară pe nea Dobre, cu trăsură cu tot.
Măgarul, ca orice măgar care se respectă, probabil dînd urmare unui instinct de servilism, se îndreaptă spre Milica Manzur, trăgînd vehiculul după el. Trăsura, părăsind drumul forestier, nu reuşeşte să treacă printre brazi. Singurul care ajunge pînă lîngă noi, fără să-şi părăsească hulubele, e nea Dobre. Vehiculul, rămas orfan de motor, dar şi de hulube, porneşte agale la vale. Peste două minute, se opreşte totuşi în "bolovanul" de la cotul drumeagului.
Dobre claxonează bucuros, pe două tonuri, la văzul stăpînei sale. Milica, la insistenţele noastre, încearcă să-i domolească entuziasmul.
Insensibil la alintările doctoriţei, nea Dobre continuă să claxoneze, pornind la plimbare prin brădet. Peste cîteva clipe, dispare, dar şi amuţeşte. Pesemne c-a dat peste fîn prospăt cosit, în cine ştie ce poiană.
- Ce-nvîrte Polina în peşteră, cu hodorogul? - se impacientează Geca Leoveanu-Zbanţ.
Olteanul e-n stare să fie gelos şi pe nea Dobre, darmite pe Gulliver Naiba. Pentru lămurirea situaţiei şi pentru a-l tempera, propun:
- E cazul să ne ducem după ei! Haideţi, fraţilor...
Grupul de comando, de astă dată sub îndrumarea mea, se-ndreaptă în monom spre intrarea peşterei. Ne furişăm, păşind tiptil, ca nişte autentici indieni comanchos, aşa cum am citit în "Winettou". Cînd ajungem la cîţiva metri de borta Guşteriţei, un duruit îndepărtat ne mînă să abandonăm înaintarea. Parcă ar fi fost produs de zborul unui bondar apocaliptic, care bîzîie din mii de elitre.
- Ascundeţi-vă! Urgent! Fiecare pe unde poate! - comand colectivului.
Dar singurul loc adecvat, pe care-l preferăm toţi, e gropanul de lîngă intrarea în peşteră. Deşi n-are decît foarte puţină apă pe fund, numai pînă la glezne, e suficient de încăpător, ca să ne găzduiască satisfăcător. Imposibil însă să ne mişcăm - nu din lipsă de spaţiu, ci din pricina ghimpilor de salcîm cu care-i burduşit. Cred c-am nimerit într-o capcană. Probabil pentru urşi...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:07 AM | message # 22
22. Oaspeţi din Adîncuri... la cel mai înalt nivel!
În vreme ce ne înghesuim unul în altul, înfigînd astfel ghimpii şi mai profund, apare şi "bondarul". Care-i de fapt, o dubiţă TV, destul de hodorogită şi cu motorul bun de dat la fier vechi. Altminteri n-ar fi stîrnit vaetul acela de turboreactor răguşit, de intraseră în rezonanţă toţi brazii din preajma noastră.
Întrucît dubiţa a sosit cu farurile stinse sau nici nu le posedă (dată fiind vîrsta înaintată) n-avem posibilitatea să observăm cine-i personajul de la volan. Mai ales că nici nu se grăbeşte să coboare. Ciudat! Îi suflu Milicăi:
- Ce are de gînd? N-ai impresia c-aşteaptă ceva?
- Ba da... Dar, dacă mai zăboveşte mult, va să ne extragem ghimpii cu penseta, la dispensar...

Abia peste vreo cinci minute se îndură de noi. Cetăţeanul care se dă jos din cabină, un individ vînjos, destul de rotofei, chiar c-un început de burtică, trînteşte portiera dubiţei de-i sare vopseaua, după care se îndreaptă în direcţia peşterei. Priveşte cîteva clipe suspicios în jur, apoi, dînd din mînă, pătrunde în grotă, luînd-o pe urmele ocupanţilor trăsurii.

Aud un fluierat lîngă mine, dar nu-i Milica, ci Romaniţă Curentu.
- Păi, ăsta-i Laie al lui Parşolea... de la cooperativă. Iar dubiţa-i a lu fi-su, care lucrează la Cîmpina... Se întîlneşte, pe semne, cu Polina!
- Şi ăsta? - geme îndurerat Geca Zbanţ, scrîşnind din dantură.
- Păi, e unchiu-său, tovarăşe veterinar... Om mare, neamuri la Ierusalim şi la Cîmpina... Că, dacă nu era el să ungă osiile, nu mai ajungea Polina moaşă, în vecii vecilor amin!...

Ar fi cazul să vedem ce se întîmplă în peşteră. Deci, dau comanda:
- Afară din groapă, fraţilor, şi repede după el!
Ajutîndu-ne, în măsura posibilităţilor, unul pe altul, reuşim să părăsim capcana fără prea mari vătămări. Ne scoatem ghimpii, strîngînd din ochi şi din buze, şi ne scuturăm veştmintele. Dar n-apucăm să facem un pas, iarăşi ne-aruncăm disperaţi în gropan. Fiindcă, din nou, se-aude un bondar. De data asta, ceva mai mititel, judecînd după ţîrîitul motorului.
Primii ghimpi, din prima coborîre, au fost nişte biete pioneze pe lîngă cei care ne sfîrtecă acuma, probabil de dimensiunea unor cuie de 8, din cele folosite la confecţionarea lăzilor de ambalat buldozere. La vederea motocicletei ce apare la colţul drumeagului, avem toate motivele să ne considerăm neîndreptăţiţi. De ce nişte ghimpi atît de supradimensionaţi, cînd avem de-a face c-o biată ţîrîitoare, sub 98 cm. În loc să fim onoraţi de-o autobasculantă de 10 tone, pe măsura piroanelor din trupurile noastre.
Nea Romaniţă Curentu, care pare să cunoască întreaga populaţie din regiune, ne şuşoteşte rapid, explicîndu-ne cine-i motonautul:
- Păi, ăsta-i Tiţu Margiolea, responsabilul bufetului din Adîncuri!...
Imediat îmi sare o siguranţă:
- Cum ai spus? Adîncuri?... Care Adîncuri?
- Cătunul de lîngă Secături... De unde-i, de fapt, şi nea Lae al lu Parşolea, că la noi, la Colţiilupchii, el îi străinaş... Mutat în averea lu' socru-său...
Şi eu care, tot timpul, îmi imaginasem alt soi de "Adîncuri"!
Motociclistul trage lîngă dubiţă, priveşte în jur, apoi porneşte şi el spre intrarea grotei.
- Ieşiţi, băieţi, că-l pierdem şi pe-ăsta!
- Omule, aş zice să nu ne grăbim! - mă temperează Iermolai. Dacă mai vine vreunul? Chiar şi pe-o bicicletă... Îţi dai seama ce ghimpi ne aşteaptă?...
Însă pe Zbanţ îl frămîntă o problemă care nu-i dă pace şi-l chestionează intempestiv pe nea Romaniţă.
- Să nu-mi zici că şi ăsta-i unchiul Polinei, că nu te cred! Nu văzuşi ce ţanţoş coborî de pe prăpădita aia de motoretă? Puteai să juri că-i Steeve McQuinn în cursa aia de pomină, cînd îi duse de nas pe nemţi. Ce-are el de împărţit cu Polina?...
- Tovarăşu veterinar, dar mai astîmpără-te - glăsuieşte nea Romaniţă, sîcîit de-atîtea bănuieli -, sigur că are... Sînt veri primari, după mamă, iar după lege trebuie să-şi împartă între ei ograda moştenită de la răposata Ţilimindroaică, moartă de febră moftoasă, care-l înfiase pe orfanu' lu' sor-sa, moartă şi ea tot dintr-un moft de încurcătură de maţe...
Dacă nu-l întrerup acum pe nea Romaniţă, ne va prezenta întreaga situaţie de cadre a familiei Ţilimindriu, care-i imposibil să fie lipsită de alţi veri şi nepoţi, cumetri şi cuscri, naşi şi fini. Aşa că-l invit:
- Nene, du-ne în peşteră! Cred c-ai mai fost înăuntrul Guşteriţei, nu?
- Nu! - îmi răspunde jenat Curentu. Dar mă descurc... Am fost în alte peşteri... La Scorţoasa, apoi la Bîta Dracului... Toate-s la fel, găuri în piatra muntelui...

Bizuindu-ne pe experienţa dobîndită de nea Romaniţă, cu prilejul vizitării altor catacombe montane, rătăcim de vreo jumătate de ceas prin măruntaiele Guşteriţei, la lumina chioara a unicei lanterne adusă de noi.
Totuşi, din cînd în cînd, auzim glasurile celor pe care îi urmărim. Guşteriţa posedă o mulţime de cotloane şi burlane, treceri şi bolţi de rezonanţă, aşa că-i firesc să răzbată pînă la noi vocile participanţilor la şedinţă.
Excedat de nepriceperea fostului ghid, preiau iniţiativa (şi lanterna). Şi, spre surprinderea generală, descopăr calea de acces spre locul întrevederii celor din Colţiilupchii cu cei din Adîncuri. Nespus de simplu. Doar utilizîndu-mi la maximum fineţea auzului, depistez imediat burlanul prin care se-aud cel mai bine discuţiile. Ca o culme, e chiar deasupra noastră. Totul, acum, e mai mult decît clar. Ne suim pe burlan şi răzbim în sala de şedinţă. Rămîne să rezolvăm aspectul tehnic. Doar atît.
După cum era de aşteptat, reuşim. Însă, după îndelungi eforturi susţinute şi colective.
Mai ales, cînd am rămas înţepenit în burlan, nu din pricina gabaritului necorespunzător, ci din cauza lui Laie Bîc, care ţinuse neapărat să-mi ofere, ca punct de sprijin suplimentar, unul din picioarele sale (cred că, dreptul). Prins între pieptul meu dezvoltat şi peretele gîrliciului, piciorul lui Laie s-a dovedit de prisos, însă imposibil de dezamorsat. Numai după ce l-am descălţat de bocanc, am reuşit să-l mai împing puţin. După ce i-am scos şi ciorapul de lînă, care-mi zgîria permanent obrazul, am scăpat de preţiosul ajutor.
Cînd ne-am extras cu toţii din burlanul iadului, ne-am pomenit într-o grotă imensă, amenajată ca un gigantic hangar. Iar în mijlocul uriaşei încăperi de stîncă, la o masă de piatră, luminată violent de-un "petromax", Gulliver Naiba, Polina Ţilimindriu, Lae al lui Parşolea, Tiţu Margiolea şi "colaboratorul" Brişcă se întinseseră la un festin din cele mai bizare. Bătrînul vegetarian devora, sfîşiind cu dinţii (confecţionaţi, probabil, de Tulli Pompadur), o gigantică pulpă de gîscă, bine rumenită şi extrem de apetisantă.
- Doctoriţo - îi suflu eu Milicăi Manzur -, dă-mi ceva, o tabletă întăritoare, că simt cum m-apucă leşinul!...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:08 AM | message # 23
23. Comoara din grotă
Pitiţi pe după nişte stalactite (sau stalagmite, speologia nefiind specialitatea mea), privim dublu impresionaţi la mediul ambiant. În primul rînd, pentru că sîntem lihniţi de foame, iar proviziile din rucsacul lui Romaniţă s-au topit de mult, şi, în al doilea rînd, fiindcă ne tulbură realmente aspectul încăperii principale a peşterii.
În timp ce gazdele şi oaspeţii se delectează cu merindele de pe masa de piatră, iar prietenii mei îi privesc ca hipnotizaţi, eu examinez atent amenajările din grotă.
Lîngă peretele opus nouă, remarc nişte agregate necunoscute, prevăzute cu tot soiul de ţevi şi retorte, cazane şi camere de presiune. Apoi, la vreo cîţiva metri, mormane de saci cu zahăr, stive întregi de lăzi şi lădiţe, de genul celor folosite la apele minerale. Enigma, pe care încerc s-o dezleg, nu-i rostul lor în peşteră, ci calea pe care au fost transportate. Pentru că nu-mi închipui să fi fost aduse prin burlanul pe care l-am utilizat noi. Deci, ce mai tura-vura, există o cale de acces mult mai comodă.
Deodată, din senin, mă străfulgeră o idee genială. Aşa cum mi se întîmplă totdeauna, mai ales cînd sînt bîntuit de intuiţiile mele detectivistice. Bătrînul Gulliver Naiba, în ciuda propensiunilor sale mărturisit magice, oculte sau vrăjitoreşti, depune o altă activitate, mult mai terestră. Iar un crîmpei din conversaţia magului, care se adresează responsabilului de la bufetul din Adîncuri, îmi confirmă imediat supoziţia:
- Stăpînilor, comoara e-a noastră! V-am spus-o încă de anul trecut, cînd n-aţi vrut să vă băgaţi!... Aţi dat înapoi înaintea darului întins de Josimea Sa... Rău aţi făcut... Iar acum, cînd sînteţi la ananghie, veniţi tot la El... Avem la îndemînă comoara, nu trebuie decît să puneţi osul, să munciţi şi s-o scoateţi la iveală!...
Margiolea, spărgînd un ou de tăblia mesei, priveşte cîş la bătrîn:
- O scoatem noi, că sîntem obişnuiţi cu munca, dar cît face în lei?
- Ruşine să-ţi fie, Tiţule - se răţoieşte Gulliver la el -, numai la bani te gîndeşti...
- Dar la ce vrei să se gîndească, nene Gullivere, la bazaconiile lu' tălică, la Belzebuticul din Adîncuri, la diavolii din bezne? Că ne-ai împuiat capul cu drăciile astea, de ni s-au umflat cît nişte ţîfoaie! Comoara o scoatem, dar trebuie să ne-nţelegem şi cum o-mpărţim! E bine aşa? - intervine Lae al lui Parşolea.
Acuma, totul mi-e limpede! Bătrînul întreprinde operaţii de foraj în grota Guşteriţei, în căutarea unei comori. Iar lăzile sînt destinate evacuării pămîntului forat. De-aia vin oaspeţii cu duba. Ca să le care cine ştie unde. Înseamnă că lucrează de multă vreme aici, din moment ce-au reuşit să transporte instalaţiile de forare, toate fierăraiele pe care le-am zărit lîngă peretele peşterii.
Şi, totuşi, cînd mă gîndesc că bătrînul pare mereu obsedat de zeii lui subterani, trebuie să conchid că ori ne minte pe toţi, ori nu-i zdravăn la minte.

Polina, ştergîndu-se delicat la gură cu dosul palmei, se adresează mieroasă, cu glasul ei abraziv, bătrînului Naiba:
- Şi eu cu ce m-aleg, nene Gulliver? Că pe Tulli văd că l-am pierdut de muşteriu... Ai greşit leacul de dragoste şi mi-ai dat benedictină, de-aia de-a dumitale, care mi-a buimăcit capul...
- Stăpînă, potoleşte-ţi telegarii! Tulli lucrează şi el cu noi!
Zbanţ, care devine nervos auzind de numele lui Pompadur, se dă lîngă mine şi-mi şopocăieşte:
- Scriitorule, meştere, auzişi? O vinde dentistului!...
- Omule, stai blînd - îl lămureşte Iermolai Bîc -, nu-i aşa cum crezi, ci invers...
- Cum adică, invers? - se interesează Geca.
- Dentistul e cel care va fi vîndut... S-a zis cu el, nu mai scapă din mîinile moaşei... Aşa dragoste, mai zic şi eu... Ca-n filme!
Le fac, disperat, semne să vorbească mai încet. Nu-i momentul potrivit pentru probleme personale. E mult mai important să aflăm despre ce comoară-i vorba, decît să ghicim în bobi soarta dentistului sau a Polinei.
Lae al lui Parşolea, gestionarul cooperativei din Colţiilupchii, care mănîncă în continuare ca un spart, ia din coşniţă un alt copan de gîscă şi începe să-l dezintegreze într-un ritm înspăimîntător. Nu-i prevăd, dietetic vorbind, un viitor de aur.
- Nene Gullivere, atunci cum rămîne? Cînd scoatem comoara? - se interesează Parşolea, întrerupîndu-şi pentru o clipă masticaţia.
- De ziua echinoxului!
- Ăsta ce sfînt mai e, că nu i-am citit numele în calendar? - devine curios şi Margiolea, spărgînd un al treilea ou. Şi, tot de masa de piatră...
Gulliver intră în dificultate. Cred şi eu. Cam greu să explici unor cadre comerciale rurale probleme astronomice generale. Dar bătrînul se descurcă, pentru că-l aud:
- Stăpînilor, v-aţi tîmpit de tot, păi nu v-am spus de anul trecut că trebuie să scoatem comoara, cu prilejul bîlciului?
Lejer ofensaţi de invectiva magului, responsabilul şi gestionarul abandonează pentru o clipă cina cea de taină de la miezul nopţii. Polina, considerîndu-se exceptată de la epitet, întreabă cu insistenţă suspectă:
- Nene Gullivere, şi care-i partea mea? M-aleg cu cevaşilea? Că-s fată săracă şi fără de noroc... În loc să mă îndrăgească Tulli, că-i băiat de salon şi umblă numai cu dinţi de aur, am ajuns să se ţină de capul meu viţelul ăla de la vaci, zbănţu-i-l-ar Dumnezeu de oltean...
- Lasă-te în grija mea, stăpînă şi copilă scumpă! Ce-i al tău e pus deoparte... În afară de Pompadur, care te va iubi nebuneşte, te scap şi de veterinar...
- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, nene Gullivere! - smiorcăie răguşit primitiva, înfulecînd ultima ciozvîrtă de friptură, pentru ca apoi să se şteargă pe mîini, elegant şi fandosit, cu şervetul de lîngă ea. Care şervet, însă, se dovedeşte a fi batista de zile mari a magului.
Naiba îi smulge batista din mînă, o examinează extrem de indispus, mai ales la văzul petelor de grăsime, şi declară solemn:
- Eu nu lucrez cu Dumnezeu, stăpînă, că, dacă nu ţi-a dat matale minte, înseamnă că nu-i atent la ce face cu pămîntul ăsta, păcătos... Domnul meu e Jos, în adîncul cel mai adînc, unde-i numai inima cea tare a lumii, a tuturor făcutelor şi nefăcutelor... Aşa să ştii!
Geca Leoveanu, oarecum abătut, de cînd a auzit părerea Polinei despre personalitatea sa, mă trage de mînecă:
- Îl auzişi, maestre? Cine-i domnul ăla, de jos?
Doctoriţa Milica, enervată de nevinovăţia veterinarului, îl repede:
- Naiba, tontule!
- Păi, nu-l văzuşi că-i sus, la masă cu neamurile Polinei?
- Geca, dragule, geaba insişti, m-am convins că eşti incurabil... Pînă nu te scap de moaşă, nu mă las! - încheie discuţia Milica Manzur, ieşită din fire. Eşti nemaipomenit!
- Ştiam asta! - se fuduleşte inconştient veterinarul. Dar nu-i un motiv să te răzbuni pe biata fătuţă... Ce-ţi veni?
- Păi, ţin la tine, nefericitule, nu-ţi dai seama? - îl lămureşte pe loc doctoriţa.
Iermolai Bîc îşi pierde controlul şi uzul raţiunii, îl scutură pe Geca şi-i şuieră în faţă:
- Omule, nu-i adevărat! Nu-i posibil! Să n-o crezi!
- De ce, nu? - se consideră jignit Geca Leoveanu-Zbanţ, eliberîndu-se brutal din mîinile forestierului.
Bietul Laie, nemaiştiind ce face, se aruncă disperat cu faţa la peretele de stîncă al peşterii, pornind să bată în el cu pumnii.
O avalanşă de bolovani, mai mari şi mai mici, se desprinde din peretele grotei, stalactitele şi stalagmitele (sau ce-or fi fost) încep să cadă, sfărîmîndu-se ca sticla. Zgomotul e de nedescris. Sfîrşitul lumii ar răsuna mult mai duios.
Plini de praf, de zgrunţuri şi de cioburi de piatră, începem să tuşim cu toţii, în cor, pe mai multe voci.
- Stingeţi petromaxul! - dispune imediat Gulliver, intrînd în alertă. E cineva în peşteră!
Lumina nu se stinge.
Pînă să-şi instrumenteze acoliţii cum se opreşte din funcţiune un petromax, îl abandonăm pe Gulliver Naiba. Avem alte treburi, infinit mai urgente.
În primul rînd, să fugim de-aici, pînă nu ne prind aspiranţii la comoara din grotă. Şi să ne dăm drumul, cît mai rapid, pe burlanul prin care operasem ascensiunea.
Operaţia inversă e sensibil mai lesnicioasă, însă şi mai dureroasă. Cu pielea zdrelită şi hainele sfîşiate de colţii stîncii, lunecăm vertiginos la vale. Aterizarea se petrece în cele mai bune condiţii şi scăpăm nevătămaţi. Doar cu ţurloaiele niţel otînjite, din pricina căzăturii prea bruşte.
Lae al lui Parşolea are iniţiative, căci îl auzim behăind:
- Nene Gullivere, au fugit prin gîrlici! Haidem după ei, că-i prindem la ieşire. Tiţule, înşfacă bîta... Haide, roiul, nu mai sta!

Cursa contra cronometru se desfăşoară normal. Noi alergăm ca orbeţii, de ne ies ochii, prin gîrliciurile pe unde sosisem, ei aleargă detaşat, avînd şi lumină, pe drumul lor binecunoscut.
Totuşi, printr-o minune, absolut inexplicabilă, ajungem primii la finiş. Văzînd că ne foim dezorientaţi lîngă ieşirea Guşteriţei, Milica, plină de iniţiativă, ne transmite:
- Geca, treci la volanul dubiţei, iar matale, grasule, încalecă pe motocicletă...
Toată viaţa am respectat legile, aşa că sînt nevoit să-i mărturisesc doctoriţei:
- N-am carnet de conducere decît pentru autoturisme! Regret, dar nu mă sui în şaua motocicletei...
Milica se uită la mine neîncrezătoare, apoi îl întreabă pe Geca Leoveanu:
- Dar tu ai carnet?
- Sigur că da! Însă nu ştiu să mîn maşina... E de Cruce Roşie!
- Aţi înnebunit toţi? Vreţi să ne prindă bandiţii? Ce-i facem?
Noroc că-s lucid. Niciodată nu-mi pierd sîngele rece în situaţiile limită. Mai ales cînd aud în spatele nostru un tropot de paşi, cum se întîmplă acum. Le arăt insistent trăsura proptită în stînca de la cotitură... Dar membrii grupului de comando nu-mi sesizează intenţia.
- Fuga la trăsură! O scoatem la şosea şi-i dăm drumul la vale... Ne urcăm toţi în ea şi-n zece minute i-am distanţat!
Nea Romaniţă Curentu are şi dînsul o idee salvatoare:
- Tovarăşu creator, vă-mping eu, din spate... că nea Dobre-i în brădet. Tovarăşul Zbanţ, care are şi carnet, după cum l-aţi auzit, trece pe capră... Iar dumneavoastră, adică matale, cu tovarăşa Milica şi cu tovarăşul Bîc vă urcaţi în trăsură...
În mai puţin de zece secunde, sîntem instalaţi în arhaicul vehicul.
Peste alte zece secunde, ne dăm jos. Fără hulube, Zbanţ n-are posibilitatea s-o dirijeze. Atunci, optăm pentru ultima variantă, adică o luăm la goană, pe jos, utilizînd acelaşi drum forestier pe care sosiseră căutătorii de comori.
Pentru a-i împiedica să-l folosească şi ei, răsturnăm trăsura de-a curmezişul şoselei.
Asta a fost ideea mea şi mă mîndresc cu ea.

Nu mai avem mult pînă-n Colţiilupchii. Am parcurs cei şase kilometri în maximum o jumătate de ceas. Dar nici picioarele nu mă mai ţin. Mă ţin în schimb bunii mei prieteni. Care cum poate şi cum îl lasă inima.
Cînd ne apropiem de marginea pădurii, auzim în spatele nostru un bubuit fantastic. Zgomotul de tablă turtită îmi e binecunoscut.
- Priveşte, omule! - strigă entuziasmat Laie Bîc. E maşina lui Parşolea...
Întorc capul din mers. Într-adevăr, Laie are un remarcabil simţ al identificării. E chiar dubiţa responsabilului de la cooperativă. Eu n-aş fi fost capabil s-o recunosc, aşa cum stă cu roţile în sus, înghesuită între doi brazi (însă, în afara drumului). Cum o fi reuşit performanţa asta?
Deşi sînt curios să aflu ce mai fac pasagerii dubiţei, în care bănui că se instalaseră Gulliver, Polina şi Brişcă, plus şoferul de excepţie, Lae al lui Parşolea, transformat în pilot de formula I, renunţ din motive uşor de priceput. Lipseşte Tiţu Margiolea. Nu-i exclus să fie şi el pe urmele noastre. Şi, dacă ne prinde, n-ar fi cine ştie ce mare necaz, dar ne poate identifica şi asta nu-mi convine deloc.
Un ţîrîit asurzitor, pe care urechea mea muzicală îl recunoaşte imediat, mă avertizează de sosirea lui Margiolea.
- Ascundeţi-vă! - le strig companionilor mei.
Dar nu cred să mai fie nevoie. Derutat de apariţia neaşteptată a dubiţei, într-o poziţie cu totul neprevăzută, Tiţu Margiolea părăseşte partea carosabilă a drumului forestier, optînd pentru brădetul scăldat de splendida culoare a clarului de lună. Bineînţeles, nu solitar, ci împreună cu maşina lui zburătoare. Bufnitura care urmează ne anunţă că totul s-a terminat cu bine. Cel puţin, pentru noi.
Ieşim urgent din marginea pădurii şi-o întindem spre Colţiilupchii.
La hotarul cătunului, ne aşteaptă şi surpriza. Nea Dobre flirtează intens cu ţaţa Catariţa, care-i dă din mînă un smoc de fîn.
- Unde umbli, măi copile? Te caut de-aseară... Romaniţă, fugi pîn'acasă, ia nişte ouă, să facem un scrob. Că-n sat e dănănaie mare... Domnul Gulliver s-a zăvorît în casă şi urlă a morţiu, împreună cu dulăii săi de spaimă...
- De cînd, ţaţă Cătăriţo? - o întreb intrigat pe bătrînă.
- Păi, de cînd s-a-nserat!
- Imposibil! - răcnesc eu, acompaniat de grupul vocal al însoţitorilor din grupul de comando.
Figurile lor exprimă o uluire atît de îngrozită, încît ţaţa Catariţa începe să se-ndoiască de cele văzute cu ochii personali.
- Zău, copile, că nu minţesc! - susţine, totuşi, bătrîna sus şi tare. Că nu-i întîia oară, cînd stau şi-l pîndesc, să văz ce drăcovenii mai pune la cale...

Deoarece ştiu prea bine că Gulliver Naiba est la ora aceasta foarte ocupat, zbătîndu-se să iasă din dubiţa răsturnată, consider că-i cazul să verificăm afirmaţiile bătrînei. Nădăjduiesc s-o bîntuie iarăşi halucinaţiile ei. C-altminteri, nu-i bine.
Ne-ndreptăm în goană spre locuinţa magului. Încă de la distanţă, minimum cinci sute de metri, se-aud nişte strigăte stranii, un soi de lamentaţii în sferturi de ton. Dacă n-ar fi glas omenesc, aş zice că-i chelălăit de cîine.
Mărim pasul. Iermolai Bîc, plecîndu-se spre urechea mea, îmi şopteşte încet, ca să nu-l audă Milica:
- Oricît sînt eu de forestier, plus poet oniric, aş jura că-i urlet de om bolnav de turbare... Dar nu vreau s-o jignesc pe doctoriţă.
Intrăm în curte, dînd de gard uşiţa, apoi ne năpustim la fereastra odăii celei mari. Obloanele sînt trase, însă lumina care răzbate din casă atestă că-i cineva înăuntru.
Milica, în calitatea ei de medic, speriată să nu i se fi întîmplat ceva bătrînului, bate cu pumnul în oblon.
Chelălăitul încetează. După care, auzim glasul magului:
- Daţi-vă osteneala şi intraţi, oricine aţi fi, deşi ştiu cine sînteţi!
Formula îl demască imediat pe Gulliver Naiba. Înlemnim cu toţii, nemaiîndrăznind să dăm urmare invitaţiei. Iar peste o clipă, curios să vadă de ce nu intrăm, în prag se iveşte bătrînul mag, mai reprezentativ şi solemn ca niciodată.
- Ce s-a-ntîmplat, bătrîne şef de trib? De ce te vaieţi atît de jalnic? N-ai mai plecat la întîlnirea de la Guşteriţa? - iau eu cuvîntul.
Bătrînul îşi înfundă mai bine melonul pe cap, apoi îşi duce mîinile la spate. Fără să zăbovească excesiv, îmi răspunde pe loc:
- Sînt peste trei ceasuri de cînd m-am întors! Am terminat toate pregătirile pentru liturghia de mîine şi-acuma cîntăm imnurile închinate celui de Jos! Facem un soi de repetiţie! Nu vă place vocea mea, de spuneţi că mă vaiet? Îmi pare rău, dar aşa sună cîntecele mele... Şi, pentru că sînteţi aici şi se-apropie zorile, nu vă mai trimit altă invitaţie... Mîine, în jur de orele trei, după prînz, ne întîlnim cu toţii în faţa peşterii... Bănuiesc că cunoaşteţi drumul, mai ales că-l aveţi pe Romaniţă cu voi... Acuma, stăpînilor, vă las, că mai am de cîntat... Cu bine!

Mergînd spre "moara dintr-un dud", unde intenţionez să dorm ca un dulce copil, mă gîndesc la evenimentele din noaptea asta de pomină. Membrii colectivului nostru s-au împrăştiat, fiecare pe la "căşile" lor.
Numai eu sînt frămîntat de-un gînd sîcîitor. Melonul domnului Naiba arăta excepţional. Or, asistasem personal la turtirea sa, atunci cînd bătrînul coborîse din trăsura de la miezul nopţii.

Tare mi-e teamă că n-am să adorm atît de lesne...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:09 AM | message # 24
24. Liturghia neagră
Aşa cum am bănuit, deşi sînt cuibărit în pat de peste o jumătate de ceas, somnul refuză să se instaleze în organismul meu obosit în exces. Dar nici gîndurile nu-mi îngăduie să aţipesc, pentru că mi se învîrtesc prin cap asemeni unor reactoare teleghidate, dar scăpate de sub control.
Dacă la un moment dat totul mi se păruse clar, acuma-i invers. Tulbure de tot. Întrunirea lui Gulliver cu Lae al lui Parşolea şi Tiţu Margiolea, asistat de Polina Ţilimindriu şi Brişcă, avusese precis un sens. Sens pe care, însă, nu reuşesc deloc să-l depistez. Că vor să foreze în peşteră, în căutarea unei comori, asta mai înţeleg. Dar de ce trebuie s-o scoată la iveală, tocmai cu prilejul bîlciului, anume în ziua echinoxului de toamnă, nu mai sînt capabil să pricep.
Pesemne că-n timpul febrilelor mele investigaţii mentale, care nu mă abandonaseră nici o secundă, trebuie să fi tras şi-un puişor de somn, deoarece mă trezesc pe la unsprezece şi jumătate. Bineînţeles, cu condiţia ca "Omega" să indice ora exactă.
Însă stomacul meu reprezintă un ceasornic mult mai sigur, pentru că m-a pălit o foame cumplită. Cînd îmi amintesc de friptura de gîscă pe care o devorau participanţii la întrevederea din grota Guşteriţei, mi-aduc aminte că n-am mai mîncat nimic de-aseară. Ceea ce nu-i bine!
Cred că am şi halucinaţii, din pricina senzaţiei îngrozitoare de foame, deoarece sînt victima unor aberante iluzii olfactive. Simt în nări aromă de costiţă prăjită, mirosuri vrăjite de lapte lejer afumat, aşa cum îmi plăcea în copilărie, de mujdei de usturoi şi de alte minuni culinare. Şi, ca o culme, pentru a-mi accentua iluzia, toate răzbat spre mine din direcţia bucătăriei amenajate în "moara dintr-un dud".
Îmbrac ţoalele în mai puţin de trei minute. După care, demoralizat de gîndul că-mi ştiu proviziile lichidate încă de ieri, mă îndrept întristat spre bucătărie, în speranţa că voi mai depista niscaiva biscuiţi dietetici, refuzaţi de lacomii mei prieteni.
Încă înainte de-a deschide uşa kicinetei, constat apariţia şi-a unor aluzii auditive. Pentru că disting sfîrîitul costiţei afumate, care se perpeleşte în tigaie... Ceea ce, din păcate, nu-i posibil. În primul rînd, din pricina absenţei totale a produsului respectiv. Iar în al doilea rînd, chiar dacă acesta ar fi existat, în nici un caz nu s-ar fi autoprăjit. Şi, mai ales, fără cîteva ouă zvîrlite deasupră-i...
Pesemne că-s bolnav rău, deoarece, cînd pătrund în bucătărioară, apar şi false senzaţii optice. Masa este pusă, aşa cum mi-o pregăteşte Penke, nevastă-mea, pentru prezentarea minidejunului. Iar la reşoul aragazului, cu spatele la mine, cineva se îndeletniceşte cu confecţionarea altor iluzii, probabil gustative. Înciudat, trîntesc uşa. Mai mult pentru a mă trezi la realitate.
Fantoma, însă, nu-i fantomă, ci făptura pricăjită şi negricioasă a lui Romaniţă Curentu. Cînd îl aud şi vorbind, încep să nu mă îndoiesc de simptomele vreunei maladii misterioase, generatoare de triple aberaţii: auditive, vizuale şi olfactive.
- Bună ziua, tovarăşu creator! - grăieşte drăguţul de Romaniţă. M-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi pregătesc ceva de-ale gurii. Că-mi zise: "Măi nepoate, vezi ce face copilul ăla, că tare-i neajutorat, de se lasă el amăgit de şmecheriile diavolului de Naiba. Du-i ceva mai ţeapăn, că-l aşteaptă, pesemne, încercări grele şi găteşte-i-le singur, că dînsu-i tare obosit!".
- Bună să-ţi fie inima, nene Romaniţă! - devin eu, imediat, sentimental. Ce-mi prăjeşti acolo? Chiar ce-am mirosit şi-am auzit, dar încă n-am văzut?
Curentu mi-arată tigaia, una din cele mai mari şi-mi mărturiseşte:
- Am rumenit nişte pecie de porc, afumată încă din toamnă, şi-am spart şi vreo şapte ouşoare, pe care le-am făcut scrob, că la ochiuri nu mă pricep... Însă cred că n-ai gustat aşa ceva, tovarăşu creator, pentru că-i scrob cu mujdei...
- Formidabil, nene Romaniţă, deşi mă tem ca usturoiul să nu-mi dea arsuri...
- Îl stingi, tălică, lesne cu două căni de lapte fiert... Numai că s-a afumat oleacă...
Mă aşez urgent la masă, aşteptînd ca nea Romaniţă să finiseze scrobul. Pînă una alta, mă opăresc lejer cu nişte lapte fierbinte, în care înmoi niţică turtă caldă, de ţest.
Dar nu mai am vreme să suflu în divinul lichid, pentru că-n tindă tropoteşte o întreagă cireadă. Iar peste o clipă, năvălesc în kicinetă bunii mei prieteni: Milica, Iermolai Bîc şi Geca Leoveanu-Zbanţ. În loc să-mi strîngă mîna şi să-mi dea bineţe, se reped mai întîi la nea Romaniţă, să vadă ce meştereşte la aragaz. Strigătele lor, de entuziasm dezlănţuit, nu mă entuziasmează deloc.
- Omule, sîntem atît de flămînzi, încît am mînca şi pietre! - declară aluziv Laie.
Milica şi Geca se abţin, aşteptînd reacţia mea.
- Nici chiar aşa, dragă Bîcule - îl domolesc eu pe forestier -, uite, aveţi turtă caldă, o străchiniuţă cu mujdei, ospătaţi-vă şi voi... Mai ales că usturoiul ajută la scăderea tensiunii arteriale!
- Iar matale, grasule, ai să dai gata scrobul de unul singur? Cu riscul să-ţi crească excesiv colesterolul? - se miră profesional doctoriţa Milica Manzur. Nu-s de acord, în primul rînd, ca medic şi-apoi, în al doilea rînd, ca prieten...
Geca Zbanţ nu se mai dispersează în discuţii. Înşfacă tigaia, o plasează la mijlocul mesei, scoate rapid din sertar nişte furculiţe, le împarte tuturor, cu excepţia mea, şi începe să manevreze extrem de versat.
Milica şi Laie mă poftesc să particip la lichidarea conţinutului tigăii. Accept amabila lor invitaţie, deşi nu posed instrumentul adecvat pentru ingurgitarea talmeş-balmeşului. Totuşi, în ciuda penuriei, mă descurc satisfăcător, utilizînd în loc de furculiţă coji de turtă caldă. Mult mai capacitoase şi mai eficiente.
Peste un minut, privesc trist tigaia gata spălată, pe care o mai şterg cu-o bucăţică de miez, în speranţa să mai culeg ceva. Sufletul!...
- Prietenul la nevoie se cunoaşte! - le declar minunaţilor mei amici. Fără voi, mi-ar fi căzut greu scrobul... Mai am nişte biscuiţi dietetici, nu serviţi? Merg perfect cu lapte cald...
- Ne-ajunge - mă informează doctoriţa -, biscuiţii fermentează şi generează flatulenţă... Însă lapte bem...
Nea Romaniţă, încîntat de succesul preparatelor sale, se-aşteaptă probabil să-l felicit. Însă n-am timpul necesar şi nici dispoziţia. Sînt atît de flămînd, încît mă îndeletnicesc cu ultimul pachet de biscuiţi, în vreme ce tustrei companionii îmi beau laptele adus de Curentu.

- Fraţilor, e-aproape de ceasurile două! La trei, începe slujba promisă de Naiba. Cred că merită să-l onorăm cu prezenţa noastră, că cine ştie ce mai observăm!... Avem posibilitatea să investigăm, fără să dăm de bănuit, ba dimpotrivă, poate-l convingem că simpatizăm bazaconiile sale ocultistice!
Atenţionarea întreprinsă de mine are darul să amintească echipei misiunea reală a participării noastre şi anume, descifrarea enigmaticului Gulliver Naiba. Numai Romaniţă obiectează:
- Tovarăşu creator, eu mi-s creştin, nu mă vîr în drăcoveniile diavolului... Lăsaţi-mă aici, să spăl vasele şi să păzesc "moara dintr-un dud"... V-aştept pînă vă-ntoarceţi... Aşa mi-a spus, dealtfel, şi ţaţa Catariţa!

După ce fac plinul cu nişte benzină suspectă, maximum 5 litri, găsită în beciul lui Gulliver Naiba, sîntem gata de drum. Deşi s-au creat unele dificultăţi la încărcarea echipei în "Bombiţă", pînă la urmă reuşim să demarăm. Biata "Bombiţă" nu-i proiectată decît pentru 310 kg sarcină.
La trei fără cinci, ajungem totuşi lîngă intrarea peşterii Guşteriţa. Unde, spre surprinderea noastră, sîntem întîmpinaţi de reprezentanţii lui Gulliver Naiba, în persoanele lui Parşolea şi Tiţu Margiolea.
Bineînţeles, ne facem că nu-i cunoaştem. Vorba ceea, nici scrob cu usturoi n-am mîncat, nici gura nu ne miroase...
- Ne-a rugat nenea Gulliver să vă conducem la altar... Să ne grăbim, că-i o mulţime de lume şi ne-aşteaptă! - îmi comunică Parşolea, considerîndu-mă şeful grupului. După care, face prezentările: "Tovarăşul Tiţu, de la Adîncuri, iar eu sînt tovarăşul Lae...".
Mă recomand şi eu, cît mai călduros, în vreme ce Parşolea mă informează că ştie cine sînt, deoarece i-a spus nen-su Gulliver, iar pe ceilalţi îi ştie de ani de zile, întrucît lucrează şi trăieşte în aceeaşi localitate.
În sunetele triumfale ale fluieratului strident emis de supapa de siguranţă a radiatorului "Bombiţei", care fierbe violent, dar intens, ne lăsăm conduşi de reprezentanţii magului spre intrarea peşterii.
În timp ce înaintăm prin hrubele acesteia, la lumina unui reflector electric manual, pe care-l manevrează Tiţu Margiolea, îmi dau seama că mă sîcîie un gînd. Şi, pentru că Iermolai păşeşte chiar în spatele meu, îl întreb printre dinţi:
- Cu ce-or fi venit la liturghie?
- Cine? - se miră Laie.
- Gestionarii, magul, lumea care ne aşteaptă...
- Omule, nu te supăra, dar la asta nu m-am gîndit! - se scuză forestierul. Dar de ce te interesează?
- Pentru că n-am zărit nici dubiţa şi nici motocicleta lui Tiţu!
- Or fi date la fier vechi, după ce-au păţit astă-noapte!
- Posibil. Şi, totuşi, cu ce s-au deplasat aici? Nu te frămîntă problema asta?
- Nu! - recunoaşte indiferent Bîc.
Iese din starea sa de permanentă nepăsare abia cînd pătrundem în grota cea mare a peşterii. Dar nu-i cea pe care o examinaserăm astă-noapte. Ci cu totul alta, amenajată elegant, arătînd chiar ca un altar de biserică.
- Dumnezeule! - exclamă uluit Iermolai Bîc.
- Taci - îi sugerez eu -, aici nu-i la preţ! Bătrînul slujeşte altor zei, după declaraţiile sale...
Grota în care ne aflăm acum, spre deosebire de cealaltă, pare mai încăpătoare. Lîngă peretele din fund, pe un soi de podium, a fost ridicat un altar din carton gros, pictat în culori ţipătoare. Imaginile zugrăvite reprezintă scene din infern, însă într-o viziune total opusă celei întîlnită în pictura bisericească ortodoxă. Dracii sînt înţoliţi omeneşte, cu straie locale, iar alţii nici n-au măcar coarne.
Tabloul central, înaintea căruia se află un soi de statuie, înfăţişează, după părerea mea, o agapă colegială. În jurul unei mese uriaşe, sute de diavoli se ospătează copios, folosind tacîmurile contemporane, veselă modernă, pahare modelate funcţional, conform unui design original. Spre regretul meu, nu sînt în stare să disting bucatele din care se înfruptă. Păcat... Pentru că, ştiu precis, bucătăria raiului e strict vegetariană, pe cînd în iad, mă rog, ca în iad, mai tu o fripturică, mai un crap la cuptor sau nişte plăcinte moldoveneşti, cu poalele-n brîu... Altă viaţă!
De ambele părţi ale statuii care, fiind învelită într-un cearceaf (dubios de curat), nu poate fi văzută, ard două lumînări de nuntă sau de botez, însă din ceară neagră, înfipte în nişte sfeşnice oribile, confecţionate din cranii de vită.
- Grasule - mă trage de mînecă Milica Manzur -, mai ţii minte ce ţi-am spus cînd ne-am întîlnit prima oară?
- La ce te referi? - devin curios.
- La oamenii magului, cumetrii şi finii, vecinii şi datornicii, toţi cei care şi-au vîrît în cap tîmpeniile cu satul vrăjit, blestemat, cu fîntîni secate şi alte bălmăjeli...
- Aha! Şi ce-i cu ei?
- Păi, sînt aici, în marea lor majoritate!
De fapt, nu-s chiar atît de mulţi. Maximum şapte-opt persoane... Dar s-au ghemuit unul în altul, atît de strîns, încît creează falsa impresie a mulţimii. Dacă-i punem la socoteală pe Brişcă, Tulli Pompadur, care stă pitit după Polina, pe Lae al lui Parşolea şi pe Tiţu Margiolea, să tot fie o duzină cu toţii. Mă miră însă prezenţa dentistului. N-o fi el prea ortodox, dar nici cu Belzebuth nu-l văd făcînd casă bună. Altele trebuie să fie motivele prezenţei sale aici.
Petromaxul instalat pe piedestalul de la poalele statuii, într-un echilibru destul de precar, începe să fîsîie îngrijorător. Peste cîteva secunde, se stinge de la sine, răspîndind o putoare îngrozitoare de benzină normală, de 75 CO.
Rămasă numai în lumina lumînărilor, lumea începe să murmure.
- Stăpînilor! - rage glasul mieros al magului Gulliver, dar care preferă să fie încă invizibil. Stăpînilor! Pregătiţi-vă...
Un nor de praf (sau de fum) se ridică brusc de sub cearceaful care învelea statuia. Brişcă, pe care încă nu-l văzusem, trage vîrtos de poalele linţoiului. Statuia ni se înfăţişează ochilor, iar din spatele ei, se iveşte Gulliver Naiba. În afara melonului tradiţional, a tunicii scoţiene, cu zeci de bumbi, ca un tablou de ascensor, magul şi-a completat ţinuta sacerdotală cu un ciolan imens de vacă sau, eventual, de bou. Îl manevrează ca pe-un baston episcopal, binecuvîntîndu-ne prin gesturi hilar de solemne.
- Priviţi-l şi iubiţi-l pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele Ţap tricornat şi cernit, pe Stăpînul nostru, domnul Subpămîntului...
La invitaţia lui Gulliver, pornesc să-l privesc şi eu pe Marele Ţap. Dar, fără să-l iubesc. Pentru că-i groaznic de prost modelat. Bănuiesc că sculptorul, care s-a ocupat de confecţionarea lui "Leonard", trebuie să fie în viaţa de toate zilele cioplitor de cruci, din cei care, la comanda rudelor îndurerate, fabrică în serie îngeri de prost-gust, asemănători găinarilor din cartierul în care locuieşte.
Leonard, Marele Negru, aduce, fără prea multă bunăvoinţă, cu măcelarul nostru de pe Calea Moşilor. Gras, pletos ca un hippy, cu coarne din material plastic, vopsit cu roşu pe buze şi obraji, unsuros şi slinos pe întregul său trup despuiat, indivudul imaginat de artistul periferiei cine ştie cărui oraş de provincie se sprijină într-o coadă de măgar, magnifică, demnă să-l facă şi pe nea Dobre să moară de invidie.
Dacă-mi amintesc bine lecturile mele din marii exegeţi ai ocultismului, nenea Gulliver a digerat insuficient cele citite pe ici pe colo, interpretînd într-o viziune proprie cultul diavolului. Pentru că Leonard, conform tradiţiei, nu se înfăţişa credincioşilor săi decît cu prilejul marelui Sabbat, dar asistat de maestrul Jean Moulin şi nicidecum de Gulliver Naiba. Nenea Leonard, între noi fie vorba, era însuşi diavolul, tartorul, patronul tuturor vrăjitorilor din întreaga lume. Şi nu se prezenta admiratorilor în chip de mulaj din mucava, ci în carne şi oase, cu cornul median în flăcări.
Ceea ce ne oferă acum bătrînul mag de la Colţiilupchii miroase de la distanţă a mistificare. Şi, în cel mai bun caz, dacă nu-i mistificare, ci opera unui creier sclerozat dat în mintea copiilor, Gulliver e tocmai copt pentru o îndelungă internare la un institut de specialitate, ceva în genul spitalului 9, de la Berceni.
În vreme ce dereglatul bătrîn începe să intoneze o sinistră melodie, de trage la rindea timpanele asistenţei, o reuşită combinaţie de cîntec gregorian bisericesc şi cîntec de pahar lăutăresc, ilustrat cîndva de Zavaidoc, mă trag uşor lîngă Milica şi-i zic:
- Doctoriţo, l-ai examinat vreodată pe Gulliver?
- Cred că va fi cazul să-i trimit sîngele, pentru un examen serologic. Abia acum îmi dau seama că bătrînul poate deveni nociv...
- Nici chiar aşa să n-o luăm!... - o liniştesc eu pe Milica. Gulliver, după cum îmi dau seama, n-a reuşit să recruteze decît cretini... Cîţiva fini şi cumetri, plus doi gestionari ahtiaţi după comori...
- ... plus cţiva intelectuali de rangul al doilea, printre care trebuie să te numeri şi tălică! - completează Milica Manzur.
Brişcă se străduie căznit să susţină partitura ţîrcovnicului, îngînînd şi el, din cînd în cînd, cîte un behăit catastrofic şi scuturînd o cadelniţă confecţionată dintr-o căpăţînă de capră... Însă fumul pe care-l degajă originala cădelniţă nu-mi surîde deloc. Miroase a medicament şi nicidecum a smirnă sau tămîie...
- Stăpînilor! - rage iarăşi mieros Gulliver, întrerupîndu-şi recitalul muzical mistico-pop. Comorile, ca şi comoara noastră, se află în pămînt şi nu, în ceruri! Pregătiţi-vă, c-a venit vremea...
Îndată ce-şi termină invocaţia sa ermetică, magul se dă un pas îndărăt, trece în spatele lui Leonard, îi strigă ceva lui Brişcă, pentru ca apoi, imediat, să răbufnească un nor gros de fum. Smogul declanşat de cădelniţa lui Brişcă se răspîndeşte în întreaga grotă. Lumînările negre se sting, de nu se mai vede om cu om. Aud tropot de paşi, cuvinte zvîrlite printre dinţi şi... pauză.
Tuşesc în cor cu grupul vocal al prietenilor mei, întrebîndu-mă dacă fumul, cu care ne tratează Naiba, n-o fi cumva toxic. Dacă nu-i toxic, precis că-i somnifer. Pentru că mă cuprinde un somn de moarte.
Pînă să-mi las trupul lîngă colegul Iermolai Bîc, de mult transferat în lumea adormiţilor, mă străfulgeră un gînd ciudat. Mi s-a părut sau am zărit cumva chipul unui al doilea Gulliver, de cealaltă parte a statuii lui Leonard?
Însă mă tranchilizez urgent. Halucinaţiile provocate de fumul lui Brişcă nu-i exclus să genereze fenomene de diplopie, adică de imagine dublă. Ceea ce nu-i totuna cu iluziile optice. Însă, pînă să rezolv problema, competent şi prompt, adorm ca un buştean brut.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:10 AM | message # 25
25. Seduşi şi abandonaţi, dar şi sechestraţi
Mai rezistent decît ceilalţi membri ai echipei noastre, mă trezesc primul din somnul artificial în care ne cufundase cădelniţările lui Brişcă. Putea fi şi mai rău, dacă ne afuma cu cianură de potasiu...
Totuşi, gîndesc eu cu mintea mea extrem de lucidă, dacă ar fi existat, pe undeva, cea mai mică intenţie de eliminare a noastră, nu s-ar fi limitat numai la ameţirea parţială, ci ne-ar fi lichidat definitiv şi irevocabil, în calitatea noastră de indivizi nefolositori "misticoficărilor" lui Gulliver Naiba.
Pînă să se trezească şi companionii mei, încerc să-mi rememorez în detaliu straniul fenomen al dedublării magului. Totu-i posibil în lumea magicienilor de iarmaroc, însă ce mă mai tulbură încă e mica diferenţă observată la unul din ei. O chestie lipsită de importanţă, dar inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific. Un Gulliver avea melonul lejer turtit, iar celălalt Gulliver purta solemn un melon ţipător de nou.
Abandonez microancheta mea, pentru că mi se pare demenţială ideea existenţei unei dubluri a lui Gulliver Naiba. Ca şi cum nu ne-ar fi suficient un unic exemplar, total dereglat şi caraghios.
Cînd sînt gata să abandonez orice speranţă, aud un scrîşnet de chibrit dat pe cutie. Şi se face lumină. Milica Manzur, căci ea era, îşi aprindea tacticos o ţigară.

Milica Manzur se afla în proprietatea personală nu numai a unei cutii de chibrituri ameliorate (50 de beţe), dar şi-a unei brichete tip revolver. Cu care, fără să rănesc pe nimeni, izbutesc să dau de una din enigmaticele lumînări negre şi s-o aprind corespunzător, frigîndu-mi lejer şi degetele.
Laie Bîc, care-l scutură zdravăn pe Geca, avînd intenţia clară să-l trezească, mă avertizează:
- Omule! Fii atent!
- De ce? - întreb eu intrigat.
- Fii atent, c-au dispărut toţi!... Nu-i bine... Nu-i bine ce se-ntîmplă!... Dac-au murit şi ei?
Iermolai începe să mă enerveze. Pentru că, într-o anumită măsură, are dreptate. Magul, Brişcă şi majoritatea asistenţei au dispărut... Se pare că sîntem singurii supravieţuitori. Însă logica mă obligă să-l contrariez pe poetul oniric:
- Laie, dragule, de vreme ce mai trăim încă, înseamnă că trăiesc şi ceilalţi. O singură ipoteză mi se pare valabilă... Anume că, în panica stîrnită de explozia de adineauri, au fugit care încotro, rătăcindu-se prin hrubele peşterii Guşteriţa... Nu-i exclus să fim nevoiţi a-i căuta, pentru a le acorda primul ajutor... Şi nu uita, bătrînul e-n vîrstă şi zărghit... Dacă i s-a făcut rău?
Fără să mai aştepte ca Zbanţ să-şi revină, Iermolai îl sloboade pe podeaua de piatră a grotei şi se repede la mine, strigînd:
- Omule, să nu ma zăbovim! Sînt atîţia oameni în pericol.
Cercetarea grotei nu dă nici un rezultat. În afară de constatările de rigoare, demolarea aproape integrală a Marelui Ţap, a bietului Leonard, care, călcat în picioare de fugarii cuprinşi de panică, s-a dezumflat ca un balon găurit, arătînd jalnic în starea de ţap turtit, dispariţia celuilalt sfeşnic, precum şi-a cerceafului cu care fusese învelit Belzebuth, nu reuşim să identificăm decît minimum opt ieşiri din grotă. Cam multe pentru situaţia în care ne aflăm, noi fiind patru.
Singurul succes pe care-l obţinem, însă oarecum fără importanţă, e faptul că reuşim să-l pierdem pe Geca Leoveanu-Zbanţ. Ieşirile duc, toate, înapoi spre grotă. Unde, după parcurgerea tuturor celor opt căi de părăsire a peşterii, îl găsim pe Zbanţ sforăind zgomotos, atît de tare şi penetrant, încît aş fi putut jura, cu mîna pe cord, că-i motocicleta lui Tiţu Margiolea. Geca se scuză, după ce-l trezim, mărturisindu-ne că, la un moment dat, n-a mai văzut lumînarea purtată de Laie. Atunci, orbecăind prin beznă, a dat de-un culoar strîmt, care l-a condus pînă aproape de borta peşterii, lîngă drumul forestier, de unde putea zări şi "Bombiţa".
- Omule! Omule, eşti nebun? Şi de ce nu ne-ai strigat, de ce nu ne-ai spus nimic? - se răţoieşte Laie Bîc, pe care-l văd şi eu, în sfîrşit, scos din fire.
- Pentru că ieşirea-i astupată cu bolovani cît "Fiat"-ul maestrului! Şi nu vă văd urnindu-i din loc!...
- Ciudată comportare! - gîndesc eu cu glas tare. De ce ne-or fi lăsat bolovanii ăia în drum?
- Păi, e foarte simplu, omule! - mă lămureşte omniscientul Laie Bîc.
- Nu văd! - îmi sar eu din balamale.
- Omule, nu te supăra, bolovanii au fost îngrămădiţi acolo cu un anumit scop... S-au gîndit să ne dea de ştire, în felul acesta, că ei au plecat şi să nu-i mai căutăm... Mi se pare un gest frumos din partea bătrînului... Iermolai mă priveşte cu ochi nevinovaţi, ca şi cînd supoziţia lui ar fi emanaţia unui om normal, în toate minţile. Convins ferm că nu-i cazul să fie considerat ca atare, îl bat prieteneşte pe umăr şi-i propun:
- Ia-o înainte, Laie dragă, şi luminează-ne drumul cu lumînarea aia nenorocită, fiindcă văd că domnul veterinar n-a avut inspiraţia s-aducă aici reflectorul electric... Mergem să vedem ce-i cu bolovanii... Poate reuşeşti să-i urneşti, că eşti cel mai zdravăn dintre noi.
De cînd tot încercăm să clintim pietroaiele prietenilor noştri minunaţi, am căpătat convingerea fermă că nu greutatea e determinantă în probleme de tipul celei pe care o avem de rezolvat.
Singura satisfacţie e faptul că zărim, printre bolovani, lumina zilei. Dar care şi ea este în declin, avînd tendinţe vizibile de amurgire.
- Ce părere mai ai, coană Milico, despre prietenul matale, Gulliver? Ziceai că-i simpatic, în ciuda zărghelii! Frumos din partea lui... După ce ne aiureşte cu mistificări de bîlci...
- Stai, grasule! - exclamă brusc Milica Manzur. Ştiu unde-i bătrînul. Acuma m-am lămurit...
- Unde-i? - întreb eu, neîncrezător în intuiţiile doctoriţei.
- Singur mi-ai sugerat ideea... cînd ai rostit cuvîntul "bîlci"...
- Ei şi?
- S-au dus cu toţii la bîlci, care acuma trebuie să fie în toi... Au să vină de-acolo cu ajutoare, cu mijloace de transport... Totdeauna, la încheierea bîlciului, mai găseşti un camion disponibil...
- Şi cînd se încheie bîlciul?
- Poimîine. Cel mai tîrziu!...
- Dar de ce-avem nevoie de camion? Nu-i suficientă "Bombiţa"?
Milica îmi zîmbeşte fermecător, privindu-mă cu ochii ei vii:
- Ce fel de scriitor îmi eşti? N-ai observat că toate caucioacele "Bombiţei" sînt pe geantă? Iar în camion, intrăm nu numai noi, ci-ncape şi "Bombiţa"!

Începe să se întunece. "Bombiţa" s-a pregătit de mult de culcare, deoarece s-a lăsat zdravăn într-o parte. Din pricina anvelopelor dezumflate, dar, bănuiesc, şi din cauza vreunui amortizor rupt... Şi nu numai că-ncepe să se întunece, dar începe să mă frămînte şi-o foame cumplită. Sînt atîtea ceasuri de n-am luat nimic în gură. Deşi nu-s tipul care se lamentează, fără să vreau vorbesc de unul singur, în gura mare:
- Unde eşti matale, ţaţă Cătăriţo? Dragă ţaţă Cătăriţo! Numai dumneata te gîndeai mereu la sănătatea mea, trimiţîndu-mi merinde...

Din pricina oboselii, am iarăşi halucinaţii auditive. Pentru că, dinafara grotei, de pe marginea drumului forestier, aud glas de femeie:
- Aici mi-s, copile! Ţi-am spus c-ai s-o paţi cu diavolul ăla bătrîn... Stai liniştit, nu te teme... Sîntem cu toţii aici!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:14 AM | message # 26
26. Operaţie salvamont de mică altitudine şi mare anvergură
La lumina reflectorului electric, abandonat de Lae al lui Parşolea şi pe care-l găsim lîngă bolovani, conversăm cu echipa de "salvamont", organizată de întreprinzătoarea ţaţă Cătăriţa.
Au venit mai toţi vechii mei cunoscuţi, mobilizaţi de Romaniţă Curentu. Nepotul Catariţei aşteptase sosirea noastră la "moara dintr-un dud". Văzînd însă că întîrziem, se dusese la tuşă-sa, unde convocase consiliul celor trei ţaţe nătăfleţe: cina Moşca, fina Frusina şi ţaţa Catariţa. Aceasta din urmă, bănuindu-l pe Naiba în stare de orice, chiar şi de-o crimă colectivă, decretase starea de alarmă, adunîndu-şi în grabă prietenii.
Orbiţi de razele reflectorului ce răzbat printre pietroaiele în dosul cărora sîntem blocaţi, minunaţii colţiilupcheni s-au aşezat unul lîngă altul, care cum a putut, aşteptînd desfăşurarea evenimentelor.
Romaniţă Curentu se trage lîngă Păuniţa lui Lucereanu, dar nu pot deduce motivul - poate o fi ceva între ei -, Ioana lui Colarete s-a rezemat cu umărul de Valin al lui Patruzec, ţaţa Frusina, cina Moşca şi ţaţa Catariţa alcătuiesc un bloc compact, pesemne din pricina răcorii ce începe să coboare o dată cu înnoptarea, nea Gheorghe al lui Staragică încearcă să-şi aprindă o ţigară jilavă, consumînd mai multe zeci de beţe de chibrit, iar Poroambă Chişu, responsabilul cultural, ducîndu-şi palma deasupra ochilor, ca un soi de vizieră, pentru a se apăra de lumina vie a lanternei-reflector, se străduie să distingă - dar fără rezultate, după părerea mea - situaţia grupului nostru. Întrucît cineva trebuie să preia iniţiativa, deoarece, din scurta conversaţie cu echipa "salvamont", s-au aflat toate cele necesare, îmi permit să mă înscriu la cuvînt:
- Dragii mei prieteni!... Am impresia că nu putem ieşi din buclucul ăsta decît unindu-ne puterile. Întrucît noi ne aflăm de cealaltă parte a baricadei, iar bolovanii trebuie clintiţi din loc, unul cîte unul, însă nu prăvălindu-i peste noi, ci smulgîndu-i în afară, n-avem altceva de făcut decît noi să împingem, iar voi să trageţi... Am dreptate? Nu?
Mişcaţi de spusele mele, salvatorii îşi exprimă adeziunea în cor. Din larma care se dezlănţuie, nu-nţeleg mai nimic, aşa că repet:
- Am dreptate? Nu?
- Nu! - îmi răspund colţiilupchenii, de data asta, mai clar.
Poroambă Cîşu, avînd şi-o oarecare calificare din punct de vedere tehnic, fiind fîntînar de profesie, mă lămureşte răbduliu:
- Tovarăşu creator, dacă împingeţi matale, cad peste noi bolovanii... De smuls n-avem cum, iar, dacă îi împingem, mai trebuie apoi să vă şi scoatem de sub pietroaie! Deci, nu-i bine... Zidul nu poate fi dărîmat decît cu mijloace mecanice... Cu-o maşină!
- Ai perfectă dreptate, nene Poroambă, un buldozer rezolvă totul în mai puţin de-o jumătate de oră... Noi ne tragem îndărăt, spre peşteră... voi izbitiţi cu lama buldozerului... şi gata...
- N-ai înţeles matale bine - obiectează fîntînarul -, de ce s-aducem un buldozer, cînd avem maşina lu tălică aici? Are 20 de cai?
- Pardon, 32, trecuţi pe talon! - răspund eu, oarecum jignit, în numele "Bombiţei". Dar n-am cum să ies de-aici, pentru a mă sui la volan... Aşa că nu-i posibil!
- Ba e, tovărăşele! Îmi dai mie cheile, că am şi carnet de conducere, mă sui în tărăboanţă şi mă proptesc cu ea în bolovani...
- Perfect, nene Poroambă, n-am ştiut că ai o maşină proprietate personală...
Însă Poroambă Cîşu se dovedeşte om corect, pentru că-mi furnizează un supliment de informaţii:
- Carnetul l-am căpătat în armată, c-am făcut-o la tancuri! Însă maşină n-am încă...

În disperare de cauză, silit şi de insistenţele prietenilor, aflaţi ca şi mine la mare ananghie, dar şi de comunicatul ţaţei Catariţa, care anunţă c-au adus cu ei şi ceva de-ale gurii, îi strecor cheile maşinii lui Poroambă, trecîndu-i-le printre bolovani. Însă îl atenţionez:
- Nene Cîşule, fii cu băgare de seamă, mai întîi umflă cauciucurile că-s pe geantă, apoi bagi într-a-ntîia, apeşi pedala de ambreaiaj, accelerezi, debreiezi şi demarezi lent...
- Lăsaţi matale, tovarăşu creator, nu mă-nvăţa pe mine, c-am fost fruntaş la manevre... Treceam cu tancul prin gropi şi şanţuri, de ziceai că-i avion...

Ajutat de echipa salvatorilor, în special de Patruzec şi Staragică, Poroambă umflă anvelopele în mai puţin de-un ceas. Bine că-mi trece prin cap să-l rog să verifice presiunea. Binevoitor, ia manometrul şi-mi comunică de la distanţă, cu glas tare:
- 12 atmosfere la roata din drepata, 18 la stînga... Să le măsor şi pe cele din spate? Mai e nevoie?
- Dă aerul afară, nene, că săriţi în aer... explodează! Bagă 1,1 în faţă şi 1,6 în spate...
- Se face, tovarăşu creator, imediat, fiţi fără frică! La tancuri, ştiţi matale, n-aveam caucioaice, mergeam pe şenile...
Operaţiunile de punere în funcţiune a "Bombiţei" s-au desfăşurat încununate de succes, dar prost. Mai întîi, au descărcat bateria, folosind în exces farurile, pentru că n-aveau lumină, precum şi la pornirea motorului, care nu vroia să facă aprinderea. Apoi, l-au împins pe Poroambă, suit la volan, pînă ce-a pornit motorul. N-am auzit această fericită clipă, deoarece cred că s-a produs la vreun kilometru de-aici.
După o jumătate de ceas, s-au întors. Cu toţii. Dar pe "Bombiţă". Cu excepţia femeilor care se îngrămădiseră înăuntru. Ceilalţi se urcaseră pe capotă, iar unii chiar şi pe aripi.
Privesc înspăimîntat "Fiat"-ul meu 600 D şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Merge! Încet, dar totuşi propulsat de motor şi nu împins. Poroambă, în plină euforie, conduce ca la tancuri... Pentru el, nu mai există nimic, nici şanţuri, nici gropi, nici cioturi... Are un stil cu totul personal, folosind slalomul şi alte figuri din tehnica schiului de performanţă.
- Omule, nu te supăra - mă atenţionează Iermolai Bîc -, spune-le să coboare toţi, c-altminteri nu mai ieşim de-aici... Fraţii or să demoleze tărăboanţa...
N-a mai fost nevoie să dau urmare sfatului atît de amabil al forestierului, căci o frînă nefericit inspirată a pilotului de curse, Poroambă Cîşu, izbuteşte să-i dea jos, dar instantaneu, pe cei din exteriorul maşinii, iar pe cei dinăuntru să-i ejecteze de-a dreptul pe uşile care sar din balamale. Şi iată-mi "Bombiţa" transformată în IMS de campanie, fără portiere, fără parbrizul din spate, fără nimic care să-mi sugereze ceva din fostul "Fiat"!
Totuşi, spre uimirea generală, motorul continuă să funcţioneze. Cam în trei cilindri, ce-i drept, dar merge...
Impasibil, Poroambă declanşează ultima fază a operaţiei. Porneşte lent spre noi, spre zidul bolovanilor. Noi, prevăzînd unele momente neplăcute, fugim urgent înspre adîncul peşterii, dar deloc lent.
Cînd ajungem la vreo sută de metri, fără pagube, Milica vine lîngă mine şi mă întreabă timid:
- Maestre Conan, ţi-am făcut numai necazuri, iartă-mă, nici nu-ţi mai zic "grasule", dar spune-mi sincer...
- Ce? Totdeauna am fost sincer, în măsura posibilităţilor! - încerc eu să mă comport cu sînge rece, pentru a-i mai insufla ceva curaj, dîndu-mi seama de încordarea pe care o trăieşte.
- Ce se va întîmpla acum? - se interesează doctoriţa.
- Nimic deosebit... Totul va decurge normal. Poroambă va împinge cu "Bombiţa" bolovanii, aceştia vor ceda, iar noi vom putea ieşi afară! Nu-ţi fie teamă, în noaptea asta vei dormi în patul tău...

După cum prevăzusem şi după cum o asigurasem şi pe speriata Milica, totul decurge normal. Mai întîi se aude o bufnitură puternică, apoi un zgomot înspăimîntător.
Cu inima cît gămălia unui ac, nădăjduiesc ca originea zgomotului să se datoreze prăvălirii zidului de baraj şi nicidecum dezintegrării definitive a bietei "Bombiţe".
Pornim îngrijoraţi în direcţia ieşirii, străpungînd norul de praf ce invadase adăpostul nostru temporar.
O explozie răzbate pînă la noi. Însă mă tranchilizez urgent. Este explozia de bucurie dezlănţuită a echipei de "salvamont"... Urale, strigăte de fericire, invitaţii de-a trăi ani mulţi şi-mbelşugaţi...
Cînd ajungem în dreptul fostului zid din bolovani, acesta nu mai există. Aerul rece al nopţii, încărcat de aromele brădetului şi de ultimele resturi de praf, ne umple plămînii. Dar nici "Bombiţa" nu mai există... Adică, în forma pe care i-o cunoşteam...
La lumina farurilor ei, din care au rămas numai becurile, ieşim printre pietroaiele prăbuşite, după care iarăşi ne oprim. De astă dată, ieşirea ne este barată de caroseria (dacă se mai poate numi aşa) fostului meu "Fiat"- 600 D.
Motorul, spre uimirea şi bucuria mea, continuă să funcţioneze, prin cine ştie ce miracol al tehnicii contemporane. Nea Poroambă Cîşu, cramponat de volan, se îndîrjeşte, amabalînd excesiv, să dea maşina în marşarier.
- Laie, Geca, hai să-mpingem la maşină, cred că-i patinează roţile! - lansez eu un apel bărbaţilor din echipa noastră.
Strecurîndu-ne penibil printre pietroaie şi pe sub "Bombiţă", ieşim afară. Apoi, cu forţe reunite, noi din faţă, iar Staragică şi Patruzec din spate reuşim să săltăm "Fiat"-ul pe braţe şi să-l deplasăm din faţa intrării în grotă.
Abia acum realizez ce minunată idee au avut constructorii acestei maşini minunate, atunci cînd i-au montat motorul în spate. Pentru că, în faţă, nu mai are aproximativ nimic. Masca a dispărut cu desăvîrşire, bara de protecţie s-a transformat în ghidon de motocicletă, capota portbagajului, în burduf de acordeon, iar rezervorul de benzină, în ploscă. Bine că n-a fost benzină prea multă, pentru că mai lua şi foc.
Restul însă, cu excepţia portierelor care avuseseră o soartă mai bună, fiind scoase din balamale încă înainte de asaltul zidului, este în perfectă stare.
Nea Poroambă opreşte motorul, îmi înapoiază cheile şi mă bate pe umăr încîntat:
- Tovarăşu creator, bine c-aţi scăpat sănătoşi cu toţii... N-am pomenit în viaţa mea o maşină atît de ţeapănă... Tanc, meştere, nu altceva... Nici cu buldozerul n-aş fi făcut treabă mai bună!...
Îi mulţumesc călduros, dar cu inima întristată. Ce fac acum cu "Bombiţa"? Ca să nu-l indispun pe vajnicul Cîşu, mă prefac fericit:
- Mă bucur că ţi-a plăcut "Fiat"-ul meu... Îl dezmierdam, zicîndu-i "Bombiţa". Cred însă că va trebui să-i schimb numele!
- Nu fi necăjit, nene creatorule - mă nelinişteşte fîntînarul -, o să-i spunem "Tingirica"... Am nişte prieteni mecanici la Comarnic. Ceva de lux, nemaipomeniţi! Şi mecanici, şi sudori, şi vopsitori... Cu cîţiva bănuţi, acolo, o fac ca nouă... Dealtfel, nea Fane şi nea Puiu îmi sînt şi-un soi de cumetri... Dacă vreţi matale, mă tocmesc eu cu ei, să nu ne jupoaie, că oameni sîntem, nu fiare...
Cînd aud pomenindu-se numele găinarilor de la Comarnic, care-mi "făcuseră" maşina după prăpădul de la Posada, simt că-mi creşte tensiunea. Oricît încerc să mă abţin, îi recomand totuşi lui nea Cîşu:
- Dragule, nu te mai osteni, îi cunosc, am trecur şi eu prin mîna lor... Prefer să mi-o repar singur, la potcovarul satului, decît să încap în ghearele puşlamalelor...

În timp ce avizez nefavorabil asupra propunerii fîntînarului, salvatorii noştri, în frunte cu ţaţa Catariţa, se îndeletnicesc cu prepararea unei gustări frugale, pentru reîntremarea sechestraţilor din grota Guşteriţei.
Peste cîteva minute, la lumina (din ce în ce mai palidă) a farurilor "Bombiţei", deoarece reflectorul-lanternă a pierit sub bolovani, stăm cu toţii la masă, salvaţi şi salvatori. Barem de-ar ţine bateria, pînă terminăm de mîncat. Deşi, pe întuneric, poate aş mai apuca şi eu cîte ceva, deoarece Milica, Geca şi Laie înfulecă de parcă ar fi plutit şase luni, în plin ocean, ca naufragiaţi pe pluta "Meduzei".
Merindele au fost întinse pe pătura din "Bombiţă", transformată în faţă de masă, dar aşternută pe jos. Parc-am fi la iarbă verde...
Picnicul nocturn, destul de copios (dacă am fi fost mai puţini la număr), se compune din ouă răscoapte, pe care le spargem cu feluritele scule din trusa "Fiat"-ului, din brînză uscată, caş afumat, pîine şi sare, şi nimic mai mult. Dar ce idee pe ţaţa Catariţa, să care pînă aici bunătăţile de mai sus!
Pe cînd gustăm cîte ceva, fiecare ce apucăm, se înjghebează şi-o conversaţie agreabilă, aşa cum îi place românului la masă.
- Şi ce mai faceţi matale? - mă întreabă cina Moşca, îmbucînd zdravăn dintr-un ou răscopt. Că n-ai mai trecut pe la noi!
Interzis, cîteva clipe nu ştiu ce să-i răspund. Dar apoi, îmi dau seama c-ar fi nepoliticos să nu mă-ncadrez în sitemul practicat la Colţiilupchii, unde, pentru a ajunge la obiectivul real al unei discuţii, totul începe cu amabilităţi fără sens, prilej de mişcare a limbii în gură, ca să intri în vorbă şi-apoi să tragi la ţintă.
Laie Bîc, mai obişnuit cu rînduielile locale, preia chestiunea din voleu şi răspunde în acelaşi stil:
- Mulţumim de întrebare, cină Moşca, dar dumneata ce mai faci, pe unde-ai mai fost, ce-ai mai văzut?
- Pe dracu! - răspunde brusc moaşa generală a satului. Te bagi în vorbă ca musca-n lapte! Lasă-l pe băieţelul ăsta să-mi povestească!
Acuma, totul intră în normal. Preliminariile au trecut, judecînd după punerea la punct a forestierului.
- Păi, ce să fac, cină Moşca - revin eu în scenă -, bine, chiar foarte bine, după cum ai văzut şi matale!...
- Aşa bine să fie la Gulliver în ogradă! - intervine ţaţa Catariţa. Spune-ne, încaltea, ce-au vrut să pună la cale, cu slujba lor blestemată, Naiba şi dulăii lui...
- Zăvozii n-au participat la liturghie...
- Nu javrele, copile, ci Parşolea, Margiolea, Brişcă, Polina şi felcerul ăla smintit, cum îi spune, c-am uitat, aha, Pompituli, sau cam aşa ceva, bată-l Dumnezeu de hoţ... Că mi-a scos măsele bune, să-mi pună tablă coclită în gură! Cînd goneam încoa, ei soseau la bîlci, încărcaţi în dubiţa nepotului lui Parşolea, başca-n trobontul dentistului, că erau mulţi şi nu-ncăpuseră în dricul plin de lăzi şi cutii... Tiţu Margiolea, călare pe motofleaşca lui, era cît pe ce să mă calce... C-avea şi el cîteva lăzi la spate...
Imediat, începe să-mi pîlpîie o diodă. Gulliver Naiba, după cum şi făgăduise dealtfel, scosese comoara. Era clar...
- Şi încotro se îndreptau, ţaţă Catariţo?
- Dracu-i ştie? Că nu m-a lăsat Romaniţă o clipă, ci m-a tot îmboldit încoace, să vedem ce mai faci tălică!...
Observ că pe Valin al lui Patruzec îl tot frămîntă ceva. Ar vrea să vorbească, dar parcă se teme de prezenţa şi autoritatea celor trei ţaţe nătăfleţe.
Pînă la urmă, nu mai rezistă şi începe să recite:
- Ba eu ştiu! Că eram mai la urmă... S-au întîlnit cu încă o dubă, plină şi asta cu lăzi, apoi s-au dus toţi în dosul tarabelor din bîlci. Cît era de mare larma din iarmaroc, gălăgia pe care-o făceau ei, acolo, le-ntrecea pe toate... Gîlceavă mare, nemaipomenită... Pesemne că se şi încăieraseră între ei, căci zburau lăzile şi sticlele pe deasupra tarabelor, de-ai fi zis că te afli la circ... Ce s-o mai fi întîmplat, asta nu mai ştiu, pentru c-am dat fuga într-acoace, să-i ajung din urmă pe-ai noştri...

După ce mă consult din priviri cu doctoriţa, veterinarul şi forestierul - însă destul de dificultuos, deoarece bateria "Bombiţei" era vizibil pe sfîrşite -, decid că-i cazul să transmitem salvatorilor noştri povestea comorii descoperite de Gulliver Naiba.
Totuşi, înainte de-a demara, mă nelinişteşte un gînd. Cînd, Dumnezeu, avuseseră vreme să isprăvească forajul din grota Guşteriţei şi, mai ales, să mai şi încarce lăzile în dube... Şi mai e ceva, ce fel de comoară e aia, care se transportă şi-n sticle? Deocamdată pun deoparte aceste probleme şi iau cuvîntul:
- Dragii mei, ştiţi cu toţii că-s scriitor... Acuma, însă, vă spun un secret, pe care nu-l cunoaşte prea multă lume, ci numai prietenii cei mai buni...
- Spune-ni-l şi nouă, tovarăşu creator, că şi noi ţi-s sîntem prieteni! - mă îmbie Poroambă Cîşu.
- Sînt şi detectiv!
Murmurul asistenţei mă emoţionează.
Ioana lui Colarete, una din cele mai asidue lectoare ale bibliotecii din Colţiilupchii, le explică celor trei ţaţe nătăfleţe:
- Cinelor, nu vă temeţi, detectiv înseamnă un fel de poliţist, dar care prinde hoţii şi tîlharii numai din plăcere. E şi ăsta un dar de la Dumnezeu... Întocmai ca şi cîinii. Unii latră şi ne păzesc casele, alţii, cărora li se spune cîini-poliţişti, adulmecă, amuşinează urmele hoţilor şi pungaşilor şi te duc drept la ei... Aşa face şi tovarăşul creator! Am citi multe cărţi cu detectivi şi-s oameni de ispravă... Numai c-au pierit cărţile de la biblioteca noastră, pesemne că le-au furat hoţii, ca să nu-nvăţăm şi noi cum să-i dăm de gol!
Cina Moşca, mai intelectuală, pricepe imediat despre ce-i vorba:
- Bravo, Ioano, acuma ştim şi noi precis ce-i aia detectiv, că de la televizor s-ar fi zis că-s numai bătăuşi... Mulţumesc, maică, să trăieşti. Va să zică, băieţelul ăsta le miroase urmele şi-i înhaţă... Halal să-i fie... Aşa nas mai zic şi eu...
Din motive de timp, renunţ să aduc precizări în privinţa profilului complex al unui detectiv de excepţie, aşa cum sînt eu, şi trec mai departe la expunerea problemei:
- Ce să mai lungim vorba, există bănuiala că Gulliver Naiba, împreună cu oamenii lui, a descoperit o comoară în peştera Guşteriţei!
- Comoară? - se miră, în cor, asistenţa.
- Da, comoară, şi nu mă mai întrerupeţi. Însă legile nu îngăduie ca o comoară să fie înstrăinată sau să intre în posesia unui singur individ. Comorile-s ale noastre, ale tuturor. Şi trebuiesc predate statului. Datoria noastră-i să anunţăm Miliţia... Dar, ca să nu ne facem de rîs, trebuie să verificăm dacă-i într-adevăr vorba despre o comoară, să aflăm unde-au ascuns-o şi-apoi să oferim Miliţiei toate datele...
Gheorghe a lui Staragică, entuziasmat de descoperirea mea, îşi manifestă imediat adeziunea, aproape strigînd:
- Să ne trăieşti, tovarăşu creator, acuma-s lămurit. Eşti mai tare ca Colombie, hăbăucul ăla de la televizor. Şi nouă, ne dă ceva?...
Întrucît nu cunosc prea bine prevederile legii, nu mă avînt în detalii de ordin material. Totuşi, îl stimulez oarecum pe Staragică:
- Cred că da!...
- Cum aşa, meştere, crezi numai? - se dezumflă nea Gheorghe.

În clipa cînd intenţionez să clarific nedumeririle amatorilor de premii, se produc două evenimente de importanţă capitală. Se stinge lumina farurilor, bateria dîndu-şi duhul într-un ultim pîlpîit, şi răzbate pînă la noi un tropot mărunt, de patruped cavalin.
În bezna în care ne înconjoară, numai luna mai furnizează puţin curent. Insuficient, însă, pentru a distinge grupul ecvestru care se apropie încet, dar sigur, de noi. Copitele sună ritmic, nu excesiv de puternic. Abia cînd claxonează insistent, pe două tonuri, avertizîndu-ne sosirea, recunosc făptura firavă a lui nea Dobre, măgarul doctoriţei. Călăreţul din spatele măgarului încearcă să ne identifice, apoi, recunoscînd-o pe ţaţa Catariţa, începe să răcnească:
- Ţaţă, ţaţă, nenorocire mare! Văleu, Doamne, ce ne facem! C-or să ne omoare pe toţi! I-au tăiat pe tovarăşa moaşă Ţilimindriu şi pe domnul doctor Pomapadur... Veniţi degrabă, nu mai zăboviţi!...
- Măi Nilă, te-ai zărghit de tot? Dă-te jos şi vorbeşte! - se impacientează ţaţa Catariţa. Halal strănepot, care se scapă pe el la întîia încercare.
Îl ajut să coboare de pe nea Dobre şi-l trag lîngă noi, mai în bătaia lunii. Băieţandrul arată speriat de moarte. Lac de năduşeală, tremură tot. Însă nu-i exclus ca ţaţa Catariţa să aibă dreptate în privinţa afirmaţiei sale din urmă. Ca să-l liniştesc, îi iau un interogatoriu blajin, de gradul doi:
- Cine i-a omorît, măi Nilă?
- Nu se ştie precis care pe care...
- Cum?
- Ori doctorul pe moaşă, ori moaşa pe doctor!...
- Nilă, fii atent, te-ai văietat că-s amîndoi morţi, nu?
- Da...
- I-ai văzut la locul crimei?
- Nu... Cînd m-am dus la "moara dintr-un dud", nu mai era nimeni, ci numai băltoaca de sînge din bucătărie...
- Dar cine ţi-a spus c-au fost ucişi?
- Lumea din bîlci, că toţi vorbesc numai de asta... Acuma-i caută domnul Gulliver peste tot... nea Lae al lui Parşolea s-a suit în dubiţă şi s-a dus după ei pînă şi la Cîmpina, să vază dacă nu-s acolo... Nu i-a găsit şi s-a întors numai cu-o grămadă de lăzi...

Lucrurile se complică. De astă dată, trebuie să ne ocupăm nu numai de comoara magului şi-a acoliţilor săi, ci şi de găsirea cadavrelor, dar şi de identificarea criminalului.
Pe Geca l-au podidit lacrimile, curgînd din el ca dintr-o cişmea. Demn, bărbăteşte, se vaietă încet, îngînînd:
- Polină, Polină, te omorî banditul de Tulli...
Iermolai Bîc se vîră incompetent în discuţie:
- Omule, nu te supăra, aşa-s crimele pasionale! Nu Tulli a asasinat-o, ci Polina pe el... Pentru că nu vroia să-i acorde nici un pic de atenţie, în ciuda curţii disperate pe care i-o construia moaşa...
Milica Manzur nu mai rabdă şi izbucneşte:
- Aţi înnebunit cu toţii, de cînd cu detectivul nostru... Toţi vreţi să descoperiţi criminali... Lăsaţi-l pe el, că-i om cu experienţă!
- Merci, coană Milico - îi mulţumesc eu. Nevinovăţia băieţandrului ăsta, după părerea mea, a intuit adevărul... Pînă îmi voi termina ancheta, presupun că s-au ucis reciproc. Şi nu cum spune Iermolai, ci invers... Disperat de insistenţele moaşei, într-un acces de inexplicabilă demenţă, mai întîi a omorît-o pe ea, apoi s-a sinucis... Iar de moartea lui e vinovată Polina... Deci avem de-a face cu-o dublă crimă, dar executată unilateral... Nu ştiu dacă vă e clar, dar aşa văd eu lucrurile. N-am dreptate?
- Nu! - ţipă îndurerat, într-o gamă minoră, Geca Leoveanu-Zbanţ. N-avuşi dreptate! O omorî, dar fără să se sinucidă! Şi fugi ca un laş, tîrînd după el cadavrul bietei Poline! Ai datoria să-l prinzi, să-l predai Miliţiei, ca să-l execute în faţa lumii...
Constat că durerea îl orbeşte pe Geca, dincolo de limitele suportabilului. Îl las să-şi rumege amarul şi trec la măsuri imediate, transmiţînd indicaţiile cuvenite lui Poroambă Cîşu şi Romaniţă Curentu.
Pornim în grup, avîndu-l în frunte pe nea Dobre, care tractează ce-a mai rămas din "Bombiţă", îndreptîndu-ne spre Colţiilupchii. Ţaţa Catariţa îl tot sîcîie pe strănepotul Nilă, cerîndu-i informaţii suplimentare, cina Moşca se închină la fiecare pas, iar ceilalţi cară fiecare cîte un detaliu al "Fiat"-ului.
Nea Gheorghe al lui Staragică, la un moment dat, se opreşte şi i se adresează lui Patruzec:
- Valine, treci tu pe partea cealaltă a maşinii!
- De ce, nea Staragică?
- Măi, ce eşti prost? Nu vezi că duci uşa din stînga, în vreme ce mergi în dreapta automobilului? Dacă le-ncurcăm? - Să ştii că ai dreptate, schimbăm locurile... Dar eşti sigur că tinicheaua pe care o porţi cu dumneata e chiar uşa maşinii?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:15 AM | message # 27
27. Motoazilul de noapte
Fără contribuţia excelentului nea Dobre, măgarul doctoriţei, care trage la "Bombiţă" ca un cal de Normandia, nu ştiu ce ne-am fi făcut.
În pofida forţelor reunite ale celor două grupuri - salvaţi şi salvatori -, ne-am fi deplasat ca nişte omizi, dacă n-ar fi intervenit patrupedul mai sus citat. Însă, devenit pradă unei inspiraţii subite, dar şi neaşteptate, nea Dobre a zbughit-o la trap, remorcînd după el "Fiat"-ul, într-o cursă demenţială, depăşind toate recordurile omologate de specia sa din ordinul ongulatelor, familia echideelor.
Prevăzînd şansa unică a "Bombiţei" de-a se dezintegra definitiv, ne angajăm cu toţii într-un cros gigantic, fantastic, gonind ca apucaţii pe urmele intrepridului asin.
Abia cînd ajungem la "moara dintr-un dud", atunci realizăm latentele rezerve interne pe care le posedă omul. Le constatăm, dar ne şi prăbuşim sleiţi de puteri, gîfîind sufocaţi, fiecare pe unde putem, în splendida livadă ce adăposteşte sediul oazei mele de linişte.
Nea Dobre, infatigabil, îşi continuă demonstraţia, gonind cu maşina după el, ocolind cu abilitate nucii şi merii, majoritatea pomilor din incinta împrejmuită cu gard de glădiţă. Îl urmărim numai cu auzul, deoarece nici clarul de lună nu-l mai face vizibil. Bufnitura ce răzbeşte pînă la noi, suficient de puternică, ne satisface pe deplin. Putem răsufla liniştiţi. Totul s-a terminat cu bine.
Apariţia lui nea Dobre, ivindu-se din fundul livezii, ne convinge de sfîrşitul suferinţelor noastre. Cu atît mai mult, cu cît îl zărim singur, fără "Fiat" din care tîrăşte după el doar bara de protecţie, din faţă, în splendida şi noua ei formă de sculptură metalică, abstractă. Iar asinul se autopremiază, pornind să mestece pălăria de paie a lui Poroambă Cîşu.
În vreme ce privesc atent la nea Dobre, care se desfată cu furajul concentrat furnizat de acoperişul căpăţînii fîntînarului, mi-amintesc brusc că-i cazul să mobilizez echipele ce se refac la iarbă verde, în plină beznă.
Mai înainte de-a căpăta dreptul la odihna nocturnă, sîntem obligaţi să cercetăm locul crimei, asta în primul rînd, iar după aceea, să elaborăm un plan de bătaie, pentru a doua zi, deoarece, pe timp de noapte, iarmarocul e închis.
- Omule, nu te supăra, dar ce mai aşteptăm? - îl aud îngînînd pe Iermolai Bîc, dar c-un surîs atît de stins, încît pare atins de-o gravă afecţiune a corzilor vocale, dacă n-o fi cumva şi-o astenie de surmenaj.
- Gînd la gînd cu bucurie! - îl felicit eu. Sînt satisfăcut că te frămîntă aceeaşi problemă...
- Dar bineînţeles, pentru că mor de somn, pic din picioare! - conchide, invers decît m-aş fi aşteptat, fratele Laie. Deci plecăm pe la căşile noastre, să ne culcăm!...
Dezamăgit de reacţia defetistă a forestierului, sînt nevoit să refuz propunerea sa, însă cu delicateţe sufletească:
- Nu doarme nimeni pînă nu examinăm bucătăria!- anunţ în gura mare, ca să mă audă nu numai Iermolai Bîc, ci şi echipele reunite. În felul acesta, Bîc n-are nici un motiv de-a se considera jignit.
Însă Geca, pe care nu l-aş fi crezut atît de entuziasmat de idee, îmi acceptă imediat sugestia:
- Formidabil! Maestrul Conan nu se dezminte! Numaidecît la bucătărie, poate mai găsim ceva de-ale mîncării!...
- Cum de te rabdă inima să-nfuleci lîngă sîngele Polinei, nefericitule! - îl admonestează Milica Manzur. Haideţi, oameni buni, să-l ajutăm pe maestrul Conan... Mai întîi, cercetăm bucătăria, apoi anunţăm organele de Miliţie şi după aceea mîncăm!

Bienînţeles, nu putem încăpea cu toţii în kicineta "morii dintr-un dud". Asistenţa rămîne în afara odăii, iar eu, care ocup destul spaţiu, plus Milica, Geca şi Laie, inclusiv nea Romaniţă Curentu, în calitate de reprezentant al populaţiei de-afară, privim emoţionaţi băltoaca de sînge, unica urmă a asasinatului care s-a comis aici.
- Biata Polina! - geme înfundat Zbanţ.
- Dar dacă-i sîngele dentistului? - intervine Laie, mult mai imparţial decît olteanul.
- Imposibil! Ăla n-are sînge, ci bulion! - tranşează Geca Zbanţ.
Cred că veterinarul se-află pe-aproape de adevăr. Pentru că materia de pe duşumeaua kicinetei are o splendidă culoare de suc de tomate. Dacă ar fi fost sînge, chiar şi-al Polinei, nu numai al dentistului, ar fi trebuit să se-nnegrească de mult.
- Doctoriţo - zic eu -, am avea nevoie de-o eprubetă, să trimitem la analiză o probă din sîngele ăsta... Mă paşte bănuiala c-ar putea fi altceva, eventual chiar zeamă de roşii...
- Nu-i nevoie de nici un laborator! - prinde Milica ideea din voleu, după care-şi vîră degetul în băltoacă, şi-l duce la nas. Ai intuiţie, grasule, e bulion şi încă, proaspăt!
Încep să-mi recapăt încrederea în neobişnuitul meu simţ de observaţie. Înseamnă, deci, că Polina Ţilimindriu nu-i moartă şi nici asasinată. Dar mă deranjează faptul c-a îndrăznit să-şi prepare proviziile de iarnă tocmai la mine, fără să-mi ceară permisiunea.
Geca Leoveanu nu-i de acord cu concluziile mele. Deşi nu le-am dezvăluit cu glas tare, pesemne că-mi sînt întipărite pe chip.
- Nu-i în regulă, maestre, nu-i chiar aşa... De ce dispăru cu javra aia de felcer, dacă nu făcură nimic altceva decît bulion? Şi de cînd se ocupă dentistul cu arta culinară?
Şi mie mi se pare suspectă dispariţia celor doi. Dar îl liniştesc pe oltean:
- Geca, iubitule, totu-i în cea mai perfectă regulă... Ce nu-nţeleg, e-altceva. În ce-au fiert roşiile? Şi, mai ales, cînd? Dar mai există o posibilitate, tragică din păcate. Cei doi să fi fost realmente asasinaţi, iar sîngele înlocuit cu bulion, pentru încurcarea pistelor...

Pentru a nu pierde timp cu deplasările, luăm hotărîrea colectivă să dormim la "moara dintr-un dud". Nu mai înainte de-a stabili un plan de bătaie. Care-i însă extrem de simplu, aşa cum sînt totdeauna marile idei. Planul îmi aparţine, în liniile sale mari. La prima oră a dimineţii, cînd se deschide iarmarocul, declanşăm o anchetă gigant, cu două obiective: descoperirea căutătorilor de comori, bineînţeles cu comoară cu tot, şi descoperirea celor doi, Polina şi Tulli, care ori sînt presupuşi morţi şi despre care avem toate motivele să credem că-s în plină campanie de preparare a proviziilor de toamnă, ori sînt morţi de-a binelea, ucişi de nişte necunoscuţi, însă pricepuţi la confecţionarea bulionului de roşii. Dublă enigmă!
Geca Leoveanu-Zbanţ, nespus de trist, mi se adresează cu ochi înlăcrimaţi:
- Ce rost are să-i mai căutăm? E-n zadar! Dacă porniră să fiarbă împreună bulionul, înseamnă că se vor căsători... Pompadur e plin de bani, iar Polina vrea să-i demonstreze calităţile ei de gospodină... Mai există o singură nădejde... Scumpa mea Polina nu-i capabilă să prepare nici măcar ochiuri la tigaie...
- Omule, nu te necăji, dacă se căsătoresc, pun rămăşag că nu Polina va fi cea care se va ocupa de bucătăria noului cămin... - îşi dă cu părerea Laie Bîc.
- Dar cine, atunci, că n-au părinţi în viaţă, nici felcerul şi nici Polina?... - se întreabă, pe deplin justificat, Zbanţ. Tot ea, săraca, după cartea de bucătărie pe care i-am dăruit-o de ziua ei!
- Îndoi-m-aş! - declară Iermolai. De astă dată, dacă n-a reuşit să scape din ghearele moaşei, Tulli Pompadur are toate şansele să se califice şi-n arta culinară... Unde danturile joacă un rol din cele mai importante!...
- Asta în cazul în care n-au fost într-adevăr asasinaţi!... - completez eu competent. Ceea ce nu-i deloc sigur, judecînd mai atent lucrurile!

Organizarea dormitorului n-a prezentat cine ştie ce dificultăţi. Cu ajutorul Milicăi, instalăm tripleta de aur a ţaţelor nătăfleţe în dormitorul meu, unde le mai îndesăm şi pe Ioana lui Colarete cu Păuniţa lui Lucereanu. Bărbaţii urmează să fie cazaţi în tindă, la aer, dar lipsiţi de confortul unui pat.
Bineînţeles, dată fiind ora înaintată, aproape miezul nopţii, renunţăm la cina cea de taină, cu atît mai mult cu cît n-avem nimic în frigider, dar nici în cămară (iar, dacă-mi aduc bine aminte, "moara dintr-un dud" nu posedă aşa ceva).

Însă echipele reunite, sleite de vlagă, activează de mult pe teritoriile necunoscute ale somnului.
Cînd să mă tolănesc şi eu, la locul pe care l-am ochit încă de la declanşarea operaţiei, între Laie Bîc şi Geca Leoveanu, mă pomenesc interpelat:
- Frumos din partea matale, grasule! Te-am asistat, am contribuit la organizarea şi cazarea tuturor, iar pe mine m-ai uitat! Eu unde mă culc?
Milica Manzur, cu pleoapele umflate de nesomn şi oboseală, rezemată de pălimarul tindei, mă priveşte plină de reproşuri.
- Hai cu mine, scumpă doctoriţă! - o liniştesc eu, uitînd să-mi cer cuvenitele scuze.
Facem o nouă rînduială în dormitorul femeilor, redistribuind locurile. Unele se mai trezesc, dar pe cele trei ţaţe nătăfleţe trebuie să le deplasăm cu mijloace proprii.
Oricum am suci-o şi învîrti-o, după ce-am aranjat-o pe Milica Manzur la mijlocul imensului pat, una din persoane rămîne cu 75% în afara spaţiului locativ. În cele din urmă, întrucît ţaţa Catariţa doarme ca un buştean, deşi e cea mai pirpirie în talie, o plasăm de-a curmezişul patului, la picioarele partenerelor ei de culcuş.
Fina Frusina, fiind mai lungă decît normalul, o-mpinge mereu, niţel cîte niţel, pînă ce-o dă jos pe biata ţaţă. Norc că dorm amîndouă adînc.
O scol pe Milica, analizăm împreună situaţia şi găsim o soluţie excelentă. O mutăm pe fina Frusina cu picioarele la celălalt capăt al patului. Dacă mai dă din picioare, n-are decît să continue. Pentru că dă în perete. O plasăm la loc pe ţaţa Catariţa, o reinstalez pe doctoriţă şi răsuflu liniştit. Gata. Toate femeile dorm în pace şi onor, sforăind într-un splendid cor. Pe cinci voci.
Sting lumina şi plec să mă culc şi eu. Somnoroase păsărele, noapte bună!
Iar noaptea-i de excepţie, ca-n basme. Luna se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii, stelele îşi mai ard din cînd în cînd filamentele, clipind tremurat, iar eu, aşteptîndu-l pe moş Ene la întîlnire, îmi simt genele lipicioase.
Mai apuc s-aud o bufnitură din dormitorul ocupat de grupul de comando al femeilor, dar nu-mi mai pasă. Ori e ţaţa Catariţa pe duşumea, ori fina Frusina şi-a trecut picioarele prin perete, ceea ce-i mult mai probabil, ştiu precis că şi lor li-i indiferent, întrucît dorm profund şi sănătos, aşa cum îmi doresc şi mie.
Peste noapte, de vreo cîteva ori, am avut impresia că-s vizitat şi mîngîiat de cîteva exemplare canine (sau feline), am mai auzit, sau poate mi s-a părut, nişte zgomote în beci, dar am refuzat să mă las atras în cursă. Cînd m-am trezit, credeam că-s zorile. Dar realitatea cea mai reală trecuse de ora opt.
Mă desprind anevoie din îmbrăţişarea olteanului, care abia consimte să-mi elibereze bustul, spunîndu-mi mereu la ureche: "Polino, mai stai, rămîi lîngă mine, că-i scot dinţii amărîtului ăla de felcer şi-i pun alţii, din tablă ruginită, aşa cum face el cu nevinovaţii oameni de-aici, mai stai, Polino!".
Regret, dar nu mai pot zăbovi în braţele sale. Trebuie să am grijă de organizarea anchetei gigant de la ultragrandiosul iarmaroc ce se desfăşoară pe meleagurile cătunului Colţiilupchii.
Deocamdată, îi mai las cîteva clipe pe vajnicii bărbaţi din tindă, să-şi rumege ca lumea somnul, întrucît mi se pare urgentă trezirea sectorului femei. Poate ne încropesc ceva de-ale gurii. Căci se apropie cu paşi vertiginoşi ceasul breakfastului. Iar rezervele mele alimentare, fiind de mult lichidate, drept să spun, toată nădejdea mi-e în ţaţa Catariţa şi Romaniţă Curentu.
- Cioc! Cioc! - se aude bătînd în uşa dormitorului.
E degetul meu. Dinăuntru, nici un răspuns.
- Bum! Bum! - bat în tăblia de lemn a uşii, de data asta cu pumnul, iar după cîteva clipe, chiar cu amîndoi pumnii.
Deoarece nu receptez vreun semnal corespunzător, intru la idee. Să se fi întîmplat ceva cu femeile? Asfixie colectivă? Sau s-or fi trezit mai devreme, plecînd după merinde.
Îmi iau cordul în dinţi şi deschid puţin uşa.
Nici gînd să fie asfixiate, dar nici trezite. Cînd intru în dormitor, un zumzet înăbuşit, trepidant, de intră în rezonanţă toate obiectele din jur, inclusiv duşumeaua (care-i din lemn de dud) mă învăluie de pretutindeni. Parc-ar fi sute de escadrile de bombardiere grele, ce planează deasupra noastră, aşteptînd clipa lansării rachetelor aer-sol.
Populaţia feminină din odaie sforăie de zor, însă frumos, fără distorsiuni.
Bineînţeles, după cum bănuisem, încă din clipa cînd auzisem bufnitura, ţata Catariţa doarme pe jos, la capul patului. De fapt, singura rămasă în dispozitivul uriaş de dormit al lui Gulliver e numai fina Frusina. Dar nu cum o lăsasem, cu picioarele la perete, ci de-a latul patului. Restul muritoarelor fuseseră evacuate prin diversele colţuri ale încăperii, mai mult ca sigur din pricina zvîcniturilor de picioare, proprii sistemului de-a dormi al finei Frusina.
Îngrozit de cele văzute, remarc totuşi dispariţia doctoriţei. Jenat, dau să mă înapoiez spre uşă, decis să bat în ea pînă voi reuşi să trezesc aceste maşini minunate de zgomot.
- Stai! Unde te duci, grasule?
E glasul doctoriţei. Care răsună ciudat, înfundat. După cum era şi normal. Întrucît, răsucindu-mi capul, o depistez sub patul uriaş, de unde-şi extrage anevoie trupul.
- Ce cauţi acolo, coană Milico? - mă interesez eu.
- Odihna binemeritată, dar văd că nici aici nu se poate. De ce ne trezeşti cu noaptea-n cap? Şi mai mi-eşti dator c-un răspuns: unde plecai?
- Să-i scol şi pe bărbaţi, că ne aşteaptă zi grea...
- Bine. Eu mă ocup de femei, iar matale fă rost de niscaiva merinde. Mi-e o foame de lup...
Pe bărbaţi reuşesc să-i trezesc mult mai lesne. Mai greu e cu dezanchilozarea lor, pentru că toţi acuză înţepenirea ciolanelor şi amorţirea trupurilor.
După ce le sugerez cîteva exerciţii de gimnastică de înviorare - aşa cum mă osîndeau pe mine la Institutul de Endocrinologie, cînd sperau să mă slăbească -, oferindu-mă ca model, îi văd că-mi imită mişcările fără nici un entuziasm.
- Nene Staragică, frate Patruzec, ce faceţi acolo?
Erau singurii care se mişcau mai activ, dar demonstrînd nişte figuri cu totul inedite. Probabil o yoga locală!
- Ne trosnim oasele şi ne mai scărpinăm o ţîră! - îmi răspund salvatorii noştri de ieri.
Romaniţă Curentu, care-a abandonat de mult gimnastica propusă de personalitatea mea, mă întreabă insidios:
- Nu gustăm cevaşilea, tovarăşu creator?
- N-am de nici unele, nene Romaniţă! Nu ştiu ce ne facem...
Barem de-aş mai avea nişte restanţe, ceva biscuiţi dietetici. - Ba eu ştiu ce-o să facem, măi copile!
Ţaţa Catariţa, în pragul uşii, între cina Moşca şi fina Frusina, mă priveşte numai zîmbet.
- În dimineaţa asta, mîncăm la iarmaroc. Au ăia nişte mititei grozavi! Ca să nu mai pomenesc de cîrnăciorii borţoşei, fripţi la grătar şi muiaţi apoi în ardei pisat, de-a dreptul în strachină. Şi, dacă avem noroc, aşa cum ni s-a-ntîmplat anul trecut, poate găsim şi-o păstrămioară de capră!...
Cînd aud ce recită atît de pasionat ţaţa Catariţa, mă străbate un entuziasm neobişnuit, care mă determină să lansez o invitaţie generală:
- Sînteţi musafirii mei! Pe cai!...
- Omule, nu ţi-e bine? Care cai? Nu vezi c-aici nu-i decît nea Dobre? Iermolai Bîc, somnoros, în ciuda exerciţiilor de înviorare, mă priveşte nedumerit. E clar că nu-i funcţionează transistorul. N-a înţeles figura cu caii. Dar nu-i rea nici ideea cu nea Dobre.
- Îl invit şi pe el... S-ar putea să ne fie de folos? Gata, plecarea, nu mai trageţi de timp... Mi-e foame!...
- Şi nouă, tovarăşu creator, ce crezi că ni-i? - mă desfide nea Romaniţă Curentu, eliberîndu-şi de pe acum două găuri la curea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:20 AM | message # 28
28. Iarmarok-and-roll story
Sîntem în cea de-a doua zi după echinox şi soarele blînd de toamnă tîrzie ne mîngîie sufletele. Iar gîndul că vom vizita iarmarocul de la Colţiilupchii, unul din cele mai vechi din această parte a ţării, despre care o auzisem pomenindu-l şi pe madam Nachtigal, la Posada, îmi gîdila plăcut sistemul nervos.
Plasat pe-o toloacă imensă, înconjurată de dealuri cvasimuntoase, iarmarocul se întinde pe-o suprafaţă de cîţiva kilometri pătraţi, unde se-nghesuie, una lîngă alta, tarabe şi căruţe, chioşcuri, corturi din prelate, munţi de varză şi grămezi de pepeni verzi, camioane şi dubiţe, Imeseuri şi Trabanturi, Dacia 1100 şi 1300, autoturisme particulare, dar şi aparţinînd instituţiilor, trimise de directoraşi la cumpărături familiale, panorame, grătare în aer liber, stive de lăzi cu fructe, precum şi zeci de barăci, construcţii temporare, din péfélé sau pal, din materiale plastice sau din scînduri rebutate.
Pesemne că iarmarocul a pornit să funcţioneze încă din zori, deoarece forfota lumii zbîrnîie în surdină ca un bondar, fapt ce denotă stadiul de incipientă întărîtare a spiritelor. De la distanţa la care ne aflăm noi, echipele reunite, avem în faţă imaginea coşmardească a unui furnicar gigantic, în care mişună multidirecţional mii de termite umane.
- Tovarăşu creator, haide, bre, să grăbim pasul, că rămînem nemîncaţi! - mă tot stimulează nea Romaniţă, frămîntat şi dînsul de aceeaşi foame cumplită care mă bîntuie şi pe mine.
Dar mirosurile îmbătătoare, ce răzbat pînă la noi, de mititei şi cărnuri la grătar, de pastramă grasă de capră sau oaie, mă liniştesc imediat.
- Nu-ţi fie teamă, nene Curentule! Nu simţi adierea vîntului, încărcată de balsamurile naturii? - încerc eu să-l cîştig pe nea Romaniţă pentru poezia verbului. Încotro o pornim?
- Luăm bîlciul de la un capăt la altul! - propune ţaţa Catariţa, lingîndu-se pe buze. Începem de la grătarul cu mititei, ăla din umbra frasinilor...
Ideea parcurgerii întregului iarmaroc îmi surîde. Sub pretextul vizitării tuturor barăcilor şi exponatelor, ne putem efectua investigaţia, fără să fim observaţi. Trebuie să fie vreo urmă de-a magului sau de-a celor doi dispăruţi... indiferent de starea în care se află, cadavre ascunse sau ascunşi în viaţă.

În orice caz, trebuie să mărturisesc că meseria de detectiv nu-i chiar atît de uşoară precum citim în romanele poliţiste, unde Lemmy Caution se mulţumeşte cu nişte biete cafele şi "eggs and bacon" sau comisarul Maigret, cu porţia lui de "cocoş în sos de riesling", oferită la domiciliu de scumpa sa soţie. Aici, la iarmarocul de la Colţiilupchii, lucrurile se prezintă infinit mai complex.
Pentru a crea iluzia realităţii, sînt nevoit să mă opresc la fiecare tarabă. Şi din sectorul de stat, dar şi la cele aparţinînd particularilor.
Mai întîi, consumăm vreo treizeci de mititei - pentru că sîntem şi mulţi -, dar nişte mititei de excepţie. Motiv pentru care mai comandăm o şarjă, dar la altă tarabă, ca să nu intre oamenii la idei. Şi aceştia se dovedesc a fi la acelaşi nivel calitativ.
- Întinge-i în ardei pisat! - mă îmbie cina Moşca. Sînt nemaipomeniţi, parc-ar fi făcuţi de mine, zău aşa!...
Deoarece ţaţa Catariţa şi fina Frusina nu pregetă să lichideze întreaga rezervă de ardei pisat din strachina grătaragiului, mă pune sfîntul şi dau ascultare sfatului moaşei generale a satului.
Peste cîteva clipe, mă aflu angajat într-un cross de pomină, mai tare ca 1 000 metri garduri, sărind peste coşuri şi paporniţe, ocolind mese şi grămezi de pepeni, pentru a năpusti la taraba cu răcoritoare, unde strig ca din gură de şarpe:
- Pepsi! Ci-co! Fructonadă! Dar, cît mai urgent!
- Este, tovărăşele, dar s-a isprăvit adinenea! Bere nu poftiţi?
- Orice lichid, numai rece să fie!
- Atunci, vă dau un coniac, că berea trebuie să vină acuşica... Într-o jumătate de ceas, soseşte dubiţa... Iar mai pe seară, aducem ceva de spaimă...

Refac alergarea în sens invers (dar tot cu sărituri peste garduri), în căutarea echipelor pe care le abandonasem temporar, dar şi a unei găleţi de apă.
Îmi arde gura de parcă aş fi pulverizat-o cu un spray conţinînd acid sulfuric. Limba mi se umflă din ce în ce mai vîrtos, avînd tendinţa să ia foc la cea mai mică scînteie.
Noroc că dau peste un camion-cisternă. Un grup de cetăţeni, printre care recunosc şi figura unuia din admiratorii magului, se îndeletniceşte cu umplerea sticlelor. Pe care le recunosc. Sînt sticlele din grota unde-şi avea Gulliver Naiba depozitul de lăzi şi instalaţia de foraj.
Deşi pe flacon stă scris "Ţuică bătrînă", îl înşfac din mîna cetăţeanului care-l umplea la robinetul cisternei. După ce sorb dintr-o suflare întregul conţinut, aproape un litru, constat că nu era vorba de ţuică, ci de apă potabilă, dar cu un lejer miros de poşircă.
Abia după ce-i mulţumesc, înapoindu-i sticla, stau şi mă-ntreb ce învîrt toţi oamenii ăştia din jurul cisternei, de nu-ncetează o clipă să umple sticlele din lăzile dispuse în munţi de stive.
Dar îmi răspund tot singur, presupunînd că iarmarocul n-are canalizare şi că s-a găsit vreun şmecher care se îndeletniceşte cu comercializarea apei (aproximative) din cisternă.
- Omule, nu te supăra, nu mai bea în halul ăsta, c-o să-ţi facă rău! - mă consiliază Iermolai Bîc. Hai la umbră, sub nucii ăia, c-a dat comandă Milica să se frigă o jumătate de capră sub formă de pastramă... După asta, ai să bagi în tine atîta lichid, c-ai să zici că eşti motopompă!
Milica Manzur s-a înşelat amarnic, imaginîndu-şi c-o s-ajungă numai o jumătate de capră. Ieri s-a muncit vîrtos şi oamenii sînt în curs de recuperare. Însă încercarea mea de-a mai cere o şarjă, păstrămioara fiind nespus de fragedă şi grăsuţă, se izbeşte de opoziţia maselor.
- Meştere - mă atenţionează Geca Leoveanu -, mergem mai departe! Stînd pe-un singur loc, n-avem cum să-i mai găsim pe Polina şi pe gangsterul ăla de felcer...
- Măi copile - se-aude şi glasul ţaţei Catariţa -, ţi-am spus că mi s-a făcut de cîrnăciori... Mai bine luăm pastrama cu noi, s-o avem acasă, pentru diseară...
Nea Gheorghe al lui Staragică, susţinut de Ioana lui Colarete, Păuniţa lui Lucereanu şi Patruzec numai că nu aplaudă iniţativa nătăfleţei. Cina Moşca şi fina Frusina, mai operative, au şi-nfăşurat jumătatea de capră într-o bucată uriaşă de sac de hîrtie.
Nu-mi rămîne decît să plătesc consumaţia, spre satisfacţia vînzătorului care şi-a făcut planul pe toată săptămîna.
După ce-am lichidat stocul grătargiului cu cîrnăciori, de-a fost nevoit, bietul om, să-şi închidă temporar taraba, ne deplasăm în continuare spre mijlocul bîlciului.
Pe cînd trag cu ochiul în toate părţile, sperînd să dau de vreo urmă a magului sau măcar a celor doi decedaţi, grupul de comando mă tîrăşte în direcţia unei barăci mai încropite, de unde se-aude muzică populară. Dar care nu-i executată de-un taraf, cum îmi imaginam, ci de un magnetofon cu cinci difuzoare.
- Fii atent, grasule! - mă avertizează Milica. Îl vezi?
- Pe cine? E Gulliver pe-aici?
- Nu! În schimb, ai posibilitatea să-l vezi la lucru pe Lae al lui Parşolea... - mă asigură doctoriţa.
La taraba centrală a barăcii, Parşolea se aferează descărcînd lăzi cu sticle, pe care le ascunde sub tejghea. Dubiţa, peste drum de tarabă, mi-e foarte cunoscută, mai ales după ondularea tablei de la caroserie. Iar lăzile cu sticle, aşijderea. Sînt aceleaşi din grota Guşteriţei.
Imediat iau măsurile de rigoare. Pentru că, acum sînt mai mult decît convins, ne aflăm pe urmele comorii. Ne aşezăm cu toţii la masa pe care am împlinit-o din patru măsuţe mai mici, strîngînd scaune de pe unde găsim. Ne aşezăm şi aşteptăm. Oricît s-ar face Parşolea că nu ne cunoaşte, nu-i reuşeşte pasienţa. Deoarece cina Moşca, fără să mă consulte, răcneşte la el:
- Mă Lae, ia fă-te-ncoa!
Responsabilul cooperativei, care amenajase cu prilejul iarmarocului o baracă pentru desfacerea produselor alimentare, în chip de restaurant popular, sau "birt", cum i se zicea pe vremuri, se deplasează spre noi, dizolvînd în zîmbetul său forţat două kilograme de miere (şi-aia falsificată). Ne salută obsecvios, de parcă l-ar fi cuprins bucuriile la văzul nostru:
- Să trăiţi, sarumîna, cină Moşca! Ce mai faceţi matale? Care-i porunca?
Cina Moşca îl cîntăreşte din priviri, apoi, iarăşi fără să mă consulte, îi transmite comanda:
- Dacă eşti tot atît de isteţ, precum erai cînd te-am adus pe lume, să ne faci o salată de roşii, cu ceapă multă, ardei gras şi usturoi, iar deasupra să-i razi o juma de kil de telemea de oaie... C-am mîncat atîta sărătură, încît ni s-a argăsit beregata! Ai roşii? Că sîntem cam mulţi!
- Cum să nu, cină Moşca! Aseara am făcut şi bulion şi mai am încă zece lăzi, aduse de la Cîmpina... Imediat dau dispoziţii!
Cînd aud de bulion, mi se luminează imediat mintea. E clar. Sîntem pe pistă... Lăzile sînt aici, în dosul barăcii... Bulion a făcut... Precis că-i şi Parşolea amestecat în enigmaticul asasinat de la "moara dintr-un dud".
În vreme ce examinez dispoziţia barăcii-birt, la care lumea nu se prea înghesuie datorită, probabil, aspectului pretenţios, bomba posedînd mese cu hîrtie, observ o activitate intensă în spatele dubiţei. Cîţiva indivizi descarcă ultimele lăzi, după care TV-ul pleacă în trombă, acoperindu-ne de praf. Dar insuficient ca să nu-l observ la volan pe celebrul motociclist Tiţu Margiolea, bufetierul din Adîncuri.

Pe la două şi jumătate, după ce s-a ales praful de ligheanul cu salata de roşii, preparată conform reţetei furnizată de cina Moşca, după ce Geca Zbanţ a mai solicitat o nouă ladă cu sticle de bere şi nişte crenvurşti, destul de suspecţi ca aspect, avînd o culoare ce te făcea să-i consideri mai curînd ciuşti verzi, iar Milica l-a îndemnat pe Iermolai Bîc să comande un muşchi de vacă la grătar, stropit cu unt proaspăt, ca să i se mai "taie" - bineînţeles, totul pe socoteala mea, fiind invitaţii mei de onoare -, pe ţaţa Catariţa a-nceput iarăşi s-o împungă amintirile.
Cu privirile pierdute în negura timpului, îngînă încet un cîntecel, pe care nimeni nu-l putea auzi.
Între timp, dubiţa a mai efectuat două transporturi de lăzi cu sticle. Parşolea a pus mîna, alături de ajutoarele lui, muncind ca un apucat. Probabil că-i retribuit în sistemul cu remiză, mă gîndeam eu.
Pe la patru (şi ceva mărunţiş), după ce-am achitat nota, în care Lae al lui Parşolea mi-a trecut, mai mult ca sigur, şi bulionul de-aseară, dacă nu şi alte provizii de iarnă, apreciez că respir greu. Nu din pricina socotelii umflate, care mi-a dezumflat portofelul, ci datorită abuzurilor alimentare la care am fost incitat de bunii mei prieteni, printre care se află şi-un doctor şi care mă presează pe cord.
- Coană Milico - îi suflu la ureche doctoriţei -, mobilizează lumea la o plimbare prin iarmaroc, că eu nu mă-ncumet, fiindcă risc să fiu considerat scîrţan. Şi-n afara de asta, nu vreau să atragem atenţia căutătorilor de comori, pentru faptul că lăzile din peşteră, nu ştiu dacă ai observat şi matale, sînt aici şi continuă să sosească mereu, în proporţie de masă... N-ar fi rău să ne mişcăm puţin... Cu mîncarea asta, n-apucăm zile multe, doar eşti în branşă: colesterolul, tensiunea arterială, dispesiile gastrice şi-atîtea alte plăceri care ne aşteaptă... Hai s-o tulim!...
Iermolai Bîc, plin de bere ca un ţîfoi, încît ţîşneşte năduşeala din el ca dintr-un aspersor, mă interpelează:
- Omule, nu te supăra, ziseşi ceva de Tulli?
- Nu. Dar ce-i cu el?
- Păi, trebuie să fie pe-aici... fiindcă văd...
- Unde-i, că-l mănînc! - răcneşte deodată Geca Zbanţ, congestionat ca un parizer învechit. Unde-l văzuşi? Spune-mi, să-l sfîşii cu dinţii, să vadă el ce-i aia dantură de oltean!...
- Deocamadată, omule, va trebui să te mulţumeşti numai cu "Trabant"-ul lui... Uite-l colo! În definitiv, poţi să muşti şi din el, că-i masă plastică...
În mai puţin de-o secundă, Geca Leoveanu dispare din cîmpul nostru vizual. Peste un minut, reapare. E palid, gîfîie şi asudă. Aproape că se bîlbîie cînd ne comunică:
- Ma... Maestre! E... e chiar "Tra-trabant"-ul Pompadurului... Pom-pom-pompadurul, însă, nu-i nicăiurea... Vrusei să-i fac praf maşina, dar nu fuse cu putinţă, e plină cu lăzi şi sticle pînă şi pe portbagaj! Dar îl aranjai pe nefericitul ăsta de Pom-pom-pom... Pompadur! Să-l văd cum mai pleacă... Acuma-i pe geantă, în pom... pom... pom...
- ...padur! - completez eu, pentru a-l scoate din dificultate pe superemoţionatul oltean.
- Nu, maestre, în pom-pom! Adică, în plop! Găoacea aia de maşină arată ca şi "Bombiţa" matale...
Nu-l mai ascult. Deoarece, dacă se adevereşte că-i vorba de maşina dentistului, înseamnă că nu-i mort şi-atunci mi se prăbuşeşte ipoteza. Tîrînd după mine ambele echipe, mă-ndrept spre locul unde zărisem şi eu, parcat, un vehicul vagamente asemănător cu tărăboanţa dentistului.
Încărcată cu lăzi, atît înăuntru cît şi-n exterior, "maşina" arată satisfăcător. Cel puţin, după părerea mea, care-s destul de autorizat în materie.
În afară de anvelopele lăsate pe geantă, nu observ nimic notabil. Decît, cel mult, faptul că lăzile aparţin aceluiaşi depozit din peştera Guşteriţei.
- Ce i-ai făcut, domnule? - îl întreb excedat pe Zbanţ, care-i în culmea bucuriei.
- I-am dezumflat cauciucurile, i-am zvîrlit ventilele şi... şi...
Iar începe să se bîlbîie. Aşa că-l ajut:
- Şi?
- Şi i-am spart trei sticle!
- L-ai nenorocit! Aşa-ţi închipui că l-ai nenorocit, spărgîndu-i trei sticle? - îmi manifest eu dezamăgirea. M-aşteptam să mi-l aduci aici, legat, împreună cu complicii...

Peste vreo jumătate de ceas, ne topim din raza "Trabant"-ului. În primul rînd, pentru că dentistul refuză să-şi facă apariţia şi, în al doilea rînd, pentru a nu atrage atenţia eventualilor săi acoliţi... Pentru că-i clar. Dacă trăieşte, înseamnă că-i vîrît şi el în "afacerea comorii din peşteră"... Plus omorîrea Polinei.
Pentru prima oară, văd şi eu, la un iarmaroc, jocuri distractive de tip nou, în afara celor tradiţionale, care, pe vremea mea, se chemau "roata lumii", "căluşeii", "lanţurile", "uite leul, nu e leul" etc. Acum citesc firme scrise într-o limbă nouă, cel puţin pentru viitoarele victime de la Colţiilupchii. "Bowling mecanic", "Flipper", "Rotamin", "poker-ball" şi multe altele, aşa cum întîlnisem doar pe teritoriul autonom al jocurilor de la Mamaia, Neptun, Olimpia şi alte localităţi limitrofe.
Babelor le scînteie ochii. Cînd mi-amintesc ce m-a costat, odată, la Sinaia-Cumpătu, o scînteiere similară, în faţa unui "poker-mecanic" (sau "şaibă", cum îi spuneau aborigenii), demarez rapid spre alte barăci distractive, poate mai puţin costisitoare.
Dar nici aici n-am şanse. Prima baracă ieşită în cale, spre nenorocirea unora dintre noi, reprezintă de fapt o arenă în aer liber (dar acoperită), pe care circulă demenţial, ciocnindu-se, scăpărînd din trolee, zeci de carturi electrice.
Entuziasmul ţaţelor depăşeşte orice limită.
- Cină Moşca - strigă ţaţa Catariţa -, neapărat trebuie să-nvăţ a mîna automobilul, mai cu seamă dacă plec în Australia, la doctorul Priciu... Haidem, să nu mai zăbovim!...
Fără să mai aştepte eliberarea biletelor, toată lumea se avîntă în motocarturile electrice, cu excepţia mea, care mă tîrgui cu responsabilul stabilimentului de distracţii contemporane.
Nici nu ştiu cine le-o fi instrumentat pe ţaţe, dar sînt primele care reuşesc să pună în mişcare diabolicele maşini...
În disperare de cauză, dar şi pentru a supraveghea desfăşurarea evenimentelor, sui şi eu la volanul unui electrocart. Nefiind proiectat corespunzător, agregatul se turteşte lejer, dar totuşi rezistă. Curentează niţel, fără să exagereze, aşa că demarez în trombă, intrînd imediat în coliziune cu maşina "mînată" de ţaţa Catariţa.
Din pricina impactului, mă izbesc cu fruntea de minusculul volan, iar ţaţa Catariţa se pomeneşte catapultată din scaunul ei, efectuînd un zbor planat de vreo cîţiva metri, dar la mică altitudine, pentru ca apoi să aterizeze în braţele unui individ aflat însă în alt electrocart.
Năucit total, cetăţeanul încearcă să se desprindă din braţele ţaţei. Baticul bătrînei i-a învăluit capul şi conduce în beznă, nevăzînd încotro îşi îndreaptă bolidul.
- Cină Moşca, fină Frusino, săriţi, că mă fură tîlharul! - urlă ţaţa Catariţa, trăgînd de capătul baticului, care se înfăşoară din ce în ce mai strîns în jurul gîtului personal al necunoscutului... Dacă află doctorul Priciu, nu mă mai ia de nevastă!...
Laie Bîc şi Geca Leoveanu, alertaţi de răcnetele Catariţei, pornesc vertiginos în direcţia respectivă, strecurîndu-se printre nenumăratele maşini scăpate de sub controlul şoferilor panicaţi de eveniment. Ajung urgent în apropierea cartului cu doi pasageri, care navighează în derivă şi reuşesc s-o extragă pe ţaţa Catariţa din braţele nevinovatului cavaler mascat.
Operaţie destul de dificultoasă, apreciez eu, avînd în vedere că ţaţa Catariţa nu acceptă să-şi abandoneze baticul. În sfîrşit, acesta se rupe, dîndu-ne posibilitatea să-l admirăm în toată splendoarea pe şoferul iadului.
- Brişcă! - se-aude deodată, pe mai multe voci, un strigăt colectiv, emanat de glasurile reunite ale echipelor noastre.
Căci, el era!
Dîndu-şi seama că-i în atenţia generală, Brişcă sare din electrocart şi demarează pedestru printre maşini, într-un slalom de care nu l-aş fi crezut capabil. Pesemne că, astăzi, patronul nu i-a mai administrat misteriosul elixir. Altminteri, ţinînd seama de starea lui Brişcă, aproape permanentă, de suprasaturaţie alcoolică, avea toate şansele să moară electrocutat, în atmosfera îmbibată de electricitate a arenei autodromului.
Catariţa, care şi-a recăpătat cartul, porneşte în urmărirea lui. Geca, Iermolai, Milica, precum şi toţi ceilalţi membri ai grupului de comando, spre disperarea bieţilor oameni veniţi aici să se amuze, organizează o cursă demenţială, mai tare ca-n "Filiera franceză".
Brişcă evoluează ca un acrobat din cei mai calificaţi, sărind peste capetele oamenilor, încălecînd din zbor carturile electrice, agăţîndu-se ca Tarzan de troleurile maşinilor, mai curentîndu-se din cînd în cînd, dar fără să reuşească evadarea din încercuirea urmăritorilor.
- Stai tu, încroşnatule, că te-nvăţ eu minte să te dai la mine! - ţipă strident ţaţa Catariţa.
În cele din urmă, nemaiavînd altă scăpare, nefericitul încearcă să se agaţe de tavanul din plasă metalică, care se află deasupra capetelor noastre, dar care-i şi încărcat de curent, fiind sub tensiune.
- Aoleoooo! Aoooleooo! - rage bietul Brişcă, străbătut de volatajul reţelei, scălămbăindu-se ca un clovn, demonstrîndu-ne nişte figuri de gimnastică, absolut insolite.
Noroc că responsabilul autodromului întrerupe curentul, săltînd heblul de comandă.
Brişcă, o dată cu întreg parcul auto, înţepeneşte. Încetează să se mai bîţîie, după care se prăbuşeşte peste electrocartul aflat sub el. Care, spre nefericirea mea, e cel şofat de subsemnatul.
Peste cîteva clipe, eliberîndu-mă de sub corpul accidentatului, îl aşez pe locul meu şi vreau să-i dau primul ajutor. Dar nu mai e nevoie, pentru că Brişcă începe să vorbească:
- Chemaţi-l pe conu' Gulliver, să mă scape din iad!
- Nene Brişcă, stai blînd, c-aici nu-i iadul, dar nici raiul! - îl liniştesc eu. Te afli printre cunoscuţi... Spune-ne nouă ce vrei?...
Invitaţi insistent de responsabil să părăsim autodromul, că-i deteriorăm planul de încasări, îl iau de braţ pe Brişcă, îl ghidez pînă în afara incintei şi-l aşez pe scaunul de la pupitrul electronic de comandă, bineînţeles cu permisiunea amabilului diriginte al carturilor, care-şi repune în mişcare autodromul.
Împrejmuit de membrii echipelor noastre, Brişcă recuperează.
Făcînd un semn cu mîna, dau pritenilor mei de-nţeles să păstreze tăcere, căci purced la interogatoriul acolitului lui Gulliver.
- Unde-i domnul Gulliver Naiba? - îl întreb direct pe Brişcă.
- Umblă creanga prin iarmaroc! - declară acesta, destul de nerespectuos, după părerea mea, la adresa patronului său.
- Şi ce caută? - îi pun eu întrebare încuitoare.
- Pe dracu'... adică, pe domnul Tulli...
- De ce? - insist, deoarece am impresia că-s pe calea cea bună.
- Pentru că s-a pierdut, s-a rătăcit... Iar esenţa devină se află la el... Domnul Gulliver e supărat foc... Fără esenţă, nu mai poate face minunea cea mare!...
- Măi, nea Brişcă, poate vrei să spui esenţă de vin...
- Nu! C-aşa-i zice dimnul Tulli: esenţă devină!
- Nu cumva, esenţă divină?
- Ăsta-i cuvîntul! - oftează uşurat Brişcă, transpirînd din belşug. Devină, nu de vin...
Acum încep eu să năduşesc. Dar nu mă dau bătut:
- Şi matale ce făceai la autodrom, gonind cu maşina electrică?
- Păi, tot pe domnul Tulli îl căutam şi eu... Că mi-a poruncit conu Naiba, să văz unde-i maşina dentistului... Şi mi-am zis că s-ar putea să fie aici, printre automobilele astea, că-i nebun după maşini!
- Bine, şi dacă-l găseai aici, unde-i duceai răspunsul domnului Gulliver?
- La hambarul cu puşti!
- Acasă, la dînsul? Ascunde arme în hambar?
Brişcă se uită la mine de parc-aş fi un extraterestru sau, în cel mai bun caz, numai arierat mintal. Îşi duce apoi arătătorul la tîmplă, imprimîndu-i o mişcare lentă de înşurubare. Abia după ce ia cuvîntul, înţeleg semnificaţia gestului:
- Domnule, matale eşti cam tralala! Păi, unde să încapă atîta lume? Că toţi vor să tragă la ţintă... Hambaru-i la marginea iarmarocului... Dai un leu şi tragi o dată... Dacă nimereşti ursul, primeşti cinci lei... Dacă nimereşti în tovarăşul responsabil cu puştile, nu mai primeşti nimic... c-aşa am păţit eu... Ba m-a şi înjurat...
Acuma sînt în posesia unei informaţii excepţionale, capitale. Ştiu unde-l pot găsi pe Gulliver Naiba. Deci, nu mai încape nici o îndoială, unde-i Naiba, tot acolo trebuie să fie şi comoara. Pentru convingerea echipelor, insist cu încă o întrebare suplimentară:
- Şi domnul Gulliver trage la ţintă?
- Aş! Trage apă la sticle, din cisterna cumătrului Cambur, care lucrează la oraş, unde stropeşte străzile...
Mă adresez prietenilor mei, emoţionat de vestea aflată, dar şi nedumeriţi în acelaşi timp, întocmai ca şi personalitatea mea:
- Fraţilor, pe cai! Direcţia: "hambarul" cu puşti.
Numai Geca Leoveanu-Zbanţ nu-i de acord:
- Starăţi niţel şi nu mînaţi! Ia spune-ne, măi Brişcă, fiindcă altminteri mă supăr, domnul Tulli, bată-l Dumnezeu, cînd se rătăci, fu şi domnişoara Polina cu el?
- Nu ştiu! Zău că nu ştiu... Că dînsa-i rătăcită de mult!
Considerînd afirmaţia lui Brişcă drept un afront adus persoanei iubită, Geca Zbanţ nu se mai poate stăpîni şi dă să-l îmbrîncească. Bineînţeles, nesuportînd violenţele, intervin instantaneu. Dar, interpunîndu-mă între cei doi, mă sprijin, fără să vreau, de tabloul de comandă electronică al autodromului.
Un trăsnet cumplit, urmat de-o bubuitură la acelaşi nivel, plus o lumină orbitoare, al cărui rost nu-l pricep, deoarece sîntem în plină nămiază, izbucnesc toate trei deodată. Izolaţiile electrice, probabil insuficient lăcuite, încep să scoată un fum plăcut mirositor, cu vagi arome de ulei de in.
Bineînţeles, întreg parcul de carturi al autodromului rămîne imobilizat, zecile de cetăţeni asaltîndu-l pe responsabilul năucit de cele întîmplate, cu cereri imposibil de satisfăcut. Vor banii îndărăt.
- Bine, oameni buni, păi v-aţi plimbat, v-aţi distrat... Ce mai poftiţi? Avem o pană de curent... Mîine se repară şi iarăşi o să vă daţi în bărci...
Lumea nu-i de acord. Murmură, începe să strige:
- Banii! Sau bilete pentru mîine...
Reuşim să plecăm din incinta autodromului în bune condiţiuni, după ce, bineînţeles, instalat la casa responsabilului, înapoiez banii cetăţenilor. Dar, din portofelul meu... Asta, numai provizoriu, restul devizului de reparaţii urmînd să-l achit mîine, cînd va sosi echipa de intervenţii de la Cîmpina. Totuşi, sînt nevoit să constat un lucru extrem de curios: capacitatea autodromului e mult mai mare privită dinăuntru decît dinafară. Pentru că, făcînd socotelile, observ c-am plătit peste treizeci de bilete, în vreme ce aş fi putut jura că nu-i posibil să-ncapă în arenă mai mult de cincisprezece-douăzeci electrocarturi...
Brişcă, deoarece încă nu şi-a revenit de pe urma electrocutării, rămîne în posesia gestionarului, ca garanţie. Dar, numai pînă mîine...
- Am zis eu să ne urcăm pe cai şi să plecăm la tir, dar văd că nu mai am bani... Trebuie să mă duc la "moara dintr-un dud"...
Propunerea nu-i reţinută de colectiv, iar Iermolai Bîc se oferă:
- Îţi împrumut eu cinci sutici... N-ai auzit ce-a spus Brişcă? Dai un leu şi tragi o dată...
- În cazul ăsta - opiniez eu -, douăzeci de lei sînt mai mult decît suficienţi!
- Dar după aia, nu trebuie să gustăm şi noi ceva, să ne mai prindem sufletele? - declară forestierul, aprobat de întreg colectivul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:21 AM | message # 29
29. Maşinării de tocat leuşteni: bowling, poker mecanic, flipper, căluşei... şi alte maşinaţii

Părăsim autodromul, oarecum deconcertaţi. Dar şi intrigaţi. Ce dumnezeu trage Naiba la sticle, din cisterna gospodăriei comunale? Chiar apă?
Neapărat, trebuie să anchetăm situaţia la faţa locului, drept care ne îndreptăm în direcţia indicată de Brişcă, spre baraca de tir. Însă deplasarea masivului nostru grup se petrece în condiţii extrem de complexe.
Populaţia bîlciului a sporit sensibil, aproape dublîndu-se, dacă nu chiar şi mai mult. Nenumăraţi oameni au venit direct de la lucru, să-şi facă aprovizionarea de iarnă. Însoţiţi de neveste, soacre, copii şi nepoţi, gineri şi nurori, naşi şi cumetri, şefii de familie vizitează fiecare baracă, fiecare stand al producătorilor sosiţi de la cîmpie, fiecare gheretă a Centrocoopului.
Bineînţeles, nimeni nu cumpără încă nimic, pînă nu dă un ocol complet al iarmarocului, pentru a depista varza cea mai frumoasă, cartofii cei mai mari, sfeclele cele mai dolofane.
Zeci de camioane, căruţe, dube şi alte mijloace de transport marfar continuă să invadeze bîlciul, sosind cu tone de roşii pentru bulion, gogonele pentru murături, aparate de radio şi televiziune, pînzeturi şi stofe, confecţii şi mezeluri, mere, pere şi nuci, din cele timpurii, biciclete, motorete, maşini de cusut şi de călcat, un imens magazin universal în aer liber.
Muntenii descinşi din părţile Ardealului, mari meşteri în prepararea afumăturilor, descarcă din desăgile lor şunci întregi cît roata unui "Trabant", hălci de slană dată cu boia şi afumată, cîrnaţi ruginii, groşi şi strălucind de grăsime, tobe şi cartaboşi, tot ce ne poate furniza porcul, cel mai drag prieten al omului în prag de iarnă.
Spre surprinderea mea, deşi sîntem ghiftuiţi ca nişte ţîfoi, observ în ochii unora din însoţitorii mei scînteieri din cele mai bizare. Că n-or fi rîmnind la cîrnaţuri şi slane!
Dar nu-i las pradă ispitelor, ci-i rog să silească la drum, deoarece avem toate şansele să-l pierdem pe Gulliver Naiba.
Totuşi, ni se ivesc în cale fel şi chip de drăcovenii, în jurul cărora lumea dă buluc, iar ţaţele nu se pot stăpîni a nu-mi pune întrebări interminabile, care duc toate la unul şi-acelaşi lucru, anume cum să facă să-şi încerce şi ele norocul la jocurile mecanice, dar de hazard.
La ghereta cu "bowling", cina Moşca şi fina Frusina îmi fac praf, pe puţin, vreo patruzeci de lei. Noroc că se-ncinge prea mult motorul agregatului şi responsabilul întrerupe distracţia, pînă se mai răceşte entuziasmul mulţimii.
- Măi copile, hai să mai stăm o ţîrîşică! - mă roagă ţaţa Catariţa. De ce să tragă numai ele la bile? Eu nu mi-s om?...
O conving să ne deplasăm mai departe, după ce-i promit o haltă la "pokerul mecanic".
Sinistră idee!
În clipa cînd zăresc aparatele, prietenii mei se instalează imediat la rînd. Iar după ce le dau monede de-un leu, pentru care a trebuit să schimb la casă o hîrtie de-o sută, încep să tragă cu toţii la "şaibă". Se bucură ca nişte copii, mai ales cînd le ies cîştiguri de doi lei, şase sau chiar zece.
Ca o culme, ţaţa Catariţa trage trei aşi şi agregatul începe să ţăcăne ca o mitralieră, turnînd în căuşul metalic cîştigul cel mare, de 200 de lei. După ce numărăm banii, constatăm unele defecţiuni în sistemul electronic al maşinii, deoarece găsim numai 182 monede.
- Îi jucăm pe toţi - strigă entuziasmată ţaţa Catariţa, împărţind cîştigul tuturor membrilor echipei, dar păstrîndu-şi pentru sine partea leului -, îi jucăm pe toţi, pînă-i sărăcim, fir-ar să fie ei de americani!
Milica Manzur, care joacă împreună cu Iermolai Bîc, dar pe banii mei şi-ai ţaţei Catariţa, trage cu schimbul de maneta diabolicei maşini. Din cînd în cînd, exclamă de ne ţiuie urechile:
- Am cîştigat! Am cîştigat şase lei! Formidabil! Mai dă-ne zece lei, nene maestrule, şi după aia plecăm!
Nea Gheorghe a lui Staragică joacă de unul singur. Concentrat, bagă leul şi priveşte încordat la figurile tabloului de cîştiguri. Se hotărăşte greu. Să scoată trei rigi sau trei dame? Nu vrea să pară lacom... În cele din urmă, se decide, înşfacă maneta cu amîndouă mîinile, ca pe-o coadă de baros, şi trage, icnind. Roata tamburului se-nvîrteşte zgomotos, parcă sărită de pe bile, iar cînd se înţepeneşte, Staragică răcneşte în culmea încîntării:
- Am ghicit-o! Ştiam că n-o să iasă nimic! Dar acum, îi nenorocesc, mai vîr un leu şi-mi scot toţi banii, treizeci de lei în cap!...
Ioana lui Colarete, femeie cu grija banului, îi dă cîte un leu lui Patruzec, să joace pentru ea. Bărbatul, încălzit de febra aurului, trage în disperare "la şaibă", convins că va da lovitura cea mare. Însă, de fiecare dată, dă cîte un leu.
Larma cea mai spectaculoasă are loc în jurul maşinii la care "lucrează" fina Frusina. Vajnica ţaţă a atras în preajmă-i majoritatea clienţilor din baraca hazardului. De cînd s-a îmbogăţit cu banii oferiţi de ţaţa Catariţa, nu se mai uită la leu. Introduce moneda, trage delicat, de parcă i-ar fi teamă să nu demoleze instalaţia, şi aşteaptă plăcuta rafală de mitralieră. Ţăcăne mecanismul atît de cumplit, încît mă întreb dacă fina Frusina mai are unde să-şi ţină monedele.
Deoarece mi-am terminat mărunţişul primit de la ţaţa Catariţa, mă îndrept şi eu spre ciorchinele de oameni adunaţi lîngă Frusina. Ovaţiile care izbucnesc, o dată cu sosirea mea, anunţă un nou cîştig:
- Iar a scos trei aşi!
- Şi mai înainte a tras de două ori cîte trei crai!
Dispozitivul ţăcăne în disperare, păcănind ca ţeava de eşapament a unei motociclete de curse.
După ce izbutesc să răzbat prin îngrămădeală, o-ntreb pe fina Frusina, cu gîndul să-i atrag atenţia că norocul e orb şi nu ţine cît lumea şi c-ar fi bine să-şi ia banii, să mai avem de unde plăti şi alte distracţii.
- Cît ai cîştigat, fină Frusino?
- Mult, tovarăşu creator! - gîfîie ea, fericită.
- Cît?
- Nu ştiu, că nu văd bine ce scrie acolo!
- Ai jucat înainte, fără să-ţi iei banii din căuş?
- Da. Ce să mai stau să-i număr... Lasă-i să se strîngă!...
În timp ce maşina ţăcăne, numărînd mecanic pînă la 200, atît cît se cuvine pentru cei trei aşi, mă plec să citesc suma înregistrată pe indicator. Paralizez. 650 lei!
- Gata, ţaţă Frusino! Ajunge! Să nu-l mîniem pe bunul Dumnezeu! Luăm banii şi plecăm... Ştii matale unde...
În acelaşi timp, se opreşte şi dispozitivul de zgomot. Îi cer ţaţei batista, care-i cît un prosop, să turnăm banii în ea, şi vîr mîna în bunkerul unde s-au adunat monedele. Numai să ţină batista, că trebuie să fie la vreo cinci kile de metal.
Mîna, însă, mi se înţepeneşte. Pentru că nu simte nimic metalic. Căuşul e gol, pustiu, vid...
Scandalul pe care-l provoacă fina Frusina e de groază. Responsabilul tremură gelatinos, încercînd să spună ceva.
- Unde-s banii mei, hoţule? - orăcăie fina Frusina.
- Dumneata ştii să citeşti? - reuşeşte în cele din urmă să îngaime bietul cetăţean.
- Cum să nu!
Nu pricep ce urmăreşte individul. Mă uit şi eu la tablou: trei aşi de toată frumuseţea!
Responsabilul, care mi-a urmărit direcţia privirii, mă atenţionează:
- Citeşte mai sus, dolofanule! Mai sus! Ce scrie acolo?
Fără să vreau, mă aud silabisind:
- De... fect... Defect!
Mi se face o milă cumplită de fina Frusina, dar şi de banii perduţi. Nu cei pe care ar fi trebuit să-i numere maşina, ci de monedele, multe, pe care le-a înghiţit.
Fina Frusina, nedumerită de tristeţea mea, mă întreabă blînd:
- Tovarăşu creator, ce s-a-ntîmplat? Am cîştigat prea mult şi nu-i voie? Sau nu mai are hodoroaga asta de melniţă bani?
A fost nevoie tot de intervenţia mea, care nu suport violenţele, să-l apăr pe responsabilul maşinilor de vindicta publică. Am reuşit, doar cu cîteva vînătăi la braţul stîng, să potolesc năvala mulţimii, ascunzîndu-l în spatele meu. Iar braţul vătămat era tot proprietatea mea.
Cînd am părăsit "pokerul mecanic", cu vreo patru lei din cei o sută, m-am gîndit că-i mult mai uman celălalt poker. Mai ales dacă nu-l joci pe bani, ci pe fasole. Dacă ai carte bună, te poţi alege şi cu-o cratiţă de iahnie...

La baraca "flipperelor", ne-am distrat mult mai frumos. Adică fără emoţiile unor cîştiguri datorate hazardului. Căci bani tot am dat. Dar din cealaltă hîrtie de-o sută. Şi tot în monede de-un leu. Însă ţaţa Catariţa, care nici nu vedea prea bine, dobîndise o asemenea îndemînare, încît nu mai vroia să părăsim localul, pînă ce nu va atinge suma de 100 000 puncte.
Noi, ceilalţi, care deşi vedeam perfect, mai cu ochelari sau fără, n-am reuşit decît s-atingem suta. Dar, de lei... Şi iar am plecat mai departe. Cu speranţa că, de astă dată, nu ne vom mai opri decît la hambarul cu puşti. Unde, dacă vom avea noroc, poate că-l vom surprinde pe domnul Gulliver Naiba în exerciţiul funcţiunilor sale magice, dar şi-n acelea, mai noi: deturnător de comori.

După-amiaza frumoasei zile de septembrie începe să se deterioreze. Ori din pricina îmbulzelii, ori din cauza aventurilor comise cu stomacurile supraîncărcate, simţim că ne topim de căldură. Timpul improbabil, aşa cum fusese prognosticat pentru întreaga lună, virează spre aspectul celor mai toride zile din iulie, cînd se înregistrează 36 de grade Celsius, în locul celor opt fronturi de ploi anunţate, dar care nu se prezentaseră.
Curg apele pe noi, de parcă am fi la baia de aburi. Batistele fiind de multă vreme transformate în biete otrepe şuroind de sudoare, sîntem siliţi să oprim, din zece în zece metri, la chioşcurile de răcoritoare. Care răcoritoare, gheaţa absentînd cu desăvîrşire, sînt un soi de ceaiuri calde, dar gazoase. Asta, în cazul fericit cînd mai există Pepsi, Ci-co sau alte improvizaţii locale, îmbuteliate.
Însă microgestionarii gheretelor, plini de iniţiativă precum şi de milă faţă de populaţia însetată, fabrică la faţa locului, din apă potabilă şi diverse siropuri inidentificabile, cele mai originale răcoritori. Absolut nenocive. Fără de care nu şi-ar mai putea economisi banii pentru o Dacie 1300.
Microgestionarii, nefiind străinaşi, ci recrutaţi din forţele locale, de pe la Cîmpina, Breaza sau Ploieşti, sînt cunoscuţi de-ai prietenilor noştri, domiciliaţi în Colţiilupchii.
Profit de împrejurare şi, la fiecare pahar băut, întreb mereu:
- Nu l-aţi zărit cumva pe Gulliver Naiba?
- Cum să nu! Adinenea a trecut pe la noi...
Din răspunsurile colectate la cel puţin cincisprezece chioşcuri, ar rezulta că Naiba îi dă o mînă de ajutor responsabilului cooperativei, Lae al lui Parşolea, care asigură aprovizionarea gheretelor, servindu-i drept curier itinerant.
Însă, de la alte zece tarabe, aflate în subzistenţa unor organe comerciale exterioare, aflăm că bătrînul se afla la baraca de tir.
Astfel, reuşim să fim complet derutaţi, însă şi cu încă o hîrtie de-o sută, "măritată". Sîntem mulţi, însetaţi şi dornici de informaţii detectivistice...
Pe măsură ce ne apropiem de baraca de tir, ne întîmpină rafale de împuşcături, din ce în ce mai intense.
- Ce de lume, omule! - se cruceşte verbal Iermolai Bîc.
Într-adevăr, mulţimea ce se-nghesuie în jurul "hambarului cu puşti" întrece orice aşteptări.
- Machea or mai fi locuri? - devine Geca Zbanţ neliniştit. Ce mă fac? Neapărat trebuie să pun mîna pe-o puşcă... Şi, dacă-i pe-acolo nenorocitul ăla de felcer de măsele, că trebuie să fie prin preajma bătrînului Naiba, îl împuşc...
- Stai blînd, măi Geca - îl liniştesc eu -, nu-s puşti cu gloanţe, ci c-un fel de ace mai groase... Geca Leoveanu-Zbanţ nu-şi pierde curajul, pentru că mă bate pe umăr prietenos, de-mi simt articulaţia dislocîndu-se, şi mă asigură: - Şi ce crezi tălică, maestre, c-o să steie rău cu vreo cîteva ace dintr-ăstea în fund?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:25 AM | message # 30
30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie!
Baraca de tir, spre deosebire de celelalte stabilimente distractive, arată ceva mai încăpătoare, „hamabar cu puşti”, după cum bine o botezase Brişcă. Bineînţeles, organizatorii scontaseră (corect, de altfel) pe făloşenia bărbaţilor, care ţin să-şi demonstreze neapărat calităţile de trăgători, mai cu seamă faţă de femeile care-i însoţesc sau înaintea familiei, care-i obligată să-i admire şi-n această postură.

Zeci de ţinte multicolore, confecţionate din mucava, înfăţişînd diverse fiare sălbatice, cunoscute mai mult din filmele proiectate de televiziune, în cadrul „teleenciclopediei”, precum şi orătănii domestice (curcani, gîşte, raţe, cocoşi) montate pe-un ingenios sistem de articulaţii, care le punea în permanentă stare de agitaţie, erau propuse eminenţilor trăgători aliniaţi în faţa tejghelei prevăzute cu puşti miniaturale şi muniţiile respective (nişte ace de dimensiunea unor cuie de tablă).
- Dai un leu şi tragi o dată! - răcneau animatorii stabilimentului, răguşiţi din pricina uzurii corzilor vocale. Nimereşti ursul, cîştigi cinci lei, neamule!... Sau cinci lei, sau cinci gloanţe...

Puşcaşii, unii în picioare, alţii cu cotul proptit de tejghea, trăgeau în neştire, creînd impresia unui uriaş safari desfăşurat pe întinsul meleagurilor africane. Pocniturile asurzitoare - puştile fiind acţionate cu aer comprimat - răsunau de pretutindeni în aplauzele furtunoase ale neamurilor adunate în spatele reprezentantului familiei. Ovaţiile nu izbucneau la atingerea ţintei, ci la anunţul triumfal, emis de fiecare trăgător: „fii atent, acuma nimeresc ursul!”.

Ovaţiile nemairepetîndu-se, după ce emeritul ţintaş apăsase pe trăgaci, era cazul să deducem că ursul scăpase cu mucavaua neperforată. Însă uralele răbufneau iarăşi, pentru că, tare la ambiţie, cetăţeanul mai scotea un leu, mai încărca puşca şi din nou anunţa:
- Ferea, că-l fac ciur, mama lui de urs!

Pe cînd Iermolai Bîc se ocupa de pulverizarea celei de-a treia hîrtii de-o sută, pentru achiziţionarea de muniţii destinate întregului nostru pluton de puşcaşi, eu mă strecor anevoios în spatele barăcii, sperînd să dau de Gulliver Naiba.

Spre surprinderea mea, care pusesem o oarecare bază pe afirmaţiile lui Brişcă, nici urmă de Gulliver. În schimb, mă trezesc faţă în faţă cu cisterna de apă. Probabil că gospodăria comunală a oraşului din apropiere posedă mai multe, deoarece la bîlciul din Colţiilupchii, cel puţin deocamdată, identificasem două. La gura cisternei, chiar lîngă ţuţuroi, o dubiţă TV şi o stivă imensă de lăzi cu sticle, majoritatea flacoanelor fiind deja umplute cu apă.

Renunţ la dezlegarea imediată a enigmei, deoarece o larmă cumplită se dezlănţuie în faţa barăcii de tir.

Cînd ajung la locul evenimentului, uralele se-nteţesc:
- Bravo, Catariţo! Ia banii!... Dă-i banii, hoţule, nu mai zăbovi, nu vezi că l-a nimerit?...

Fericită şi înnebunită de succesul repurtat, ţaţa Catariţa priveşte năucă la ursul decapitat. Atîţia trăseseră în bietul urs de mucava, dar fără să-l rănească în vreun centru vital, încît cartonul se subţiase în dreptul gîtului şi-acuma cedase, iar fiara se bîţîia în continuare, fără cap, trepidînd sub acţiunea articulaţiilor mecanice.
- Nu vreau bani, dă-mi gloanţe! - strigă aţîţată bătrîna, cu ochii cît cepele. Acuma-l fac praf...

În aşteptarea promisiunii lansate de frenetica ţaţă, lumea renunţă la demonstrarea posibilităţilor personale.

De la primul foc, Catariţa nimereşte iarăşi ursul. La gît. Şi din nou i se mai rupe o bucăţică de mucava.
- Ieşi cu gloanţele, nenicule! - porunceşte, într-o stare de transă, vajnica ţaţă. Dar, mai repede, că ne grăbim!...

Mulţimea se-mbulzeşte de pretutindeni, pentru că nimeni n-atinsese mortal, pînă acum, fiara pădurii.

Ţaţa Catariţa încarcă din nou arma pneumatică. Mă dau lîngă ea şi-i şoptesc:
- Ocheşte cu atenţie, ţaţă Catariţo, că nu mai avem bani!
- Lasă-mă-n pace, măi copile! Nu mă-nvăţa pe mine unde să ochesc... Crezi că mă uit la urs, cînd trag în el?
- Dar unde te uiţi, femeia lui Dumnezeu? - o întreb eu, excedat.
- La ţucalul ăla, din stînga ursului. Îl vezi?

Sigur că-l văd. Dar nu-i obiectul pe care-l numeşte ţaţa Catariţa, ci melonul lui Naiba... Nu se poate, îmi zic eu. Prea ar fi frumos. Iar dacă sub melon s-ar afla şi capul magului, atunci ar fi excelent.

De data aceasta, ţaţa Catariţa, distrată de conversaţia cu personalitatea mea, nu mai priveşte la „ţucal”, ci se-ncruntă la urs. Dar trage, mai înainte de-a apuca să se uite iarăşi la vechea ei ţintă. Şi iar numereşte... Însă, în vîrful melonului, care se clatină lejer. Fără să se clintească totuşi din loc.
- Cît dai pentru c-am nimerit în ţucal?- se îndîrjeşte ţaţa Catariţa, adresîndu-se responsabilului cu puştile.
- Nimic! - se bîlbîie acesta, pierzîndu-şi complet firea. Nu face parte din dotaţia barăcii...

Lumea începe să se supere, lipsită de spectacolul care tindea să devină interesant. Sînt chiar unii care vociferează:
- Atunci face şi mai mult...
- Pe puţin, zece lei...
- De ce-l ţii acolo, şmechere!...

Responsabilul, intrînd oarecum în panică, anunţă cu glas tremurînd:
- Bine! Bine! Să mai tragă o dată!...

Catariţa, considerîndu-se nedreptăţită, ţinteşte de-a dreptul în melon. Şi, ca o culme, iar îl nimereşte. Deşi normal ar fi fost să sfîrtece în continuare mucavaua ursului. Melonul se clatină din nou. Mult mai mult decît data trecută. Însă nu cade din lăcaşul său, situat invizibil printre grămada de orătănii şi fiare multicolore.

Responsabilul manevrează, pe undeva pe sub tejgheaua tarabei, şi întreaga instalaţie de ţinte începe să se bîţîie din ce în ce mai accelerat. Avem în faţa ochilor un balet mecanic, grotesc. Mucavalele se hîţînă frenetic, lupii îşi pierd, din pricina trepidaţiilor, ochii de sticlă, vulpilor le cad cozile din plastic, cocoşii rămîn fără creste, totul se dezintegrează ca-n filme. Numai melonul, spre surprinderea generală, nu intră în joc. Rămîne ţeapăn, ca şi cum ar fi fost eliminat din angrenajele mecanismului de punere în stare de agitaţie a ţintelor.
- Dacă-l dau jos, plăteşti zece lei? - se interesează ţaţa Catariţa, adresîndu-se individului care-o priveşte cu gura căscată.

Apoi acesta, scuturîndu-şi capul, îşi revine şi declară:
- Lasă-l în pace şi-ţi număr douăzeci de marafeţi!

Catariţa, pesemne, îl înţelege pe dos. Şi, din prima lovitură, nimereşte iarăşi melonul. Adevărată minune a naturii, de astă dată ţaţa ochise în urs. Melonul se prăbuşeşte printre mucavalele în mişcare.
- Uite-l pe Naiba! - răcneşte lumea, entuziasmată, dar şi înnebunită.

Într-adevăr, sub melon se afla capul bătrînului mag.

Gulliver dormea liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar putea petrece în jurul lui. Acuma înţeleg de ce nu cădea atît de lesne melonul. Bătrînul mag, probabil obosit de munca manuală, prestată cu umplutul sticlelor, se refugiase la responsabilul barăcii de tir - prieten sau adept, asta nu se ştie - şi se cuibărise printre ţintele de mucava, în spatele lor, fiind convins că rareori se-ntîmplă să nimerească cineva o gîscă de mucava, cuprinsă de istericale, atunci cînd trăgătorul este cu chef, iar puşca-i mistificată.

Responsabilul, îngrozit, opreşte imediat panorama. Fiarele încremenesc, orătăniile încetează să mai dea din coadă sau cioc. Pînă şi spectatorii, care adineaori aplaudaseră performanţele ţaţei Catariţa, tac amuţiţi, neînţelegînd prezenţa bătrînului Gulliver în acel loc absolut neobişnuit.

Singurul care se mişcă acum, dar „au ralenti”, este magul Naiba, nedumerit de absenţa larmei care-i legănase somnul. Se întinde, trosnindu-şi oasele, şi priveşte buimac în jurul său. Abia cînd vrea să-şi îndese melonul pe căpăţînă şi nu-l găseşte, atunci îi trece prin minte să examineze mediul înconjurător. Pălăria în formă de oală, ca să nu-i spun pe numele dat de Catariţa, zace alături de el, însă înfiptă ţeapăn, cu acul tras de puşcă, în capul unei curci pirpirii. Remarcînd rezistenţa melonului, la încercările sale de a-l surprinde, magul strigă cu glasul său popesc:
- Bucă, stăpîne, cine mi-a găurit pălăria?

Responsabilul stabilimentului, pe care acum aflăm că-l cheamă atît de pitoresc şi autentic, nu mai apucă să-i răspundă magului.

Ţaţa Catariţa, cu puşca încărcată, se răţoieşte iabraşă la Gulliver:
- Iacă eu, diavole, şi iar am să ţi-o găuresc, pînă ai să ne dezvălui unde-ai pitit comoara... Ţin-te bine, scaraoţchi, că-ţi fac ţucalul ciur, să-ţi strecori prin el creierii!...

Din clipa asta, evenimentele se înfierbîntă. Catariţa începe să tragă, nimerind aproape de fiecare dată în melonul bătrînului.

Gulliver Naiba, la strigătele Catariţei, dar şi-ale oamenilor speriaţi de împuşcăturile babei, se zvîrle printre ţintele de mucava, tîrîndu-se pe brînci, în direcţia unei ieşiri.

Însă Catariţa se dezlănţuie şi situaţia se deteriorează.
- Stai, că trag! - ţipă ţaţa noastră, în culmea fericirii.

Şi trage mereu. Ia singură din muniţiile de pe tejgheaua nefericitului Bucă, încarcă şi trage înainte, nimerind pe unde poate. Cînd ne vede că intenţionăm să-i luăm puşca pneumatică, trage şi-n direcţia noastră. Noroc că-l nimereşte pe nea Gheorghe al lui Staragică doar în partea dorsală, mai jos de mijloc, unde-i carnea mai moale. Milica Manzur îşi exercită imediat profesia, extrăgîndu-i acul cu degetele transformate în pensetă.
- Plecaţi din preajmă-mi, că vă găuresc bucile! - ameninţă, încîntată, Catariţa. Mai bine ţineţi-i calea diavolului ăl bătrîn, că ne scapă!...

Gulliver, cu spinarea arici de cîte ace i-a înfipt Catariţa, se strecoară în continuare pe sub ţintele înţepenite. Însă, dificultuos.
- Omule! Hai după el, să-l scăpăm de urgie, că-l omoară bătrîna! - mă mobilizează poetul Bîc, pe care l-a abandonat blajinătatea caracteristică.

Fac un semn lui Zbanţ, care se adăpostise sub taraba stabilimentului, şi ne avîntăm amîndoi în direcţia bătrînului, strecurîndu-ne printre picioroangele ţintelor mobile, dar acum înţepenite.

Lumea, de astă dată încîntată de iniţiativa noastră eroică, aşteaptă încordată rezultatul. Bucă, despre care se poate spune c-a-ncasat şi el cîteva ace în regiunea care-i poartă numele, ne sare în ajutor, arătîndu-ne drumul cel mai lesnicios.
- Ferea, că vă puşc! - ameninţă Catariţa, trăgînd acum în toate direcţiile, fără o ţintă precisă.

Cînd îl prindem pe Gulliver de picioare, strigăm ca nişte exaltaţi:
- Gata! E salvat... Ajutaţi-ne să-l scoatem de-aici!

Cina Moşca şi fina Frusina, care pînă acum se amuzaseră cumplit de performanţele Catariţei, strigă pe două voci către mulţime:
- Săriţi şi-nghesuiţi-o pe ţaţa!... Cu toţii deodată!

Catariţa, care se vede asaltată de oameni, şi încă dirijaţi de bunele ei prietene, se transformă într-o Calamity Jane a timpurilor noastre. Lipsită de muniţii, înşfacă puşca de ţeavă şi-o roteşte în jurul ei, ca pe-un toroipan. Apoi se urcă pe tarabă, încercînd să ne otînjească ţestele. Lumea începe să sară peste tejghea, ţaţa Catariţa se aruncă asupra noastră, iar întreaga panoramă se prăbuşeşte într-un vacarm cumplit.

Peste mai bine de-un ceas, izbutim să fim extraşi dintre fiarele de mucava, orătăniile şi scîndurile stabilimentului demolat. Geca Zbanţ a rămas cu melonul lui Gulliver înfundat de-a dreptul pe figură, aşa că nu mai vede nimic şi strigă:
- Unde-i Pompadur? L-am văzut adineauri! Prindeţi-l!... Tot atît de stresat se manifestă şi Iermolai Bîc:
- Omule, unde sîntem, omule? Nu se mai termină bîlciul?

Singurul în deplinătatea facultăţilor mintale mă dovedesc tot eu, deoarece le arăt salvatorilor noştri grămada care zăcuse sub mine şi-i îndrumez:
- Aveţi grijă de bătrîn! Mi-e teamă că lui Gulliver Naiba i s-a făcut rău! Să vină doctoriţa Milica!

Din păcate, mă-nşelam şi eu. Mormanul e alcătuit numai din Bucă şi Catariţa, uniţi într-o îmbrăţişare mortală. Însă ţaţa e vie, căci începe să orăcăie:
- Tragi cu puşca, nu ia foc, păsărică cu noroc! Să vă fie de bine, la anul şi la mulţi ani... Că mîine mă-ntorc şi vă puşc pe toţi!

Bucă-i leşinat. Ţaţa Catariţa prezintă simptome de febră cerebrală. Iar Naiba nu-i nicăieri.A dispărut ca prin farmec. Pentru că tot se ocupă cu vrăjitoria!...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Vlad Musatescu-De-a baba-oarba
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top