new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 212»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Crima din Orient Expres
Agatha Christie- Crima din Orient Expres
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:17 PM | message # 1
PARTEA ÎNTÂI
FAPTELE
CAPITOLUL I
UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREŞTE CU TAURUS EXPRES
O dimineaţă de iarnă, neobişnuit de friguroasă pe aceste meleaguri
siriene. Ora cinci. De-a lungul peronului gării Alep, aştepta semnalul de
plecare trenul consemnat cu litere de-o şchioapă în ghidul căilor ferate:
Taurus Expres.
Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul
de dormit şi două vagoane de cursă.
Pe peron, în dreptul uşii vagonului de dormit, doi bărbaţi stăteau de
vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, şi un
omuleţ, încotoşmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful
roşu al nasului şi mustaţa răsucită în sus.
În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc îşi făcea cu bărbăţie
datoria de gazdă. Îl însoţise la gară pe distinsul oaspete şi acum se
întreţinea cu el. Fraze amabile, într-o franceză aleasă, îşi luau zborul de
pe buzele sale. Nu, nu ştiuse despre ce era vorba. Auzise numai nişte
zvonuri, cu totul obişnuite în astfel de cazuri. Generalul, generalul său,
îşi pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Şi, deodată, a picat acest belgian,
venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o
săptămână de încordare ciudată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un
eminent ofiţer s-a sinucis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au
destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauţie au
fost anulate. Şi generalul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit
parcă cu zece ani.
Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea generalului cu străinul.
"Ne-ai salvat, mon cher", îi spunea generalul, şi mustaţa-i mare şi albă
tremura de emoţie, "Ai salvat onoarea armatei franceze şi ai înlăturat
vărsările de sânge. Cum să-ţi mulţumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât
de departe ...".
La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce respinsese politicos
aceste laude, spusese: "Nu pot să nu amintesc că şi dumneata mi-ai
salvat odată viaţa". Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul
şi, după ce mai pomeniseră de Franţa, de Belgia, de glorie şi onoare şi
alte lucruri asemănătoare, se îmbrăţişaseră călduros şi se despărţiră.
Deşi nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul
Dubosc primise totuşi însărcinarea să-l conducă pe domnul Poirot la
gară, şi o îndeplinea cu tot zelul şi entuziasmul care-i stau bine unui
tânăr ofiţer destinat unei cariere promiţătoare.
— Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veţi fi la
Istanbul.
Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate conversaţiile de
pe peron, în aşteptarea plecării trenului, suferă parcă de boala
monotoniei şi a repetărilor.
— Într-adevăr, recunoscu Poirot.
1
— Bănuiesc că intenţionaţi să rămâneţi acolo câteva zile?
— Fireşte. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l
vizitez, măcar în treacăt, comme ça, și pocni din degete sugestiv. De
altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist.
— Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse
niciodată.
O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc
reuşi să se uite pe furiş la ceas: Cinci fără cinci — încă cinci minute doar!
Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuţie.
— Sunt puţini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre ferestrele
vagonului.
— Da, aşa e, încuviinţă Poirot.
— Să sperăm că nu veţi rămâne înzăpezit în Taurus!
— S-a mai întâmplat?
— Da, dar nu anul acesta.
— Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din
Europa anunţă vreme proastă.
— Foarte, proastă. În Balcani a nins mult.
— Am auzit că şi în Germania.
— Eh bien! exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîntâmpine o altă
pauză, mâine seară la şapte şi patruzeci veţi fi la Constantinopol.
— Da, spuse Poirot, şi continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia
e minunată.
— Magnifică, îmi închipui.
Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte
şi apăru chipul unei tinere femei.
Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia
trecută. Nu dormise cum trebuie nici în trenul spre Kirkuk, nici la vila din
Mosul, şi nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în
aerul îmbâcsit al compartimentului supraîncălzit, se ridică în picioare şi
privi afară.
Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînţeles. Numai un peron slab
luminat şi, din când în când, nişte strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi
bărbaţi vorbeau franţuzeşte. Un ofiţer francez şi un bărbat mărunt, cu
nişte mustăţi enorme. Zâmbi puţin. Nu mai văzuse un bărbat atât de
încotoşmănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta şi încălzeau,
probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar
nu reuşi.
Conductorul se apropie de cei doi bărbaţi. Trenul va pleca în curând,
le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund îşi scoase
pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary
Debenham zâmbi. Un omuleţ caraghios, genul de om pe care nu poţi să-l
iei niciodată în serios.
Locotenentul Dubosc debită alocuţiunea de adio. O concepuse
înainte şi o rezervase pentru clipa despărţirii. Suna foarte frumos şi
manierat.
Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cuvenită.
— Urcaţi în vagon, domnule, i se adresă conductorul.
Cu aerul unei neţărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Conductorul
se urcă după el. Poirot îşi agită braţul. Locotenentul Dubosc îi
răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în miş-
care.
— În sfârşit, murmură Poirot.
— Brrr, făcu Dubosc, dându-şi seama cât de frig era într-adevăr...
— Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral
2
să admire frumuseţea compartimentului şi felul în care-i fuseseră
aranjate lucrurile. Valiza domnului am pus-o aici.
Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai
sugestive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împăturită.
— Merci, Monsieur. Conductorul se învioră şi începu să umble aferat,
de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aş mai vrea şi paşaportul, dacă
domnul e atât de amabil. Domnul se opreşte la Istanbul, după câte îmi
dau seama?
Poirot încuviinţă din cap.
— Nu sunt prea mulţi călători, îmi închipui? întrebă.
— Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un
colonel din India şi o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai doreşte
ceva?
Domnul ceru o sticlă de Perrier.
Cinci dimineaţa era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu
trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un
somn bun şi simţindu-se mulţumit că dusese la bun sfârşit o misiune
delicată, Poirot se ghemui într-un colţ şi aţipi.
Se trezi pe la nouă şi jumătate şi o luă înspre vagonul restaurant,
dornic de o cafea fierbinte.
Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă
de care amintise conductorul. Era o femeie înaltă, subţire, oacheşă la
faţă, de vreo douăzeci şi opt de ani. Se simţea un fel de cumpătare
calculată în felul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceaşcă de
cafea, ceea ce denota o deplină familiarizare cu oamenii şi călătoriile.
Purta o rochie de voiaj de culoare închisă, dintr-un material subţire,
tocmai potrivit pentru atmosfera înăbuşitoare din tren.
Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o
discret.
Era genul de femeie tânără, aprecie el, care ştie să-şi poarte perfect
de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată şi matură. Nu-i displăcea
regularitatea severă a trăsăturilor şi nici paloarea delicată a pielii. Îi
plăcea şi părul ei negru, lucios, bine pieptănat, şi ochii cenuşii, reci şi impersonali.
Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată
pentru a fi ceea ce numea el "o femeie drăguţă".
În acel moment îşi făcu apariţia un alt personaj. Un bărbat înalt,
între patruzeci şi cincizeci de ani, cu o faţă uscată, smeadă, şi cu părul
puţin albit la tâmple.
"Colonelul din India", îşi spuse Poirot.
Noul venit se înclină în faţa femeii.
— 'Neaţa, domnişoară Debenham.
— Bună dimineaţa, colonele Arbuthnot.
Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din faţa ei.
— Ai ceva împotrivă?
— Nu, bineînţeles. Ia loc.
— Ştii, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată.
— Sper să nu fie aşa. În orice caz, nu mă interesează.
Colonelul se aşeză.
— Băiete! Glasul îi era foarte autoritar.
Comandă ouă şi cafea.
Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe,
indiferenţi. Poirot, care cunoştea bine spiritul britanic, ştia ce-şi spusese
colonelul în sinea lui: "Vreun străin afurisit".
Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbă-
reţi. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică şi părăsi vago-
3
nul.
În timpul prânzului, cei doi se aşezară la aceeaşi masă şi, ca şi mai
înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta,
însă, conversaţia lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea
despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte
ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând aşa
de vorbă, descoperiră că au câţiva prieteni comuni, drept care deveniră
pe dată mai puţin scorţoşi, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri
despre un oarecare Tommy şi despre nu mai ştiu care Jerry. Colonelul o
întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la
Istanbul.
— Nu, merg direct acasă.
— Nu-i oare păcat?
— Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, şi atunci am stat
trei zile la Istanbul.
— Aha, înţeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult
că mergeţi direct în ţară, pentru că şi eu fac acelaşi lucru.
Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la
faţă.
"E sensibil, colonelul nostru", îşi spuse Poirot, puţin amuzat. "O călă-
torie cu trenul e la fel de periculoasă ca şi una cu vaporul".
Cu o voce calmă, domnişoara Debenham îi răspunse că îi pare
foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală.
Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul
compartimentului ei. Peste puţină vreme, în depărtare apăru priveliştea
splendidă a masivului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul,
contemplând Porţile Ciliciene. Deodată, domnişoara Debenham suspină.
Poirot, aflat prin apropiere, o auzi şoptind:
— E atât de minunat! Aş vrea... aş vrea...
— Ce anume?
— Aş vrea să mă pot bucura de toate astea!
Arbuthnot nu răspunse. Linia colţuroasă a feţei sale păru şi mai
severă, şi mai întunecată.
— Dumnezeule, cât aş fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea.
— Taci, te rog, taci.
— Oh, e-n regulă.
Aruncă o privire puţin plictisită spre Poirot. Apoi continuă:
— Dar nu mă pot împăca cu ideea să te ştiu guvernantă, la cheremul
unor mame tiranice şi al odraslelor lor plicticoase.
Ea râse, parcă mai puţin reţinută ca de obicei.
— Oh, n-are importanţă. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit
perimat. Te asigur că părinţii sunt cei terorizaţi de mine.
Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam ruşinat de ieşirea lui. "Asist
la o ciudată şi nostimă comedioară", îşi spuse Poirot, dus pe gânduri. De
gândul acesta avea să-şi amintească mai târziu.
Ajunseră la Konia în aceeaşi noapte, pe la unsprezece şi jumătate.
Cei doi englezi coborâră din tren să-şi mai dezmorţească picioarele;
începură să se plimbe încoace şi-ncolo pe peronul înzăpezit.
Poirot se mulţumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După
vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt
n-ar avea ce să-i strice. Aşa că se înfofoli bine, punându-şi câteva haine,
jerseuri şi fulare, iar peste pantofi o pereche de galoşi. Astfel echipat,
coborî cu atenţie pe peron şi începu să se plimbe. O luă prin spatele
trenului.
După voci, recunoscu cele două siluete nedesluşite care stăteau în
4
umbra vagonului poştal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot:
— Mary...
Femeia îl întrerupse.
— Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, şi va rămâne
departe, în urma noastră... atunci...
Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu recunoscuse
vocea rece, măsurată a domnişoarei Debenham. "Ciudat", îşi spuse.
A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră.
Îşi vorbeau foarte puţin. Femeia îi părea neliniştită. Avea cearcăne la
ochi.
Pe la două şi jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre
apărură capete curioase. Câţiva oameni, îngrămădiţi lângă linia ferată,
priveau şi arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se
aplecă în afară şi se adresă conductorului vagonului de dormit, care
tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care
Poirot îşi trase capul înăuntru şi, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească
pe Mary Debenham, care stătea exact în spatele lui.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în
franţuzeşte. De ce ne-am oprit?
— Nu-i nimic, domnişoară. S-a aprins ceva sub vagonul restaurant.
Nimic grav. De altfel, au stins focul şi acum repară stricăciunile. Nu e nici
un pericol, vă asigur.
Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca total
lipsită de importanţă.
— Da, da, înţeleg. Dar timpul?
— Ce timp?
— Păi, vom avea o întârziere.
— Da, e posibil, recunoscu Poirot.
— Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la
6.55 şi trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient
Expresul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem
legătura.
— Se prea poate, admise Poirot.
O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe pervazul ferestrei şi
buzele îi tremurau.
— E atât de important pentru dumneavoastră, domnişoară? o
întrebă.
— Da. Da, este. Trebuie... trebuie să prind legătura.
Spunând acestea, se întoarse şi o luă de-a lungul coridorului spre
colonelul Arbuthnot.
Neliniştea ei, totuşi, se dovedi neîntemeiată. Zece minute mai
târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute
întârziere, câştigând pe drum din timpul pierdut.
Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu
plăcere traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarăşii săi de călătorie.
Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:19 PM | message # 2
CAPITOLUL II
HOTELUL TOKOTLIAN
La hotel, Hercule Poirot ceru o cameră cu baie. Apoi se îndreptă spre
biroul de recepţie să se intereseze dacă nu-i sosiseră scrisori.
Găsi trei scrisori şi o telegramă. La aceasta din urmă se uită
oarecum surprins. Nu se aşteptase la aşa ceva.
5
O desfăcu calm şi cu grijă, ca de obicei. Cuvintele tipărite se înlănţuiau
distinct, reliefat.
"Evoluţia prezisă cazului Kassner a luat întorsătură neaşteptată rog
reveniţi urgent".
"Asta mai lipsea", murmură Poirot înciudat. Se uită la ceas.
— Trebuie să plec la noapte, îi spuse portarului. La ce oră pleacă
Simplon Orientul?
— La nouă, domnule.
— Poţi să-mi iei un bilet la vagonul de dormit?
— Bineînţeles, domnule. Nu-i nici o greutate. În acest sezon,
trenurile sunt aproape goale. Doriţi la clasa întâi, sau la a doua?
— La întâi.
— Très bien, Monsieur. Până unde mergeţi?
— La Londra.
— Bien, Monsieur. Vă voi lua un bilet până la Londra şi vă voi
rezerva o cuşetă la vagonul de dormit Istanbul-Calais.
Poirot se uită din nou la ceas. Era opt fără zece.
— Mai am timp să mănânc ceva?
— Bineînţeles, domnule.
Poirot îl salută cu o mişcare a capului. Se duse la biroul de recepţie
pentru a anunţa că renunţă la cameră, după care, traversând holul, intră
în restaurant.
În timp ce dădea chelnerului comanda, simţi o mână pe umăr.
— Oh, bătrâne, iată o surpriză plăcută, auzi o voce în spatele lui.
Cel care rostise cuvintele era un bărbat între două vârste, scund şi
corpolent, cu părul tuns perie. Zâmbea încântat.
Poirot sări în picioare
— Domnule Bouc.
— Domnule Poirot.
Bouc era belgian, director la "Compagnie Internationale des Wagons
Lits", şi cunoştinţa sa cu Poirot, fosta stea a poliţiei belgiene, dura de ani
de zile.
— Departe de casă, mon cher, spuse Bouc.
— O mică afacere în Siria.
— Aha! Şi când te întorci acasă?
— La noapte.
— Splendid! Şi eu la fel. Mai precis, vom călători împreună până la
Lausanne, unde am nişte treburi. Bănuiesc că iei Simplon Orientul?
— Da, tocmai am cerut un loc la vagonul de dormit. De fapt, aş fi
vrut să rămân câteva zile aici, dar am primit o telegramă care mă
cheamă urgent în Anglia într-o problemă importantă.
— Aha! Ei, afacerile-s afaceri! Iar dumneata eşti, cum s-ar spune, în
vârful piramidei acum, bătrâne!
— Ei, puţin succes poate că am avut.
Poirot încercă să pară modest, dar nu prea-i reuşi. Bouc izbucni în
râs.
— Ne vedem mai târziu, îi spuse el.
Aplecat acum deasupra farfuriei, Poirot se străduia să nu-şi moaie
mustăţile în supă. Ducând la bun sfârşit această treabă, privi în jur, în aş-
teptarea felului următor.
La mese se aflau vreo şase bărbaţi, dintre care numai doi îi atraseră
atenţia.
Aceştia stăteau împreună la o masă, nu prea departe de el. Cel mai
6
tânăr, de vreo treizeci de ani, cu o figură agreabilă, era fără îndoială
american. Totuşi nu el, ci celălalt trezi interesul detectivului nostru.
Acesta era un om între şaizeci şi şaptezeci de ani. Văzut de la
distanţă, avea aerul binevoitor al unui filantrop: frunte boltită, care se
continua într-un uşor început de chelie, şi gură surâzătoare, lăsând să se
vadă dantura falsă, foarte albă. Totul părea să-ţi spună că ai în faţă o
persoană cumsecade. Numai ochii dezminţeau această impresie: mici,
foarte reci, şi vicleni. Şi nu numai atât. Spunându-i ceva tovarăşului său
mai tânăr, se uită împrejur, şi atunci privirea i se opri o clipă asupra lui
Poirot, suficient pentru ca acesta să remarce o răutate ciudată, o
încordare neobişnuită în căutătura lui. Apoi se ridică.
— Plăteşte nota, Hector, spuse.
Vocea îi era puţin răguşită. Avea un timbru straniu, melodios, oarecum
ameninţător.
Întorcându-se în hol pentru a-şi regăsi prietenul, Poirot îi zări pe cei
doi pregătindu-se să părăsească hotelul. Bărbatul cel tânar supraveghea
transportarea bagajelor. După puţină vreme împinse uşa de sticlă de la
intrare şi spuse:
— Totul e gata, domnule Ratchett.
În loc de răspuns, bătrânul mormăi ceva şi ieşi.
— Eh bien, spuse Poirot, ce părere ai de aceştia doi?
— Americani, rosti Bouc.
— Fireşte că-s americani, dar ce crezi despre ei?
— Tânărul pare foarte simpatic.
— Şi celălalt?
— Să-ţi spun drept, nu-mi place. Mi-a făcut o impresie proastă. Dar
dumitale?
Poirot stătu o clipă pe gânduri.
— Când a trecut pe lângă mine, în restaurant, am avut o senzaţie
curioasă. Era ca şi cum m-aş fi aflat o clipă lângă un animal sălbatic, dar
sălbatic, înţelegi!
— Şi totuşi, arată foarte onorabil.
— Întocmai! Corpul, adică cuşca, e foarte onorabil, dar printre gratii
se observă figura fiarei.
— Ai multă imaginaţie, bătrâne, spuse Bouc.
— S-ar putea. Totuşi nu-mi iese din cap că m-am aflat pentru o clipă
în preajma răului.
— Vorbeşti de acel respectabil gentleman american?
— Da, de acel respectabil gentleman american.
— Fie, spuse Bouc binevoitor. S-ar putea. E mult rău pe lumea asta.
În clipa aceea se deschise uşa şi portarul intră şi se îndreptă spre ei.
Părea frământat şi cam jenat.
— E nemaipomenit, domnule, îi spuse lui Poirot. N-am mai găsit nici
o cuşetă liberă la clasa întâi.
— Cum? strigă Bouc. În acest sezon? Ah, atunci, fără îndoială, o fi
un grup de ziarişti sau politicieni...
— Nu ştiu, domnule, vorbi portarul, întorcându-se spre el
respectuos, dar aşa stau lucrurile.
— Bine, bine, îi spuse Bouc şi i se adresă apoi lui Poirot. Fii fără grijă,
prietene. Aranjăm noi ceva. Întotdeauna există un compartiment,
numărul 16, care e liber. Conductorul are grijă de asta!
Zâmbi, apoi se uită la ceas.
— Hai, e timpul să mergem.
La gară, Bouc fu salutat cu mult respect de conductorul în uniformă
cafenie al vagonului de dormit.
7
— Bună seara, domnule. Aveţi compartimentul numărul 1.
Strigă după nişte hamali, care încărcară bagajele domnilor şi le
purtară de-a lungul vagonului pe care sta scris:
ISTANBUL-TRIESTE-CALAIS
— Am auzit că e plin astă-noapte?
— E de necrezut, domnule. Toată lumea şi-a găsit să călătorească în
noaptea asta.
— Oricum, trebuie să-i găsim un loc aici acestui domn. E un prieten
al meu. Poţi să-i dai numărul 16.
— E dat, domnule.
— Ce? Numărul 16?
Se uitară unul la altul, cu tâlc. Conductorul zâmbi. Era un bărbat
înalt, între două vârste, cu o figură palidă.
— Cum vă spun, domnule, e absolut plin.
— Dar ce se întâmplă? întrebă Bouc, înfuriindu-se. E vreo conferinţă
undeva, vreo întrunire?
— Nu, domnule, o simplă coincidenţă. S-a întâmplat că mai mulţi
oameni au preferat să călătorească în noaptea asta.
Bouc ţâţâi de supărare.
— La Belgrad, spuse el, va fi ataşat un vagon de la Atena, ca şi
vagonul Bucureşti-Paris, de altfel. Dar la Belgrad ajungem de-abia mâine
seară. Problema e ce facem în noaptea asta. Nu e vreo cuşetă liberă la
clasa a doua?
— La clasa a doua este una, domnule...
— Bun, atunci...
— Dar e în compartimentul unei doamne. Se şi află o nemţoaică
acolo, e cameristă.
— Oh, asta-i penibil! exclamă Bouc.
— Nu te necăji, prietene, spuse Poirot. O să călătoresc într-un compartiment
obişnuit.
— Nici nu mă gândesc. Şi, întorcându-se iar spre conductor: A sosit
toată lumea?
— E drept, unul din pasageri n-a sosit încă.
Conductorul vorbea încet, ezitând.
— Vorbeşte, omule!
— Cuşeta numărul 7, la clasa a doua. Domnul n-a venit încă şi e nouă
fără patru minute.
— Cine e?
Conductorul îşi consultă lista.
— Un englez. A. M. Harris.
— Un nume norocos, spuse Poirot. Am eu semnele mele: domnul
Harris nu va veni.
— Pune bagajul domnului la numărul 7, zise Bouc. Dacă acest Harris
soseşte între timp, o să-i spunem că e prea târziu, că un loc nu poate fi
reţinut atâta vreme, în fine, aranjăm noi într-un fel. Ce, o să-mi fac acum
griji pentru un oarecare domn Harris?
— Cum doreşte domnul, spuse conductorul, şi făcu semn hamalului
lui Poirot încotro s-o ia.
Apoi se dădu deoparte, ca să-l lase pe Poirot să urce în tren.
— Tocmai la capăt, domnule, strigă el. Ultimul compartiment.
Poirot parcurse culoarul cu destulă greutate, întrucât majoritatea că-
lătorilor ieşiseră din compartimentele lor. Scuzele sale politicoase sunau
cu regularitatea unui ceasornic. În sfârşit, ajunse la compartimentul indi-
8
cat. Înăuntru, aranjând valizele — tânărul american de la hotel...
Acesta se încruntă când îl văzu pe Poirot intrând.
— Scuzaţi-mă, îi spuse, cred c-aţi greşit. Reluă apoi, cu un efort considerabil,
în franceză: Je crois que vous avez une erreur.
Poirot îi răspunse în englezeşte:
— Sunteţi domnul Harris?
— Nu, numele meu este MacQueen. Eu...
În acel moment, peste umărul lui Poirot, răsună vocea
conductorului. O voce gâfâită, cu un ton implorator.
— Nu mai e nici un alt pat liber, Monsieur. Domnul a fost nevoit să
vină aici.
În timp ce vorbea, închise fereastra de pe coridor şi începu să
instaleze bagajele lui Poirot.
Amuzat, Poirot remarcă tonul de scuză din vocea conductorului. I se
promisese, fără doar şi poate, un bacşiş bun dacă reuşea să păstreze
compartimentul numai pentru celălalt pasager. Totuşi, chiar şi cel mai
generos bacşiş îşi pierde efectul în faţa dispoziţiilor unui director al companiei.
După ce puse geamantanele în portbagaj, conductorul ieşi.
— Gata, domnule. Totul e în regulă. Patul dumneavoastră e cel de
deasupra, numărul 7. Plecăm peste un minut.
Poirot intră în compartiment.
— Un fenomen rar, observă el, bine dispus. Conductorul unui vagon
de dormit care să-ţi instaleze bagajele. Nemaipomenit!
Celălalt zâmbi. Se vedea că-i trecuse supărarea — probabil se
hotărâse să ia lucrurile filozofic.
— Trenul e ticsit, spuse el.
Se auzi şuieratul locomotivei, prelungit, melancolic. Ieşiră amândoi
pe culoar.
Afară o voce striga:
— Poftiţi în vagoane!
— Am pornit, zise MacQueen.
Dar nu porniseră. Şuieratul se auzi din nou.
— Vreau să spun, domnule, începu tânărul deodată, că dacă doriţi
mai degrabă patul de jos, cum să spun, dacă vă vine mai uşor, vă stau la
dispoziţie.
Un băiat simpatic.
— Nu, nu, se împotrivi Poirot, n-aş vrea să vă lipsesc de...
— Dar deloc...
— Sunteţi prea amabil...
Refuzuri politicoase de ambele părţi.
— Numai pentru o noapte, explică Poirot. La Belgrad...
— Aha, înţeleg. La Belgrad coborâţi...
— Nu tocmai. Ştiţi...
Trenul se smuci brusc. Amândoi se repeziră la fereastră, privind înspre
peronul lung, luminat, care aluneca încet înapoi.
Orient Expresul pornise în călătoria sa de trei zile prin Europa.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:19 PM | message # 3
CAPITOLUL III
POIROT REFUZĂ UN CAZ
A doua zi, Poirot îşi făcu apariţia destul de târziu în vagonul restaurant.
Se sculase devreme, dejunase singur şi-şi petrecuse restul dimineţii
frunzărind însemnările despre cazul care-l rechema la Londra. În tot
9
acest răstimp nu-l prea văzuse pe tânărul său vecin. Bouc îl salută de la
masa la care stătea şi-l pofti să ia loc lângă el. Poirot se aşeză şi nu avu
decât de profitat de avantajele unei mese servite printre primele, ca şi
de aperitivele cele mai alese. Mâncarea, de asemenea, era neobişnuit de
bună.
De-abia când ajunse la delicioasa brânză cu smântână, Bouc se îndreptă
din şale şi-şi permise să atace şi alte domenii decât cele
gastronomice. Era în acel moment sfânt de după un prânz bun, când tot
omul devine filozof.
— Ah! oftă el. Dacă aş fi avut pana unui Balzac! Ce-aş mai descrie
această scenă.
Făcu un gest larg cu mâna.
— Da, e o idee, rosti Poirot.
— Va să zică, eşti de aceeaşi părere? Cred că ar fi ceva inedit, nu-i
aşa? Şi totuşi, parcă nu-i aievea, prietene. Împrejurul nostru sunt oameni
din toate clasele, de toate naţionalităţile şi vârstele. Timp de trei zile,
aceşti oameni, străini unii de alţii, vor sta împreună. Vor dormi şi vor
mânca sub acelaşi acoperiş. Iar la capătul acestor trei zile, se vor
împrăştia care încotro, fiecare la treaba lui, fără să se mai revadă, poate,
niciodată.
— Şi totuşi, spuse Poirot, să presupunem că se întâmplă un accident...
— Ah, nu, prietene...
— Înţeleg că din punctul dumitale de vedere ar fi regretabil. Dar hai,
totuşi, pentru o clipă, să facem această presupunere. Atunci, probabil,
toţi cei de faţă ar fi legaţi unul de altul... cu trup şi suflet.
— Ce zici de puţin vin? zise Bouc, grăbindu-se să toarne în pahare.
Eşti morbid, mon cher. Poate din cauza digestiei.
— E adevărat, recunoscu Poirot, mâncarea orientală nu-i tocmai potrivită
pentru stomacul meu.
Sorbi din vin. Apoi, lăsându-se pe spate, cuprinse cu privirea întreg
vagonul. Avea în faţa lui treisprezece oameni care, după cum observase
Bouc, aparţineau tuturor claselor şi naţionalităţilor. Începu să-i studieze.
La masa din faţă stăteau trei bărbaţi. Poirot îşi spuse că, văzându-i
singuri, chelnerii, cu flerul lor infailibil, îi aşezaseră la aceeaşi masă. Unul
din ei, un italian solid, negricios, se scobea în dinţi, satisfăcut. În faţa lui
stătea un englez uscăţiv, îngrijit îmbrăcat, cu acea figură lipsită de
expresie, dezaprobatoare a valetului de meserie. La dreapta englezului,
un american vânjos, într-un costum ţipător — vreun comis-voiajor.
— Ai dat lovitura, spunea acesta cu o voce puternică, nazală.
Italianul scoase scobitoarea din gură şi gesticulă larg.
— Păi sigur. Asta ziceam şi eu mereu.
Englezul se uită pe fereastră şi tuşi. Poirot îşi mută privirea în altă
parte.
L-a o măsuţă stătea, foarte ţeapănă, una dintre cele mai urâte
bătrâne pe care le văzuse vreodată. O urâţenie distinsă, mai curând
fascinantă decât respingătoare. Stătea foarte dreaptă. În jurul gâtului
purta un colier de perle foarte mari care, oricât de ciudat ar părea, erau
veritabile. Mâinile îi erau acoperite cu inele. Pe umeri îi atârna un
mantou de blană. O tocă neagră îi acoperea creştetul capului, reliefând,
prin contrast, faţa galbenă, ca de broască.
Tocmai îi vorbea chelnerului, cu o voce limpede, politicoasă, dar extrem
de autoritară.
— Fii aşa de bun şi du în compartimentul meu o sticlă de apă minerală
şi un pahar mare cu suc de portocale. Ai grijă ca la masa de seară să
10
am pui gătit fără sos şi peşte fiert.
Chelnerul îi dădu, respectuos, asigurările cuvenite.
Bătrâna îi mulţumi discret din cap şi se ridică. Se uită o clipă la Poirot,
apoi trecu mai departe, cu o nepăsare tipic aristocratică.
— E prinţesa Dragomiroff, îi şopti Bouc. Rusoaică. Bărbatul ei a făcut
avere înainte de revoluţie şi a investit-o în străinătate. E foarte bogată. O
cosmopolită.
Poirot încuviinţă din cap. De altfel, auzise de prinţesa Dragomiroff.
— E o personalitate, continuă Bouc. Urâtă foc, dar impune. Eşti de
acord?
Poirot era de acord.
La o altă masă din cele mari, Mary Debenham se afla în compania a
două femei. Una din ele, de vârstă mijlocie, înaltă, purta o bluză în
carouri şi fustă de stofă. Părul decolorat era strâns într-un coc imens,
aranjat fără gust; avea ochelari şi o faţă lungă şi blajină, ca de oaie. Asculta
cu atenţie ce spunea a treia femeie, o bătrână vânjoasă, cu o figură
simpatică, care vorbea limpede, monoton, fără să dea nici cel mai mic
semn că s-ar gândi să respire sau să termine ce avea de spus.
— ...Şi cum spunea fiică-mea, de-aia — zice — nu poţi să aplici
metodele americane în ţara asta. Şi e şi normal ca oamenii de pe-aici să
fie indolenţi — zicea ea. Doar nu-i zoreşte nimeni. Dar oricum, aţi fi
mirate să aflaţi ce se face la colegiul nostru. Au pus mâna pe nişte
profesori minunaţi. Cred că nimic nu valorează mai mult decât educaţia.
Trebuie să aplicăm idealurile noastre occidentale şi să-i învăţăm pe cei
din Orient să le adopte. Fiică-mea mai zicea că...
Trenul intră într-un tunel. Vocea, calmă, monotonă, se auzi mai înă-
buşit.
La masa următoare, de fapt o măsuţă, colonelul Arbuthnot stătea
singur. Privea fix în creştetul domnişoarei Debenham. Nu mai stăteau
împreună, deşi ar fi putut foarte uşor s-o facă. De ce?
Probabil, se gândi Poirot, Mary Debenham o fi avut ceva împotrivă.
O guvernantă ştie să fie prudentă. Aparenţele contează. O femeie care
trebuie să-şi câştige existenţa trebuie să fie discretă.
Privirea îi alunecă spre cealaltă parte a vagonului. În colţul cel mai
îndepărtat, lângă perete, şedea o femeie trecută de prima tinereţe,
îmbrăcată în negru. Avea o faţă lată, lipsită de expresie. Nemţoaică sau
scandinavă, opină Poirot. Probabil cameristă.
Mai departe, o pereche prinsă într o discuţie animată. Bărbatul
purta haine englezeşti dintr-o stofă uşoară, dar se vedea bine că nu era
englez. Deşi Poirot nu-i zărea decât ceafa, forma capului şi linia umerilor
îl trădau. Un bărbat bine făcut. Îşi întoarse brusc capul, astfel că Poirot
putu să-l vadă din profil. Într-adevăr, un bărbat foarte frumos, de vreo
treizeci de ani, cu o mustaţă mare, îngrijită.
Femeia din faţa lui era foarte tânără, o fetişcană aproape — dacă
avea douăzeci de, ani. Purta un taior negru, strâns pe corp, o bluză albă
de satin, iar părul îi era adunat într-un coc mic, după ultima modă. Avea
o figură frumoasă, stranie, cu pielea foarte albă, ochii mari, căprui, iar
părul, negru ca tăciunele; mâinile îi erau îngrijite, iar unghiile date cu lac
roşu. Pe unul din degete purta un inel cu un smarald mare montat în
platină. În clipa aceea fuma dintr-un portţigaret lung. Se vedea o
oarecare cochetărie în vocea şi în privirea ei.
— E drăguţă... şi cochetă, murmură Poirot. Soţ şi soţie, nu-i aşa?
Bouc dădu din cap.
— Ambasada ungară, cred, spuse el. O pereche reuşită.
Şi, în sfârşit, ultimii doi meseni — vecinul de compartiment al lui Poi-
11
rot, MacQueen, şi patronul lui, domnul Ratchett. Acesta din urmă stătea
cu faţa spre Poirot, şi pentru a doua oară Poirot remarcă expresia respingătoare
şi falsa bunăvoinţă din ochii-i mici, întunecaţi şi cruzi.
Bouc observă, fără îndoială, o schimbare pe chipul prietenului său.
— Te uiţi la animalul tău sălbatic? îl întrebă el.
Poirot dădu din cap.
Chelnerul servi cafeaua. Bouc, care terminase masa mai devreme,
se ridică în picioare.
— Mă duc în compartimentul meu, spuse. Când termini, vino să mai
stăm de vorbă.
— Cu plăcere.
Poirot sorbi din cafea şi mai ceru chelnerului un lichior. Acesta tocmai
trecea de la o masă la alta, pentru a încasa notele de plată. Se auzi
din nou glasul strident, piţigăiat al bătrânei americane:
— Fiică-mea zicea: ia o cartelă cu bonuri de masă, şi nu mai ai nici
un fel de bătaie de cap. Acum nu mai e aşa. Se pare că ăştia opresc zece
la sută remiză. Şi mai e şi apa asta minerală, care are un gust ciudat. Şi
ce mă surprinde e că n-au nici Evian şi nici Vichy.
— Cum să spun... sunt nevoiţi să servească apă locală, îi explică
vecina ei cu chip de oaie.
— Oricum, mi se pare ciudat. Privi cu dispreţ, la grămada de mărunţiş
de pe masa din faţa ei: Uită-te la chestiile astea pe care mi le-a dat,
dinari, sau mai ştiu eu ce. Un adevărat gunoi. Vorba fiicei mele...
Mary Debenham se ridică şi, salutându-şi comesenele, se îndreptă
spre uşă. Colonelul Arbuthnot porni în urma ei. Adunându-şi mărunţişul
atât de dispreţuit, bătrâna americană se ridică şi ea, urmată de femeia
cu chip de oaie. Perechea de unguri plecase. În vagon mai rămăseseră
doar Poirot, Ratchett şi MacQueen.
Ratchett îi spuse ceva lui MacQueen, după care acesta se sculă de
la masă şi părăsi vagonul. Apoi Ratchett se ridică şi el, dar în loc să-l
urmeze pe MacQueen, se aşeză pe neaşteptate pe scaunul din faţa lui
Poirot.
— Aveţi cumva un foc? întrebă el. Vocea îi era melodioasă, puţin nazală.
Numele meu e Ratchett.
Poirot înclină uşor capul. Băgă mâna în buzunar, de unde scoase o
cutie de chibrituri pe care i-o întinse celuilalt. Ratchett o luă dar nu
aprinse nici un chibrit.
— Cred că am plăcerea să vorbesc cu domnul Hercule Poirot, nu-i
aşa?
Poirot dădu din nou din cap.
— Aţi fost corect informat, domnule.
Detectivul simţi aţintită asupra lui privirea aceea ciudată,
sfredelitoare, care-l iscodea şi-l cântărea meticulos.
— Aşa cum se obişnuieşte la noi, continuă americanul, o să merg direct
la ţintă. Domnule Poirot, aş vrea să vă angajez.
Poirot se încruntă.
— Clientela mea, domnule, este limitată în ziua de azi. Mă ocup de
foarte puţine cazuri.
— Dar, fireşte, înţeleg perfect. Propunerea mea însă, domnule
Poirot, înseamnă o groază de bani. Şi repetă cu vocea lui melodioasă,
convingătoare: O groază de bani.
Poirot tăcu câteva clipe, apoi spuse:
— În ce constă propunerea dumneavoastră, domnule... Ratchett?
— Domnule Poirot, sunt un om bogat, foarte bogat. Iar oamenii în situaţia
mea au duşmani. Ei bine, am un duşman.
12
— Numai unul?
— Ce vreţi să spuneţi? se răsti Ratchett.
— Domnule, ştiu din experienţă că atunci când un om ca dumneavoastră
are, cum aţi spus, duşmani, asta înseamnă că are mai mulţi, nu
unul.
Ratchett se mai linişti în urma acestui răspuns. Spuse grăbit:
— Da, înţeleg. Un duşman sau mai mulţi — nu contează. Ceea ce
contează e securitatea mea.
— Securitatea?
— Am fost ameninţat cu moartea, domnule Poirot. Acum îmi port
singur de grijă. Şi scoase, o clipă, din buzunarul hainei un mic pistol
automat. Apoi urmă cu o voce dură: Nu cred că sunt genul de om care
poate fi luat prin surprindere. Dar dacă mă gândesc mai bine, nu strică
să mă asigur de două ori. Cred că aţi fi omul potrivit pentru banii mei,
domnule Poirot. Şi nu uitaţi, e vorba de o groază de bani.
Poirot îl cercetă gânditor câteva clipe. Figura îi era absolut impenetrabilă.
— Regret, domnule, rosti în cele din urmă, dar nu pot accepta.
Celălalt îl scrută atent.
— Cât? întrebă.
Poirot clătină din cap.
— Nu m-aţi înţeles, domnule. Am avut mult noroc în profesiunea
mea. Am destui bani pentru a-mi satisface atât necesităţile cât şi
capriciile. Acum mă ocup doar de cazuri care... mă interesează.
— Jucaţi tare, spuse Ratchett. Douăzeci de mii de dolari vă spun ceva?
— Nu.
— Mai mult nu dau. Ştiu cât îmi valorează pielea.
— Şi eu, domnule Ratchett.
— Ce vă deranjează în propunerea mea?
Poirot se ridică în picioare.
— Dacă-mi veţi scuza francheţea, vă voi spune. Nu-mi place mutra
dumneavoastră, domnule Ratchett.
Şi zicând acestea, părăsi vagonul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:20 PM | message # 4
CAPITOLUL IV
UN STRIGĂT ÎN NOAPTE
Chiar în aceeaşi seară, la nouă fără un sfert, Simplon Orient
Expresul sosi la Belgrad. Cum plecarea era prevăzută abia pentru nouă şi
un sfert, Poirot se hotărî să coboare pe peron. Totuşi, nu zăbovi prea
mult. Se lăsase un frig pătrunzător şi, deşi peronul era acoperit, vântul
ridica vârtejuri de zăpadă. Se îndreptă spre vagon. Conductorul, care
tropăia pe peron şi-şi agita braţele ca să se mai încălzească, văzându-l, îi
spuse:
— Bagajele domnului au fost duse în compartimentul numărul 1, în
compartimentul domnului Bouc.
— Şi domnul Bouc unde s-a dus?
— În vagonul de la Atena, care tocmai a fost ataşat.
Poirot plecă să-şi caute prietenul. Bouc nici nu vru să asculte protestele
sale.
— Nu face nimic. E mai bine aşa. Dumneata mergi în Anglia, şi e
mai bine să stai în vagonul care te duce direct până la Calais. Eu mă simt
foarte bine aici. Vagonul e liniştit. În afară de mine, mai e doar un doctor
13
grec. Ah, ce noapte! Localnicii zic că de ani de zile n-a mai căzut atâta
zăpadă. Să sperăm că nu ne vom înzăpezi. Nu prea mi-ar place, drept să-
ţi spun.
La nouă şi un sfert precis, trenul părăsi gara. Curând după aceea
Poirot se ridică, îi ură noapte bună prietenului său şi se îndreptă spre
vagonul lui, aflat în faţă, lângă vagonul restaurant.
Cum erau în a doua zi de călătorie, reticenţele dispăruseră.
Colonelul Arbuthnot stătea în uşa compartimentului său şi discuta
cu MacQueen. Văzându-l pe Poirot, MacQueen se întrerupse brusc. Păru
foarte surprins.
— Oh, exclamă el, credeam că ne-aţi părăsit. Spuneaţi că o să coborâţi
la Belgrad.
— M-aţi înţeles greşit, zise Poirot, zâmbind. Am încercat să vă explic
tocmai când plecam din Istanbul.
— Dar bagajul dumneavoastră... s-a topit.
— A fost dus într-un alt compartiment, asta-i tot.
— Aha, înţeleg.
Şi îşi reluă conversaţia cu Arbuthnot, în timp ce Poirot trecu mai departe.
La numai două compartimente de al său, o zări pe bătrâna
americană, doamna Hubbard, stând de vorbă cu femeia cu faţa de oaie,
care se dovedi a fi suedeză. Doamna Hubbard tocmai îi dădea nişte
reviste.
— Ia, draga mea, spuse ea. Eu am o sumedenie de lucruri de citit. E
îngrozitor cu frigul ăsta, nu-i aşa?
Răspunse prietenos la salutul lui Poirot.
— Sunteţi foarte amabilă, îi spuse suedeza.
— Ba deloc. Sper că o să dorm bine şi că dimineaţă n-o să te mai
doară capul.
— Cred că de frig. O să-mi fac o ceaşcă de ceai.
— Ai aspirină? Eşti sigură? Eu am câtă vrei. Bine, noapte bună,
draga mea.
Se întoarse spre Poirot, părând să aibă chef de vorbă.
— Biata de ea, e suedeză. După cât îmi dau seama, e un fel de
misionară... o educatoare. Foarte cumsecade, doar că nu prea vorbeşte
englezeşte. S-a arătat foarte interesată de ce i-am povestit despre fiică-
mea.
Poirot ştia şi el tot ce se putea şti despre fiica doamnei Hubbard. Ca
de altfel toţi cei din tren care înţelegeau englezeşte! Aflaseră că ea şi cu
soţul ei făceau parte din corpul didactic al unui mare colegiu american
din Smirna şi că aceasta era prima călătorie a doamnei Hubbard în
Orient; şi mai aflaseră ce gândea doamna Hubbard despre turci, despre
lenea lor şi despre felul cum îşi întreţineau drumurile.
Uşa celuilalt compartiment se deschise, şi valetul cel slab şi palid
ieşi pe coridor. Poirot reuşi să arunce o privire înăuntru. Îl zări pe
Ratchett întins în pat. Acesta, la rândul lui, îl zări şi el, şi faţa i se
schimonosi de furie. Apoi uşa se închise.
Doamna Hubbard îl trase pe Poirot deoparte.
— Ştii, mi-e groaznic de frică de omul ăsta. Oh, nu, nu de valet... de
celălalt... stăpânul lui. Stăpân, într-adevăr! E ceva în neregulă cu acest
om. Ştii, fiică-mea zicea întotdeauna că am intuiţie. Când mami are o
presimţire, apoi chiar aşa se întâmplă, zice fiică-mea. Şi am o presimţire
cu omul ăsta. Compartimentul lui e lângă al meu, şi asta nu-mi place. Astă-noapte am pus şi lanţul la uşa de acces dintre compartimente. Mi s-a
părut că l-am auzit încercând clanţa. Ştii, nu m-aş mira deloc dacă aş
afla că, de fapt, e un criminal... unul din acei tâlhari de trenuri despre
14
care tot scriu ziarele. Oi fi eu caraghioasă, dar asta e. Tare mi-e frică de
el! Fiică-mea spunea că o să am o călătorie plăcută, dar simt că n-o să
fie chiar aşa. Poate-i absurd, dar am impresia că se poate întâmpla orice.
Orice. Şi nu înţeleg cum poate băiatul ăla simpatic să-i fie secretar.
Colonelul Arbuthnot şi MacQueen tocmai veneau înspre ei.
— Intraţi în compartimentul meu, îi spunea MacQueen. Patul încă na
fost făcut pentru noapte. În ce priveşte politica voastră în India, aş
vrea să mă lămuresc asupra...
Cei doi trecură mai departe, spre compartimentul lui MacQueen.
Doamna Hubbard îi ură noapte bună lui Poirot.
— Cred c-o să mă bag direct în pat şi o să citesc, spuse ea. Noapte
bună.
— Noapte bună, doamnă.
Poirot intră în compartimentul lui, lipit de al lui Ratchett. Se
dezbrăcă şi se băgă în pat, citi vreo jumătate de oră, apoi stinse lumina.
Câteva ore mai târziu, se trezi brusc. Ştia ce-l trezise — un geamăt
ascuţit, aproape un strigăt, undeva, foarte aproape. În aceeaşi clipă se
auzi ţârâitul strident a unei sonerii.
Poirot sări în sus şi aprinse lumina. Simţi că trenul era oprit. Probabil
o staţie, îşi spuse.
Strigătul îl înfiorase. Îşi aminti că în compartimentul de alături se
afla Ratchett. Coborî din pat şi deschise uşa, chiar în momentul în care
conductorul, venit în grabă, bătea la uşa lui Ratchett. Poirot ţinu uşa
întredeschisă şi urmări ce se întâmplă. Conductorul bătu a doua oară. Se
auzi o sonerie, apoi se aprinse o lumină cu câteva uşi mai departe.
Conductorul privi peste umăr.
În aceeaşi clipă se auzi o voce din compartimentul alăturat:
— Ce n'est rien. Je me suis trompé
1
.
— Bien, Monsieur.
Conductorul se grăbi să bată la cealaltă uşă, unde fusese chemat.
Poirot se băgă din nou în pat, liniştit acum, şi stinse lumina. Era exact
unu fără douăzeci şi trei de minute.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:21 PM | message # 5
CAPITOLUL V
CRIMA
Nu reuşi să adoarmă de îndată. Poate pentru că trenul stătea pe loc.
Era ciudat de liniştit pentru o gară. Dimpotrivă, zgomotele din tren
păreau neobişnuit de puternice. Îl auzi pe Ratchett mişcându-se, apoi un
plescăit de parcă s-ar fi răsturnat lavoarul cu apă, robinetul curgând,
lipăit de paşi şi din nou un plescăit. Pe coridor, răsunară nişte paşi,
târşâiţi, ai cuiva cu papuci de casă în picioare.
Hercule Poirot stătea întins, cu mâinile sub cap, cu ochii aţintiţi în
tavan. De ce o fi gara asta atât de liniştită? Îşi simţi gâtul uscat. Uitase
să ceară sticla cu apă minerală. Privi din nou la ceas. Trecuse de unu şi
un sfert. Să sune după conductor şl să-i ceară nişte apă minerală?
Întinse degetul spre sonerie, când auzi deodată un zbârnâit. Îşi trase
degetul înapoi. Evident, nu putea nici omul ăsta să răspundă la toate
apelurile.
Zbrr... Zbrrr... Zbrrr...
Zbârnâitul soneriei nu mai contenea. Dar unde o fi conductorul? Cel
care chema îşi pierduse răbdarea.
Zbrrr...
1 Nu-i nimic. M-am înselat.
15
În orice caz, îşi înfipsese bine degetul în buton. În sfârşit, se auziră
paşi grăbiţi. Conductorul. Bătu la o uşă, nu prea departe de Poirot. Apoi
se auziră voci — cea a conductorului, politicoasă, cerându-şi scuze, şi a
unei femei, vehementă, guralivă. Doamna Hubbard!
Poirot zâmbi.
Cearta — dacă se putea vorbi de aşa ceva, căci doamna Hubbard cu
debitu-i neîntrerupt îl copleşise pe bietul om, care abia mai putea
strecura câteva cuvinte — mai dură o vreme. În cele din urmă, se părea
că lucrurile se mai liniştiseră. Poirot auzi clar de astă dată: "Noapte bună,
doamnă", şi o uşă închizându-se.
Apoi apăsă şi el pe buton. Conductorul sosi de îndată. Era asudat şi
neliniştit.
— Apă minerală, te rog.
— Bien, Monsieur.
Probabil că o licărire din ochii lui Poirot îl îmboldi să se descarce.
— Doamna americană...
— Ei, ce-i cu ea?
Omul îşi şterse fruntea
— Închipuiţi-vă ce mi-a făcut! O ţine una şi bună că e un bărbat în
compartimentul ei! Spuneţi şi dumneavoastră, domnule. Într-un spaţiu atât
de mic. (Şi arătă cu mâna cât.) Unde să se ascundă? Am încercat să-i
explic, să-i arăt că e imposibil. Nimic. Nu se lasă deloc. Că s-a trezit deodată
şi a simţit că e un bărbat înăuntru. Atunci, cum se face, am
întrebat-o eu, că a ieşit afară şi a lăsat uşa zăvorâtă după el? Dar ea nu
vrea să ştie de nimic. Parcă n-am avea şi alte griji pe cap. Zăpada asta...
— Ce-i cu zăpada?
— Domnul n-a observat? Trenul s-a oprit. Suntem înzăpeziţi. Dumnezeu
ştie cât o să stăm aici. Îmi amintesc că o dată am stat înzăpeziţi vreo
şapte zile.
— Unde suntem?
— Între Vincovici şi Brod.
— Oh, făcu Poirot necăjit.
Conductorul plecă şi se reîntoarse cu apa minerală.
— Noapte bună, domnule.
Poirot bău un pahar şi se culcă la loc.
Tocmai aţipise, când ceva îl trezi din nou. De astă dată era un
zgomot surd. Ceva greu care se lovise de uşă. Se ridică în picioare,
deschise uşa şi privi afară. Nimic. Doar pe coridor, în dreapta, observă o
femeie, într-un chimono roşu, îndepărtându-se grăbită. La celălalt capăt
îl zări pe conductor, aşezat pe scăunelul său. Scria ceva pe nişte foi mari
de hârtie. Era o linişte desăvârşită.
"Hotărât lucru, sufăr de nervi", îşi spuse Poirot şi se vârî sub pled.
De astă dată dormi până dimineaţă.
Când se trezi, trenul era tot nemişcat. Dădu la o parte perdeaua şi
privi afară. Nămeţi mari de zăpadă peste tot.
Luă ceasul de pe noptieră: era trecut de nouă.
La zece fără un sfert, pus la punct şi spilcuit ca întotdeauna, îşi făcu
apariţia în vagonul restaurant. Din toate părţile se auzeau văicăreli şi
oftaturi.
Orice barieră între pasageri dispăruse. Erau toţi trup şi suflet în faţa
nenorocirii comune. Lamentările doamnei Hubbard le acopereau pe ale
celorlalţi.
— Fiică-mea zicea că o să fie cea mai plăcută călătorie din lume.
Nici nu te aşezi bine, că ai şi ajuns la Paris. Şi-acum, uite, putem să stăm
aici nu ştiu câte zile. Iar vaporul meu pleacă poimâine. Cum o să-l mai
16
prind acum? Nici măcar nu pot să telegrafiez să-mi anuleze traversarea.
Simt că înnebunesc.
Italianul, la rândul lui, declară că fi aşteaptă treburi urgente la Milano.
Americanul cel solid nu găsi altceva de spus decât că "stăm cam
prost, doamnă" şi încercă s-o liniştească pe doamna Hubbard,
exprimându-şi părerea că trenul ar putea reface din întârziere.
— Sora mea... copiii ei. toţi mă aşteaptă, spuse suedeza, şi izbucni
în plâns. Şi nu pot nici să-i anunţ. Ce-or să creadă? Or să-şi spună că mi
s-a întâmplat vreo nenorocire.
— Câtă vreme o să rămânem aici? se interesă Mary Debenham. Ştie
cineva?
Vocea îi trăda neliniştea. Poirot observă însă că era mult mai calmă
decât în timpul opririi neaşteptate pe care-o avuseseră în Taurus Expres.
Vocea doamnei Hubbard le acoperi din nou pe celelalte.
— Nimeni nu ştie nimic în trenul ăsta. Şi nimeni nu încearcă să facă
ceva. O adunătură de străini, care habar n-au de nimic. Dacă s-ar fi întâmplat
aşa ceva acasă, s-ar fi găsit cineva să încerce cel puţin să facă
ceva.
Arbuthnot se întoarse spre Poirot şi îi vorbi într-o aleasă franceză anglicanizată:
— Vous êtes un directeur de la ligne, je crois, Monsieur. Vous pouvez
nous dire...
2
Poirot îl corectă, surâzând.
— Nu, nu, vorbi el englezeşte, nu sunt eu acela. Mă confundaţi cu
prietenul meu, cu domnul Bouc.
— Oh, mă scuzaţi.
— Nu face nimic. E foarte firesc. Stau în compartimentul pe care-l ocupase
dânsul înainte.
Bouc nu se afla în acel moment în vagonul restaurant. Poirot se uită
împrejur să vadă cine mai lipseşte: prinţesa Dragomiroff şi perechea de
unguri. De asemenea Ratchett, valetul acestuia, şi camerista.
Suedeza se şterse la ochi.
— Ce caraghioasă sunt! spuse ea. Să plâng astfel. Totul o să se
termine cu bine.
Această înţelepciune creştină nu era însă împărtăşită şi de ceilalţi.
— Dumitale îţi dă mâna să vorbeşti aşa, spuse MacQueen îngrijorat.
Putem să stăm aici nu ştiu cât.
— În ce ţară suntem? întrebă doamna Hubbard, printre lacrimi.
Aflând că e vorba de Iugoslavia, spuse:
— Oh, una din chestiile alea balcanice. Păi, la ce altceva te poţi
aştepta?
— Dumneavoastră sunteţi singura mai calmă, i se adresă Poirot
domnişoarei Debenham.
Ea ridică uşor din umeri.
— Ce poţi să faci?
— Sunteţi o filozoafă, domnişoară.
— Oh, asta implică o atitudine detaşată. Cred că sunt numai indiferentă.
Am învăţat să evit emoţiile inutile.
Vorbea fără să-l privească. Se uita undeva, pe fereastră, la nămeţii
mari de zăpadă.
— Aveţi o voinţă puternică, domnişoară, continuă Poirot, binevoitor.
Cred că sunteţi cea mai tare dintre noi.
— Oh, nu, nicidecum. Cunosc pe cineva mult mai tare decât mine.
2 Sunteţi director al liniei, mi se pare, domnule. Puteţi să ne
spuneţi...
17
— Pe cine anume?
Ea păru să-şi revină brusc, să-şi dea seama că, în fond, vorbeşte cu
un străin, un necunoscut, cu care până în această dimineaţă dacă schimbase
câteva cuvinte.
Începu să râdă. Un râs politicos, dar straniu.
— Ei bine, să zicem doamna în vârstă. Aţi observat-o probabil. O bă-
trână foarte urâtă, dar fascinantă. Ajunge să ridice un deget şi să ceară
ceva cu vocea ei politicoasă, şi toţi se pun imediat în mişcare.
— Se pun în mişcare şi pentru prietenul meu, domnul Bouc, spuse
Poirot. Şi asta pentru că e un director al liniei, şi nu pentru că ar fi un om
care impune.
Mary Debenham zâmbi.
Dimineaţa se scurgea pe nesimţite. Câţiva dintre călători, printre
care şi Poirot, rămaseră în vagonul restaurant. Împreună, timpul trecea
parcă mai repede. Poirot mai află şi alte amănunte despre fata doamnei
Hubbard, despre statornicele obiceiuri ale răposatului domn Hubbard, de
când se scula dimineaţă şi îşi începea micul dejun cu o porţie bună de
fulgi de ovăz şi până la odihna de noapte când, băgându-se în pat, îşi
trăgea în picioare şosetele croşetate de prea buna doamnă Hubbard.
Tocmai când asculta o relatare cam încurcată a suedezei despre
ţelurile ei de misionară, unul dintre conductori intră în vagon şi se
îndreptă spre el.
— Mă scuzaţi, domnule.
— Poftim?
— Domnul Bouc vă transmite omagiile sale şi ar fi bucuros dacă aţi
fi atât de amabil să veniţi până la el pentru câteva clipe.
Poirot se ridică, ceru scuze suedezei şi o luă în urma conductorului.
Nu era conductorul pe care-l ştia el; acesta era un bărbat voinic, chipeş.
Merseră de-a lungul coridorului până la capătul vagonului său, apoi
trecură în celălalt vagon.
Conductorul bătu la o uşă, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc lui Poirot
să intre.
Nu era compartimentul lui Bouc, ci unul de clasa a doua, ceva mai
mare. În orice caz, părea ticsit.
Bouc şedea în colţ, lângă fereastră. În faţa lui stătea un bărbat
scund, negricios, care se uita afară. În mijlocul compartimentului, în
picioare, se aflau un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă albastră (şeful
trenului) şi conductorul vagonului său de dormit.
— Ah, bunul meu prieten! exclamă Bouc. Intră. Avem nevoie de
dumneata.
Bărbatul cel scund, de la fereastră, se mută cu un loc mai încolo şi
Poirot, strecurându-se printre cei doi slujbaşi, se aşeză în faţa lui Bouc.
Expresia de pe faţa lui Bouc îi aprinse imaginaţia — cum obişnuia
Poirot să spună. Era limpede că se întâmplase ceva neobişnuit.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— E nimerită întrebarea. Mai întâi, înzăpezirea asta. Iar acum...
Făcu o pauză. Conductorul vagonului de dormit suspină înăbuşit.
— Iar acum ce?
— Iar acum un pasager zace mort în patul lui... înjunghiat.
Vocea lui Bouc exprima o resemnare disperată.
— Un pasager? Care?
— Un american cu numele de... — căută în nişte hârtii — Ratchett,
da, da, Ratchett.
— Într-adevăr, domnule, îngăimă conductorul.
Poirot se întoarse spre el. Omul era alb ca varul.
18
— Ar fi mai bine să iei loc, spuse Poirot. Nu te prea ţin picioarele.
Şeful trenului se dădu la o parte şi conductorul se prăvăli într-un
colţ, ascunzându-şi faţa în mâini.
— Brrr! făcu Poirot. Văd că nu-i de glumă.
— Bineînţeles. În primul rând, pentru că o crimă e o nenorocire prin
ea însăşi. Apoi, de astă dată, şi împrejurările sunt neobişnuite. Aici unde
ne aflăm nu putem face nici o mişcare. Putem rămâne aici ore întregi, ba
chiar zile întregi. Şi încă ceva. În aproape toate ţările prin care am trecut,
am avut poliţie locală pe tren. Dar în Iugoslavia, nu. Înţelegi?
— Da, asta o să ne dea multă bătaie de cap, spuse Poirot.
— Şi nu-i decât începutul. Doctorul Constantine... oh, am uitat să vă
prezint. Doctorul Constantine, domnul Poirot.
Cei doi se salutară.
— Doctorul Constantine e de părere că moartea a survenit în jurul
orei unu noaptea.
— E greu să te pronunţi cu precizie în astfel de situaţii, spuse doctorul,
dar cred că pot afirma cu siguranţă că omul a murit între miezul nopţii
şi ora două.
— Când a fost văzut domnul Ratchett ultima oară în viaţă? întrebă
Poirot.
— Se ştie că era încă în viaţă pe la ora unu fără douăzeci, când a
vorbit cu conductorul, îl lămuri Bouc.
— Într-adevăr, spuse Poirot. Am auzit şi eu. Asta a fost ultima oară?
— Da.
Poirot se întoarse către doctor, care continuă:
— Fereastra compartimentului domnului Ratchett a fost găsită larg
deschisă, lăsând să se presupună că criminalul a fugit pe acolo. După pă-
rerea mea, însă, această fereastră deschisă nu-i decât o cursă. Oricine ar
fi ieşit pe acolo ar fi lăsat urme clare în zăpadă. Or, nu există nici un fel
de urme.
— Când a fost descoperită crima? întrebă Poirot.
— Michel!
Conductorul se ridică. Faţa îi era încă palidă şi răvăşită.
— Spune acestui domn exact ce s-a întâmplat, îi ceru Bouc.
Conductorul începu să vorbească tulburat, întrerupându-se din când
în când.
— Valetul domnului Ratchett... a bătut de câteva ori în uşă, azi dimineaţă.
Nici un răspuns. Apoi, acum vreo jumătate de oră, a venit şi
chelnerul. Voia să ştie dacă domnul ia micul dejun. Era unsprezece,
ştiţi... am deschis uşa cu cheia mea. Dar mai era şi lanţul pus. Din nou,
nici un răspuns. De altfel, era foarte linişte înăuntru şi frig, foarte frig.
Fereastra era deschisă şi zăpada cădea înăuntru. M-am gândit, că
domnul o fi avut o criză. M-am dus după şeful de tren şi împreună am
rupt lanţul şi am intrat. Era... Ah, era îngrozitor!
Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile.
— Aşadar, uşa era încuiată şi lanţul pus pe dinăuntru, spuse Poirot,
dus pe gânduri. Nu e sinucidere, ce ziceţi?
Doctorul râse ironic.
— Se înjunghie oare un sinucigaş în douăsprezece... cincisprezece
locuri?
Poirot căscă ochii mari.
— Dar asta e o adevărată sălbăticie, spuse el.
— Aici e mâna unei femei, se auzi pentru prima oară glasul şefului
de tren. Puteţi fi siguri că e mâna unei femei. Numai o femeie poate
înjunghia aşa.
19
Doctorul Constantine luă o mină meditativă.
— Trebuie să fi fost o femeie foarte voinică, spuse el. N-aş vrea să
vorbesc în termeni tehnici, care mai mult ne-ar încurca, dar pot să vă
încredinţez că una sau două dintre lovituri au fost atât de puternice,
încât au străpuns câteva zone compacte de oase şi muşchi.
— Nu e, după cum se vede, o crimă ştiinţifică, spuse Poirot.
— E cu totul neştiinţifică, continuă doctorul. Loviturile par date
absolut la întâmplare. Unele au nimerit alături, neproducând aproape
nici o rană. E ca şi cum făptaşul ar fi închis ochii şi, cuprins de o furie
oarbă, ar fi izbit fără să se uite.
— E o femeie, vorbi iar şeful de tren. Femeile sunt aşa. Când le
apucă furia, devin foarte puternice.
Şi dădu din cap, atât de convins încât ceilalţi bănuiră că omul
vorbeşte din propria-i experienţă.
— Cred că pot şi eu să adaug ceva la ceea ce ştim până în prezent,
spuse Poirot. Domnul Ratchett a stat de vorbă ieri cu mine. Mi-a spus,
după câte am înţeles, că viaţa îi era în pericol.
— Suprimat, ăsta-i cuvântul american, nu-i aşa? spuse Bouc. Aici
nu-i o femeie, ci un gangster.
Şeful de tren părea mâhnit de eşecul teoriei sale,
— Dacă e aşa, spuse Poirot, atunci a făcut-o un amator.
Tonul vocii sale exprima o dezaprobare profesională.
— E printre călători un american solid, îşi continuă ideea Bouc, un
om cu o figură oarecare, îmbrăcat cam fistichiu. Mestecă tot timpul
gumă, ceea ce cred că nu se prea obişnuieşte în lumea bună. Ştii la cine
mă refer?
Conductorul, căruia îi era adresată întrebarea, încuviinţă din cap.
— Da, domnule, numărul 16. Dar nu se poate să fi fost el. L-aş fi vă-
zut intrând sau ieşind din compartiment.
— N-ai fi putut. N-ai fi putut. Dar ajungem şi la asta numaidecât.
Problema e — ce facem?
Privi înspre Poirot. Acesta îi întoarse privirea.
— Hai, prietene, spuse Bouc. Pricepi ce-aş vrea să-ţi cer. Ştiu ce
poţi. Te rog, preia acest caz. Nu, nu, nu refuza. Îţi dai seama, pentru
noi... vreau să spun pentru "Compagnie Internationale des Wagons Lits",
e o chestiune serioasă. Ce bine ar fi, când va sosi poliţia iugoslavă, să le
putem comunica rezultatul! Dacă nu, amânări, neplăceri şi câte şi mai
câte. Apoi, după cum ştii, tot felul de încurcături pricinuite unor persoane
nevinovate. Şi, în loc de toate acestea, dumneata rezolvi misterul! Vom
spune: "A avut loc o crimă... şi iată criminalul!".
— Şi dacă nu-l rezolv?
— Ah, mon cher. Vocea domnului Bouc deveni afectuoasă: Doar îţi
cunosc reputaţia. Am auzit despre unele din metodele dumitale. E cazul
ideal pentru dumneata. Să începi să cercetezi antecedentele tuturor
acestor oameni, să le verifici buna-credinţă — toate astea iau timp şi pot
isca nenumărate neplăceri. Dar nu te-am auzit oare zicând că pentru a
rezolva un caz, e suficient să te aşezi într-un fotoliu şi să cugeţi? Ei bine,
fă asta. Interoghează-i pe toţi pasagerii, cercetează cadavrul,
examinează indiciile care apar ici şi colo, şi pe urmă... ce să-ţi mai spun,
am încredere în dumneata! Sunt sigur că faima dumitale nu-i vorbă
goală. Aşează-te în fotoliu şi cugetă. Pune la treabă — cum te-am auzit
de atâtea ori spunând — micile celule cenuşii, şi vei afla!
Se aplecă înainte, învăluindu-şi prietenul cu o privire plină de
afecţiune.
— Încrederea dumitale mă emoţionează, spuse Poirot mişcat. După
20
cum bine spui, nu poate fi vorba de un caz dificil. Eu însumi, astă-noapte...
dar mai bine să nu vorbim de asta acum. Ca să fiu sincer,
întâmplarea mă intrigă. Tocmai mă gândeam, acum vreo jumătate de
oră, că ne aşteaptă multe ore de plictiseală, înţepeniţi aici. Şi acum
iată... am în faţă o problemă care nu cere decât să fie rezolvată.
— Accepţi deci? întrebă Bouc, nerăbdător.
— Fireşte. Preiau acest caz.
— Bravo! Vom fi cu toţi la dispoziţia dumitale.
— Pentru început, aş dori un plan al vagonului "Istanbul-Calais" şi o
listă cu numele călătorilor care ocupă diferitele compartimente. Aş mai
vrea, de asemenea, să văd paşapoartele şi biletele lor de drum.
— Michel o să aibă grijă de toate astea.
Conductorul ieşi.
— Ce alţi pasageri mai avem? întrebă Poirot.
— În acest vagon, doctorul Constantine şi cu mine suntem singurii.
În vagonul de Bucureşti e un domn în vârstă, puţin şchiop. Conductorul îl
cunoaşte bine. Apoi vin vagoanele obişnuite, dar ele nu prezintă nici un
interes pentru noi, întrucât au fost încuiate astă-noapte, după ce s-a
servit cina. Înaintea vagonului "Istanbul-Calais" se află numai vagonul
restaurant.
— Se pare, deci, spuse Poirot, că asasinul ar trebui căutat în vagonul
"Istanbul-Calais". Se întoarse către doctor: Asta voiaţi să spuneţi, mi se
pare.
Doctorul încuviinţă.
— La o jumătate de oră după miezul nopţii, ne-am înzăpezit. De atunci
nimeni n-a mai părăsit trenul.
Bouc adăugă solemn:
— Asasinul e printre noi... în tren...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:21 PM | message # 6
CAPITOLUL VI
O FEMEIE?
— Mai întâi de toate, spuse Poirot, aş vrea să schimb câteva cuvinte
cu tânărul MacQueen. El ar putea să ne dea unele informaţii preţioase.
— Desigur, aprobă Bouc, întorcându-se către şeful de tren. Pofteşte-l
pe domnul MacQueen.
Şeful de tren plecă să execute ordinul. Între timp, conductorul se întoarse
cu un teanc de paşapoarte şi bilete de tren. Bouc le luă în primire.
— Mulţumesc. Michel. Cred că ar fi mai bine dacă te-ai întoarce la
postul dumitale. Mărturia dumitale o vom primi oficial, mai târziu.
— Prea bine, domnule, spuse acesta şi ieşi.
— După ce-l vom auzi pe tânărul MacQueen, spuse Poirot, poate că
domnul doctor va avea amabilitatea să meargă împreună cu mine în
compartimentul domnului Ratchett.
— Desigur.
— După ce vom termina acolo...
În acel moment, însă, uşa se deschise şi apăru şeful de tren însoţit
de MacQueen. Bouc se ridică.
— Stăm cam înghesuiţi aici, spuse el amabil. Poftim în locul meu,
domnule MacQueen. Domnul Poirot se va aşeza în faţa dumitale... aşa...
Apoi se întoarse către şeful de tren.
— Evacuează pe toată lumea din vagonul restaurant. Vagonul va fi
la dispoziţia domnului Poirot. Vei conduce ancheta acolo, mon cher, nu-i
aşa?
21
— Da, cred că e mult mai bine aşa.
MacQueen se uita când la unul când la altul, nereuşind să înţeleagă
franceza lor cam iute.
— Qu'est-ce qu'il y a? articulă el chinuit. Pourquoi?...
3
Cu un gest hotărât, Poirot îi făcu semn să se aşeze.
MacQueen luă loc şi începu din nou:
— Pourqoui...? apoi revenindu-şi, o luă pe limba lui: Despre ce e vorba?
S-a întâmplat ceva?
Poirot dădu din cap.
— Întocmai. S-a întâmplat ceva. Fii pregătit pentru o lovitură. Patronul
dumitale, domnul Ratchett, a murit.
MacQueen scoase un şuierat. Ochii i se aprinseră puţin. În rest, nu
manifestă nici un semn de uimire sau durere.
— Deci, până la urmă, tot nu s-au lăsat, spuse el.
— Ce vrei să spui cu asta, domnule MacQueen?
MacQueen ezită.
— Crezi că domnul Ratchett, reluă Poirot, a fost asasinat?
— Păi n-a fost? De astă dată MacQueen era acela care se arăta
mirat. Bineînţeles, adăugă el încet, bineînţeles că asta cred. Sau vreţi să
spuneţi că a murit în somn? Nu, bătrânul era tare ca un... ca un...
Se opri, zâmbind încurcat.
— Nu, nu, spuse Poirot, presupunerea dumitale e întru totul
adevărată. Domnul Ratchett a fost asasinat. Înjunghiat. Dar aş vrea să
ştiu de ce erai atât de sigur că a fost omorât, şi că n-a murit aşa, de
moarte bună.
MacQueen şovăi.
— Aş vrea să mă lămuresc, spuse el. Cine sunteţi, exact, dumneavoastră?
Şi de unde sunteţi?
— Reprezint "La Compagnie Internationale des Wagons Lits". Făcu o
pauză, apoi adăugă: Sunt detectiv. Numele meu este Hercule Poirot.
MacQueen nu se arătă deloc surprins. Spuse doar:
— Oh, da?
Şi aşteptă ca celălalt să continue.
— Poate că numele vă spune ceva?
— Da, mi se pare oarecum cunoscut... numai că întotdeauna am
fost convins că trebuie să fie numele unui croitor de dame.
Poirot îl privi cu dezgust.
— Nemaipomenit! exclamă el.
— Ce e nemaipomenit?
— Nimic, nimic. Să continuăm. Aş vrea să-mi relatezi, domnule MacQueen,
tot ce ştii despre mort. Îi erai cumva rudă?
— Nu. Sunt... am fost... secretarul lui.
— De când?
— Cam de un an.
— Fii bun şi spune-mi tot ce ştii.
— Ei bine, l-am întâlnit pe domnul Ratchett în urmă cu un an, în Persia...
Poirot îl întrerupse.
— Ce căutai acolo?
— Venisem de la New York să văd o concesiune petrolieră. Nu cred
să vă intereseze. În orice caz, o cam făcusem de oaie, eu şi prietenii mei.
Domnul Ratchett trăsese la acelaşi hotel. Tocmai se certase cu secretarul
său. Mi-a oferit mie postul, şi am acceptat. N-aveam nimic de făcut, aşa
că am fost bucuros să găsesc pe loc o slujbă bine plătită.
3 Ce s-a întâmplat?... De ce?...
22
— Şi de atunci?
— Am tot călătorit. Domnul Ratchett voia să vadă lumea. Numai că-l
împiedica faptul că nu ştia nici o limbă străină. Eu eram mai mult ghid
decât secretar. A fost o viaţă plăcută.
— Acum, spune-mi tot ce ştii despre patronul dumitale.
MacQueen ridică, încurcat, din umeri.
— Nu-i chiar atât de uşor.
— Care era numele lui întreg?
— Samuel Edward Ratchett.
— Era cetăţean american?
— Da.
— Din ce parte a Americii?
— Nu ştiu.
— Bine, spune mi atunci ce ştii.
— Domnule Poirot, adevărul-adevărat e că nu ştiu absolut nimic!
Domnul Ratchett nu vorbea niciodată despre sine sau despre viaţa pe
care a dus-o în America.
— Care crezi că era motivul?
— Nu ştiu. Mi-am închipuit că i-o fi fost ruşine de originile sale. Aşa
sunt unii oameni.
— Te satisface această explicaţie?
— Ca să fiu sincer, nu.
— Avea rude?
— Nu mi-a pomenit niciodată.
Poirot insistă.
— Trebuie să-ţi fi formulat vreo ipoteză, domnule MacQueen.
— Da, într-adevăr. În primul rând, nu cred că Ratchett e numele lui
real. Cred că a părăsit America tocmai ca să scape de cineva, sau de
ceva. Cred că a reuşit... până în urmă cu câteva săptămâni.
— Când ce s-a întâmplat?
— Când a început să primească scrisori... scrisori de ameninţare.
— Dumneata le-ai văzut?
— Da. Eu mă ocupam de corespondenţă. Prima scrisoare a sosit acum
vreo două săptămâni,
— Aceste scrisori au fost distruse?
— Nu. Cred că mai am vreo două printre hârtiile mele. Una dintre
ele, ştiu că a rupt-o Ratchett într-un moment de furie. Să vi le aduc?
— Dacă eşti atât de bun.
MacQueen plecă şi se întoarse după câteva minute. Îi întinse lui Poirot
două foi de hârtie, cam mototolite.
Prima scrisoare avea următorul conţinut:
Crezi că ne-ai tras pe sfoară, nu-i aşa? Şi că ai scăpat? Nici nu te
gândi. Suntem pe cale să punem mâna pe tine, Ratchett. Şi vom pune!
Nici o semnătură. Fără să scoată o vorbă, doar cu sprâncenele încruntate,
Poirot luă şi a doua scrisoare.
O să te înhăţăm Ratchett! Destul de curând. Punem noi mâna pe
tine, pricepi?
Poirot aşeză scrisoarea deoparte.
— Stilul e acelaşi, zise el. Nu însă şi scrisul.
MacQueen se holbă la el.
— Dumneata n-ai observat, spuse Poirot binevoitor. E nevoie de un
23
ochi experimentat. Această scrisoare n-a fost scrisă de o singură
persoană, domnule MacQueen, ci de două sau mai multe persoane,
dintre care fiecare a scris, pe rând, câte o literă sau un cuvânt. Apoi sunt
scrise cu litere de tipar, ceea ce îngreunează identificarea autorilor.
Se întrerupse o clipă, apoi reluă:
— Ştii că domnul Ratchett mi-a solicitat ajutorul?
— Dumneavoastră?
Uimirea lui MacQueen îl convinse pe Poirot că tânărul nu ştia, într-adevăr,
nimic.
— Da, mie. Era alarmat. Spune-mi, cum a reacţionat când a primit
prima scrisoare?
MacQueen ezită câteva clipe.
— E greu de spus. Furia i-a trecut foarte repede... A început să râdă,
liniştit, ca de obicei. Dar într-un fel — şi tânărul se înfioră puţin — am
simţit că sub calmul lui se ascunde ceva.
Poirot dădu din cap. Apoi îl întrebă pe neaşteptate:
— Domnule MacQueen, vrei să-mi spui, dar absolut sincer, ce părere
aveai despre patronul dumitale? Ţineai la el?
Hector MacQueen rămase tăcut câteva clipe.
— Nu, spuse el, într-un târziu, nu ţineam la el.
— De ce?
— Nu pot să vă spun exact. Era întotdeauna, în felul său, foarte
amabil. Se întrerupse un moment, apoi urmă: O să vă spun adevărul,
domnule Poirot. Îmi era antipatic. Îl dispreţuiam şi nu aveam încredere în
el. Era, sunt sigur, un om crud şi periculos. Trebuie, totuşi, să recunosc
că nu am nici un fel de temeiuri în sprijinul acestei păreri.
— Îţi mulţumesc, domnule MacQueen. Încă o întrebare: când l-ai vă-
zut ultima dată pe domnul Ratchett în viaţă?
— Astă-noapte, pe la... se gândi o clipă — pe la zece. M-am dus în
compartimentul lui să-mi dicteze ceva.
— În legătură cu ce?
— Nişte plăcuţe de faianţă şi vase antice pe care le-a cumpărat în
Persia. Nu-i trimiseseră ceea ce cumpărase. A urmat o corespondenţă
lungă şi enervantă.
— Şi asta a fost ultima dată când Ratchett a mai fost văzut în viaţă?
— Da, cred că da.
— Ştii cumva când a primit Ratchett ultima scrisoare de
ameninţare?
— În dimineaţa zilei în care am plecat din Constantinopol.
— Aş mai vrea să te întreb ceva, domnule MacQueen. Erai în
termeni buni cu patronul dumitale?
Ochii tânărului sclipiră brusc.
— Aţi putea crede că întrebarea asta o să mă ia cu furnicături pe la
spate. Dar, cum se spune, "nu mă puteţi prinde cu nimic". Eram în cei
mai buni termeni.
— Aş vrea numele dumitale întreg şi adresa dumitale din America.
MacQueen îşi spuse numele — Hector Willard MacQueen — şi
adresa din New York.
Poirot se lăsă pe spate şi-şi sprijini capul pe spetează.
— Asta-i tot, deocamdată, domnule MacQueen, spuse. Ţi-aş fi recunoscător
dacă ai ţine pentru dumneata, câtva vreme, ştirea morţii domnului
Ratchett.
— Ar trebui înştiinţat şi valetul lui, Masterman.
— Probabil că ştie, îi răspunse Poirot, sec. Dacă-i aşa, încearcă să-l
convingi să-şi ţină gura.
24
— N-o să fie prea greu. E un englez care respectă zicala "fereşte-te
de cei dimprejur". Are o părere proastă despre americani şi nici un fel de
părere despre celelalte naţionalităţi.
— Mulţumesc, domnule MacQueen.
Americanul se ridică şi ieşi.
— Ei? spuse Bouc. Crezi că a spus adevărul?
— Pare cinstit şi dintr-o bucată. N-a simulat nici un fel de afecţiune
pentru stăpânul său, cum ar fi făcut-o dacă ar fi fost amestecat într-un
fel. E drept, Ratchett nu i-a spus că a încercat să mă angajeze şi că nu a
reuşit, dar nu cred că asta e împotriva lui. Îmi închipui că domnul
Ratchett era un gentleman care nu prea flecărea la întâmplare.
— Eşti de părere, deci, că cel puţin o persoană e nevinovată, rosti
Bouc, jovial.
Poirot îi aruncă o privire plină de reproş.
— Eu? Eu suspectez pe toată lumea, până în ultima clipă. Totuşi, trebuie
să recunosc că nu prea îl văd pe acest sobru şi perspicace MacQueen
pierzându-şi cumpătul şi înjunghiindu-şi victima de douăsprezece
sau paisprezece ori. Nu se potriveşte cu felul lui de a fi... nu se
potriveşte deloc.
— Aşa e, spuse Bouc, dus pe gânduri. Asta e fapta unui om aproape
înnebunit de ură. Te gândeşti mai degrabă la un temperament latin, sau,
vorba amicului nostru, şeful de tren, la o femeie.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:22 PM | message # 7
CAPITOLUL VII
CADAVRUL
Urmat de doctorul Constantine. Poirot o luă spre compartimentul celui
ucis, în celălalt vagon. Conductorul le deschise uşa cu cheia lui. Cei
doi intrară. Poirot se întoarse întrebător către doctor.
— A fost deranjat ceva aici?
— Nimic. N-a fost atins nimic. Am avut grijă să nu mişc cadavrul în
timp ce-l examinam.
Poirot dădu satisfăcut din cap. Privi împrejur. Primul lucru pe care-l
simţi fu frigul. Un frig tăios. Fereastra era larg deschisă, iar perdeaua trasă.
— Brr, făcu el.
Doctorul zâmbi.
— N-am vrut s-o închid, spuse el.
Poirot examină fereastra cu atenţie.
— Ai avut dreptate, spuse el. Nimeni n-a ieşit pe-aici. Probabil că fereastra
a fost lăsată deschisă tocmai pentru a ne sugera asta, dar dacă
aşa stau lucrurile, atunci zăpada a dejucat planurile asasinului.
Cercetă amănunţit rama ferestrei. Scoase din buzunar o cutiuţă şi
suflă puţin praf din ea.
— Nici o amprentă. Înseamnă că au fost şterse. Dar chiar dacă ar fi
rămas amprente, ne-ar fi dat prea puţine indicii. Ar fi fost, probabil, fie
cele ale lui Ratchett, fie ale valetului, fie ale conductorului. În ziua de azi
criminalii nu mai fac asemenea greşeli. Astfel stând lucrurile, adăugă el
voios, cred c-am putea închide fereastra. Altfel, o să îngheţăm în
răcitorul ăsta!
După ce închise fereastra, se întoarse în sfârşit spre trupul imobil
care zăcea întins pe pat, cu faţa în sus. Bluza pijamalei, plină de pete
ruginii, fusese descheiată şi stătea mototolită.
— Am vrut să văd natura rănilor, explică doctorul.
25
Poirot îi făcu semn că înţelege. Se aplecă deasupra cadavrului. Într-un târziu, se îndreptă de mijloc. Faţa i se strâmbă puţin.
— Nu-i prea plăcut, spuse. Cineva trebuie să fi stat în locul acesta şi
să fi lovit întruna. Câte răni sunt exact?
— Am numărat douăsprezece. Una sau două sunt superficiale...
practic nişte zgârieturi. Pe de altă parte, cel puţin trei dintre ele puteau
provoca moartea.
Ceva în glasul doctorului îi atrase atenţia lui Poirot. Îl privi scrutător.
Doctorul se uita deconcertat la cadavru.
— Ceva ţi se pare ciudat, nu-i aşa? îl întrebă Poirot cu blândeţe. Spune,
prietene. Te intrigă ceva?
— Da.
— Ce anume?
— Vezi aceste două răni... aici şi aici... şi i le arătă cu degetul. Sunt
adânci; fiecare lovitură trebuie să fi tăiat mai multe vase de sânge şi, cu
toate acestea, n-au sângerat aşa cum te-ai fi aşteptat.
— Asta înseamnă că?
— Că omul era deja mort... adică mort de câtva vreme când aceste
răni au fost făcute. Dar asta e, fireşte, absurd.
— Aşa s-ar părea, spuse Poirot. Dacă nu cumva asasinul nostru şi-o
fi închipuit că nu şi-a făcut cum trebuie treaba, şi s-a întors înapoi să mai
îl lovească de câteva ori — ca să fie sigur! dar asta nu prea are sens!
Altceva?
— Ei bine, mai e încă ceva. Vezi această rană, de aici, la braţul
drept... lângă umăr. Ia creionul meu. Poţi să loveşti aşa?
Poirot ridică mâna.
— Aha, spuse el. Înţeleg. Cu mâna dreaptă e extrem de greu...
aproape imposibil. Ar fi trebuit să lovească cu mâna răsucită. Dar dacă a
lovit cu stânga...
— Exact, domnule Poirot. Lovitura a fost dată aproape sigur cu
mâna stângă.
— Deci, asasinul nostru e stângaci? Nu, nu poate fi atât de simplu.
— Precum spui, domnule Poirot. Alte lovituri sunt date, în mod evident,
cu dreapta.
— Deci, doi oameni. Ne întoarcem din nou la ipoteza a doi asasini,
murmură detectivul. Se întoarse brusc spre doctor: Lumina era aprinsă?
— E greu de ştiut. Conductorul o stinge în fiecare dimineaţă pe la
zece.
— Comutatoarele ne-o vor spune, zise Poirot.
Examină comutatorul lămpii din tavan, ca şi al lămpii de la capătul
patului. Primul fusese stins, celălalt era închis.
— Eh bien, spuse el gânditor. Avem în faţă ipoteza Primului şi a Celui
de al Doilea Asasin — cum ar fi spus marele Shakespeare. Primul Asasin
şi-a înjunghiat victima şi a părăsit compartimentul, stingând lumina. Al
Doilea Asasin a intrat pe întuneric, n-a văzut că celălalt, sau cealaltă, îşi
făcuse treaba, şi a mai lovit de cel puţin două ori în corpul şi aşa lipsit de
viaţă. Ce părere ai?
— Straşnic! exclamă doctorul, entuziasmat.
Poirot jubila.
— Crezi? Mă bucur. Numai că mi se pare cam absurd.
— Ce altă explicaţie ar putea exista?
— Tocmai asta mă întreb. O fi o coincidenţă, sau ce altceva? Or mai
fi şi alte contradicţii care ar pleda pentru teoria Celor Doi Asasini?
— Cred că aş putea răspunde afirmativ. Câteva lovituri, cum am mai
spus, indică slăbiciune, lipsă de putere sau de hotărâre. Sunt nişte
26
lovituri slabe, pe alături. Dar asta de aici... şi asta, — şi le arătă cu
degetul — au fost date cu o deosebită forţă. Au străbătut muşchiul.
— După părerea dumitale, aceste lovituri sunt date de un bărbat?
— Aproape sigur.
— N-ar putea fi vorba de o femeie?
— O femeie tânără, viguroasă, da, mai ales dacă ar fi fost cuprinsă
de o emoţie puternică, dar după părerea mea e puţin probabil.
Poirot rămase câteva clipe tăcut.
Doctorul îl întrebă nerăbdător:
— Înţelegi punctul meu de vedere?
— Perfect, răspunse Poirot. Totul începe să se lămurească de la sine!
Asasinul era un bărbat de o mare forţă, era slab, era femeie, a lovit cu
mâna dreaptă, ba nu, cu stânga... Ah, e într-adevăr nostim!
Vocea îi deveni deodată mânioasă.
— Şi victima... cum a reacţionat? A strigat? S-a luptat? S-a împotrivit?
Băgă mâna sub pernă şi scoase pistolul automat pe care Ratchett i-l
arătase cu o zi înainte.
— Nu lipseşte nici un glonte, spuse el.
Priviră împrejur. Hainele lui Ratchett atârnau în cuierul din perete.
Pe o măsuţă, de fapt capacul lavoarului, erau diferite obiecte: o dantură
falsă într-un pahar cu apă, un alt pahar gol, o sticlă cu apă minerală, o
altă sticlă, şi o scrumieră în care se afla un muc de ţigară, câteva bucăţi
de hârtie arsă şi două chibrituri consumate.
Doctorul ridică paharul gol şi-l mirosi.
— Iată şi explicaţia inerţiei victimei, spuse el, liniştit.
— A fost adormit?
— Da.
Poirot luă cele două chibrituri din scrumieră şi le cercetă atent.
— Ai găsit ceva? îl întrebă doctorul.
— Aceste două chibrituri au forme diferite, spuse Poirot. Unul e mai
plat. Vezi?
— Din astea ţi se dau în tren, spuse doctorul.
Poirot pipăi buzunarele hainelor lui Ratchett. Dintr-unul scoase o cutie
de chibrituri. Luă cele două chibrituri şi le compară cu cele din cutie.
— Acela mai rotund a fost aprins de Ratchett, spuse el. Să vedem
dacă avea şi din cele plate.
Scotoci cu grijă, dar nu mai găsi nimic. Cercetă cu privirea întreg
compartimentul. Părea că nimic nu poate scăpa ochilor lui sfredelitori.
Deodată scoase o exclamaţie. Se aplecă şi ridică ceva de pe podea.
Era o batistă mică, foarte fină. Într-unul din colţuri avea brodată o
iniţială: H.
— Batista unei femei, spuse doctorul. Amicul nostru, şeful de tren, a
avut dreptate. E o femeie la mijloc.
— Şi ca lucrurile să se potrivească de minune, a lăsat batista la locul
crimei! spuse Poirot. Exact ca-n filme. Şi ca totul să meargă mai lesne,
batista mai are şi iniţiala brodată pe ea.
— Ce noroc pe noi! exclamă doctorul.
— Nu-i aşa?
Tonul lui Poirot îl surprinse pe doctor. Dar înainte să-i poată cere
vreo lămurire, Poirot era din nou întins pe podea. Se ridică, ţinând de
astă dată în mână un curăţitor de pipă.
— O fi al lui Ratchett, opină doctorul.
— N-am găsit în buzunarele lui nici o pipă şi nici fire de tutun sau
vreo pungă.
27
— Avem deci un indiciu serios.
— Ah, bineînţeles. Şi pică iarăşi cum nu se poate mai bine. De astă
dată, un indiciu masculin, dacă bagi de seamă! Oricum, nu ne putem
plânge de lipsă de indicii în toată povestea asta. Ba dimpotrivă, avem
berechet. Apropo, ce-ai făcut cu arma?
— Nici urmă de vreo armă. Înseamnă că asasinul a luat-o cu el.
— Mă întreb de ce, cugetă Poirot cu voce tare.
— Ah!
De astă dată doctorul Constantine fu acela care descoperise ceva,
cercetând buzunarele hainei de la pijama.
— Am uitat de asta, spuse el. Am descheiat haina pijamalei şi am lă-
sat-o aşa.
Şi scoase din buzunarul de la piept un ceas de aur. Era aproape
zdrobit. Limbile indicau unu şi un sfert.
— Vezi, strigă Constantine entuziasmat, acum ştim ora crimei. De
altfel, se potriveşte şi cu calculele mele. Ce spuneam eu, între miezul
nopţii şi două şi, mai precis, în jurul orei unu, deşi e greu să te pronunţi
cu exactitate în astfel de situaţii! Eh bien, iată confirmarea. Unu şi un
sfert, ora crimei.
— E posibil, da. E foarte posibil.
Doctorul îl privi mirat.
— Scuză-mă, domnule Poirot, dar nu prea te înţeleg.
— Nici eu nu înţeleg. Nu mai înţeleg nimic, şi asta, după cum vezi,
mă nelinişteşte.
Zicând acestea, se aplecă deasupra măsuţei, cercetând bucăţele de
hârtie arsă. Murmură ca pentru sine:
— Ceea ce mi-ar trebui acum ar fi o cutie de pălării de damă de pe
vremuri.
Doctorul Constantine nu reuşi să înţeleagă sensul acestei fraze
ciudate, iar Poirot nu-i dădu nici măcar răgazul de a pune întrebări.
Deschise uşa, ieşi pe coridor şi-l strigă pe conductor. Acesta sosi în fugă.
— Câte femei sunt în acest vagon?
Conductorul socoti pe degete.
— Una, două, trei... şase, domnule. Bătrâna americană, o doamnă
suedeză, tânăra englezoaică, contesa Andrenyi şi prinţesa Dragomiroff
cu camerista ei.
Poirot rămase o clipă gânditor.
— Au toate cutii de pălării?
— Da, domnule.
— Atunci, adu-mi-le... stai să vedem... da, numai pe a suedezei şi a
cameristei. În ele mi-e toată speranţa. Le spui că e un control vamal...
ceva... orice îţi vine...
— E-n regulă, domnule. Nici una dintre doamne nu e în compartiment
acum.
— Atunci, grăbeşte-te.
Conductorul plecă şi se întoarse cu două cutii de pălării. Poirot o
deschise pe cea a cameristei, se uită repede prin ea şi o puse deoparte.
Apoi o luă pe cea a suedezei. După câteva minute, şuieră satisfăcut.
Scoţând pălăriile cu grijă, luă de pe fund o plasă de sârmă, strânsă
ghem.
— Ah, iată ce-mi trebuia. Cutii din astea se fabricau acum cincisprezece
ani. Vezi, pălăriile se prind cu o capsă de plasa asta de sârmă.
În timp ce vorbea, scoase cu îndemânare două capse. Apoi puse
totul la loc şi-l rugă pe conductor să le ducă înapoi.
Când uşa se închise, se întoarse către doctor.
28
— Înţelegi, doctore, eu unul n-am încredere în procedeele tehnice.
Pe mine mă interesează psihologia, şi nu amprentele de pe o scrumieră.
Dar în cazul de faţă aş primi bucuros un mic ajutor ştiinţific.
Compartimentul e plin de indicii, dar pot să fiu sigur că sunt într-adevăr
ceea ce par a fi?
— Nu te înţeleg deloc, domnule Poirot.
— Bine, să-ţi dau un exemplu. Găsim batista unei femei. O fi lăsat-o
o femeie? Sau bărbatul care a comis crima şi-o fi spus: "Să dau impresia
că e o crimă făcută de o femeie. Îl înjunghii de mai multe ori decât e
nevoie, lovesc în câteva locuri slab, inutil, şi arunc apoi batista într-un loc
unde sigur va fi observată." Asta e o posibilitate. Dar mai e şi alta. L-a
omorât, într-adevăr, o femeie şi a lăsat acest curăţitor de pipă, pentru a
acuza un bărbat. Sau trebuie să presupunem că au fost, de fapt, doi —
un bărbat şi o femeie — că fiecare a lucrat separat şi că fiecare a fost
într-atât de neglijent încât a lăsat în urmă un indiciu asupra identităţii
sale? Sunt cam prea multe coincidenţe aici!
— Dar ce legătură au toate astea cu cutia de pălării? întrebă
doctorul, încă nedumerit.
— Ajung şi aici. Deci, după cum spuneam, aceste indicii — ceasul
care s-a oprit la unu şi un sfert, batista, curăţitorul de pipă — toate pot fi
indicii autentice, sau pot fi un truc. Deocamdată nu mă pot pronunţa.
Dar există un indiciu care cred — deşi, repet, mă pot înşela — că nu este
un truc. Mă refer la acest băţ de chibrit plat, domnule doctor. Cred că
acest băţ a fost folosit de asasin, şi nu de Ratchett. A fost folosit pentru a
da foc la o hârtie compromiţătoare. Probabil un bilet. Iar dacă-i aşa,
înseamnă că există ceva în acest bilet, vreo greşeală, vreo eroare, care
ar putea să ne pună pe urmele asasinului. Şi mă voi strădui să aflu ce
anume era acel ceva.
Zicând acestea, ieşi din compartiment, ca să se întoarcă peste
câteva clipe cu o mică lampă de spirt şi cu un fier de frizat părul.
— Îl folosesc pentru mustăţi, spuse el, arătând spre cleşte.
Doctorul îl urmărea cu multă curiozitate. Poirot întinse cele două
ghemuri de sârmă şi, cu mare grijă, puse bucata carbonizată de hârtie
pe unul din ele. Puse a doua plasă de sârmă deasupra şi, ţinându-le pe
amândouă cu cleştii, le ridică deasupra flăcării lămpii de spirt.
— E ceva improvizat, i se adresă el doctorului, peste umăr. Să
sperăm însă că-şi va face datoria.
Doctorul era captivat de această operaţie. Metalul începu să se înroşească.
Deodată, văzu urme slabe de litere. Încet, încet, din acestea se
formau cuvinte, cuvinte de foc.
Bucăţica de hârtie era foarte mică. Conţinea numai trei cuvinte şi o
parte dintr-un al patrulea.
"...INTEŞTI MICUŢA DAISY ARMSTRONG".
— Ah! strigă Poirot.
— Îţi spune ceva? îl întrebă doctorul.
Ochii lui Poirot străluceau. Puse jos, cu grijă, cleştele.
— Da, spuse. Acum ştiu care-i adevăratul nume al mortului. Şi ştiu şi
de ce a trebuit să părăsească America.
— Cum îl chema?
— Cassetti.
— Cassetti... Doctorul Constantine se încruntă! Parcă-mi spune
ceva. Cu mulţi ani în urmă, dar nu-mi pot aminti... Un caz în America, nui
aşa?
— Da, răspunse Poirot, un caz în America.
Poirot nu vru să spună mai mult. Continuă privind împrejur:
29
— O să intrăm numaidecât în miezul acestei întâmplări. Dar mai înainte
de asta, să verificăm dacă am văzut tot ce era de văzut aici.
Mai controlă o dată, repede dar cu toată atenţia, prin buzunarele
hainelor lui Ratchett, dar nu mai găsi nimic interesant. Încercă uşa de
acces ce dădea în celălalt compartiment, dar constată că era zăvorâtă
de cealaltă parte.
— Un lucru nu pot să înţeleg, spuse doctorul Constantine. Dacă asasinul
nu a ieşit pe fereastră, iar uşa de acces era închisă de partea
cealaltă, uşa care dă pe coridor fiind nu numai încuiată pe dinăuntru, dar
şi blocată cu lanţul, atunci, cum Dumnezeu a ieşit din compartiment?
— Aşa se spune când cineva e legat la mâini şi la picioare, încuiat
într-o cameră, şi totuşi... dispare.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun, îi explică Poirot, că dacă ucigaşul voia să ne facă
să credem că a ieşit pe fereastră, ar fi făcut-o demonstrându-ne,
bineînţeles, că celelalte două ieşiri erau blocate. Ca şi în cazul persoanei
care dispare, la mijloc e un truc. Sarcina noastră e tocmai de a afla care
e acest truc.
Se duse spre uşa de acces şi o încuie.
— Pentru eventualitatea în care simpaticei doamne Hubbard i-ar
veni ideea să facă o investigaţie la faţa locului, pentru a-i scrie fiicei sale.
Mai aruncă o privire împrejur.
— Cred că nu mai avem ce face aici. Să ne înapoiem la prietenul
nostru Bouc.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:23 PM | message # 8
CAPITOLUL VIII
CAZUL ARMSTRONG
Îl găsiră pe Bouc terminându-şi porţia de omletă.
— M-am gândit că el e cel mai nimerit să prânzim de îndată, spuse
el, după care se va face curăţenie în vagonul restaurant şi domnul Poirot
îşi va putea începe ancheta.
— Excelentă idee, spuse Poirot.
Nu-i era nici unuia foame. Mâncară cu toţii repede. Abia la cafea
reveniră la subiectul care-i preocupa.
— Eh bien? întrebă BouC.
— Eh bien, am descoperit identitatea victimei. Ştiu de ce a trebuit
să părăsească neapărat America.
— Cine era?
— Îţi aminteşti de cazul fetiţei Armstrong? Acesta e omul care a ucis
o pe micuţa Daisy Armstrong... Cassetti.
— Da, acum îmi aduc aminte. O dramă teribilă... deşi am uitat amă-
nuntele.
— Colonelul Armstrong era englez, decorat cu Crucea Victoria. De
fapt, era pe jumătate american, maică-sa fiind fiica lui W.K. Van der Halt,
milionarul din Wall Street. S-a căsătorit cu fiica Lindei Arden, cea mai celebră
actriţă de dramă din vremea ei. Trăiau în America şi aveau un copil,
o fetiţă, pe care pur şi simplu o idolatrizau. La vârsta de trei ani fetiţa a
fost răpită, iar pentru răscumpărarea ei hoţul a cerut o sumă enormă. No
să vă plictisesc cu toate complicaţiile care au urmat. După ce uriaşa
sumă de două sute de mii de dolari a fost plătită, copilul a fost găsit
totuşi mort. Fusese omorât cu cel puţin două săptămâni înainte.
Indignarea opiniei publice n-a cunoscut margini. Mai sfâşietor însă e
ceea ce a urmat. Doamna Armstrong aştepta un alt copil. Din cauza
30
şocului, a născut prematur un copil mort, după care a murit şi ea. Soţul,
cu inima zdrobită, s-a împuşcat.
— Doamne, ce tragedie. Acum îmi amintesc, spuse Bouc. Mi se pare
că a mai murit cineva, dacă nu mă înşel?
— Da... nefericita doică, o franţuzoaică, sau elveţiană. Poliţia era
convinsă că ştie ceva în legătură cu crima. Deşi ea a tăgăduit, ca scoasă
din minţi, au refuzat s-o creadă. În cele din urmă, într-un moment de
disperare, biata fată s-a aruncat de la fereastră şi a murit. Mai târziu, a
ieşit la iveală că era absolut nevinovată.
— E îngrozitor să te gândeşti la cele petrecute, spuse Bouc.
— Şase luni mai târziu, Cassetti a fost arestat ca fiind şeful bandei
care a răpit copilul. Folosise şi înainte aceleaşi metode: dacă i se părea
că poliţia e pe urmele lui, omora copilul răpit, ascundea cadavrul şi
continua să estorcheze de bani cât mai mult, până când crima era descoperită.
Deci, acesta era Cassetti. Datorită averii enorme pe care o
adunase şi legăturilor cu diferite persoane, a fost achitat pe baza unui
viciu de procedură. Oricum, ar fi fost linşat de populaţie dacă nu ar fi fost
atât de deştept ca s-o şteargă. Acum îmi dau seama ce s-a întâmplat. Şia
schimbat numele şi a părăsit America. De atunci tot călătoreşte, într-un
cuvânt trăieşte ca un gentleman onorabil de pe urma rentelor sale.
— Ah! Ah! ce animal! Vocea lui Bouc exprima un dezgust profund.
Nu regret deloc că a murit.
— Sunt de acord cu dumneata.
— Oricum, nu era necesar să fie omorât tocmai în Orient Expres.
Mai sunt şi alte locuri pe lumea asta, slavă Domnului.
Poirot zâmbi. Îşi dădea seama că Bouc era subiectiv în legătură cu
acest caz.
— Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: a fost oare crima
opera unei bande rivale, pe care Cassetti a tras-o pe sfoară în trecut, sau
un act de răzbunare cu caracter strict personal?
Şi îi povesti despre cele câteva cuvinte descifrate pe bucăţica de
hârtie arsă.
— Dacă ipoteza mea e justă, scrisoarea a fost arsă de criminal. De
ce? Deoarece în scrisoare apare cuvântul Armstrong, care e cheia
misterului.
— Mai sunt în viaţă membri ai familiei Armstrong?
— Din păcate, nu ştiu. Mi se pare că am citit undeva despre o soră
mai tânără a doamnei Armstrong.
Poirot expuse în continuare concluziile la care ajunsese împreună cu
doctorul Constantine. Bouc se lumină la faţă când află despre ceasul
spart.
— Se pare că asta ne indică foarte exact ora crimei.
— Da, spuse Poirot, s-ar potrivi de minune.
Ceva aproape indescriptibil în vocea lui Poirot îi intrigă pe ceilalţi
doi.
— Zici că l-ai auzit pe Ratchett vorbind conductorului la unu fără douăzeci?
Poirot le povesti ce auzise.
— Bine, spuse Bouc, asta dovedeşte, cel puţin, că Ratchett... sau
Cassetti, era cu siguranţă în viaţă la unu fără douăzeci.
— Ca să fiu mai precis, la unu fără douăzeci şi trei de minute.
— Aşadar, putem înregistra oficial că la douăsprezece şi treizeci şi
şapte de minute domnul Ratchett era în viaţă. Acesta este primul fapt.
Poirot rămase tăcut, cu privirea aţintită undeva în faţă. Se auzi un
ciocănit la uşă. Intră chelnerul.
31
— Vagonul restaurant e liber, domnule.
— Atunci să mergem, spuse Bouc ridicându-se.
— Pot să vă însoţesc? întrebă Constantine.
— Desigur, doctore. Dacă nu cumva domnul Poirot are ceva împotrivă?
— Absolut deloc, răspunse acesta.
După obişnuitul schimb de politeţuri: "După dumneata, domnule",
"Ba nu, după dumneata!" — părăsiră compartimentul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:24 PM | message # 9
PARTEA A DOUA
MĂRTURIILE
CAPITOLUL I
MĂRTURIA CONDUCTORULUI VAGONULUI DE DORMIT
În vagonul restaurant, totul fusese pregătit cu grijă. Poirot şi Bouc se
aşezară la o masă, iar doctorul îşi trase un scaun ceva mai departe. Pe
masă, în faţa lui Poirot, se întindea planul vagonului "Istanbul-Calais".
Numele pasagerilor erau trecute cu cerneală roşie. Într-un colţ al mesei
fuseseră puse paşapoartele şi biletele de tren. Pe masă se mai găsea
hârtie de scris, cerneală, tocuri şi peniţe.
— Excelent, spuse Poirot, putem începe ancheta fără alte
formalităţi. Cred că, întâi, ar trebui să înregistrăm mărturia
conductorului. Probabil că ştii ceva despre el. Ce fel de om e? Putem
avea încredere în el?
— Sunt sigur de el. Pierre Michel lucrează pentru compania noastră
de mai bine de cincisprezece ani. E francez, de pe lângă Calais. Foarte
conştiincios şi cinstit. Poate nu cine ştie ce inteligent.
Poirot dădu din cap, înţelegător.
— Bine, spuse el. Să-l chemăm.
Pierre Michel îşi mai revenise, deşi era încă extrem de nervos.
— Sper că domnul nu va crede că a fost o neglijenţă din partea
mea, începu el îngrijorat, uitându-se când la Poirot, când la Bouc. E
groaznic ce s-a întâmplat. Sper că domnul nu crede că am vreun
amestec.
După ce-l linişti, Poirot începu ancheta propriu-zisă. Notă mai întâi
numele şi adresa lui Michel, de când e în serviciu şi vechimea pe linia Istanbul-Calais. Poirot ştia de mai înainte aceste amănunte, dar mai ştia că
întrebările de rutină îl pun pe om mai în largul lui.
— Şi acum, continuă Poirot, să ne întoarcem la evenimentele de
astă-noapte. Când anume s-a dus domnul Ratchett să se culce?
— Aproape imediat după cină, domnule. De fapt, cu puţin înainte de
a părăsi Belgradul. La fel a făcut şi cu o noapte înainte. Mi-a cerut să-i
fac patul în timp ce se afla încă la masă.
— A mai intrat cineva după aceea în compartimentul lui?
— Valetul său, domnule, şi tânărul american, secretarul.
— Altcineva?
— Nu, domnule, cel puţin după câte ştiu eu.
— Bine. Şi asta a fost ultima oară când l-ai văzut sau auzit?
— Nu, domnule. Aţi uitat că m-a sunat pe la unu fără douăzeci, la
puţină vreme după ce ne-am înzăpezit?
32
— Spune-mi exact cum s-au petrecut lucrurile.
— Am bătut la uşă, dar mi-a răspuns că n-are nevoie de nimic, că sa
înşelat.
— Ţi-a vorbit englezeşte sau franţuzeşte?
— Franţuzeşte.
— Care au fost exact cuvintele lui?
33
— Ce n'est rien. Je me suis trompé.
34
— Într-adevăr, spuse Poirot, acelaşi lucru l-am auzit şi eu. Şi apoi ai
plecat?
— Da, domnule.
— Te-ai reîntors la locul dumitale?
— Nu, domnule. Tocmai sunase o altă sonerie şi m-am dus să răspund.
— Acum, Michel, aş vrea să-ţi pun o întrebare importantă. Unde te
aflai la ora unu şi un sfert?
— Eu, domnule? Stăteam pe scăunelul meu de la capătul
coridorului.
— Eşti sigur?
— Bineînţeles... dacă nu cumva...
— Ei?
— M-am dus în celălalt vagon, cel de la Atena, să stau de vorbă cu
colegul meu. Am vorbit despre zăpadă. Asta s-a întâmplat la puţină
vreme după unu, dar n-aş putea să vă spun cu precizie ora.
— Şi te-ai înapoiat când?
— Ştiu că am auzit una din soneriile din vagonul meu... îmi amintesc
că v-am mai spus. Era doamna americană, care a sunat de vreo câteva
ori.
— Ţin minte, spuse Poirot. Şi după aceea?
— După aceea, domnule? Da, m-aţi sunat dumneavoastră, v-am mai
adus nişte apă minerală, apoi la vreo jumătate de oră după aceea am
făcut patul în compartimentul tânărului american, secretarul domnului
Ratchett.
— Domnul MacQueen era singur în compartiment când i-ai făcut patul?
— Colonelul englez de la numărul 15 era cu el. Stăteau de vorbă.
— Ce-a făcut colonelul după ce l-a părăsit pe domnul MacQueen?
— S-a dus în compartimentul lui.
— Numărul 15 e foarte aproape de locul dumitale, nu-i aşa?
— Întocmai, domnule. E al doilea compartiment de la capăt.
— Avea patul aranjat?
— Da, domnule. Î-l pregătisem când se afla la masă.
— Pe la ce oră se întâmplau toate astea?
— N-aş putea spune precis, domnule. Dar, în orice caz, nu trecuse
de două.
— Şi apoi?
— Am rămas la locul meu până dimineaţa.
— Te-ai mai dus în vagonul de la Atena?
— Nu, domnule.
— Poate ai adormit?
— Nu cred, domnule. Din cauză că trenul stătea pe loc, n-am moţăit,
cum fac de obicei.
— Ai văzut vreun pasager trecând pe coridor?
Omul se gândi câteva clipe.
— Una dintre doamne s-a dus la toaleta din celălalt capăt al vagonului.
— Care doamnă?
— Nu ştiu. Era departe pe coridor, şi era cu spatele la mine. Purta
un chimono roşu-închis, cu nişte balauri desenaţi pe el.
Poirot dădu din cap.
— Şi după aceea?
— Nu s-a mai întâmplat nimic până dimineaţă.
— Eşti sigur?
35
— Ah, pardon, domnule. Dumneavoastră aţi deschis uşa şi v-aţi uitat
o clipă afară.
— Bine, prietene, spuse Poirot. Tocmai mă întrebam dacă o să-ţi aminteşti
de asta. Dar fiindcă veni vorba, m-a trezit la un moment dat un
zgomot, o bufnitură, de parcă cineva greu s-ar fi lovit de uşa mea. Ai
vreo idee ce ar fi putut să fie?
Conductorul făcu ochii mari.
— N-a fost nimic, domnule, absolut nimic, sunt sigur.
— Atunci, înseamnă că oi fi avut un coşmar, filozofă Poirot.
— Dacă nu cumva, interveni Bouc, zgomotul venea din
compartimentul vecin.
Poirot nu luă în seamă această observaţie. Sau poate nu dorea s-o
facă faţă de conductor.
— Să trecem la un alt punct, spuse el. Să presupunem că în noaptea
trecută un ucigaş s-a urcat în tren. E absolut sigur că n-ar fi putut să-l
părăsească după comiterea crimei?
Pierre Michel clătină hotărât din cap.
— Nici nu s-ar fi putut ascunde pe undeva?
— Au fost scotocite toate ungherele, spuse Bouc. Renunţă la o
asemenea idee, prietene.
— În afară de asta, observă Michel, nimeni nu poate intra în vagonul
de dormit fără să-l văd eu.
— Care a fost ultima gară?
— Vincovici.
— Ce oră era?
— Ar fi trebuit să plecăm din Vincovici la 11.58. Din cauza vremii, însă,
am avut o întârziere de douăzeci de minute.
— Ar fi putut să vină cineva dinspre celelalte vagoane?
— Nu, domnule. După ce masa de seară e servită, uşa spre celelalte
vagoane se încuie.
— Dumneata ai coborât din tren la Vincovici?
— Da, domnule. Am coborât pe peron, ca de obicei, şi am rămas
lângă scară. Ceilalţi conductori au făcut la fel.
— Dar uşa din faţă, de lângă vagonul restaurant?
— Rămâne întotdeauna încuiată pe dinăuntru.
— Acum nu-i chiar atât de încuiată.
Michel păru o clipă surprins, apoi se lumină la faţă.
— O fi deschis-o vreun pasager, ca să privească zăpada de afară.
— Probabil, spuse Poirot.
Stătu câteva clipe pe gânduri, bătând cu degetele în masă.
— Domnul îmi găseşte vreo vină? întrebă Michel cu sfială.
Poirot îi zâmbi încurajator.
— N-ai prea avut noroc, prietene, îi spuse. Ah, mai e încă ceva. Ai
spus că ai auzit o altă sonerie tocmai când băteai la uşa domnului Ratchett.
De altfel, am auzit-o şi eu. A cui era?
— A prinţesei Dragomiroff. Dorea s-o chem pe cameristă.
— Şi ai chemat-o?
— Da, domnule.
Poirot se aplecă asupra planului din faţa lui. Îi făcu semn din cap lui
Michel.
— Asta-i tot, deocamdată.
— Mulţumesc, domnule.
Michel se ridică. Se uită înspre Bouc.
— Nu te necăji, îi spuse acesta amabil. Nu văd să fi greşit cu ceva.
Mulţumit, Pierre Michel ieşi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:25 PM | message # 10
CAPITOLUL II
MĂRTURIA SECRETARULUI
Câteva clipe, Poirot păru pierdut în gânduri.
— Cred, spuse el într-un târziu, c-ar fi bine să mai stăm o dată de
vorbă cu domnul MacQueen, având în vedere datele pe care le avem la
dispoziţie.
Tânărul american îşi făcu de îndată apariţia.
— Cum mai merg treburile?
— Nu prea rău. De la ultima noastră discuţie am mai aflat câte
ceva... şi anume identitatea domnului Ratchett.
— Da? Hector MacQueen se aplecă înainte, vădit mirat.
— Ratchett, după cum bănuiai şi dumneata, era doar un nume fictiv.
Adevăratul lui nume era Cassetti. Ştii, Cassetti, cel care a înfăptuit celebrele
răpiri de copii... printre care şi pe cea a micuţei Daisy Armstrong.
MacQueen păru cu totul uluit; apoi brusc, se întunecă la faţă.
— Ticălosul naibii! izbucni el.
— Nu ştiai nimic în această privinţă, domnule MacQueen?
— Nu, domnule, spuse americanul, răspicat. Dac-aş fi ştiut, mi-aş fi
retezat mâna dreaptă, mai degrabă decât să fi lucrat pentru el!
— Văd că eşti foarte pornit, domnule MacQueen.
— Am şi de ce. Tatăl meu a fost procurorul care s-a ocupat de acest
caz, domnule Poirot. Am văzut-o pe doamna Armstrong de câteva ori...
era o femeie admirabilă. Atât de nobilă... era distinsă. Faţa i se strâmbă
de furie: Dacă un om şi-a meritat vreodată soarta, atunci acesta e
Ratchett... sau Cassetti. Mă bucur că a sfârşit-o astfel. Unul ca ăsta nu
merită să trăiască!
— Dai impresia că ai fi fost în stare să aplici chiar dumneata această
pedeapsă bine meritată.
— Aşa e. Eu... se opri brusc. Roşeaţa îi năvăli în obraji. Mi se pare că
mă acuz pe mine însumi...
— Te-aş fi bănuit mai degrabă, domnule MacQueen, dacă ai fi afişat
o tristeţe fără margini aflând de moartea patronului dumitale.
— Nu cred c-aş fi fost în stare de aşa ceva, chiar de-ar fi trebuit să
mă salvez de la scaunul electric, spuse MacQueen, aspru.
Apoi adăugă:
— Dacă nu sunt prea curios, cum aţi reuşit să aflaţi? Mă refer la
identitatea lui Cassetti.
— Am găsit în compartimentul lui resturi dintr-o scrisoare.
— Desigur... vreau să zic... cam imprudent din partea bătrânului.
— Depinde, remarcă Poirot, din ce punct de vedere priveşti lucrurile.
MacQueen păru cam năucit de această remarcă. Se holbă la Poirot,
încercând parcă să-i ghicească gândurile.
— Datoria mea, spuse Poirot, este de a afla ce a făcut fiecare
pasager. Nimeni nu trebuie să se supere, înţelegi? E o chestiune de
procedură, şi atâta tot.
— Fireşte. Daţi-i drumul, iar eu voi face tot ce pot pentru a vă ajuta.
— Nu mai e nevoie să te întreb de numărul compartimentului, spuse
Poirot zâmbind, întrucât l-am împărţit cu dumneata o noapte. E vorba de
cuşetele 6 şi 7, clasa a doua. După plecarea mea ai rămas singur?
— Întocmai.
— Şi acum, domnule MacQueen, aş vrea să-mi spui tot ce ai făcut
astă-noapte, de când ai părăsit vagonul restaurant.
37
— Nimic mai simplu. M-am întors în compartiment, am citit puţin, apoi
la Belgrad am coborât pe peron, dar cum era prea frig, m-am întors
în tren. Am stat o vreme de vorbă cu o tânără doamnă, o englezoaică —
stă în compartimentul de alături. Apoi am intrat în discuţie cu colonelul
Arbuthnot... şi de fapt, mi se pare că aţi trecut pe lângă noi tocmai
atunci. Pe urmă m-am dus la domnul Ratchett, unde, cum v-am mai
spus, am luat câteva note privind scrisorile pe care intenţiona să le
expedieze. După ce am terminat, i-am spus noapte bună şi am ieşit.
Colonelul Arbuthnot mai era încă pe coridor. Cum compartimentul lui
fusese aranjat pentru noapte, i-am propus să vină la mine. Am comandat
nişte băutură, pe care am dat-o repede gata. Am discutat politică,
despre India, despre propriile noastre greutăţi financiare şi despre criza
din Wall Street. De obicei, nu mă prea omor după englezi — sunt nişte
tipi înţepaţi — dar ăsta mi-a plăcut.
— Ştii la ce oră a plecat de la dumneata?
— Destul de târziu. Cam spre două.
— Aţi băgat de seamă că trenul se oprise?
— Da. Ne-am cam mirat. Ne-am uitat afară şi am văzut că se
depusese un strat gros de zăpadă, dar nu ne-am închipuit că-i ceva prea
grav.
— După ce v-aţi despărţit, ce-aţi făcut fiecare?
— Colonelul s-a dus spre compartimentul lui, iar eu l-am chemat pe
conductor să-mi facă patul pentru noapte.
— Unde ai stat în timp ce conductorul era în compartimentul dumitale?
— Pe coridor, lângă uşă; am fumat o ţigară.
— Şi apoi?
— Apoi m-am băgat în pat şi am dormit până dimineaţa.
— Ai coborât din tren în cursul serii?
— Eram cu Arbuthnot. Ne-am gândit să coborâm la... cum se
numea? aha... la Vincovici... ca să ne mai dezmorţim puţin picioarele.
Dar era al naibii de frig şi viscolea, aşa că ne-am urcat curând înapoi.
— Pe ce uşă aţi coborât?
— Cea mai apropiată de compartimentul meu.
— Cea de lângă vagonul restaurant?
— Da.
— Îţi aminteşti dacă era încuiată?
MacQueen se concentră.
— Da, da, mi se pare că era. În orice caz, era un fel de bară vârâtă
prin clanţă. La asta vă gândeaţi?
— Da. La întoarcere aţi pus bara la loc?
— Ah, nu, nu cred. Eu am urcat ultimul, dar nu-mi amintesc s-o fi
pus la loc. E ceva important? adăugă el brusc.
— S-ar putea. Bănuiesc că în vreme ce stăteai de vorbă cu colonelul
Arbuthnot, uşa compartimentului dumitale era deschisă?
MacQueen făcu semn că da.
— Aş dori să-mi spui atunci dacă, de la plecarea din Vincovici şi
până când te-ai culcat, ai remarcat pe cineva trecând pe coridor.
MacQueen se încruntă.
— Cred că a trecut o dată conductorul, spuse el, venind dinspre
vagonul restaurant. Şi o femeie, care a trecut în sens invers.
— Care dintre pasagere?
— Nu ştiu. Nu mi-am dat seama. Tocmai încercam să-l conving pe
Arbuthnot în legătură cu ceva, înţelegeţi? Mi se pare că am zărit, în
treacăt, ceva de mătase roşie. Nu m-am uitat şi, oricum, nu i-aş fi putut
38
vedea faţa. După cum ştiţi, compartimentul meu e cu faţa la vagonul
restaurant, astfel încât orice trece pe coridor în direcţia aceea, îmi apare
de îndată cu spatele.
Poirot aprobă.
— Bănuiesc că se ducea la toaletă.
— Şi eu cred.
— La întoarcere ai văzut-o?
— Ca să vă spun drept, n-am văzut-o, dar fiindcă mi-aţi amintit, îmi
dau într-adevăr seama, acum, că trebuie să se fi şi întors.
— Încă o întrebare. Fumezi pipă, domnule MacQueen?
— Nu, domnule.
Poirot medită câteva clipe.
— Cred că pentru moment am terminat. Aş vrea acum să-l văd pe
valetul domnului Ratchett. Apropo, amândoi călătoriţi de obicei cu clasa
a doua?
— El, da. Eu însă, în mod normal, merg cu clasa întâi, iar dacă e posibil,
chiar în compartimentul de lângă cel al domnului Ratchett. Îşi lăsa
bagajul la mine în compartiment şi, când avea nevoie de ceva, îi era
foarte la îndemână. De astă dată, însă, toate cuşetele de la clasa întâi
erau ocupate, în afară de una, pe care a luat-o el.
— Pricep. Îţi mulţumesc, domnule MacQueen.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:26 PM | message # 11
CAPITOLUL III
MĂRTURIA VALETULUI
Americanului îi urmă palidul englez, cu faţa inexpresivă. Aşteptă în
picioare, foarte politicos, până când Poirot îl invită să ia loc.
— După câte ştiu, dumneata eşti valetul domnului Ratchett?
— Da, domnule.
— Numele dumitale?
— Edward Henry Masterman.
— Vârsta?
— Treizeci şi nouă de ani.
— Adresa de acasă?
— Friar Street, 21, Olerkenwell.
— Ai auzit că stăpânul dumitale a fost ucis?
— Da, domnule. O întâmplare teribilă.
— Ai vrea să-mi spui, te rog, la ce oră l-ai văzut ultima oară pe domnul
Ratchett?
Valetul se gândi.
— Trebuie să fi fost în jurul orei nouă, domnule.
— Spune-mi cu cuvintele dumitale cum au decurs lucrurile.
— M-am prezentat ca de obicei la domnul Ratchett, ca să văd ce
ordine are să-mi dea.
— Care erau îndatoririle dumitale precise?
— Să-i strâng sau să-i aşez hainele, domnule. Să-i pun proteza
dentară într-un pahar cu apă şi să am grijă să aibă tot ce-i trebuie pentru
la noapte.
— Stăpânul dumitale s-a comportat ca de obicei?
— Cred, domnule, că era indispus, spuse Masterman după ce se
gândi puţin.
— În ce sens, indispus?
— În legătură cu o scrisoare pe care tocmai o citise. M-a întrebat
dacă eu am adus-o. I-am spus, fireşte, că nu eu, dar el a început să mă
39
ocărască şi îmi găsea nod în papură în tot ce făceam.
— Era ceva neobişnuit în asta?
— Oh, nu, domnule. Îşi pierdea repede cumpătul... depinde de motivul
supărării.
— Stăpânul dumitale lua vreodată somnifere?
Doctorul Constantine ciuli urechile.
— Întotdeauna când călătorea cu trenul, domnule. Spunea că altfel
nu poate dormi.
— Ştii cumva ce somnifer obişnuia să ia?
— Sunt sigur că n-aş putea să vă spun, domnule. Pe sticlă nu se afla
indicat ce somnifer era. Seria doar: "Pentru dormit. A se lua înainte de
culcare".
— Astă-noapte a luat?
— Da, domnule. I l-am turnat într-un pahar, pe care i l-am pus la îndemână,
pe noptieră.
— Erai de faţă când l-a luat?
— Nu, domnule.
— Ce s-a întâmplat în continuare?
— L-am întrebat dacă mai doreşte ceva şi când ar vrea să-l scol a
doua zi dimineaţă. Mi-a spus că nu vrea să fie deranjat până nu sună el.
— Nimic deosebit în asta?
— Nu, domnule. Când se trezea suna după conductor, pe care-l
trimitea să mă cheme în momentul când voia să se dea jos din pat.
— Se scula devreme, sau nu?
— Depinde de starea de spirit în care se afla, domnule. Uneori se
scula să ia micul dejun, alteori dormea până la prânz.
— Deci, nu te alarmai dacă trecea dimineaţa şi nu te chema?
— Nu, domnule.
— Ştiai că stăpânul dumitale avea duşmani?
— Da, domnule.
Vocea nu trăda nici cea mai mică emoţie.
— Cum ai aflat?
— L-am auzit vorbind cu domnul MacQueen despre câteva scrisori,
domnule.
— Ţineai la patronul dumitale, Masterman?
Faţa valetului deveni — dacă e cu putinţă — şi mai inexpresivă.
— N-aş vrea să vorbesc despre asta, domnule. Era un stăpân
generos.
— Dar nu ţineai la el?
— Să spunem mai curând că americanii nu prea îmi plac, domnule.
— Ai fost vreodată în America?
— Nu, domnule.
— Îţi aminteşti să fi citit în ziare despre afacerea Armstrong?
Obrajii lui Masterman prinseseră puţină culoare.
— Da, domnule, desigur. O fetiţă nu-i aşa? Ceva revoltător.
— Ştiai că stăpânul dumitale, domnul Ratchett, fusese principalul instigator
al răpirii fetiţei?
— Nu, domnule, nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Pentru prima oară
vocea valetului sună mai cald, puţin emoţionată: Nu prea îmi vine să
cred, domnule.
— Totuşi, acesta e adevărul gol-goluţ. Şi-acum, să vedem ce-ai făcut
dumneata în noaptea trecută. E o formalitate, înţelegi? După ce ai ieşit
de la domnul Ratchett...
— I-am comunicat domnului MacQueen că stăpânul meu îl cheamă.
Apoi m-am întors în compartimentul meu şi am citit.
40
— Care e compartimentul dumitale?
— Ultimul de clasa a doua, domnule. Lângă vagonul restaurant.
Poirot se uită pe plan.
— Mda... şi care e cuşeta dumitale?
— Cea de jos, domnule.
— Numărul 4?
— Întocmai, domnule.
— Mai e cineva cu dumneata?
— Da, domnule. Un italian.
— Vorbeşte englezeşte?
— Un fel de engleză, domnule. Vocea lui Masterman exprima în acel
moment dispreţ şi mâhnire: Am înţeles că a fost în America... la
Chicago...
— Staţi de vorbă?
— Nu, domnule. Prefer să citesc.
Poirot zâmbi. Îşi putea imagina scena: solidul şi volubilul italian încercând
să străpungă platoşa de dispreţ şi reprobare a celui mai gentleman
dintre gentlemeni.
— Dacă nu sunt prea indiscret, ce anume citeai?
— Acum, domnule, tocmai citesc "Prizoniera dragostei", de doamna
Arabella Richardson
— E bună?
— O găsesc deosebit de agreabilă, domnule.
— Bine, să mergem mai departe. Deci te-ai întors în compartimentul
dumitale şi ai citit "Prizoniera dragostei". Până când?
— Pe la vreo zece şi jumătate, domnule, italianul a vrut să se culce.
Aşa încât conductorul a venit şi a făcut paturile.
— Iar dumneata te-ai băgat imediat în pat şi ai adormit?
— M-am băgat în pat, domnule, dar n-am adormit.
— De ce?
— Mă durea măseaua, domnule.
— Oh... e ceva cumplit.
— Într-adevăr cumplit, domnule.
— Ai luat ceva?
— Mi-am pus puţin ulei de cuişoare, domnule, care mi-a mai luat din
durere, totuşi n-am fost în stare să dorm. Am aprins lumina de la capul
patului şi am citit... să mai uit.
— Şi n-ai dormit deloc?
— Ba da, domnule, am aţipit pe la patru dimineaţa.
— Şi tovarăşul dumitale?
— Italianul? Oh, tot timpul a sforăit.
— N-a ieşit deloc în timpul nopţii?
— Nu, domnule.
— Dar dumneata?
— Nici eu, domnule.
— Ai auzit ceva în timpul nopţii?
— Nu cred, domnule. Nimic neobişnuit, vreau să spun. Trenul stătea
pe loc, aşa că era linişte.
Poirot rămase mut câteva secunde, apoi spuse:
— Mda, cred că nu mai sunt multe de spus. N-ai putea să ne lămureşti
deloc asupra tragediei?
— Din păcate, nu. Îmi pare rău, domnule.
— După câte ştii dumneata, exista vreo neînţelegere sau chiar
duşmănie între stăpânul dumitale şi domnul MacQueen?
— Oh, nu, domnule. Domnul MacQueen este un gentleman foarte
41
simpatic.
— Unde ai lucrat înainte de a fi angajat de domnul Ratchett?
— Am fost în serviciul lui sir Henry Tomlinson din Grosvenor Square.
— De ce ai plecat de acolo?
— Domnul Tomlinson pleca în Africa Orientală şi nu mai avea nevoie
de serviciile mele. Dar sunt sigur că vă va vorbi de bine despre mine.
— De când lucrezi pentru domnul Ratchett?
— Exact de nouă luni, domnule.
— Mulţumesc, Masterman. Apropo, fumezi pipă?
— Nu, domnule, numai ţigări, ţigări obişnuite.
— Mulţumesc. E suficient, spuse Poirot şi îi făcu semn că e liber.
Valetul şovăi.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar bătrâna doamnă din America
este foarte agitată. Spune că ştie totul despre ucigaş. E într-o stare
foarte nervoasă, domnule.
— În acest caz, spuse Poirot zâmbind, s-o chemăm.
— Pot să-i comunic, domnule? Vrea neapărat să stea de vorbă cu cineva
autorizat. Conductorul a încercat s-o liniştească.
— Poţi s-o trimiţi, prietene, spuse Poirot. Să auzim ce are să spună.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:27 PM | message # 12
CAPITOLUL IV
MĂRTURIA DOAMNEI HUBBARD
Doamna Hubbard sosi gâfâind, aproape fără suflu, puternic
surescitată; de-abia reuşi să vorbească.
— Aş vrea să ştiu cine e persoana autorizată aici cu care aş putea să
stau de vorbă. Am nişte informaţii, foarte, foarte importante. Dacă dumneavoastră,
domnilor...
Privirea ei neîncrezătoare trecu de la unul la celălalt, cântărindu-i.
Poirot înclină capul.
— O să-mi comunicaţi mie, doamnă, spuse el, dar mai înainte, vă
rog să luaţi loc.
Doamna Hubbard se prăvăli, extenuată, pe scaunul din faţa ei.
— Iată ce vreau sa vă spun. Astă-noapte am avut un asasin în tren,
şi acest asasin s-a aflat tocmai în compartimentul meu!
Făcu o pauză pentru a da spuselor ei un accent dramatic.
— Sunteţi sigură, doamnă?
— Fireşte că sunt sigură! Auzi ce întrebare! Eu ştiu ce vorbesc. Vă
voi spune tot ce am de spus. M-am băgat în pat şi am adormit, când
deodată m-am trezit — era complet întuneric — şi mi-am dat seama că
în compartimentul meu se afla un bărbat. Eram atât de înspăimântată,
încât n-am putut să strig, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Stăteam şi-mi
spuneam: Dumnezeule, fie-ţi milă, o să mă ucidă. Nici nu vă pot descrie
în ce stare eram. Trenurile astea dezgustătoare, îmi spuneam, şi toate
nenorocirile despre care citisem. Şi mă gândeam: Oricum, bijuteriile n-o
să mi le poată lua, deoarece, ştiţi, le băgasem într-un ciorap pe care-l
vârâsem sub pernă... Nu era prea confortabil... poţi să faci şi cucuie,
înţelegi? Unde rămăsesem?
— V-aţi dat seama, doamnă, că un bărbat se afla în compartimentul
dumneavoastră.
— Aşa, da. Stăteam deci cu ochii închişi şi mă gândeam ce-aş putea
face şi-mi spuneam: Sunt foarte mulţumită că fiică-mea nu ştie în ce
situaţie mă aflu. Apoi, nu ştiu cum, mi-am revenit şi am început să pipăi
cu mâna împrejur, până am dat de sonerie. Am sunat după conductor. Şi
42
am sunat, şi am sunat, dar nu venea nimeni, şi vă rog să mă credeţi că
am simţit că mi se opreşte inima-n loc. Dumnezeule — mi-am spus — te
pomeneşti că i-au omorât pe toţi. Trenul stătea pe loc, şi era o linişte de
mormânt. Am tot apăsat pe sonerie până când, oh, în sfârşit! am auzit
paşi alergând pe coridor şi apoi o ciocănitură în uşă. Intră, am strigat, şi
am aprins în acelaşi moment lumina. Şi, vă rog să mă credeţi, nu era nici
picior de om înăuntru.
Asta i se păru doamnei Hubbard apogeul dramatic al întregii
peripeţii, în loc ca lucrurile să se petreacă invers.
— Şi ce s-a întâmplat apoi, doamnă?
— I-am spus omului ce se întâmplase, dar părea că nu mă crede. Îşi
închipuia c-am visat. L-am pus să se uite sub banchetă, deşi el spune că
e prea strâmt ca să intre un om. Era absolut clar că bărbatul o ştersese,
dar sunt sigură că fusese înăuntru, aşa că felul cum a încercat
conductorul să mă potolească m-a scos din sărite! Eu nu sunt genul de
om care să viseze bazaconii, domnule... nici nu ştiu cum vă cheamă...
— Poirot, Madame, iar dânşii sunt domnul Bouc, director al companiei,
şi doctorul Constantine.
Doamna Hubbard murmură:
— Încântată de cunoştinţă... şi îşi continuă istorisirea: N-o să pretind
acum că am făcut ceea ce trebuia să fac. Mi-a intrat în cap că trebuie să
fi fost bărbatul din compartimentul vecin... bietul om care a fost ucis. Iam
spus conductorului să se uite la uşa de acces, fiind aproape convinsă
că nu era încuiată. Şi, într-adevăr, nu era. I-am spus s-o încuie şi, după
ce a plecat, am coborât din pat şi am proptit un geamantan în ea, pentru
mai multă siguranţă.
— Ce oră era, doamnă Hubbard?
— N-aş putea să vă spun. Nu m-am uitat deloc la ceas. Eram atât de
îngrozită...
— Care e teoria dumneavoastră acum?
— Oh, dar totul mi se pare cum nu se poate mai clar. Omul din compartimentul
meu era asasinul. Cine altul ar fi putut fi?
— Şi credeţi că s-a întors în compartimentul vecin?
— De unde să ştiu unde s-a dus? Doar ţineam ochii închişi.
— Trebuie să se fi strecurat afară, pe coridor.
— Ei bine, nu ştiu ce să vă spun. Înţelegeţi odată că eram cu ochii
închişi.
Doamna Hubbard suspină adânc.
— Dumnezeule, cât eram de speriată! Dacă ar fi ştiut fata mea...
— Nu credeţi, cumva, doamnă, că ceea ce aţi auzit dumneavoastră,
era, de fapt, zgomotul produs de cineva care se mişca în compartimentul
de alături, al mortului?
— Nu, nu cred, domnule... cum ziceaţi... aha, Poirot. Omul se afla în
acelaşi compartiment cu mine. Şi, ce vreţi mai mult, am şi o dovadă.
Şi triumfătoare, scoase de sub masă o poşetă voluminoasă prin care
începu să cotrobăie. Scoase, rând pe rând, două batiste mari, curate, o
pereche de ochelari cu ramă de os, un tub cu aspirină, un pacheţel cu
sare Glauber, un tub de celuloid cu bomboane de mentă, o legătură de
chei, o foarfecă, un carnet de cecuri, fotografia clară a unui copil, nişte
scrisori, cinci şiraguri de mătănii pseudo-orientale şi un mic obiect
metalic... un nasture.
— Vedeţi acest nasture? Ei bine, aflaţi că nu e al meu. Eu nu port
aşa ceva. L-am găsit azi dimineaţă când m-am trezit.
Şi puse pe masă. Bouc se aplecă să-l vadă şi scoase o exclamaţie.
— Dar ăsta e un nasture de pe tunica conductorilor de la vagoanele
43
de dormit!
— Ar putea exista o explicaţie naturală a acestui fapt, spuse Poirot,
şi se întoarse prevenitor spre doamna Hubbard. E posibil, doamnă, ca
acest nasture să fi căzut de pe uniforma conductorului, fie când a căutat
prin compartimentul dumneavoastră... fie astă-noapte când v-a făcut
patul.
— Nu ştiu ce e cu dumneavoastră, domnii mei. Ca şi cum n-aţi avea
nimic altceva mai bun de făcut decât să-mi găsiţi nod în papură.
Ascultaţi aici. Aseară, înainte de a mă culca, citeam o revistă. Înainte să
sting lumina am pus revista pe un geamantănaş care se afla pe podea,
lângă fereastră. Aţi priceput până aici?
Cei trei bărbaţi îi dădură toate asigurările.
— Bun! Să mergem mai departe, atunci. De lângă uşă conductorul
s-a uitat sub banchetă, apoi a intrat înăuntru, dar nu s-a apropiat deloc
de fereastră. Ei bine, azi dimineaţă acest nasture se afla exact pe
coperta revistei. Aş vrea să ştiu cum numiţi dumneavoastră asta?
— Eu o numesc dovadă, doamnă, spuse Poirot.
Răspunsul păru să o mai domolească.
— Îmi vine nu ştiu ce să fac când nu sunt crezută!
— Ne-aţi spus lucruri foarte interesante şi preţioase, rosti Poirot, amabil.
Acum, aş putea să vă pun şi eu câteva întrebări?
— Bineînţeles.
— Cum se face că, deşi îngrijorată din cauza lui Ratchett, n-aţi încuiat
mai înainte uşa dintre compartimente?
— Ba am încuiat-o, i-o întoarse doamna Hubbard, prompt.
— Da?
— De fapt, am întrebat-o pe suedeză — e un suflet atât de bun —
dacă era încuiată şi mi-a spus că da.
— Dumneavoastră n-aţi verificat?
— Eram în pat, iar poşeta mea atârna de clanţa uşii, aşa că n-am
putut vedea.
— Ce oră era când aţi întrebat-o?
— Să mă gândesc. Să fi fost zece şi jumătate, sau unsprezece fără
un sfert. Venise să-mi ceară o aspirină. I-am spus să caute în geanta
mea.
— Eraţi în pat?
— Da.
Deodată izbucni în râs.
— Săraca de ea... era într-un hal. Ştiţi, deschisese fără să vrea uşa
celuilalt compartiment.
— Al lui Ratchett?
— Da. Ştiţi cât de greu e când mergi pe coridor şi toate uşile sunt închise.
O deschisese din greşeală. Era foarte nenorocită din cauza asta.
Ratchett izbucnise în râs, se pare, şi îmi închipui că trebuie să-i fi spus
ceva nu tocmai drăguţ. Săraca, era foarte agitată: "Oh, am greşit uşa,
zicea, mă simt atât de prost. Nu-i un om drăguţ; mi-a spus: Eşti prea
bătrână".
Doctorul Constantine chicoti, şi doamna Hubbard îl ţintui cu o privire
înfricoşătoare.
— Nu era deloc un om amabil, reluă ea. Auzi, să spui aşa ceva unei
doamne. Şi nici nu-i frumos si râzi în asemenea cazuri.
— Aţi mai auzit, după asta, vreun zgomot în compartimentul lui Ratchett?
întrebă Poirot.
— Nu, nu tocmai.
— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?
44
— Ei bine — făcu o pauză — sforăia...
— Ah, sforăia?
— Îngrozitor. Cu o noapte înainte nici n-am putut să dorm.
— L-aţi mai auzit sforăind după ce-aţi tras sperietura aceea cu
bărbatul din compartimentul dumneavoastră?
— Dar cum, domnule Poirot, ce întrebare-i asta? Doar era mort!
— Da, într-adevăr, aşa e. Poirot păru buimăcit; după o clipă întrebă:
Vă amintiţi de cazul Armstrong, doamnă?
— Da, desigur. Şi cum a scăpat teafăr netrebnicul ăla? Să mi-l fi dat
pe mâna mea...
— N-a scăpat. E mort. A murit astă-noapte.
— Vreţi să spuneţi că...?
De emoţie, doamna Hubbard se ridicase aproape de pe scaun.
— Da, da, era Ratchett.
— Ei bine, ce să mai spun! Trebuie să-i scriu tot fiicei mele. Nu v-am
spus eu noaptea trecută că omul ăsta are o faţă fioroasă? Vedeţi, am
avut dreptate. Fiică-mea spunea întotdeauna: Când mami are o
presimţire, poţi să pariezi pe ultimul dolar că aşa va fi.
— Cunoaşteţi vreun membru al familiei Armstrong, doamnă Hubbard?
— Nu. Trăiau într-un cerc foarte restrâns.. Dar se spunea că doamna
Armstrong e o femeie admirabilă şi că soţul ei o adora.
— Bine, doamnă Hubbard, ne-aţi ajutat foarte mult, foarte mult, întradevăr.
Poate sunteţi bună să-mi spuneţi numele dumneavoastră întreg?
— De ce nu? Caroline Martha Hubbard.
— Vreţi să notaţi aici adresa dumneavoastră?
Doamna Hubbard se execută, fără să se întrerupă însă din vorbit.
— Dar nici nu-mi vine să cred. Cassetti... în trenul nostru. Şi am avut
o presimţire în legătură cu el, nu-i aşa, domnule Poirot?
— Într-adevăr, doamnă. Să nu uit, doamnă, aveţi cumva un capot de
mătase, roşu-vişiniu?
— Doamne, ce întrebare nelalocul ei! Bineînţeles că nu. Am două
capoate la mine, unul de flanelă roz, din acela comod, pentru călătorii, şi
altul pe care mi l-a dăruit fiică-mea, făcut în casă, de mătase purpurie.
Dar pentru Dumnezeu, de ce vă interesează capoatele mele?
— Ştiţi, doamnă, cineva într-un chimono vişiniu a intrat noaptea trecută
în compartimentul dumneavoastră, şi al lui Ratchett. E foarte greu,
cum aţi spus şi dumneavoastră, când toate uşile sunt închise, să ştii
care-i compartimentul tău.
— Aflaţi însă că nici o femeie într-un chimono vişiniu n-a intrat în
compartimentul meu.
— Atunci trebuie să fi intrat la Ratchett.
Doamna Hubbard îşi strânse buzele şi spuse cu severitate:
— Nici nu mă mir.
Poirot se aplecă spre ea, încordat.
— Deci, aţi auzit o voce de femeie alături?
— Nu ştiu de unde aţi mai scos-o şi pe-asta, domnule Poirot. N-am
auzit... Dar... de fapt... am auzit.
— Dar când v-am întrebat adineauri dacă aţi auzit ceva în compartimentul
alăturat, mi-aţi spus că aţi auzit doar sforăitul lui Ratchett.
— Da, e destul de adevărat. A sforăit o vreme. Apoi... Doamna Hubbard
se cam înroşi. Nu e prea plăcut să vorbeşti despre lucrurile astea.
— La ce oră aţi auzit o voce de femeie?
— Nu ştiu. Mă trezisem doar o clipă şi am auzit o femeie vorbind. Nu
mi-a fost deloc greu să-mi închipui unde era. Tocmai îmi spuneam: "Iată
45
ce fel de om e. Ei bine, nici nu mă mir", — şi pe urmă am adormit din
nou. Sunt sigură că n-aş fi pomenit de asta unor domni străini, dacă nu
m-aţi fi silit.
— Asta se întâmpla înainte de povestea cu bărbatul din
compartimentul dumneavoastră, sau după?
— Asta-i bună. La fel m-aţi întrebat şi adineauri! Cum i-ar fi vorbit o
femeie dacă era mort?
— Scuzaţi-mă. Cred că v-aţi făcut o impresie foarte proastă despre
mine, doamnă.
— Cred că vi se mai încurcă mintea puţin aşa, din când în când. Dar
parcă tot nu-mi vine să cred că era monstrul acela de Cassetti... Ce-o să
spună fiică-mea...
Poirot o ajută să-şi pună lucrurile la loc, în geantă, şi o conduse apoi
până la uşă.
În ultimul moment, îi spuse:
— V-a căzut batista, doamnă.
Doamna Hubbard se uită la batista pe care el i-o întindea.
— Nu-i a mea, domnule Poirot. A mea e aici.
— Scuzaţi. Văzusem iniţiala H pe ea şi m-am gândit că...
— Da, e curios, dar sigur nu e a mea. Ale mele au iniţialele C.M.H. Şi
apoi, sunt batiste serioase, nu bibelouri scumpe de la Paris. Ce poţi să
faci cu o batistă ca asta?
Nici unul din bărbaţi nu reuşi să găsească un răspuns satisfăcător,
aşa că doamna Hubbard părăsi salonul triumfătoare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:28 PM | message # 13
CAPITOLUL V
MĂRTURIA SUEDEZEI
Bouc luă nasturele lăsat de doamna Hubbard şi-l întoarse pe toate
feţele.
— Nasturele ăsta.... nu înţeleg nimic. Înseamnă că până la urmă, ar
putea să aibă vreun amestec Pierre Michel? Se opri, dar văzând că Poirot
nu-i răspunde, îl întrebă: Ce-ai de spus, prietene?
— Nasturele ăsta dovedeşte multe, zise Poirot pierdut în gânduri.
Dar înainte de a comenta dovezile ce le avem până în acest moment,
cred că ar trebui să stăm de vorbă cu suedeza.
Caută în grămada de paşapoarte din faţa lui.
— Aha, asta e. Greta Ohlsson, patruzeci şi nouă de ani.
Bouc dădu chelnerului instrucţiunile cuvenite şi, în scurtă vreme, în
vagonul restaurant intră doamna cu părul gălbui strâns într-un coc, şi cu
faţa lungă, blândă, ca de oaie. Se uită cu ochii ei miopi, prin ochelari, la
Poirot. Părea foarte calmă.
Întrucât înţelegea şi vorbea franţuzeşte, discutară în această limbă.
Poirot îi puse, pentru început, câteva întrebări al căror răspuns îl
cunoştea dinainte: numele, vârsta şi adresa. Apoi o întrebă cu ce se
ocupă. Ea îi spuse că fusese supraveghetoare într-o şcoală a misionarilor
de lângă Istanbul.
— Aţi aflat, desigur, de cele petrecute azi noapte, domnişoară?
— Bineînţeles. E îngrozitor. Iar doamna Hubbard mi-a spus că asasinul
a fost şi în compartimentul ei.
— Am aflat, domnişoară, că aţi fost cea din urmă persoană care l-a
văzut în viaţă pe Ratchett?
— Nu ştiu. Se poate. Am deschis din greşeală uşa compartimentului
lui Ratchett. M-am simţit îngrozitor de prost. O greşeală copilărească.
46
— L-aţi văzut într-adevăr?
— Da. Citea o carte. Mi-am cerut scuze şi am închis uşa.
— V-a spus ceva?
Obrajii respectabilei femei se îmbujorară uşor.
— A râs şi mi-a spus nişte cuvinte. Nu... nu le mai ţin minte.
— Ce-aţi făcut după aceea, domnişoară? întrebă Poirot trecând, cu
tact, la alt subiect.
— M-am dus la doamna Hubbard. I-am cerut nişte aspirină şi mi-a
dat.
— V-a întrebat cumva dacă uşa ce dă spre compartimentul
domnului Ratchett era încuiată?
— Da.
— Şi era?
— Da.
— Ce-aţi făcut apoi?
— M-am întors în compartimentul meu, am luat aspirina şi m-am întins.
— Ce oră era?
— Când m-am băgat în pat, era unsprezece fără cinci. Ştiu, pentru
că m-am uitat la ceas înainte de a-l întoarce.
— Aţi adormit repede?
— Nu prea. Capul nu mă mai durea atât de tare, totuşi am stat
trează o vreme.
— Trenul se oprise înainte ca dumneavoastră să fi adormit?
— Nu cred. Ne-am oprit, mi se pare, într-o gară tocmai când eram
gata să aţipesc.
— Trebuie să fi fost Vincovici. Compartimentul dumneavoastră e
acesta, domnişoară? întrebă Poirot şi îi arătă cu degetul pe plan.
— Da.
— Dumneavoastră ocupaţi cuşeta de sus, sau de jos?
— Cea de jos, numărul 10.
— Mai staţi cu cineva?
— Da, o tânără doamnă din Anglia. E foarte drăguţă şi amabilă. Vine
de la Bagdad.
— După ce trenul a plecat din Vincovici, a părăsit compartimentul?
— Nu, sunt sigură că nu.
— Cum puteţi fi sigură dacă dormeaţi?
— Dorm foarte uşor. Sunt obişnuită să mă trezesc la cel mai mic
zgomot. Sunt sigură că dacă ar fi coborât din cuşeta ei, m-ar fi trezit.
— Dar dumneavoastră aţi mai ieşit din compartiment?
— Până azi dimineaţă, nu.
— Aveţi un capot vişiniu, domnişoară?
— Nu. Am unul foarte comod de lână cafenie.
— Dar al doamnei care stă cu dumneavoastră, miss Debenham?
— Al ei e mov palid, din cele care se cumpără în Orient.
Poirot dădu din cap. Apoi o întrebă pe un ton prietenos:
— De ce călătoriţi? Sunteţi în vacanţă?
— Da, mă duc acasă să mă odihnesc. Dar mai înainte, voi trece pe
la Lausanne, pe la sora mea, unde o să rămân cam o săptămână.
— Poate sunteţi atât de bună să notaţi aici numele şi adresa sorei
dumneavoastră.
— Cu plăcere.
Luă hârtia şi tocul şi scrise ceea ce i se ceruse.
— Aţi fost în America, domnişoară?
— Nu, dar o dată era cât p-aci să ajung acolo. Trebuia să însoţesc o
47
doamnă invalidă, dar călătoria a fost contramandată în ultimul moment.
Mi-a părut foarte rău. Sunt nişte oameni foarte buni americanii. Dau
mulţi bani pentru şcoli şi spitale. Sunt foarte practici.
— Vă amintiţi să fi auzit ceva despre cazul Armstrong?
— Nu. Despre ce e vorba?
Poirot îi explică.
Greta Ohlsson era indignată. Cocul ei gălbui tremura de emoţie.
— Cum pot fi pe lume oameni atât de răi! Nici nu-ţi vine să crezi.
Sărmana mamă. Mă doare inima pentru ea.
Inimoasa suedeză plecă, cu faţa ei cumsecade îmbujorată şi cu lacrimi
în ochi.
Poirot scria de zor pe o foaie de hârtie.
— Ce scrii acolo, prietene? se interesă Bouc.
— Mon cher, îmi stă în obicei să fiu precis şi ordonat. Am întocmit un
mic tabel cronologic al evenimentelor.
După ce sfârşi de scris, îi întinse lui Bouc hârtia.
9.15 Trenul pleacă din Belgrad.
pe la 9.40 Valetul îl părăseşte pe Ratchett, lăsându-i pregătit
somniferul.
pe la 10.00 MacQueen pleacă din compartimentul lui Ratchett.
pe la 10.40 Greta Ohlsson îl vede pe Ratchett (ultima dată văzut în
viaţă).
N. B. Era treaz şi citea o carte.
0.10 Trenul pleacă din Vincovici (cu întârziere).
0.30 Trenul se înzăpezeşte.
0.37 Se aude soneria lui Ratchett. Conductorul răspunde.
Ratchett îi spune: "Ce n'est rien. Je me suis trompé".
pe la 1.17 Doamna Hubbard crede că e cineva în compartimentul
ei. Sună după conductor.
Bouc dădu satisfăcut din cap.
— E cât se poate de clar, spuse el.
— Nu ţi se pare nimic ciudat?
— Nu, totul pare foarte limpede şi firesc. E absolut evident că crima
a fost comisă la ora 1.15. Ceasul găsit ne dovedeşte acest lucru, iar cele
spuse de doamna Hubbard nu fac decât să confirme. În ce mă priveşte,
aş avea o bănuială asupra identităţii ucigaşului. Părerea mea e, prietene,
că e vorba de italian. Vine din America — de la Chicago şi adu-ţi aminte
că arma italienilor e cuţitul şi că înjunghie nu o dată, ci de mai multe ori.
— E adevărat.
— Fără nici o îndoială, asta e rezolvarea misterului. E evident că el şi
cu acest Ratchett au lucrat împreună la răpirea fetiţei. Cassetti e un
nume italienesc. Probabil că, într-un fel sau altul, Ratchett i-a jucat o
festă, cum spun ei. Italianul l-a urmărit, i-a trimis mai întâi scrisori de
ameninţare, până când, în cele din urmă, s-a răzbunat crunt. Totul e cam
nu se poate mai simplu.
Poirot clătină din cap, neîncrezător.
— Mi-e teamă că nu-i deloc atât de simplu, murmură el.
— Sunt convins că acesta e adevărul, insistă Bouc, tot mai încântat
de teoria sa.
— Şi atunci, ce facem cu valetul (şi durerea sa de dinţi), care s-a
jurat că italianul n-a ieşit din compartiment?
— Într-adevăr, aici e buba.
Poirot îi făcu cu ochiul.
48
— Da, e o neşansă pentru teoria dumitale, în schimb e o şansă
deosebită pentru amicul nostru, italianul, că valetul domnului Ratchett a
avut o durere de dinţi.
— Totul se va lămuri, spuse Bouc cu o siguranţă princiară.
Poirot clătină din nou din cap.
— Nu-i deloc aşa de simplu, murmură el.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:28 PM | message # 14
CAPITOLUL VI
MĂRTURIA PRINŢESEI DRAGOMIROFF
— Să auzim ce are de spus Pierre Michel despre acest nasture,
spuse Poirot.
Conductorul fu rechemat. Părea îngrijorat.
Bouc îşi drese vocea.
— Michel, începu el, avem aici un nasture de la tunica dumitale. A
fost găsit în compartimentul doamnei Hubbard. Ce ai de spus despre
asta?
Mâna conductorului se îndreptă automat spre tunică.
— Dar n-am pierdut nici un nasture, domnule. Trebuie să fie vreo
greşeală.
— Foarte ciudat.
— Nu pot găsi nici o explicaţie, domnule.
Omul părea uimit, în nici un caz însă vinovat sau încurcat.
— Datorită circumstanţelor în care a fost găsit, declară Bouc cu
multă seriozitate, este absolut cert că acest nasture a fost lăsat de către
bărbatul care a fost astă-noapte în compartimentul doamnei Hubbard,
când ea a sunat.
— Dar, domnule, nu era nimeni acolo. Doamna trebuie să fi visat.
— N-a visat, Michel. Asasinul lui Ratchett a trecut pe acolo şi a pierdut
acest nasture.
Când înţelesul cuvintelor lui Bouc îi deveni clar, Pierre Michel fu cuprins
de o puternică agitaţie.
— Nu-i adevărat, domnule, nu-i adevărat! strigă el. Mă acuzaţi de
crimă. Pe mine? Sunt nevinovat, absolut nevinovat. De ce să fi ucis un
domn pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte?
— Unde ai fost când a sunat doamna Hubbard?
— V-am mai spus, domnule, în celălalt vagon, unde stăteam de
vorbă cu colegul meu.
— Să-l chemăm.
— Aşa să faceţi, domnule, vă implor.
Îl chemară pe conductorul din celălalt vagon şi el confirmă de îndată
cele spuse de Pierre Michel. Adăugă că mai fusese cu el şi conductorul
din vagonul ataşat la Bucureşti. Au discutat despre situaţia creată de
înzăpezire. Stăteau de vorbă de vreo zece minute, când lui Michel i s-a
părut că aude o sonerie. Deschizând uşile dintre vagoane, auziră cu toţii
soneria. Suna repetat, insistent. Michel fugi în grabă să răspundă.
— Vedeţi, domnule, nu sunt vinovat, strigă Michel cu glas îngrijorat.
— Dar prezenţa acestui nasture, cum o explici?
— Nu pot să explic, domnule. E un mister pentru mine. Toţi nasturii
mei sunt la locul lor.
Şi ceilalţi doi conductori declarară că nu au pierdut nici un nasture.
De asemenea, că nu fuseseră deloc în compartimentul doamnei
Hubbard.
— Linişteşte-te, Michel, îi spuse Bouc, şi gândeşte-te la momentul
49
când ai fugit să-i răspunzi doamnei Hubbard. Te-ai întâlnit cu cineva pe
coridor?
— Nu, domnule.
— Ai văzut pe cineva îndepărtându-se de tine pe coridor?
— Încă o dată, nu, domnule.
— Ciudat, spuse Bouc.
— Nu, tocmai, remarcă Poirot. E o chestiune de timp. Doamna Hubbard
se trezeşte simţind pe cineva în compartimentul ei. Câteva minute
rămâne paralizată, cu ochii închişi. Probabil că atunci s-a strecurat
asasinul afară, pe coridor. Apoi ea începe să sune. Dar conductorul nu
vine de îndată. El aude abia al treilea sau al patrulea apel. Aş putea
spune că a fost timp suficient pentru...
— Pentru ce? Pentru ce, mon cher? Nu uita că jur împrejurul trenului
sunt nămeţi uriaşi de zăpadă.
— Două căi îi erau accesibile misteriosului asasin, continuă Poirot
calm. Ar fi putut intra în una din toalete, sau ar fi putut dispare într-unul
din compartimente.
— Dar toate erau ocupate.
— Da.
— Vrei să spui că s-ar fi putut înapoia în propriul său compartiment?
Poirot dădu afirmativ din cap.
— Se potriveşte, se potriveşte, murmură Bouc. În timpul celor zece
minute cât a lipsit conductorul, asasinul iese din compartimentul său, intră
în cel al lui Ratchett, îl ucide, încuie uşa şi îi pune lanţul pe dinăuntru,
trece prin compartimentul doamnei Hubbard şi se înapoiază liniştit şi în
siguranţă în compartimentul lui, în timp ce conductorul soseşte.
Poirot murmură:
— Nu-i deloc atât de simplu, prietene. Doctorul poate să-ţi confirme.
Bouc le făcu semn celor trei conductori că pot să plece.
— Mai avem de vorbit cu încă opt pasageri, spuse Poirot. Cinci care
călătoresc cu clasa întâi — prinţesa Dragomiroff, contele şi contesa
Andrenyi, colonelul Arbuthnot şi domnul Hardman — iar trei cu a doua —
domnişoara Debenham, Antonia Foscarelli şi camerista prinţesei,
Fräulein Schmidt.
— Pe cine vrei să vezi mai întâi... pe italian?
— Ai ce ai dumneata cu italianul! Nu, vom porni din vârful piramidei.
Poate doamna prinţesă va fi atât de amabilă să ne acorde câteva minute
din timpul dumneaei. Transmite-i această rugăminte, Michel.
— Da, domnule.
— Spune-i că putem să o vizităm noi, dacă dânsa nu vrea să se deranjeze,
adăugă Bouc.
Prinţesa Dragomiroff refuză însă această din urmă propunere şi veni
ea însăşi în vagonul restaurant. Îi salută pe cei prezenţi cu o uşoară înclinare
a capului şi se aşeză în faţa lui Poirot.
Faţa ei mică, de broască, părea şi mai gălbejită decât în ajun. Era urâtă
şi totuşi, aidoma broaştelor, avea ochii ca nişte nestemate, negri şi
scrutători, lăsând să se întrevadă o energie ascunsă şi o forţă
intelectuală ce impresionau din primul moment.
Vocea îi era profundă, bine articulată, puţin metalică.
Bouc îngăimă câteva scuze, dar prinţesa i-o tăie scurt.
— Nu trebuie să vă cereţi scuze, domnilor. Am aflat că s-a comis o
crimă. Şi, fireşte, trebuie să-i interogaţi pe toţi pasagerii. Sunt gata să vă
pot ajuta pe cât îmi este cu putinţă.
— Sunteţi foarte amabilă, doamnă, spuse Poirot.
— Deloc. Îmi fac datoria. Ce doriţi să ştiţi?
50
— Numele dumneavoastră de botez şi adresa, doamnă. Poate
preferaţi să le scrieţi chiar dumneavoastră?
Poirot îi întinse o foaie de hârtie şi un creion, dar prinţesa le dădu
deoparte.
— Puteţi să scrieţi, spuse ea, nu-i greu — Natalia Dragomiroff,
Avenue Kleber, 17, Paris.
— Aţi fost la Constantinopol şi acum vă înapoiaţi acasă, doamnă?
— Da, am stat la ambasada austriacă. Împreună cu mine
călătoreşte şi camerista mea.
— Sunteţi bună să-mi relataţi, pe scurt, ce-aţi făcut astă-noapte, după
ce aţi luat masa de seară?
— Cu plăcere. I-am cerut conductorului să-mi facă patul în timp ce
mâncam, După aceea, m-am retras de îndată în compartimentul meu.
Am citit până la ora unsprezece, când am stins lumina.. Dar n-am reuşit
să adorm din cauza unor dureri reumatice. Pe la unu fără un sfert am
sunat după camerista mea. Mi-a făcut un masaj şi apoi mi-a citit până
când am aţipit. Nu pot să vă spun precis când a plecat. Să fi fost unu şi
jumătate, sau chiar mai târziu.
— Trenul se oprise?
— Da.
— N-aţi auzit nimic, vreau să zic nimic neobişnuit, în acest timp,
doamnă?
— Nu.
— Care e numele cameristei dumneavoastră?
— Hildegarde Schmidt.
— De când timp e în serviciul dumneavoastră?
— De cincisprezece ani.
— Aveţi încredere în ea?
— O încredere absolută. Familia ei e de pe o moşie din Germania a
răposatului meu soţ.
— Aţi fost vreodată în America, doamnă?
Prinţesa ridică mirată din sprâncene la această subită schimbare de
subiect.
— De mai multe ori.
— Aţi cunoscut la un moment dat o familie cu numele de
Armstrong? O familie care a avut o soartă tragică?
— Îmi vorbiţi de nişte prieteni, domnule.
— Îl cunoaşteţi bine pe colonelul Armstrong?
— Pe el mai puţin; dar soţia lui, Sonia Armstrong, era fina mea.
Eram prietenă cu mama ei, actriţa Linda Arden. Linda Arden era un mare
talent, una din cele mai mari tragediene ale lumii, ca Lady Macbeth, sau
ca Magda, era inegalabilă. Nu eram numai o admiratoare a artei ei, dar
şi o prietenă apropiată.
— A murit?
— Nu, nu, trăieşte, dar într-o completă izolare. Sănătatea ei e foarte
şubredă, trebuie să stea întinsă aproape toată vremea.
— Mi se pare că a avut şi o altă fiică?
— Da, mult mai tânără decât doamna Armstrong.
— Trăieşte?
— Fireşte.
— Unde e?
Bătrâna femeie îl scurtă încordată.
— Aş vrea să ştiu motivul acestor întrebări. Ce legătură cu ele cu
problema care ne interesează, cu crima din tren?
— Au următoarea legătură, doamnă: cel asasinat a fost răspunzător
51
de răpirea şi uciderea fetiţei doamnei Armstrong.
— Ah!
Sprâncenele drepte i se arcuiră. Capul îi deveni mai ţeapăn.
— După părerea mea, în cazul acesta ceea ce s-a întâmplat este dea
dreptul admirabil. Să mă scuzaţi pentru acest punct de vedere puţin
nelalocul lui.
— E foarte firesc, doamnă. Şi acum, să ne întoarcem la întrebarea la
care nu ne-aţi răspuns. Unde se află fiica mai mică a Lindei Arden, sora
doamnei Armstrong?
— Sincer vorbind, n-aş putea să vă spun, domnule. Am pierdut legă-
tura cu generaţia mai tânără. Mi se pare că s-a măritat acum câţiva ani
cu un englez şi s-a instalat în Anglia. În acest moment, însă, nu-mi
amintesc numele lui.
Aşteptă o clipă, apoi spuse:
— Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnilor?
— Aş vrea să vă pun o întrebare oarecum personală, doamnă. Ce
culoare are capotul dumneavoastră?
Prinţesa se încruntă puţin.
— Presupun că aveţi un motiv întemeiat pentru a-mi pune o astfel
de întrebare. Capotul meu este de satin albastru.
— Asta-i tot, doamnă. Vă sunt foarte recunoscător că aţi răspuns
atât de prompt la întrebările mele.
Ea făcut un gest de nerăbdare, cu mâna. Apoi se ridică — şi ceilalţi
o dată cu ea — şi spuse:
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, pot să vă întreb care e numele
dumneavoastră? Figura dumneavoastră mi se pare oarecum cunoscută.
— Numele meu, doamnă, este Hercule Poirot.
Prinţesa rămase tăcută câtăva vreme.
— Hercule Poirot, spuse ea. Da, îmi amintesc acum. Mâna
destinului.
Şi ieşi, foarte dreaptă, puţin prea ţeapănă.
— Iată o adevărată doamnă, spuse Bouc. Ce părere ai despre ea,
prietene?
Hercule Poirot clătină numai din cap.
— Mă întreb, spuse el, ce o fi vrut să spună prin destin.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:29 PM | message # 15
CAPITOLUL VII
MĂRTURIA CONTELUI ŞI A CONTESEI ANDRENYI
În continuare fură chemaţi contele şi contesa Andrenyi. Cu toate acestea,
numai contele răspunse invitaţiei.
Era un bărbat chipeş, de peste 1,80 m, lat în umeri şi subţire în şolduri.
Purta un costum bine croit de stofă englezească şi putea fi luat
drept englez, dacă n-ar fi avut mustăţile prea lungi şi ceva neinsular în
linia pomeţilor.
— Ei bine, domnilor, spuse el, cu ce vă pot fi de folos?
— Cred că înţelegeţi, domnule, începu Poirot, că dat fiind cele
întâmplate, sunt nevoit să pun unele întrebări tuturor pasagerilor.
— Perfect, perfect, spuse contele, dezinvolt. Înţeleg perfect situaţia
dumneavoastră. Mi-e teamă, însă, că soţia mea şi cu mine n-o să vă
putem fi de prea mare folos. Am dormit şi n-am auzit nimic.
— Cunoaşteţi identitatea decedatului, domnule?
— Am aflat că era americanul acela voinic... care avea o figură
răutăcioasă. Stătea la masa aceea.
52
Şi arătă, cu capul, masa la care stătuseră Ratchett şi MacQueen.
— Da, exact, domnule, aveţi perfectă dreptate. Vă întrebasem însă
dacă ştiţi numele acestui om?
— Nu.
Figura contelui exprima o mare nedumerire.
— Dacă vreţi să-i aflaţi numele, spuse apoi contele, n-aveţi decât să
vă uitaţi în paşaportul lui.
— Numele din paşaport e Ratchett, vorbi Poirot. Dar acesta,
domnule, nu este numele lui adevărat. De fapt, îl cheamă Cassetti şi a
fost autorul celebrului furt de copii din America.
Vorbind, Poirot îl urmărea atent pe conte, dar acesta păru netulburat
de noutăţi; doar privirea denota o oarecare curiozitate.
— Ah, spuse, asta clarifică, fireşte, lucrurile. Extraordinară ţară,
America.
— Aţi fost acolo, domnule conte?
— Am stat un an la Washington.
— Aţi cunoscut poate familia Armstrong?
— Armstrong... Armstrong... e greu să-mi aduc aminte... întâlneşti atâta
lume...
Zâmbi şi dădu din umeri.
— Dar să ne întoarcem la problema noastră, domnilor, spuse el. Cu
ce vă pot ajuta?
— La ce oră v-aţi retras aseară, domnule?
Poirot privi pe furiş la planul de pe masă: contele şi contesa
Andrenyi ocupau compartimentele alăturate, 12 şi 13.
— În timp ce eram la masă, unul din compartimente a fost pregătit
pentru noapte. Când ne-am întors am stat o vreme în celălalt.
— Ce număr avea acesta?
— 13. Am jucat o partidă de pichet. Pe la unsprezece, soţia mea s-a
dus să se culce. Conductorul mi-a făcut patul şi m-am culcat şi eu. Am
dormit zdravăn până dimineaţa.
— Aţi remarcat oprirea trenului?
— Nu, nu mi-am dat seama până azi dimineaţă.
— Dar soţia dumneavoastră?
— Soţia mea ia întotdeauna un somnifer când călătoreşte cu trenul.
Şi aseară şi-a luat doza obişnuită de trional.
Se opri.
— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta în nici un fel.
Poirot îi întinse o foaie de hârtie şi un creion.
— Vă mulţumesc, domnule conte. Numai o formalitate. Dacă vreţi
să notaţi aici numele şi adresa dumneavoastră.
Contele scrise încet, cu grijă.
— Scriu aşa, pentru dumneavoastră, spuse el. Denumirea moşiei
mele creează unele dificultăţi celor nefamiliarizaţi cu limba.
Îi înapoie lui Poirot hârtia şi se ridică în picioare.
— E cu totul inutil să mai vină şi soţia mea, spuse el. Nu vă poate
spune nimic în plus.
Ochii lui Poirot sclipiră aproape imperceptibil.
— Fireşte, fireşte, spuse el. Totuşi, mi-ar face plăcere să schimb
câteva cuvinte cu doamna contesă.
— Vă asigur că nu e deloc necesar.
Vocea contelui devenise autoritară.
— Va fi numai o formalitate, repetă Poirot, îngăduitor dar neclintit.
Vă rog să mă înţelegeţi, e necesar pentru raportul meu.
Contele cedă, înfuriat.
53
— Cum doriţi.
Se înclină sec şi ieşi.
Poirot întinse mâna după paşaport. Găsi acolo, înregistrate în
ordine, numele şi titlurile contelui. Trecu la o altă rubrică: împreună cu
soţia. Numele ei de botez: Elena Maria; numele de fată, Goldenberg;
vârsta: douăzeci de ani. Un funcţionar neglijent făcuse, cândva, o pată
de grăsime pe paşaport.
— Are paşaport diplomatic, observă Bouc. Trebuie să fim atenţi să
nu-l jignim cumva pe conte. Aceşti oameni nu pot avea nici o legătură cu
crima.
— Fii liniştit, bătrâne, voi fi plin de tact. O pură formalitate, doar.
Se opri, întrucât contesa tocmai intra în vagon. Avea un aer timid,
dar era încântătoare.
— M-aţi chemat, domnilor?
— Numai o formalitate, doamnă contesă. Poirot se ridică curtenitor
şi o invită să ia loc. Numai pentru a vă întreba dacă aţi văzut sau auzit
ceva în noaptea trecută, ceva care ar putea arunca o lumină asupra
acestei întâmplări.
— Nu ştiu nimic domnule. Dormeam.
— N-aţi auzit, de pildă, vreo mişcare, sau forfotă în compartimentul
vecin? Doamna Hubbard, care ocupă acest compartiment, a avut
aproape o criză de nervi şi a sunat după conductor.
— N-am auzit nimic, domnule. Ştiţi, luasem un somnifer.
— Aha, înţeleg... Bine, nu vă mai reţin — şi, în timp ce ea se ridica,
grăbită — o clipă numai. Aceste date, numele dumneavoastră de fată,
vârsta şi celelalte sunt trecute exact?
— Foarte exact, domnule.
— Sunteţi bună atunci să semnaţi aici?
Contesa Andrenyi semnă grăbită: un scris graţios, uşor înclinat — Elena
Andrenyi.
— L-aţi însoţit pe bărbatul dumneavoastră în America, doamnă?
— Nu, domnule. Zâmbi, roşindu-se uşor. Pe atunci nu eram căsătoriţi.
Ne-am căsătorit acum un an.
— Aha, da. Mulţumesc, doamnă. Fiindcă veni vorba, soţul dumneavoastră
fumează?
Ea îl privi uimită.
— Da, desigur.
— Pipă?
— Nu, ţigări şi trabuc.
— Mulţumesc.
Contesa şovăi; privi curioasă spre Poirot. Încântători ochi: negri,
migdalaţi, cu gene negre, foarte lungi, reliefate pe albul fin al obrajilor.
Buzele, de un roşu foarte închis, exotice, erau uşor întredeschise. Era
minunată.
— De ce mă întrebaţi?
— Doamnă — şi Poirot făcu un gest larg cu mâna — detectivii
trebuie să pună tot felul de întrebări. De pildă, aţi vrea să-mi spuneţi ce
culoare are capotul dumneavoastră?
Contesa îl privi buimăcită, apoi izbucni in râs.
— Are culoarea spicului. E într-adevăr important?
— Foarte important, doamnă.
— Sunteţi detectiv?
Vocea îi era naivă, copilăroasă.
— Un detectiv care vă stă la dispoziţie, doamnă.
— Credeam că atâta timp cât suntem în Iugoslavia, la graniţa cu Ita-
54
lia, n-o să fie nici un detectiv în tren.
— Eu nu sunt un detectiv iugoslav, doamnă. Sunt un detectiv internaţional.
— Sunteţi în serviciul Ligii Naţiunilor?
— Sunt în serviciul lumii, doamnă, spuse Poirot, emfatic. Lucrez mai
ales la Londra. Vorbiţi englezeşte? o întrebă el deodată în limba engleză.
— Puţin, da.
Avea un accent încântător.
Poirot se înclină din nou.
— Nu vă mai reţinem, doamnă. Vedeţi, n-a fost atât de îngrozitor.
Ea zâmbi. Îi salută din cap şi ieşi.
— Ce femeie frumoasă, spuse Bouc încântat, şi oftă: N-am prea
avansat.
— Nu, spuse Poirot. Doi oameni care n-au văzut şi n-au auzit nimic.
— Acum e rândul italianului, nu-i aşa?
Poirot nu-i răspunse pentru moment; examina pata de grăsime de
pe paşaportul diplomatic al contelui ungur.
CAPITOLUL VIII
MĂRTURIA COLONELULUI ARBUTHNOT
Poirot se dezmetici, tresărind uşor. Privi ştrengăreşte spre Bouc.
— Oh, bunul şi vechiul meu prieten, spuse el. Vezi, am devenit ceea
ce se numeşte un snob! Am socotit că e mai nimerit să termin mai întâi
cu clasa întâi, înainte de a trece la clasa a doua. Aşa că acuma urmează
chipeşul colonel Arbuthnot.
Socotind că franceza colonelului era mult prea săracă, Poirot purtă
discuţia în englezeşte. După ce numele, vârsta, adresa şi vechimea în armată
a colonelului fură precis stabilite, Poirot îşi începu ancheta propriu-
zisă:
— Veniţi din India şi mergeţi acasă, în concediu, sau cum spunem
noi, en permission, nu-i aşa?
Colonelul Arbuthnot, deloc interesat în răstălmăcirile străinilor, răspunse
cu o autentică concizie britanică:
— Da.
— Dar nu mergeţi acasă cu vaporul?
— Nu.
— De ce nu?
— Am preferat să călătoresc pe uscat din motive personale. "Şi ăsta
— părea să spună tonul vocii lui — e un argument pentru voi, puşlamale
mici care vă băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala".
— Veniţi direct din India?
Colonelul răspunse tăios:
— M-am oprit o noapte la Ur, în Caldeea, să vizitez cetatea, şi apoi
trei zile la Bagdad, în compania unui ofiţer de aviaţie, un prieten de-al
meu.
— V-aţi oprit trei zile la Bagdad. Am aflat că şi domnişoara
Debenham vine de la Bagdad. Probabil că aţi întâlnit-o acolo?
— Nu, deloc. Pe domnişoara Debenham am întâlnit-o pentru prima
oară în trenul Kirkuk-Nissibin.
Poirot se aplecă puţin. Luă un aer complice, persuasiv, puţin cam
ne-potrivit pentru ceea ce avea de gând să spună.
— Monsieur, aş vrea să vă rog ceva. Dumneavoastră şi domnişoara
Debenham sunteţi singurii englezi din tren. Aş vrea să ştiu ce părere
55
aveţi unul despre celălalt.
— Mi se pare cu totul contrar uzanţelor, replică colonelul rece.
— Nu tocmai. Înţelegeţi, această crimă a fost comisă, după toate
probabilităţile, de o femeie. Omul a fost înjunghiat de nu mai puţin de
douăsprezece ori. Chiar şeful trenului s-a pronunţat de îndată că e mâna
unei femei. Ei bine, atunci ce trebuie să fac în primul rând? Să le "iau la
bani mărunţi", cum spun americanii, pe toate femeile care călătoresc cu
vagonul Istanbul-Calais. Dar cu o englezoaică e mai greu. Englezii sunt
foarte reţinuţi. Ce fel de persoană e această domnişoară Debenham? Ce
ştiţi despre ea?
— Domnişoara Debenham, spuse colonelul cu oarecare căldură în
glas, e o lady.
— Ah, făcu Poirot şi păru satisfăcut de răspuns. Deci nu credeţi că ar
putea fi implicată în acest asasinat.
— Dar e absurd, spuse Arbuthnot. Acest om îi era cu totul străin...
nu-l mai văzuse niciodată înainte.
— V-a spus ea asta?
— Da. De îndată ce l-a văzut, a făcut câteva observaţii asupra figurii
lui nu tocmai simpatice. Dacă o femeie este implicată în această crimă,
cum daţi dumneavoastră a înţelege (ceea ce, după părerea mea, e o
simplă presupunere, nefondată pe vreo dovadă), atunci pot să vă asigur
că nu domnişoara Debenham este aceea.
— Văd că puneţi foarte mult suflet, spuse Poirot, zâmbind.
Colonelul îl privi cu multă răceală.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
Căutătura colonelului îl cam descumpăni pe Poirot. Se uită în jos, apoi
începu să frunzărească hârtiile din faţa lui.
— Toate astea sunt doar amănunte, spuse el. Să fim practici şi să ne
întoarcem la fapte. Avem temeiuri să credem că crima a avut loc la ora
unu şi un sfert noaptea trecută. Intră în procedura obligatorie să
întrebăm pe fiecare pasager ce făcea la acea oră.
— Perfect. La unu şi un sfert, după câte îmi amintesc, stăteam de
vorbă cu tânărul american... secretarul celui asasinat.
— Aha! Eraţi în compartimentul lui, sau în al dumneavoastră?
— Eram la el.
— E vorba de tânărul cu numele de MacQueen, nu-i aşa?
— Da.
— Vă este prieten, sau cunoştinţă?
— Nu, nu l-am mai văzut niciodată înainte de această călătorie. Ieri
am schimbat întâmplător câteva cuvinte şi apoi amândoi am fost
interesaţi să continuăm discuţia. De obicei, nu-mi plac americanii... n-ai
ce discuta cu ei. — Poirot zâmbi, amintindu-şi de opiniile lui MacQueen
despre britanici... — Dar tânărul acesta mi-a plăcut. Îi intraseră în cap
nişte idei stupide despre situaţia din India; asta-i cel mai rău la
americani... sunt foarte sentimentali şi cu capul în nori. În orice caz,
părea interesat de ceea ce îi spuneam. Cunosc această ţară de aproape
treizeci de ani. Iar pe mine mă interesa ce putea el să-mi spună despre
situaţia financiară din America. Apoi am trecut la politica internaţională,
în general. Am fost cu totul surprins când m-am uitat la ceas şi am văzut
că se făcuse două fără un sfert.
— Atunci aţi întrerupt discuţia?
— Da.
— Ce-aţi făcut după aceea?
— M-am dus la culcare.
— Patul era aranjat?
56
— Da.
— Dumneavoastră ocupaţi compartimentul... să vedem... numărul
15... penultimul din capătul celălalt al vagonului?
— Da.
— Unde se afla conductorul când aţi luat-o spre compartimentul
dumneavoastră?
— Stătea la o măsuţă, la capătul culoarului. De altfel, MacQueen l-a
chemat tocmai în momentul când intram la mine în compartiment.
— Pentru ce l-a chemat?
— Să-i facă patul, bănuiesc. Compartimentul lui nu fusese aranjat
pentru noapte.
— Acum, domnule colonel, vă rog, să vă gândiţi bine. În timp ce vorbeaţi
cu domnul MacQueen, a trecut cineva pe coridor prin dreptul uşii?
— Au trecut mulţi, dacă mă gândesc bine. N-am fost atent.
— Da, dar eu mă refer... hai să zicem, la ultima oră şi jumătate din
discuţia dumneavoastră. Aţi coborât la Vincovici, nu-i aşa?
— Da, dar numai un minut, pentru că viscolea şi era un frig
groaznic. M-am simţit chiar foarte mulţumit când m-am întors în
zăpuşeala asta, deşi nu mă pot abţine să nu remarc că e cam scandalos
modul cum sunt supraâncălzite aceste trenuri.
Bouc suspină.
— E foarte greu să mulţumeşti pe toată lumea, observă el. Englezii
deschid tot ce le iese în faţă, uşi, ferestre, după care vin ceilalţi şi le
închid la loc. E tare greu în aceste condiţii.
Nici Poirot, nici colonelul Arbuthnot nu-i dădură vreo atenţie.
— Acum, domnule, căutaţi să vă reamintiţi cât mai exact, îl încurajă
Poirot. Afară era frig. V-aţi reîntors în tren. V-aţi aşezat din nou, aţi fumat
poate o ţigară, sau pipă...
Se opri o fracţiune de secundă.
— Pipă. MacQueen fuma ţigări.
— Trenul porneşte din nou. Dumneavoastră vă fumaţi pipa. Discutaţi
despre situaţia din Europa, din întreaga lume. S-a făcut târziu. Cei mai
mulţi călători s-au dus să se culce. Gândiţi-vă, trece cineva prin dreptul
uşii?
Arbuthnot se încruntă, încercând să-şi reamintească.
— Greu de spus. Înţelegeţi, n-am fost atent.
— Dar aveţi spiritul de observaţie al soldatului. Remarcaţi fără să vă
daţi seama, s-ar putea spune.
Colonelul se concentră din nou, apoi clătină din cap.
— Nu ştiu, nu-mi amintesc să fi trecut cineva, în afară de conductor.
Staţi o clipă... a mai trecut o femeie, mi se pare.
— Aţi văzut-o? Era tânără, bătrână?
— N-am văzut-o. Nu mă uitam într-acolo. Doar un fâşâit şi o undă de
parfum.
— Parfum? Un parfum bun?
— Cum să vă spun, mai degrabă picant, dacă înţelegeţi ce vreau să
spun. Îl simţi de la o poştă. Dar, staţi puţin, s-ar putea să fi fost ceva mai
devreme. Exact cum spuneaţi, e genul acela de lucruri pe care le observi
fără să-ţi dai seama. Ştiu că, la un moment dat, în seara aceea, mi-am
spus: "Femeie... parfum... şi-a dat cam mult." Dar nu sunt sigur când s-a
întâmplat asta... dacă nu cumva... aha, ba da, trebuie să fi fost după Vincovici.
— De ce?
— Pentru că-mi amintesc că am simţit parfumul tocmai pe când vorbeam
despre Rusia. Îmi amintesc raţionamentul... femeie... ceea ce m-a
57
făcut să mă gândesc la situaţia femeilor din Rusia. Şi ştiu că n-am ajuns
la Rusia decât spre sfârşitul discuţiei noastre.
— N-aţi putea fi mai precis?
— Nu. Trebuie să fi fost cam în ultima jumătate de oră.
— Trenul se oprise?
Colonelul încuviinţă din cap:
— Da, sunt sigur că da.
— Bine, să trecem la alt subiect. Aţi fost vreodată în America,
domnule colonel?
— Niciodată, şi nici n-aş vrea să mă duc.
— Aţi cunoscut vreun colonel Armstrong?
— Armstrong, Armstrong... am cunoscut doi sau trei Armstrongi.
Tommy Armstrong din regimentul 60, nu la el vă referiţi, nu-i aşa? Apoi,
Selby Armstrong, care a fost ucis pe Somme.
— Mă refer la colonelul Armstrong, căsătorit cu o americancă şi al
cărui singur copil a fost răpit şi ucis.
— Da, îmi aduc aminte că am citit despre asta... îngrozitoare
poveste. Nu cred să-l fi întâlnit, deşi bineînţeles am auzit despre el. Toby
Armstrong. Bun băiat, toţi îl iubeau. A avut o ascensiune admirabilă. A
primit şi Crucea Victoria.
— Omul asasinat astă-noapte este cel care i-a ucis fetiţa.
Faţa colonelului se înăspri.
— Atunci, după părerea mea, porcul ăsta a meritat-o. Deşi aş fi
preferat să-l văd spânzurat, cum se cuvine, sau electrocutat, cum se
obişnuieşte acolo la ei.
— Deci, preferaţi legea şi ordinea în locul răzbunării personale.
— Ce să mai vorbim, nu ne putem răzbuna şi înjunghia aşa, cum fac
corsicanii sau cei din Mafia. Orice s-ar spune, procesul cu juraţi e un sistem
bun.
Poirot îl fixă câteva clipe, chibzuind.
— Mda, mormăi apoi. Sunt convins de asta. Domnule colonel, cred
că v-am întrebat tot ce era de întrebat. Din ce vă puteţi reaminti din
noaptea trecută, e ceva care vă pare — mai ales acum, privind înapoi —
suspect?
Colonelul reflectă câteva momente.
— Nu, spuse el, nimic. Dacă nu cumva...
Şovăi.
— Continuaţi, vă rog.
— De fapt, nu contează, spuse colonelul încet. Dar aţi menţionat orice.
— Întocmai. Spuneţi.
— Oh, dar e un nimic. Un amănunt. Când mă întorceam în compartimentul
meu, am observat că uşa de lângă mine, a compartimentului din
capăt, ştiţi...
— Da, numărul 16.
— Ei bine, uşa nu era bine închisă, iar cel dinăuntru se uita pe furiş
afară. Apoi a închis uşa repede. Ştiu că nu e ceva grav, dar mi s-a părut
puţin ciudat. Vreau să zic că e absolut normal să deschizi uşa şi să scoţi
capul afară dacă vrei să vezi ceva. Dar, aşa, pe furiş, mi-a atras atenţia.
— Mda, făcu Poirot, neîncrezător.
— V-am spus că nu e nimic, important, încercă să se scuze colonelul
Arbuthnot. Dar ştiţi cum e: în primele ore după miezul nopţii totul e liniş-
tit, şi atunci întâmplarea arată sinistru... ca într-un roman poliţist. E un
fleac, într-adevăr.
Arbuthnot se ridică.
58
— Dacă nu mai aveţi nevoie de mine...
— Vă mulţumesc, domnule colonel.
Colonelul ezită un moment. Dispreţul său natural, atât de vehement
la început, pentru aceşti "străini" care-i puneau întrebări, se evaporase.
— E vorba de domnişoara Debenham, spuse el cam încurcat. Vă asigur
că nu are nici un amestec. E o pukka sahib.
Şi, îmbujorat la faţă, ieşi.
— Ce înseamnă pukka sahib? întrebă nedumerit doctorul Constantine.
— Înseamnă, îi explică Poirot, că tatăl şi fraţii domnişoarei
Debenham au avut acelaşi fel de educaţie ca şi colonelul Arbuthnot.
— Oh! exclamă doctorul dezamăgit. Deci n-are nimic de-a face cu
crima.
— Întocmai, spuse Poirot.
Rămase pe gânduri, bătând darabana cu degetele în masă.
— Colonelul Arbuthnot fumează pipă, spuse, uitându-se la ceilalţi
doi. În compartimentul lui Ratchett am găsit un curăţitor de pipă.
Ratchett fu-ma numai trabuc.
— Crezi că...?
— El e deocamdată singurul care a recunoscut că fumează pipă. Pe
de altă parte, a auzit de colonelul Armstrong... poate chiar l-a cunoscut,
deşi nu vrea să mărturisească.
— Crezi deci că e posibil ca...?
Poirot clătină energic din cap.
— Tocmai, e imposibil, cu totul imposibil, ca un englez onorabil, cam
prostănac şi cinstit, să-şi înjunghie un duşman de douăsprezece ori! Nu
vă daţi seama cât de imposibil e?
— Asta-i psihologie, remarcă Bouc.
— Şi trebuie să ţinem seamă de psihologie. Această crimă are o
semnătură şi e limpede că ea nu aparţine colonelului Arbuthnot. Dar să
trecem la următorul pasager.
De data asta Bouc nu mai pomeni de italian, dar nu se putu împiedica
să nu se gândească la el.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Crima din Orient Expres
Pagina 1 din 212»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top