new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 2 din 2«12
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Zece negri mititei
Agatha Christie- Zece negri mititei
date: Vineri, 17/02/2012, 11:49 AM | message # 16
Capitolul al şaisprezecelea
I
Trecură veacuri... lumi se roteau şi goneau... timpul nu se mişca... stătea
nemişcat... trecea prin mii de ere.
Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât...
Doi oameni stăteau uitându-se la un mort...
Încet, foarte încet, Vera Claythorne şi Philip Lombard ridicară capul şi
se priviră în ochi...
II
Lombard râse:
— Va să zică aşa, Vera?
— Nu e nimeni pe insulă... absolut nimeni — în afară de noi doi...
Vocea Verei era o şoaptă — nimic mai mult.
— Exact. Deci, ştim cum stăm, nu-i aşa?
— Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?
Lombard ridică din umeri:
— Un truc de scamator, dragă... foarte bun...
Ochii li se întâlniră din nou.
Vexa se gândi:
"Cum de nu i-am văzut mai demult faţa? De lup... asta e... o faţă de
lup... Dinţii ăştia îngrozitori..."
Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit... periculos... ameninţător:
— Ăsta e sfârşitul... Înţelegi. Am ajuns la adevăr acum. Şi e sfârşitul...
— Înţeleg... spuse calm Vera.
Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privise şi el în gol spre
mare... când?... abia ieri? Sau alaltăieri? Şi el spusese "Ăsta e sfârşitul..."
O spusese acceptându-l... aproape bucurându-se.
Dar în Vera cuvintele... gândul... produseră revoltă. Nu, nu va fi sfârşitul.
Se uită în jos spre mort şi spuse:
— Sărmanul doctor Armstrong...
Lombard rânji:
— Ce-i asta? Milă de femeie?
— De ce nu? Dumitale nu ţi-e milă?
— De dumneata, nu. Să nu te aştepţi la aşa ceva!
Vera se uită din nou la mort:
— Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.
— Ca să stea alături de celelalte victime? Bine lucrat. În ceea ce mă
priveşte, poate să rămână unde e.
— Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă apele.
Lombard râse.
— Dacă vrei...
Se aplecă — trăgând de corp. Vera se aplecă peste el ca să-l ajute.
Traseră amândoi din răsputeri.
Lombard gâfâia:
— Nu e o treabă prea uşoară.
Reuşiră, totuşi, să scoată corpul din apă.
Lombard întrebă, în timp ce-şi îndrepta spatele:
— Mulţumită?
— Foarte.
Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-şi duce mâna la
buzunar, ştiu că-l va găsi gol.
Vera se depărtase doi-trei paşi şi îl înfrunta cu revolverul în mână.
— Va să zică, asta este explicaţia milei dumitale de femeie — voiai să
mi-l iei...
Ea aprobă dând din cap.
Continua să ţină revolverul fără să şovăie.
Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, ştia şi
el, nu fusese mai aproape.
Cu toate acestea, nu se da încă bătut.
Spuse autoritar:
— Dă-mi revolverul!
Vera râse.
— Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.
Mintea lui lucra repede. În ce fel — prin ce metodă — să-i vorbească —
să o legene cu gândul că e în siguranţă — sau o mişcare iute,
neprevăzută...
Toată viaţa Lombard alesese riscul. Şi acum procedă la fel.
Vorbi rar, ca şi cum ar fi căutat s-o convingă:
— Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculţi...
Şi pe urmă sări. Iute ca o panteră — ca o felină...
Automat, Vera apăsă pe trăgaci...
Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea săriturii, apoi se
prăbuşi greoi la pământ.
Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul pregătit în mână.
Dar nu mai era nevoie de nici o precauţie.
Philip Lombard era mort — împuşcat drept în inimă...
III
Un sentiment de uşurare puse stăpânire pe Vera — enormă, minunată
uşurare.
În sfârşit, se terminase.
Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică... nu mai trebuia să stea cu nervii
încordaţi...
Era singură pe insulă...
Singură cu nouă morţi...
Dar ce importanţă avea? Ea trăia...
Stătea acolo... atât de fericită... atât de calmă...
Se terminase cu frica...
IV
Soarele apunea când, în sfârşit, Vera se mişcă. Reacţia şocului o paralizase
parcă. O vreme nu mai simţise nimic altceva decât sentimentul
covârşitor că e în siguranţă.
Acum îşi dădu seama că îi este foame şi somn. Mai ales somn. Dorea
să se trântească în pat şi să doarmă, să doarmă, să doarmă...
Mâine, poate, vor veni oamenii şi o vor salva — dar de fapt nu-i păsa.
Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură...
O, binecuvântată, binecuvântată pace!...
Se ridică în picioare şi privi spre casă.
Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aştepta groaza! Doar o casă
modernă, obişnuită. Şi, când te gândeşti că ceva mai devreme nu se putuse
uita la ea fără să tremure...
Teama — ce lucru straniu era teama!...
Ei bine, acum se isprăvise. Câştigase... triumfase înfrângând cel mai
îngrozitor pericol. Cu promptitudine şi îndemânare, întorsese armele spre
cel care voia s-o nimicească.
Porni spre casă.
Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roşu şi portocaliu. Era minunat...
şi atât de paşnic...
Vera se gândi:
"Totul poate că n-a fost decât un vis..."
Ce obosită era — îngrozitor de obosită! O durea trupul, pleoapele i se
închideau. Să nu-ţi mai fie frică... Să dormi. Să dormi... să dormi... să
dormi...
Să dormi în siguranţă — fiindcă eşti singură pe insulă. Un negru mititel,
rămas singur-singurel.
Zâmbi.
Intră prin uşa din faţă. Şi casa părea ciudat de liniştită.
Vera îşi spuse:
"De obicei, nu ţi-ar plăcea să dormi într-o casă unde se află un mort aproape
în fiecare cameră!"
Să se ducă în bucătărie şi să mănânce ceva?
Şovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită...
Se opri în uşa sufrageriei. În mijlocul mesei mai erau încă trei figurine
mici de porţelan.
Vera râse şi vorbi apoi cu glas tare:
— Aţi rămas în urmă, dragii mei.
Luă două şi le azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâmându-se pe terasă.
Luă cea de a treia figurină şi, ţinând-o în mână, spuse:
— Poţi să vii cu mine. Am câştigat, draga mea! Am câştigat!
Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.
Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, simţindu-
şi picioarele nespus de obosite...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum se termina? A, da!
Cu o fată s-a însurat şi n-a mai rămas nici el.
S-a-nsurat... Ciudat, cum simţise deodată că Hugo era în casă...
O simţea cu toată tăria. Da, Hugo o aştepta sus.
Îşi spuse:
"Nu fi proastă. Eşti atât de obosită, încât îţi imaginezi cele mai
fantastice lucruri..."
Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă...
Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul
moale. Nici nu-şi dădu seama că i-a scăpat revolverul. Era conştientă numai
de faptul că strângea în pumn o mică figurină de porţelan.
Cât de liniştită era casa! Şi totuşi... nu părea pustie...
Sus, o aştepta Hugo...
Un negru mititel, singur, singurel...
Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat — sau altceva?
Ajunsese acum la uşa camerei. Hugo o aştepta înăuntru — era atât de
sigur...
Deschise uşa.
Tresări...
Ce era asta — atârnând de cârligul din tavan? O frânghie cu un laţ
gata pregătit? Şi un scaun pe care să se urce — un scaun care putea fi
împins apoi la o parte...
Va să zică, asta voia Hugo...
Şi, fireşte, ultimul vers al poeziei suna aşa:
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el...
Figurina mică de porţelan îi căzu din mână. Se rostogoli până la gura
sobei, unde se sparse.
Ca un automat, Vera înaintă. Iată şi sfârşitul... aici unde mâna rece, umedă
(mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât...
"Poţi să te duci la stânci, Cyril..."
Făcuse o crimă — fusese atât de uşor de făcut!
Dar după aceea, nu puteai să uiţi...
Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somnambul... Îşi potrivi laţul
în jurul gâtului.
Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie.
Împinse scaunul cu piciorul...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:50 AM | message # 17
Epilog
Sir Thomas Legge, şeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:
— Dar e de necrezut!
— Ştiu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.
Sir Thomas continuă:
— Zece morţi pe o insulă şi nici un suflet în viaţă. N-are sens!
Inspectorul Maine se încăpăţână:
— Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, sir.
— La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!
— Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.
— Nici un indiciu ajutător în raportul medicului legist?
— Nu, sir. Wargrave şi Lombard au fost împuşcaţi, primul în cap, al doilea
în inimă. Domnişoara Brent şi Marston au murit otrăviţi cu cianură.
Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are
capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Armstrong a murit înecat.
Craniul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Vera Claythorne a fost
găsită spânzurată.
— Urâtă treabă, se strâmbă şeful adjunct al Scotland Yard-ului.
Se gândi câteva minute, apoi vorbi iritat:
— Vrei să spui că n-ai putut scoate nimic interesant de la oamenii din
Sticklehaven? Ce dracu, trebuie să ştie ceva.
Inspectorul Maine dădu din umeri:
— Sunt nişte oameni cumsecade, obişnuiţi, de pe coastă. Ştiu că insula
a fost cumpărată de unul Owen — şi asta-i tot.
— Cine s-a ocupat de aprovizionarea insulei şi a făcut toate
aranjamentele necesare?
— Un individ pe nume Morris. Isaac Morris.
— Şi el ce spune despre toate astea?
— Nu poate să spună nimic, sir. E mort!
Sir Thomas se încruntă:
— Se ştie ceva despre acest Morris?
— O, da, sir, sigur că da. Nu prea era uşă de biserică, acest domn Morris.
Acum trei ani a fost implicat în frauda cu acţiuni a lui Bennito — suntem
siguri, deşi n-o putem dovedi. Şi a fost amestecat în afacerea aceea cu
stupefiante. Dar tot nu putem dovedi. Un tip foarte prudent, acest Morris.
— Şi tot el se ascunde şi în spatele acestei afaceri cu insula?
— Da, sir, a reuşit să cumpere Insula Negrului — specificând însă că o
cumpără pentru altcineva, căruia nu i-a dat numele.
— Bine, dar putem descoperi ceva pe linia aceasta, financiară...
Inspectorul Maine zâmbi:
— Nu-l cunoaşteţi pe Morris! E-n stare să sucească cifrele, până când
cel mai bun contabil n-ar mai şti unde-i e capul! Am simţit-o prima dată în
afacerea Bennito. Nu, a acoperit perfect urmele patronului său.
Celălalt suspină. Inspectorul Maine continuă:
— Morris a fost cel care a făcut toate aranjamentele la Sticklehaven. Sa
prezentat ca acţionând în numele domnului Owen. Şi tot el a explicat
oamenilor din sat că e vorba de o experienţă — un pariu în legătură cu
posibilitatea de a sta timp de o săptămână pe o insulă "pustie" — şi că nu
trebuie să ia în seamă vreo chemare de ajutor de pe insulă.
Sir Thomas Legge se mişcă neliniştit:
— Şi vrei să-mi spui că oamenii ăştia n-au mirosit nimic? Nici măcar atunci?
M
aine ridică din umeri.
— Uitaţi, sir, că Insula Negrului a aparţinut înainte americanului aceluia
tânăr, Elmer Robson. Organiza acolo cele mai extravagante petreceri. Nu
mă îndoiesc că localnicilor le-au cam ieşit ochii din orbite. Dar s-au obişnuit
şi au început să creadă că tot ce are a face cu Insula Negrului trebuie să fie
neapărat ceva neobişnuit. E firesc, sir, dacă stai să te gândeşti.
Sir Thomas mărturisi cu tristeţe că aşa părea să fie.
Maine continuă:
— Fred Narracott — cel care a dus grupul pe insulă — a spus un lucru
revelator. Că a fost surprins văzând ce fel de oameni erau. "Nu semănau
deloc cu invitaţii domnului Robson" — aşa a spus. Probabil faptul că păreau
cu toţii nişte oameni normali, liniştiţi, l-a făcut să încalce ordinele lui Morris
şi să plece cu barca spre insulă după ce s-a auzit despre semnalele SOS.
— Când a ajuns pe insulă, vreau să zic el împreună cu ceilalţi?
— Semnalele au fost văzute de un grup de cercetaşi în dimineaţa zilei
de 11. Dar în dimineaţa aceea nu s-a putut ajunge pe insulă. Oamenii au
sosit acolo în după-amiaza zilei de 12, îndată ce a fost posibil să scoată o
barcă în larg. Sunt cu toţii foarte convinşi că nimeni n-a putut părăsi insula
înainte de sosirea lor. Marea era prea agitată după furtună.
— N-ar fi putut cineva înota până la ţărm?
— E mai mult de o milă până la ţărm, iar valurile erau puternice şi destul
de mari lângă coastă. În afară de asta, pe stânci se aflau cercetaşi şi
lume care supraveghea insula.
Sir Thomas suspină, apoi întrebă:
— Ce e cu placa de patefon pe care ai găsit-o în casă? N-ai putut să
scoţi nici de aici nimic care să ne fie de folos?
— Am făcut toate cercetările. Placa a fost trimisă de o firmă
specializată în aprovizionarea teatrelor şi caselor de filmare. A fost trimisă
lui U. N. Owen Esq., prin intermediul lui Isaac Morris, ştiindu-se că va servi
la reprezentarea de către nişte artişti amatori a unei piese nemaijucate
până atunci. Manuscrisul dactilografiat a fost înapoiat o dată cu placa.
— Şi acum despre acuzaţiile de pe placă, se interesă Legge.
— Ajung şi aici, sir, spuse grav inspectorul Maine şi îşi drese glasul: Am
cercetat toate acuzaţiile cât mai amănunţit cu putinţă. Începând cu Rogers
şi cu nevastă-sa — care au venit primii pe insulă. Au fost în slujbă la o
domnişoară Brady, care a murit subit. N-am putut afla nimic precis de la
doctorul care a îngrijit-o. Spune că în mod sigur n-au otrăvit-o, sau ceva în
genul acesta, dar convingerea lui personală e că a fost ceva ciudat — că a
murit fiindcă a fost neglijată. Spune că e un lucru aproape imposibil de
dovedit.
Apoi e judecătorul Wargrave. Aici, totul e în regulă. A fost judecătorul
care l-a condamnat pe Seton. În legătură cu Seton, trebuie să precizez că
era vinovat — vinovat neîndoios. Au apărut dovezi mai târziu, după ce a
fost spânzurat, care îl condamnau fără urmă de îndoială. Dar la vremea
aceea s-au făcut multe comentarii — nouă oameni din zece credeau că
Seton e nevinovat, că, de fapt, concluziile judecătorului fuseseră
părtinitoare şi la mijloc era vorba de o răzbunare.
Fata aceea, Claythorne, am aflat, fusese guvernantă într-o familie în
care s-a înecat un copil. Se pare, totuşi, că ea n-are nimic de-a face cu asta,
că, dimpotrivă, a avut o purtare ireproşabilă, a înotat ca să salveze copilul,
a fost dusă chiar de curent în larg şi abia a scăpat şi ea de înec.
— Continuă, spuse sir Thomas, oftând.
Maine respiră adânc:
— Doctorul Armstrong, acum. Un om bine cunoscut. Avea un cabinet
pe strada Harley. Extrem de cinstit şi de corect în profesiunea sa. N am
putut găsi nici o urmă de operaţie ilegală sau ceva de genul acesta. E
adevărat că a existat o femeie cu numele Clees, operată de el în 1925 la
Leithmore, când lucra la spitalul de acolo. Peritonită — a murit pe masa de
operaţie. Poate că n-a fost prea îndemânatic la operaţie — n-avea prea
multă experienţă — dar, la urma urmei, stângăcia nu e o crimă. Fără
îndoială că n-a existat nici un motiv.
E apoi domnişoara Emily Brent. Avusese o servitoare, Beatrice Taylor,
care a rămas însărcinată; dată afară de stăpână, s-a dus şi s-a înecat. Nu e
o treabă plăcută — dar din nou, nu e vorba de o crimă.
— Se pare că tocmai aici se află explicaţia, spuse Legge. U.N. Owen s-a
ocupat de cazuri de care legea nu se poate atinge.
Maine continuă expunerea, impasibil:
— Tânărul Marston nu era prea prudent când şofa — de două ori a trebuit
să i se ridice permisul şi, după părerea mea, ar fi trebuit să i se
interzică chiar să conducă. Asta-i tot în legătură cu el. Cele două nume,
John şi Lucy Combes, sunt ale unor copii călcaţi şi ucişi lângă Cambridge.
Nişte prieteni au depus mărturie pentru el şi a fost eliberat, plătind numai o
amendă.
N-am putut afla nimic precis despre generalul Macarthur. Reputaţie
bună — a făcut războiul — etc. Arthur Richmond era sub comanda lui în
Franţa şi a fost ucis în misiune. Nici un fel de fricţiune între el şi general.
Erau chiar prieteni buni. S-au făcut unele greşeli în vremea aceea —
comandanţi care au sacrificat oameni fără să fie necesar — s-ar putea să fi
fost o greşeală de genul acesta.
— S-ar putea, admise sir Thomas.
— Philip Lombard, acum. Lombard a fost amestecat în nişte treburi
foarte ciudate în străinătate. De câteva ori a frizat puţin litera legii. Avea
faima de om îndrăzneţ şi nu prea scrupulos. Genul de individ care ar putea
făptui câteva crime într-un colţişor liniştit, retras.
— Şi acum ajungem la Blore, ezită Maine. Era, fără-ndoială, unul de-ai
noştri.
Celălalt se agită:
— Blore era un tip deocheat!
— Credeţi, sir?
— Totdeauna am crezut-o. Dar a fost destul de deştept ca să nu se
lase prins. După părerea mea, s-a făcut vinovat de sperjur în cazul Landor.
A fost ceva care nu mi-a plăcut deloc. Dar n-am putut găsi nimic. L-am pus
pe Harris la treabă şi nici el n-a putut găsi nimic, dar îmi menţin părerea că
se putea găsi ceva, dacă am fi ştiut cum s-o pornim. Omul nu a fost cinstit.
Se făcu o pauză, pe urmă sir Thomas Legge zise:
— Isaac Morris e mort, spui? Când a murit?
— Mă aşteptam să ajungeţi aici, sir. Isaac Morris a murit în noaptea de
8 august. A luat o doză prea mare de somnifer — un barbital, după câte am
înţeles. Nu există nici un indiciu care să arate dacă a fost accident sau
sinucidere.
— Ai vrea să ştii ce cred, Maine? întrebă Legge încet.
— Poate că bănuiesc, sir.
— Moartea asta a lui Morris a fost al naibii de oportună! rosti Legge
rar.
Inspectorul Maine dădu din cap, aprobator:
— M-am gândit că o să spuneţi asta, sir.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului lovi cu pumnul în masă. Strigă:
— Toată povestea e fantastică — imposibilă. Zece oameni ucişi pe o
insulă pustie — şi nu ştim cine a făcut-o, sau de ce, sau cum?
Maine îşi drese glasul:
— Ei, nu-i chiar aşa, sir. Ştim de ce — mai mult sau mai puţin. Vreun
nebun, stăpânit de mania justiţiei. A vrut să pedepsească nişte oameni pe
care legea nu-i putea ajunge. A ales zece oameni — dacă erau cu adevărat
vinovaţi sau nu, asta nu are importanţă.
Sir Thomas tresări. Întrebă aspru:
— Nu are? Mie mi se pare...
Se opri. Inspectorul Maine aştepta respectuos.
Oftând, Legge dădu din cap.
— Continuă, spuse el. Crezusem o clipă că am găsit ceva. Cheia
problemei, ca să zic aşa. S-a dus acum. Mergi mai departe cu ce ai de spus.
Maine continuă:
— Trebuiau să fie, hai să zicem, executaţi zece oameni. Au fost
executaţi. U.N. Owen şi-a îndeplinit sarcina. Şi, într-un fel sau altul, s-a
evaporat pur şi simplu de pe insulă.
— O şmecherie clasa-ntâi — evaporarea asta. Dar ştii, Maine, trebuie
să existe o explicaţie.
— Dumneavoastră credeţi, sir, că dacă omul nu era pe insulă, n-ar fi
putut părăsi insula, iar după relatarea părţilor interesate n-a fost niciodată
pe insulă. Ei bine, atunci singura explicaţie posibilă este că a fost de fapt
unul dintre cei zece.
Şeful adjunct al Scotland Yard-ului încuviinţă. Maine începu să vorbească,
zelos:
— Ne-am gândit la asta, domnule, şi am făcut cercetări. Ei, şi ca să
începem, nu suntem chiar atât de ignoranţi în legătură cu ceea ce s-a
petrecut pe Insula Negrului. Vera Claythorne a ţinut un jurnal. Şi Emily
Brent la fel. Bătrânul Wargrave a făcut unele note — seci, de specialitate,
cam convenţionale, dar foarte clare. Şi Blore a făcut însemnări. Toate
relatările lor corespund. Morţile au survenit în următoarea ordine: Marston,
doamna Rogers, Macarthur, Rogers, domnişoara Brent, Wargrave. După
moartea acestuia, am găsit notat în jurnalul Verei Claythorne că Armstrong
a părăsit casa în timpul nopţii şi că Blore şi Lombard s-au dus după el. Blore
mai are o însemnare în carnet — numai două cuvinte: "Armstrong a
dispărut."
Ei, şi-acum, cred că dacă am lua totul în consideraţie, s-ar putea găsi
aici o soluţie perfectă. Armstrong a murit înecat, dacă vă amintiţi.
Admiţând că Armstrong era nebun, ce putea să-l împiedice ca după ce i-a
omorât pe toţi ceilalţi să se sinucidă, aruncându-se de pe stâncă? Sau
poate că s-a înecat în timp ce încerca să înoate spre ţărm? Soluţia era bună
— dar nu merge. Nu, sir, nu merge. În primul rând, avem mărturia
medicului legist. A ajuns pe insulă în ziua de 13 august, dimineaţa
devreme. N-a spus prea multe care să ne ajute. Tot ce a putut să afirme e
că toţi oamenii erau morţi de cel puţin 36 de ore şi probabil mai mult chiar.
Dar a fost foarte hotărât în ce îl priveşte pe Armstrong. Spunea că trebuie
să fi stat 8-10 ore în apă înainte ca valurile să-i fi adus corpul la suprafaţă.
Asta înseamnă că Armstrong a ajuns în mare în noaptea de 10 spre 11 — şi
am să vă explic de ce. Am găsit locul unde corpul a fost scos la suprafaţă —
se prinsese între două stânci... erau bucăţi de stofă, păr, etc. Trebuie să fi
stat acolo în timpul fluxului din ziua de 11 — adică în jurul orei 11
dimineaţa. După asta, furtuna s-a potolit şi semnele lăsate de flux se află
mult mai jos.
Aţi putea spune, presupun, că Armstrong a reuşit să-i omoare pe
ceilalţi trei înainte de a se arunca sau a fi aruncat în mare. Dar există un alt
punct — şi anume unul peste care nu se poate trece. Corpul lui Armstrong
a fost tras deasupra semnului lăsat de flux. L-am găsit mult mai sus de
locul unde putea ajunge fluxul. Şi fusese pus pe pământ cu multă grijă.
Aşa că asta ne duce la un lucru precis: Cineva era în viaţă pe insulă
după ce Armstrong a murit.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Şi asta înseamnă — ce înseamnă exact? Iată situaţia din zorii zilei
de 11. Armstrong "a dispărut" (înecat). Rămân trei persoane: Lombard,
Blore şi Vera Claythorne. Lombard a fost împuşcat. Corpul lui a fost găsit
jos lângă mare — alături de cel al lui Armstrong. Vera Claythorne a fost
găsită spânzurată în camera ei. Corpul lui Blore era pe terasă. Capul îi era
zdrobit de un ceas greu de marmură, care se pare că a căzut pe el de la
fereastra de deasupra.
— A cui era fereastra? întrebă Legge.
— A Verei Claythorne. Ei, şi-acum, sir, să luăm fiecare din aceste
cazuri, separat. Mai întâi Philip Lombard. Hai să zicem că el a împins blocul
acela de marmură peste Blore — apoi a ameţit-o pe Vera Claythorne şi pe
urmă a spânzurat-o. În sfârşit, s-a dus la ţărm şi s-a împuşcat.
Dar dacă-i aşa, cine i-a luat revolverul? Pentru că revolverul a fost
găsit în casă, chiar lângă uşa de la capătul scărilor — camera lui Wargrave.
— Vreo amprentă?
— Da, domnule, ale Verei Claythorne.
— Dar bine, omule, atunci...
— Ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule. Că a fost Vera Claythorne. Că ea la
împuşcat pe Lombard, a luat revolverul şi a mers în casă, a răsturnat
blocul de marmură peste Blore şi pe urmă — s-a spânzurat.
Şi asta e destul de adevărat — până la un punct. În camera ei se află
un scaun şi pe el sunt urme de iarbă de mare, la fel ca şi pe pantofi. Ca şi
cum ar fi stat cu picioarele pe scaun, şi-ar fi pus frânghia în jurul gâtului şi
ar fi împins apoi cu piciorul scaunul. Dar scaunul n-a fost găsit răsturnat.
Era, ca şi celelalte scaune, pus lângă perete. Asta a făcut-o după moartea
Verei Claythorne — altcineva.
Rămâne Blore. Dar dacă îmi veţi spune că, după ce l-a împuşcat pe
Lombard şi a făcut-o pe Vera Claythorne să se spânzure, a ieşit pe terasă şi
şi-a dărâmat în cap un bloc uriaş de marmoră, legându-l de o frânghie sau
ceva în genul acesta — ei bine, nu vă cred. Oamenii nu se sinucid astfel.
Mai mult, Blore nu era tipul justiţiarului. Noi l-am cunoscut pe Blore — şi nu
era omul pe care l-ai fi bănuit vreodată animat de dorinţa de dreptate
absolută.
— De acord.
— Şi de aceea, domnule, trebuie să fi fost altcineva pe insulă. Cineva
care a făcut ordine când s-a terminat toată povestea. Dar unde a stat toată
vremea şi unde a dispărut? Oamenii din Sticklehaven sunt absolut siguri că
nimeni n-a putut părăsi insula înainte ca barca de salvare să ajungă acolo.
Dar în cazul acesta...
Se opri.
— În cazul acesta...? repetă sir Thomas Legge. Apoi oftă, clătină din
cap şi aplecându-se înainte, spuse încet: În cazul acesta, cine i-a ucis?
Manuscris trimis Scotland Yard-ului
de proprietarul goeletei pescăreşti "Emma Jane".
Încă din tinereţe mi-am dat seama că firea mea e un complex de
contradicţii. Am, ca să încep cu asta, o imaginaţie romantică incurabilă. La
vârsta cărţilor de aventuri m-a emoţionat întotdeauna obiceiul de a arunca
în mare o sticlă conţinând un document important. Mă face şi acum să
palpit gândul — şi de asta am adoptat acest procedeu — că-mi voi scrie
mărturisirea, o voi închide într-o sticlă pe care o voi sigila şi o voi azvârli în
valuri. Există, presupun, o şansă la o sută ca mărturia mea să fie găsită —
şi atunci misterul unei crime nerezolvate (ori sunt prea încrezut?) va fi
explicat.
M-am născut şi cu alte trăsături, pe lângă închipuirea mea romantică.
Simt o încântare cu adevărat sadică când văd sau produc moartea. Îmi
amintesc de experienţe cu viespi — cu viermi în grădină... De la o vârstă
fragedă m-a stăpânit cu putere dorinţa de a ucide.
Dar alături de ea se dezvolta în mine şi o trăsătură contradictorie — un
puternic simţ al dreptăţii. Nu pot suporta ca o persoană sau o fiinţă să
sufere sau să moară din cauza mea. Am simţit dintotdeauna cu putere că
dreptatea trebuie să predomine.
Se înţelege — în orice caz un psiholog ar înţelege — că, dată fiind
structura mea morală, m-am hotărât să devin un om al legii. Profesiunea
aceasta îmi satisfăcea aproape toate instinctele.
Crima şi pedepsirea ei m-au fascinat dintotdeauna. Îmi place să citesc
romane poliţiste şi de aventuri. Am născocit pentru propria mea distracţie
cele mai ingenioase mijloace de a făptui o crimă.
Când, la vremea cuvenită, am ajuns să prezidez o curte de juraţi,
celălalt instinct a fost încurajat să se dezvolte. Să văd un criminal, un
ticălos zvârcolindu-se în boxă, suferind chinurile iadului, în timp ce soarta îi
era hotărâtă, devenise pentru mine plăcerea supremă. Înţelegeţi-mă bine
— nu-mi făcea plăcere să văd un inocent acolo. În cel puţin două ocazii am
oprit procese în care, după părerea mea, acuzatul era în mod evident
nevinovat şi am indicat juriului că era vorba de o greşeală. Mulţumită totuşi
corectitudinii şi eficacităţii poliţiei noastre, majoritatea persoanelor acuzate
care au apărut înaintea mea pentru a fi judecate pentru crimă erau
vinovate.
Vreau să spun că acesta a fost şi cazul cu Edward Seton. Înfăţişarea şi
comportarea sa induceau în eroare şi el a reuşit să facă o bună impresie
asupra juriului. Dar nu numai dovada, care era clară deşi nespectaculoasă,
ci şi propria mea cunoaştere a criminalilor mi-au spus fără nici o îndoială că
omul făptuise într-adevăr crima de care era acuzat — ucisese cu sălbăticie
o femeie în vârstă care avea încredere în el.
Am reputaţia unui judecător-călău — dar pe nedrept. Am fost
totdeauna drept şi extrem de scrupulos în rezolvarea unui caz.
Tot ce am făcut a fost să păzesc juriul de efectul emoţional al chemării
emoţionale din partea celui mai emoţional dintre avocaţii noştri. Am căutat
să-i atrag mereu atenţia asupra dovezilor concrete.
De câţiva ani încoace mi-am dat seama că se petrece o schimbare cu
mine — o slăbire a controlului — o dorinţă de a acţiona, în loc de a judeca.
Voiam — daţi-mi voie s-o recunosc deschis — să comit eu însumi o
crimă. Mi-am dat seama că era ceva ca dorinţa unui artist de a se realiza,
de a se exprima pe sine! Eram, sau puteam fi, un artist în crimă! Imaginaţia
mea, sever controlată de exigenţele profesiunii, se dezvolta pe ascuns —
într-o forţă colosală.
Trebuie — trebuie — trebuie — să comit o crimă! Şi mai mult, nu
trebuie să fie o crimă obişnuită! Trebuie să fie o crimă fantastică — ceva
formidabil — ieşit din comun! Doar în această privinţă mai am, cred,
imaginaţia unui adolescent!
Doream ceva teatral, imposibil!
Doream să ucid... Da, doream să ucid...
Dar — aşa cum poate unora le va părea absurd — eram reţinut şi
împiedicat de simţul meu înnăscut pentru dreptate. Nu trebuiau să sufere
inocenţii.
Şi atunci, destul de brusc, mi-a venit ideea — stârnită de o remarcă întâmplătoare,
rostită într-o conversaţie ocazională. Vorbeam cu un doctor —
un internist oarecare, mediocru. Spunea întâmplător cât de dese sunt cazurile
de crime pe care legea nu are posibilitatea să le pedepsească.
Şi a dat ca exemplu un anumit caz — al unei bătrâne doamne, o
pacientă a sa, care murise de curând. El, personal, spunea, era convins că
moartea se datora faptului că cei care o îngrijeau şi care urmau să profite
destul de mult de pe urma morţii ei, au încetat să-i mai dea întăritorul
trebuincios. Un astfel de lucru, explica el, ar fi fost aproape imposibil de
dovedit, dar cu toate acestea, pentru el crima era ca şi sigură. A adăugat
că existau multe cazuri similare — de crimă cu premeditare — şi totuşi
complet inabordabile din partea legii.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:51 AM | message # 18
Acesta a fost începutul. Dintr-o dată mi-am văzut clar drumul. Şi m-am
hotărât să nu comit o singură crimă, ci Crima pe scară largă.
O poezioară puerilă din vremea copilăriei mi-a venit în minte — poezia
cu cei zece negri mititei. Mă fascinase când aveam doi ani — dispariţia
aceea inexorabilă, unul câte unul — simţământul inevitabilităţii.
Am început, în secret, să colecţionez viitoarele victime...
N-o să înşir aici în detalii cum am procedat. Dobândisem o anumită
rutină în a aduce conversaţia pe făgaşul dorit, şi la ea recurgeau aproape
toţi cei pe care-i întâlneam — iar rezultatele au fost într-adevăr
surprinzătoare. În timpul cât am stat într-un sanatoriu, am descoperit cazul
doctorului Armstrong — o infirmieră antialcoolică care mă îngrijea,
nerăbdătoare să-mi demonstreze consecinţele nefaste ale băuturii, mi-a
povestit un caz întâmplat într-un spital, cu mulţi ani în urmă, când un
doctor sub influenţa alcoolului a omorât pacientul pe care-l opera. O
întrebare făcută în treacăt despre locul unde servise infirmiera etc, mi-a dat
curând datele necesare. Le-am luat urma şi am descoperit fără greutate şi
doctorul, şi pacienta.
O conversaţie între nişte bătrâni militari flecari la clubul din care fac
parte m-a pus pe urmele generalului Macarthur.
Un tip care se întorsese de curând de pe malurile Amazonului mi-a
relatat nelegiuirile pe care le are la activul său un oarecare Philip Lombard.
O cucoană din Majorca spunea indignată povestea puritanei Emily Brent şi
a nenorocitei ei de servitoare. Pe Anthony Marston l-am ales dintr-un grup
mai larg de oameni care comiseseră acţiuni similare. Cruzimea lui şi
neputinţa de a se simţi responsabil pentru vieţile pe care le luase îl făceau
(am considerat eu) un tip periculos pentru comunitate, care nu merita să
trăiască. Ex-inspectorul Blore mi-a ieşit foarte firesc în cale, câţiva dintre
colegii mei de breaslă discutând fără nici o reţinere cazul Landor. Am
judecat fapta sa cu foarte mare seriozitate. Poliţia — ca slujitoare a legii —
trebuie să fie de o integritate fără cusur. Pentru că, în virtutea profesiunii
lor, cuvântul poliţiştilor este întotdeauna crezut.
În sfârşit, cazul Verei Claythorne. S-a întâmplat pe când traversam Atlanticul.
Într-o noapte, la o oră târzie, singurii ocupanţi ai salonului de fumători
eram eu şi un tânăr bine făcut, Hugo Hamilton.
Hugo Hamilton era nefericit. Pentru a-şi uita nefericirea, băuse o
cantitate considerabilă de alcool. Era în faza plângăreaţă, gata de
confidenţe. Fără prea multă speranţă în vreun rezultat, dar în mod automat
am făcut prima mişcare — am pornit discuţia. Răspunsul m-a făcut să
tresar. Pot să-mi amintesc şi acum cuvintele lui. Spunea:
"Aveţi dreptate. Crima nu e ceea ce crede majoritatea oamenilor... să
dai cuiva nişte arsenic, să-l împingi de pe o stâncă... sau ceva în genul ăsta.
Se aplecă înainte, vârându-şi aproape faţa într-a mea: Eu am cunoscut o
criminală... am cunoscut-o... vă spun. Şi mai mult, eram nebun după ea...
Dumnezeu să mă ajute, câteodată cred că mai sunt încă... E un iad, un iad,
vă spun. Înţelegeţi, a făcut-o mai mult sau mai puţin pentru mine... Nu cred
că eu aş fi visat vreodată... Femeile sunt nişte monştri... monştri pur şi
simplu... n-ai crede că o fată ca asta... drăguţă, cinstită, veselă... n-ai crede
că ar fi în stare de asemenea faptă, nu-i aşa? Că va lăsa un copil să intre în
mare şi să se înece... n-ai crede că o femeie ar putea să facă un astfel de
lucru?"
"Eşti sigur că a făcut-o?" l-am întrebat.
Vorbi — şi păru deodată să se trezească din beţie:
"Sunt foarte sigur. Nimeni altcineva nu s-a gândit. Dar eu am ştiut în
clipa în care m-am uitat la ea... când m-am întors... după aceea... Şi ea a
ştiut că ştiam... Ceea ce nu şi-a dat seama e că îl iubeam pe copil..."
N-a mai spus nimic altceva, dar mi-a fost destul de uşor să reconstitui
toată povestea.
Aveam nevoie de a zecea victimă. Am găsit-o într-un om pe nume
Morris. Era o măruntă creatură suspectă. Printre altele, făcea contrabandă
cu stupefiante — din cauza lui, fata unor prieteni de ai mei a devenit
morfinomană şi s-a sinucis la 21 de ani.
În tot acest timp de căutări, planul se maturizase treptat în mintea
mea. Era acum complet şi ultima picătură a fost o consultaţie la un doctor
din strada Harley. Am pomenit altădată că am suportat o operaţie. Doctorul
mi-a spus că o altă operaţie ar fi zadarnică. A ocolit foarte abil adevărul, dar
sunt obişnuit să dau de el până la urmă.
Nu i-am spus nimic doctorului despre hotărârea mea — că nu voiam ca
moartea să-mi fie lentă şi prelungită, aşa cum ar fi fost natural. Nu,
moartea mea se va produce într-o vâlvătaie de senzaţii. Voi trăi înainte de
moarte.
Şi-acum, despre mecanismul propriu-zis al crimei de pe Insula
Negrului. Să obţin insula, folosindu-l pe Morris ca să-mi acopere urmele, a
fost destul de uşor. Morris era un expert în astfel de lucruri.
Clasificând informaţiile pe care le strânsesem despre viitoarele mele
victime, am putut să născocesc câte o momeală potrivită pentru fiecare.
Nici unul din planurile mele n-a dat greş. Toţi oaspeţii au sosit pe Insula
Negrului la 8 august. Făceam şi eu parte din grup.
Cu Morris terminasem. Suferea de indigestie. Înainte de a pleca din
Londra, i-am dat o pilulă pe care s-o ia înainte de culcare — i-am spus că
făcuse minuni şi cu sucurile mele gastrice. A acceptat fără ezitare — omul
era puţin ipohondru. N-aveam nici o teamă că va lăsa în urmă documente
sau note compromiţătoare. Nu era în obiceiul lui.
Ordinea morţilor pe insulă a fost stabilită cu grijă şi cu o deosebită
atenţie. Existau grade diferite de vinovăţie printre invitaţii mei, am socotit
eu. Aceia care aveau vina cea mai uşoară trebuiau, am hotărât, să dispară
primii şi să nu sufere încordarea mintală prelungită şi teama pe care
criminalii cu sânge rece urmau să le suporte.
Anthony Marston şi doamna Rogers au murit cel dintâi — primul
instantaneu, cealaltă într-un somn paşnic. Marston, după cum am spus, era
un tip născut fără acel simţământ de responsabilitate morală pe care cei
mai mulţi dintre noi îl au. Era amoral — păgân. Iar doamna Rogers, nu mă
îndoiam, acţionase în mare măsură sub influenţa soţului ei.
Nu e nevoie să descriu prea amănunţit cum şi-au găsit moartea aceştia
doi. Poliţia va fi în stare să descopere destul de uşor. Cianura de potasiu se
poate obţine uşor — pentru stârpirea viespilor. Aveam puţină cianură la
mine şi mi-a fost uşor să o torn în paharul aproape gol al lui Marston în
timpul perioadei încordate după ce placa de patefon a dezvăluit acuzaţiile.
Pot spune că am urmărit cu atenţie feţele oaspeţilor mei în timp ce
erau acuzaţi, şi n-am avut nici o îndoială, după îndelungata mea experienţă
de judecător, că erau cu toţii până la unul, vinovaţi.
În timpul ultimelor atacuri de gută îmi fusese prescris un somnifer —
hidrat de clor. Mi-a fost uşor să strâng o doză mortală. Când Rogers a adus
nişte rachiu pentru nevastă-sa şi l-a pus pe masă, am trecut pe lângă masă
şi am turnat somniferul în rachiu. A fost uşor pentru că pe vremea aceea
bănuiala nu începuse să se instaleze încă.
Generalul Macarthur şi-a găsit moartea aproape fără durere. Nu m-a
auzit venind în spatele lui. A trebuit, desigur, să-mi aleg foarte atent
momentul când să părăsesc terasa, dar totul a mers bine.
Aşa cum anticipasem, insula a fost atunci cercetată şi s-a descoperit
că nu era nimeni pe ea, în afară de noi şapte. Dintr-o dată, a apărut o
atmosferă de suspiciune. Conform planului meu, în curând urma să am
nevoie de un aliat. L-am ales pe doctorul Armstrong pentru acest rol. Era un
om uşor de înşelat, mă cunoştea din vedere şi din reputaţie, şi pentru el ar
fi fost de neconceput ca un om de condiţia mea să fie într-adevăr un
ucigaş! Toate bănuielile lui mergeau înspre Lombard şi m-am prefăcut că
sunt de acord cu el. Am sugerat că aveam un plan prin care s-ar putea
întinde o cursă criminalului, ca să cadă singur în ea.
Deşi se cercetaseră amănunţit camerele fiecăruia, nu se făcuse încă o
percheziţie personală. Dar urma să vină şi aceasta, în curând.
L-am ucis pe Rogers în dimineaţa zilei de 10 august. Tăia surcele
pentru aprins focul şi nu m-a auzit apropiindu-mă. Am găsi cheia de la
sufragerie la el în buzunar. O încuiase seara.
În confuzia care a urmat după descoperirea cadavrului lui Rogers, mam
strecurat în camera lui Lombard şl i-am luat revolverul. Ştiam că trebuie
să aibă unul — de fapt, îi dădusem instrucţiuni lui Morris să i-o sugereze
când stătuse de vorbă cu el.
La micul dejun am strecurat ultima doză de cloral în cafeaua
domnişoarei Brent, când îi umpleam ceaşca. După micul dejun, Emily Brent
a rămas singură în sufragerie. M-am strecurat acolo ceva mai târziu — era
aproape inconştientă şi a fost uşor să-i injectez o soluţie tare de cianură.
Povestea cu bondarul a fost într-adevăr foarte copilărească — dar, ştiţi,
într-un fel, mi-a plăcut. Mă amuza să urmez cât mai mult posibil poezioara
din copilărie.
Imediat după asta s-a întâmplat ceea ce prevăzusem — de fapt, cred
că am sugerat chiar eu. Ne-am supus cu toţii unei percheziţii riguroase.
Ascunsesem la loc sigur revolverul şi nu mai aveam nici cianură, nici cloral.
Atunci i-am propus lui Armstrong să ne punem planul în aplicare. Era
foarte simplu — trebuia ca eu să fac pe următoarea victimă. În felul acesta
ucigaşul avea să-şi iasă eventual din fire — în orice caz, o dată considerat
mort, puteam să mă mişc prin casă şi să spionez ucigaşul necunoscut.
Lui Armstrong i-a plăcut ideea. Am pus-o în aplicare chiar în seara aceea.
Un mic plasture de noroi roşu pe frunte, perdeaua roşie şi lâna — şi
scena a fost gata. Lumina lumânărilor era foarte tremurată şi nesigură, şi
singura persoană care avea să mă examineze cu atenţie era Armstrong.
A mers perfect. Domnişoara Claythorne a sculat toată casa cu ţipetele
ei când a găsit iarba de mare pe care o agăţasem mai înainte în cameră. Sau
repezit cu toţii sus, iar eu mi-am luat poza de om ucis.
Efectul produs asupra lor când m-au găsit a fost tot ce se putea dori.
Armstrong şi-a jucat rolul cât mai profesional. M-au dus sus şi m-au întins la
mine în pat. Nimeni nu a fost prea impresionat de moartea mea, erau cu
toţii teribil de speriaţi şi îngroziţi unul de celălalt.
Îmi dădusem întâlnire cu Armstrong afară, la ora două fără un sfert.
M-am dus sus pe stânci, în spatele casei, pe malul mării. Îi spusesem că de
acolo puteam vedea dacă se apropie cineva şi nu vom fi zăriţi din casă,
deoarece dormitoarele dădeau în cealaltă parte. Nu bănuia încă nimic — şi
totuşi ar fi trebuit să se păzească, dacă şi-ar fi amintit cuvintele din
poezioară:
Unul a picat în laţ...
Dar aşa, a picat în laţ.
A fost foarte uşor. Am scos o exclamaţie, m-am aplecat peste stânci, iam
spus să se uite — nu era cumva gura unei peşteri? S-a aplecat. Un
brânci puternic l-a făcut să-şi piardă echilibrul şi să cadă în marea agitată
de dedesubt. M-am întors în casă. Bănuiesc că Blore mi-a auzit paşii.
Câteva clipe după ce am intrat la Armstrong în cameră, am plecat — de
data asta făcând mai mult zgomot, ca să mă audă cineva. Când am ajuns în
capul scărilor, am auzit o uşă deschizându-se. Probabil că au zărit o siluetă
tocmai când ieşeam prin uşa din faţă.
Au trecut câteva minute până să mă urmărească. Am ocolit casa şi am
intrat pe fereastra de la sufragerie, pe care o lăsasem deschisă. Am închis
fereastra şi pe urmă am spart geamul. Am urcat sus şi m-am întins din nou
în pat.
Am calculat că vor căuta din nou în toată casa, dar bănuiam că nu se
vor uita atent la nici unul dintre cadavre: vor da puţin cearceaful la o parte,
ca să fie siguri că Armstrong nu încerca să se dea drept cadavru. Exact aşa
s-a întâmplat.
Am uitat să spun că am pus la loc revolverul, la Lombard în cameră.
S-ar putea să intereseze pe cineva unde a stat ascuns în timpul când a fost
cercetată casa. În cămară era o grămadă mare de conserve. Am deschis
conserva cea mai din fund — cred că avea biscuiţi — am vârât revolverul
înăuntru şi am pus la loc capacul.
Am calculat, şi pe bună dreptate, că nimeni nu se va gândi să
cotrobăie într-o grămadă de alimente în aparenţă neatinse, mai ales că
toate conservele de deasupra erau perfect închise.
Perdeaua roşie am ascuns-o într-unul din scaunele din salon, sub husa
de creton, iar lâna în perna de scaun, făcându-i o mică gaură.
În sfârşit, sosise clipa pe care o anticipasem — trei oameni care erau
atât de îngroziţi unul de celălalt, încât se putea întâmpla orice — iar unul
dintre ei avea revolver. I-am urmărit de la fereastră. Când Blore a venit
singur, aveam ceasul mare de marmoră gata aşezat. Exit Blore...
De la fereastră am văzut-o pe Vera Claythorne împuşcându-l pe Lombard.
O tânără curajoasă şi descurcăreaţă... Tot timpul am socotit că îi era
o pereche potrivită — şi chiar mai mult. Imediat după asta am aranjat
scena de la ea din cameră.
A fost o experienţă psihologică interesantă. Eram sigur că ajungea
conştiinţa vinei, starea de tensiune nervoasă provocată de uciderea unui
om, ca şi sugerarea hipnotică a lucrurilor din jur — ca să-şi ia viaţa. Şi n-am
greşit. Vera Claythorne s-a spânzurat sub ochii mei (stăteam în umbra
şifonierului).
Şi acum, ultima scenă. M-am dus, am ridicat scaunul şi l-am pus lângă
perete. Am căutat revolverul şi l-am găsit în capul scărilor, unde îl scăpase
fata. Am avut grijă să păstrez amprentele ei.
Şi acum?
Voi termina de scris mărturisirea. O voi închide sigilată într-o sticlă, iar
sticla o voi arunca în mare.
De ce?
Da, de ce?
Ambiţia mea a fost să inventez o crimă misterioasă, pe care nimeni să
n-o poată rezolva.
Dar nici un artist, îmi dau seama acum, nu se mulţumeşte numai cu
arta. Există o dorinţă firească de celebritate care nu poate fi negată.
Am, o mărturisesc cu toată umilinţa, o dorinţă omenească vrednică de
dispreţuit — vreau ca cineva să ştie cât de deştept am fost...
În toate acestea, am presupus că misterul Insulei Negrului va rămâne
nerezolvat. S-ar putea, desigur, ca poliţia să fie mai inteligentă decât cred.
Există, la urma urmei, trei indicii.
Unul: poliţia ştie foarte bine că Edward Seton a fost vinovat. Ştie, deci,
că unul dintre cei zece pe insulă nu era ucigaş sub nici o formă, şi urmează,
paradoxal, că în mod logic persoana aceea trebuie să fie ucigaşul.
Al doilea indiciu se află în al şaptelea vers al poezioarei. Moartea lui
Armstrong este asociată cu un laţ în care a căzut — sau, mai degrabă în
care a fost făcut să cadă! Asta înseamnă că în acel moment apărea în mod
clar un fel de hocus-pocus — deci, era evident că Armstrong s-a lăsat
păcălit şi trimis la moarte. Era un indiciu care putea deschide o linie de
cercetare promiţătoare. Pentru că, la vremea aceea, existau numai patru
persoane şi din ele, e limpede că eu eram singurul în stare să-i inspire
încredere.
Al treilea indiciu este simbolic. Felul în care moartea m-a stigmatizat
pe frunte cu semnul lui Cain.
Mai sunt, cred, puţine de spus.
După ce voi încredinţa mării sticla cu mesajul, mă voi duce la mine în
cameră şi mă voi întinde în pat. De ochelari am ataşat un şnur negru foarte
fin, un elastic de fapt. Mă voi lăsa cu toată greutatea pe ochelari. Elasticul îl
voi trece în jurul clanţei, iar de el voi lega, nu prea solid, revolverul. Iată ce
cred că se va întâmpla:
Mâna mea, protejată de o batistă, va apăsa pe trăgaci. Mâna îmi va cădea
apoi într-o parte. Revolverul, împins de elastic, se va îndrepta spre uşă;
izbit de clanţă, se va detaşa de elastic şi va cădea. Elasticul, eliberat, va
atârna inocent de ochelarii de sub mine. O batistă pe podea nu va suscita
nici un fel de nedumerire.
Voi fi găsit, întins în pat, împuşcat în frunte, conform notelor făcute de
tovarăşii mei.
Atunci când vor fi examinate corpurile noastre, nu se va putea stabili
cu precizie ora când a survenit moartea.
Când marea se va linişti, vor veni de pe coastă bărci şi oameni.
Şi vor găsi zece cadavre şi o problemă nerezolvată pe Insula Negrului.
Semnat:
Lawrence Wargrave
Sfârşit



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Zece negri mititei
Pagina 2 din 2«12
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top