new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Zece negri mititei
Agatha Christie- Zece negri mititei
date: Vineri, 17/02/2012, 11:01 AM | message # 1
Capitolul întâi
I
În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul
Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind
dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul "Times".
Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas
— încă două ore de mers.
Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o
cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care
construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi
luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta
marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme
ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta
exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată
rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt
cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care
dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista "Busy
bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală.
"Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în
luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon.
"Jonas" ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru
efectuarea unor experienţe ultrasecrete.
Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!
Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte
greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat
de clar:
Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de
dumneata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător...
atât de multe de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de
12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta
semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.
Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o
văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost
acum şapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile
însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadini-i1.
Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să
facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii.
Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să
cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea
logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie...
Şi în curând adormi.
1 Ţăranii (ital.)
II
Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători,
Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O
să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În
vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară — aproape totdeauna
e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari
speranţe.
Când deodată, sosise scrisoarea:
Mi-aţi fost recomandată de Agenţia "Femeile îndemânatice". După
câte am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul
pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel
mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la
Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli.
Cu multă simpatie,
Una Nancy Owen
Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar:
Insula Negrului. Sticklehaven, Devon...
Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre
asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau
probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se
spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux...
Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi
spuse: "Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a
treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea."
Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea
nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia — chiar
dacă n-am fost găsită vinovată."
Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de
fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se
purtase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se
gândească la Hugo.
Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai
bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui
Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus — jos, sus — jos... Şi
ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate — tăindu-şi
drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...
Marea — albastrul ei cald, adânc — dimineţile pe nisip — Hugo — Hugo
care i-a spus că o iubeşte...
Nu trebuie să se gândească la Hugo...
Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt,
cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă,
aproape crudă.
Îşi spuse în gând: "Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut
destule lucruri interesante."
III
O singură privire spre tânăra din faţa lui şi ochii ageri ai lui Philip Lombard
au înţeles dintr-o dată cu cine are de-a face:
"Destul de atrăgătoare — păcat că are un aer pedagogic... Pare să aibă
sânge rece, îmi închipui, nu cedează uşor în dragoste sau luptă."
Parcă l-ar fi tentat să intre în vorbă cu ea...
Se încruntă. La naiba cu asemenea gânduri!... Are treabă acum şi mintea
trebuie să-i fie acolo.
În fond, despre ce era vorba?
Evreul acela mititel fusese al dracului de misterios:
— Eşti liber să accepţi sau nu, căpitane Lombard.
La care Lombard, pe un ton indiferent răspunsese:
— O sută de guinee, zici?
Ca şi cum o sută de guinee ar fi fost pentru el o nimica toată. O sută
de guinee! Când nu mai avea o leţcaie!
Îşi dădea seama totuşi că evreul cel mititel nu fusese păcălit — asta e
nenorocirea cu evreii, nu pot fi înşelaţi în materie de bani — se pricep!
Reluase pe acelaşi ton indiferent:
— Şi nu-mi poţi da nici o informaţie?
Domnul Isaac Morris îşi scuturase cu hotărâre capul chel:
— Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m-a lăsat să-nţeleg
că te bucuri de reputaţia unui om care ştie să se descurce. Sarcina mea e
să-ţi înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să ajungi la
Sticklehaven, Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te aşteaptă o
maşină care te va duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va
transporta pe Insula Negrului, unde vei rămâne la dispoziţia clientului meu.
— Pentru câtă vreme?
— Nu mai mult de o săptămână.
Căpitanul Lombard îşi mângâiase mustaţa. Apoi, aruncându-i celuilalt o
privire pătrunzătoare:
— Înţelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilegal.
Buzele groase, semite ale domnului Morris schiţaseră un zâmbet
aproape imperceptibil în timp ce răspundea grav:
— Dacă ţi se va propune ceva ilegal, vei fi bineînţeles liber să te
retragi.
Blestemata creatură zâmbise mieros, ca şi cum ar fi ştiut bine că în
trecutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdeauna o însuşire sine
qua non...
Lombard rânji.
La naiba, fusese gata, gata s-o păţească de câteva ori! Dar
întotdeauna a scăpat cu faţa curată. De fapt, rareori a dat înapoi în faţa
unei încercări. Da, da, rareori...
Presimţea că o să se distreze bine pe Insula Negrului...
IV
Într-un compartiment pentru nefumători, domnişoara Emily Brent stătea,
ca de obicei, foarte ţeapănă. Avea 65 de ani şi nu-i plăcea să
trândăvească. Tatăl său, colonel de şcoală veche, fusese foarte pedant în
ce priveşte ţinuta.
E o ruşine cât de neglijenţi sunt tinerii de azi în ţinută, ca şi în toate celelalte...
Învăluită într-o aureolă de virtute şi principii de neclintit, domnişoara
Brent reuşise să învingă căldura şi lipsa de confort a compartimentului
aglomerat de clasa a treia.
În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oamenii nu-şi mai scot un
dinte fără injecţii, iau doctorii pentru dormit, preferă scaune comode şi
perne moi, fetele nu mai ştiu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă
aproape goale pe plajă.
Domnişoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o
adevărată pacoste.
Îşi aminti de vacanţa din vara trecută! Anul ăsta va fi ceva cu totul
deosebit. Insula Negrului...
Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:
Dragă domnişoară Brent,
Sper că îţi aminteşti de mine. Am fost împreună la Pensiunea
"Belhaven" acum câţiva ani, prin luna august şi, după cât se pare, aveam
în multe privinţe aceleaşi gusturi.
Am deschis şi eu o pensiune pe o insulă de lângă coasta Devonului.
Cred că pentru asta e de ajuns o mâncare bună şi o gazdă primitoare, puţin
demodată. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoanele nu vor urla
până la miezul nopţii. Aş fi foarte bucuroasă dacă ai accepta să-ţi petreci
vacanţa de vară pe Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să le
consideri invitata mea. Pe la începutul lunii august îţi convine? Pe data de
8, eventual.
Cu multă simpatie,
U.N.O.
Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de descifrat. Şi Emily Brent
se gândeşte nervoasă: "Sunt atâtea persoane cărora nu le poţi descifra
semnătura."
Îşi reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la "Belhaven". Se dusese
acolo două veri la rând. Să fi fost oare femeia aceea drăguţă, cam în vârstă,
domnişoara, domnişoara... cum o chema? Tatăl ei fusese preot. Şi mai era
o doamnă Olten, Ormen, nu — era precis Oliver! Da. Oliver!
Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despre Insula Negrului —
ceva despre o stea de cinema, sau despre un milionar american?
Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftine — insulele nu convin
oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo îşi dau
seama de inconveniente şi apoi sunt chiar destul de bucuroşi să vândă.
"În orice caz, vacanţa asta n-o să mă coste nimic", îşi spuse Emily
Brent.
Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de redus şi la atâtea
dividende neachitate. Numai dacă şi-ar putea aminti ceva despre doamna
— sau domnişoara Oliver!
V
Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în Exeter
şi aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitele astea de personale de pe
liniile secundare! Şi era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.
Nu prea ştia bine cine e acest individ Owen — un prieten de-al lui
Spoof Leggard, pare-se, şi de-al lui Johnnie Dyer. Vin şi câţiva dintre vechii
amici — am mai vorbi despre vremurile de altădată.
Sigur că i-ar place şi lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În
ultima vreme avusese impresia că oamenii se cam feresc de el. Şi toate
acestea — din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost —
sunt aproape treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitage era cel care
scăpase o vorbă. Afurisită javră! Ce ştia el despre asta? Ei, gata, nu e bine
să te gândeşti prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ţi se
pare că oamenii se uită chiorâş la tine.
Şi acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curios s-o vadă. Se vorbeşte
atâta despre ea. Părea adevărată ştirea că Amiralitatea, ori Ministerul
de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea...
Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul
american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-şi poate imagina un
muritor în materie de lux...
Gara Exeter! Încă o oră de aşteptare! Şi el nu avea nici un chef să aştepte.
Voia să meargă mai departe...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:03 AM | message # 2
VI
Doctorul Armstrong îşi conducea Morrisul prin câmpia Salisbury. Era
tare obosit... Succesul se plăteşte uneori scump. Îşi amintea de zilele
acelea de demult când stătea în cabinetul lui din strada Harley, corect
îmbrăcat, înconjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai
luxos şi aştepta, aştepta zile întregi şi pustii întâmplarea care să-i aducă
succesul sau eşecul...
Şi i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc şi, fireşte, îndemânare. Îşi cunoştea
bine meseria — dar nu-i destul ca să ai succes. Trebuie să ai şi
noroc. Şi a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare —
femei cu bani şi poziţie socială — şi i s-a dus vestea. "Ar trebui să încerci la
Armstrong, e destul de tânăr, dar grozav de deştept. Pam a fost ani de zile
pe la tot felul de doctori şi numai el a găsit imediat ce are."
Şi bulgărele începuse să se rostogolească.
Acum, nu mai încăpea nici o îndoială — doctorul Armstrong era cineva.
Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puţin. Aşa că, în această dimineaţă de
august, era bucuros că pleacă din Londra să stea câteva zile pe o insulă de
lângă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o vacanţă adevărată.
Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, dar nu şi cecul
alăturat. Un onorariu fantastic. Aceşti Oweni par să se scalde în bani. Era
vorba, după cât se pare, de o mică neplăcere... un soţ îngrijorat din pricina
sănătăţii soţiei... dorea un control fără s-o alarmeze. Soţia nici nu voia să
audă de doctori. Nervii...
Nervii! Doctorul înălţă din sprâncene. Femeile astea cu nervii lor! Dar,
la urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care
veneau să fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, dar n-avea rost
să le-o spună. Şi de obicei, se putea găsi ceva.
"O stare puţin neobişnuită a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav,
dar trebuie să vă îngrijiţi. Un tratament simplu."
În fond, dacă stai să te gândeşti bine, orice vindecare are la bază mai
ales credinţa. Iar el avea un fel de a fi care inspira speranţă şi încredere.
Noroc că reuşise să-şi revină la timp după afacerea aceea de acum
zece... ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbuşire. Dar şocul l-a
făcut să se trezească. A renunţat definitiv la băutură. La naiba, a fost totuşi
la un pas de prăbuşire!
Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sports Dalmain
zvâcni pe lângă el cu 80 de mile pe oră. Doctorul Armstrong fu cât pe-aci să
intre în gard. Iarăşi unul dintre tinerii ăştia zăpăciţi care străbat ţara în lung
şi-n lat. Îi detesta — încă o dată scăpase ca prin urechile acului.
Nebun afurisit!
VII
Gonind spre Mere, Tony Marston se gândea: "Mulţimea asta de maşini
care se târăsc ca melcul pe străzi e înspăimântătoare. Totdeauna se
găseşte câte unul să-ţi blocheze calea. Şi nu merg decât prin mijlocul
şoselei. E aproape imposibil să şofezi în Anglia... nu ca în Franţa, unde poţi
într-adevăr să-ţi dai drumul..."
Să oprească să bea ceva, sau să-i dea înainte? Timp avea destul. Şi numai
o sută de mile şi ceva. O să ia nişte gin şi gingerbeer. Al dracului de
cald!
Pare că se va distra bine pe insula asta — dacă ţine vremea bună. Cine
erau aceşti Oweni? Bogaţi şi scârboşi, probabil. "Bursucul" mirosea imediat
când avea de-a face cu astfel de indivizi. Trebuia s-o facă, săracul, când navea
un ban...
Cel puţin, să le dea de băut. Nu ştii la ce să te aştepţi de la asemenea
indivizi care şi-au făcut singuri averea, nu s-au născut cu ea. Păcat că n-a
cumpărat Gabrielle Turl Insula Negrului! I-ar fi plăcut să facă parte din
cercul acestei stele de cinema.
Ei, dar probabil că or să fie nişte puicuţe acolo...
Ieşind din hotel, se întinse, căscă, se uită la cerul albastru şi se urcă în
maşină.
Câteva fete tinere se uitară la el cu admiraţie, la trupul lui bine legat —
1,82 —, la părul cârlionţat, la faţa bronzată şi la ochii de un albastru adânc.
Decuplă cu zgomot ambreiajul şi maşina ţâşni pe strada îngustă.
Câţiva bătrâni şi băieţi de prăvălie se feriră să nu-i calce. Băieţandrii se
uitau cu admiraţie după maşină.
Anthony Marston porni în marşul său triumfal.
VIII
Domnul Blore se afla în personalul de Plymouth. În compartiment nu
mai era decât un marinar cam în vârstă, cu o privire tulbure, somnoroasă.
Şi deodată îl văzu închizând ochii şi adormind.
Domnul Blore scria cu grijă într-un carneţel.
"Ăştia-s toţi, murmură el. Emily Brent, Vera Claythorne, doctorul Armstrong,
Anthony Marston, bătrânul judecător Wargrave, Philip Lombard, generalul
Macarthur — C.M.G.2, D.S.O.3 — valetul cu nevasta: perechea
Rogers."
Închise carneţelul şi-l puse la loc în buzunar. Aruncă o privire în colţ,
2 Cavaler al Ordinului Sf. Mihai si Sf. Gheorghe
3 Ordinul pentru merite deosebite
spre omul care dormea.
"A luat cam mult la măsea", puse domnul Blore diagnosticul exact.
Recapitulă în minte, conştiincios şi atent, ce avea de făcut.
"Treaba pare să fie destul de uşoară, reflectă el. Nu văd cum aş putea
să greşesc. Cred că am înfăţişarea potrivită."
Se ridică şi se privi cu atenţie în geam. Geamul oglindi un chip cam
milităros, cu mustaţă, aproape lipsit de expresie, ochii cenuşii şi destul de
apropiaţi.
"Aş putea să mă dau drept maior, îşi spuse domnul Blore. Ba nu, am
uitat. Militarul acela bătrânel m-ar dibui imediat.
Africa de Sud, ăsta mi-e rolul. Nici unul dintre ei n-are nimic de-a face
cu Africa de Sud. Tocmai am citit revista aceea de călătorie, aşa că am să
mă descurc."
Din fericire, existau tot soiul de oameni veniţi din colonii. Domnul Blore
simţea că poate pătrunde foarte uşor în orice societate pozând într-un om
înstărit din Africa de Sud.
Insula Negrului. Îşi amintea de ea, din copilărie... Cam la o milă de
coastă, o stâncă împuţită, plină mereu de pescăruşi. Seamănă cu un cap de
om — cap de negru buzat — de unde şi numele...
Ce idee să construieşti o casă acolo! Trebuie să fie ceva groaznic pe
vreme rea! Dar milionarii ăştia-s plini de toane.
Bătrânul din colţ se trezi şi spuse:
— Cu marea nu ştii niciodată cum stai — niciodată!
— Ai dreptate. Nu poţi şti, îl linişti domnul Blore.
Bătrânul sughiţă de două ori şi spuse cu glas plângăreţ:
— Vine furtuna.
— Nu, nu, prietene, e o zi minunată.
— Vine furtuna. Nu mă-nşel niciodată, afirmă bătrânul furios.
— Poate că ai dreptate, spuse domnul Blore împăciuitor.
Trenul se opri într-o gară şi bătrânul se ridică anevoie, bâjbâind la fereastră.
— Aici mă dau jos.
Domnul Blore îl ajută.
Bătrânul stătea în uşă. Ridică solemn mâna şi clipi din ochii tulburi:
— Vegheaţi şi vă rugaţi. Vegheaţi şi vă rugaţi. Ziua Judecăţii de apoi se
apropie.
Gata să cadă prin uşă, se pomeni nici el nu ştia cum pe peron. De jos
privi spre domnul Blore şi spuse cu demnitate:
— Cu dumneata vorbesc, tinere. Ziua Judecăţii de apoi este aproape.
"E mai aproape de tine decât de mine!" gândi domnul Blore aşezânduse
pe banchetă.
Numai că de data aceasta se înşela.
Capitolul al doilea
I
Nehotărâte, câteva persoane aşteptau în gara Oakbridge; în spatele
lor, hamalii încărcaseră bagajele. Unul dintre hamali strigă: "Jim", şi îndată
se apropie şoferul unuia dintre cele două taxiuri.
— Mergeţi cumva pe Insula Negrului? întrebă el cu accent moale din
Devon.
Patru glasuri răspunseră afirmativ şi, imediat, tot atâtea priviri se
încrucişară.
Şoferul spuse adresându-se judecătorului Wargrave, care părea cel
mai în vârstă din grup:
— Mai e un taxi aici, domnule. Dar trebuie să aştepte un domn la personalul
de Exeter — chestie de cinci minute. Poate că cineva dintre
dumneavoastră nu se supăra dacă rămâne pentru maşina ailaltă. O să
călătoriţi mai lesne aşa.
Cu conştiinţa funcţiei ei de secretară, Vera Claythorne interveni:
— Rămân eu, dacă vă hotărâţi să plecaţi acum.
Avea în privire şi în glas o uşoară nuanţă dictatorială, caracteristică
celor obişnuiţi să comande. Parcă dădea indicaţii unor fetiţe ce jucau tenis.
— Mulţumesc, zise înţepată domnişoara Brent, apoi se aplecă şi intră
într-unul din taxiuri, a cărui uşă şoferul o ţinea deschisă.
O urmă judecătorul Wargrave.
Căpitanul Lombard spuse:
— Eu am să aştept cu domnişoara...
— Claythorne, completă Vera.
— Numele meu e Lombard, Philip Lombard.
Hamalii cărară bagajele în taxi. Înăuntru, cu rezerva caracteristică
omului legii, judecătorul Wargrave remarcă:
— Avem vreme frumoasă.
— Da, într-adevăr, răspunse domnişoara Brent, iar în sinea ei gândi:
"Un domn bătrân foarte distins. Cu totul deosebit de tipul obişnuit în
pensiunile de la mare. E limpede, doamna sau domnişoara Oliver are relaţii
selecte..."
Judecătorul Wargrave urmă:
— Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?
— Am fost în Cornwall şi la Torquay, dar acum vin pentru prima oară în
această parte a Devonului.
— Nici eu nu cunosc regiunea, adăugă judecătorul.
Taxiul porni.
Şoferul celuilalt taxi se adresă celor rămaşi:
— Poate doriţi să staţi jos până plecăm.
— Câtuşi de puţin, hotărî Vera.
Căpitanul Lombard zâmbi:
— Zidul acela însorit pare mai atrăgător. Sau poate preferaţi să intraţi
în gară?
— Nu, deloc. E aşa de plăcut afară, după aerul îmbâcsit din tren.
— Da, e într-adevăr insuportabil să călătoreşti cu trenul pe o astfel de
vreme.
— Sper să se menţină — vremea, vreau să spun. Verile noastre englezeşti
sunt atât de înşelătoare, spuse Vera pe un ton convenţional.
Cu o uşoară lipsă de originalitate, căpitanul Lombard se interesă:
— Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?
— Nu, n-am mai fost niciodată pe aici.
Apoi, hotărâtă să-şi clarifice poziţia, adăugă repede:
— Nu mi-am văzut până acum nici măcar patronul.
— Patronul?
— Da, sunt secretara doamnei Owen.
— A, înţeleg.
Aproape imperceptibil, îşi schimbă comportarea, devenind ceva mai sigur,
mai degajat. Spuse:
— Nu e cam neobişnuit?
Vera râse:
— O, nu, nu cred. I s-a îmbolnăvit subit secretara, a telegrafiat unei agenţii
să i se trimită un înlocuitor şi am venit eu.
— Va să zică aşa... Şi să presupunem că ajunsă acolo nu vă convine
postul?
Vera râse din nou.
— O, e numai ceva temporar — un post de vacanţă. Am o slujbă
permanentă la o şcoală de fete. Drept să spun, sunt grozav de emoţionată
la gândul că voi vedea Insula Negrului. S-a vorbit atâta despre ea în ziare. E
într-adevăr fascinantă?
— Nu ştiu. N-am văzut-o niciodată, răspunse Lombard.
— Într-adevăr? Owenii trebuie să fie grozav de încântaţi de insulă. Spune-
mi, te rog, ce fel de oameni sunt?
Lombard se gândi: "A dracului situaţie... ce să fac? Să mă prefac că îi
cunosc sau nu? Spuse repede:
— O viespe! Acolo, pe braţ. Nu, staţi liniştită. Şi cu un aer foarte
convingător, se repezi asupra prăzii: Gata. S-a dus!
— O, vă mulţumesc. Vara asta sunt multe viespi.
— Da, probabil din cauza căldurii... Ştiţi pe cine aşteptăm?
— N-am cea mai mică idee.
Se auzi şuieratul strident al trenului care se apropia.
— Ăsta trebuie să fie trenul, zise Lombard.
La ieşirea de pe peron îşi făcu apariţia un bătrân înalt, cu înfăţişare de
militar. Părul cărunt îl avea tuns scurt, iar mustaţa albă potrivită cu grijă.
Hamalul, care se cam clătina sub greutatea geamantanului mare de
piele, arătă spre Vera şi Lombard.
Vera îi ieşi înainte cu un aer competent.
— Sunt secretara doamnei Owen. Vă aşteaptă o maşină. Şi adăugă:
Dumnealui e domnul Lombard.
O persoană foarte atentă ar fi putut zări o clipă lucind o apreciere în ochii
de un albastru şters, pătrunzători în ciuda vârstei, care îl cântăriră pe
Lombard:
"Chipeş băiat. Dar parcă ceva nu e în regulă cu el..."
Se urcară toţi trei în taxiul care aştepta. Maşina o luă pe străzile adormite
ale orăşelului şi apoi, cam o milă, urmă drumul principal spre
Plymouth. După aceea se afundă într-un labirint de ulicioare de ţară, care
mai de care mai întortocheată.
Generalul Macarthur spuse:
— Nu cunosc deloc această parte a Devonului. Locuiesc în estul Devonului
— chiar la hotarul cu Dorset.
— E încântător aici, interveni Vera. Dealurile, pământul roşu, totul pare
atât de verde şi plin de sevă.
— E puţin cam sumbru, aprecie Lombard. Mie îmi plac locurile
deschise. Unde poţi să vezi ce se întâmplă...
— Ai văzut ceva locuri, îmi închipui? îl întrebă generalul Macarthur.
Lombard ridică din umeri cu modestie:
— Am hoinărit şi eu pe ici, pe colo, domnule...
Iar în sinea lui se gândi: "Acum o să mă întrebe dacă eram destul de
mare ca să fi făcut războiul. Aşa fac totdeauna bătrânii ăştia."
Dar generalul Macarthur nu pomeni nimic despre război.
II
După ce urcară un deal abrupt, coborâră pe un drumeag în serpentină
până la Sticklehaven — o simplă îngrămădire de case, cu una sau două
bărci de pescuit trase pe plajă.
Sub razele amurgului zăriră pentru prima oară ieşind din mare, înspre
sud, Insula Negrului.
Surprinsă, Vera exclamă:
— Dar e departe în larg...
Şi-o imaginase altfel, mai aproape de ţărm, cu o casă albă, frumoasă,
în vârf. Dar nu se zărea nici o casă, numai silueta îndrăzneaţă a stâncii,
semănând vag cu capul unui negru uriaş. Era în ea ceva sinistru. Vera se
înfioră uşor.
În faţa micului han "La şapte stele" îi aşteptau trei siluete: cea
încovoiată, bătrânească a judecătorului, trupul drept, ţeapăn al
domnişoarei Brent şi cel de al treilea, un tip masiv care veni spre ei şi se
înclină:
— Ne-am gândit să vă aşteptăm. Să facem un singur drum. Daţi-mi
voie să mă prezint. Mă numesc Davis. Sunt de fel din Africa de Sud — din
Natal — ăsta e locul meu natal — ha, ha, ha!
Râse vesel.
Judecătorul Wargrave îl privi cu vădită ostilitate, cu un aer de parcă se
pregătea să ordone evacuarea sălii de şedinţă. Domnişoara Emily Brent nu
era deloc sigură dacă îi plac colonialii.
— Doreşte cineva să ia o picătură înainte de a ne îmbarca? întrebă
domnul Davis ospitalier.
Cum nimeni nu-i răspunse la întrebare, domnul Davis se întoarse şi
ridică un deget.
— Atunci, să nu mai stăm. Probabil că gazdele ne aşteaptă.
Asupra întregului grup se lăsă un ciudat sentiment de constrângere, de
parcă menţionarea gazdelor ar fi avut un curios efect paralizant asupra
invitaţilor.
Răspunzând la semnul lui Davis, un om se dezlipi de lângă zidul din apropiere
unde stătuse rezemat şi veni spre ei, cu mersul legănat al
oamenilor mării. Avea un obraz bătut de vânturi şi ochii negri, cu o expresie
uşor evazivă. Vorbea cu accentul moale din Devon.
— Sunteţi gata să porniţi spre insulă, doamnelor şi domnilor? Barca vă
aşteaptă. Mai trebuie să vină încă doi domni cu maşina, dar domnul Owen a
spus să nu-i aşteptăm, pentru că pot sosi oricând.
Grupul se mişcă. Ghidul îi conduse de-a lungul unui debarcader mic de
piatră spre barca cu motor.
— E foarte mică barca asta, spuse Emily Brent.
— E o barcă grozavă, doamnă. Vă duce cât ai clipi chiar până la Plymouth,
o linişti proprietarul.
— Suntem destul de mulţi, spuse tăios judecătorul Wargrave.
— Poate să ia de două ori pe atât, domnule.
— E-n regulă, acceptă Philip Lombard cu vocea sa plăcută,
binevoitoare. E o vreme splendidă — nici o suflare de vânt.
Cu oarecare îndoială, domnişoara Brent se lăsă ajutată să urce în
barcă. Ceilalţi urmară la rând. Membrii grupului nu formau încă un tot.
Parcă fiecare îl deruta pe celălalt.
Erau gata să pornească în larg, când ghidul se opri cu cârligul bărcii în
mână.
Pe drumul abrupt dinspre sat cobora o maşină. O maşină atât de neverosimil
de puternică şi de frumoasă, încât părea o vedenie. La volan se afla
un tânăr, cu părul învolburat de vânt. În strălucirea apusului părea nu un
om, ci un zeu tânăr, un erou dintr-o legendă nordică.
Apăsă pe claxon şi ecoul îi răspunse, amplificând zgomotul, dintre
stâncile golfului.
În acea clipă de necrezut, Anthony Marston părea mai mult decât un
muritor. Mai târziu, nu numai unul dintre cei prezenţi avea să-şi amintească
acea clipă.
III
În barcă, lângă motor, Fred Narracott se gândea: "Ciudată adunătură!"
În nici un caz cum şi-i închipuise el pe invitaţii domnului Owen. Se
aşteptase la ceva mai de soi: femei bine îmbrăcate şi bărbaţi în costume de
iahting, toţi foarte bogaţi şi plini de importanţă.
Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Elmer Robson. Fred Narracott
rânji uşor amintindu-şi de ei. Ăia da, invitaţi! Şi băutura pe care o înghiţeau...
Acest domn Owen pare să fie cu totul alt om. Curios, gândi Fred, că nul
zărise până acum pe Owen — şi nici cucoana lui. Nu fusese încă niciodată
pe aici. Totul comandat şi plătit de acel domn Morris. Instrucţiunile foarte
clare şi plata imediat — dar era ciudat totuşi. Ziarele spuneau că e un
mister cu acest Owen, şi Fred Narracott le dădea dreptate.
Poate că, la urma urmei, domnişoara Gabrielle Turl era aceea care
cumpărase insula. Dar părăsi imediat teoria asta când începu să examineze
pasagerii. Nici unul nu părea să aibă nici în clin, nici în mânecă cu o vedetă
de cinema.
Şi-i categorisi, pe toţi, fără părtinire.
O fată bătrână — dintre cele acre, ţâfnoase, le cunoştea el destul de
bine. Putea să pună rămăşag că era o viperă afurisită. Un militar bătrân —
se vede de la o poştă; o tânără drăguţă, dar comună, nimic fascinant, nimic
de Hollywood în ea; domnul acela vesel ... nu era un adevărat gentleman —
fost comerciant, asta e, gândi Fred Narracott. Celălalt domn, slab, parcă
mereu flămând, cu ochii ageri, era un tip ciudat. S-ar putea ca acesta să
aibă de a face cu cinematografia.
Nu, în barcă nu se afla decât un singur pasager satisfăcător. Tipul care
sosise ultimul, cu maşina. Şi ce maşină! Cum nu mai văzuse până atunci nimeni
la Sticklehaven. Trebuie să fi costat sute de lire. Ăsta da bărbat! Părea
să se scalde în bani. Dacă tot grupul ar fi fost ca el, mai era de înţeles, dar
aşa... Ciudată poveste, dacă te gândeşti mai bine — totul era ciudat —
foarte ciudat...
IV
Barca îşi croia drum înspumat în jurul stâncii. În sfârşit se zări casa. Latura
de sud a insulei era cu totul altfel. Cobora în pantă dulce spre mare.
Casa era orientată spre sud — joasă, pătrată, modernă, cu ferestre rotunde
care lăsau să intre multă lumină.
O casă minunată — pe măsura aşteptărilor.
Fred Narracott opri motorul şi, încet, căută drumul spre un mic golf natural
între stânci.
— Trebuie să fie greu de debarcat aici pe vreme rea, spuse deodată
Philip Lombard.
Fred Narracott îi răspunse vesel:
— Nu se poate debarca pe Insula Negrului când bate vântul de sud-est.
Câteodată e izolată câte o săptămână sau chiar mai mult.
Vera Claythorne gândi: "Aprovizionarea trebuie să fie foarte greu de
făcut. E lucrul cel mai neplăcut pe o insulă. Toate problemele gospodăriei îţi
dau mult mai multă bătaie de cap."
Barca scrâşni frecându-se de stânci. Fred Narracott sări afară şi, împreună
cu Lombard, îi ajută pe ceilalţi să coboare. Narracott legă barca de un
inel prins în stâncă. Apoi îi conduse în sus, pe nişte scări tăiate în piatră.
— Hm! Încântător loc! spuse generalul Macarthur. Dar se simţea
neliniştit. Un loc al naibii de ciudat...
Pe măsură ce urcau treptele spre terasa de sus, spiritele se înviorară.
În uşa deschisă a casei îi aştepta un majordom cu ţinuta corectă; ceva din
gravitatea lui îi linişti. Şi pe urmă, casa era într-adevăr foarte atrăgătoare,
iar vederea de pe terasă magnifică...
Majordomul înaintă înclinându-se uşor. Era înalt, slab, cărunt şi foarte
respectabil.
— Poftiţi vă rog, pe aici.
În holul larg erau pregătite băuturi. Şiruri de sticle. Anthony Marston se
mai înveseli puţin. Tocmai se gândea că povestea era cam ciudată. Nimeni
dintre cunoscuţii lui! Ce-o fi gândit bătrânul "Bursuc" când l-a lăsat să intre
în chestia asta? Băuturile erau totuşi în regulă. Şi cu multă gheaţă.
Ce spunea majordomul?
"Domnul Owen... din nefericire reţinut... nu poate ajunge aici decât
mâine. Instrucţiuni... să facă ce vor... dacă doresc să meargă în camere...
Cina va fi servită la ora 8."
Vera o urmase sus pe nevasta majordomului. Femeia deschise o uşă la
capătul unui coridor şi Vera păşi într-o cameră plăcută, cu o fereastră largă
ce dădea spre mare, şi alta spre răsărit. Scoase o exclamaţie uşoară de
plăcere.
— Sper că aveţi tot ce vă trebuie, domnişoară.
Vera se uită în jur. Valiza îi fusese adusă şi lucrurile aranjate. Din
cameră, o uşă deschisă lăsa să se vadă baia în faianţă bleu. Răspunse
repede:
— Da, cred că tot.
— Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi.
Avea o voce egală, monotonă. Vera se uită curioasă la ea. Ce stafie de
femeie, albă, fără pic de sânge! Foarte respectabilă ca înfăţişare, cu părul
strâns, cu rochia neagră. Dar ochii ciudaţi, de culoare deschisă îi fugeau
mereu în toate părţile.
"Parcă i-ar fi frică de umbra ei", gândi Vera.
Da, asta era — frică!
Arăta ca o femeie care trăieşte într-o stare permanentă de teroare.
Îi trecu un fior prin spate. De ce oare i-o fi frică femeii acesteia?
Spuse cu amabilitate:
— Sunt noua secretară a doamnei Owen. Cred că ştiţi.
— Nu, domnişoară, nu ştiu nimic. Am doar o listă cu doamnele şi
domnii ce trebuiau să sosească şi camerele pe care să le ocupe.
Vera continuă:
— Doamna Owen n-a pomenit de mine?
Genele femeii tremurară:
— N-am văzut-o încă pe doamna Owen. Sunt aici abia de două zile.
"Extraordinari oameni, aceşti Oweni", gândi Vera. Apoi, cu glas tare:
— Ce personal există aici?
— Numai eu şi cu Rogers, domnişoară.
Vera se încruntă. Opt oameni în casă — zece cu gazdele — şi numai
perechea asta ca să-i servească.
— Sunt o bună bucătăreasă, iar Rogers se pricepe la treburile casei. Nu
ştiam, fireşte, că vor fi atâtea persoane.
— Dar o să puteţi face faţă?
— O, da, domnişoară. Dacă vor aduce mai des invitaţi, poate că
doamna Owen va mai lua un ajutor.
— Cred şi eu, spuse Vera.
Femeia se întoarse şi plecă. Picioarele i se mişcau fără zgomot pe
podea. Dispăru din cameră plutind ca o umbră.
Puţin tulburată, Vera se aşeză la fereastră. Totul — într-un fel — era
cam ciudat. Absenţa Owenilor, stafia asta de femeie. Şi invitaţii! Da,
invitaţii erau şi ei ciudaţi. Un grup bizar.
"Aş vrea să-i văd pe Oweni. Aş vrea să ştiu ce fel de oameni sunt."
Se ridică şi începu să se plimbe agitată prin cameră.
Un dormitor desăvârşit, în stilul cel mai modern. Covoare albe în culori
deschise pe parchetul strălucitor, pereţi pastel, o oglindă mare înconjurată
de lumini. Un cămin fără ornamente, doar un bloc enorm de marmoră albă
în formă de urs, o sculptură modernă, în care era încrustat un ceas.
Deasupra, într-o ramă lucitoare de crom se afla o fâşie de pergament pe
care era scrisă o poezie.
Se apropie mai mult de cămin şi o citi. Era vechiul cântecel pe care şi-l
amintea din copilărie:
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămas doar opt din ei.
Opt negri mititei trec prin Devon într-o noapte;
Unul zice: "Eu rămân" — şi-au rămas doar şapte.
Şapte negri mititei despicau surcele groase;
Unul s-a tăiat în două şi-au rămas doar şase.
Şase negri mititei se jucau c-un stup, netoţii;
Un bondar l-înţeapă pe-unul şi-au rămas doar cinci cu toţii.
Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi.
Patru negri au plecat, hăt, pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Trei negri mititei zic: "La zoo e de noi".
Pe-unu-l strânse-un urs în braţe şi-au rămas doar doi.
Doi negri mititei se uscau la soare-un pic;
Unul s-a prăjit de tot şi-a rămas un negru mic.
Un negru mititel, singur-singurel,
Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el.
Vera zâmbi. Sigur! Doar era Insula Negrului!
Se duse şi se aşeză din nou lângă fereastră privind marea.
Ce imensă e marea! De aici nu se vede nici o bucăţică de pământ,
numai o nesfârşită întindere albastră clipocind sub soarele ce asfinţea.
Marea... atât de paşnică azi — atât de crudă uneori... Marea care te
trăgea în adâncurile ei. Înecat... găsit înecat... înecat în mare... înecat,
înecat, înecat...
Nu, nu voia să-şi amintească... nu voia să se gândească la asta! Totul
se sfârşise...
VI
Doctorul Armstrong sosi pe Insula Negrului tocmai când soarele
apunea în mare. În timpul traversării stătuse puţin de vorbă cu barcagiul —
un om de prin partea locului. Era curios să afle câte ceva despre oamenii
ăştia, proprietarii Insulei Negrului, dar Narracott părea surprinzător de
neinformat sau, poate, nu voia să vorbească. Aşa că doctorul Armstrong
trebuise să discute despre vreme şi pescuit.
Era obosit după lungul drum cu maşina. Îl dureau ochii. Mergând spre
apus, mergi împotriva soarelui.
Da, era foarte obosit. Marea, şi linişte absolută — de asta avea nevoie.
Ar vrea un concediu adevărat, lung. Dar era ceva imposibil, nu din punct de
vedere financiar, desigur. Nu putea să lipsească. Eşti uitat repede în ziua
de azi. Nu, acum după ce reuşise, trebuie să meargă înainte.
Se gândi:
"Oricum, în seara asta o să-mi închipui că nu mă mai întorc înapoi —
că s-a terminat cu Londra, cu strada Harley şi cu tot restul."
E ceva magic într-o insulă — ajunge doar să pronunţi cuvântul, şi
fantezia se dezlănţuie. Pierzi contactul cu lumea — o insulă e o lume
aparte, o lume din care poate nu te vei mai întoarce niciodată.
"Îmi las în urmă viaţa obişnuită."
Şi zâmbindu-şi, începu să facă planuri, planuri fantastice de viitor. Mai
zâmbea încă în timp ce urca scările tăiate în stâncă.
Pe terasă, într-un scaun, şedea un domn care i se păru doctorului Armstrong
cunoscut de undeva. Unde văzuse faţa asta de broască, gâtul de
broască ţestoasă, ţinuta încovoiată — da — şi ochii mici de culoare
deschisă, atât de pătrunzători?
Da, sigur — bătrânul Wargrave. Depusese odată mărturie în faţa judecătorului
Wargrave. Totdeauna părea pe jumătate adormit, dar când era
vorba de tot ce avea vreo legătură cu legea, era cât se poate de
perspicace. Avea o mare influenţă asupra juriului — se spune că oricând îi
poate face să hotărască aşa cum vrea el. Le-a smuls chiar câteva
condamnări improbabile. Un judecător afurisit, spuneau unii.
Curios... să-l întâlneşti aici... într-un colţ pierdut de lume...
VII
"Armstrong? gândi judecătorul Wargrave. Mi-l amintesc în boxa martorilor.
Foarte corect şi prudent. Toţi doctorii sunt tare proşti. Iar cei din
Harley sunt cei mai proşti. Şi răuvoitori", îşi spuse, gândindu-se la o
întrevedere recentă pe care o avusese cu o persoană chiar de pe această
stradă.
Mormăi ceva în genul:
— Băuturile sunt în hol...
Doctorul Armstrong spuse:
— Trebuie să mă duc să-mi prezint omagiile gazdelor.
Judecătorul Wargrave închise din nou ochii — acum semăna fără nici o
îndoială cu o reptilă — apoi spuse:
— Nu se poate.
— De ce? tresări doctorul Armstrong.
— Nu sunt aici, spuse judecătorul. Foarte stranie situaţie. Nu înţeleg ce
se petrece.
Doctorul Armstrong se uită o clipă ţintă la el. Credea că bătrânul domn
adormise de-a binelea când, deodată, îl auzi spunând:
— O cunoşti pe Constance Culmington?
— Nu — mă tem că nu.
— N-are importanţă. O femeie misterioasă şi cu un scris aproape
indescifrabil. Tocmai mă întrebam dacă n-am greşit casa.
Dând din cap, doctorul Armstrong urcă pe scări.
Judecătorul Wargrave rămase cu gândul la Constance Culmington —
nu te poţi bizui pe ea, e la fel ca toate femeile.
Gândul îl duse la cele două femei din grup, bătrâna cu buzele strânse,
şi fata. Fata nu-l interesa, o obraznică sigură de ea. Ba nu, trei femei, dacă
o socotea şi pe nevasta lui Rogers. Stranie fiinţă, parcă moartă de frică. O
pereche respectabilă, care-şi cunoştea meseria.
Cum Rogers ieşi chiar în clipa aceea pe terasă, judecătorul îl întrebă:
— Nu ştii, e aşteptată şi Lady Constance Culmington?
Rogers făcu ochii mari:
— Nu, domnule, după câte ştiu eu.
Judecătorul înălţa din sprâncene, mormăind ceva.
Se gândi:
"Insula Negrului? E ceva necurat în toată treaba asta."
VIII
Anthony Marston era în baie. Se lăfăia în apa fierbinte. Îşi simţea trupul
amorţit după drumul lung pe care-l făcuse. Prin cap îi treceau foarte puţine
gânduri. Anthony era o fiinţă alcătuită din senzaţii şi acţiune.
Îşi spuse: "Cred că trebuie să merg până la capăt", şi apoi alungă orice
gând din minte.
Apă caldă, aburi... oboseală... se va bărbieri apoi... un cocteil... masa...
Şi pe urmă?
IX
Domnul Blore îşi înnoda cravata. Nu prea se pricepea la astfel de
lucruri.
Arată cum se cuvine? Îşi zise că da.
Ceilalţi nu fuseseră prea cordiali cu el... felul ciudat în care se uitau unul
la altul, de parcă or fi ştiut...
Totul depinde de el.
N-avea de gând să facă o treabă de mântuială.
Se uită la cântecelul de deasupra căminului.
Ce idee, s-o pui acolo!
"Mi-amintesc de insula asta de când eram copil. Nu mi-am închipuit
niciodată că o să vin cu o astfel de treabă în casa asta. Poate că e bine să
nu poţi prevedea viitorul."
X
Generalul Macarthur era preocupat.
La naiba cu toate! Ce ciudăţenie afurisită! Nici pe departe ce i se
spusese...
O să găsească o scuză, să plece... să dea dracului tot...
Dar barca cu motor plecase.
Va trebui să rămână.
Individul ăsta, Lombard, era un tip ciudat. Nu părea cinstit. Putea să jure
că nu e cinstit.
XI
La bătaia gongului, Philip Lombard ieşi din cameră şi merse până în capul
scărilor. Se mişca uşor şi fără zgomot, ca o panteră. Avea chiar ceva de
panteră. Un animal de pradă plăcut ochiului.
Zâmbi în sinea sa.
O săptămână?
Se va distra în săptămâna asta.
XII
În camera ei, îmbrăcată pentru masă într-o rochie de mătase neagră,
Emily Brent citea Biblia. În timp ce urmărea cuvintele, mişca din buze.
Prăbuşitu-s-au păgânii în copca pe care au pregătit-o, în laţul pe care lau
măiestrit s-a prins piciorul lor. Ştiut fie că Domnul a făcut judecată! În
isprava lucrată de chiar mâinile lui s-a încurcat cel fără de lege. Întoarcă-se
în locaşul morţii cei nelegiuiţi!
Strânse tare din buze şi închise Biblia.
Se ridică, îşi prinse la gât o broşă de cristal de stâncă şi coborî la
masă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:04 AM | message # 3
Capitolul al treilea
I
Masa se apropia de sfârşit.
Mâncarea fusese bună, vinul excelent. Rogers servea bine.
Toţi erau într-o dispoziţie mai bună. Începuseră să-şi vorbească cu mai
multă libertate şi intimitate.
Judecătorul Wargrave, îndulcit de un porto excelent, era amuzant într-
un fel destul de caustic; doctorul Armstrong şi Tony Marston îl ascultau.
Domnişoara Brent vorbea cu generalul Macarthur — descoperiseră că
aveau prieteni comuni. Vera Claythorne îi punea domnului Davis întrebări
inteligente despre Africa de Sud, la care acesta se arăta perfect informat.
Lombard asculta conversaţia. O dată sau de două ori ridică repede privirea
şi făcu ochii mici. Din când în când, ochii îi umblau în jurul mesei, studiindui
pe ceilalţi.
Anthony Marstoh spuse deodată:
— Ce obiecte ciudate, nu-i aşa?
În mijlocul mesei rotunde, pe un suport circular de sticlă, se aflau nişte
figurine mici de porţelan.
— Negri, spuse Tony. Insula Negrului. Cred că asta e legătura.
— Sunt curioasă câţi sunt, zece? se interesă Vera. Ce nostim! Sunt cei
zece negri mititei din cântecel, aşa cred. În camera mea cântecelul e
înrămat şi atârnă deasupra căminului.
— Şi în camera mea, spuse Lombard.
— Şi în a mea.
— Şi în a mea, repetară toţi în cor.
— Ce caraghios! spuse Vera.
— Găsesc că e copilăros! mormăi judecătorul Wargrave şi se mai servi
cu porto.
Emily Brent privi la Vera Claythorne, iar Vera Claythorne privi spre
domnişoara Brent.
Cele două femei se ridicară de la masă.
În salon, uşile spre terasă erau deschise şi vuietul mării, lovindu-se de
stânci, ajungea până sus.
— E plăcut zgomotul valurilor, spuse Emily Brent.
— Pe mine mă calcă pe nervi, răspunse tăios Vera.
Domnişoara Brent o privi surprinsă.
Înroşindu-se, Vera repetă pe un ton mai liniştit:
— Cred că locul acesta nu-i de loc plăcut pe timp de furtună.
— Cred şi eu, confirmă Emily Brent şi adăugă: Sunt sigură că pe timpul
iernii casa stă închisă. N-ai să găseşti pentru nimic în lume servitori care să
rămână iarna aici.
— Într-adevăr, răspunse Vera, trebuie să fie greu de găsit servitori.
Iar Emily Brent continuă:
— Doamna Oliver a avut noroc să-i găsească pe aceştia doi. Femeia
găteşte foarte bine.
"Ce amuzant, gândi Vera, că oamenii mai în vârstă reţin adeseori
greşit numele." Apoi, cu glas tare:
— Da, cred că doamna Owen a avut într-adevăr noroc.
Emily Brent scosese din geantă ceva de brodat. Tocmai voia să pună
aţa în ac, dar se opri.
— Owen? Owen ai spus?
— Da.
— În viaţa mea n-am cunoscut pe cineva cu numele Owen, conchise
hotărâtă Emily Brent.
Vera făcu ochii mari.
— Bine, dar...
Nu isprăvi însă. Uşa se deschise şi intrară bărbaţii. Îi urmă Rogers purtând
tava cu cafele.
Judecătorul se aşeză lângă Emily Brent. Armstrong se apropie de Vera.
Tony Marston se îndreptă spre fereastra deschisă.
Blore, cu o curiozitate naivă, studia o statuetă de alamă şi se întreba
dacă acea formă bizară, unghiulară, voia să reprezinte o figură feminină.
Generalul Macarthur stătea cu spatele la cămin, trăgându-se uşor de
mustăcioara albă. Fusese o masă pe cinste! Începea să se simtă mai în
largul lui. Lombard răsfoia paginile unui număr din Punch, aflat pe o masă
de lângă perete, împreună cu alte ziare.
Rogers trecea pe la fiecare cu cafelele.
Cafeaua era bună — neagră şi foarte fierbinte.
Toţi invitaţii mâncaseră bine. Se simţeau mulţumiţi şi împăcaţi cu ei înşişi
şi cu viaţa. Minutarele ceasului arătau nouă şi douăzeci.
Era linişte — o linişte plăcută, plină de intimitate.
Şi deodată, în liniştea aceasta, se auzi Vocea.
Fără ca ceva s-o fi vestit — inumană, pătrunzătoare...
Doamnelor şi Domnilor! Linişte, vă rog!
Toată lumea tresări. Se uitară în jur — unul la altul, la pereţi. Cine vorbea?
Iar Vocea continuă, clară şi implacabilă:
Sunteţi acuzaţi de următoarele:
Edward George Armstrong, ai pricinuit moartea Louisei Mary Clées, la
14 martie 1925.
Emily Caroline Brent, eşti răspunzătoare de moartea Beatricei Taylor,
survenită la data de 5 noiembrie 1931.
William Henry Blore, ai provocat moartea lui James Stephen Landor, la
10 octombrie 1928.
Vera Elisabeth Claythorne, l-ai ucis la 11 august 1935 pe Cyril Ogilvie
Hamilton.
Philip Lombard, la o anumită dată în februarie 1932 te-ai făcut vinovat
de moartea a 21 oameni, membri ai unui trib din Africa Răsăriteană.
John Gordon Macarthur, la 14 ianuarie 1917 ai trimis la moarte în mod
deliberat pe iubitul soţiei tale, Arthur Richmond.
Anthony James Marston, la data de 14 noiembrie anul trecut te-ai făcut
vinovat de uciderea lui John şi a Luciei Combes.
Thomas Rogers şi Ethel Rogers, la data de 6 mai 1929 aţi pricinuit
moartea lui Jennifer Brady.
Lawrence John Wargrave, la 10 iunie 1930 te-ai făcut vinovat de
moartea lui Edward Seton.
Acuzaţi, aveţi ceva de spus în apărarea voastră?
Vocea tăcuse.
Un moment de tăcere mormântală şi apoi un zgomot asurzitor!
Rogers scăpase tava cu cafele!
În aceeaşi clipă, de undeva de afară se auzi un ţipăt şi apoi zgomotul
unei prăbuşiri.
Lombard acţionă cel dintâi. Sări la uşă şi o deschise. Afară, nevasta lui
Rogers zăcea pe jos ghemuită.
Lombard strigă:
— Marston!
Anthony sări să-l ajute. Ridicară femeia şi o aduseră în salon.
Doctorul Armstrong se apropie numaidecât, le ajută să o întindă pe
sofa şi aplecându-se peste ea, spuse în grabă:
— Nu-i nimic. A leşinat, atât. Are să-şi revină îndată.
Lombard se adresă lui Rogers:
— Adu nişte brandy.
Rogers, alb la faţă, cu mâinile tremurânde, murmură:
— Da, domnule, şi dispăru imediat din cameră.
Vera strigă:
— A cui era vocea? De unde venea? Parcă... parcă...
Generalul Macarthur bolborosi:
— Ce se petrece aici? Ce fel de glumă e asta?
Mâna îi tremura. Stătea ghemuit, cu umerii căzuţi. Arăta deodată cu
zece ani mai bătrân.
Blore îşi ştergea obrazul cu o batistă.
Numai judecătorul Wargrave şi domnişoara Brent păreau prin
comparaţie mai liniştiţi.
Emily Brent stătea dreaptă, cu capul sus. Obrajii îi erau roşii ca focul.
Judecătorul, în ţinuta lui obişnuită, stătea cu capul plecat între umeri şi cu o
mână îşi freca uşor urechea. Numai ochii lui inteligenţi, activi şi nedumeriţi
aruncau jur împrejurul camerei priviri ca nişte săgeţi.
Din nou, Lombard fu cel care acţionă.
În timp ce Armstrong îi dădea îngrijiri femeii leşinate, Lombard luă încă
o dată iniţiativa.
Spuse:
— Vocea aceea? Se auzea ca şi cum ar fi fost aci, în cameră.
— Cine a fost? Cine a fost? N-a fost unul dintre noi, strigă Vera.
Asemenea judecătorului, Lombard îşi rotea încet privirile prin cameră.
Le opri o clipă asupra ferestrei deschise, apoi dădu hotărât din cap.
Deodată faţa i se lumină. Se îndreptă numaidecât spre uşa de lângă cămin,
care dădea într-o cameră alăturată.
Cu o mişcare bruscă, apăsă clanţa şi deschise uşa. Păşi dincolo şi în acelaşi
timp se auzi o exclamaţie de satisfacţie.
— Am găsit!
Toţi ceilalţi se înghesuiră după el. Numai domnişoara Brent rămase
singură, nemişcată, pe scaun.
În camera de alături, văzură o masă, lângă peretele care o despărţea
de salon. Pe masă, se afla un patefon de tip vechi, la care era ataşată o
pâlnie. Dând la o parte pâlnia, lipită chiar de perete, Lombard arătă locul
unde fuseseră făcute în zid câteva găuri mici care treceau neobservate.
Potrivind patefonul, lăsă acul pe placă şi deodată auziră din nou:
Sunteţi acuzaţi de următoarele...
— Opreşte! Opreşte! E îngrozitor, strigă Vera.
Lombard se supuse.
Doctorul Armstrong, cu un suspin de uşurare, exclamă:
— O glumă de prost-gust, dar plină de cruzime, după cum văd.
Vocea slabă şi clară a judecătorului Wargrave murmură:
— Va să zică, dumneavoastră credeţi că a fost o glumă, nu-i aşa?
Doctorul îl privi ţintă:
— Ce altceva ar putea fi?
Judecătorul îşi mângâia uşor buza de sus:
— Deocamdată, nu sunt pregătit să-mi spun părerea.
Anthony Marston interveni:
— Ascultaţi, e un lucru pe care l-aţi trecut cu vederea. Cine dracu l-a
pornit şi l-a făcut să meargă?
Wargrave murmură:
— Da, cred că ar trebui să cercetăm.
Se întoarse înapoi în salon. Ceilalţi îl urmară.
Rogers tocmai intrase cu un pahar de brandy. Domnişoara Brent
stătea aplecată asupra nevestei lui, care gemea.
Cu abilitate, Rogers se strecură printre cele două femei.
— Permiteţi-mi, doamnă, să-i vorbesc... Ethel, nu a fost nimic. Totul e
în regulă, auzi? Revino-ţi.
Pieptul femeii se ridică în tresăriri scurte. Ochii ei, holbaţi, îngroziţi treceau
pe rând de la o figură la alta.
Vocea lui Rogers şopti stăruitor:
— Vino-ţi în fire, Ethel.
Doctorul Armstrong îi vorbi cu blândeţe:
— O să te simţi bine acum, doamnă Rogers. A fost doar o ameţeală.
— Am leşinat, domnule? întrebă ea.
— Da.
— Vocea... vocea aceea îngrozitoare... ca o sentinţă...
Se îngălbeni din nou, pleoapele i se agitară.
— Unde e brandy-ul? întrebă repede doctorul Armstrong.
Rogers îl puse pe o măsuţă. Cineva îl dădu doctorului, iar acesta se
aplecă asupra femeii care respira greu.
— Bea asta, doamnă Rogers.
Înecându-se şi gâfâind, femeia bău puţin brandy. Alcoolul îi făcu bine.
Faţa îşi recăpătă culoarea.
— Mă simt bine acum. Am avut... numai o ameţeală.
— Sigur, confirmă imediat Rogers. Şi eu am avut o ameţeală. Când am
auzit minciunile alea sfruntate, am scăpat tava. Aş vrea să ştiu...
Dar fu întrerupt. Era doar o tuse — o tuse uşoară, uscată, care-l opri însă
la jumătatea cuvântului.
Privi fix spre judecătorul Wargrave, iar acesta tuşi din nou şi apoi întrebă:
— Cine a pus placa aceea la patefon? Dumneata, Rogers?
Rogers strigă:
— N-am ştiut ce era. Jur în faţa lui Dumnezeu, domnule, că n-am ştiut
nimic. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi pus-o niciodată.
Judecătorul spuse sec:
— Poate că e adevărat. Cred însă că ar fi bine să explici cum s-a întâmplat,
Rogers.
Majordomul, ştergându-şi faţa cu batista, răspunse cu seriozitate:
— N-am făcut decât să ascult ordinul, domnule.
— Al cui ordin?
— Al domnului Owen.
— Te rog să fii mai clar, ceru judecătorul Wargrave. Care au fost exact
ordinele domnului Owen?
La care Rogers răspunse:
— Trebuia să iau o placă din sertar şi s-o pun la patefon, iar nevastămea
trebuia să pornească patefonul când eu voi intra în salon cu cafelele.
— Interesantă poveste, murmură judecătorul.
— Ăsta e adevărul, domnule. Jur pe Dumnezeu că ăsta e adevărul,
strigă Rogers. N-am ştiut nici o clipă despre ce e vorba... Pe placă era scris
un nume — am crezut că era o bucată muzicală.
Wargrave îl privi pe Lombard:
— Avea un titlu?
Lombard încuviinţă. Schiţă un zâmbet ironic, arătându-şi dinţii albi şi
ascuţiţi; apoi spuse:
— Sigur că da, domnule. Era intitulată Cântecul Lebedei...
III
Generalul Macarthur izbucni deodată:
— Dar e absurd — cu totul absurd! Să arunci asemenea acuzaţii!
Trebuie făcut ceva. Acest individ Owen, oricine ar fi el...
Emily Brent îl întrerupse:
— Tocmai asta e, cine e?
Vorbind cu autoritatea pe care i-o conferea o viaţă întreagă petrecută
la tribunal, judecătorul interveni:
— Tocmai asta trebuie să cercetăm cu toată atenţia. Aş propune ca,
mai întâi, să-ţi duci nevasta la culcare, Rogers. Apoi vino din nou aici.
— Da, domnule.
— Te ajut şi eu, Rogers, se oferi doctorul Armstrong.
Sprijinită de amândoi, femeia ieşi din cameră clătinându-se.
După plecarea lor, Tony Marston interveni:
— Nu ştiu ce simţiţi dumneavoastră, dar eu parcă aş bea ceva.
— De acord, aprobă Lombard.
— Mă duc să caut ceva de băut, se oferi Tony, ieşind din cameră.
După o clipă, reveni:
— Am găsit totul pregătit pe tavă.
Aşeză tava cu grijă. Câteva minute trecură cu servitul băuturilor. Generalul
Macarthur luă un whisky sec, la fel judecătorul. Simţeau toţi nevoia unui
reconfortant. Numai Emily Brent ceru un pahar cu apă.
Doctorul Armstrong reveni.
— E bine, spuse el. I-am dat un calmant... Dar asta ce-i, băutură? Aş
lua şi eu ceva.
O parte dintre bărbaţi îşi umplură din nou paharele. Peste câteva clipe,
Rogers apăru şi el în cameră.
Judecătorul Wargrave se însărcină cu procedura şi încăperea deveni un
tribunal improvizat.
— Ei, şi acum, Rogers, începu judecătorul, trebuie să încercăm să descurcăm
iţele. Cine este acest domn Owen?
Rogers holbă ochii:
— Proprietarul acestei case, domnule.
— Ştiu asta. Ce vreau să-mi spui este: ce ştii dumneata personal
despre el?
Rogers dădu din cap:
— Nu ştiu nimic, domnule. Ştiţi, nu l-am văzut niciodată.
O agitaţie uşoară trecu prin încăpere.
— Nu l-ai văzut niciodată? interveni generalul Macarthur. Ce vrei să
spui cu asta?
— Suntem aici numai de o săptămână, domnule, nevastă-mea şi cu mine.
Am fost angajaţi printr-o scrisoare, de Agenţia "Regina" din Plymouth.
Blore dădu aprobativ din cap:
— Firmă veche şi de încredere.
— Ai scrisoarea? întrebă Wargrave.
— Scrisoarea prin care am fost angajaţi? Nu, domnule, n-am păstrat-o.
— Spune mai departe. Ziceai că aţi fost angajaţi printr-o scrisoare?
— Da, domnule. Trebuia să sosim într-o anumită zi. Am sosit. Totul era
în ordine aici. Am găsit provizii serioase şi toată casa aranjată. N-a fost
nevoie decât să ştergem praful şi... cam atât.
— Şi pe urmă?
— Nimic, domnule. Am primit ordin... tot printr-o scrisoare... să pregătim
camerele pentru câţiva invitaţi şi pe urmă, ieri, cu poşta de dupăamiază,
am mai primit o scrisoare de la domnul Owen. Zicea că el şi cu
doamna sunt reţinuţi şi să facem tot ce ne stă în putinţă, ca să primim bine
invitaţii — dădea instrucţiuni cu privire la masă, la cafea şi la placa de
patefon.
Judecătorul îl întrerupse:
— Desigur că ai scrisoarea?
— Da, domnule, o am aici.
O scoase din buzunar şi i-o dădu judecătorului:
— Hm... Antetul — "Hotel Ritz" — bătut la maşină.
Dintr-o mişcare, Blore fu lângă el:
— Daţi-mi voie să mă uit puţin.
Îi smulse scrisoarea din mână şi se uită la ea, apoi murmură:
— Maşină "Coronation"... destul de nouă... fără defecte. Hârtie... din
cea mai banală. Nu văd ce-ar ieşi din asta. S-ar putea să aibe amprente,
dar mă îndoiesc.
Wargrave îl privi deodată cu atenţie.
Anthony Marston, uitându-se peste umărul lui Blore, remarcă:
— Are nişte nume de botez ciudate, nu-i aşa? Ulick Norman Owen. Ţi
se-ncurcă limba-n gură.
Bătrânul judecător tresări:
— Îţi sunt recunoscător, domnule Marston. Mi-ai atras atenţia asupra
unui punct curios şi sugestiv.
Se uită în jur la ceilalţi şi, lungindu-şi gâtul ca o broască înfuriată, spuse:
— Cred că a sosit timpul să spunem fiecare ceea ce ştim. Ar fi bine,
cred, ca fiecare să vină cu informaţiile pe care le deţine în legătură cu
proprietarul acestei case.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Suntem cu toţii invitaţii lui. Cred că ar fi bine dacă fiecare ar spune
cum s-a întâmplat asta.
Urmă o pauză scurtă, şi deodată Emily Brent începu cu hotărâre:
— E un lucru foarte ciudat. Am primit o scrisoare cu o semnătură greu
de descifrat. Părea să fie de la o doamnă pe care o cunoscusem acum doi,
trei ani, într-o staţiune. Am crezut că o cheamă Ogden sau Oliver. Cunosc o
doamnă Oliver şi o domnişoară Ogden. Sunt absolut sigură că în viaţa mea
n-am cunoscut şi nu m-am împrietenit cu vreo persoană cu numele Owen.
— Aveţi scrisoarea aceea, domnişoară Brent? întrebă judecătorul Wargrave.—
Da, v-o aduc.
Plecă şi se întoarse imediat cu scrisoarea.
După ce o citi, judecătorul spuse:
— Încep să înţeleg... Dar dumneata, domnişoară Claythorne?
Vera explică împrejurările în care fusese angajată secretară.
Apoi, judecătorul continuă:
— Marston?
Anthony răspunse:
— Am primit o telegramă de la un amic. Berkeley — "Bursucul". M-a
surprins pe moment, deoarece ştiam că gloaba bătrână plecase în
Norvegia. Zicea să vin aici.
Wargrave încuviinţă din nou. Apoi întrebă:
— Doctorul Armstrong?
— Am fost chemat ca medic.
— Înţeleg. Îi cunoşteaţi dinainte?
— Nu. În scrisoare s-au referit la un coleg de-al meu.
— Ca să fie verosimil... da, murmură judecătorul. Şi colegul acesta...
probabil că tocmai lipsea din oraş?
— Da, da.
Lombard, care se uitase tot timpul la Blore, spuse deodată:
— Ştiţi ceva, m-am gândit că...
Judecătorul ridică mâna:
— O clipă...
— Dar...
— Răbdare, domnule Lombard, să luăm lucrurile pe rând. Pentru moment
cercetăm cauzele care ne-au adus aici... General Macarthur?
Mângâindu-şi mustaţa, generalul bolborosi:
— Am primit o scrisoare... de la acest individ Owen... menţiona câţiva
foşti camarazi care urmau să vină... se scuza pentru această invitaţie
neceremonioasă. Mă tem că nu am păstrat scrisoarea.
— Domnule Lombard? întrebă în continuare Wargrave.
Lombard se gândise între timp. Să dea cărţile pe faţă sau nu? Se
hotărî:—
Acelaşi lucru. Invitaţie... menţionaţi prieteni comuni... am căzut în
cursă. Din păcate am rupt scrisoarea.
Judecătorul Wargrave îşi îndreptă atenţia asupra lui Blore. Îşi duse degetul
la buze şi vocea îi deveni primejdios de politicoasă:
— Adineauri am trecut printr-o experienţă neplăcută. O voce, după
toate aparenţele fără trup, ne-a vorbit adresându-ni-se tuturor pe nume şi
aducându-ne anumite acuzaţii precise. Ne vom ocupa îndată şi de ele.
Pentru moment mă interesează un lucru mai puţin important. Printre
numele pomenite a fost şi cel de William Henry Blore. Dar, după câte ştim,
printre noi nu se află nimeni cu numele de Blore. Iar numele Davis nu a fost
amintit. Ce ne puteţi spune despre asta, domnule Davis?
Blore răspunse îmbufnat:
— Acum, că tot s-a aflat, cred că ar fi mai bine să recunosc că nu mă
cheamă Davis.
— Eşti William Henry Blore?
— Exact.
— Vreau să adaug ceva, spuse Lombard. Nu numai că te afli aici sub
un nume fals, domnule Blore, dar am observat astă-seară că eşti şi un
mincinos clasa întâi. Pretinzi că vii din Natal, Africa de Sud. Cunosc Africa
de Sud şi Natalul şi sunt gata să jur că în viaţa dumitale n-ai pus piciorul
acolo. Toţi ochii se-ntoarseră spre Blore. Ochi furioşi şi bănuitori. Anthony
Marston se apropie de el cu pumnii strânşi.
— Acum să te vedem, porcule, spuse. Ai de dat vreo explicaţie?
Blore dădu capul pe spate, împingându-şi bărbia înainte.
— M-aţi înţeles greşit, domnilor. Puteţi să-mi vedeţi actele. Am făcut
parte din C.I.D.4 În prezent conduc o agenţie de detectivi în Plymouth. Am
fost trimis aici.
— De cine? întrebă judecătorul Wargrave.
— De acest Owen. Am primit o sumă de bani frumuşică pentru
cheltuieli şi instrucţiuni ce să fac. Trebuia să mă alătur grupului trecând
drept invitat. Mi s-au comunicat numele dumneavoastră. Trebuia să vă
observ pe toţi.
— Ţi s-a dat vreo explicaţie?
Blore spuse cu amărăciune:
— Bijuteriile doamnei Owen. Doamna Owen, pe dracu! Nici nu cred că
există o astfel de persoană.
Judecătorul îşi lovi din nou buzele cu degetul, de data asta apreciativ:
— Concluziile dumitale par juste. Într-adevăr, Ulick Norman Owen! În
scrisoarea domnişoarei Brent, deşi numele de familie apare ca o simplă
mâzgălitură, numele de botez sunt destul de clare — Una Nancy. Observaţi
că în ambele cazuri avem de-a face cu aceleaşi iniţiale: Ulick Norman
Owen, Una Nancy Owen, adică U. N. Owen. Sau, printr-un uşor efort de
fantezie — UNKNOWN.5
— Dar e fantastic, e o nebunie, exclamă Vera.
Judecătorul aprobă:
— O, da. Nu mă îndoiesc că am fost invitaţi aici de un nebun, probabil
un criminal periculos.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:05 AM | message # 4
Capitolul al patrulea
I
Pentru moment se făcu tăcere. O tăcere plină de nelinişte şi de
consternare. Vocea potolită, clară a judecătorului reluă firul:
— Să trecem acum la etapa următoare a anchetei noastre. Mai întâi,
trebuie să adaug totuşi şi eu probele mele la cele spuse de dumneavoastră.
Scoase o scrisoare din buzunar şi o aruncă pe masă.
— Scrisoarea aceasta pare să vină de la o veche prietenă de-a mea,
4 Criminal Investigation Department (Secţia de Cercetări Criminalistice).
5 Necunoscut, anonim.
Lady Constance Culmington. N-am văzut-o de câţiva ani. O ştiam plecată în
Orient. Este exact genul de scrisoare vagă, incoerentă pe care ar scrie-o —
mă roagă s-o întâlnesc aici. La gazde se referă în termeni foarte vagi.
Aceeaşi tehnică, dacă observaţi. Menţionez acest fapt, numai pentru că se
potriveşte cu celelalte dovezi. Din toate reiese un amănunt interesant:
oricine e cel care ne-a atras aici, ştie sau şi-a dat osteneala să afle o
mulţime de lucruri despre noi. Această persoană, oricine ar fi, ştie că sunt
prieten cu Lady Constance şi cunoaşte stilul ei epistolar. Ştie ceva despre
colegii doctorului Armstrong şi pe unde se află acum. Cunoaşte porecla
prietenului domnului Marston şi genul de telegrame pe care le trimite. Ştie
exact unde şi-a petrecut domnişoara Brent vacanţa acum doi ani şi oamenii
pe care i-a întâlnit acolo. Ştie totul despre foştii camarazi ai generalului
Macarthur.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Ştie, după cum vedeţi, o mulţime de lucruri. Şi din aceste cunoştinţe
pe care le are despre noi, a alcătuit o serie de acuzaţii foarte precise.
Se stârni imediat o hărmălaie nemaipomenită:
— O grămadă de minciuni sfruntate. Calomnii! strigă generalul Macarthur.
— Neadevărate! ţipă Vera, respirând greu. Şi pline de cruzime!
— E o minciună... o minciună păcătoasă... noi niciodată — nici unul
dintre noi... se auzi vocea răguşită a lui Rogers.
— Nu ştiu la ce se referă nebunul ăsta, mârâi Marston.
Mâna ridicată a judecătorului Wargrave potoli tumultul. Apoi, alegându-
şi cu grijă cuvintele, rosti:
— Vreau să vă spun ceva. Prietenul nostru necunoscut mă acuză de
uciderea unui oarecare Edward Seton. Mi-l amintesc perfect. A fost adus în
faţa mea pentru a fi judecat... în iunie 1930. Era acuzat de uciderea unei
femei în vârstă. A fost foarte bine apărat şi a făcut o bună impresie asupra
juriului. Totuşi, probele dovedeau precis că e vinovat. Am tras concluziile
bazându-mă pe aceste probe şi juraţii l-au găsit vinovat. Pronunţând
sentinţa de condamnare la moarte, n-am făcut decât să fiu de aceeaşi
părere cu juriul. S-a făcut recurs, pe motiv de viciu de procedură. Recursul
a fost respins şi omul a fost executat. Vreau să spun în faţa dumneavoastră
a tuturor, că am conştiinţa perfect curată în această problemă. Mi-am făcut
datoria şi atât. Am pedepsit un ucigaş condamnat pe drept.
Armstrong începea să-şi amintească. Cazul Seton! Verdictul constituise
o mare surpriză. Pe vremea procesului, se întâlnise într-o zi la un restaurant
cu Mattews, consilier regal, care era optimist. "Nici o îndoială asupra
verdictului. Achitarea e ca şi sigură." Apoi auzise comentarii: "Judecătorul a
fost categoric împotriva lui. A schimbat complet opinia juriului şi l-au
declarat vinovat. Totuşi, a procedat legal. Bătrânul Wargrave îşi cunoaşte
meseria. Dar parcă avea ceva împotriva acuzatului."
Toate aceste amintiri îi trecură cu iuţeală prin minte doctorului. Înainte
de a-şi da seama, întrebă nestăpânit:
— L-aţi cunoscut cumva pe Seton? Vreau să spun, înaintea
procesului...
Ochii ascunşi, de reptilă, se fixară asupra lui. Cu o voce rece, limpede,
judecătorul declară:
— Nu ştiam nimic despre acest Seton înainte de proces.
"Individul minte... simt că minte", gândi Armstrong.
II
Vera Claythorne începu cu voce tremurătoare:
— O să vă povestesc... Despre copilul acela... Cyril Hamilton. I-am fost
guvernantă. Nu avea voie să înoate prea departe. Într-o zi, când nu eram atentă,
a pornit în larg. Am înotat după el... N-am putut ajunge la timp... A
fost îngrozitor... Dar n-a fost vina mea. La anchetă procurorul m-a absolvit
de orice vină. Iar mama lui — a fost atât de bună... Dacă nici ea nu m-a
acuzat, cine a putut... cine a putut să spună acest lucru îngrozitor? Nu e
drept... nu e drept...
Izbucni într-un plâns amar.
— Lasă, lasă, dragă, o linişti generalul Macarthur mângâind-o pe
umeri. Sigur că nu-i adevărat. Individul e nebun! Are o idee fixă. E scrântit
de-a binelea.
Îndreptându-şi umerii, spuse cu glas ridicat:
— Cel mai bine ar fi să lăsăm fără răspuns întrebarea. Totuşi, simt că
trebuie să vă spun... nu e nimic adevărat... nimic din tot ce a spus despre
tânărul Arthur Richmond. Richmond era unul dintre ofiţerii mei. L-am trimis
într-o misiune de recunoaştere. A fost ucis. Lucru firesc la război. Vreau să
spun că sunt indignat de clevetirea asta despre soţia mea. Cea mai bună
femeie din lume. Absolut — Soţia Cezarului!
Generalul Macarthur se aşeză. Cu mâna tremurândă îşi mângâie
mustaţa. Efortul de a vorbi îl costase mult.
Era rândul lui Lombard. Ochii îi licăreau amuzaţi.
— Despre băştinaşii aceia...
— Ce-i cu ei? se interesă Marston.
Philip Lombard rânji:
— Povestea e foarte adevărată. I-am părăsit. O problemă de spirit de
autoconservare. Ne rătăcisem în pădure. Cu alţi câţiva oameni am luat
hrana care mai rămăsese şi am şters-o.
— Ţi-ai părăsit oamenii — i-ai lăsat să moară de foame? întrebă cu
severitate generalul Macarthur.
— Mi-e teamă că nu e chiar fapta unui adevărat sahib, urmă Lombard.
Dar autoconservarea e prima datorie a unui om. Iar băştinaşilor nu le pasă
de moarte, ştiţi... nu privesc moartea ca noi, europenii.
Vera îşi ridică obrazul din mâini. Întrebă, privindu-l ţintă:
— I-ai lăsat să moară?
— I-am lăsat să moară, răspunse Lombard, privind amuzat ochii ei îngroziţi.
Anthony Marston vorbi rar, nedumerit:
— Tocmai mă gândeam... John şi Lucy Combes. Trebuie să fie copiii
aceia peste care am dat cu maşina, lângă Cambridge. Blestemat ghinion!
— Pentru ei, sau pentru dumneata? întrebă acru judecătorul Wargrave.
— Mă gândeam la mine, dar fireşte că a fost un ghinion şi pentru ei. Un
simplu accident, categoric. Au ieşit în fugă dintr-o casă. Mi s-a suspendat
permisul de conducere pe un an de zile. Adevărată pacoste!
Doctorul Armstrong interveni aprins:
— Viteza asta nu e bună — deloc! Tineri ca dumneata sunt un pericol
pentru societate.
Antnony dădu din umeri:
— Viteza n-o să dispară. E adevărat că în Anglia drumurile sunt o nenorocire.
Nu poţi să atingi o viteză ca lumea pe ele.
Se uită în jur căutându-şi paharul, îl luă de pe masă, se duse la bufet
şi-şi mai turnă un whisky cu sifon. Spuse peste umăr:
— În orice caz, n-a fost vina mea. Un simplu accident!
III
În tot acest timp Rogers, valetul, îşi umezea buzele, tot frământându-şi
mâinile. Începu să vorbească încet cu voce joasă, respectuoasă:
— Pot să spun şi eu ceva, domnule?
— Dă-i drumul, Rogers, îl încurajă Lombard.
Rogers tuşi şi-şi mai trecu o dată limba peste buzele uscate:
— Am fost pomeniţi şi noi, nevastă-mea şi cu mine. Şi domnişoara Brady.
Nu e o vorbuliţă adevărată în tot ce s-a spus, domnule. Nevastă-mea şi
cu mine am slujit-o pe domnişoara Brady până în ceasui morţii. Totdeauna
a dus-o prost cu sănătatea, domnule, totdeauna, de când am intrat la
dânsa. Era furtună în noaptea aia, domnule... în noaptea când i s-a făcut
rău. Telefonul era deranjat. N-am putut chema doctorul. M-am dus eu după
el, domnule, pe jos. Dar a venit prea târziu. Am făcut pentru dânsa tot ce
era posibil, domnule. Îi eram devotaţi. Oricine poate să vă spună acelaşi
lucru. Nu ni s-a reproşat niciodată nimic... nimic.
Lombard se uită gânditor la faţa convulsionată a omului, la buzele lui
uscate, la ochii înspăimântaţi. Îşi aminti de zgomotul făcut de căderea tăvii
cu cafele. Gândi, fără s-o spună: "Zău?"
Blore fu acela care întrebă, cu felul său viguros, arţăgos de poliţai:
— V-a rămas totuşi ceva la moartea ei?
Rogers îşi reveni. Spuse înţepat:
— Domnişoara Brady ne-a lăsat ceva, în semn de recunoştinţă pentru
că am slujit-o cu devotament. Şi de ce n-ar fi făcut-o, aş vrea să ştiu?
— Despre dumneata acum, domnule Blore, îl invită Lombard.
— Despre mine?
— Şi numele dumitale era pe listă.
Blore se înroşi:
— Landor, vrei să spui? E vorba de spargerea de la banca "London &
Commercial".
Judecătorul Wargrave se mişcă pe scaun.
— Îmi amintesc, spuse. Îmi amintesc cazul, deşi nu l-am judecat eu.
Landor a fost condamnat pe baza mărturiei dumitale. Ai fost ofiţerul de
poliţie care s a ocupat de acest caz?
— Da, eu am fost.
— Landor a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit la Dartmoor
după un an. Avea sănătatea cam şubredă.
— Era un pungaş, izbucni Blore. L-a omorât pe paznicul de noapte.
Faptele erau clar împotriva lui.
Wargrave vorbi rar, accentuând fiecare cuvânt:
— Ai fost, mi se pare, felicitat pentru felul în care ai rezolvat cazul.
— Am fost promovat, spuse morocănos Blore. Şi adăugă cu o voce
răguşită: Nu mi-am făcut decât datoria.
Lombard râse — un râs neaşteptat, răsunător:
— Ce oameni care ne facem datoria şi ne supunem legii părem cu toţii!
În afară de mine. Dar cu dumneata ce e, doctore — cu mica dumitale
greşeală profesională? Un avort, nu-i aşa?
Emily Brent îl privi cu dezgust şi se dădu puţin la o parte.
Doctorul Armstrong, foarte stăpân pe sine, dădu din cap bine dispus.
— Sunt în încurcătură — nu înţeleg despre ce e vorba. Numele nu-mi
spune nimic. Cum zicea că o cheamă? Clees? Close? Nu pot să-mi amintesc
de vreo pacientă cu acest nume, nici să fi fost implicat în vreun deces.
Totul e un mister pentru mine. Sigur, sunt mulţi ani de atunci. S-ar putea să
fie una dintre operaţiile pe care le-am făcut la spital. Vin totdeauna prea
târziu cei mai mulţi dintre bolnavi. Apoi, când pacientul moare, spun că e
greşeala chirurgului.
Dădu din cap oftând. Dar în sinea lui se gândea:
"Beat... asta a fost... eram beat... Şi am operat! Nervii distruşi...
mâinile îmi tremurau... Ce mai încolo-încoace? Am omorât-o. Sărmana... o
femeie mai în vârstă. Treabă simplă, dacă aş fi fost treaz. Noroc că există
loialitate în profesiunea noastră! Sora ştia, desigur... dar şi-a ţinut gura.
Doamne, prin ce-am trecut. De atunci m-am învăţat minte. Dar cine a putut
să ştie despre lucrul ăsta... după atâţia ani?"
IV
În cameră se făcu tăcere. Toată lumea se uita, pe furiş sau pe faţă, la
Emily Brent. Au trebuit să treacă câteva minute până să-şi dea seama că
lumea aştepta să vorbească. Sprâncenele i se înălţară pe fruntea îngustă:
— Aşteptaţi să vă spun ceva? N-am nimic de spus.
— Nimic, domnişoară Brent? întrebă judecătorul.
— Nimic. Şi spunând aceasta, strânse tare buzele.
Judecătorul îşi mângâie obrazul. Întrebă blând:
— Vă rezervaţi apărarea?
— Nu e vorba de apărare, răspunse cu răceală domnişoara Brent. Totdeauna
am acţionat ascultând de glasul conştiinţei. N-am nimic să-mi
reproşez.
În aer se simţea nemulţumirea. Dar Emily Brent nu era omul care să se
lase impresionat de opinia publică. Rămânea inflexibilă.
Judecătorul îşi drese glasul:
— Ne oprim deci aici cu ancheta. Rogers, cine se mai află pe insulă în
afară de noi... şi de dumneata cu nevasta?
— Nimeni, domnule, absolut nimeni.
— Eşti sigur?
— Foarte sigur, domnule.
Wargrave continuă:
— Nu înţeleg încă ce a urmărit necunoscuta noastră gazdă când ne-a
adunat pe toţi aici. Dar, după părerea mea, această persoană, oricine ar fi,
nu este sănătoasă, în sensul propriu al cuvântului. S-ar putea să fie
periculoasă. Cred că ar fi bine să plecăm de aici cât mai curând. Propun să
plecăm deseară.
— Scuzaţi-mă, domnule, dar nu e nici o barcă pe insulă, interveni Rogers.
— Nici o barcă?
— Nici una, domnule.
— Cum comunicaţi cu uscatul?
— Păi, în fiecare dimineaţă vine încoace Fred Narracott, domnule.
Aduce pâinea, laptele, poşta şi ia comenzile.
— Atunci, după părerea mea, ar fi bine să plecăm cu toţii mâine dimineaţă,
de îndată ce vine Fred Narracott cu barca, conchise judecătorul Wargrave.
Aprobară în cor cu toţii, în afară de unul singur, Anthony Marston, care
nu se arătă de acord cu majoritatea:
— Cam nesportiv, nu credeţi? Ar trebui să dezlegăm misterul înainte
de a pleca. Totul seamănă cu un roman poliţist. E pur şi simplu palpitant.
Judecătorul îl întrerupse acru:
— La vârsta mea nu mai doresc lucruri palpitante.
Anthony exclamă rânjind:
— Viaţa legală e înăbuşitoare. Sunt cu totul pentru crimă. În cinstea ei!
Luă paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură.
Prea repede, se pare. Se înecă — se înecă rău. Faţa i se convulsionă,
se înroşi. Gâfâia — nu avea aer — apoi alunecă de pe scaun şi paharul îi
căzu din mână.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:06 AM | message # 5
Capitolul al cincilea
I
Lucrurile se petrecuseră atât de repede şi pe neaşteptate, încât toţi îşi
pierdură graiul. Stăteau uitându-se prosteşte la trupul prăbuşit pe podea.
Apoi, doctorul Armstrong sări şi se repezi spre cel căzut, îngenunchind
lângă el.
Când se ridică, avea privirea rătăcită. Vorbi în şoaptă, cu o voce joasă,
îngrozită:
— Doamne, Dumnezeule, e mort!
Nu pricepeau. Pentru moment cel puţin.
Mort? Mort? Acest tânăr zeu nordic, în floarea sănătăţii şi a puterii! Prăbuşit
într-o secundă. Nu mor aşa bărbaţii tineri, sănătoşi, înecându-se cu
whisky şi sifon...
Nu, nu puteau să priceapă.
Doctorul Armstrong cercetă faţa mortului. Mirosi buzele albăstrui, crispate.
Apoi luă paharul din care băuse Anthony Marston.
— Mort? Vrei să spui că s-a înecat şi gata — a murit? întrebă generalul
Macarthur.
— Puteţi să-i spuneţi înecat dacă vreţi. A murit prin asfixiere, asta e,
preciză medicul.
Mirosi paharul. Muie un deget în restul de lichid din pahar şi îl puse
foarte prudent pe vârful limbii.
Expresia feţei i se schimbă.
— N-am crezut niciodată că cineva poate muri în felul ăsta, înecânduse,
spuse generalul Macarthur.
— În tot timpul vieţii suntem la un pas de moarte, enunţă Emily Brent.
Doctorul Armstrong se ridică. Spuse brusc:
— Nu, un om nu moare înecându-se. Moartea lui Marston nu e ceea ce
numim o moarte naturală.
— Era... ceva... în whisky? întrebă Vera aproape în şoaptă.
Armstrong aprobă din cap:
— Da. Nu ştiu exact ce anume. Totul pare să indice cianura. Nu se
simte mirosul specific de acid prusic, e vorba probabil de cianură de
potasiu. Are un efect instantaneu.
— Era cianură în pahar? întrebă cu voce metalică judecătorul.
— Da.
Doctorul se îndreptă spre masa unde se aflau băuturile. Luă dopul de
la sticla de whisky, îl mirosi, îl puse pe limbă. Gustă pe urmă din sifon.
Dădu din cap:
— Astea n-au nimic.
— Vrei să spui că şi-ar fi pus singur ceva în pahar? întrebă Lombard.
Armstrong încuviinţă din cap, dar pe faţă i se putea citi o ciudată
expresie de nemulţumire:
— Aşa se pare...
— Sinucidere? Pare cam dubios, spuse Blore.
— N-ai fi crezut niciodată că un om ca el s-ar putea omorî, murmură
Vera. Era aşa de viu! Se bucura atât de mult de viaţă! Când cobora dealul
în maşină astă-seară, semăna — semăna cu — oh, nu pot să explic!
Dar toţi ştiau ce voia să spună.
Anthony Marston, în culmea tinereţii şi a bărbăţiei, părea o fiinţă
nemuritoare. Şi acum, prăbuşit, zăcea jos pe podea.
— Există altă posibilitate decât sinuciderea? întrebă doctorul
Armstrong.
Toţi scuturară din cap — nu exista altă explicaţie. Băuturile erau neatinse.
Îl văzuseră cu toţii pe Anthony Marston ducându-se şi servindu-se singur.
Concluzia era că Anthony şi-a pus cu mâna lui cianura în pahar.
Şi totuşi — de ce s-ar fi sinucis Anthony Marston?
Blore spuse gânditor:
— Ştii, doctore, nu mi se pare lucru curat. N-aş fi crezut niciodată că
Marston e omul care să se sinucidă.
— Sunt cu totul de acord, spuse Armstrong.
II
Lucrurile rămaseră aici. Ce altceva s-ar mai fi putut spune?
Armstrong şi cu Lombard duseră trupul inert al lui Anthony Marston în
camera lui şi-l întinseră pe pat, acoperindu-l cu un cearceaf.
Când coborâră din nou, îi găsiră pe ceilalţi stând în picioare, în grup, şi
tremurând puţin, deşi noaptea nu era rece.
— Ar fi mai bine să ne culcăm, propuse Emily Brent. E târziu.
Trecuse într-adevăr de miezul nopţii. Sugestia era înţeleaptă — şi
totuşi ezitau — de parcă s-ar fi agăţat unul de altul, pentru mai multă
siguranţă.
— Da, trebuie să dormim puţin, admise judecătorul.
— N-am strâns încă... în sufragerie — spuse Rogers.
— Lasă pe mâine dimineaţă, i-o tăie scurt Lombard.
— Soţia dumitale se simte mai bine? îl întrebă Armstrong.
— Mă duc să văd, domnule.
Se întoarse îndată:
— Doarme liniştită.
— Bine, zise doctorul, nu o mai deranja.
— Nu, domnule. O să fac puţină ordine în sufragerie, o să văd dacă e
închis peste tot şi pe urmă mă culc.
Traversă holul spre sufragerie.
Ceilalţi începură să urce scările, într-o procesiune înceată, nehotărâtă.
Dacă s-ar fi aflat într-o casă veche, de lemn, care să scârţâie, cu
umbre întunecate, pereţi lambrisaţi, s-ar fi explicat simţământul straniu, de
teamă, pe care-l aveau cu toţii. Dar casa era însăşi personificarea
modernismului. Nu avea colţuri întunecoase, nici panouri mobile — era
scăldată în lumină electrică — totul era nou, strălucitor, sclipitor. Nu avea
nimic ascuns, nimic tăinuit. Nimic nu sugera o atmosferă specială.
Dar, într-un fel, tocmai asta era cel mai înfricoşător...
Pe palierul de sus îşi urară noapte bună. Fiecare intră la el în cameră şi
fiecare, în mod automat, aproape inconştient, încuie uşa...
III
În camera-i plăcută, zugrăvită în culori pastel, judecătorul Wargrave se
dezbrăcă şi se pregăti de culcare.
Se gândea la Edward Seton.
Şi-l amintea foarte bine. Părul, ochii albaştri, obiceiul de a te privi drept
în faţă, cu un aer de sinceritate. Asta făcuse o impresie atât de bună
asupra juriului...
Llewellyn, din partea acuzării, o cam încurcase. Fusese prea
vehement, încercase să dovedească prea mult.
Pe de altă parte, Mattews — în ce priveşte apărarea, fusese bun. Argumentele
lui — convingătoare. Întrebările — extraordinare. Felul în care şi-a
mânuit clientul din boxă a fost de-a dreptul magistral.
D Seton a ieşit cu bine din greaua încercare a interogatoriului. Nu s-a
emoţionat, nici n-a devenit prea violent. Juriul a fost impresionat.
Lui Mattews i se păruse, poate, că soarta procesului fusese hotărâtă.
Judecătorul întoarse cu grijă ceasul şi-l puse lângă pat.
Îşi amintea exact tot ce simţise stând acolo — ascultând, luând note,
apreciind totul, înregistrând cea mai mică dovadă care pleda împotriva
prizonierului.
Îi plăcuse cazul ăsta! Concluziile lui Mattews fuseseră grozave.
Llewellyn, vorbind după el, nu reuşise să înlăture buna impresie pe care o
făcuse avocatul apărării...
Şi atunci, a intervenit el cu concluziile...
Foarte grijuliu, judecătorul Wargrave îşi scoase dinţii falşi şi-i puse într-
un pahar cu apă. Buzele, întinse până atunci, îi căzură înăuntru. Avea o
gură crudă acum, crudă şi prădalnică.
Mijindu-şi ochii, judecătorul zâmbi în sinea sa.
I-o făcuse lui Seton!
Gemând puţin din pricina reumatismului, se urcă în pat şi stinse lumina.
IV
Jos, în sufragerie, Rogers era nedumerit. Se holba la figurinele de
porţelan din mijlocul mesei. Mormăi:
— Necurată treabă! Aş fi putut jura că erau zece.
V
Generalul Macarthur se întorcea de pe o parte pe alta.
Somnul nu voia să vină.
În întuneric vedea mereu figura lui Arthur Richmond.
Îi plăcuse Arthur — al naibii de mult îi plăcuse! Fusese mulţumit că-i
place şi lui Leslie.
Leslie era atât de capricioasă. Existau o mulţime de băieţi buni la care
Leslie se uita de sus şi zicea că sunt prostănaci. "Prostănaci!" Chiar aşa.
Dar pe Arthur Richmond nu-l găsise prostănac. Se înţeleseseră bine
chiar de la început. Vorbeau împreună despre teatru, muzică, filme. Îl tachina,
îl sâcâia, se distra pe socoteala lui. Iar el, Macarthur, era încântat la
gândul că Leslie îi arăta băiatului un interes aproape matern.
Matern, într-adevăr! Ce prost fusese să uite că Richmond avea 28 de
ani, iar Leslie 29.
O iubise pe Leslie. O avea şi-acum în minte. Faţa ei, ca o inimioară,
ochii cenuşii, adânci, jucăuşi, şi părul castaniu, buclat. O iubise pe Leslie şi
avusese o încredere oarbă în ea.
Departe, în Franţa — în iadul de-acolo — stătea gândindu-se la ea, scotea
mereu fotografia ei din buzunarul de sus al tunicii.
Şi pe urmă — descoperirea.
Se întâmplase exact ca în romane. Leslie greşise plicul. Le scrisese la
amândoi, dar pusese scrisoarea pentru Richmond în plicul adresat lui. Şi acum,
după atâţia ani, mai simte încă lovitura — durerea...
Doamne, cât l-a durut!
...Şi povestea dura de câtăva vreme. Scrisoarea arăta clar. Week-enduri!
Ultima permisie a lui Richmond...
Leslie — Leslie şi Arthur!
Blestematul! Blestemată faţa lui zâmbitoare, felul lui de a răspunde
vioi "Da, domnule". Mincinos şi ipocrit! Îi furase nevasta!
Furia aceea rece, ucigătoare, se adunase încet. Reuşise să se poarte
ca de obicei — să nu arate nimic. Încercase să aibă aceeaşi atitudine faţă
de Richmond. Izbutise oare? Se pare că da. Richmond n-a bănuit.
Dispoziţiile schimbătoare erau uşor de explicat acolo, unde nervii oamenilor
sunt în permanenţă gata să cedeze din cauza tensiunii.
Numai tânărul Armitage se uitase la el cam curios de câteva ori. Un
tinerel, dar avea spirit de observaţie băiatul.
Armitage bănuise poate — când a sosit clipa.
L-a trimis pe Richmond în mod deliberat la moarte. Numai o minune lar
fi putut salva. Minunea nu s-a întâmplat. Da, la trimis pe Richmond la
moarte şi nu-i părea rău. A fost destul de uşor. Greşeli se făceau tot timpul,
ofiţerii fiind trimişi uneori inutil la moarte. Totul era numai confuzie şi
panică. Oamenii ar fi putut spune pe urmă: "Bătrânul Macarthur s-a cam
ramolit, a făcut gafe colosale, şi-a sacrificat câţiva dintre cei mai buni
oameni." Nu puteau spune mai mult.
Dar tânărul Armitage era altfel. Se uitase foarte ciudat la comandantul
său. Ştiuse poate că Richmond a fost în mod deliberat trimis la moarte.
(Să fi vorbit oare Armitage, după ce s-a terminat războiul?)
Leslie nu ştiuse nimic. Plânsese după iubitul ei (presupunea), dar până
s-a întors el în Anglia se consolase. Nu i-a spus niciodată că ar fi aflat ceva.
Trăiseră mai departe — numai că, de atunci părea, într-un fel, desprinsă din
lumea asta. Şi peste trei-patru ani a făcut o dublă pneumonie şi a murit.
Toate astea s-au întâmplat de multă vreme. Să fie de atunci 15 sau 16
ani?
Se retrăsese din armată şi venise să trăiască în Devon — cumpărase
un locşor aşa cum şi-a dorit totdeauna. Vecini simpatici — regiune
frumoasă. Putea să vâneze, să pescuiască. Duminicile se ducea la biserică.
(Dar nu în ziua când se citea despre David, care îl trimitea pe Uriah în
primele rânduri ale luptei. Nu putea să asculte. Îi provoca un fel de jenă.)
Toţi erau foarte prietenoşi. La început adică. Mai târziu, a avut simţământul
neplăcut că oamenii îl vorbeau pe la spate. Parcă îl priveau altfel.
Ca şi cum ar fi auzit ceva — nişte zvonuri mincinoase...
(Armitage? Să fi vorbit Armitage?)
Începuse să evite oamenii — retrăgându-se în sine. E neplăcut să simţi
că lumea vorbeşte pe seama ta.
Dar e mult de atunci... La ce bun să se mai gândească? Leslie pierise
în negura vremii, şi Arthur Richmond la fel. Nimic din ceea ce se întâmplase
nu părea să mai aibă vreo importanţă.
Şi totuşi, ducea o viaţă singuratică. Începuse să-şi evite vechii tovarăşi
de arme.
(Dacă Armitage vorbise, ei trebuiau să ştie.)
Şi acum — în seara asta — o voce ascunsă proclamase sus şi tare
povestea cea veche, tăinuită în sufletul lui.
Oare s-a purtat cum trebuie? A fost destul de tare? Trădase atât cât
trebuie — indignare, dezgust — sau se arătase derutat? Greu de spus.
Cu siguranţă că nimeni n-a putut lua în serios acuzaţia. S-au spus o
mulţime de alte prostii, tot aşa de trase de păr. Fata aceea drăguţă —
vocea o acuzase că a înecat un copil! Stupid! Vreun nebun care azvârle în
jur acuzaţii!
Şi Emily Brent — nepoata bătrânului Tom Brent de la regiment. A
acuzat-o şi pe ea de crimă! Oricine putea să vadă, chiar şi numai privind-o
în treacăt, că era o femeie cât se poate de pioasă — de felul celora care se
înţeleg de minune cu preoţii.
Totul părea al dracului de ciudat! Nebunie curată şi nimic mai mult.
Încă de când veniseră aici — când a fost asta? Ei, la dracu: abia în
după-amiaza trecută! Pare mult mai demult.
Se gândi: "Mă întreb când o să scăpăm de aici?"
Mâine, desigur, când va veni barca din sat.
Curios, în clipa aceea nu dorea prea mult să plece de pe insulă... Iarăşi
pe uscat, iarăşi acasă, iarăşi necazuri şi supărări. Prin fereastra deschisă
auzea valurile spărgându-se de stânci — ceva mai tare decât la începutul
serii. Şi vântul se înteţea.
Se gândi: "Paşnic zgomot. Paşnic loc... O insulă are ceva bun... o dată
ajuns aici — nu poţi merge mai departe... ai ajuns la capăt..."
Şi deodată, ştiu că nu dorea să plece de pe insulă.
VI
Vera Claythorne, stătea în pat, trează, uitându-se ţintă în tavan.
Lampa de lângă ea era aprinsă. Îi era frică de întuneric.
Se gândea:
"Hugo... Hugo... de ce te simt atât de aproape astă-seară?... Undeva,
foarte aproape...
Unde o fi de fapt? Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. S-a dus pur şi simplu
— s-a dus din viaţa mea."
Degeaba încerca să nu se gândească la Hugo. Era lângă ea. Trebuia să
se gândească la el... să-şi amintească...
Cornwall...
Stâncile negre, nisipul fin, galben. Doamna Hamilton, impozantă,
simpatică. Cyril, totdeauna răsfăţându-se, trăgând-o de mână.
"Vreau să înot până la stâncă, domnişoară Claythorne. De ce nu pot să
înot până la stâncă?"
Îşi ridica privirea — întâlnea ochii lui Hugo urmărind-o.
Serile, după ce Cyril se culca...
"Nu vreţi să facem o plimbare, domnişoară Claythorne?"
"Ba da, cred că ar fi bine."
Plimbarea liniştită în jos spre plajă. Lumina lunii — aerul plăcut dinspre
Atlantic.
Şi deodată, braţele lui Hugo în jurul ei.
"Te iubesc. Te iubesc. Ştii că te iubesc, Vera?"
Da, ştia.
(Sau credea că ştie.)
"Nu-ţi pot cere să te măriţi cu mine. N-am un ban. Tot ce pot să fac e
abia să mă întreţin pe mine. Ciudat, ştii, o dată timp de trei luni am sperat
că o să fiu bogat. Cyril s-a născut abia la trei luni după ce a murit Maurice.
Dacă ar fi fost o fată..."
Dacă ar fi fost o fată, Hugo ar fi moştenit totul. Recunoştea că a fost
dezamăgit.
"Nu mi-am făcut iluzii prea mari, desigur. Dar, a fost o lovitură. Ei,
norocul e noroc! Cyril e un copil drăguţ. Mi-e tare drag."
Aşa era, într-adevăr. Totdeauna gata să se joace ori să-l distreze pe
nepoţel. Nu era ranchiunos din fire, Hugo.
Nu s-ar fi putut spune că Cyril era prea voinic. Un copil debil — fără vigoare,
dintre aceia care nu ajung să se facă mari...
Şi pe urmă?
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă?"
O tot sâcâia cu întrebarea.
"E prea departe, Cyril."
"Dar, domnişoară Claythorne..."
Vera se sculă. Se duse la măsuţa de toaletă şi înghiţi trei aspirine.
Se gândi:
"Ce bine ar fi să am ceva de dormit..."
Apoi, după o vreme:
"Dacă ar fi să-mi iau zilele, aş înghiţi o doză mai mare de veronal —
sau ceva în genul ăsta — nu cianură!"
Se cutremură amintindu-şi de faţa convulsionată, vânătă a lui Anthony
Marston.
Trecând pe lângă cămin, privi spre poezioara înrămată.
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
"Îngrozitor — exact ca astă-seară..."
De ce dorise Anthony Marston să moară?
Ea nu dorea să moară.
Nu putea să-şi imagineze ce înseamnă să doreşti să mori...
Moartea era pentru... ceilalţi oameni...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:07 AM | message # 6
Capitolul al şaselea
I
Doctorul Armstrong visa...
Se făcuse foarte cald în sala de operaţie...
Cu siguranţă că temperatura era prea mare. Sudoarea îi şiroia pe faţă.
Mâinile îi erau umede. Şi trebuia să ţină bine bisturiul...
Ce ascuţit era...
Nu-i greu de omorât cu un cuţit ca ăsta. Dar chiar asta făcea...
Corpul femeii părea altul. Fusese un corp mare, greoi. Ăsta era slab,
uscăţiv. Şi faţa îi era ascunsă.
Pe cine trebuia să ucidă?
Nu-şi putea aminti. Dar trebuie să ştie! S-o întrebe pe soră?
Sora îl observa. Nu, nu putea s-o întrebe. Era bănuitoare, îşi dădu seama.
Dar cine era pe masa de operaţie?
N-ar fi trebuit să i se acopere obrazul...
Dacă ar putea măcar să vadă faţa...
Ah! era mai bine aşa. Un tânăr intern trăgea de batistă.
Emily Brent, sigur. Emily Brent era aceea pe care trebuia s-o ucidă. Ce
ochi răutăcioşi avea! Îşi mişca buzele. Ce spunea?
"În tot timpul vieţii, suntem la un pas de moarte..."
Acum râdea. "Nu, soră, nu pune batista la loc. Trebuie să văd. Trebuie
să-i dau anestezicul. Unde-i eterul? Doar am adus eterul cu mine. Ce-ai
făcut cu eterul? Château Neuf du Pape? Da, e bun şi ăsta.
Ia batista la o parte, soră. E Anthony Marston!
Sigur! Am ştiut-o tot timpul! Are faţa vânătă şi convulsionată. Dar nu e
mort — râde. Zău că râde. Se zguduie masa de operaţie cu el.
Atenţie, omule, ai grijă! Soră, ţine-l bine... ţine-l bine..."
Cu o tresărire, doctorul Armstrong se trezi. Era dimineaţă. Soarele
inunda camera.
Şi cineva stătea aplecat deasupra lui — zgâlţâindu-l. Era Rogers.
Rogers, alb la faţă, bolborosind: "Dom' doctor, dom' doctor."
Doctorul Armstrong se trezi de-a binelea. Se ridică în capul oaselor şi
întrebă speriat:
— Ce este?
— Nevastă-mea, dom' doctor. Nu pot s-o trezesc. Doamne,
Dumnezeule! N-o pot face să se trezească. Şi... nu-mi place cum arată.
Doctorul Armstrong era un om iute în mişcări. Îşi puse halatul de casă
şi îl urmă pe Rogers.
Se aplecă peste patul în care femeia stătea liniştită pe o parte. Apucă
mâna rece, îi ridică pleoapa.
După câteva minute se îndreptă de spate şi se întoarse spre Rogers.
— E... e? şopti Rogers.
Îşi umezi buzele uscate cu limba.
— Da, e moartă, preciză Armstrong.
Ochii i se opriră gânditori asupra omului din faţa lui. Apoi se îndreptară
spre masa de lângă pat, spre lavoar, pe urmă din nou la femeia care
dormea.
— Ce a fost... inima, domnule doctor? întrebă Rogers.
Doctorul Armstrong nu răspunse imediat. Apoi se interesă:
— Cum o ducea cu sănătatea?
— Suferea puţin de reumatism.
— A tratat-o vreun doctor de curând?
— Doctor? se holbă Rogers. N-am fost la un doctor de ani de zile... nici
unul dintre noi.
— N-ai nici un motiv să crezi că suferea de inimă?
— Nu, domnule doctor. N-am bănuit niciodată nimic.
— Dormea bine?
De data asta ochii lui Rogers îi evitară pe-ai săi. Omul îşi împreună
mâinile, le răsuci, le întoarse stingherit. Şopti:
— Nu dormea prea grozav... nu.
— Lua ceva de dormit? întrebă doctorul.
Mirat, Rogers se uită ţintă la el:
— Să ia ceva? De dormit? Nu ştiu. Dar sunt sigur că nu.
Armstrong se duse la lavoar. Pe el erau câteva sticle. Loţiune de par,
lavandă, un laxativ, glicerină cu apă de castravete pentru mâini, apă de
gură, pastă de dinţi şi un borcănaş cu cremă.
Rogers ajuta trăgând sertarele de la toaletă. De acolo trecură la dulap.
Dar nici urmă de somnifere.
Rogers spuse:
— N-a luat nimic aseară, domnule, în afară de ce i-aţi dat dumneavoastră...
II
La ora nouă, când sună gongul pentru micul dejun, îi găsi pe toţi aşteptând
să fie poftiţi în sufragerie.
Generalul Macarthur şi judecătorul se plimbaseră afară pe terasă,
schimbând din când în când comentarii cu privire la situaţia politică.
Vera Claythorne şi Philip Lombard fuseseră până în vârful insulei, în
spatele casei. Acolo îl găsiră pe William Henry Blore, care stătea şi se uita
la ţărm.
— Nu se vede încă barca. O pândesc, le spuse el.
— Devonul e o regiune somnoroasă. Toate se fac de obicei mai târziu,
spuse Vera zâmbind.
Philip Lombard privea în cealaltă direcţie, în largul mării. Spuse
deodată:
— Ce credeţi despre vreme?
Uitându-se la cer, Blore remarcă:
— Mie mi se pare că se menţine frumoasă.
Lombard scoase un fluierat.
— O să se strice înainte de a se lăsa seara, fu el de părere.
— Furtună, zici? se miră Blore.
De jos se auzi bătaia unui gong. Philip Lombard spuse:
— Micul dejun? Nu zic nu.
Coborând panta abruptă, Blore îi spuse lui Lombard cu o voce
gânditoare:
— Ştii... nu pot să înţeleg... de ce a vrut tânărul ăsta să-şi facă seama!
Toată noaptea m-a chinuit gândul.
Vera era ceva mai în faţă. Rămânând puţin în urmă, Lombard spuse:
— Ai altă teorie?
— Mi-ar trebui ceva dovezi. Mai întâi un motiv. Era bogat, după cât se
pare...
Emily Brent, care tocmai ieşea din salon în întâmpinarea lor, întrebă:
— Vine barca?
— Nu încă, răspunse Vera.
Intrară în sufragerie. Pe bufet era un platou imens cu ouă prăjite cu
slănină, ceai şi cafea.
Rogers le ţinuse uşa deschisă ca să intre, apoi o închisese pe dinafară.
— Pare bolnav în dimineaţa asta, spuse Emily Brent.
Doctorul Armstrong, care stătea lângă fereastră, îşi drese vocea:
— Va trebui să-l scuzaţi... dacă nu e totul cum trebuie... Rogers a
pregătit singur micul dejun azi-dimineaţă. Doamna Rogers a... n-a putut să
facă faţă... în dimineaţa asta.
— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă domnişoara Brent.
Doctorul Armstrong trecu peste întrebare:
— Să mâncăm. Se răcesc ouăle. După asta, aş vrea să discut câteva
lucruri cu dumneavoastră.
Îi ascultară sfatul. Îşi umplură farfuriile, turnară ceai, cafea. Masa începu.
Căzuseră cu toţii de acord să nu discute nimic despre insulă. În schimb
vorbeau, la întâmplare, despre diferite evenimente curente. Veşti din
străinătate, ştiri din viaţa sportivă, ultima reapariţie a monstrului de la Loch
Ness. Apoi, după ce s-au strâns farfuriile, doctorul Armstrong îşi dădu puţin
scaunul spre spate, îşi drese plin de importanţă glasul şi vorbi:
— Am crezut mai potrivit să aştept ca să mâncaţi înainte de a vă
spune o veste tristă. Doamna Rogers a murit în timpul somnului.
Se auziră exclamaţii de surpriză şi groază.
— E îngrozitor! Doi morţi pe insulă de când am sosit! exclamă Vera.
Judecătorul Wargrave, cu ochii mijiţi, spuse cu vocea lui limpede şi precisă:
— Hm... interesant... şi care a fost cauza decesului?
Armstrong dădu din umeri:
— Imposibil de spus pentru moment.
— E necesară o autopsie?
— Fireşte, n-aş putea semna certificatul de deces. Nu am nici cea mai
mică idee despre starea sănătăţii femeii.
— Arăta foarte nervoasă. Iar aseară a avut un şoc. S-ar putea să fi fost
un atac de cord, nu credeţi? spuse Vera.
Doctorul Armstrong spuse sec:
— Nu mai încape îndoială că inima a încetat să bată — dar problema
este care a fost cauza.
— Conştiinţa!
Cuvântul izbucni limpede, dur, din gura Emily-ei Brent.
Armstrong se întoarse spre ea:
— Ce înţelegi prin asta, domnişoară Brent?
Cu o expresie severă, Emily Brent vorbi:
— Aţi auzit cu toţii. A fost acuzată că, împreună cu soţul ei, şi-a omorât
cu premeditare fosta stăpână — o femeie în vârstă.
— Şi dumneata crezi?
— Cred că acuzaţia a fost întemeiată. Aţi văzut-o cu toţii aseară. Era
complet dărâmată. A leşinat. Şocul produs în clipa când şi-a auzit
dezvăluită mişelia a fost prea puternic. Pur şi simplu a murit de frică.
Doctorul Armstrong dădu din cap cu îndoială:
— E o teorie posibilă. Dar nu pot s-o adopt dacă nu ştiu nimic exact
despre starea sănătăţii ei. Dacă exista o sensibilitate cardiacă...
— Spune-i mai bine Mâna lui Dumnezeu, rosti calm Emily Brent.
Fiecare părea zguduit. Blore începu, stingherit:
— Cred că împingem lucrurile puţin cam departe, domnişoară Brent.
Ochii începură să-i lucească. Uitându-se la Blore, spuse ridicându-şi
bărbia:
— Vi se pare cu neputinţă ca un păcătos să fie lovit de Mâna
Domnului? Mie nu!
Judecătorul îşi mângâia bărbia. Murmură puţin cam ironic:
— Dragă domnişoară, din experienţa mea cu răufăcătorii ştiu că Providenţa
lasă opera de condamnare şi de pedepsire pe seama noastră, a
muritorilor — iar procesul este adesea plin de greutăţi. Nu există cărări
bătute.
Emily Brent ridică din umeri.
Deodată, Blore întrebă:
— Ce-a mâncat şi ce-a băut aseară după ce s-a dus la culcare?
— Nimic, răspunse Armstrong.
— N-a luat nimic? O ceaşcă de ceai? O înghiţitură de apă? Pariez că a
băut o ceaşcă de ceai. Cam aşa obişnuiesc toţi.
— Rogers mă asigură că n-a luat absolut nimic.
— Ah! Bine, dar el este cel care o spune.
Tonul lui Blore era atât de semnificativ, încât doctorul se uită la el pătrunzător.
— Va să zică, asta crezi dumneata? întrebă Philip Lombard.
— Ei da, de ce nu? răspunse Blore agresiv. Am auzit cu toţii acuzaţia
de aseară. S-ar putea să fie baliverne — nebunie curată. Dar s-ar putea să
nu fie. Să presupunem pentru moment că e adevărată. Rogers şi nevasta
lui i-au făcut seama bătrânei doamne. Mai departe, ce urmează? Se
simţeau foarte fericiţi şi în siguranţă...
— Nu, nu cred că nevasta lui Rogers s-a simţit vreodată în siguranţă, îl
întrerupse Vera cu glas scăzut.
Pe Blore îl enervă întreruperea.
"Ah, femeile astea!" spunea privirea lui.
— Să zicem că aşa e, reluă el. În orice caz, atât cât ştiau numai ei, nu
exista nici un pericol. Şi deodată, aseară, un nebun de care habar n-aveau,
dă totul în vileag. Ce se întâmplă? Femeia leşină — pică jos. Aţi observat
cum stătea bărbat-su lângă ea în timp ce-şi revenea. Nu era deloc grijă de
soţ! Nici pe departe! Era ca o pisică pe cărămizi fierbinţi. Scos din minţi, de
teamă ca ea să nu mărturisească. Aşa văd eu lucrurile. Au făptuit un omor
şi l-au muşamalizat. Dar dacă totul începe să fie dezgropat, ce-o să se
întâmple? Mai mult ca sigur că femeia o să dea totul de gol. N-are curajul
să reziste şi să nege cu neruşinare. Reprezintă un pericol viu pentru
bărbatul ei, asta e! Cu el, e totul în regulă. Poate să mintă fără să clipească
— dar nu poate fi sigur de ea! Iar dacă ea nu rezistă, capul lui e în pericol!
Aşa că îi strecoară ceva într-o ceaşcă de ceai şi se asigură că i-a închis gura
pentru totdeauna.
— Nu era nici o ceaşcă goală lângă pat — nu era absolut nimic. M-am
uitat, spuse rar Armstrong.
— Sigur că nu era! pufni Blore. Primul lucru pe care l-a făcut după ce ia
dat să bea, a fost să ia ceaşca şi farfurioara şi să spele totul cu grijă.
Se făcu o pauză. Apoi generalul Macarthur spuse cu îndoială:
— S-ar putea. Dar îmi vine greu să cred că un bărbat poate să facă asta...
neveste-si.
Blore râse scurt:
— Când e capul lui în joc, nici un bărbat nu se mai gândeşte la sentiment.
Din nou, tăcere. Înainte ca cineva să înceapă să vorbească, uşa se deschise
şi intră Rogers.
— Mai doriţi ceva? întrebă el uitându-se la fiecare.
Judecătorul Wargrave se mişcă puţin. Întrebă:
— La ce oră vine de obicei barca cu motor?
— Între şapte şi opt, domnule. Câteodată mai întârzie un pic peste opt.
Nu ştiu ce poate să facă Fred Narracott în dimineaţa asta. Când e bolnav,
îşi trimite fratele.
— Cât e ceasul acum? se interesă Philip Lombard.
— Zece fără zece, domnule.
Lombard îşi ridică sprâncenele. Dădu încet din cap pentru sine.
Rogers rămase în aşteptare.
Generalul Macarthur începu deodată:
— Ne-a părut rău când am auzit despre nevasta dumitale, Rogers.
Doctorul tocmai ne-a spus.
Rogers se înclină.
— Da, domnule. Mulţumesc, domnule.
Luă platoul gol şi ieşi din cameră.
Din nou se lăsă tăcerea.
III
Afară, pe terasă, Philip Lombard începu:
— În legătură cu barca asta cu motor...
Blore se uită la el. Dădu din cap:
— Ştiu la ce te gândeşti, domnule Lombard. Mi-am pus şi eu aceeaşi
întrebare. Barca ar fi trebuit să fie aici de aproape două ore. Şi totuşi nu a
sosit. De ce?
— Ai găsit răspunsul? întrebă Lombard.
— Nu-i o întâmplare — iată părerea mea. E în legătură cu toată
povestea asta. Toate se leagă între ele.
— Crezi că n-o să mai vină?
În spatele lor se auzi o voce — iritată şi nerăbdătoare:
— Barca n-o să vină.
Blore îşi întoarse puţin umerii largi şi se uită gânditor la cel care
vorbise:
— Nici dumneata nu crezi că o să vină, generale?
Generalul Macarthur spuse tăios:
— Sigur că n-o să vină. Barca cu motor ne trebuie ca să ne ducă de pe
insulă. Dar nu vom părăsi insula... Nici unul dintre noi nu va pleca
vreodată... E sfârşitul, înţelegeţi — sfârşitul...
Ezită, apoi spuse pe un ton coborât, straniu:
— E pacea... pacea adevărată. Să ajungi la capăt... să nu mai
trebuiască să mergi mai departe... Da, pacea...
Se întoarse brusc şi se îndepărtă. Întâi de-a lungul terasei, apoi în jos,
pe panta spre mare — spre colţul insulei unde stâncile răzleţe intrau în apă.
Umbla puţin şovăielnic: ca un om numai pe jumătate treaz.
— Uite încă un aiurit! spuse Blore. Se pare că până la urmă tot grupul
o s-o apuce pe calea asta.
— Dumneata, Blore, în nici un caz! zise Lombard.
— E cam greu să-mi pierd minţile, râse fostul inspector şi adăugă sec:
Dar cred că nici dumneata n-o s-o apuci pe calea asta, domnule Lombard.
— Mă simt foarte întreg la minte pentru moment, mulţumesc, îi
răspunse Philip Lombard.
IV
Doctorul Armstrong ieşi pe terasă. Stătu acolo, ezitând. La stânga erau
Blore şi Lombard. La dreapta Wargrave, cu capul plecat, umbla cu paşi rari
în sus şi în jos.
După o clipă de şovăială, se întoarse către acesta din urmă.
Dar în aceeaşi clipă Rogers ieşi repede din casă şi se apropie de el:
— Aş putea să vă spun ceva, domnule, vă rog?
Armstrong se întoarse. Tresări când îl văzu pe Rogers. Era agitat,
mâinile îi tremurau, avea obrazul verzui-cenuşiu.
Schimbarea era atât de mare faţă de calmul său de acum câteva clipe,
încât Armstrong rămase uluit.
— Vă rog, domnule, aş vrea să vă spun ceva, dacă se poate. Înăuntru,
domnule.
Doctorul se întoarse şi intră din nou în casă, împreună cu majordomul
înspăimântat.
— Ce s-a întâmplat, omule? Vino-ţi în fire.
— Aici, domnule, veniţi înăuntru.
Deschise uşa de la sufragerie. Doctorul intră. Rogers îl urmă şi închise
uşa după el.
— Ei, spuse Armstrong, ce este?
Rogers tremura şi înghiţea într-una în sec.
— Se petrec lucruri, domnule, pe care nu le înţeleg, izbucni el.
— Lucruri? Ce lucruri? întrebă Armstrong.
— O să mă credeţi nebun, domnule... O să spuneţi că nu e nimic... Dar
trebuie să fie o explicaţie, domnule. Trebuie! Pentru că nu are nici un
sens...
— Ei, omule, spune-mi despre ce e vorba. Nu mai vorbi în şarade.
Rogers înghiţi iar:
— Despre figurinele acelea mici, domnule. Din mijlocul mesei...
Figurinele mici de porţelan. Erau zece cu toatele, domnule, zece, pot s-o
jur.
— Da, zece. Le-am numărat aseară la cină, se declară de acord
Armstrong.
Rogers se apropie de el:
— Exact, domnule. Aseară, când strângeam masa, n-am mai văzut
decât nouă, domnule. Mi s-a părut tare ciudat. Dar n-am zis nimic. Şi acum,
domnule, când am venit să fac curat — vă rog, uitaţi-vă cu ochii
dumneavoastră dacă nu mă credeţi. Sunt numai opt, domnule! Numai opt!
E nemaipomenit, nu-i aşa? Numai opt...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:31 AM | message # 7
Capitolul al şaptelea
I
După micul dejun, Emily Brent îi propusese Verei Claythorne să
meargă din nou până în punctul cel mai înalt al insulei şi să pândească
dacă nu vine barca. Vera se declară de acord.
Vântul se înteţise. Creste mici, albe, apăreau pe mare. În larg nu se vedeau
bărci de pescuit — şi nici urmă de barcă cu motor.
Satul Sticklehaven nu se vedea, numai dealul care-l mărginea; o
stâncă roşcată ţâşnită în afară ascundea golfuleţul propriu-zis.
— Omul care ne-a adus ieri părea un om serios, spuse Emily Brent. E
foarte ciudat într-adevăr că întârzie aşa de mult în dimineaţa asta.
Vera nu spuse nimic. Încerca să-şi înfrângă un crescând simţământ de
panică.
"Păstrează-ţi sângele rece, îşi spuse mânioasă. Frica nu-i în firea ta. Ai
avut totdeauna nervii foarte buni."
Apoi, cu voce tare:
— Aş vrea să vină. Eu... doresc să plec.
— Nu mă îndoiesc că o dorim cu toţii, spuse Emily Brent pe un ton sec.
— Totul e atât de extraordinar... pare fără nici o noimă, zise Vera.
Femeia în vârstă, de lângă ea, spuse cu vioiciune:
— Mi-e grozav de ciudă pe mine că m-am lăsat dusă atât de uşor.
Scrisoarea aceea e de-a dreptul absurdă, dacă o cercetezi bine. Dar când
am primit-o, n-am avut nici un fel de îndoieli — nici una.
— Îmi închipui, murmură mecanic Vera.
— Am procedat toţi ca nişte naivi, spuse Emily Brent.
Vera respiră adânc, înfiorată.
— Credeţi cu adevărat... ce-aţi spus la masă? întrebă ea.
— Fii ceva mai precisă, draga mea. La ce anume te referi?
Vera spuse pe un ton aproape şoptit:
— Credeţi într-adevăr că Rogers şi soţia lui i-au făcut seama acelei
doamne bătrâne?
Emily Brent se uită gânditoare spre mare. Apoi spuse:
— Personal, sunt aproape sigură. Dumneata ce crezi?
— Nu ştiu ce să cred.
— Totul vine în sprijinul acestei idei. Felul cum a leşinat. Iar bărbatul a
scăpat tava cu cafele, nu uita. Apoi, felul cum a povestit — nu suna veridic.
Oh, da, mă tem că au făcut-o!
Vera spuse:
— Arăta... de parcă i-ar fi fost frică şi de umbra ei! N-am văzut
niciodată o femeie care să pară atât de îngrozită... cred că o obseda...
Domnişoara Brent murmură:
— Mi-amintesc de un text care atârna în camera mea de copil. Fii sigur
că păcatul te va găsi. E foarte adevărat... Fii sigur că păcatul te va găsi.
Vera se clătină.
— Dar, domnişoară Brent... domnişoară Brent... în cazul acesta...
— Da, draga mea...
— Ceilalţi? Atunci ceilalţi?...
— Nu prea te înţeleg.
— Toate celelalte acuzaţii... au fost adevărate? Dacă e adevărat
despre Rogers...? Se opri, incapabilă să-şi exprime clar gândul care-i umbla
prin cap.
Fruntea Emily-ei Brent, care se încruntase, se lumină:
— A, înţeleg. Păi, uite-l pe acest domn Lombard. Singur recunoaşte că
a lăsat să moară douăzeci de oameni.
— Nu erau decât nişte băştinaşi...
— Albi sau negri — toţi sunt fraţii noştri, spuse tăios Emily Brent.
"Fraţii noştri negri — fraţii noştri negri, se gândi Vera. Ah, îmi vine să
râd. Sunt isterică. Nu mai sunt eu însămi..."
Emily Brent continuă pe gânduri:
— Desigur, unele acuzaţii erau exagerate şi chiar ridicole. Împotriva judecătorului,
de exemplu, care nu-şi făcea decât datoria de judecător. Şi a omului
care a lucrat la Scotland Yard. Sau în cazul meu.
Făcu o pauză şi apoi continuă:
— Fireşte, aseară, ţinând seama de împrejurări, nu puteam să spun nimic.
Nu era un subiect de discutat de faţă cu bărbaţii.
— Nu?
Vera asculta cu interes. Domnişoara Brent continuă calmă:
— Beatrice Taylor a fost la mine în slujbă. Nu era o fată cuminte — dar
asta am descoperit prea târziu. M-am lăsat dusă de nas. Avea purtări
frumoase, era foarte curată şi binevoitoare. Eram mulţumită de ea.
Bineînţeles, totul fiind doar cea mai curată ipocrizie! Era o fată uşuratică,
fără nici un fel de morală. Dezgustător! A trecut câtva timp până să aflu că
era, aşa cum spun ei, "la necaz". Făcu o pauză, iar nasul delicat i se încreţi
de dezgust. A fost o mare lovitură pentru mine. Părinţii ei erau oameni
cumsecade, care o crescuseră foarte sever. Sunt bucuroasă să spun că nu
i-au iertat purtarea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Vera uitându-se ţintă la domnişoara Brent.
— Fireşte că n-am mai ţinut-o un ceas sub acoperişul meu. Nimeni nu
va putea spune vreodată că am trecut cu vederea o purtare imorală.
— Ce s-a întâmplat... cu ea? Vocea Verei era răguşită.
— O creatură nenorocită! Nu i-a fost de ajuns un singur păcat de
conştiinţă — a făptuit altul şi mai grav. Şi-a luat viaţa.
— S-a omorât? şopti Vera îngrozită.
— Da, s-a aruncat în râu.
Vera se cutremură, uitându-se fascinată la profilul calm al domnişoarei
Brent. Spuse:
— Ce-aţi simţit când aţi aflat ce-a făcut? Nu v-a părut rău? Nu v-aţi reproşat
atitudinea?
Emily Brent se ridică drept în sus:
— Eu? N-aveam nimic să-mi reproşez.
— Dar dacă... asprimea dumneavoastră a împins-o la asta?
— Propriile-i acţiuni — păcatul ei — asta a împins-o, spuse hotărâtă Emily
Brent. Dacă s-ar fi purtat ca o tânără modestă, cuviincioasă, nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Îşi întoarse faţa spre Vera. Nu exista nici reproş, nici stinghereală în ochii
aceia: erau aspri şi siguri de dreptatea lor. Emily Brent stătea pe
culmea Insulei Negrului, învăluită în propria-i armură de virtute.
Fata asta bătrână, micuţă — nu-i mai părea ridicolă Verei.
Deodată i se păru înfricoşătoare.
II
Doctorul Armstrong ieşi din sufragerie şi veni din nou pe terasă.
Judecătorul stătea acum pe scaun, privind liniştit departe spre mare.
Lombard şi Blore erau în stânga, şi fumau în tăcere.
Ca şi înainte, doctorul ezită o clipă. Îşi opri ochii asupra judecătorului
Wargrave. Voia să se consulte cu cineva. Cunoştea mintea logică, pătrunzătoare
a judecătorului. Dar şovăia totuşi. Wargrave putea să aibă o minte
perspicace, dar era un om în vârstă. Armstrong simţea că în această
împrejurare e nevoie de un om de acţiune.
Se hotărî:
— Lombard, pot să-ţi vorbesc o clipă?
Philip tresări:
— Desigur.
Cei doi bărbaţi părăsiră terasa. Coborâră încet panta, în jos spre mare.
Când nu mai puteau fi auziţi, Armstrong zise:
— Aş vrea să-mi acorzi o consultaţie.
Lombard ridică sprâncenele:
— Dragă prietene, n-am nici un fel de cunoştinţe medicale.
— Nu, nu, mă refeream la situaţia generală.
— Oh, asta-i altceva!
Armstrong întrebă:
— Spune sincer, ce crezi despre situaţie?
Lombard reflectă o clipă. Pe urmă spuse:
— E destul de pasionantă, nu-i aşa?
— Care este părerea dumitale despre femeia aceea? Accepţi teoria lui
Blore?
Philip pufăi din ţigară, apoi spuse:
— E perfect plauzibilă — luată singură.
— Exact.
În glasul lui Armstrong se simţea uşurarea. Philip Lombard nu era un
prost. Îl auzi continuând:
— Adică, acceptând premisa că soţii Rogers au făptuit cu succes o
crimă la vremea aceea. Şi nu văd de ce n-ar fi scăpat de pedeapsă. Ce crezi
că au făcut exact? Au otrăvit-o pe bătrână?
Armstrong spuse rar:
— S-ar putea să fie mai simplu decât crezi. L-am întrebat azi-dimineaţă
pe Rogers de ce suferea această domnişoară Brady. Răspunsul lui a fost
edificator. Nu e nevoie să intru în detalii medicale, dar într-o anumită formă
a maladiei cardiace se foloseşte amylnitrita. Când se produce un atac, se
sparge o fiolă (de amylnitrită) şi i se dă să inhaleze. Dacă amylnitrita nu se
administrează — ei bine, consecinţele ar putea fi fatale.
— Ce simplu, spuse gânditor Philip Lombard. Trebuie să fi fost destul
de tentant.
Doctorul se declară de acord:
— Da, nimic mai uşor. Nu trebuia să faci rost de arsenic şi să-l administrezi
— nimic de făcut decât să nu-i dai medicamentul. Iar Rogers s-a grăbit
după aceea să aducă în toiul nopţii doctorul şi amândoi credeau că nimeni
n-o să ştie vreodată ceva.
— Şi chiar dacă ar şti cineva, tot nu s-ar putea dovedi niciodată nimic
împotriva lor, adăugă Philip Lombard. Se încruntă deodată: Desigur asta explică
multe.
— Iartă-mă, nu înţeleg, spuse Armstrong nedumerit.
— Vreau să spun... că explică Insula Negrului. Sunt crime care nu pot fi
imputate făptuitorilor. Ia-i pe soţii Rogers, de exemplu. Sau un alt exemplu,
bătrânul Wargrave — care şi-a comis crima în cadrul strict al legii.
— Crezi povestea asta? întrebă Armstrong.
— Da, o cred, zâmbi Philip Lombard. Wargrave l-a ucis în toată regula
pe Edward Seton, l-a ucis la fel de sigur ca şi cum i-ar fi înfipt pumnalul în
piept! Dar a fost destul de deştept s-o facă din scaunul de judecător, cu
perucă şi robă. Aşa că, în mod obişnuit, nu-i poţi reproşa mica lui crimă.
Un gând trecu deodată ca un fulger prin mintea lui Armstrong:
"Crimă la spital. Crimă pe masa de operaţie. În siguranţă — da, în
perfectă siguranţă!"
— ...De aici — domnul Owen; de aici — Insula Negrului, spunea Lombard.
Armstrong trase adânc aer în piept.
— Ajungem şi la asta. Dar scopul adevărat pentru care am fost adunaţi
toţi aici?
— Dumneata ce crezi? întrebă Philip Lombard.
Armstrong începu să vorbească precipitat:
— Să ne întoarcem o clipă la moartea acestei femei. Care sunt teoriile
posibile? Rogers a omorât-o fiindcă i-a fost teamă că o să-l dea de gol. A
doua posibilitate: şi-a pierdut curajul şi a găsit singură o ieşire.
— Sinucidere? întrebă Lombard.
— Nu eşti de părere?
— Da, ar fi putut să fie... da... dacă n-ar fi fost moartea lui Marston.
Două sinucideri în 12 ore e puţin cam prea greu de înghiţit. Şi dacă-mi spui
că Anthony Marston, un taur tânăr fără nervi şi creier, s-a înfricoşat pentru
că a omorât nişte copii şi în mod deliberat şi-a luat zilele, ei bine, nu pot
decât să râd! Şi chiar aşa — de unde a făcut rost de otravă? După câte am
auzit eu, cianura de potasiu nu e un lucru pe care îl porţi în buzunarul de la
vestă. Dar asta e meseria dumitale.
— Nici un om în toate minţile nu ţine la el cianură de potasiu, spuse
Armstrong. Doar dacă are de gând să prindă un roi de viespi.
— Grădinarul zelos sau moşierul, adică? În nici un caz Anthony Marston.
Mi se pare că cianura asta are nevoie de puţină explicaţie. Ori Anthony
Marston avea intenţia să-şi facă seama înainte de a veni aici şi atunci a
venit pregătit... ori...
— Ori? Glasul lui Armstrong suna nerăbdător.
Philip Lombard rânji :
— De ce mă faci s-o spun eu, când îţi stă pe limbă? Anthony Marston a
fost ucis, fără nici o îndoială.
III
Doctorul Armstrong respiră adânc:
— Şi nevasta lui Rogers?
Lombard spuse rar:
— Aş putea crede (cu greu, e-adevărat) în sinuciderea lui Anthony
Marston dacă n-ar fi nevasta lui Rogers. Aş putea crede (uşor) în
sinuciderea nevestei lui Rogers dacă n-ar fi Anthony Marston. Pot crede că
Rogers i-a făcut de petrecanie neveste-si — dacă n-ar fi moartea
neaşteptată a lui Marston. Dar ceea ce ne trebuie e o teorie în stare să
explice cele două morţi — care s-au succedat aşa de rapid.
— Aş putea să-ţi dau, poate, un ajutor în elaborarea unei teorii, spuse
Armstrong.
Şi repetă ce relatase Rogers despre dispariţia celor două figurine de
porţelan.
Lombard murmură:
— Da, nişte negri mici de porţelan... Erau precis zece, aseară la masă.
Şi acum, zici că sunt opt?
Doctorul Armstrong recită:
Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;
Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.
Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;
Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămar doar opt din ei.
Cei doi se priviră. Philip Lombard rânji şi aruncă ţigara:
— Prea se potriveşte al naibii de bine, ca să poată fi o coincidenţă! Anthony
Marston moare asfixiat, sau înecându-se, seara trecută, după cină,
iar madam Rogers s-a întrecut cu somnul.
— Şi atunci? spuse Armstrong.
Lombard îi luă vorba:
— Ei, atunci, încă un soi de negru. Negrul care şi-a băgat coada. Domnul
X! Domnul Owen! U. N. Owen! Un necunoscut nebun în libertate!
— Ah! Armstrong respiră uşurat. Va să zică, eşti de acord. Dar îţi dai
seama ce rezultă din toate astea? Rogers a jurat că nu mai e nimeni în
afară de noi, el, şi nevastă-sa pe insulă.
— Rogers greşeşte! Sau poate... minte!
Armstrong dădu din cap:
— Nu cred că minte. Omul e îngrozit. E scos din minţi de frică.
Philip Lombard fu de acord:
— N-a venit nici o barcă în dimineaţa asta. Se potriveşte exact. Micile
aranjamente ale domnului Owen ies din nou la iveală. Insula Negrului
urmează să fie izolată până ce domnul Owen îşi va isprăvi treaba.
Armstrong se îngălbenise.
— Îţi dai seama că... omul trebuie să fie un maniac furios!
Philip Lombard vorbi cu un sunet nou în glas:
— Un singur lucru l-a uitat, domnul Owen.
— Care?
— Insula asta nu e decât o stâncă goală. Ne va trebui puţin timp ca s-o
cercetăm. În curând o să-i dăm de urmă domnului U. N. Owen.
— Cred că e un lucru periculos, spuse doctorul Armstrong,
înfierbântându-se.
— Periculos? râse Philip Lombard. Cui i-e frică de lupul cel mare şi rău?
Eu voi fi periculos când am să pun mâna pe el!
— Ar fi bine să-l luăm şi pe Blore să ne ajute. Cred că e bun la nevoie.
Femeilor mai bine să nu le spunem nimic. Cât despre ceilalţi, generalul e un
ramolit, iar specialitatea bătrânului Wargrave este inactivitatea. Putem face
treaba doar noi trei.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:33 AM | message # 8
Capitolul al optulea
I
Pe Blore l-au convins uşor. A fost imediat de acord cu argumentele lor.
— Ceea ce mi-aţi spus despre figurinele alea de porţelan schimbă
totul. Ce nebun de legat! Mai e însă ceva. Nu credeţi că Owen o fi avut
ideea să facă această treabă printr-un locţiitor, ca să zic aşa?
— Explică-te, omule.
— Uite ce vreau să spun. După tărăboiul de aseară, tânărul Marston se
sperie şi se otrăveşte. Iar Rogers se sperie şi el şi îi face seama neveste-si.
Totul în conformitate cu planul lui U.N.O.
Armstrong clătină capul a îndoială. Nu trebuia uitată cianura.
Blore îi dădu imediat dreptate:
— Da, am uitat de cianură. Nu e ceva pe care să-l porţi în mod obişnuit
cu tine. Dar cum a ajuns în paharul lui?
— M-am gândit la asta, spuse Lombard. Marston a băut de câteva ori
aseară. În intervalul de timp dintre ultimul pahar şi cel dinainte, a fost o
pauză cam mare. În acest timp, paharul a rămas pe una din mese. Cred —
deşi nu sunt sigur — că se afla pe măsuţa de lângă fereastră. Fereastra era
deschisă. Cineva ar fi putut să verse cianură în pahar.
— Fără ca nici unul dintre noi să vadă? spuse neîncrezător Blore.
— Păi, eram cu toţii preocupaţi de altceva, spuse Lombard sec.
— E adevărat, vorbi rar Armstrong. Ne atacase pe toţi. Ne frământam,
ne agitam prin cameră. Discutam indignaţi, preocupaţi de problemele
noastre. Cred că cineva putea s-o facă...
Blore ridică din umeri.
— Fapt este că a făcut-o! Ei, şi acum, domnilor, să pornim. N-are nimeni,
din întâmplare, un revolver?
— Am eu, spuse Lombard şi îşi lovi buzunarul.
Blore făcu ochii mari. Spuse pe un ton prea făcut ca să fie natural:
— Totdeauna îl porţi cu dumneata?
— Aproape totdeauna. Am fost în câteva situaţii grele.
— Oh, spuse Blore şi adăugă: Ei bine, probabil că n-ai fost niciodată într-
o situaţie mai grea decât acum. Dacă pe insula asta se ascunde nu
nebun, probabil că are un întreg arsenal cu el ca să nu vorbim de cuţit sau
de pumnale.
Armstrong tuşi:
— S-ar putea să greşeşti aici, Blore. Mulţi nebuni ucigaşi sunt nişte oameni
foarte liniştiţi şi la locul lor. Oameni chiar plăcuţi.
— Nu cred ca ăsta să fie aşa, doctore Armstrong, spuse Blore.
II
Cei trei bărbaţi porniră în recunoaştere pe insulă.
Treaba se dovedi neaşteptat de simplă. La nord-vest, înspre coastă,
stâncile coborau netede drept în mare, într-o pantă abruptă.
Pe insulă nu se vedeau pomi şi erau doar câteva tufişuri. Cei trei
bărbaţi explorau terenul atent şi metodic, în sus şi în jos, ciocănind stâncile,
din punctul cel mai înalt până la marginea apei, cercetând cu grijă orice
fisură în vreo stâncă, pe unde s-ar fi putut intra într-o peşteră. Dar nu
existau peşteri. Mergând pe ţărm, ajunseră în cele din urmă la locul unde
generalul Macarthur şedea şi privea întinderea sărată. Era multă pace aici,
cu clipocitul valurilor care se spărgeau de stânci. Bătrânul stătea foarte
drept, cu ochii aţintiţi în depărtare.
Nu dădu nici o atenţie exploratorilor când aceştia se apropiară. Până la
urmă, cei trei se simţiră puţin stingheriţi.
"Nu e normal... parcă ar fi în transă sau aşa ceva", gândi Blore.
Îşi drese glasul şi spuse pe un ton cu care încerci să legi o conversaţie:
— V-aţi găsit un loc drăguţ, liniştit, domnule.
Generalul se încruntă. Aruncă repede o privire peste umăr şi spuse:
— Avem atât de puţin timp... atât de puţin. Trebuie să insist ca să nu
mă deranjeze nimeni.
Blore spuse binevoitor:
— Nu vă vom deranja. Nu facem decât turul insulei, ca să zicem aşa.
Ne întrebam, ştiţi, dacă nu se poate ascunde cineva pe aici.
Generalul se încruntă:
— Nu înţelegeţi nimic... nu înţelegeţi deloc. Vă rog să plecaţi.
Blore se retrase. Când îi ajunse pe ceilalţi doi, le spuse:
— E nebun... n-are rost să vorbim cu el.
— Ce spunea? întrebă Lombard puţin curios.
Blore dădu din umeri:
— Ceva despre lipsa de timp... şi că nu vrea să fie deranjat.
Doctorul Armstrong se încruntă. Murmură:
— Mă întreb...
III
Cercetarea insulei era practic terminată. Cei trei se aflau în punctul cel
mai înalt şi priveau spre ţărm. Nu se vedeau bărci în larg. Vântul se înteţea.
— Nu văd nici o barcă de pescuit, spuse Lombard, Şi vine furtuna. Ce
păcat că nu se poate vedea satul de aici! Am putea semnaliza sau face
ceva...
— Am putea aprinde un foc la noapte, spuse Blore.
— Nenorocirea e că totul a fost probabil prevăzut, se încruntă
Lombard.
— Cum adică?
— De unde să ştiu? O glumă, poate. În tot cazul, suntem izolaţi aici, şi
probabil că nu vor fi luate în seamă nici semnalele. S-ar putea ca sătenilor
să li se fi spus că e un rămăşag în joc. Vreo istorie din asta prostească, în
orice caz.
— Şi crezi că vor înghiţi asemenea snoavă? îşi exprimă Blore îndoiala.
Lombard spuse pe un ton sec:
— E mai uşor de crezut decât adevărul. Dacă li s-ar fi spus sătenilor că
insula va fi izolată până ce necunoscutul domn Owen îşi va omorî în linişte
toţi invitaţii — crezi că ar crede?
— Sunt momente când nu pot s-o cred nici eu însumi, vorbi doctorul
Armstrong. Şi totuşi...
Philip Lombard, arătându-şi într-un rânjet dinţii, spuse:
— Şi totuşi... Asta e! I-ai spus pe nume, doctore!
Blore privea jos în apă.
— Presupun că nu s-ar putea căţăra nimeni până aici.
Armstrong clătină din cap.
— Mă îndoiesc. E tare abrupt. Unde s-ar putea ascunde?
— S-ar putea să fie o scobitură în stâncă. Dacă am avea acum o barcă,
am putea înconjura insula.
— Dacă am avea o barcă, am fi cu toţii de mult spre ţărm, spuse Lombard.
— Asta-i adevărat.
— Am putea să ne asigurăm în privinţa stâncii, propuse deodată Lombard.
Nu e decât un loc unde ar putea exista o adâncitură — puţin mai la
dreapta, chiar aici jos. Dacă faceţi rost de o frânghie, mă puteţi lăsa pe
mine în jos ca să ne asigurăm.
Blore spuse:
— Am putea fi ca şi siguri. Deşi pare absurd — aşa cum se poate
observa... În fine, mă duc să văd dacă găsesc ceva.
O porni repede spre casă.
Lombard privea ţintă la cer. Norii începeau să se adune. Vântul se înteţea.
Aruncă o privire în lături spre doctorul Armstrong şi spuse:
— Eşti foarte tăcut, doctore. La ce te gândeşti?
Armstrong răspunse rar:
— Mă gândeam tocmai cât de nebun e bătrânul Macarthur...
IV
Vera nu-şi găsise locul toată dimineaţa. O evitase pe Emily Brent cu un
fel de aversiune înfiorată.
Domnişoara Brent îşi aşezase şi ea un scaun după colţul casei, ca să
nu fie în bătaia vântului. Stătea acolo şi croşeta.
De fiecare dată când se gândea la ea, Vera părea că vede o faţă palidă
înecată, cu iarbă de mare încurcată în păr... o faţă care fusese drăguţă
odată — obraznic de drăguţă poate — şi care era acum dincolo de milă sau
de groază.
Iar Emily Brent, senină, calmă şi sigură de dreptatea ei, stătea şi croşeta.
Pe terasa principală, judecătorul Wargrave se ghemuise într-un scaun.
Capul îi era bine vârât între umeri.
Când se uită la el, Vera văzu un om pe banca acuzaţilor — un tânăr
blond cu ochii albaştri şi o faţă zăpăcită, îngrozită. Edward Seton. Şi în
imaginaţie văzu mâinile bătrâne ale judecătorului punându-şi în cap tichia
neagră şi pronunţând sentinţa de condamnare la moarte...
După o vreme Vera porni încet în jos, spre mare. Merse spre capătul
cel mai îndepărtat al insulei, unde un bătrân stătea privind ţintă orizontul.
Generalul Macarthur se mişcă la apropierea ei. Întoarse capul — în privire
avea un amestec ciudat de întrebare şi înţelegere, care o făcu să
tresară. Se uită fix la ea câteva clipe.
"Ce ciudat! Parcă ar şti..." gândi fata.
— Ah, dumneata eşti! Ai venit... vorbi generalul.
Vera se aşeză jos lângă el. După o vreme întrebă:
— Vă place să staţi aici să vă uitaţi la mare?
El dădu uşor din cap:
— Da. E plăcut. E un loc bun de aşteptat, cred.
— De aşteptat? spuse Vera brusc. Dar ce aşteptaţi?
— Sfârşitul, spuse el blând. Dar cred că ştii asta, nu-i aşa? E adevărat,
nu-i aşa? Cu toţii aşteptăm sfârşitul.
— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea şovăind.
Generalul Macarthur spuse grav:
— Nici unul dintre noi nu va pleca de pe insulă. Ăsta e planul. O ştii
foarte bine. Ceea ce nu-nţelegi, poate, e uşurarea!
— Uşurarea? făcu mirată Vera.
— Da. Sigur, eşti foarte tânără... n-ai ajuns încă până aici. Dar vine! Binecuvântata
uşurare, când ştii că ai terminat cu toate — că nu mai trebuie
să porţi povara. O să simţi şi dumneata asta, odată...
— Nu vă înţeleg, spuse Vera răguşit.
Degetele i se frământau spasmodic. Simţi deodată că îi e frică de
ostaşul acesta bătrân, liniştit.
— Înţelegi, am iubit-o pe Leslie. Am iubit-o foarte mult... spuse el
gânditor.
— Leslie... era soţia dumneavoastră? întrebă Vera.
— Da, soţia mea... O iubeam... şi eram mândru de ea. Era atât de
drăguţă... şi de veselă... Tăcu o clipă, apoi urmă: Da, o iubeam pe Leslie.
De asta am făcut ce-am făcut.
— Vreţi să spuneţi... Vera se opri.
Generalul Macarthur dădu uşor din cap.
— N-are rost s-o mai neg acum... când o să murim cu toţii. L-am trimis
pe Richmond la moarte. Presupun că, într-un fel, a fost o crimă. Curios. Crimă...
iar eu am fost totdeauna un om supus legilor. Dar pe atunci nu părea
aşa. N-am regretat. "I se cuvine", mi-am spus. Dar pe urmă...
— Pe urmă? vocea Verei devenise aspră.
Generalul dădu din cap uşor. Părea nedumerit şi puţin amărât.
— Nu ştiu... nu ştiu. S-a schimbat totul... înţelegi. Nu ştiu dacă Leslie a
bănuit vreodată... Nu cred. Dar, vezi, n-am mai regăsit-o... Plecase parcă
departe... unde n-o mai puteam ajunge. Apoi a murit... şi am rămas
singur...
— Singur... singur... repetă Vera, iar ecoul îi răspunse dinspre stânci.
— Şi dumneata o să fii bucuroasă când va veni sfârşitul, îi spuse generalul
Macarthur.
Vera se ridică. Spuse deodată:
— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi!
— Eu ştiu, copila mea. Ştiu...
— Ba nu ştiţi. Nu înţelegeţi nimic...
Generalul Macarthur îşi întoarse din nou privirea spre mare. Părea că
uitase de prezenţa fetei în spatele lui.
Spunea foarte încet şi blând:
— Leslie...?
V
Când Blore se întoarse din casă cu o frânghie înfăşurată pe braţ, îl găsi
pe Armstrong unde îl lăsase, privind ţintă adâncurile.
Blore întrebă cu sufletul la gură:
— Unde e domnul Lombard?
Armstrong spuse cu nepăsare:
— S-a dus să-şi verifice o teorie. Se întoarce imediat. Ascultă, Blore,
sunt îngrijorat.
— Aş spune că suntem cu toţii.
Doctorul dădu nerăbdător din mână.
— Sigur... sigur. Nu mă refeream la asta. Mă gândesc la bătrânul
Macarthur.
— Ce-i cu el?
Doctorul Armstrong spuse necruţător:
— Noi căutăm un nebun. Ce-ai zice de Macarthur?
Blore întrebă cu îndoială în glas:
— Vreţi să spuneţi că el e criminalul?
Armstrong începu, gânditor:
— N-aş fi spus-o. Nici o clipă. Dar, desigur, nu sunt specialist în boli
mintale. Nici n-am avut o discuţie adevărată cu el... nu l-am studiat din
acest punct de vedere.
În glasul lui Blore se simţea nesiguranţa:
— Ramolit, da! Dar n-aş fi spus...
Armstrong oftă uşor, ca un om care îşi revine.
— S ar putea să ai dreptate! La dracu, trebuie să fie cineva ascuns pe
insulă. Uite, vine Lombard.
Legară frânghia cu grijă.
— O să cobor cât o să pot, spuse Lombard. Fiţi atenţi când o să
smucesc frânghia.
După câteva clipe, în vreme ce stăteau observând mişcările lui
Lombard, Blore spuse:
— Coboară ca o pisică, nu-i aşa?
Glasul îi suna ciudat.
— Aş zice că a făcut ceva alpinism în viaţa lui, spuse doctorul Armstrong.
— Poate.
După o tăcere, fostul inspector spuse iar:
— Dar e un tip ciudat. Ştiţi ce cred?
— Ce?
— E ceva putred în el.
— Cum adică? În glasul lui Armstrong se simţea îndoiala.
Blore mormăi ceva. Apoi spuse:
— Nu ştiu... exact. Dar n-aş avea încredere în el nici o clipă.
— Îmi închipui că a avut o viaţă aventuroasă, fu de părere doctorul
Armstrong.
— Pariez că unele din aventurile sale au rămas destul de ascunse,
spuse Blore.
După o pauză, continuă:
— Spune-mi, doctore, ai adus cu dumneata un revolver?
Armstrong îl privi uluit:
— Eu? Doamne fereşte! De ce aş fi făcut-o?
— Dar Lombard de ce şi-a adus?
— Obişnuinţa, presupun...
Armstrong nu părea prea sigur.
Blore pufni.
Şi deodată frânghia se smuci. Câteva clipe au fost foarte ocupaţi.
Imediat ce tensiunea slăbi, Blore spuse:
— Sunt obiceiuri şi obiceiuri! Domnul Lombard îşi ia cu el un revolver
în locuri pustii, foarte bine, şi un sac de dormit, şi o provizie de praf de
puşcă, fără îndoială! Dar obişnuinţa n-o să-l facă să aducă tot echipamentul
ăsta aici! Numai în cărţi oamenii poartă revolvere cu ei, aşa ca să se afle în
treabă.
Doctorul Armstrong dădu din cap încurcat.
Se aplecară şi urmăriră ce făcea Lombard. Căutarea lui era amănunţită
şi-şi dădură seama îndată — zadarnică. După o vreme apăru şi el pe marginea
stâncii. Îşi şterse fruntea transpirată.
— Ei! spuse el. Asta-i situaţia. Dacă nu e în casă, n-are unde să fie.
VI
Casa au cercetat-o uşor. Trecură întâi prin cele câteva dependinţe şi
apoi îşi îndreptară atenţia asupra clădirii propriu-zise. Au folosit şi metrul lui
Rogers, pe care l-au descoperit în bufetul din bucătărie. Dar nicăieri nu
existau ascunzători. Planul casei era simplu, fără nimic întortocheat — o
linie modernă, lipsită de ascunzişuri. Trecură întâi pe la parter. În timp ce
urcau spre etaj, prin fereastra de pe palier îl văzură pe Rogers ducând o
tavă cu cocteiluri pe terasă.
Philip Lombard spuse vesel:
— Minunat lucru e un servitor bun! Îşi vede de treabă cu o înfăţişare
impasibilă.
— Rogers e un majordom de prima clasă, trebuie s-o recunosc, îl lăudă
Armstrong.
— Şi nevastă-sa era o bună bucătăreasă, zise Blore. Masa de aseară...
Intrară în primul dormitor.
Cinci minute mai târziu, erau din nou pe palier. Nu se ascundea nimeni
— nici o ascunzătoare posibilă.
— E o scăriţă aici, spuse Blore.
— Duce la camera de serviciu, îl lămuri Armstrong.
— Trebuie să fie vreun ungher — sub acoperiş — pentru cazan,
rezervorul de apă, etc. E cel mai bun loc — şi singurul!
Şi cum stăteau acolo, auziră un zgomot de sus. Un pas uşor, furişat,
deasupra capului.
Îl auziră cu toţii. Armstrong îl strânse de braţ pe Blore. Lombard ridică
un deget în sus.
— Linişte... ascultaţi.
Pasul se auzi din nou... cineva se mişca încet, pe furiş, sus, deasupra
capului...
— E chiar în dormitorul lor, şopti Armstrong. În camera unde se află cadavrul
nevestei lui Rogers.
— Desigur! şopti şi Blore. Un loc mai bun n-ar fi putut să-şi găsească!
Cine s-ar fi dus să caute acolo? Şi acum... cât mai încet puteţi...
Se furişară hoţeşte sus.
Se opriră din nou pe micul palier din faţa camerei de serviciu. Da, era
cineva în cameră. Se auzea parcă un scârţâit slab înăuntru.
— Acum, şopti Blore.
Deschise uşa cu zgomot şi se repezi înăuntru, cu ceilalţi doi pe urmele
sale.
Toţi trei se opriră brusc.
În cameră era Rogers, cu braţele pline de haine.
VII
Blore a fost primul care şi-a revenit:
— Scuză-ne, Rogers. Am auzit mişcându-se cineva aici şi am crezut
că...
Se opri.
— Îmi pare rău, domnilor, se scuză Rogers. Tocmai îmi luam lucrurile.
Cred că n-o să spună nimeni nimic dacă o să stau şi eu într-una din camerele
de oaspeţi libere de la etajul de jos. Cea mai mică.
I se adresase lui Armstrong, care îi răspunse:
— Sigur. Sigur. Vezi-ţi de treabă...
Evita să se uite la forma acoperită de pe pat.
— Mulţumesc domnule, spuse Rogers, pe urmă ieşi din cameră cu
braţul plin de lucruri şi coborî scările spre etajul de jos.
Armstrong se duse spre pat şi ridicând cearceaful se uită la faţa
liniştită a moartei. De pe chipul ei teama dispăruse. Nu mai era decât
Vidul...
— Păcat că n-am cu mine ce-mi trebuie, regretă Armstrong. Aş vrea să
ştiu ce drog a fost.
Apoi se întoarse spre ceilalţi:
— Hai să isprăvim. Presimt că n-o să găsim nimic.
Blore se chinuia cu zăvoarele unei lucarne.
— Rogers ăsta se mişcă al naibii de repede. Acum câteva clipe era în
grădină. Nici unul nu l-am auzit urcând.
— Cred că de asta ne-am gândit că trebuie să fie un străin care umblă
pe aici, spuse Lombard.
Blore dispăru într-o întunecime adâncă. Lombard scoase o lanternă din
buzunar şi îl urmă.
Peste cinci minute trei oameni stăteau pe palier şi se priveau. Erau
murdari, plini de pânze de păianjen, iar feţele le erau posomorâte.
Nu se afla nimeni pe insulă în afară de ei opt.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:35 AM | message # 9
Capitolul al nouălea
I
Lombard vorbi rar:
— Va să zică ne-am înşelat... tot timpul. Am făurit un coşmar de superstiţii
şi închipuire, numai pentru că a existat coincidenţa celor doi morţi.
— Şi totuşi, ştii, argumentul e valabil, vorbi Armstrong grav. Ce dracu!
sunt doctor, ştiu ceva despre sinucideri. Anthony Marston nu era un tip care
să se sinucidă.
— Nu s-ar fi putut să fie un accident? întrebă Lombard cu îndoială.
Blore pufni, neconvins.
— Al dracului de ciudat accident, mormăi el. Făcu o pauză şi apoi
continuă: Cât despre femeia aceea... şi se opri.
— Nevasta lui Rogers?
— Da. S-ar putea, nu-i aşa, ca ăsta să fi fost un accident?
— Un accident? Cum adică? întrebă Lombard.
Blore arăta puţin încurcat. Faţa şi aşa congestionată i se înroşi şi mai
tare. Spuse, aproape lăsând să-i scape cuvintele:
— Ascultă, doctore, i-ai dat nişte narcotic... recunoşti?
Armstrong îl privi ţintă:
— Narcotic? Ce vrei să spui?
— Aseară. Dumneata singur ai spus că i-ai dat ceva de dormit.
— A, da... Un calmant inofensiv.
— Ce era, exact?
— O doză uşoară de trional. Un preparat complet inofensiv.
Blore se înroşi şi mai tare:
— Ascultaţi... ce să mai lungim vorba... nu i-ai dat cumva o doză prea
mare, ca să zic aşa?
— Nu înţeleg ce vrei să spui, vorbi doctorul Armstrong, furios.
— S-ar fi putut, nu-i aşa, să faci o greşeală? Lucruri dintr-astea se întâmplă
câteodată.
— N-am făcut nimic de felul acesta, replică tăios Armstrong. Insinuarea
e ridicolă.
După o clipă adăugă pe un ton rece, muşcător:
— Sau insinuezi că i-am dat intenţionat o doză prea mare?
— Ascultaţi aici, amândoi, spuse repede Philip Lombard. Nu trebuie să
vă pierdeţi capul. Ce-ar fi să nu ne mai azvârlim unul altuia acuzaţii?
Blore spuse deodată:
— N-am spus altceva decât că doctorul a făcut o greşeală.
Doctorul Armstrong făcu un efort să zâmbească şi rezultatul fu un
zâmbet cam strâmb.
— Doctorii nu-şi pot permite să facă greşeli de felul acesta, prietene.
— N-ar fi prima pe care aţi face-o... dacă ar fi să credem placa aceea
de patefon, spuse Blore apăsând asupra cuvintelor.
Armstrong păli. Furios, Philip Lombard se întoarse repede spre Blore:
— Ce rost are atacul ăsta? Suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Trebuie să
ne unim. Şi-n definitiv, ai parcă şi dumneata pe conştiinţă un mic jurământ
fals.
Blore făcu un pas înainte, cu pumnii strânşi. Spuse cu voce groasă:
— Jurământ fals? E o minciună murdară! Poţi încerca să-mi închizi gura,
domnule Lombard, dar sunt lucruri pe care vreau să le ştiu... şi unul dintre
ele se referă la dumneata!
Lombard ridică din sprâncene:
— La mine?
— Da, aş vrea să ştiu de ce ţi-ai adus un revolver cu dumneata dacă
veneai doar într-o vizită de agrement?
— Ai vrea, serios?
— Da, aş vrea, domnule Lombard.
Lombard spuse pe neaşteptate:
— Ştii, Blore, nu eşti chiar aşa de prost cum pari.
— Se poate. Ei, ce-i cu revolverul?
Lombard zâmbi:
— L-am adus fiindcă mă aşteptam să nimeresc într-o încurcătură.
— Aseară nu ne-ai spus asta, zise Blore, tot bănuitor.
Lombard dădu din cap.
— Te-ai ferit de noi? insistă Blore.
— Într-un fel, da, spuse Lombard.
— Ei, atunci, dă-i drumul.
Lombard vorbi rar:
— V-am lăsat să credeţi că am fost invitat aici ca toţi ceilalţi. Nu e
chiar adevărul adevărat. De fapt, am fost trimis aici de un evreu — Morris îl
cheamă. Mi-a oferit o sută de guinee ca să vin aici şi să fiu cu ochii în patru
— zicea că auzise de mine că aş fi un om de nădejde într-o situaţie dificilă.
— Ei? îl îmboldi Blore nerăbdător.
— Asta-i tot, încheie Lombard cu un rânjet.
— Bine, dar probabil că ţi-a mai spus şi altceva, se amestecă şi
doctorul Armstrong.
— O, nu, nu mi-a mai spus nimic. A fost mut ca un peşte. Puteam să
primesc sau să refuz — astea i-au fost cuvintele. Eram strâmtorat, aşa că
am primit.
Blore nu părea prea convins:
— De ce nu ne-ai spus toate astea aseară?
— Dragul meu... Lombard ridică din umeri. De unde era să ştiu că tocmai
seara trecută nu se va ivi situaţia pe care fusesem chemat s-o înfrunt?
Am rămas în umbră şi am spus o poveste care nu mă angaja deloc..
— Dar acum... gândeşti altfel? îl întrebă doctorul Armstrong cu
oarecare şiretenie.
Expresia feţei lui Lombard se schimbă. Devenise întunecată şi aspră.
— Da. Acum cred că sunt în aceeaşi situaţie cu toţi ceilalţi. Cele o sută
de guinee n-au fost decât momeala pe care domnul Owen a folosit-o ca să
mă prindă în capcană, alături de voi toţi.
Spuse rar:
— Pentru că suntem într-o capcană — pot s-o jur! Moartea nevestei lui
Rogers! A lui, Anthony Marston! Negrii care dispar de pe masa din
sufragerie! O, da, mâna domnului Owen se vede clar — dar unde naiba e
domnul Owen?
Jos, gongul sună solemn, chemându-i la prânz.
II
Rogers stătea lângă uşa sufrageriei. Când cei trei coborâră scările,
înaintă vreo câţiva paşi şi spuse cu voce joasă, prevenitoare:
— Sper să fiţi mulţumiţi de masă. Avem şuncă şi limbă rece, şi am fiert
nişte cartofi. Am pus şi brânză, şi biscuiţi, şi fructe conservate.
— Pare o masă foarte bună, îl asigură Lombard. Proviziile rezistă, deci?
— E multă mâncare, domnule — tot felul de conserve. Cămara e foarte
bine aprovizionată. E un lucru necesar, aş spune, domnule, pe o insulă
unde poţi rămâne izolat o perioadă considerabilă de timp.
Lombard dădu aprobator din cap.
În timp ce-i urma pe cei trei în sufragerie, Rogers murmură:
— Sunt îngrijorat că Fred Narracott n-a venit azi. Ciudat ghinion, aş zice.
— Da, spuse Lombard, ciudat ghinion... foarte bine zis.
Domnişoara Brent intră în cameră. Scăpase un ghem de lână şi
răsucea acum firul cu grijă.
Luând loc la masă, remarcă:
— Se schimbă vremea. Vântul bate destul de tare, iar valurile au
crestele albe.
Intră şi judecătorul Wargrave. Mergea cu pas rar, măsurat. Aruncând
pe sub sprâncenele-i stufoase priviri repezi celorlalţi ocupanţi ai sufrageriei,
spuse:—
Aţi avut, pare-se, o dimineaţă activă. În glasul lui se simţea o
plăcere puţin răutăcioasă.
Vera Claythorne intră grăbită. Respira puţin cam greu. Spuse repede:
— Sper că nu m-aţi aşteptat. Am întârziat?
— Nu eşti ultima. Nici generalul n-a venit încă, o linişti Emily Brent.
Se aşezară în jurul mesei.
Rogers se întoarse spre domnişoara Brent:
— Să încep să servesc, sau mai aşteptaţi?
— Generalul Macarthur e pe malul mării, spuse Vera. Nu cred că poate
să audă gongul de acolo. Ezită o clipă, apoi spuse: Pare puţin cam distrat...
azi.
— Cobor să-l anunţ că masa e gata, se oferi Rogers repede.
Doctorul Armstrong se ridică de pe scaun, spunând:
— Mă duc eu. Dumneavoastră ceilalţi puteţi începe masa.
Pe când ieşea din sufragerie, îl auzi pe Rogers spunând:
— Ce doriţi, doamnă, limbă rece sau şuncă?
III
După toate aparenţele, celor cinci oameni din jurul mesei le venea
greu să întreţină conversaţia. De afară se auzea vântul bătând în rafale
scurte, care se pierdeau apoi în depărtare.
Tremurând puţin, Vera zise:
— Vine furtuna.
Blore intră şi el în discuţie. Spuse pe un ton de conversaţie:
— Ieri, în trenul de Plymouth, era un bătrân care tot zicea că vine
furtuna. Grozav se mai pricep la vreme aceşti bătrâni lupi de mare.
Rogers se mişca în jurul mesei, adunând farfuriile murdare.
Deodată, cu farfuriile în mână, se opri. Spuse cu o voce ciudată,
îngrozită:
— Aleargă cineva...
Acum puteau să audă cu toţii paşii care alergau pe terasă.
În clipa aceea, ştiură — ştiură fără să le spună nimeni...
Ca printr-o înţelegere comună, se ridicară în picioare. Stăteau privind
spre uşă.
Doctorul Armstrong apăru, cu respiraţia tăiată.
— Generalul Macarthur...
— Mort! Cuvântul izbucni de pe buzele Verei.
— Da, mort... recunoscu Armstrong.
Se făcu o pauză — o pauză lungă.
Şapte oameni se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să-şi spună.
IV
Furtuna izbucni chiar când corpul bătrânului fu băgat în casă. Stăteau
cu toţii în hol. Ploaia a început să cadă cu trăsnete şi tunete.
În timp ce Blore şi Armstrong urcau pe scări cu povara, Vera
Claythorne se întoarse deodată şi intră în sufrageria pustie. Era aşa cum o
lăsaseră. Desertul stătea neatins pe bufet.
Vera se duse la masă. Peste câteva minute, când Rogers intră încet, o
găsi tot acolo. Tresări văzând-o. Privind-o întrebător, zise:
— Ah, domnişoară... tocmai venisem să văd...
Cu un glas aspru, care o surprinse chiar şi pe ea, Vera răspunse:
— Ai dreptate, Rogers. Uită-te şi dumneata. Sunt numai şapte...
V
Generalul Macarthur fusese întins în patul lui.
După ce-l mai examină o dată, Armstrong ieşi din cameră şi coborî. Îi
găsi pe toţi ceilalţi adunaţi în salon.
Domnişoara Brent croşeta. Vera Claythorne stătea în picioare lângă fereastră,
uitându-se la ploaia care şiroia. Blore se aşezase pe un scaun, cu
mâinile pe genunchi. Lombard se plimba agitat în sus şi-n jos. La celălalt
capăt al camerei, judecătorul Wargrave stătea în balansoar. Ochii-i pe
jumătate închişi se deschiseră când doctorul intră în cameră. Întrebă cu o
voce clară, pătrunzătoare:
— Ei, doctore?
Armstrong era foarte palid. Răspunse:
— Nu e vorba de un atac de cord sau de altceva în genul acesta.
Macarthur a fost izbit cu o măciucă sau cu ceva asemănător în moalele
capului.
Un murmur uşor se stârni în jur, dar vocea clară a judecătorului se ridică
din nou:
— Ai găsit arma cu care a fost lovit?
— Nu.
— Eşti totuşi sigur de cele spuse?
— Foarte sigur.
— Acum ştim exact cum stăm, spuse liniştit judecătorul Wargrave.
Nu mai exista nici o îndoială acum asupra celui care luase în mână întreaga
situaţie. Toată dimineaţa Wargrave stătuse ghemuit în scaun, pe
terasă, abţinându-se de la orice activitate evidentă. Acum lua conducerea,
cu uşurinţa firească — a unei îndelungi practici pline de autoritate. Nu
încăpea nici o îndoială, el era cel care prezida.
Dregându-şi vocea, spuse din nou:
— În dimineaţa aceasta, domnilor, în timp ce stăteam pe terasă, v-am
observat activitatea. Scopul dumneavoastră era absolut limpede. Cercetaţi
insula ca să daţi peste un ucigaş necunoscut?
— Exact, spuse Philip Lombard.
Judecătorul continuă:
— Aţi ajuns şi dumneavoastră, fără îndoială, la aceeaşi concluzie ca şi
mine — şi anume că moartea lui Anthony Marston şi a nevestei lui Rogers
n-a fost nici accident, nici sinucidere. Fără îndoială că aţi ajuns şi la o
oarecare concluzie cu privire la scopul pe care l-a urmărit domnul Owen
atunci când ne-a atras pe această insulă.
— E un nebun! Un lunatic, urlă Blore răguşit.
Judecătorul tuşi:
— Aproape sigur. Dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Preocuparea
noastră de bază e acum — să ne salvăm viaţa.
Armstrong spuse cu o voce tremurătoare:
— Nu e nimeni pe insulă, v-o spun. Nimeni!
Judecătorul îşi mângâia bărbia. Spuse uşurel:
— În sensul în care înţelegi dumneata, nu. Am ajuns la aceeaşi
concluzie dis-de-dimineaţă. Aş fi putut să vă spun că toate cercetările pe
care le faceţi vor fi zadarnice. Cu toate acestea, părerea mea categorică
este că domnul Owen (să-i zicem cu numele pe care şi l-a ales el însuşi)
este pe insulă. Fără doar şi poate. Dată fiind împrejurarea în care ne aflăm
şi care nu e, nici mai mult, nici mai puţin, decât o execuţie judecătorească
pentru nişte crime unde legea nu poate face nimic, nu există decât o
singură cale pe care acest plan să poată fi îndeplinit. Domnul Owen n-a
putut veni pe insulă decât într-un singur fel.
Acest lucru e limpede. Domnul Owen este unul dintre noi...
VI
— Oh, nu, nu, nu...
Vera a fost cea care izbucnise — într-un vaiet aproape. Judecătorul întoarse
spre ea o privire pătrunzătoare.
Spuse:
— Dragă domnişoară, nu e cazul să refuzăm a privi faptele în faţă.
Suntem cu toţii într-un pericol grav. Unul dintre noi e U.N. Owen. Şi nu ştim
care. Dintre cele zece persoane venite pe această insulă, trei sunt
absolvite. Anthony Marston, nevasta lui Rogers şi generalul Macarthur sunt
în afara oricărei bănuieli. Rămân şapte. Dintre aceştia şapte, unul este,
dacă pot să mă exprim aşa, un fals negru mititel.
Făcu o pauză şi privi în jur:
— Sunteţi cu toţii de acord?
— E fantastic — dar cred că ai dreptate, spuse Armstrong.
— Nu e nici o îndoială, se declară de acord şi Blore. Şi dacă... dacă
vreţi să ştiţi... am o idee foarte bună...
Cu un gest brusc, judecătorul Wargrave îl opri şi spuse liniştit:
— O să ajungem îndată acolo. Pentru moment, tot ce vreau să
stabilesc este dacă suntem toţi de acord cu faptele.
Emily Brent, care continua să croşeteze spuse:
— Argumentele dumitale par logice. Sunt de acord că unul dintre noi e
posedat de diavol.
— Nu pot să cred... Nu pot... murmură Vera.
Wargrave se întoarse spre Lombard:
— Dumneata?
— De acord, domnule, cu totul de acord.
Judecătorul dădu satisfăcut din cap:
— Atunci, haideţi să examinăm dovezile. Pentru început, există vreun
motiv pentru a suspecta pe cineva în mod special? Domnule Blore, parcă
voiai să spui ceva.
Blore respira greu:
— Lombard are un revolver. Nu a spus adevărul... aseară. A recunoscut-
o singur.
Philip Lombard zâmbi dispreţuitor:
— Cred că e cazul să mai explic o dată.
Ceea ce şi făcu, scurt şi succint.
— Dar cu ce poţi să dovedeşti? întrebă tăios Blore. Ai ceva care să-ţi
întărească povestea?
Judecătorul tuşi.
— Din nefericire, spuse el, suntem cu toţii în aceeaşi situaţie. Nu există
decât cuvântul nostru pe care ne putem bizui.
Se aplecă puţin:
— Nici unul dintre dumneavoastră nu şi-a dat încă seama de situaţia
specială în care ne aflăm. După mine, nu există decât un singur mod de a
acţiona şi pe care putem să-l adoptăm. Există cineva pe care îl putem
absolvi categoric de bănuială, pe baza unor dovezi aflate în posesia
noastră?
Doctorul Armstrong spuse repede:
— Sunt un profesionist bine cunoscut. Însăşi ideea că pot fi bănuit de...
Din nou, un gest al mâinii judecătorului îl opri pe vorbitor înainte de a
termina ce avea de spus. Judecătorul Wargrave rosti cu vocea sa liniştită şi
clară:—
Şi eu sunt o persoană bine cunoscută! Dar, dragul meu domn, asta
nu dovedeşte nimic! Se cunosc cazuri de doctori care au înnebunit. Şi de judecători.
Şi de, adăugă uitându-se la Blore — poliţişti!
— În orice caz, cred că femeile ar trebui scoase din cauză, fu de părere
Lombard.
Judecătorul îşi înălţă sprâncenele. Spuse pe tonul acid, pe care tribunalul
îl cunoştea atât de bine:
— Trebuie să înţeleg de aici că, după părerea dumitale, femeile nu
sunt supuse maniei omuciderii?
Lombard spuse iritat:
— Fireşte că nu... Dar totuşi, pare cu greu posibil...
Se opri. Judecătorul Wargrave, cu aceeaşi voce subţire, acidă, se
întoarse spre Armstrong:
— Crezi, doctore Armstrong, că o femeie ar fi fost în stare, din punct
de vedere fizic, să dea lovitura care l-a omorât pe bietul Macarthur?
Doctorul răspunse calm:
— Fără nici o îndoială că da... având un instrument potrivit, cum ar fi
un baston de cauciuc sau o măciucă.
— Ar fi fost nevoie de un efort excesiv?
— Deloc.
Judecătorul Wargrave îşi răsuci gâtul de iască, apoi vorbi rar:
— Celelalte două morţi au fost provocate prin administrarea de
otrăvuri. Or — şi aici nimeni nu poate să mă contrazică — asta poate şi un
copil.
— Ce prostie! ţipă Vera furioasă.
Ochii judecătorului se întoarseră încet până se opriră asupra ei. Era privirea
lipsită de patimă a cuiva de multă vreme obişnuit să cântărească
omenirea în balanţă...
Vera gândi: "Se uită la mine ca la un specimen... Şi — gândul o surprinse
— nu mă place prea mult!"
Pe un ton măsurat, judecătorul spunea:
— Dragă domnişoară, te rog încearcă să-ţi stăpâneşti simţămintele. Nu
te-am acuzat.
Se înclină spre domnişoara Brent:
— Sper, domnişoară Brent, că nu sunteţi jignită de insistenţa mea că
toţi în egală măsură putem fi bănuiţi?
Emily Brent nu-şi întrerupse croşetatul. Nu se uită în sus. Spuse rece:
— Ideea de a fi acuzată că am luat viaţa aproapelui meu — şi încă a
trei — este, desigur, cu totul absurdă pentru oricine îşi cunoaşte cât de cât
caracterul. Dar apreciez faptul că suntem cu toţii străini unul faţă de altul şi
că în aceste circumstanţe nimeni nu poate fi scutit de bănuieli fără dovada
cea mai convingătoare. Există, aşa cum am mai spus, un diavol printre noi.
Judecătorul spuse:
— Atunci, suntem înţeleşi. Nu poate fi vorba de vreo absolvire numai
pe baza caracterului sau a situaţiei sociale.
— Ce facem cu Rogers? întrebă Lombard.
Judecătorul se uită la el fără să clipească:
— Cum adică?
— Ei bine, după părerea mea, Rogers pare să fie destul de bine scos
din cauză.
— Adevărat? Şi pe ce motive? vru să ştie judecătorul.
— Nu are cap — asta-i una. Iar cealaltă — nevastă-sa a fost una dintre
victime.
Sprâncenele judecătorului se ridicară din nou:
— Pe vremea mea, tinere, câţiva oameni au fost aduşi în faţa judecăţii
sub acuzaţia de a-şi fi omorât nevestele — şi au fost găsiţi vinovaţi.
— O! Sunt de acord. Uciderea soţiei e perfect posibilă — aproape
firească, hai, să zicem! Dar nu în acest caz! Pot să cred că Rogers şi-a
omorât nevasta de teamă că aceasta, prea slabă, ar putea să-l dea de gol,
sau fiindcă n-o mai plăcea, sau fiindcă dorea să-şi ia una mai tânără şi mai
drăguţă. Dar nu pot să mi-l închipui pe acest dement domn Owen împărţind
o dreptate aiurea şi începând cu propria-i nevastă pentru o crimă făptuită
de amândoi.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Dumneata iei drept dovezi toate cele auzite. Nu ştim dacă Rogers şi
nevastă-sa au conspirat să-şi omoare fosta stăpână. S-ar putea să fie vorba
de o declaraţie falsă, pentru a-l pune pe Rogers în aceeaşi situaţie cu noi.
Groaza de aseară a neveste-si s-ar putea explica prin certitudinea că
Rogers nu e sănătos la minte.
— Bine; să fie cum zici dumneata, acceptă Lombard. U. N. Owen e unul
dintre noi. Fără nici o excepţie. Oricare dintre noi.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Aşadar, punctul meu de vedere este că nu există excepţii, pe
motive de caracter, poziţie sau probabilitate. Ceea ce trebuie să examinăm
acum este posibilitatea de a elimina una sau mai multe persoane pe bază
de fapte. Mai simplu: se află printre noi cineva care n-ar fi putut, sub nici o
formă, să administreze cianură lui Anthony Marston sau o doză prea mare
de somnifere nevestei lui Rogers, şi care nu ar fi putut avea prilejul de a da
lovitura care l-a omorât pe generalul Macarthur?
Faţa greoaie a lui Blore se lumină. Se aplecă înainte.
— Ei, aşa da, domnule, spuse el. Asta e problema. Hai să vedem. În cel
priveşte pe tânărul Marston, nu cred că e ceva de făcut. S-a spus încă de
aseară că cineva din afară i-a putut turna ceva în pahar, înainte de a şi-l fi
umplut ultima oară. O persoană aflată în cameră ar fi putut face asta mai
uşor. Nu-mi amintesc dacă Rogers era în cameră, dar cu siguranţă că
oricare dintre noi ar fi putut-o face.
După o pauză, continuă:
— Să luăm acum cazul nevestei lui Rogers. Persoanele care se impun
evidenţei sunt bărbat-su şi doctorul. Oricare dintre ei ar fi putut face asta la
fel de uşor...
Armstrong sări în picioare. Tremura.
— Protestez... e absolut deplasat! Jur că doza pe care i-am dat-o femeii
era perfect...
— Doctore Armstrong!
Vocea calmă, acidă, era poruncitoare. Doctorul se opri cu un gest
brusc în mijlocul propoziţiunii. Vocea calmă şi rece continuă:
— Indignarea dumitale e foarte firească. Cu toate acestea, nu poţi să
nu recunoşti că faptele trebuie privite în faţă. Ori dumneata, ori Rogers aţi
fi putut administra cu cea mai mare uşurinţă doza fatală. Să luăm acum în
consideraţie situaţia celorlalte persoane prezente. Ce posibilitate am fi avut
eu, inspectorul Blore, domnişoara Brent, domnişoara Claythorne şi domnul
Lombard de a administra otrava? Poate fi vreunul dintre noi în întregime
absolvit? Făcu o pauză: Cred că nu.
Vera spuse mânioasă:
— N-am fost nici o clipă în apropierea bietei femei! Puteţi jura cu toţii
acest lucru.
Judecătorul Wargrave aşteptă o clipă, apoi spuse:
— Atât cât mă ajută memoria, faptele s-au petrecut după cum
urmează — vă rog să fiu corectat dacă greşesc. Nevasta lui Rogers a fost
ridicată pe canapea de Anthony Marston şi de domnul Lombard, iar
doctorul Armstrong a venit lângă ea. L-a trimis pe Rogers după brandy.
Ceea ce preocupa atunci pe toţi era problema de unde venea vocea pe care
tocmai o auzisem. Ne-am dus cu toţii în camera de alături, cu excepţia
domnişoarei Brent, care a rămas în camera asta — singură cu femeia
inconştientă..
În obrajii Emilyei Brent apărură pete. Se opri din croşetat.
— E o injurie!
Vocea calmă, necruţătoare continuă:
— Când ne-am întors apoi în cameră, dumneata, domnişoară Brent,
erai aplecată asupra femeii de pe sofa.
— Oare simpla omenie e o crimă?
— Nu fac decât să stabilesc faptele, preciză judecătorul Wargrave.
Apoi a intrat în cameră Rogers cu brandy-ul, în care, fireşte, ar fi putut
foarte bine să toarne ceva — înainte de a intra în cameră. Femeia a băut
puţin brandy şi curând după aceea, soţul ei şi doctorul Armstrong au ajutato
să se culce, iar doctorul Armstrong i-a dat un calmant.
— Aşa s-a întâmplat, spuse Blore. Absolut exact. Şi asta ne scoate din
joc pe judecător, pe domnul Lombard, pe mine şi pe domnişoara
Claythorne.
Vorbea tare şi se vedea limpede că jubilează. Ţintindu-l cu o privire
rece, judecătorul Wargrave murmură:
— Oare? Trebuie să luăm în consideraţie orice eventualitate posibilă.
— Nu înţeleg, tresări Blore.
Judecătorul Wargrave spuse:
— Sus, în camera ei, nevasta lui Rogers stătea culcată în pat.
Calmantul pe care i-l dăduse doctorul începuse să-şi facă efectul. Era
somnoroasă şi docilă. Să presupunem că în clipa aceea s-a auzit un ciocănit
la uşă şi cineva a intrat aducându-i, hai să spunem, o tabletă, sau nişte
picături cu mesajul: "Doctorul spune să luaţi asta." Credeţi măcar o clipă că
n-ar fi înghiţit ascultătoare, fără măcar să se gândească?
Se făcu tăcere. Blore îşi mişcă picioarele şi se încruntă. Philip Lombard
spuse:—
Nu cred nici o clipă această poveste. În afară de asta, nimeni dintre
noi n-a părăsit camera în care ne aflam, timp de câteva ceasuri după
aceea. A urmat moartea lui Marston şi restul...
Judecătorul spuse:
— Cineva ar fi putut să iasă din dormitor — mai târziu.
— Dar atunci ar fi fost Rogers acolo sus, obiectă Lombard.
Doctorul Armstrong se mişcă.
— Nu, spuse el. Rogers s-a dus până jos să facă curat în sufragerie şi în
cămară. Oricine ar fi putut urca atunci în dormitorul femeii, fără a fi văzut.
— Dar, doctore, interveni Emily Brent, femeia ar fi trebuit la acea
vreme să doarmă adânc sub influenţa narcoticului pe care i l-ai dat!
— După toate probabilităţile, da. Dar lucrul nu e cert. Până ce nu i-ai
prescris unui pacient de mai multe ori un medicament, nu poţi să ştii cum
reacţionează. Trebuie uneori să treacă mai mult timp până să-şi facă
efectul un calmant. E în funcţie de reacţia personală a pacientului faţă de
acel medicament.
— Asta o afirmi dumneata, doctore. Îţi convine — ei? îi spuse Lombard.
Din nou Armstrong se întunecă la faţă de mânie.
Şi iar vocea aceea rece, fără pasiune, îi opri cuvintele pe buze:
— Acuzaţiile reciproce nu duc la nimic. Faptele — de ele trebuie să ne
ocupăm. Sunteţi de acord, cred, că lucrurile s-ar fi putut petrece aşa cum
am spus eu. Admit că probabilitatea nu e prea mare; deşi din nou, depinde
de persoana respectivă. Apariţia domnişoarei Brent sau a domnişoarei
Claythorne într-o astfel de misiune n-ar fi produs nici o surpriză în mintea
pacientei. Fireşte că apariţia mea sau a domnului Blore, ori a domnului
Lombard ar fi fost neobişnuită — ca să nu spun mai mult — dar cred totuşi
că vizita ar fi fost primită fără a trezi vreo bănuială.
— Şi asta ne duce — unde? întrebă Blore.
VI
Mângâindu-şi buzele, judecătorul Wargrave spuse cu înfăţişarea sa
atât de inumană şi lipsită de pasiune:
— Ne-am ocupat de cea de a doua crimă şi am stabilit că nici unul
dintre noi nu poate fi complet absolvit de bănuială.
Făcu o pauză şi continuă:
— Ajungem acum la moartea generalului Macarthur, care s-a produs
azi dimineaţă. Rog pe oricine consideră că are un alibi să-l spună. În ceea
ce mă priveşte, voi declara că nu am un alibi valabil. Mi-am petrecut
dimineaţa stând pe terasă şi meditând asupra situaţiei speciale în care ne
aflăm cu toţii. Am stat pe scaunul acela de pe terasă toată dimineaţa până
a bătut gongul, dar au existat, îmi închipui, câteva intervale de timp când
nu m-a observat nimeni şi când aş fi putut să cobor spre mare, să-l omor pe
general şi să mă întorc la scaunul meu. Nu există decât cuvântul meu că nu
am părăsit terasa. În împrejurările de faţă, nu este de ajuns. Trebuie să
existe dovada.
— Eu am fost cu domnul Lombard şi cu doctorul Armstrong toată
dimineaţa, spuse Blore. Pot s-o confirme.
— Te-ai dus în casă după o frânghie, spuse doctorul Armstrong.
— Sigur, m-am dus. M-am dus drept în casă şi m-am întors imediat înapoi.
Ştiţi asta.
— Ţi-a trebuie cam mult timp...
Blore se înroşi:
— Ce dracu vrei să spui, doctore Armstrong?
— N-am spus decât că ai lipsit cam mult.
— A trebuit s-o găsesc, nu-i aşa? Nu poţi să găseşti un colac de
frânghie într-o clipă.
Judecătorul Wargrave întrebă:
— În lipsa inspectorului Blore, dumneavoastră doi aţi fost tot timpul
împreună?
Armstrong răspunse aprins:
— Sigur. Adică... Lombard s-a depărtat câteva clipe. Eu am rămas pe
loc.
Lombard spuse zâmbind:
— Am vrut să văd ce posibilitate există de a semnaliza prin heliograf
spre uscat. Voiam să găsesc locul cel mai bun. Am lipsit doar câteva clipe.
— Exact, aprobă Armstrong. Prea puţin ca să făptuiască o crimă, vă
asigur.
— S-a uitat vreunul dintre dumneavoastră la ceas? întrebă judecătorul.
— Nu.
— Nu aveam ceas, explică Philip Lombard.
Judecătorul spuse calm:
— Câteva clipe... O precizare prea vagă...
Se întoarse spre silueta ţeapănă care croşeta:
— Domnişoară Brent?
— M-am plimbat cu domnişoara Claythorne până în vârful insulei. După
aceea am stat pe terasă, la soare.
— Parcă nu te-am văzut acolo.
— Nu, eram după colţul casei, înspre răsărit, la adăpost de vânt.
— Şi ai stat acolo până la prânz?
— Da.
— Domnişoară Claythorne?
Vera răspunse fără greutate, cu o voce clară:
— Am fost cu domnişoara Brent la începutul dimineţii. După aceea am
hoinărit puţin. Apoi m-am dus spre mare şi am stat de vorbă cu generalul
Macarthur.
Judecătorul Wargrave o întrerupse:
— Cât era ceasul?
Pentru prima dată, Vera răspunse vag:
— Nu ştiu. Cam o oră înainte de prânz, cred... sau poate mai puţin.
— Era înainte de a fi vorbit noi cu el sau după? întrebă Blore.
— Nu ştiu. Era... era foarte ciudat, răspunse Vera tremurând.
— Cum adică era ciudat? dori să ştie judecătorul.
Vera spuse cu voce joasă:
— Spunea că o să murim cu toţii... spunea că aşteaptă sfârşitul. M-a...
m-a îngrozit...
Judecătorul dădu din cap:
— Ce ai făcut pe urmă?
— M-am întors înapoi spre casă. Apoi, chiar înainte de prânz, am ieşit
din nou şi m-am plimbat în sus, prin spatele casei. Am fost teribil de agitată
toată ziua.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia:
— Rămâne Rogers. Deşi mă îndoiesc că mărturia sa va adăuga ceva la
ceea ce ştim până acum.
Chemat în faţa "curţii", Rogers nu avu decât foarte puţine de spus.
Fusese ocupat toată dimineaţa cu treburile gospodăriei şi cu pregătirea
mesei. A-dusese cocteiluri pe terasă înainte de masă şi apoi se dusese sus
să-şi mute lucrurile din mansardă în altă cameră. Nu se uitase pe fereastra
niciodată în timpul dimineţii şi nu văzuse nimic care ar fi putut avea vreo
legătură cu moartea generalului Macarthur. Putea să jure că fuseseră opt
figurine de porţelan pe masa din sufragerie, când a aranjat masa pentru
dejun.
Când Rogers termină ce avea de spus, se făcu o pauză.
Judecătorul Wargrave tuşi, dregându-şi glasul.
Lombard murmură către Vera Claythorne:
— Urmează tragerea concluziilor...
Judecătorul începu:
— Am cercetat împrejurările în care s-au petrecut cele trei crime — cât
de bine ne-a stat în putinţă. Deşi în unele cazuri probabilitatea exclude implicarea
unora, nu putem afirma totuşi cu hotărâre că vreo persoană poate
fi considerată ca absolvită de orice complicitate. Îmi reafirm convingerea
fermă că din cele şapte persoane adunate în această cameră, una este un
criminal periculos şi probabil dement. Nu avem nici o dovadă cu privire la
identitatea respectivei persoane. În această conjunctură, tot ce putem face
este să discutăm ce măsuri putem lua pentru a intra în legătură cu cei de
pe ţărm şi a cere ajutor, iar în cazul când acesta întârzie (ceea ce este
foarte posibil datorită stării timpului), ce măsuri trebuie să luăm ca să ne
aflăm în siguranţă.
V-aş ruga pe toţi să vă gândiţi la aceasta cu atenţie şi să-mi daţi orice
sugestii vă vin în minte. Între timp, vă previn pe toţi să fiţi în gardă. Până acum,
ucigaşul a avut o sarcină uşoară, întrucât victimele nu bănuiau nimic.
De acum înainte, e datoria noastră să suspectăm pe fiecare dintre noi. Paza
bună trece primejdia rea. Evitaţi orice risc şi fiţi cu ochii-n patru. Asta-i tot.
Philip Lombard murmură încetişor:
— Onorata curte se retrage...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:37 AM | message # 10
Capitolul al zecelea
I
— Crezi ceva din toate astea? întrebă Vera.
Stătea cu Philip pe pervazul ferestrei din salon. Afară ploua cu găleata,
iar vântul vâjâia în rafale puternice, care se loveau de geamuri.
Philip Lombard îşi plecă uşor capul într-o parte înainte de a-i răspunde.
Apoi spuse:
— Vrei să spui dacă cred că bătrânul Wargrave are dreptate când
spune că e unul dintre noi?
— Da.
— E greu de hotărât. Logic, ştii, are dreptate, şi totuşi...
Vera îi luă vorba din gură:
— Şi totuşi, pare de necrezut!
Philip Lombard făcu o strâmbătură:
— Toată povestea e de necrezut! Dar, după moartea lui Macarthur, nu
mai încape nici o îndoială. Nu mai e vorba acum de accidente sau
sinucideri. E precis crimă. Trei crime până acum.
Vera se-nfioră:
— E ca într-un coşmar. Şi tot nu cred că astfel de lucruri se pot întâmpla!
— Ştiu, spuse el cu înţelegere. Imediat se va auzi o bătaie în uşă, te vei
trezi şi vei lua ceaiul de dimineaţă.
— O, cum aş vrea să fie adevărat!
Philip Lombard spuse grav:
— Da, dar nu se va întâmpla aşa. Suntem cu toţii în acest coşmar! Şi
trebuie să fim cu multă băgare de seamă de acum înainte.
Vera spuse, coborând glasul:
— Dacă... dacă este unul dintre ei... cine crezi că e?
Philip Lombard rânji deodată:
— Trebuie să înţeleg că ne-ai exclus pe noi doi? E perfect. Eu ştiu
foarte bine că nu sunt ucigaşul şi nu te văd nici pe dumneata, Vera, ca o
persoană dezechilibrată. Pari să fii una dintre cele mai sănătoase şi mai
tefere fete pe care le-am întâlnit. Mi-aş pune reputaţia în joc că eşti
întreagă la minte.
Cu un zâmbet cam strâmb, Vera spuse:
— Mulţumesc.
— Ei, şi acu, domnişoară Claythorne, nu-mi întorci complimentul?
Vera ezită o clipă, apoi spuse:
— Ai recunoscut, îţi aminteşti, cred, că pentru dumneata viaţa
omenească nu e ceva sfânt, totuşi nu te pot vedea ca... ca pe omul care a
pus să se înregistreze placa aceea de patefon.
— Exact. Dacă ar fi să comit una sau mai multe crime, aş face-o numai
pentru ceea ce aş putea scoate din ele. Acest masacru în masă nu e în obiceiul
meu. Bun, va să zică ne eliminăm pe noi şi ne concentrăm asupra
celor cinci tovarăşi de prizonierat. Care dintre ei este U. N. Owen? Ei bine,
ghicind aşa, fără absolut nimic pe care să mă bizui, aş vota pentru
Wargrave!
— Oh! Vera părea surprinsă. Se gândi câteva clipe şi apoi spuse: De
ce?
— Greu de spus exact. Dar, ca să încep cu ceva, e bătrân şi a prezidat
ani de zile curţi de judecată. Adică, s-a substituit lui Dumnezeu
Atotputernicul câteva luni în fiecare an. Asta ţi se poate urca la cap în cele
din urmă... Ajungi să te vezi atotputernic, cu puteri de viaţă şi moarte — şi
dacă creierul tău are o fisură, s-ar putea să vrei să faci un pas înainte şi să
devii Justiţiar, un fel de Judecător Extraordinar.
— Da, cred că e posibil... spuse rar Vera.
— Dar dumneata pentru cine votezi?
— Pentru doctorul Armstrong, răspunse ea fără nici o ezitare.
Lombard fluieră încet:
— Doctorul? Ştii, l-aş fi pus ultimul dintre toţi.
Vera dădu din cap:
— Oh, nu! Două dintre morţi au fost provocate prin otrăvire. Asta
indică mai degrabă un doctor. Şi apoi, nu poţi trece cu vederea că singurul
lucru pe care ştim absolut că l-a luat nevasta lui Rogers este somniferul dat
de el!—
Da, e adevărat, recunoscu Lombard.
Vera insistă:
— Dacă un doctor ar înnebuni, ar trebui să treacă mult timp până când
cineva ar începe să bănuiască. Şi apoi, doctorii lucrează prea mult, şi fac eforturi
prea mari...
— Da, dar mă îndoiesc că l-ar fi putut ucide pe Macarthur. N-ar fi avut
vreme în intervalul acela scurt cât l-am lăsat singur... nu... afară doar dacă
n-a fugit iepureşte până acolo şi înapoi, dar mă îndoiesc că e într-o formă
atât de bună ca să facă asta şi să nu arate nici un semn de oboseală.
— N-a făcut-o atunci. A avut mai târziu prilejul.
— Când?
— Când s-a dus să-l cheme pe general la masă.
Philip scoase din nou un fluierat uşor. Spuse:
— Aşa, va să zică crezi că a făcut-o atunci? Îţi trebuie mult sânge rece
pentru asemenea ispravă.
Vera spuse nerăbdătoare:
— Dar ce risca? Este singurul om de aici care are cunoştinţe medicale.
Poate declara sub jurământ că generalul era mort de o oră... şi cine-l poate
contrazice?
Philip se uită gânditor la ea.
— Ştii, spuse, nu-i o idee rea. Mă întreb...
II
— Cine este, domnule Blore? Asta vreau să ştiu: cine este?
Faţa lui Rogers era chinuită. Mâinile îi stăteau încleştate pe bucata de
piele de lustruit pe care o ţinea în mână.
Ex-inspectorul Blore expuse:
— Ehei, omule, tocmai asta e întrebarea!
— Unul dintre noi, a zis domnul judecător. Dar cine anume? Asta vreau
să ştiu. Cine e diavolul cu chip de om?
— Asta, spuse Blore, am vrea s-o ştim cu toţii.
— Dar aveţi o părere, domnule Blore, spuse Rogers cu şiretenie. Aveţi
o părere, nu-i aşa?
— S-ar putea să am, admise Blore. Dar asta nu înseamnă că ştiu ceva
sigur. S-ar putea să greşesc. Tot ce pot să spun e că, dacă am dreptate,
persoana în chestiune este un tip foarte stăpân pe sine... foarte, zău aşa.
Rogers îşi şterse fruntea de transpiraţie. Spuse răguşit:
— E ca într-un coşmar, asta e.
Blore rosti, uitându-se la el cu curiozitate:
— Dumneata ai vreo părere, Rogers?
Valetul dădu din cap şi vorbi răguşit:
— Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Şi asta mă scoate din minţi... de frică. Fiindcă
n-am nici o idee...
III
Doctorul Armstrong spuse cu violenţă:
— Trebuie să scăpăm de aici... trebuie... trebuie. Cu orice preţ!
Judecătorul Wargrave se uita gânditor pe fereastra salonului. Se juca
cu şnurul de la ochelari.
— Nu afirm, desigur, că m-aş pricepe să ghicesc cum va fi vremea,
spuse el. Dar aş spune că e foarte puţin probabil să ajungă aici o barcă —
chiar dacă s-ar cunoaşte situaţia în care ne aflăm — în mai puţin de 24 ore;
şi atunci, numai dacă stă vântul.
Doctorul Armstrong îşi lăsă capul în mâini şi gemu:
— Şi între timp, putem fi ucişi cu toţii în pat?
— Sper că nu, zise judecătorul Wargrave. Trebuie să luăm toate
precauţiile posibile pentru ca un asemenea lucru să nu se întâmple.
Doctorului Armstrong îi trecu prin minte că un bătrân ca judecătorul ţinea
mai mult la viaţă decât un tânăr. Se minunase adeseori de acest fapt în
cariera sa profesională. Uite-l pe el, mai tânăr cu vreo douăzeci de ani
decât judecătorul, şi totuşi cu un simţ de autoconservare mult inferior.
Judecătorul Wargrave se gândea: "Ucişi în pat! Doctorii ăştia sunt toţi
la fel — gândesc în clişee. O inteligenţă de duzină."
— Nu uita că sunt de pe acum trei victime, spuse doctorul.
— Desigur. Dar nu trebuie să neglijezi faptul că erau complet
nepregătiţi pentru atac. Noi suntem preveniţi.
Doctorul Armstrong spuse amar:
— Ce putem face? Mai devreme sau mai târziu...
— Cred, începu judecătorul Wargrave, că sunt câteva lucruri pe care le
putem face.
— N-avem nici măcar o idee cine ar putea fi...
Judecătorul îşi mângâie bărbia şi murmură:
— O, ştii, eu n-aş spune asta.
Armstrong îl privi ţintă:
— Vrei să spui că dumneata ştii?
Judecătorul Wargrave spuse prudent:
— Dacă-i vorba de dovezi concrete, aşa cum se cer la tribunal,
recunosc că n-am nici una. Dar mi se pare, revăzând întreaga afacere, că o
anumită persoană este indicată foarte clar. Da, aşa cred.
Armstrong se uită ţintă la el. Spuse:
— Nu înţeleg.
IV
Domnişoara Brent urcă sus în dormitor.
Îşi luă Biblia şi se aşeză lângă fereastră. O deschise. Apoi, după o clipă
de ezitare, o lăsă la o parte şi se duse spre măsuţa de toaletă. Dintr-un
sertar scoase un carnet cu coperţi negre.
Îl deschise şi începu să scrie:
S-a întâmplat ceva îngrozitor. Generalul Macarthur a murit. (Vărul lui e
căsătorit cu Elsie Macpherson.) Nu mai încape nici o îndoială că a fost
omorât. După dejun, judecătorul ne-a spus câteva lucruri foarte
interesante. E convins că ucigaşul e unul dintre noi. Asta înseamnă că unul
dintre noi e posedat de diavol. O bănuiam. Care dintre noi este? Toţi se
întreabă. Dar numai eu ştiu...
Stătu câtva timp nemişcată. Privirea îi deveni vagă şi ceţoasă. Creionul
îi juca ameţit între degete. Cu litere mari de tipar, tremurate şi risipite,
scrise:
NUMELE UCIGAŞULUI ESTE BEATRICE TAYLOR...
Închise ochii.
Deodată, cu o tresărire, se trezi. Se uită la carnet. Cu o exclamaţie
mânioasă, trase câteva linii peste literele inegale, strâmbe, ale ultimei
propoziţii.
Spuse cu glas şoptit:
— Am scris eu asta? Eu? Înseamnă că încep să înnebunesc...
V
Furtuna creştea. Vântul urla izbindu-se de casă.
Toată lumea era în salon. Stăteau îngrămădiţi cât mai aproape unul de
altul. Şi, pe furiş, se observau.
Când Rogers aduse tava cu ceai, tresăriră cu toţii. Rogers întrebă:
— Să trag perdelele? O să fie ceva mai plăcut.
Primind aprobarea, trase perdelele şi aprinse luminile. Camera păru
deodată mai veselă. Umbrele se mai risipiră. Sigur, până mâine furtuna o
să treacă şi o să vină cineva — o să vină o barcă...
— Turnaţi dumneavoastră ceaiul, domnişoară Brent? întrebă Vera Claythorne.
Femeia mai în vârstă răspunse:
— Nu, toarnă-l dumneata, draga mea. Ceainicul ăla e prea greu. Şi
mi-am rătăcit două gheme din lâna mea gri de croşetat. Sunt tare
necăjită...
Vera se duse spre masa de ceai. Se auzi zgomotul şi clinchetul voios al
porţelanului. Reveneau iarăşi la normal.
Ceai! Binecuvântatul ceai de după-amiază. Philip Lombard spuse ceva
hazliu. Blore răspunse. Doctorul Armstrong povesti o anecdotă. Judecătorul
Wargrave, care de obicei detesta ceaiul, sorbea încântat.
În această atmosferă relaxată apăru Rogers.
Era tulburat. Vorbi nervos, cam fără şir:
— Scuzaţi-mă, vă rog... dar ştie cineva... ce s-a întâmplat... cu
perdeaua de la baie?
Lombard ridică brusc capul:
— Perdeaua de la baie? Ce dracu vrei să spui, Rogers?
— Nu mai e, domnule, a dispărut. Am fost peste tot să trag toate
perdelele, iar cea din baie nu mai era acolo.
— Azi dimineaţă era acolo? întrebă judecătorul Wargrave.
— O, da, domnule!
— Ce fel de perdea era? se interesă Blore.
— Dintr-o pânză impermeabilă, de un roşu aprins, domnule. Se asorta
cu faianţa roşie.
— Şi a dispărut? întrebă Lombard.
— A dispărut, domnule.
Se priviră unii pe alţii.
Blore spuse greoi:
— Ei, şi la urma urmei, ce-i cu asta? E o nebunie... dar toate sunt aşa.
Oricum, n-are importanţă... Nu poţi să omori pe nimeni cu o perdea. Uită
povestea asta.
— Da, domnule. Mulţumesc domnule, spuse Rogers.
Ieşi închizând uşa în urma lui.
În cameră, vălul groazei se lăsase din nou.
Iar se observau unul pe altul pe furiş.
VI
Veni şi ora mesei. Mâncară, se strânse masa. Fusese o masă simplă,
mai ales din conserve.
Pe urmă, în salon, tensiunea era aproape prea mare ca să poată fi
suportată.
La ora nouă, Emily Brent se ridică în picioare.
— Mă duc să mă culc.
— Şi eu, spuse Vera.
Cele două femei urcară sus. Lombard şi Blore le însoţiră. Stând în
capul scărilor, cei doi bărbaţi le văzură intrând fiecare în camera ei şi
închizând uşa. Auziră zgomotul a două zăvoare trase şi a două chei
răsucindu-se în broască.
Blore spuse cu un rânjet:
— Nu mai e nevoie să le spui să-şi încuie uşa!
— Ei, cel puţin noaptea n-au de ce să se teamă, zise Lombard.
Începu să coboare şi celălalt îl urmă.
VII
După o oră, urcară să se culce şi cei patru bărbaţi. Urcară toţi, împreună.
Din sufragerie, unde aranja masa pentru dimineaţă, Rogers îi văzu urcând.
Îi auzi oprindu-se pe palierul de deasupra.
Apoi se auzi vocea judecătorului:
— Nu e nevoie, cred, domnilor, să vă sfătuiesc să vă încuiaţi uşa.
— Mai mult, puneţi chiar un scaun în faţa uşii. Există mijloace de a se
deschide uşile pe dinafară, spuse Blore.
— Dragul meu Blore, necazul cu dumneata e că ştii prea multe!
murmură Lombard.
Judecătorul spuse grav:
— Noapte bună, domnilor. Să ne vedem toţi cu bine dimineaţă!
Rogers ieşi din sufragerie şi se furişă puţin pe scări. Văzu patru siluete
intrând pe patru uşi, auzi răsucindu-se patru chei şi zgomotul a patru
zăvoare.
Dădu dlin cap.
— E în regulă, murmură.
Se înapoie în sufragerie. Da, totul era pregătit pentru dimineaţă. Ochii i
se opriră pe suportul de sticlă din mijlocul mesei şi pe cele şapte figurine de
porţelan.
Un rânjet brusc îi transformă faţa. Murmură:
— O să am grijă să nu mai facă nimeni vreo poznă în noaptea asta.
Traversând camera, încuie uşa de la cămară. Apoi, ducându-se spre
cealaltă uşă care da spre hol, o trase, o încuie şi puse cheia în buzunar. Pe
urmă, stingând luminile, se grăbi în sus pe scări spre noul lui dormitor.
Aici nu exista decât o singură posibilitate de ascunzătoare, şifonierul
cel mare, şi se uită în el imediat. Apoi, încuind uşa şi trăgând zăvorul, se
pregăti de culcare.
Îşi spuse:
"N-o să mai umble nimeni la negrii ăia în noaptea asta. Am avut eu grijă..."



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:39 AM | message # 11
Capitolul al unsprezecelea
I
Philip Lombard obişnuia să se trezească în zori. La fel se întâmplă şi în
dimineaţa aceea. Se ridică în cot şi ascultă. Vântul se mai potolise parcă,
dar sufla încă. Nu auzea căzând ploaia...
La ora opt, vântul bătea mai tare, dar Lombard nu-l auzea. Adormise
din nou.
La nouă şi jumătate stătea pe marginea patului uitându-se la ceas. Îl
duse la ureche. Apoi buzele i se desfăcură în acel zâmbet curios, ca de lup,
care-i era caracteristic.
Spuse foarte încet:
— Cred că e timpul să fac ceva.
La zece fără douăzeci şi cinci bătea la uşa încuiată de la camera lui
Blore. Acesta deschise cu prudenţă. Avea părul ciufulit şi ochii încă tulburi de
somn.
Philip Lombard spuse afabil:
— Ai dormit douăzeci şi patru de ore? Ei, asta arată că ai conştiinţa
curată.
— Ce s-a întâmplat? întrerupse Blore scurt.
Lombard răspunse:
— Te-a chemat cineva... sau ţi-a adus ceaiul? Ştii cât e ceasul?
Blore se uită peste umăr la un mic ceas de voiaj de lângă pat.
— Zece fără douăzeci şi cinci! N-ai crede că am putut să dorm atât.
Unde-i Rogers?
Philip Lombard spuse:
— Doar ecoul îţi răspunde: "Unde-i?"
— Ce vrei să spui? întrebă celălalt tăios.
— Vreau să spun că Rogers lipseşte. Nu e nici la el în cameră, nici în
altă parte. Nici ceainicul nu e pus, şi nici focul de la bucătărie aprins.
Blore înjură printre dinţi. Apoi rosti:
— Unde dracu poate să fie? Undeva pe insulă? Aşteaptă-mă să-mi pun
nişte haine. Vezi dacă ceilalţi ştiu ceva.
Philip Lombard aprobă. Trecu pe rând pe la uşile încuiate.
Pe Armstrong îl găsi treaz şi aproape îmbrăcat. Judecătorul Wargrave,
la fel ca şi Blore, a trebuit să fie trezit din somn. Vera Claythorne era
îmbrăcată. Camera Emilyei Brent era goală.
Grupul începu să caute prin casă. Camera lui Rogers, aşa cum spusese
Philip Lombard, era goală. Se vedea că în pat dormise cineva, iar briciul,
pămătuful şi săpunul erau ude.
— S-a trezit totuşi, spuse Lombard.
Vera vorbi încet, cu o voce pe care încerca s-o facă hotărâtă şi sigură:
— Nu crezi că se ascunde pe undeva... şi ne pândeşte?
— Dragă fată, sunt gata să cred orice despre oricine, îi spuse Lombard.
Sfatul meu e să stăm împreună până îl găsim.
— Trebuie să fie afară pe insulă, undeva, fu de părere Armstrong.
Blore, care se alăturase şi el grupului, îmbrăcat, dar tot nebărbierit,
spuse:—
Unde s-a dus domnişoara Brent? Asta e alt mister.
Dar chiar când ajunseră în hol, Emily Brent intră pe uşa din faţă. Avea
pe ea o haină de ploaie.
— Marea e la fel de furioasă. N-aş crede să poată porni azi vreo barcă,
le spuse ea.
— Ai hoinărit singură pe insulă, domnişoară Brent? o întrebă Blore.
Nu-ţi dai seama că e curată nebunie?
— Te asigur, domnule Blore, că am fost foarte atentă, spuse Emily
Brent.
Blore mormăi:
— L-ai văzut cumva pe Rogers?
Domnişoara Brent ridică sprâncenele.
— Rogers? Nu, nu l-am văzut în dimineaţa asta. De ce?
Judecătorul Wargrave, bărbierit, îmbrăcat şi cu dantura pusă, cobora
scările. Se duse spre uşa de la sufragerie, care era deschisă.
— Ha, a pus masa pentru micul dejun, după câte văd.
— Ar fi putut s-o facă aseară, spuse Lombard.
Intrară cu toţii în cameră, privind la farfuriile şi tacâmurile aranjate cu
grijă. La şirul de ceşti de pe bufet. La suportul de pâslă pregătit pentru cana
de cafea.
Vera fu prima care observă. Îl apucă pe judecător de braţ şi
strânsoarea degetelor ei atletice îl făcu pe bătrânul domn să se strâmbe de
durere.
— Negrii! Priviţi! urlă.
În mijlocul mesei erau numai şase figurine de porţelan.
II
Curând după aceea, îl găsiră şi pe Rogers.
Era în mica spălătorie din curte, unde se dusese să taie surcele pentru
focul din bucătărie. Avea încă în mână toporişca cea mică. Un topor mai
mare, mai greu, stătea rezemat de uşă, cu tăişul năclăit. Se potrivea prea
bine cu rana adâncă de la ceafa lui Rogers...
III
— E absolut limpede, spuse Armstrong. Ucigaşul s-a furişat probabil în
spatele lui, a rotit toporul o dată şi l-a pocnit în cap, în timp ce omul stătea
aplecat.
Blore presăra făină peste coada toporului, căutând amprente.
— Era nevoie de multă forţă, doctore? întrebă judecătorul Wargrave.
Armstrong spuse grav:
— Ar fi putut s-o facă şi o femeie, dacă asta vrei să spui.
Se uită repede în jur. Vera Claythorne şi Emily Brent se retrăseseră în
bucătărie...
— Fata ar fi putut-o face cu uşurinţă — e un tip atletic. Domnişoara
Brent pare destul de şubredă, dar genul ăsta de femeie are adesea multă
forţă musculară. Şi nu trebuie să uitaţi că toţi bolnavii mintali au o forţă de
nebănuit.
Judecătorul aprobă gânditor.
Blore se ridică în genunchi, suspinând:
— Nici o amprentă. Coada toporului a fost ştearsă după aceea.
Se auzi un hohot de râs — se întoarseră brusc. Vera Claythorne stătea
în curte. Striga din toate puterile cu o voce ascuţită, stridentă, zguduită
toată de hohote de râs:
— Sunt albine pe insula asta? Spuneţi-mi! Unde ne ducem după miere?
Ha! ha!
Se uitau la ea fără să înţeleagă. Părea că fata asta sănătoasă,
echilibrată, a înnebunit sub ochii lor. Continuă pe acelaşi ton strident,
nefiresc:
— Nu vă holbaţi aşa! Ca şi cum aţi crede că sunt nebună. Ce vă întreb
e destul de normal. Albine, stupi, roiuri, albine! Oh, nu înţelegeţi? N-aţi citit
poezia aceea idioată? E sus în fiecare dormitor... pusă acolo ca s-o studiaţi.
Am fi putut să înţelegem de la început dacă am fi avut minte. Şapte negri
mititei despicau surcele groase... Şi strofa următoare. O ştiu toată pe
dinafară, vă spun... Şase negri mititei se jucau c-un stup, netoţii... De-asta
întreb... sunt albine aici pe insulă?... Nu e caraghios?... Nu e al naibii de
caraghios?...
Începu din nou să râdă sălbatic. Doctorul Armstrong se apropie de ea.
Ridică mâna şi o lovi hotărât peste obraz.
Vera respiră greu, sughiţă... şi înghiţi. Rămase nemişcată o clipă, apoi
spuse:—
Mulţumesc... mă simt bine acum.
Glasul îi era din nou calm şi controlat — glasul unei profesoare de
sport energice.
Se întoarse şi, traversând curtea spre bucătărie, spuse:
— Domnişoara Brent şi cu mine o să vă pregătim micul dejun. Puteţi...
să aduceţi câteva surcele... ca să aprindem focul?
Pe obraz se vedeau urmele roşii ale mâinii doctorului.
În timp ce fata intra în bucătărie, Blore spuse:
— Ei, ai procedat cum trebuie, doctore.
Armstrong răspunse, scuzându-se parcă:
— Trebuia! Isteria ne mai lipsea acum.
— Nu e un tip isteric, spuse Philip Lombard.
Armstrong se declară de acord:
— O, nu. O fată bună, sănătoasă, cu mintea întreagă. Dar şocul acesta
brusc i s-ar putea întâmpla oricui.
Rogers tăiase câteva lemne înainte de a fi fost omorât. Le adunară şi
le duseră în bucătărie. Vera şi Emily Brent erau ocupate: domnişoara Brent
aprindea focul, Vera tăia slănina.
— Vă mulţumesc, spuse Emily Brent. Vom căuta să fim cât mai repede
gata... să zicem o jumătate de oră... sau trei sferturi de oră. Apa o să fiarbă
repede.
IV
Ex-inspectorul Blore îi spuse lui Philip Lombard cu glasul răguşit, scăzut:
— Ştii ce cred?
— Întrucât abia aştepţi să-mi spui, nu merită să mă ostenesc să
ghicesc.
Ex-inspectorul Blore nu era omul care să înţeleagă o aluzie fină.
Continuă greoi:
— A fost un caz în America. Un bătrân cu nevasta... amândoi omorâţi
cu un topor. În plină zi. Nimeni în casă, în afară de fiica lor şi de femeia de
serviciu. Cea din urmă, s-a dovedit, n-ar fi putut s-o facă. Fiica era o fată
bătrână, respectabilă. Părea de necrezut. Aşa de necrezut, încât au achitato.
Dar niciodată n-au găsit altă explicaţie. Făcu o pauză, apoi spuse: M-am
gândit la asta când am văzut toporul... şi pe urmă când, intrând în
bucătărie, am văzut-o atât de liniştită şi senină. Nici un semn de tulburare...
Fata... cu izbucnirea ei isterică... e ceva natural... la care te aştepţi... nu
crezi?—
Se poate, spuse laconic Philip Lombard.
Blore urmă:
— Dar cealaltă! Aşa de îngrijită şi mironosiţă... cu şorţul ăla... al
nevestei lui Rogers cred... spunând: "Micul dejun e gata într-o jumătate de
oră"... sau aşa ceva. Dacă vrei să ştii părerea mea, femeia asta e nebună
de legat! Multe fete bătrâne apucă pe drumul ăsta... vreau să spun, nu se
apucă de omorât pe scară largă, ci se cam scrântesc la cap. Din nefericire,
ea a apucat-o pe drumul acela. Manie religioasă... crede că e unealta lui
Dumnezeu... în sfârşit, ceva de acelaşi gen! Stă în camera ei... ştii... şi
citeşte Biblia.
Philip Lombard oftă şi spuse:
— Asta nu prea e o dovadă concludentă de dezechilibru mintal, Blore.
Dar Blore continuă, greoi şi perseverent:
— Şi pe urmă a fost afară... cu haina de ploaie... spunea că s-a dus să
se uite cum e marea.
Celălalt dădu din cap:
— Rogers a fost omorât în timp ce tăia lemne pentru foc — adică
imediat după ce s-a sculat. Domnişoara Brent n-ar fi avut nevoie să colinde
pe-afară câteva ceasuri după aceea. Dacă vrei să ştii ce cred eu, ucigaşul
lui Rogers a avut grijă să fie găsit în pat, sforăind.
— Dar nu înţelegi, domnule Lombard? Dacă femeia ar fi nevinovată, iar
fi frică să plece hoinărind de una singură. Ar face-o numai dacă ar şti că
n-are de ce să-i fie frică. Adică, dacă ea însăşi e criminalul.
— Da... e o idee la care nu m-am gândit.
Adăugă cu un rânjet uşor:
— Încântat că nu mă mai suspectezi.
Blore spuse cam jenat:
— Te-am bănuit pe dumneata la început... revolverul ăla... şi povestea
ciudată pe care ai spus-o... sau n-ai spus-o. Dar îmi dau seama acuma că
greşeam. Făcu o pauză şi continuă: Sper că nici dumneata nu mă crezi
vinovat.
Philip zise gânditor:
— S-ar putea să mă-nşel, fireşte, dar nu cred că ai destulă imaginaţie
pentru treaba asta. Tot ce pot spune e că dacă dumneata eşti criminalul,
eşti un actor straşnic şi îmi scot pălăria în faţa dumitale. Coborî vocea: Şi
acum, numai între noi, Blore, şi ţinând seama că probabil vom fi amândoi
nişte cadavre înainte de sfârşitul zilei de mâine — ce zici, ai dat atunci o
depoziţie falsă?
Blore se mişcă stânjenit de pe un picior pe altul. În cele din urmă
spuse:—
Se pare că acum nu mai are nici o importanţă. Ei bine, da, Landor
era complet nevinovat. Banda m-a mituit... şi l-am trimis la răcoare. Bagă
de seamă, n-aş recunoaşte...
— ...Dacă ar fi vreun martor, sfârşi Lombard cu un rânjet. Rămâne doar
între noi doi. Ei, sper că ai scos ceva din treaba aceea.
— Nu atât cât s-ar fi cuvenit. Nişte ticăloşi, toată banda asta a lui Purcell!
Am fost totuşi avansat.
— Iar Landor a fost condamnat pe viaţă şi a murit în închisoare.
— Nu puteam să ştiu c-o să moară, nu-i aşa? întrebă Blore.
— Nu, ăsta a fost ghinionul dumitale.
— Al meu? Al lui, vrei să spui.
— Şi al dumitale. Deoarece se pare că, de pe urma acestei fapte, şi
viaţa dumitale urmează să fie scurtată într-un chip neplăcut.
— A mea? Blore îl privi ţintă. Crezi că am să-l urmez pe Rogers şi pe
ceilalţi? Nu-s eu ăla! Mă păzesc foarte bine, dacă vrei să ştii.
— Ei... nu-mi plac pariurile. Şi chiar aşa, dacă mori, n-o să-mi poţi plăti.
— Ascultă, domnule Lombard, ce vrei să spui?
Philip Lombard îşi arătă dinţii:
— Vreau să spun, dragă Blore, că după părerea mea n-ai nici o şansă.
— Ce?
— Lipsa dumitale de imaginaţie o să te facă o ţintă absolut sigură. Un
criminal cu imaginaţia lui U. N. Owen poate să te prindă-n cursă oricând va
voi el... sau ea...
Blore se înroşi. Întrebă furios:
— Dar dumneata?
Chipul lui Philip Lombard se înăspri, luând o expresie ameninţătoare.
— Eu am o imaginaţie destul de bună. Am fost în situaţii grele şi
înainte, şi am scăpat! Cred... nu vreau să spun mai mult, dar cred că o să
scap şi din asta.
V
Ouăle erau în tigaie. Vera, în timp ce prăjea pâinea, se gândea:
"De ce m-am purtat ca o isterică? A fost o greşeală. Fii calmă, draga
mea, calmă..."
Doar se lăudase întotdeauna cu echilibrul ei!
Domnişoara Claythorne a fost minunată... şi-a păstrat capul... a pornit
imediat înot după Cyril.
De ce se mai gândeşte acum la asta? Totul se terminase... se
sfârşise... Cyril se dusese la fund înainte de a ajunge ea la stâncă. Simţise
că o ia curentul şi o duce în larg... Se lăsase dusă de val... înotând liniştit,
plutind... până ce sosise barca, în cele din urmă...
O lăudaseră pentru curajul şi sângele ei rece...
Numai Hugo nu. Hugo doar se uitase la ea...
Doamne, cum o durea, chiar şi acum, să se gândească la Hugo...
Unde era? Ce făcea? Era logodit... însurat?
— Vera, se arde pâinea!
Vocea Emilyei Brent era aspră.
— Oh, iertaţi-mă, domnişoară Brent, aşa e. Ce proastă sunt!
Emily Brent ridică ultimul ou din grăsimea care sfârâia.
Punând o altă bucată de pâine la prăjit, Vera spuse uimită:
— Sunteţi minunat de calmă, domnişoară Brent.
Emily Brent răspunse, strângând buzele:
— Am fost crescută să nu-mi pierd capul şi să nu fac niciodată multă
zarvă.
Vera gândi mecanic:
"Înfrânată... de copil... Asta explică multe..."
Spuse:
— Nu vă e frică?
Făcu o pauză şi apoi adăugă:
— Sau nu vă pasă de moarte?
Moarte! Parcă un burghiu mic şi ascuţit pătrunse în masa solidă, îngheţată
din creierul Emilyei Brent. Să moară? Dar ea n-o să moară! Ceilalţi or
să moară... da... dar nu ea, Emily Brent. Fata asta nu înţelegea! Emilyei nu-i
era frică... nici unul din familia Brent nu era fricos. Toţi ai ei erau militari...
Înfruntau moartea fără să clipească. Duceau o viaţă dreaptă, la fel cum şi
ea, Emily Brent, dusese o viaţă dreaptă... Nu făcuse niciodată nimic de care
să-i fie ruşine... Aşa că, normal, ea n-o să moară...
"Domnul are grijă de oile lui... Să nu-ţi fie teamă de groaza morţii; nici
de săgeata care zboară ziua..." Era în plină zi acum, nu era nimic de
groază... "Nici unul dintre noi n-o să plece de pe insulă." Cine spusese asta?
Generalul Macarthur, sigur, al cărui văr se căsătorise cu Elsie Macpherson...
Lui părea că nu-i pasă. Părea... chiar... că-i convenea! Rău! Aproape un
păcat să simţi astfel. Unii oameni s-au gândit atât de puţin la moarte, încât
şi-au luat viaţa. Beatrice Taylor... Noaptea trecută o visase pe Beatrice... o
visase că era afară, îşi apăsa faţa de geam şi, gemând, cerea să fie lăsată
înăuntru. Dar Emily Brent n-a vrut s-o lase. Pentru că dacă ar fi lăsat-o, s-ar
fi întâmplat ceva îngrozitor...
Emily îşi reveni cu o tresărire şi văzu că Vera se uită la ea cam ciudat.
Spuse cu vioiciune:
— Totul e gata, nu-i aşa? Să ducem gustarea înăuntru.
VI
Micul dejun decurse într-o atmosferă stranie. Toată lumea era foarte
politicoasă.
— Mai doreşti puţină cafea, domnişoară Brent?
— Domnişoară Claythorne, o felie de şuncă?
— Încă o felie de pâine prăjită?
Şase oameni, toţi stăpâni pe ei, normali — în exterior.
Şi în interior? Gânduri care goneau în cerc ca nişte veveriţe în cuşcă...
"Ce urmează? Ce urmează? Cine? Care?"
"O să meargă? Mă îndoiesc. Dar merită să încerc. Dacă mai e vreme.
Doamne, dacă mai e vreme..."
"Manie religioasă, asta e... Deşi, dacă te uiţi la ea, cu greu poţi să
crezi... Dacă greşesc..."
"E o nebunie — totul e o nebunie. Înnebunesc. Gheme de lână care dispar...
perdeaua roşie... nu are nici un sens. Nu pot să pricep..."
"Ce prost, a crezut tot ce i-am spus. A fost uşor... Trebuie să fiu
prudent, totuşi, foarte prudent".
"Şase figurine de porţelan... numai şase... câte or să rămână până
deseară?..."
— Cine doreşte ultimul ou?
— Marmeladă?
— Mulţumesc, mai vreţi o felie de pâine?
Şase oameni, comportându-se normal la micul dejun...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:40 AM | message # 12
Capitolul al doisprezecelea
I
Masa se isprăvi.
Judecătorul îşi drese glasul. Spuse cu o voce clară, autoritară:
— Cel mai bine ar fi, cred, să ne întâlnim ca să discutăm situaţia. Să zicem
peste o jumătate de oră, în salon?
Toată lumea se declară de acord.
Vera începu să adune farfuriile. Spuse:
— O să strâng masa şi o să spăl vasele.
— O să vi le ducem noi în bucătărie, se oferi Philip Lombard.
— Mulţumesc.
Emlly Brent se ridică, dar se aşeză din nou.
— O, Doamne!
— S-a întâmplat ceva, domnişoară Brent? se interesă judecătorul.
Emily se scuză:
— Iertaţi-mă. Aş vrea s-o ajut pe domnişoara Claythorne, dar nu ştiu ce
am. Mă simt puţin ameţită.
— Ameţită? Doctorul Armstrong veni lângă ea: Destul de firesc. Şoc cu
întârziere. Pot să-ţi dau ceva ca să...
— Nu!
Cuvântul îi izbucni de pe buze ca o explozie.
Îi luă pe toţi pe neaşteptate. Doctorul Armstrong se înroşi tot.
Nu puteai să nu citeşti teama şi bănuiala în privirea ei.
— Cum doreşti, domnişoară Brent, spuse doctorul rigid.
— Nu vreau să iau nimic... absolut nimic. O să stau aici liniştită până
îmi trece ameţeala.
Terminară cu strânsul mesei.
— Mă pricep puţin la gospodărie, spuse Blore. Să-ţi dau o mână de ajutor,
domnişoară Claythorne?
— Mulţumesc, îi răspunse Vera.
Emily Brent rămase singură în sufragerie.
Un timp auzi un murmur slab de glasuri din bucătărie.
Ameţeala îi trecea. Era somnoroasă, ar fi putut adormi uşor.
Simţea un bâzâit în urechi — sau era un bâzâit adevărat?
"Parc-ar fi o albină... un bondar..." se gândi ea.
Imediat văzu şi albina. Se urca pe geam... Parcă Vera Claythorne
vorbise de albine în dimineaţa asta.
Albine şi miere...
Îi plăcea mierea. Miere în fagure, să ţi-o scoţi singură într-un săculeţ de
muselină. Pic, pic, pic...
Era cineva în cameră... cineva ud leoarcă şi de pe care curgea apă...
Beatrice Taylor, care ieşise din râu...
Trebuia doar să întoarcă privirea şi o vedea.
Dar nu putea să-ntoarcă capul...
Ce-ar fi să strige?...
Dar nu putea să strige...
Nu mai era nimeni în casă. Era complet singură...
Auzi paşi... paşi care se furişau uşor până în spatele ei. Paşii împleticiţi
ai fetei înecate...
În nări simţi un miros umed, umed şi rece...
Pe fereastră albina bâzâia — bâzâia...
Şi pe urmă simţi înţepătura.
Acul albinei pe gât...
II
Stăteau în salon şi o aşteptau pe Emily Brent.
— Să mă duc s-o chem? se oferi Vera Claythorne.
— O clipă, spuse Blore repede.
Vera se aşeză din nou. Toată lumea îl privi întrebător pe Blore, care
începu:
— Ascultaţi cu toţii aici, părerea mea: nu trebuie să-l căutăm pe
autorul tuturor acestor crime mai departe decât în sufragerie, în clipa asta.
Pot să jur că femeia e criminalul!
— Şi motivul?... Întrebă Armstrong.
— Manie religioasă. Ce spui, doctore?
— Perfect posibil. N-am nimic de zis. Dar, desigur, nu avem dovezi.
— Era foarte ciudată în bucătărie când pregăteam micul dejun, spuse
Vera. Ochii ei... Vera se cutremură.
— Nu poţi s-o judeci după asta, fu de părere Lombard. Cu toţii suntem
puţin tulburaţi acum.
— Mai e ceva, spuse Blore. E singura care n-a vrut să dea nici o
explicaţie în legătură cu acuzaţia de pe placa de patefon. De ce? Fiindcă navea
nici una.
Vera se mişcă pe scaun:
— Asta nu e chiar adevărat. Mi-a spus mie... după aceea...
— Ce ţi-a spus, domnişoară Claythorne? întrebă Wargrave.
Vera repetă povestea Beatricei Taylor.
— O poveste perfect sinceră, remarcă judecătorul Wargrave. Mie
personal nu mi-ar fi greu s-o accept. Spune-mi, domnişoară Claythorne,
părea să fie tulburată de un sentiment de vină sau de remuşcare pentru
atitudinea pe care o avusese?
— Câtuşi de puţin, spuse Vera. Nu părea deloc mişcată.
— Inimi de piatră, fetele astea bătrâne şi cinstite! Invidie, mai ales!
spuse Blore.
— E unsprezece fără cinci, remarcă judecătorul Wargrave. Cred că ar
trebui s-o invităm pe domnişoara Brent să ia parte la discuţia noastră.
Blore întrebă:
— Nu intenţionaţi să faceţi nimic?
— Nu văd ce am putea face, spuse judecătorul. Bănuielile noastre
sunt, pentru moment, numai bănuieli. O să-l rog, totuşi, pe doctorul
Armstrong să observe foarte atent purtarea domnişoarei Brent. Să mergem
acum în sufragerie.
O găsiră pe Emily Brent pe scaunul unde o lăsaseră. Din spate nu
văzură nimic ciudat, în afară de faptul că părea să nu-i fi auzit intrând în
cameră.
Şi apoi îi văzură faţa — congestionată, cu buzele vinete şi ochii ficşi.
— Dumnezeule, e moartă! exclamă Blore.
III
Vocea subţire, liniştită a judecătorului Wargrave spuse:
— Încă unul dintre noi absolvit... prea târziu!
Armstrong se aplecă deasupra moartei. Mirosi buzele, dădu din cap, se
uită la pleoape.
— Cum a murit, doctore? întrebă Lombard nerăbdător. N-avea nimic
când am lăsat-o aici!
Armstrong se uita atent la un semn pe partea dreaptă a gâtului.
Spuse:
— Asta e urma unei seringi hipodermice.
Dinspre fereastră se auzi un zumzăit. Vera strigă:
— Uitaţi-vă... o albină... un bondar. Amintiţi-vă ce vă spuneam
dimineaţă!
Armstrong spuse sever:
— Nu albina a înţepat-o! O mână omenească a ţinut seringa.
— Ce otravă a fost injectată? întrebă judecătorul.
— O cianură, presupun, răspunse Armstrong. Probabil cianură de potasiu,
ca şi la Anthony Marston. Probabil că a murit aproape imediat, prin asfixiere.
— Dar albina aceea? ţipă Vera. Să fie doar o coincidenţă?
Lombard spuse sumbru:
— O, nu, nu e coincidenţă! E tenta de culoare locală adusă de ucigaşul
nostru. E o fiară jucăuşă. Îi place să se ţină cât mai mult de blestemata
aceea de poezioară!
Pentru prima dată vocea îi era inegală, aproape stridentă, ca şi cum
până şi nervii lui, căliţi într-o lungă carieră plină de riscuri şi întâmplări
periculoase, cedaseră în cele din urmă.
Spuse cu violenţă:
— E o nebunie! Nebunie curată... suntem nebuni, nebuni cu toţii!
— Mai avem încă, sper, puterea de a raţiona, spuse calm judecătorul.
A adus cineva o seringă hipodermică aici în casă?
— Da, eu, spuse doctorul Armstrong, cu o voce nu prea sigură.
Patru perechi de ochi se aţintiră asupra lui. Îşi făcu singur curaj împotriva
bănuielii adânci, ostile din ochii lor. Spuse:
— Totdeauna călătoresc cu una la mine. Majoritatea doctorilor
procedează aşa.
Judecătorul Wargrave spuse calm:
— Foarte adevărat. Vrei să ne spui, doctore, unde e acum seringa
aceea?
— În valiza din cameră.
— Am putea, eventual, să controlăm.
Toţi cinci urcară sus — o procesiune tăcută.
Conţinutul valizei fu răsturnat pe podea.
Seringa hipodermică nu era nicăieri.
IV
Armstrong spuse furios:
— A luat-o cineva!
În cameră se aşternu tăcerea.
Armstrong stătea cu spatele la fereastră. Patru perechi de ochi îl fixau,
negri de bănuială şi acuzare. El se uita de la Wargrave la Vera şi repeta
neputincios — slab:
— Vă spun că a luat-o cineva.
Blore se uită la Lombard, care-i întoarse privirea.
— Suntem cinci în cameră, spuse judecătorul. Unul dintre noi e
criminalul. Situaţia este extrem de gravă. Trebuie să facem totul pentru a-i
proteja pe cei patru dintre noi care sunt nevinovaţi. Te rog, doctore
Armstrong, să-mi spui ce medicamente ai la dumneata?
— Am o cutioară cu medicamente aici. O puteţi examina. O să găsiţi
ceva pentru dormit — tablete de trional şi sulfonal — un pachet de
bromură, bicarbonat de sodiu, aspirină. Nimic altceva. Nu am cianură la
mine.—
Şi eu am nişte tablete de dormit — sulfonal cred, spuse judecătorul.
Presupun că sunt mortale... într-o doză suficient de mare. Dumneata, domnule
Lombard, ai un revolver.
— Şi ce dacă am? spuse îndârjit Philip Lombard.
— Atât numai. Propun ca provizia de medicamente a doctorului,
tabletele mele de sulfonal, revolverul dumitale şi tot ce mai există în
materie de medicamente sau arme de foc să fie adunate la un loc şi puse în
siguranţă. Iar după ce se face asta, să ne supunem fiecare unei percheziţii
— atât corporale cât şi a lucrurilor.
— Al naibii să fiu dacă renunţ la revolver! spuse Lombard.
Wargrave vorbi cu asprime:
— Domnule Lombard, eşti un tânăr bine făcut şi puternic, dar şi ex-inspectorul
Blore e un om cu un fizic puternic. Nu ştiu care ar fi rezultatul
unei lupte între voi, dar pot să-ţi spun atât: de partea lui Blore, ajutându-l
cât vom putea mai bine, vom fi şi noi, eu, doctorul Armstrong şi domnişoara
Claythorne. Îţi dai seama, cred, că dacă te gândeşti să te împotriveşti,
şansele dumitale vor fi destul de mici.
Lombard îşi azvârli capul pe spate. Îşi arătă dinţii aproape într-un
mârâit.
— Ei, foarte bine, atunci. Dacă totul era aranjat...
Judecătorul Wargrave dădu aprobator din cap:
— Eşti un tânăr cu judecată. Unde ţi-e revolverul?
— În sertarul mesei de lângă pat.
— Bun.
— Vi-l aduc.
— Cred că ar fi mai bine să venim cu dumneata.
Philip spuse cu un zâmbet care semăna şi mai mult cu un mârâit:
— Al naibii de bănuitor eşti, nu crezi?
O luară pe coridor până la camera lui Lombard.
Philip se duse la noptieră şi trase sertarul.
Apoi se dădu înapoi cu o înjurătură.
Sertarul noptierei era gol.
V
— Vă declaraţi satisfăcuţi? întrebă Lombard.
Se dezbrăcase până la piele şi fusese controlat meticulos (ca şi
camera) de ceilalţi trei bărbaţi. Vera Claythorne era afară, pe coridor.
Cercetările urmară metodic. Armstrong, judecătorul şi Blore se
supuseră pe rând controlului.
Cei patru ieşiră din camera lui Blore şi se apropiară de Vera. Judecătorul
fu cel care vorbi:
— Sper că înţelegi, domnişoară Claythorne, că nu putem face excepţii.
Revolverul acela trebuie găsit. Ai, presupun, un costum de baie la
dumneata?
Vera dădu din cap.
— Atunci, o să te rog să te duci în cameră, să-l pui şi să vii din nou aici.
Vera intră în cameră şi închise uşa. În mai puţin de un minut reapăru
într-un costum de baie strâmt, de mătase.
Wargrave aprobă din cap:
— Mulţumesc, domnişoară Claythorne. Acum, te rog să rămâi aici până
ce-ţi controlăm camera.
Vera aşteptă răbdătoare pe coridor până ce ieşiră. Pe urmă intră ea
înăuntru, se îmbrăcă şi se reîntoarse lângă ei.
Judecătorul spuse:
— Suntem acum siguri de un lucru. Nu există arme sau medicamente
otrăvitoare în posesia nici unuia dintre noi cinci. Ăsta e un punct bun. O să
punem acum medicamentele la loc sigur. Există, cred, un dulap pentru
argintărie în bucătărie, nu-i aşa?
— Foarte bine, dar cine o să ţină cheia? întrebă Blore. Presupun că
dumneata!
Judecătorul Wargrave nu răspunse.
Coborî în bucătărie şi ceilalţi îl urmară. Acolo se afla o lădiţă în care se
ţineau argintăria şi tacâmurile. După instrucţiunile judecătorului diferitele
medicamente au fost puse acolo şi încuiate. Apoi, tot la instrucţiunile lui
Wargrave, lădiţa a fost pusă în dulapul de bucătărie, pe care-l încuiară.
Judecătorul dădu cheia de la lădiţă lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap
lui Blore, spunându-le:
— Dumneavoastră doi sunteţi cei mai puternici ca fizic. Ar fi greu
pentru oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre
noi trei. Dacă cineva ar sparge dulapul... sau lădiţa... ar face zgomot... ar fi
greu să nu atragă atenţia.
Făcu o pauză, apoi urmă:
— O problemă serioasă ne stă în faţă. Ce s-a întâmplat cu revolverul
domnului Lombard?
— Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o ştie,
spuse Blore.
Lui Lombard nările îi păliră de furie.
— Tâmpitule, cap de bou ce eşti! Ţi-am spus că mi-a fost furat!
— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.
— Aseară. Era în sertar când m-am culcat... pregătit pentru orice eventualitate.
Judecătorul dădu din cap şi spuse:
— Cred că a fost luat azi-dimineaţă, în zăpăceala cu căutarea lui
Rogers, sau după ce a fost descoperit.
— Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să-l căutăm, spuse
Vera.
Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia.
— Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun rezultat. Ucigaşul
a avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cred că vom găsi uşor
revolverul.
Blore spuse deodată:
— Nu ştiu unde e revolverul, dar pariez că ştiu unde e altceva —
seringa hipodermică. Urmaţi-mă.
Deschise uşa de la intrare şi o luă în jurul casei.
La o mică distanţă de fereastra sufrageriei găsi seringa. Lângă ea era o
figurină de porţelan spartă — cel de al cincilea negru, spart.
Blore spuse satisfăcut:
— Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât-o, a deschis
fereastra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă şi a azvârlit-o şi pe
ea.
Nu erau amprente pe seringă. Fusese ştearsă cu grijă.
Vera spuse cu hotărâre:
— Acum, hai să căutăm revolverul.
— Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în timpul acesta, să avem
grijă să stăm împreună. Nu uitaţi că dacă ne despărţim, ucigaşul poate
să acţioneze.
Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniţă, dar fără rezultat.
Revolverul nu era nicăieri.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:42 AM | message # 13
Capitolul al treisprezecelea
I
"Unul dintre noi... unul dintre noi... unul dintre noi..."
Trei cuvinte, repetate la nesfârşit, imprimându-se ceas după ceas în
minţile înfricoşate ale celor cinci.
Cinci oameni — cinci oameni îngroziţi. Cinci oameni care se observau,
care nu-şi mai dădeau osteneala să-şi ascundă tensiunea nervoasă.
Acum, era doar puţină prefăcătorie — lipsea masca formală a
conversaţiei. Erau cinci duşmani, legaţi împreună printr-un instinct reciproc
de autoconservare.
Şi dintr-o dată, toţi începură să semene mai puţin a fiinţe umane.
Reveneau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave stătea ghemuit, ca o
bătrână, prudentă broască ţestoasă, nemişcat, cu ochii pătrunzători şi vioi.
Ex-inspectorul Blore părea şi mai greoi şi grosolan la înfăţişare. Avea
mişcările unui animal încet. Ochii îi erau congestionaţi, injectaţi. Avea un
aer de ferocitate şi stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolţită, gata să-şi
atace urmăritorii. Cât despre Philip Lombard, simţurile lui păreau mai
degrabă ascuţite decât adormite. Urechea îi reacţiona la cele mai mici
zgomote. Pasul îi era mai uşor şi mai iute, corpul suplu şi graţios. Şi zâmbea
adesea, arătându-şi dinţii lungi şi albi.
Vera Claythorne părea foarte liniştită. Mai tot timpul stătea ghemuită
într-un scaun. Ochii îi stăteau pironiţi în gol. Părea uluită. Parcă era o
pasăre care se izbise cu capul de geam şi fusese culeasă de o mână
omenească. Şi acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mişte,
sperând să se salveze prin imobilitate.
Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se frământa tot timpul, şi
mâinile îi tremurau. Îşi aprindea ţigară după ţigară, ca să le stingă aproape
imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forţată
la care îi silea situaţia. Din când în când izbucnea într-un torent de cuvinte
nervoase.
— N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Trebuie să existe ceva
— sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un
foc...?
— Pe vremea asta? spuse greoi Blore.
Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale intermitente. Răpăitul
deprimant al ploii aproape îi înnebunea.
Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau
cu toţii în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din
cameră; celelalte patru aşteptau până se întorcea a cincea.
— E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vremea se va
însenina. Atunci vom putea să facem ceva... să semnalizăm... să aprindem
un foc... să facem o plută... ceva!
Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodăcit:
— Chestiune de timp... de timp? Nu ne putem permite să aşteptăm. Navem
timp. O să murim cu toţii...
Judecătorul Wargrave spuse, şi vocea lui subţire şi clară era plină de o
hotărâre pătimaşă:
— Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.
Masa de prânz au luat-o la ora obişnuită — dar fără nici o formalitate
convenţională. Toţi cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare
provizie de conserve. Au deschis o conservă de limbă şi două de fructe. Au
mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în
salon — ca să stea acolo — să stea păzindu-se unul pe altul.
Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, febrile, bolnave...
"E Armstrong... s-a uitat acum la mine cu coada ochiului... are ochi de
nebun... e complet nebun... Poate nici nu e doctor... Asta e, desigur... E un
nebun, scăpat din casa vreunui doctor... care pretinde că e doctor... Asta e
adevărul... Să le spun?... Să ţip...? Nu, nu trebuie să-l pun în gardă... Şi pe
urmă, ştie să se poarte ca un om normal... Cât e ceasul?... Numai trei şi un
sfert!... O, Doamne, o să înnebunesc şi eu... Da, e Armstrong... Mă
pândeşte acum..."
"Pe mine n-o să mă prindă! Ştiu să-mi port de grijă... Am fost şi altă
dată în situaţii grele... Unde dracu e revolverul ăla?... Cine l-a luat?... Cine-l
are? Nimeni... ştim asta. Am fost toţi căutaţi... Nimeni nu poate să-l aibă...
Dar cineva ştie unde este..."
'"Fiecare e pe cale să-nnebunească... Cu toţii au să înnebunească... Le
e frică de moarte... tuturor ne e frică de moarte... Şi mie mi-e frică de
moarte... Da, dar asta nu opreşte moartea să vină... Dricul e la uşă,
domnule! Unde am citit asta? Fata... O s-o supraveghez. Da, o s-o
supraveghez pe fată..."
"Patru fără douăzeci... numai patru fără douăzeci... poate a stat
ceasul... Nu înţeleg... nu, nu înţeleg... Un astfel de lucru nu se poate
întâmpla... se întâmplă... De ce nu ne trezim? Să ne trezim — ziua Judecăţii
de apoi... nu, nu asta! Dacă aş putea gândi... Capul... se întâmplă ceva cu
capul... o să plesnească... o să crape... nu se poate întâmpla un astfel de
lucru... cât e ceasul? O, Doamne, e numai patru fără un sfert."
"Trebuie să nu-mi pierd capul... trebuie să nu-mi pierd capul... Să numi
pierd capul... Totul e perfect clar... totul plănuit. Dar nimeni nu trebuie
să bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e
întrebarea — care dintre ei? Cred... da, cred că mai curând... da... el."
Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toţii.
— Vrea cineva ceai? întrebă Vera.
Se făcu o clipă de tăcere.
— Aş dori o ceaşcă, spuse Blore.
Vera se ridică:
— Mă duc să-l fac. Puteţi sta aici.
Judecătorul spuse blând:
— Cred, dragă domnişoară, că am prefera cu toţii să venim şi să
asistăm la prepararea lui.
Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:
— Desigur! Aţi prefera!
Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a fost gata, au băut
Vera şi Blore. Ceilalţi trei au luat whisky — au deschis o sticlă nouă şi au
folosit un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.
Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:
— Trebuie să fim foarte prevăzători...
Se înapoiară în salon. Deşi era vară, camera era întunecată. Lombard
întoarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse:
— Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.
Ezită o clipă, apoi continuă:
— Cred că am putea să ne ducem şi să-i dăm drumul.
Judecătorul Wargrave spuse:
— E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Mai bine să folosim
lumânările.
Lombard se duse după lumânări. Ceilalţi patru rămaseră în salon privindu-
se unul pe altul.
Se întoarse cu o cutie de lumânări şi o grămadă de farfurioare. Au fost
aprinse cinci lumânări şi puse în salon.
Era ora şase fără un sfert.
II
La şase şi douăzeci, Vera simţi că îi era cu neputinţă să mai stea acolo.
Se va duce sus în cameră şi îşi va uda cu apă rece capul şi tâmplele care o
dureau.
Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Apoi îşi aminti, se întoarse şi luă o lumânare
din cutie. O aprinse, lăsă puţină ceară să se scurgă într-o
farfurioară şi lipi lumânarea. Apoi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei
şi lăsându-i înăuntru pe cei patru bărbaţi. Sui scările, şi o luă pe culoar până
la camera ei.
Deschise uşa, dar se opri deodată şi stătu nemişcată.
Nările îi tremurau.
Marea... mirosul mării de la St. Tredennick.
Asta era. Nu putea să greşească. Era mirosul de pe plajă din ziua
aceea — fluxul... şi stâncile acoperite cu iarbă de mare... care se usca la
soare.
"Pot să înot până la insulă, domnişoară Claythorne?"
"De ce nu pot să înot până la insulă?..."
Mormoloc râzgâiat, plângăcios şi imposibil! Dacă n-ar fi el, Hugo ar fi
bogat... ar putea să se însoare cu fata pe care o iubea...
Hugo...
Sigur... sigur... nu era Hugo lângă ea? Nu, o aştepta în cameră...
Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumânării. Clipi şi se stinse...
În întuneric i se făcu deodată frică...
"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regulă. Ceilalţi sunt jos.
Toţi patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."
Dar mirosul acela — mirosul plăjii de la St. Tredennick... asta nu era
închipuire. Era adevărat.
Şi era cineva în cameră... Auzise ceva — sigur că auzise ceva....
Şi atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă... o mână rece, vâscoasă, o
atinse pe gât... o mână umedă, mirosind a mare...
III
Vera urlă. Urlă întruna — urlete de groază fără seamăn — strigăte
sălbatice, disperate, de ajutor.
Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răsturnat, o uşă deschizându-
se, paşi de bărbaţi alergând pe scări. Era conştientă numai de o
groază supremă.
Şi deodată, în uşă pâlpâiră lumini — lumânări — în cameră năvăliră
bărbaţii.
— Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, ce este?
Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte şi se prăbuşi pe podea.
Îşi dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deasupra ei şi încerca
să-i ridice capul.
Apoi, la o exclamaţie bruscă: "Dumnezeule, uitaţi-vă!" îşi reveni.
Deschise ochii şi ridică capul. Văzu la ce se uitau bărbaţii cu lumânările.
O fâşie largă de iarbă de mare umedă atârna din tavan. Asta o
atinsese pe gât în întuneric şi asta luase ea drept o mână vâscoasă, o
mână înecată venind din morţi ca să-i ia viaţa!
Începu să râdă isteric. Spuse:
— Era iarbă de mare... doar iarbă de mare... asta mirosea...
Şi din nou leşină — valuri după valuri de greaţă. Din nou cineva îi sălta
capul şi i-l susţinea.
Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut — apăsându-i
paharul de buze. Simţi miros de brandy.
Era gata să înghită cu recunoştinţă băutura când, deodată, un avertisment
— ca un clopot de alarmă — îi sună în creier. Se ridică, împingând paharul
la o parte.
Întrebă tăios:
— De unde aţi luat-o?
Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă înainte de a vorbi:
— Am luat-o de jos.
— Nu vreau s-o beau, strigă Vera.
O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse.
Spuse apreciativ:
— Bravo, Vera. Nu ţi-ai pierdut firea... chiar dacă te-ai speriat de
moarte. O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.
Ieşi repede.
Vera spuse nesigur:
— Mă simt bine acum. O să beau nişte apă.
Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinându-se şi sprijinindu-
se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu drumul la robinet şi pe urmă
umplu paharul.
— Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.
— De unde ştii? întrebă Armstrong.
Blore vorbi furios:
— N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.
— Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci
dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă, tocmai pentru acest caz.
Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă de brandy şi un tirbuşon.
Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.
— Uite aici, fată. Nici o escrocherie. Rupse poleiala şi scoase dopul. Noroc
că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N.
Owen.
Vera era scuturată de un tremur violent.
Armstrong, care ţinu paharul în timp ce Philip turna brandy, spuse:
— Ai face mai bine să bei asta, domnişoară Claythorne. Ai avut un şoc
neplăcut.
Vera bău puţin alcool. Culoarea îi reveni în obraji.
Philip Lombard spuse râzând:
— Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!
Vera vorbi aproape în şoaptă:
— Credeţi... că asta a urmărit?
Lombard dădu din cap:
— Se aştepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i
aşa, doctore?
Armstrong nu se pronunţă. Spuse cu îndoială:
— Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, fără afecţiuni cardiace.
Improbabil. Pe de altă parte...
Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băgă degetul în el şi îl
puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schimbă. Spuse cu îndoială:
— Hm, are gustul normal.
Blore păşi furios înainte şi începu să strige:
— Dacă îndrăzneşti să spui că am vreun amestec în poveştile astea, îţi
zdrobesc creierii.
Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:
— Unde e judecătorul?
Cei trei bărbaţi se priviră.
— E ciudat... Credeam c-a urcat sus cu noi.
Blore spuse:
— Şi eu la fel... Dumneata, doctore, nu-ţi aminteşti? Ai venit pe scări în
urma mea.
Armstrong spuse:
— Credeam că mă urmează... Sigur că urcă mai încet decât noi. E un
om bătrân.
Se uitară din nou unul la altul.
— E al naibii de ciudat... spuse Lombard.
— Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.
Porni spre uşă. Ceilalţi îl urmau, Vera încheind şirul.
În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste umăr:
— Îmi închipui că a rămas în salon.
Traversară holul. Armstrong strigă tare:
— Wargrave, Wargrave, unde eşti?
Nici un răspuns. O tăcere de moarte umplea casa — nu se auzea decât
răpăitul uşor al ploii.
Apoi, la uşa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalţi se
îngrămădiră şi se uitară peste umărul lui.
Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar înalt din fundul
camerei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar ceea ce îi făcu să
tresară fu toga roşie în care era îmbrăcat şi peruca de judecător de pe
cap...
Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalţi să stea pe loc, iar el se îndreptă,
clătinându-se ca un om beat, spre figura tăcută, holbată.
Se aplecă înainte, privindu-i faţa liniştită. Apoi, cu o mişcare iute, ridică
peruca, şi aceasta, căzând la pământ, dezvălui fruntea înaltă şi chelia, cu o
pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinsese ceva.
Doctorul Armstrong ridică mâna fără viaţă şi căută pulsul. Apoi se întoarse
spre ceilalţi.
Vorbi — şi vocea îi era fără expresie, moartă, îndepărtată:
— A fost împuşcat...
— Dumnezeule — revolverul! exclamă Vera.
Doctorul spuse cu aceeaşi voce fără viaţă:
— I-a străpuns capul. Instantaneu.
Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngrozit:
— Lâna gri pe care o pierduse domnişoara Brent!
— Şi perdeaua roşie de la baie... spuse Blore.
— Va să zică, pentru asta i-au trebuit, şopti Vera.
Deodată, Philip Lombard râse — un râs ascuţit, nefiresc — apoi începu
să recite:
— Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;
Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi.
Acesta e sfârşitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai
pronunţe sentinţe! N-o să-şi mai pună tichia neagră! E ultima dată când a
mai fost judecător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai trimită nevinovaţi
la moarte. Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamne, cum ar
mai râde!
Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalţi să tresară.
Vera strigă:
— Dar doar azi-dimineaţă spuneai că el e criminalul!
Faţa lui Philip Lombard se schimbă — deveni gravă.
Vorbi cu o voce joasă:
— Ştiu că am spus... Ei bine, am greşit. Iată încă unul dintre noi care
s-a dovedit a fi nevinovat — dar prea târziu!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:44 AM | message # 14
Capitolul al paisprezecelea
I
L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui şi l-au întins pe pat.
Apoi au coborât din nou şi au stat în hol, uitându-se unii la alţii.
— Ce facem acum? întrebă Blore greoi.
Lombard spuse cu vioiciune:
— Să mâncăm ceva. Trebuie să şi mâncăm, ştiţi...
Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau
mecanic, aproape fără să simtă gustul.
— N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.
Au isprăvit masa. Şi acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitându-
se ţintă unul la altul.
— Numai patru... spuse Blore. Cine urmează?
Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic:
— Trebuie să fim foarte prudenţi... şi se opri.
Blore dădu din cap:
— Şi el spunea la fel... iar acum e mort!
— Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.
Lombard înjură:
— O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o
în camera domnişoarei Claythorne, a avut efectul scontat. Toată lumea s-a
precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Şi astfel... în încurcătura asta...
l-a prins singur pe bătrân...
— De ce n-a auzit nimeni împuşcătura? întrebă Blore.
Lombard dădu din cap:
— Domnişoara Claythorne ţipa, vântul urla, noi alergam încoace şi
încolo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar
păcăleala asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce
altceva.
— Aşa va face, probabil, spuse Blore.
Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalţi doi bărbaţi se priviră.
Armstrong zise:
— Numai patru şi nu ştim care...
— Eu ştiu... spuse Blore.
— N-am nici cea mai mică îndoială... vorbi Vera
— Cred că eu ştiu într-adevăr, spuse Armstrong rar.
— În ceea ce mă priveşte, sunt aproape lămurit... zise Philip Lombard.
Se uitară din nou unii la alţii...
Vera se clătină pe picioare:
— Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc... Sunt frântă.
— Şi noi ar trebui. N-are nici un rost să stăm aici păzindu-ne unii pe alţii,
spuse Lombard.
— N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.
Doctorul murmură:
— Cel mai bun lucru de făcut... deşi mă îndoiesc că cineva va dormi.
Se îndreptară spre uşă. Blore spuse:
— Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?
II
Urcară la etaj.
Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de pantomimă.
Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanţa de la camera sa. Apoi,
ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră şi închise uşa. Se auziră
chei răsucite şi zăvoare trase, mobile mutate din loc.
Patru oameni îngroziţi erau baricadaţi înăuntru până dimineaţa.
III
Philip Lombard respiră adânc uşurat după ce potrivi un scaun sub clanţa
uşii.
Merse spre măsuţa de toaletă.
La flacăra pâlpâitoare a lumânării îşi studie curios faţa.
Îşi zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat gata", şi schiţă
zâmbetul lui brusc, de lup.
Se dezbrăcă repede.
Se duse spre pat şi puse pe noptieră ceasul de mână.
Apoi deschise sertarul noptierei.
Şi rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntru...
IV
Vera Claythorne stătea în pat.
Lumânarea mai ardea încă.
Nu avea curajul s-o stingă.
Îi era frică de întuneric...
Îşi spunea mereu şi mereu: "Eşti în siguranţă până mâine dimineaţă.
Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noaptea asta n-o să se
întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Eşti încuiată şi zăvorâtă
înăuntru. Nu poate nimeni să intre în cameră..."
Şi deodată se gândi:
"Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hrana nu contează! Pot
să stau aici... în siguranţă... până soseşte un ajutor! Chiar dacă e vorba de
o zi... sau două zile..."
Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas... nimeni cu care să vorbească,
nimic de făcut decât să se gândească...
O să înceapă să se gândească la Cornwall... la Hugo... la... la ceea ce îi
spusese lui Cyril.
Îngrozitor şi plângăreţ băieţel, care o cicălea mereu...
"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă? Pot să
înot, ştiu că pot!"
Vocea ei a fost aceea care a răspuns?
"Sigur că poţi, Cyril, cu adevărat. Ştiu asta."
"Pot să mă duc atunci, domnişoară Claythorne?"
"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Uite cum o să facem:
mâine o să înoţi până la stâncă; eu o să stau de vorbă pe plajă cu mama şi
o să-i abat atenţia. Şi pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcândui
semn. Va fi o surpriză!"
"Oh, grozav, domnişoară Claythorne! O să fie o escapadă!"
Gata! — spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va
întoarce — totul se va fi terminat.
Da, dar să zicem că nu? Dacă ieşea prost? Cyril putea fi salvat la timp.
Şi atunci... atunci ar spune.
"Domnişoara Claythorne mi-a dat voie." Ei, ce te faci atunci? Dar
trebuia să rişte. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ruşine: "Cum poţi
spune o asemenea minciună sfruntată, Cyril? Bineînţeles că n-am spus
niciodată aşa ceva!" O s-o creadă pe ea, fără doar şi poate. Cyril inventa
adesea tot soiul de istorii. Era un copil în care nu puteai avea încredere.
Singurul care va şti va fi Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanţă... Şi
oricum, totul va ieşi bine. Va pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea
târziu... Nimeni nu va bănui vreodată...
Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciudat, îndepărtat?...
Ştiuse Hugo?
De asta plecase imediat după ce se terminase ancheta?
Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scris-o...
Hugo...
Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu trebuie să se mai gândească
la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea asta se terminase, se
terminase şi gata... Hugo trebuie uitat.
De ce, în seara asta, simţise deodată că Hugo era cu ea în cameră?
Se uita ţintă în tavan, la cârligul mare, negru, din mijlocul camerei.
Nu-l observase până acum.
Iarba de mare fusese atârnată de el.
Tremură, aducându-şi aminte de atingerea aceea rece, vâscoasă de pe
gât.
Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea privirile, o fascina... un cârlig
mare, negru...
V
Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.
Ochii lui mici, înroşiţi şi congestionaţi, erau singurul lucru vioi în masa
opacă a feţei. Părea un porc mistreţ aşteptând să atace.
Nu-i era somn.
Ameninţarea se afla foarte aproape acum. Din zece, şase nu mai erau.
Cu toată înţelepciunea, cu toată prudenţa şi agerimea lui, bătrânul
judecător se dusese pe urmele celorlalţi.
Blore pufni cu un fel de satisfacţie sălbatică.
Ce spusese bătrânul?
"Trebuie să fim foarte prudenţi..."
Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simţea ca un Dumnezeu atotputernic.
A primit ce i se cuvenea... Nu mai avea nevoie să fie prudent...
Şi acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong şi el.
Foarte curând o să mai dispară unul... Dar acela nu va fi W. H. Blore. O
să aibă el grijă.
(Dar revolverul... Ce e cu revolverul? Iată factorul îngrijorător — revolverul!)
Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochii mici încreţiţi şi
mijiţi, şi se gândea la revolver...
În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.
Miezul nopţii.
Se simţi mai puţin încordat — şi chiar se întinse în pat. Dar rămase îmbrăcat.
Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga poveste de la început,
metodic, sârguincios, aşa cum obişnuia pe vremuri, când fusese ofiţer de
poliţie. Conştiinciozitatea era aceea care câştiga până la urmă.
Lumânarea era pe sfârşite. Asigurându-se că avea chibriturile la îndemână,
o stinse.
Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniştitor. Parcă temeri de mii
de ani se treziseră şi se luptau în creierul lui, căutând să iasă la iveală. Feţe
pluteau în aer — faţa judecătorului, încoronată cu acel simulacru de perucă
din lână gri — faţa rece, moartă a nevestei lui Rogers — faţa vânătă,
convulsionată a lui Anthony Marston.
O altă faţă — palidă, cu ochelari, cu o mustaţă mică, de aceeaşi
culoare cu părul.
Şi încă o faţă... pe care o văzuse cândva... dar când? Nu pe insulă. Nu,
mult mai înainte.
Curios că nu-i putea da un nume... O faţă cam prostuţă, într-adevăr...
tipul părea puţin cam nătăfleţ.
Sigur!
Îşi aminti cu un adevărat şoc.
Landor!
Ciudat, dacă stai să te gândeşti că uitase complet cum arăta Landor.
Ieri încercase să-şi amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.
Şi iat-o acum, fiecare trăsătură clară şi distinctă, ca şi cum o văzuse abia
ieri.
Landor avusese nevastă — o mână de femeie, mititică şi cu o faţă
necăjită. Aveau şi un copil, o fată de vreo 14 ani. Pentru prima dată se
întreba ce s-o fi ales de ele.
(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mult mai important.)
Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumerit... Nu înţelegea
povestea cu revolverul.
Cineva din casă avea revolverul...
Jos, un ceas bătu ora unu.
Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridică în pat, înviorându-se
deodată. Pentru că auzise un zgomot... un zgomot foarte uşor... undeva,
dincolo de uşă.
Cineva se mişca prin casă, în întuneric.
Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mişca pe furiş, în
cea mai mare linişte, de-a lungul coridoarelor? Cineva care nu avea gânduri
bune — putea să pună rămăşag!
Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu jos din pat şi din doi
paşi fu la uşă, ascultând.
Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Blore era convins că
nu se înşelase. Auzise un pas chiar lângă uşa lui. Simţise că i se face părul
măciucă. Îi era grozav de frică...
Cineva care se furişa încet prin noapte...
Ascultă — dar nu se mai repetă nici un zgomot.
Şi atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu disperare, să iasă şi să
cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea târcoale în întuneric.
Dar ar fi o nebunie să deschidă uşa. Probabil că exact asta aştepta
celălalt. Poate chiar intenţia lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel
să-l facă să iasă, ca să cerceteze.
Blore stătea ţeapăn — ascultând. Auzea acum zgomote peste tot,
pocnituri, foşnete, şoapte misterioase — dar creierul lui realist, încăpăţânat,
ştia ce sunt de fapt — produse ale propriei lui imaginaţii înfierbântate.
Şi apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginaţie. Paşi foarte uşori,
prudenţi, dar perfect clari pentru un om ca Blore, care era numai urechi.
Paşii veneau încet de-a lungul coridorului (atât camera lui Lombard cât
şi cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scară decât a sa). Trecură pe
lângă uşa lui fără şovăială.
Şi atunci, Blore se hotărî.
Voia să ştie cine e! Paşii trecuseră pe lângă uşa lui, spre scară. Unde
se ducea omul?
Când acţiona, Blore acţiona rapid, surprinzător pentru un om care
părea atât de greoi şi de încet. Se întoarse pe vârfuri până la pat, strecură
chibriturile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptieră şi răsuci sârma
în jurul ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit — o armă
folositoare.
Se apropie iarăşi, fără zgomot, de uşă, luă scaunul de sub clanţă, trase
zăvorul cu grijă şi descuie uşa. Ieşi pe coridor. Jos, în hol, se auzi un zgomot
uşor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scării.
În clipa aceea îşi dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu
mai bătea deloc şi cerul se înseninase. Razele lunii pătrundeau prin
fereastra de pe palier şi luminau holul de jos.
Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieşea pe uşa din faţă.
Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.
Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă
afară din casă!
Dar ceea ce nu înţelesese celălalt, era că făcuse o greşeală, că se
predase în mâinile lui Blore.
Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie
goală acum. Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!
Blore se înapoie încet pe coridor.
Se opri întâi la uşa doctorului Armstrong şi ciocăni. Nici un răspuns.
Aşteptă o clipă, apoi se duse la uşa lui Philip Lombard.
Aici răspunsul veni îndată:
— Cine-i acolo?
— Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Aşteaptă o clipă.
Se duse la uşa din capătul coridorului şi bătu.
— Domnişoară Claythorne, domnişoară Claythorne...
Se auzi vocea Verei, speriată:
— Cine e? Ce s-a întâmplat?
— Nu e nimic, domnişoară Claythorne. Aşteaptă o clipă. Mă întorc îndată.
Alergă apoi la uşa lui Lombard, care tocmai se deschidea. Lombard
stătea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Îşi trăsese pantalonii
peste pijama. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse
tăios:—
Ce dracu e asta?
Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprinse.
— Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre uşa lui
Armstrong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic pe garanţie.
Bătu tare în uşă:
— Armstrong, Armstrong!
Nici un răspuns.
Lombard se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii. Vârî cu grijă
degetul mic înăuntru.
— Cheia nu e pe dinăuntru.
— Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară şi a luat cheia cu el, spuse
Blore. Philip se declară de acord:
— O precauţie normală. O să-l prindem, Blore... De data asta îl
prindem! O clipă.
Alergă spre camera Verei.
— Vera!
— Da.
— Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Orice s-ar întâmpla,
să nu deschizi uşa. Ai înţeles?
— Am înţeles.
— Dacă vine Armstrong şi-ţi spune că am fost ucis, sau că Blore a fost
ucis, nu-i da nici o atenţie. Înţelegi? Deschizi uşa numai dacă îţi vorbim
Blore şi cu mine. Ai înţeles?
— Da. Nu sunt chiar atât de proastă.
— Bine, spuse Lombard.
Se duse la Blore.
— Şi acum — după el! Vânătoarea a început!
— Ar trebui să fim mai atenţi. Nu uita că are un revolver, îl avertiză
Blore. Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicoti:
— Aici greşeşti! Deschise uşa de la intrare, remarcând: Zăvorul e tras
— ca să poată intra uşor. Continuă: Revolverul e la mine. Şi îl scoase pe
jumătate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă-seară pus înapoi în
sertar.
Blore se opri nemişcat în prag. Se schimbă la faţă. Philip Lombard îl văzu.
— Nu fi prost, Blore! N-o să te împuşc! Întoarce-te şi baricadează-te
înăuntru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.
Şi porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi:
"Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei..."
La urma urmei, avusese şi înainte de-a face cu criminali înarmaţi cu revolvere.
Orice i s-ar fi putut reproşa lui Blore, numai lipsa de curaj nu. Când
simţea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol —
dacă ştia despre ce-i vorba — ci doar de un pericol nedefinit, sau de
supranatural.
VI
Lăsată să aştepte rezultatul, Vera se sculă şi se îmbrăcă.
Se uită de două-trei ori la uşă. O uşă solidă. Era încuiată, zăvorâtă şi avea
rezemat de ea un scaun de stejar.
Nu putea fi deschisă cu forţa. Şi în nici un caz de doctorul Armstrong —
nu avea un fizic puternic.
Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong şi ar avea intenţia de a ucide, ar întrebuinţa
viclenia, nu forţa.
Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar putea folosi
doctorul.
Ar putea, aşa cum sugerase Philip, să vină şi să-i spună că unul dintre
cei doi bărbaţi a fost ucis. Sau ar putea să pretindă că el e rănit mortal, s-ar
putea târî gemând la uşa ei.
Mai existau şi alte posibilităţi. Ar putea să-i spună că a luat foc casa.
Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevărat... Da, asta ar fi o posibilitate.
Îi momeşte pe ceilalţi doi să iasă afară din casă, şi pe urmă — vărsând
gaz pe jos — îi dă foc. Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în
cameră până va fi prea târziu.
Se duse spre fereastră — n-ar fi fost chiar imposibil să sară pe geam.
La nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o săritură bună — dar jos se
afla un strat de flori şi pământ moale.
Se aşeză şi, luându-şi jurnalul, începu să scrie cu un aer calm.
Trebuia să-şi treacă într-un fel timpul.
Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-ar fi spart un geam
undeva, jos.
Ascultă cu atenţie, dar zgomotul nu se mai repetă.
Auzi, sau crezu că aude, nişte paşi furişaţi, scârţâitul scării, foşnet de
haine — dar nu era nimic precis şi se gândi, ca şi Blore mai înainte, că nu-i
decât produsul imaginaţiei.
Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblând jos — murmur
de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care suia scările — uşi care se
deschideau şi se închideau — picioare care urcau sus în pod. Apoi, şi mai
mult zgomot în pod.
În cele din urmă paşii o luară de-a lungul coridorului. Se auzi vocea lui
Lombard:
— Vera! Eşti bine?
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Ne dai drumul înăuntru? — era vocea lui Blore.
Vera se duse spre uşă. Mută scaunul, descuie uşa şi trase zăvorul. Deschise.
Cei doi respirau greu, picioarele şi manşetele pantalonilor le erau ude
leoarcă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.
— Armstrong a dispărut... răspunse Lombard.
VII
— Ce? ţipă Vera.
— A dispărut, a pierit pur şi simplu de pe insulă, spuse Lombard.
Iar Blore adăugă:
— Dispărut — ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemată scamatorie vrăjitorească.
— Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdătoare.
— Nu, nu e! insistă Blore. Îţi spun, n-ai unde să te ascunzi nicăieri pe
insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Şi
nu e nicăieri.
— S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.
— Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat şi în casă. Ne-ai auzit
pesemne. Nu e aici, ţi-o spun limpede. S-a dus — s-a evaporat...
— Nu cred, se împotrivi Vera.
— E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.
Făcu o pauză, după care adăugă:
— Şi mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufragerie
şi pe masă sunt numai trei negri mititei.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 11:45 AM | message # 15
Capitolul al cincisprezecelea
I
Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.
Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de domeniul
trecutului.
Şi o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se produsese şi în
dispoziţia prizonierilor de pe insulă.
Se simţeau acum ca nişte oameni care abia s-au trezit dintr-un
coşmar. Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei.
Atmosfera aceea paralizantă, de groază, care îi înfăşurase cu un văl gros
ieri, în timp ce afară urla vântul, dispăruse.
— Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, spuse Lombard, cu
ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al insulei. Sper ca vreun flăcău
deştept care colindă stâncile să recunoască semnalul SOS când îl va vedea.
Seara am putea să aprindem un foc — numai că nu sunt prea multe lemne
— şi de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne distrăm, aprinzând un foc
şi dansând şi cântând în jurul lui.
— Sigur că există cineva care să ştie alfabetul Morse, adăugă Vera. Şi
atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea serii.
Lombard spuse:
— Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a potolit încă. E o hulă
grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.
— Încă o noapte aici! strigă Vera.
Lombard dădu din umeri:
— S-ar putea să înfruntăm şi asta! Încă maximum douăzeci şi patru de
ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă.
Blore îşi drese glasul:
— Mai bine am încerca să înţelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.
— Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei negri mititei au mai
rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Armstrong şi-a găsit
liniştea.
— Atunci, de ce nu i-aţi descoperit corpul? întrebă Vera.
— Exact! întări Blore.
Lombard dădu din cap:
— E al naibii de ciudat — dar nu l-am găsit.
Blore spuse cu îndoială:
— S-ar putea să fi fost aruncat în mare...
— De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De mine? Uite, dumneata
îl vezi ieşind prin uşa din faţă. Vii şi mă găseşti în cameră. Ieşim şi-l
căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor şi să-i car trupul prin
toată insula?
— Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru...
— Care?
— Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupra dumitale şi nu există
vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.
— Haide, Blore, doar am fost percheziţionaţi cu toţii.
— Da, l-ai ascuns înainte de percheziţie şi după aceea l-ai luat iar înapoi.
— Cap pătrat ce eşti! Îţi jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am
trăit cea mai mare surpriză din viaţa mea când l-am găsit acolo.
— Şi vrei să credem aşa ceva... mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la
loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?
Lombard ridică din umeri, neputincios:
— N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur şi simplu. Ultimul lucru
la care te-ai fi putut aştepta. N-are nici o raţiune.
Blore fu de acord.
— Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândeşti la ceva mai bun.
— Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?
— Nu cred.
— Treaba dumitale...
— Ascultă, domnule Lombard, dacă eşti un om cinstit, aşa cum pretinzi...
— Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta
niciodată.
Blore continuă impasibil:
— Dacă spui adevărul — trebuie să faci un singur lucru. Atâta timp cât
ai revolverul, domnişoara Claythorne şi cu mine suntem la dispoziţia
dumitale. Singurul lucru cinstit este să-l pui la un loc cu celelalte lucruri
încuiate — şi o să continuăm amândoi să ţinem cheile.
Philip Lombard aprinse o ţigară, pufăi de câteva ori şi spuse:
— Nu fi măgar.
— Nu eşti de acord?
— Nu, nu sunt — revolverul e al meu. Am nevoie de el ca să mă apăr
— şi o să-l păstrez.
— În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliţi să tragem o singură concluzie.—
Că eu sunt U. N. Owen? Credeţi ce dracu poftiţi! Dar vreau să te întreb,
în cazul ăsta, de ce nu te-am împuşcat aseară? Aş fi putut s-o fac de
zeci de ori.
Blore dădu din cap:
— Nu ştiu... şi asta e o problemă. Probabil că ai avut un motiv.
Vera nu luase parte la discuţie. Acum interveni:
— Cred că vă purtaţi amândoi ca nişte idioţi.
Lombard se uită la ea şi întrebă:
— Cum adică?
— Aţi uitat poezioara. Nu vă daţi seama că acolo e cheia? Şi recită, accentuând
cuvintele:
Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;
Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.
Continuă:
— Deci — asta e cheia. Armstrong nu e mort... A luat figurina cu el, ca
să ne facă să credem că e mort. Puteţi spune ce vreţi — Armstrong se află
încă pe insulă. Dispariţia lui nu e decât o păcăleală...
Lombard se aşeză iar.
— Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise el.
— Da, dar dacă-i aşa, unde e? Am căutat peste tot, şi afară, şi în
casă... spuse Blore.
Vera adăugă cu dispreţ:
— Am căutat toţi şi revolverul — nu-i aşa? — dar nu l-am putut găsi. Şi
totuşi, era pitit undeva.
— E o mică diferenţă de mărime, draga mea, între un om şi un
revolver, murmură Lombard.
— Ei şi? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.
— Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? interveni Blore.
Chestia cu picatul în laţ din poezie... Ar fi putut s-o spună altfel.
— Dar nu înţelegeţi că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată
ideea asta de a se ţine de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat
pe judecător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lemne, cum a
drogat-o pe nevasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul — cum a
avut grijă să fie un bondar în cameră când a murit domnişoara Brent! Parcă
e jocul îngrozitor al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.
— Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de
data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o
grădină zoologică pe insulă.
— Nu înţelegeţi? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!... Aseară
mi-am dat seama că aproape nu mai eram nişte fiinţe umane, Noi suntem
grădina zoologică...
Petrecură dimineaţa pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre
ţărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Nici un semnal de răspuns. Ziua
era frumoasă, dar cu puţină ceaţă. Jos, marea se agita într-o hulă destul de
mare. Nu se zărea nici o barcă în larg.
Au mai cercetat încă o dată insula, fără nici un rezultat. Nici urmă de
doctor — parcă intrase în pământ.
De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă şi, reţinându-şi uşor
respiraţia, spuse:
— Te simţi mai sigur aici, afară, în aer liber... Să nu mai intrăm în casă.
— Nu e o idee rea, o susţinu Lombard. Suntem în mai multă siguranţă
aici — nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem de la distanţă.
— O să stăm aici, hotărî Vera.
— Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blore. Aşa că tot va
trebui să mergem în casă.
Vera se-nfioră:
— Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!
— Încuiată în cameră, o să fii în siguranţă, îi spuse Philip.
— Poate că ai dreptate. Îşi întinse mâinile, murmurând: E atât de
plăcut — să simţi din nou soarele...
Iar în, gând îşi spunea:
"Cât e de ciudat... Sunt aproape fericită. Şi totuşi... presimt că sunt în
pericol... Într-un fel... acum pare că nimic nu mai are importanţă... la lumina
zilei... Mă simt plină de putere... simt că nu pot să mor..."
Blore se uită la ceas:
— E ora două. Ce facem cu prânzul?
Vera spuse cu îndărătnicie:
— Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.
— Ei, lasă, domnişoară Claythorne. Ştii doar că trebuie să şi mănânci
ceva.—
Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau nici
un fel de mâncare. Sunt oameni care ţin regim şi uneori nu mănâncă nimic
zile întregi.
— Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blore. Dumneata ce
spui, domnule Lombard?
— Ştii, nu prea mă ispiteşte nici pe mine limba conservată. O să stau
aici cu domnişoara Claythorne.
Blore şovăia.
— N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă împuşte
Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ţi-e teamă.
— Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înţeles să
nu ne despărţim.
— Dumneata eşti cel care vrei să te duci în gura lupului, zise Philip. Viu
cu dumneata, dacă vrei.
— Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aici.
Philip râse:
— Tot îţi mai e frică de mine? Păi, aş putea să vă împuşc pe amândoi
în clipa asta, dacă aş vrea.
— Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Blore. Câte unul, pe
rând, şi într-un anumit fel..
— Ei, comentă Philip, se pare că ştii totul despre asta.
— Sigur, e puţin cam riscant să mă duc singur în casă, vorbi Blore.
Philip râse încetişor.
— Şi de asta, poate că ai vrea să-ţi împrumut revolverul? Răspunsul e
nu, nu vreau! Să nu crezi că poţi să mă duci.
Blore dădu din umeri şi începu să urce panta abruptă, spre casă.
— La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetişor Lombard.
Animalele au obiceiuri foarte regulate!
— Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera.
— În sensul în care îţi închipui — nu, nu cred! Armstrong nu e înarmat,
ştii, şi oricum, Blore e de două ori cât el ca fizic, şi e pus în gardă. Şi
oricum, e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Ştiu că nu e acolo.
— Dar... atunci cum rămâne?
— Rămâne Blore, spuse Philip încet.
— Oh, crezi, într-adevăr că...?
— Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebuie să recunoşti că
dacă e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispariţia
lui Armstrong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem
decât cuvântul lui că ar fi auzit paşi şi ar fi văzut un om coborând scările şi
ieşind pe uşa din faţă. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putut să scape de
Armstrong cu câteva ore mai înainte.
— Cum?
Lombard dădu din umeri.
— Asta n-o ştim. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie
să ne temem decât de un singur lucru — şi acela e Blore! Ce ştim despre
el? Mai nimic! Toată povestea asta că a fost poliţist poate să nu fie decât
vorbă goală! Poate fi oricine — un milionar nebun, un om de afaceri trăsnit,
un pensionar scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită
oricare dintre crimele astea.
Vera pălise. Spuse aproape în şoaptă:
— Şi dacă acum e rândul nostru?
Mângâindu-şi revolverul din buzunar, Lombard spuse încetişor:
— O să am foarte multă grijă să nu fie.
Apoi se uită curios la ea:
— Mişcătoare încredere în mine însumi, nu-i aşa, Vera? Eşti foarte sigură
că n-o să te împuşc?
— Trebuie să te încrezi în cineva... Drept să-ţi spun, mă gândesc că nu
ai dreptate în privinţa lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.
Se întoarse brusc spre el:
— Nu simţi... tot timpul... că pe insulă... există cineva? Cineva care
pândeşte şi aşteaptă?
— Nervii-s de vină, pronunţă rar Lombard.
— Deci... ai simţit şi dumneata? reluă Vera cu aprindere.
Tremura. Şi deodată veni mai aproape de el:
— Spune-mi... nu crezi... Se întrerupse, apoi continuă: Am citit odată o
poveste... despre doi judecători care au venit într-un orăşel american... de
la Curtea Supremă. Făceau dreptate... Dreptate Absolută. Pentru că... nu
erau din lumea asta...
Lombard ridică sprâncenele:
— Vizitatori cereşti? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se
pare destul de umană.
— Câteodată... nu sunt sigură, spuse Vera cu glas scăzut.
Lombard se uită la ea:
— Cred că e conştiinţa...
După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:
— Va să zică, l-ai înecat pe puştiul ăla până la urmă?
Vera protestă vehement:
— Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!
El râse uşor.
— O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu ştiu de ce ai făcut-o. Numi
pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Aşa e?
Un simţământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot şi de toate
se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monotonă:
— Da... a fost un bărbat...
— Mulţumesc. Asta voiam să ştiu... spuse uşor Lombard.
Vera tresări deodată, exclamând:
— Ce-a fost asta? Un cutremur?
— Nu, nu. Ciudat, totuşi... un zgomot surd, care a zguduit pământul. Şi
mi s-a părut... n-ai auzit parcă un ţipăt? Eu, da.
Se uitară ţintă spre casă.
— Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să
vedem.
— Nu, nu... nu merg.
— Cum doreşti. Eu mă duc.
— Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu disperare.
Urcară panta spre casă. Terasa părea paşnică şi inofensivă în lumina
soarelui. Ezitară o clipă, apoi în loc să intre prin uşa din faţă, înconjurară cu
prudenţă casa.
Îl găsiră pe Blore. Era prăbuşit pe terasa de piatră dinspre răsărit, cu
capul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.
Philip se uită în sus:
— Al cui e geamul de deasupra?
Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:
— Al meu — şi ăsta e ceasul de pe cămin... Acum mi-amintesc. Era... în
formă de urs.
Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:
— Era în formă de urs...
III
Philip o apucă de umăr.
Spuse cu voce aspră, necruţătoare:
— Ne-am lămurit acum. Armstrong se ascunde undeva în casă. Mă duc
să-l prind.
Dar Vera se agăţă de el ţipând:
— Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmăreşte:
să-l căutăm! Contează pe asta!
Philip se opri. Spuse gânditor:
— S-ar putea să ai dreptate...
Vera strigă:
— În orice caz, trebuie să recunoşti că am avut dreptate!
— Da... ai câştigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns?
Am căutat peste tot cu de-amănuntul.
— Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găseşti nici acum... E la mintea
oricui... îl imploră Vera.
— Da, dar... se împotrivi Lombard.
— Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare... sigur
că da.... e normal să procedeze aşa. Ştii... ceva în genul unei chilii din
vechile castele.
— Dar ăsta nu e un castel vechi.
— Putea pune să i se facă o ascunzătoare.
Philip dădu din cap a îndoială:
— Am măsurat fiecare colţişor... în prima dimineaţă. Pot să jur că nu
există nici un spaţiu care să fi rămas necercetat.
— Şi totuşi, trebuie să fie...
— Asta vreau să văd şi eu...
Vera ţipă:
— Da, ai vrea să vezi! Şi el ştie asta! E acolo înăuntru... şi aşteaptă.
Lombard spuse, scoţând pe jumătate revolverul din buzunar:
— Am revolverul, ştii.
— Ai spus că Blore era în siguranţă... că îl întrece pe Armstrong... da...
ca fizic... şi era şi pus în gardă. Dar uiţi mereu... că Armstrong e nebun! Iar
un nebun are toate avantajele de partea lui. E de două ori mai şiret decât
un om întreg la minte.
Lombard puse revolverul la loc în buzunar şi spuse:
— Bine, ai dreptate.
IV
După o vreme, Lombard vorbi:
— Ce ai de gând să faci când vine noaptea?
Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:
— La asta nu te-ai gândit?
Fata spuse, neajutorată:
— Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!
Philip Lombard rosti gânditor:
— E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc... sus, pe
stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineaţă. Nu trebuie să ne culcăm...
Trebuie să veghem tot timpul. Şi dacă vine cineva spre noi, trag!
Făcu o pauză:
— N-o să-ţi fie frig în rochia asta subţire?
Vera râse răguşit:
— Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aş fi moartă!
— Da, e adevărat... spuse calm Lombard.
Vera se agită neliniştită:
— Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mişcăm puţin.
— De acord.
Se plimbară încet în sus şi-n jos, pe lângă stâncile care dădeau spre
mare. Soarele cobora către apus. O lumină roşietică, plină de blândeţe îi
învăluia într-o strălucire aurie.
— Ce păcat că nu putem face baie... chicoti Vera cu nervozitate.
Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:
— Ce e acolo? Uite, acolo... lângă stânca aceea mare? Nu... puţin mai
la dreapta.
Vera privi atentă:
— Parcă ar fi hainele cuiva!
— Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred că e doar iarbă de
mare.—
Hai să ne uităm, propuse Vera.
— Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apropiară. O legătură.
Uite o gheată! Hai, vino după mine.
Începură să coboare pe stânci.
Vera se opri deodată.
— Nu sunt haine — e un om...
Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, mai devreme, de flux.
Lombard şi Vera ajunseră jos, ţinându-se cu greutate de stânci. Se
aplecară.
O faţă vânătă, decolorată — o faţă hidoasă, de înecat...
— Dumnezeule, e Armstrong!... exclamă Lombard.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Agatha Christie- Zece negri mititei
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top