new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 3 din 3«123
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Charlotte Bronte -Jane Eyre
date: Vineri, 17/02/2012, 3:19 AM | message # 31
Zece ani în şir am rătăcit prin lumea largă, locuind când într-o capitală, când
într-alta, uneori la Petersburg, cel mai adesea la Paris, din când în când la
Roma, Neapole şi Florenţa. Soarta îmi dăduse bani din belşug şi un nume cu
faimă. Puteam să-mi aleg societatea: mi-erau deschise toate uşile. Am căutat
femeia visurilor mele printre lady-ele engleze, contesele franceze, senioritele
italiene şi baronesele germane. N-am găsit-o. Erau clipe când credeam că
prind o privire, disting un glas sau zăresc o siluetă menită să întruchipeze visl
meu, dar eram repede dezamăgit. Să nu-ţi închipui că eu căutam o fiiinţă fără
cusur. Căutam numai harul după care jinduiam – antipodul creolei. Am căutat
zadarnic. Nu găseam nici o singură fiinţă pe care să fi fost ispitit s-o cer în
căsătorie eu – cel ce cunoşteam primejdiile, ororile şi suferinţele legate de o
căsnicie nepotrivită. Dezamăgirea mă făcu să-mi pierd liniştea – încercai să
mi-o regăsesc în petreceri, dar nu în desfrâu. Desfrâul l-am urât şi-l urăsc.
Acesta era cusurul de căpetenie al Mesalinei mele indiene. Scârba mea
adâncă faţă de orgii şi de ea îmi stânjenea adesea plăcerile. Toate petrecerile
care începeau să semene a orgii, păreau că mă apropie de ea şi de
metehnele ei. Şi atunci fugeam.
Totuşi, nu puteam trăi singur; am încercat atunci tovărăşia amantelor.
Cea dintâi pe care am ales-o a fost Celine Varens – încă una din greşelile care
fac pe un bărbat să-i fie silă de el însuşi, când şi le aminteşte. Ştii cine era
femeia asta şi cum s-a sfârşit legătura noastră. A avut două urmaşe: o
italiancă, Giacinta, şi o nemţoaică, Clara. Amândouă treceau drept femei
deosebit de frumoase. Dar după câteva săptămâni, ce preţ mai avea
frumuseţea lor pentru mine? Giacinta era destrăbălată şi violentă; după trei
luni m-am săturat de ea. Clara era cinstită şi blândă, dar greoaie, rece,
proastă. Era tare departe de gustul meu. Mi-a părut foarte bine că pot scăpa
de ea în mod cuviincios, dându-i o sumă cu care să-şi asigure un trai liniştit.
Dar, Jane, citesc în clipa asta pe chipul tău că n-ai de loc o părere bună
despre mine. Mă crezi un ticălos lipsit de orice principii şi simţăminte, nu-i
aşa?
— Într-adevăr, domnule, nu vă mai admir atât de mult ca altădată. Nu
v-aţi gândit că-i urât să trăiţi aşa, când cu o amantă, când cu alta? Vă aud
vorbind despre asta ca despre ceva foarte firesc.
— Aşa am trăit, dar nu mi-a plăcut. Era o viaţă abjectă şi niciodată n-aş
mai putea-o reîncepe. A întreţine o amantă e la fel de ruşinos cu a-ţi cumpăra
o sclavă; amândouă îţi sunt inferioare, adesea prin naştere, totdeauna prin
situaţie şi e degradant să trăieşti în strânsă intimitate cu inferiorii. Acum nu
mai pot îndura amintirea clipelor petrecute cu Céline, Giacinta şi Clara.
Simţii cât de mult adevăr cuprindeau aceste cuvinte; îmi dădui scama că
dacă aş ajunge să uit de mine şi de toate principiile înrădăcinate cândva în
fiinţa mea, dacă, sub un pretext oarecare, îmboldită de vreo ispită, aş deveni
urmaşa acelor femei nenorocite, într-o zi el m-ar privi cu acelaşi dispreţ cu
care le acoperea acum memoria. N-am pomenit nimic despre această
convingere a mea: era de ajuns c-o aveam; mi-am ferecat-o în inimă, ca
să-mi poată fi de ajutor în clipa marii încercări.
— Ei, Jane, de ce nu-mi spui: "Şi atunci, domnule?", fiindcă n-am sfârşit
încă. Ai o figură gravă. Văd că iar ai ceva împotriva mea. Dar să ne întoarcem
la subiectul nostru. În ianuarie trecut, după ce-am scăpat de toate iubitele
mele, cu sufletul înăcrit şi înăsprit de o viaţă rătăcitoare, singuratică şi fără
sens, ros de dezamăgire, cu păreri proaste despre bărbaţi, dar mai ales
despre femei (căci începeam să cred că femeile deştepte, credincioase şi
iubitoare nu există decât în basme), m-am întors în Anglia, chemat de
treburi.
Într-o seară geroasă de iarnă, eram călare prin apropierea Thornfieldului.
Loc blestemat! Nu mă aşteptam să găsesc aici nici linişte, nici mulţumire.
Deodată am zărit o făptură mică stând singură şi liniştită pe o moviliţă. Trecui
pe lângă ea cu tot atâta nepăsare ca şi pe dinaintea sălciei retezate de pe
partea cealaltă a drumului; nici o clipă n-am prevăzut ce-avea să însemne
făptura aceea pentru mine ; nimic dinăuntrul meu nu o credea stăpânul vieţii
mele, geniul meu bun ci geniul meu rău care aştepta acolo într-o modestă
deghizare.
Nu mi-am dat seama de asta nici chiar atunci când, după căderea lui
Mesrour, ea a venit la mine şi mi-a oferit cu gravitate ajutor. Făptură
copilărească şi firavă! Mi se părea că un cânepar s-a lăsat la picioarele mele
şi mi-a propus să mă poarte pe aripioarele lui plăpânde. Am fost morocănos,
dar nu s-a depărtat; a rămas lângă mine cu o stăruinţă ciudată, m-a privit şi
mi-a vorbit cu un fel de autoritate. Trebuia să fiu ajutat, ajutat de mâna ei; şi
ajutat am fost.
Când mă sprijinii pe acel umăr firav, ceva nou, o sevă proaspătă păru că
mi se răspândeşte în trup. Fu o fericire pentru mine să ştiu că acea micuţă
zână a vântului făcea parte din casa mea. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi putut,
fără o adâncă părere de rău, s-o las să plece şi să piară îndărătul tufişurilor.
În seara aceea te-am auzit când te-ai înapoiat acasă, Jane; de bună seamă,
nu-ţi închipuiai că mă gândesc la tine şi că pândeam clipa când să te pot zări.
A doua zi te-am observat vreme de o jumătate de ceas – stând tot aşa,
ascuns – pe când te jucai cu Adèle pe coridor. Îmi amintesc că în ziua aceea
ningea şi nu puteai ieşi; eram în odaia mea şi lăsasem uşa întredeschisă:
puteam vedea şi auzi tot. S-ar fi putut spune că toată atenţia ta era
concentrată asupra Adèlei, dar vedeam bine că gândurile-ţi sunt aiurea şi
totuşi, micuţă Jane, erai răbdătoare cu ea; multă vreme i-ai vorbit şi te-ai
ocupat de bietul copil. Când, în sfârşit, Adèle s-a despărţit de tine, ai căzut
într-o adâncă reverie şi ai început să te plimbi cu paşi rari de-a lungul
coridorului. Treceai din când în când pe dinaintea unei ferestre, priveai
zăpada care se cernea deasă, ascultai suspinele vântului şi continuai să
păşeşti agale şi să visezi. Îmi închipui că vedeniile tale nu erau întunecate,
căci în ziua aceea lumina blândă a ochilor tăi arăta că gândurile nu-ţi sunt
negre, nici amare; privirea ta trăda nu meditaţie tristă şi melancolie, ci mai
degrabă acele frumoase vise ale tinereţii ce se nasc atunci când elanul ei urmează,
pe aripi hotărâte, zborul nădejdii în cele mai de sus tării ale cerului.
Glasul doamnei Fairfax, care vorbea cu o slujnică pe sală, te-a trezit; ai
zâmbit atât de ciudat.. Janet! Era mult bun-simţ şi fineţe în zâmbetul tău.
Părea că spune: "Vedeniile mele sunt frumoase, dar nu trebuie sa uit că sunt
cu totul ireale; minte mea a născocit un trandafir, un rai verde şi înflorit, dar
ştiu că trebuie să-mi croiesc drumul pe o potecă grea şi să înfrunt furtunile
negre ce se adună în juru-mi". Atunci ai coborât şi ai cerut doamnei Fairfax
să-ţi dea să faci nu mai ştiu ce; cred că erau socotelile săptămânale ale casei,
sau cam aşa ceva. Eram supărat pe tine, fiindcă plecaseşi din raza vederii
mele. Am aşteptat cu nerăbdare seara, pentru că atunci te puteam chema
lângă mine. Bănuiam că ai o fire neobişnuită, nouă pentru mine, şi doream
s-o cercetez mai adânc şi s-o cunosc mai bine. Ai intrat în odaie cu o
înfăţişare sfioasă şi independentă în acelaşi timp, erai îmbrăcată simplu, aşa
ca astăzi. Te-am făcut să vorbeşti, şi după puţină vreme mi-ai părut plină de
contraste ciudate. Felul cum te îmbrăcai, manierele, erau încorsetate de o
disciplină aspră, înfăţişarea ta era rezervată şi arăta un suflet delicat, dar
totodată neobişnuit cu societatea şi totdeauna înfricoşat să nu facă o
greşeală sau să spună o prostie. Dar când îţi vorbea cineva, te uitai la el cu
ochi pătrunzători, îndrăzneţi şi plini de căldură. În fiecare privire a ta era forţă
şi iscusinţă. Când încercam să te pun în încurcătură cu vreo întrebare, găseai
totdeauna un răspuns ager.
S-ar părea că în curând te-ai obişnuit cu mine; după câte cred eu, Jane,
simţeai că între tine şi tristul şi mohorâtul tău stăpân există o simpatie, căci
am fost uimit văzând cu câtă iuţeală o siguranţă calmă ţi-a domolit firea.
Oricât de moborât aş fi fost, tu nu arătai nici uimire, nici teamă, nici
plictiseală, nici neplăcere faţă de firea mea morocănoasă; te mulţumeai să
mă cercetezi şi, din când în când, te vedeam zâmbind cu un farmec atât de
simplu şi cuminte că nici nu-l pot descrie. Ceea ce observam mă făcea fericit
şi-mi stârnea curiozitatea. Îmi plăcea tot ce vedeam şi doream să văd şi mai
mult. Totuşi, te-am ţinut multă vreme la distanţă şi nu ţi-am căutat decât
rareori tovărăşia. Eram un epicurean intelectual şi doream să prelungesc
plăcerea acestei cunoştinţi noi şi aţâţătoare! Apoi m-am temut că, umblând
prea rar cu floarea mea, o să-i văd strălucirea veştejindu-se şi farmecul dulce
al prospeţimii risipindu-se. Pe atunci nu ştiam că nu-i o înflorire trecătoare şi
că-şi păstrează fără încetare strălucirea, ca şi când ar fi fost şlefuită într-un
diamant ce nu se sfarmă. Doream de asemenea să ştiu dacă m-ai căuta, în
ziua când te-aş ocoli; n-ai făcut-o şi ai stat în sala de studii tot atât de liniştită,
ca pupitrul şi şevaletul. Dacă te întâlneam din întâmplare, treceai pe
lângă mine salutându-mă uşor, atât cât impunea respectul cuvenit mie.
În tot acest timp erai de obicei gânditoare; nu păreai tristă, căci nu
sufereai, dar inima nu-ţi era uşoară, fiindcă prezentul nu-ţi oferea nici o
bucurie, iar viitorul doar slabe nădejdi. Mă întrebam ce gândeşti despre mine,
şi chiar dacă măcar te gândeşti vreodată la mine. Ca să aflu, am început iar
să te observ. Când stam de vorbă, era ceva fericit în privirea ta, iar în
purtările tale, ceva ce arăta mulţumire. Am văzut că eşti o fată prietenoasă.
Tăcerea camerei de studiu şi monotonia vieţii te făcuse tristă. M-am lăsat
purtat de încântarea de a fi bun cu tine: bunătatea ţi-a trezit emoţia, chipul ţi
s-a îmblânzit şi glasul a devenit mângâietor. Îmi plăcea să-mi aud numele
rostit cu recunoştinţă şi bucurie de buzele tale şi când ne întâlneam
întâmplător, când mă priveai, în gesturile tale se arăta o şovăială ciudată,
ochii trădau puţină îndoială şi o uşoară tulburare. Nu ştiam încotro mă vor
împinge toanele mele şi mă întrebam dacă voi juca rolul stăpânului aspru ori
al prietenului binevoitor şi blând. Ţineam prea mult la tine, Jane, şi nu mai
puteam face pe stăpânul. Când îţi întindeam prieteneşte mâna, pe chipul tău
tineresc înflorea atâta lumină şi fericire, încât deseori îmi venea foarte greu
să nu mă reped şi să te strâng la piept.
— Nu-mi vorbiţi de zilele acelea, domnule, îl întrerupsei eu, ştergându-mi
pe furiş o lacrimă.
Cuvintele lui mă torturau. Ştiam ce am de făcut şi încă foarte curând.
Toate amintirile şi destăinuirile sentimentelor domnului Rochester nu făceau
decât să-mi îngreuneze şi mai mult îndeplinirea datoriei.
— Nu, Jane, reluă el. De ce să zăbovim asupra trecutului, când prezentul
e mult mai sigur şi viitorul mai frumos?
Tresării, auzind asemenea cuvinte trufaşe.
— Acum înţelegi cum stau lucrurile, nu-i aşa? urmă, după ce jumătate
din adolescenţă şi din tinereţe s-a scurs într-o suferinţă de nedescris, iar
restul într-o dureroasă singurătate, am găsit, în sfârşit, pe aceea pe care o
pot iubi din tot sufletul. Te-am găsit. Te iubesc, eşti tot ce-i mai bun în mine,
îngerul meu ocrotitor. Sunt legat de tine printr-o dragoste uriaşă. Te socotesc
bună, iubitoare, înzestrată cu multe însuşiri; în inima mea s-a născut o
patimă trainică pentru tine. Ea mă mână spre tine, te atrage spre mine, ne
înlănţuie vieţile; flacăra ei curată şi puternică ne topeşte pe amândoi într-o
singură făptură. Simţeam şi ştiam tot ce-ţi spun, acum şi de aceea m-am
hotărât să mă căsătoresc cu tine. Cine-mi spune că am o soţie, mă
batjocoreşte zadarnic. Acum ştii că n-am decât un diavol hâd. Am greşit
încercând să te înşel; dar mă temeam de încăpăţânarea ta şi de prejudecăţile
pe care le ai încă din copilărie. Voiam să fii a mea înainte de a risca această
mărturisire. Era o laşitate din partea mea; ar fi trebuit să mă adresez de la
început nobleţei şi mărinimiei tale, aşa cum fac acum; ar fi trebuit să-ţi
povestesc viaţa mea de supliciu, să-ţi spun că mi-e foame şi mi-e sete de un
trai mai nobil, mai înălţător, să-ţi arăt nu hotărârea mea – cuvântul acesta e
prea slab – ci patima mea neînfrântă de a iubi sincer şi de-a fi credincios,
când sunt iubit sincer şi cu credinţă. Atunci ţi-aş fi cerut să primeşti cuviinţa
mea şi să mi-o dai pe a ta. Fă-o acum, Jane.
Urmă o clipă de tăcere.
— De ce taci, Jane?
Eram pusă la o cumplită încercare: o mână de fier înroşit îmi răscolea
măruntaiele. Clipă cumplită, plină de zbucium, de negură, de clocot! Nici o
făptură omenească nu putea dori să fie iubită mai frumos decât eram eu. Îl
adoram pe cel care mă iubea astfel şi totuşi trebuia să renunţ şi la dragostea
şi la idolul meu. Un singur cuvânt înfricoşător închidea în el toată datoria mea
neîdurată: "Despărţire!"
— Jane, înţelegi ce-ţi cer, spune-mi doar: "O să fiu a dumitale, domnule
Rochester".
— Nu voi fi a dumneavoastră, domnule Rochester. Urmă o nouă tăcere
lungă.—
Jane! – reluă el cu o blândeţe ce-mi sfâşia inima şi îmi strecura în
sânge o groază care mă făcea rece ca gheaţa, fiindcă sub acel glas liniştit
simţeam zvâcnirile leului, Jane, vrei să mă laşi s-apuc pe o cale, iar tu să alegi
alta?
— Da.
— Jane, reluă iar (aplecându-se spre mine şi sărutându-mă) tot mai vrei
să faci aşa?
— Da.
— Şi acum? urmă el, sărutându-mi cu duioşie fruntea şi obrajii.
— Da, exclamai eu, desfăcându-mă repede din îmbrăţişarea lui.
— Oh, Jane, eşti crudă! Eşti – eşti rea! Doar n-ar fi un păcat să mă
iubeşti.
— Ar fi un păcat să vă ascult.
O expresie sălbatică făcu să i se ridice sprâncenele şi să i se crispeze
obrazul. Se sculă, dar mai izbuti să se stăpânească. Îmi sprijinii mâna de
spătarul scaunului. Mi-era teamă, tremuram, dar hotărârea mea era luată.
— O clipă, Jane. După ce vei fi plecat, aruncă o privire asupra oribilei
mele vieţi. Toată fericirea mea va dispărea o dată cu tine. Ce-mi rămâne de
făcut? N-am tovarăşă decât pe nebuna de sus: e ca şi când mi-ai arăta un leş
din cimitir. Ce să fac, Jane? Încotro să mă îndrept, ca să-mi găsesc o
tovarăşă? Unde să aflu nădejdea?
— Faceţi ca mine: păstraţi încrederea în Dumnezeii şi în voi înşivă: în
viaţa de apoi. Nu pierdeţi speranţa că ne vom întâlni acolo.
— Aşadar, nu vrei să te îndupleci?
— Nu.
— Atunci mă osândeşti să trăiesc ca un nenorocit, să mor ca un
blestemat?
Ridicase glasul.
— Vă sfătuiesc să trăiţi fără păcat şi vă doresc o moarte liniştită.
— Îmi smulgi dragostea şi nevinovăţia? Mă zvârli îndărăt în ghearele
destrăbălării şi îmi propui desfrâul drept orice îndeletnicire?
— Nu, domnule Rochester, nu vă osândesc la soarta asta, după cum nu
mă osândesc nici pe mine. Şi eu, şi dumneavoastră suntem născuţi să
îndurăm şi să luptăm; supuneţi-vă, fără să cârtiţi. Mă veţi uita cu mult înainte
de-a vă uita eu.
— Dacă-mi vorbeşti astfel, înseamnă că mă socoteşti un mincinos: îmi
pătezi onoarea. Ţi-am afirmat că nu mă voi schimba niciodată, şi tu-mi spui
de la obraz că o să mă schimb curând. Purtarea ta arată cât de greşit judeci
şi ce păreri eronate ai! E mai bine să arunci deznădejdea asupra unuia dintre
semenii tăi, decât să calci o biată lege omenească, atunci când nimeni n-ar
suferi din pricina asta? Tu n-ai nici rude, nici prieteni pe care să-ţi fie teamă
c-ai să jigneşti, rămânând cu mine.
Era adevărat. Şi pe când vorbea, Judecata şi Conştiinţa mă trădară şi se
întoarseră împotriva mea strigându-mi că sunt o criminală, dacă-l resping.
Vorbeau aproape tot atât de tare ca şi Simţirea, şi toate împreună strigau sălbatic:
"Oh! înduplecă-te, înduplecă-te! Gândeşte-te la suferinţa lui,
gândeşte-te la primejdia ce-l pândeşte! Uită-te în ce stare îl părăseşti!
Aminteşte-ţi de firea lui aprigă, gândeşte-te la urmările deznădejdii lui;
mângâie-l, scapă-l, iubeşte-l! Spune-i că-l iubeşti şi că vei fi a lui. Cui îi pasă
de tine? Cine să fie jignit sau mâhnit de ce faci tu?"
Şi totuşi răspunsul a fost neînduplecat: "Mie îmi pasă de mine. Cu cât
sunt mai singură, mai lipsită de prieteni şi de sprijin, cu atât trebuie să mă
respect mai mult. Voi păstra legile date de Dumnezeu şi sfinţite de om; voi
rămâne credincioasă învăţăturilor pe care le-am căpătat când eram cu
mintea întreagă, nu nebună ca acum. Legile şi învăţăturile nu ne-au fost date
pentru zilele senine. Au fost făurite pentru clipe cum este cea de faţă, când
inima şi sufletul se răzvrătesc împotriva străşniciei lor. Sunt aspre, dar vor
ramâne neînfrânte. Dacă le-aş putea urma calea după bunul meu plac, ce
preţ ar mai avea? Totdeauna am crezut că sunt de mare preţ, iar dacă n-o
mai pot crede acum, asta-i pentru că sunt smintită de-a binelea. Pentru că
prin vine îmi curge foc, iar inima îmi bate prea repede ca să-i mai pot potoli
bătăile. În acest ceas de încercare trebuie să mă ţin de părerile mai vechi, de
hotărârile luate dinainte şi pe acest tărâm trainic o să-mi apăs cu nădejde
piciorul!"
Aşa şi făcui. Domnul Rochester mă privi şi-mi ghici numaidecât gândul.
Se înfurie grozav şi, fără să-i pese de urmări, se lăsă târât de mânia lui.
Străbătu odaia, îmi luă braţul şi mă cuprinse de mijloc. Părea că mă înghite
cu privirea lui înflăcărată: fiziceşte mă simţeam neputincioasă ca un pui,
pradă căldurii unui cuptor încins, dar mai eram stăpână pe sufletul meu şi
încercam sentimentul unei mari seninătăţi. Din fericire, sufletul are un
tălmaci, care adesea nu-şi dă seama de ce face, dar care e totdeauna
credincios: ochii. Ai mei se îndreptară spre obrazul sălbăticit al domnului
Rochester şi oftai fără să vreau; strânsoarea lui era dureroasă, iar puterile
mele aproape sleite.
— Niciodată, zise el scrâşnind din dinţi, niciodată n-am văzut o fiinţă atât
de slabă şi atât de greu de îmblânzit. E în mâinile mele ca o trestie plăpândă!
urmă el, scuturându-mă cu putere. Aş putea-o îndoi cu un singur deget; dar
ce-aş folosi dacă aş face-o, dacă aş smulge-o din rădăcini, dacă aş călca-o în
picioare? Priviţi ochii aceştia, priviţi făptura asta hotărâtă, sălbatică şi liberă,
a cărei privire parcă mă sfidează nu numai cu îndrăzneală, ci cu siguranţa
unui sobru triumf! Chiar dacă aş avea în stăpânire colivia, tot n-aş putea fi
stăpân pe gingaşa pasăre sălbatică! Dacă aş sfărâma şubreda închisoare n-aş
face decât să dau libertate captivei. Aş putea cuceri cuibul; dar cea care-l
locuieşte ar zbura spre înalt, înainte ca eu să pun stăpânire pe locuinţa ei
deplină. Dar eu pe tine te vreau, suflet plin de voinţă şi tărie, de virtute şi
curăţenie, pe tine şi nu doar învelişul tău fragil. Dacă ai vrea, ai putea să
zbori în voie către mine şi să te adăposteşti la inima mea: dar dacă ai fi
înşfăcată cu silnicie, asemeni unui duh neprihănit, ai scăpa îmbrăţişărilor
mele, şi-ai pieri înainte de a-ţi fi putut respira parfumul. Oh! vino, Jane, vino!
Rostind aceste cuvinte, îmi dădu drumul din strânsoare şi se mulţumi să
mă privească. Era mult mai greu să ţin piept acelei priviri decât pasionatei
îmbrăţişări: dar acum numai o neroadă s-ar fi dat bătută. Îl sfidasem şi-i
înfrânsesem mânia; acum trebuia să-i suport durerea. Mă îndreptai spre uşă.
— Pleci, Jane?
— Da, domnule, plec.
— Mă părăseşti? Şi n-o să te mai întorci? Nu vrei să fii sprijinitorul şi
mântuitorul meu? Dragostea mea adâncă, sfâşietoarea mea suferinţă,
rugăminţile mele fierbinţi, toate astea nu înseamnă nimic pentru tine?
Ce nesfârşită durere era în glasul lui! Cât de greu mi-a fost să repet cu
tărie:
— Plec.
— Jane!
— Domnule Rochester!
— Pleacă, atunci – mă învoiesc. Dar nu uita că mă laşi aici pradă durerii.
Urcă-te în odaia ta; cântăreşte tot ce ţi-am spus, Jane; aruncă o privire asupra
suferinţelor mele şi gândeşte-te la mine.
Făcu doi paşi şi se trânti cu faţa-n jos pe sofa.
— Oh! Jane! exclamă el, într-o izbucnire dureroasă. Oh! Jane! nădejdea
mea, dragostea mea, viaţa mea!
Auzii atunci un hohot de plâns puternic şi zguduitor.
Ajunsesem la uşă, dar m-am întors; eram tot atât de hotărâtă să rămân,
precât fusesem de hotărâtă să plec. Îngenuncheai lângă el; îi ridicai obrazul
de pe pernă şi-l întorsei spre mine; îl sărutai, îi mângâiai părul.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, stăpânul meu drag! exclamai eu.
Dumnezeu să te păzească de suferinţi şi de rele, să te călăuzească, să te
mângâie şi să te răsplătească pentru bunătatea ta faţă de mine.
— Dragostea micuţei mele Jane ar fi fost cea mai împărătească răsplată,
răspunse el. Fără ea, inima mi-e pe veci sfărâmată. Dar Jane îmi va dărui
dragostea ci; da, mi-o va dărui cu generozitate şi nobleţe.
Sângele îi năvăli în obraz şi ochii îi străluceau: se ridică şi întinse braţele;
dar scăpai din strânsoarea lui şi părăsii numaidecât odaia.
"Rămas bun!" strigă Inima mea. "Adio pentru totdeauna!" adăugă
Deznădejdea.
În noaptea aceea nici nu m-am gândit să dorm, dar îndată ce mă culcai,
căzui într-un somn greu. Şi în vis îmi reveniră anii copilăriei: se făcea că mă
aflam în odaia roşie de la Gateshead, că noaptea era întunecoasă şi mintea
mea pradă unei spaime ciudate. Mi se părea că luminiţa care cu mulţi ani în
urmă mă făcuse să leşin de frică se prelinsese în sus pe perete şi tremura în
mijlocul tavanului întunecat. Înălţai capul să privesc: tavanul se prefăcu în
nori deşi şi înalţi, străbătuţi de-o lumină asemenea celei pe care-o dă luna
când răzbate din ceaţă. Aşteptam răsăritul lunii cu cea mai ciudată nelinişte,
ca şi cum pe discul ei roşu ar fi urmat să fie scrisă vreo hotărâre a soartei. Iar
luna ţâşni brusc dintre nori, aşa cum nu mai făcuse niciodată, de când e lumea.
La început am zărit o mână care ieşea din cutele negre ale cerului şi le
da deoparte; apoi am văzut în locul lunii un chip omenesc ce se desluşea,
alb, pe un fond de azur şi-şi pleca nobila frunte spre părtinit. Mă privi cu
nesaţ şi în sfârşit îmi vorbi. Deşi glasul venea de la mari depărtări, îl auzii
limpede vorbind inimii, mele:
— "...Fugi de ispită, fata mea."
— "Da, mamă, aşa voi face."
La fel am răspuns când m-am trezit din acest vis ce semăna a transă.
Era încă întuneric; dar nopţile de iulie sunt scurte şi zorii se arată repede
după miezul nopţii. "Trebuie să încep cât mai devreme, ca să duc la bun
sfârşit sarcina pe care-o am de îndeplinit", mă gândii eu.
Mă sculai. Eram îmbrăcată, căci nu-mi scosesem decât pantofii. Luai
dintr-unul din sertare puţine albituri, o brăţară şi un inel. Căutându-le,
degetele mele dădură de mărgăritarele unui colan pe care cu câteva zile mai
înainte domnul Rochester mă silise să-l primesc. Îl lăsai; nu era al meu: era al
unei logodnice închipuite, care se destrămase în văzduh.
Din celelalte lucruri, am făcut o legătură, am pus în buzunar portofelul
meu cu cei douăzeci de şilingi (era tot ce aveam), mi-am legat şalul la spate
şi pălăria de gât, mi-am luat legătura şi pantofii, pe care nu voiam încă să-i
încalţ, şi am ieşit din odaie. "Adio, bună doamnă Fairfax!" şoptii eu,
strecurându-mă pe lângă uşa ei. "Adio, mica şi scumpa mea Adèle!"-spusei,
aruncând o privire spre odaia copilei. Nu puteam intra s-o sărut, căci trebuia
să scap de supravegherea unei foarte agere urechi care poate asculta.
Aş fi vrut să trec pe dinaintea odăii domnului Rochester fără să mă
opresc, dar când fui în faţa uşii sale, simţii că bătăile inimii încetaseră şi fui
silită să aştept puţin. Nici el nu dormea: umbla zbuciumat de la un capăt la
celălalt al odăii şi ofta mereu. Dacă aş fi vrut, în odaia aceea ar fi existat un
rai pentru mine, cel puţin un rai trecător; n-aveam decât să intru şi să spun:
"Domnule Rochester, vă voi iubi şi voi rămâne cu dumneavoastră până la
moarte", şi atunci spre buzele mele ar fi ţâşnit un izvor plin de desfătări.
Chibzuii o clipă.
Acest stăpân plin de bunătate, care nu poate dormi, aşteaptă cu
nerăbdare să se lumineze de ziuă. Mâine dimineaţă va trimite după mine, dar
eu voi fi plecată. Mă va căuta, dar mă va căuta zadarnic; se va simţi părăsit,
va vedea că nu i-am primit dragostea, va suferi şi va fi, poate, cuprins de
deznădejde.
Mă gândii la toate astea şi era cât pe aci să pun mâna pe clanţă, dar mă
dădui repede înapoi şi mă strecurai mai departe. Coborâi mâhnită scara.
Ştiam ce am de făcut şi o făceam fără să mă mai gândesc. Căutai în
bucătărie cheia uşii de alături, puţin untdelemn şi o pană ca să ung cheia şi
broasca; luai pâine şi apă, căci poate aveam de făcut un drum lung şi nu
voiam să-mi pierd puterile, şi aşa împuţinate în ultima vreme. Făcui totul fără
cel mai mic zgomot. Deschisei uşa, ieşii şi o închisei încet în urma mea.
Începuse să mijească de ziuă. Porţile cele mari erau încuiate; din fericire,
portiţa dintr-una din ele nu era închisă decât cu zăvorul; ieşii pe-acolo şi
trăsei zăvorul. Acum eram afară din Thornfield.
La o milă depărtare, dincolo de ogoare, se întindea drumul ce ducea în
direcţia contrarie Millcote-ului: nu-l străbătusem niciodată, dar îl văzusem
adesea şi mă întrebai încotro duce; într-acolo îmi îndreptai paşii. Nu trebuia
să stau pe gânduri, nu trebuia să mai privesc nici înapoi, nici înainte. Nu
trebuia să mă mai gândesc nici la trecut, nici la viitor.
Primul era o pagină plină de dulceaţă cerească şi de o tristeţe ucigătoare
totodată; un singur rând dacă aş citi, ar fi de ajuns ca să-mi frângă curajul şi
să-mi topească energia. Cel din urmă era un pustiu îngrozitor, ca lumea după
potop.
Până la răsăritul soarelui mersei de-a lungul ţarinelor, gardurilor vii şi
potecilor. Cred că era o dimineaţă frumoasă de vară. Pantofii pe care-i
încălţasem după ce părăsisem casa se umeziră curând de rouă. Dar eu nu
priveam nici soarele ce se-nălţa, nici cerul zâmbitor, nici natura care se
trezea. Cine străbate un peisaj frumos în drum spre eşafod nu se gândeşte la
florile ce-i zâmbesc pe drum, ci la butuc şi la tăişul securei, la tăierea oaselor
şi a vinelor sale, la mormântul ce se cască la capătul drumului; iar eu mă
gândeam la fuga mea tristă, la pribegia mea de om fără cămin. Nu mă
puteam opri să mă gândesc cu inima sfâşiată, la tot ce lăsasem în urmă, la
acela care privea din odaia lui răsăritul soarelui, nădăjduind să mă vadă
venind să-i spun că vreau să fiu a lui şi să rămân lângă el. Doream să fiu a
lui, râvneam să mă întorc şi încă nu era prea târziu. Îl mai puteam cruţa de
fiorul amar al disperării; eram sigură că fuga nu-mi fusese încă descoperită.
Puteam să mă întorc, să fiu mângâierea şi mândria lui, să-l smulg din
ghearele suferinţei, să-l opresc poate de la pieire. Oh, cum mă mai chinuia
teama de singurătatea lui – mult mai mult decât de-a mea! Părea o săgeată
ce-mi pătrunsese în piept: mă sfâşia când încercam s-o smulg, mă durea
când amintirea o înfigea mai adânc. În crânguri şi tufişuri, păsările începuseră
să cânte: se arătau credincioase tovarăşelor lor, ele, simbolurile dragostei.
Dar cine eram eu? În toiul suferinţelor inimii şi-a străduinţelor încordate de
a-mi îndeplini datoria, mi-era silă de mine însămi. Nu simţeam nici o
mângâiere în a-mi da mie însămi dreptate, nu simţeam nici o bucurie la
gândul că am fost în stare să mă respect: mi-am jignit, mi-am rănit, mi-am
părăsit stăpânul. Mi se părea că-s cu adevărat vrednică de ură. Totuşi de
întors nu mă mai puteam întoarce înapoi, nu mai puteam da nici un singur
pas înapoi. Desigur că Dumnezeu însuşi mă călăuzea, căci durerea îmi
călcase în picioare voinţa şi-mi înăbuşise conştiinţa. Am plâns amărându-mi
drumul singuratic : mergeam repede, repede, ca un om în delir. Deodată mă
cuprinse o slăbiciune, ce pornea dinăuntrul trupului, mi se strecura în inimă şi
căzui. Stătui pe jos câtăva vreme apăsându-mi obrazul pe iarba umedă. Mă
temeam, sau mai bine zis, nădăjduiam sa mor acolo, dar în curând am izbutit
să mă mişc, m-am târât în genunchi şi pe mâini şi, în sfârşit m-am sculat mai
hotărâtă ca să răzbat până la şosea.
Când ajunsei acolo, fui silită să mă aşez într-un tufiş ca să mă odihnesc;
auzii zgomot de roţi şi văzui o trăsură venind. Mă ridicai şi făcui semn cu
mâna până opri. Întrebai pe vizitiu unde merge; îmi pomeni un ţinut
îndepărtat unde eram sigură că domnul Rochester nu avea cunoştinţe. Îl
întrebai cât mi-ar cere să mă ia : treizeci de şiligi. Cum nu aveam decât
douăzeci, vizitiul se mulţumi cu atât. Putui chiar să mă urc în diligenţă, care
era goală, închisei portiera şi diligenţa porni la drum.
Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii
voştrii să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele
vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi
agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că
sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:22 AM | message # 32
CAPITOLUL XXVIII
Au trecut două zile. Era o seară de vară. Vizitiul m-a dus într-un loc
numit Whitcross, unde am coborât. Pentru banii pe care-i dădusem nu mă
putea duce mai departe, iar eu nu mai aveam nici un singur şiling. Trăsura
plecase şi în clipa asta se afla la o milă departe de mine. Rămăsesem
singură. Atunci mi-am dat seama că am uitat legătura în lado trăsurii, unde o
pusesem pentru mai multă siguranţă. Acolo rămăsese şi acolo avea să
rămână: nu mai aveam nimic!
Whitcross nu e un oraş şi nici măcar un cătun: nu-i decât un stâlp de
piatră la răscrucea a patru drumuri, văruit în alb, de bună seamă ca să poată
fi văzut de departe şi chiar pe întuneric. În vârful acelui stâlp sunt patru braţe
care arată la ce distanţă se află diferite oraşe. După câte scrie acolo, oraşul
cel mai apropiat e la zece mile şi cel mai depărtat la peste douăzeci. Numele
bine cunoscute ale oraşelor îmi arătau unde mă aflu: eram într-unul din
ţinuturile de centru şi de nord ale Angliei, plin de mlaştini şi înconjurat de
munţi. În urmă, la dreapta, la stângă, erau bălţi mari; un lanţ de munţi se
zărea foarte departe, dincolo de valea adâncă ce mi se întindea la picioare.
Populaţia e probabil rară. Nu se vedea nici picior de călător pe şoselele ce se
întindeau spre cele patru puncte cardinale – largi, albe şi singuratice;
fuseseră toate tăiate chiar prin mijlocul bălţilor şi hăţişurile creşteau dese şi
sălbatice, până la marginea lor. Totuşi, întâmplarea ar fi putut să mâne paşii
unui drumeţ pe acolo, iar eu doream să nu fiu văzută. Străinii s-ar fi întrebat,
fireşte, ce caut acolo şi de ce stau în faţa stâlpului plimbându-mă fără rost, ca
şi când m-aş fi rătăcit. Aş fi fost poate întrebată şi n-aş fi putut da decât
răspunsuri care-ar fi părut de necrezut şi-ar fi stârnit bănuieli.
Nimic nu mă mai leagă de lume în clipa asta; nici un farmec, nici o
nădejde nu mă atrage spre semenii mei; nici unul dintre cei care m-ar vedea
n-ar avea un gând bun sau o urare pentru mine. N-am pe nimeni altcineva
decât natura, mama noastră a tuturor; de aceea, la sânul ei îmi voi căuta
odihna.
Am pornit drept prin hăţiş şi m-am îndreptat spre o scobitură pe care o
zărisem la marginea bălţilor. M-am afundat până la genunchi în bălăriile
întunecate, dese. În sfârşit, într-un colţ ascuns am găsit o stâncă de granit
acoperită de muşchi. M-am aşezat sub un colţ al ei; capul mi-era ocrotit de
stâncă şi deasupra se-ntindea numai cerul.
Chiar în ascunzătoarea aceea, mi-a trebuit câtăva vreme ca să nu mai
simt nici un fel de nelinişte; aveam o teamă nedesluşită ca vreo turmă de
sălbăticiuni să nu se repeadă asupra mea, sau să nu mă descopere vreun
vânător. Dacă vântul bătea mai tare, priveam în jurul meu şi-mi era frică să
nu mă pomenesc deodată cu un taur sălbatic; dacă auzeam şuieratul vreunei
păsări, credeam că e un om. În cele din urmă, mi-am dat seama că neliniştea
mea nu avea nici un temei şi adânca tăcere care domnea în jur mă linişti, aşa
încât începui să-mi recapăt încrederea. Până atunci nu mă gândisem: nu
făcusem decât să ascult, să privesc şi să mă tem; acum puteam din nou
gândi.
Ce trebuia să fac? Unde trebuia să mă duc? Oh, întrebări nesuferite
pentru mine, care nu puteam face nimic şi nu mă puteam duce nicăieri!
Picioarele mele zdrobite ar fi trebuit să străbată un drum lung până să dau de
o aşezare omenească: doar milei oamenilor mă puteam adresa, ca să capăt
un adăpost. Ar fi trebuit să hrănesc simpatia silnică şi nemulţumită a
necunoscuţilor, să îndur deseori refuzul, până ce povestea mea să fie
ascultată, până ce vreuna dintre nevoile mele să fie împlinită!
Atinsei tufişurile: erau uscate şi încă mai păstrau căldura primită de la
arşiţa zilei de vară. Privii cerul; era senin şi o stea licărea chiar deasupra
locului unde stam culcată. Roua cădea încet, nu se simţea nici o adiere.
Natura părea blândă şi bună cu mine. Îmi închipuii că mă iubea, aşa
surghiunită cum eram, şi atunci eu, care de la oameni puteam aştepta doar
neîncredere, hulă şi insultă, mă alipeam de ea cu o dragoste de fiică. Cel
puţin în noaptea aceea aveam să-i fiu oaspete, aşa cum îi eram copil: mama
o să mă găzduiască fără han şi fără să-mi ceară răsplată. Îmi rămăsese o
singură bucăţică de pâine cumpărată cu ultimul meu gologan într-un oraş
prin care trecusem la amiază. Văzui, ici şi colo afine coapte, strălucind prin
tufişuri, ca nişte boabe de antracit: cuiesei un pumn şi le mâncai cu pâine.
Dacă nu mi-am potolit pe de-a-ntregul foamea, cel puţin mi-am înşelat-o cu
masa aceea de pustnic. Când am terminat, mi-am făcut rugăciunea de seară
şi mi-am ales un loc de dormit.
Lângă stâncă hăţişul era foarte des: când stăm întinsă, picioarele mi
se-afundau în el. Se înălţa în amândouă părţile şi lăsa doar un loc strâmt prin
care pătrundea aerul răcoros al nopţii. Mi-am împăturit în două şalul şi l-am
întins deasupra mea drept cuvertură: o mână de muşchi îmi sluji de pernă.
Astfel cuibărită, nu mi-a fost frig cel puţin până la căderea nopţii.
Dacă n-ar fi fost mâhnirea ce mă copleşea, m-aş fi putut odihni în tihnă.
Inima tristă, cu corzile rupte, purta răni ascunse, nu mă lăsa să mă odihnesc;
pentru domnul Rochester şi pentru soarta lui mă cuprinse o nesfârşită milă.
Neputincioasă pasăre cu aripile frânte, mă străduiam zadarnic să strig către
stăpânul meu.
Chinuită de gânduri, m-am ridicat în genunchi. Noaptea se lăsase, cu
stelele ei strălucitoare: era o noapte liniştită, tăcută, prea senină ca să nu
alunge orice teamă. Ştiam că Dumnezeu e peste tot, dar fireşte că-i simţim
mai deplin prezenţa când zidirile lui se înfăţişează înaintea noastră în
întreaga lor măreţie: şi nicăieri nu citim mai desăvârşit nemărginirea,
atotputernicia şi omniprezenţa celui prea înalt decât pe cerul senin al nopţii
unde luminile sale îşi împlinesc tăcute calea fără sfârşit. Îngenuncheasem să
mă rog pentru domnul Rochester. Mi-am ridicat spre cer ochii înceţoşaţi de
lacrimi şi-am zărit Calea Laptelui. Cu gândul la acele lumi nenumărate care
străjuiesc pe firmament nelăsându-ne să zărim decât o blândă dâră de
lumină, am simţit puterea şi măreţia lui Dumnezeu. Eram sigură că-şi va
mântui lucrarea mâinilor sale şi căpătăm convingerea că aşa după cum
lumea nu va pieri, nici vreunul dintre sufletele ce sunt podoaba ei nu va fi
nimicit. Ruga mea fu deci un imn de mulţumire. Izvorul vieţii e şi mântuirea
sufletelor. Domnul Rochester era aşadar în siguranţă: el era al lui Dumnezeu
şi Dumnezeu îl va ocroti. M-am ghemuit iar în culcuşul de la picioarele stâncii
şi după puţină vreme somnul mă făcu să-mi uit durerea neiertătoare.
Dar în ziua următoare văzui crudul adevăr. Păsărelele îşi părăsiseră de
mult cuiburile; de mult albinele, folosind ceasurile dulci ale dimineţii, înainte
ca să se usuce, culegeau nectarul florilor – şi când orele lungi ale zorilor se
scurtară, când soarele îşi revărsă strălucirea asupra cerului şi a pământului,
mă ridicai şi privii în jurul meu.
Ce zi liniştită, frumoasă şi caldă. Ce pustietate aurită era bărăganul
acela întins! Totul strălucea în lumina soarelui. Aş fi vrut să pot trăi
acolo.Văzui o şopârlă fugind sub o stâncă. O albină bâzâia printre afinele
dulci. Aş fi vrut să mă prefac pe dată într-o albină sau într-o şopârlă, ca să-mi
găsesc hrana potrivită şi adăpost statornic în locul acela. Dar eram făptură
omenească şi aveam cerinţele făpturii omeneşti: nu trebuia să zăbovesc
într-un loc unde nimic nu le-ar fi putut împlini. Mă ridicai, privii culcuşul pe
care-l părăsisem. Lipsită de orice nădejde în viitor, n-aveam decât o singură
dorinţă: aş fi vrut ca ziditorul meu să fi găsit cu cale ca în noaptea aceea, pe
când dormeam, să-mi cheme la sine sufletul, pentru ca trupului meu obosit,
izbăvit prin moarte de orice noi înfruntări cu soarta, să nu-i mai rămână decât
să putrezească şi să se amestece în pace cu ţărâna acestei pustietăţi. Dar
viaţa era încă a mea, cu toate suferinţele, nevoile şi răspunderile ei. Trebuia
să duc povara, să îndur suferinţele, să primesc răspunderile. Am pornit la
drum. Odată ajunsă la Whitcross, am luat-o pe drumul cei mai ferit de soarele
nemilos care-şi arunca văpăile din înaltul cerului. Am umblat mult timp şi
când am socotit că mersesem destul şi că puteam, fără nici un fel remuşcare,
să cedez oboselii ce aproape mă doborâse, că-mi puteam îngădui să pun
capăt sforţărilor aşezându-mă pe o piatră din preajmă şi să mă las în voia
toropelii ce-mi cuprinsese inima şi mădularele – auzii deodată dangătul unui
clopot de biserică.
M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul şi, în mijlocul unor
coline romantice pe care cu un ceas în urmă nu le luasem în seamă, zării un
cătun şi o clopotniţă. Valea din dreapta mea era acoperită de păşuni, de
păduri şi lanuri de grâne; un pârâiaş şerpuia în mijlocul frunzişurilor, sclipind
în felurite nuanţe de verde, printre grânele ce se coceau, prin pădurile
umbroase şi pajiştile însorite. Fui trezită din visarea mea de un zgomot de
roţi. Era o căruţă încărcată din greu, ce urca anevoie dealul; puţin mai încolo
zării două vaci şi pe paznicul lor. Mă simţeam aproape de munca şi viaţa
omenească; trebuia să mai lupt, să mă silesc să trăiesc, şi să mă supun şi eu
ca atâţia alţii, trudei vieţii.
Am pătruns în sat pe la ceasurile două. La capătul unei uliţe a cătunului,
se afla o prăvălioară în fereastra căreia se vedeau câteva pâini. Tare aş mai fi
vrut una. Asta m-ar mai întări, îmi zisei; altfel, îmi va fi greu să merg mai
departe. De cum m-am aflat din nou în mijlocul semenilor mei, dorinţa de
a-mi recăpăta puterea se ivi iarăşi în inima mea. Mi-am dat seama că ar fi
înjositor să leşin de foame pe uliţa unui cătun. N-aveam nimic de dat în
schimbul pâinii? Mă gândii. Purtam la gât o mică eşarfă de mătase; aveam
mănuşile. Nu ştiam ce trebuie să faci când ai ajuns la aşa mare strâmtoare;
nu ştiam dacă vreunul din cele două lucruri avea să fie primit; probabil că nu;
oricum trebuia să încerc.
Intrai în prăvălie; înăuntru era o femeie. Văzând că o persoană care mi
se părea îmbrăcată ca o doamnă, înainta curtenitoare spre mine şi mă
întrebă ce doresc, m-a cuprins ruşinea. Limba nu putu rosti fraza pregătită;
nu îndrăzneam să-i dau mănuşile aproape stricate, nici eşarfa mototolită; de
altfel, simţeam că e caraghios. O rugai numai să mă lase să stau puţin pe
scaun, căci eram obosită. Înşelată în aşteptările ei, îmi îngădui cu răceală,
arătându-mi un scaun pe care mă prăbuşii numaidecât. Îmi venea să plâng,
dar înţelegând ca nu era clipa prielnică pentru a mă lăsa cuprinsă de emoţie,
mă stăpânii. Peste puţin o întrebai dacă existau în sat croitorese sau
lenjerese.
— Da, îmi răspunse dânsa, trei sau patru. Tocmai bine pentru cât e de
lucru.
Mă gândii. Eram într-o situaţie cumplită. Stăteam faţă în faţă cu nevoia.
N-aveam de nici unele, n-aveam prieteni, n-aveam bani. Trebuia să fac ceva.
Dar ce anume? Trebuia să mă adresez cuiva? Dar cui?
Nu ştie, prin împrejurimi, pe cineva care-ar avea nevoie de-o servitoare?
Nu, nu ştia.
— Care era îndeletnicirea cea mai de seamă prin partea locului? Cu ce
se ocupau oameniii?
— Unii sunt fermieri; mulţi lucrează la fabrica domnului Oliver şi la
turnătorie.
— Domnul Oliver angajează şi femei?
— Nu. Acolo-i treaba pentru bărbaţi.
— Dar femeile ce fac?
— Nu ştiu, îmi răspunse. Ba o treabă, ba alta. Oamenii săraci se
descurcă şi ei cum pot.
Întrebările mele păreau s-o obosească. Şi într-adevăr, ce drept aveam
s-o sâcâi? Veniră unul sau doi vecini, fără îndoială că era nevoie de scaunul
meu. Mi-am luat rămas bun şi am plecat.
O pornii pe uliţă, uitându-mă în dreapta şi în stânsg la toate casele, dar
nu găsii nici un pretext să intru în vreuna din ele. Am rătăcit mai bine de un
ceas în jurul cătunului, când depărtându-mă, când apropiindu-mă iarăşi.
Eram complet istovită şi sufeream îngrozitor de foame; apucai pe-o potecuţă
şi mă aşezai sub un gard viu, dar în curând am pornit iar la drum, nădăjduind
să găsesc ceva de mâncare sau să capăt măcar vreo desluşire. La capătul
potecii, văzui o casă drăguţă, în faţa căreia era o grădiniţă de flori ce părea
foarte bine îngrijită. Mă oprii. Cu ce rost m-aş putea apropia şi de ce aş atinge
ciocanul sclipitor care atârna lângă uşă? De ce ar dori stăpânii acestei case
să-mi fie de folos? Şi totuşi m-am apropiat şi am bătut. O tânără bine
îmbrăcată şi cu privirea blândă veni să-mi deschidă. Întrebai cu glas încet şi
liniştit – căci în inimă nu mai aveam nici o nădejde, iar trupul mi-era sleit –
dacă aveau nevoie de o servitoare.
— Nu, îmi răspunse dânsa, nu ţinem servitoare.
— N-ai vrea să-mi spui, urmai eu, unde-aş putea găsi de lucru? Sunt
străină şi nu cunosc pe nimeni aici. Aş face orice.
Dar nu era treaba acestei tinere să se gândească la lume sau să-mi
găsească un loc. De altfel, câte îndoieli nu puteau trezi în ochii ei starea şi
povestea mea. Clătină din cap şi-mi spuse că-i pare rău, dar nu-mi poate da
nici o lămurire. Şi uşa albă fu închisă – încetişor şi Politicos – dar fu închisă,
lăsându-mă afară.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:22 AM | message # 33
Dacă ar fi lăsat-o ceva mai mult deschisă, cred că i-aş fi cerşit o bucată
de pâine. Decăzusem groaznic.
Nu mă puteam hotărî să mă întorc în satul acela sărac, unde, de altfel,
nu aveam de ce nădăjdui să aflu vreun job. Mă simţeam mai curând atrasă
spre pădurea ce se zărea în depărtare şi al cărei frunziş des părea să îmbie la
odihnă: dar eram atât de sfârşită, de slabă, sleită de foame, încât instinctul
mă îndemna să rătăcesc în jurul locuinţelor, pentru că acolo aveam mai mulţi
sorţi să găsesc ceva de mâncare. Singurătatea n-ar mai fi fost singurătate, iar
odihna n-ar mai fi fost odihnă, atâta vreme cât foamea îşi înfigea – ca un
vultur pliscul şi ghearele în coastele mele.
Mă apropiam de case, plecam, mă întorceam, apei mă îndepărtam din
nou, alungată neîncetat de gândul că nu pot cere nimic, deoarece n-am
dreptul să cred că suferinţele mele ar putea interesa în vreun fel pe cineva.
Ziua trecea şi eu rătăceam ca un câine de pripas turbat de foame; străbătând
un lan am zărit înaintea mea clopotniţa bisericii şi într-acolo m-am îndreptat.
Lângă cimitir, în mijlocul unei grădini, văzui o căsuţă arătoasă şi mă gândii că
trebuie să fie casa parohială. Mi-am adus aminte că străinii care vin într-un
loc unde nu cunosc pe nimeni şi caută de muncă, se îndreaptă uneori către
preot să afle sfaturi şi ajutor. Menirea preotului e să ajute – cel puţin cu
sfaturile – pe toţi acei ce vor să se ajute singuri. Mi se părea că aveam
dreptul să caut un sfat. Prinzând curaj, mi-am adunat puţinele puteri ce-mi
mai rămăseseră şi-am ajuns la casa aceea: bătui la uşa bucătăriei. O bătrână
veni să-mi deschidă: o întrebai dacă acolo e casa parohială.
— Da.
— Părintele e acasă?
— Nu.
— Se întoarce curând?
— Nu, nu-i în sat.
— A plecat departe?
— Nu prea departe, să fie vreo trei mile. Tatăl său a murit pe
neaşteptate. E la Marsh-End şi de bună seamă n-o să se întoarcă decât peste
vreo cincisprezece zile.
— Nu-i cumva căsătorit? Stăpâna casei nu-i aici?
Urmarea – ea era îngrijitoarea deci nu-i puteam cere ajutor, nu puteam
cerşi astfel că mă târâi din nou mai departe. Îmi veni în minte eşarfa de
mătase şi pâinea din prăvălioară. O, dacă aş fi avut numai o coajă de pâine, o
bucăţică doar, să-mi potolesc chinurile foamei! Instinctiv, mă întorsei în sat.
Revăzui prăvălia şi intrai. Cu toate că femeia nu era singură, îndrăznii s-o
rog:
"Vrea să-mi dea o pâinişoară în schimbul eşarfei de mătase?"
Mă privi bănuitoare:
"Nu, n-a făcut niciodată un astfel de târg."
Aproape deznădăjduită, îi cerui jumătate de pâinişoară. Şi-acum mă
refuză, zicând că:
"Cum poate ea să ştie de unde am eşarfa?"
"N-ar vrea să ia mănuşile?"
"Nu! ce să facă ea cu ele."
Dar nu-i plăcut să vorbeşti de astfel de amănunte, cititorule. Unii spun că
e o desfătare să te gândeşti la dureri trecute: în ce mă priveşte, mă doare
cumplit când îmi amintesc aceste zile de restrişte: degradarea morală
îmbinată cu suferinţa fizică alcătuiesc o amintire prea apăsătoare ca să revii
cu inima uşoară asupra ei. Nu osândeam pe nici unul dintre acei care mă
alungau: simţeam că trebuia să mă aştept la asta şi că n-o puteam înlătura.
Un cerşetor obişnuit e deseori privit cu suspiciune: unul bine îmbrăcat e
suspectat fără doar şi poate. E adevărat că ceream de lucru; dar cine era
dator să-mi găsească? Fireşte că nu cei care mă vedeau pentru prima oară şi
nu ştiau nimic despre mine. În ce-o priveşte pe femeia care nu voise să ia
eşarfa mea în schimbul unei pâini, avea toată dreptatea, dacă propunerea i
se părea dubioasă, ori schimbul neavantajos. Dar să mă opresc aci; mi-e silă
să mai vorbesc despre asta.
Puţin înainte de a se înnopta, trecui pe lângă o casă de ţăran.
Gospodarul şedea în pragul uşii şi-şi lua cina lui alcătuită din pâine şi brânză.
M-am oprit şi am spus:
— Eşti bun să-mi dai şi mie o bucată de pâine? sunt lihnită de foame.
M-a privit cu uimire şi fără să-mi răspundă nimic a tăiat o felie mare şi
mi-a dat-o. Cred că nu mă luase drept o cerşetoare, ci mă socotise o doamnă
foarte originală care poftea la pâinea lui neagră. Cum am ieşit din raza
vederii lui, m-am aşezat pe iarbă şi am mâncat-o.
Neavând nădejde să găsesc adăpost sub vreun acoperământ, m-am dus
să caut unul în pădurea de care am amintit; dar am avut o noapte rea:
încercările mele de a mă odihni au fost zadarnice. Pământul era umed, aerul
rece; în mai multe rânduri m-au trezit zgomote de paşi şi-am fost silită să-mi
schimb locul; nu eram nici liniştită, nici nu mă simţeam în siguranţă. Înspre
dimineaţă dădu o ploaie şi toată ziua fu umedă. Nu-mi cereţi, cititorilor, să vă
spun în mod amănunţit cum mi-am petrecut ziua; ca şi în ajun, cerui de lucru
şi fui alungată: ca şi în ajun, răbdai de foame. Toată ziua n-am mâncat decât
o singură dată. Trecând prin faţa unei case, am văzut o fetiţă care voia să
arunce resturi de porridge rece în troaca porcului.
— Vrei să mi le dai mie? am rugat-o eu.
Fetiţa m-a privit mirată.
— Mamă, strigă ea, uite o femeie care îmi cere porridge-ul ăsta.
— Dă-i-l, fetiţo, dacă e o cerşetoare, răspunse un glas din casă. Porcului
nu-i trebuie aşa ceva.
Copilul îmi goli în căuşul mâinilor aluatul rece şi vârtos. Îl mâncai cu
lăcomie.
Când înserarea jilavă se lăsase de-a binelea, ajunsei pe o cărare
singuratică şi mă plimbai pe ea mai bine de un ceas.
"Puterile mă părăsesc, îmi zisei: simt că în curând n-am să mai pot
merge. Voi petrece şi noaptea asta ca o surghiunită? Ce mă fac dacă plouă
prea tare şi va trebui să-mi pun capul pe pământul rece şi ud? Mă tem că n-o
să am încotro, fiindcă nimeni nu va voi să mă primească. Dar voi trece prin
chinuri de-a dreptul îngrozitoare, aşa torturată de foame, de frig, mâhnită şi
cuprinsă de deznădejde cum sunt! Se prea poate să mor până mâine
dimineaţă. Şi de ce oare nu mă pot împăca eu cu gândul morţii? De ce mă
zbat să păstrez o viaţă fără nici un preţ? Fiindcă ştiu că domnul Rochester
mai trăieşte încă, sau cel puţin aşa cred; apoi, pentru că fiinţa mea se
răzvrăteşte la gândul de a muri de frig şi de foame. Pronie cerească, mai
dă-mi încă puţină putere! Ajută-mă, călăuzeşte-mă!
Privirile-mi împăienjenite rătăciră asupra împrejurimilor întunecate şi
ceţoase. Îmi dădui seama că rătăcind de colo până colo mă depărtasem de
sat. Nu-l mai vedeam. Chiar lanurile care-l înconjurau pieriseră. Pe cărări
ocolite şi singuratice mă apropiasem iar de întinderea mlaştinilor, iar între
mine şi colina umbrită nu mai erau decât fâşii de pământ aproape tot atât de
sălbatice şi mirositoare ca şi hăţişurile pe care le cunoşteam.
"Prea bine, mai bine să mor aici, decât pe o uliţă sau pe un drum umblat,
cugetai eu. Şi-i mult mai bine să-mi smulgă corbii carnea de pe oase – dacă
sunt corbi pe aici – decât să fiu cetluită într-un sicriu de danie şi să putrezesc
într-un mormânt de sărac.
Mă îndreptai deci spre coline. Ajunsei repede acolo. Nu mă gândeam
decât să găsesc un loc mai ferit unde să fiu, dacă nu în siguranţă, cel puţin
ascunsă. Dar toată întinderea, cât vedeai cu ochii, era netedă ca-n palmă.
Numai culorile se schimbau, din loc în loc: verde – acolo unde creşteau
muşchiul şi trestia, negru – prin părţile lipsite de iarbă, iar pe pământul uscat
sălăşluia numai moartea. Cum întunericul creştea treptat, de-abia mai
puteam distinge alternarea petelor întunecoase şi luminoase, căci culorile
dispărură o dată cu lumina zilei.
Privirile îmi mai rătăceau încă pe colinele mohorâte şi pe marginile
mlaştinii, pierzându-se în necuprinsul celei mai sălbatice privelişti, când
deodată răsări o lumină, departe, între stânci şi smârcuri. "E un ignis
faluus74", fu primul meu gând şi aşteptai să se stingă îndată. Dar lumina
strălucea mereu, fără să se îndepărteze şi fără să se apropie. "O fi aprins
cineva un foc de buruieni?" m-am întrebat atunci, aşteptându-mă să-l văd
cum se-nprăştie. Observând însă că nici nu se întinde, nici nu se micşorează,
am înţeles că acolo trebuie să fie fereastra luminată a unei case. "Dar chiar
dacă-i aşa, tot n-am să pot ajunge vreodată acolo, îmi zisei. E mult prea
departe, şi la un pas de mine dacă ar fi, la ce mi-ar folosi? N-aş putea decât
să bat din nou la o uşă, ca să văd cum mi se închide în nas.
M-am culcat pe locul unde mă găseam şi mi-am lipit braţul de pământ.
Am stat liniştită câtva timp; vântu veni de deasupra colinei şi pe deasupra
mea, apoi murea gemând în depărtare; ploaia se porni deasă şi mă udă până
la piele. Dacă m-ar fi-nţepenit cu totul, ajungând repede la amorţirea
prietenoasă a morţii, n-ar fi avut decât să toarne într-una: n-aş fi simţit frigul.
Dar carnea mea încă vie se înfiora de răceala stropilor. După puţină vreme,
mă ridicai.
Lumina era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă
întunericul. Mă străduii să umblu din nou: încet-încet îmi târam într-acolo
picioarele istovite. Trecui de colină, străbătând o mlaştină, peste care iarna
nu s-ar fi putut trece şi care chiar atunci, în miezul verii, era moale şi
vâscoasă. Căzui de două ori, dar mă ridicai şi-mi adunai puterile. Toată
nădejdea mea era lumina aceea: cu orice preţ trebuia să ajung la ea.
După ce trecui de mlaştină, zării în mijlocul câmpului o dâră albă. Mă
apropiai: era un drum sau o potecă ce ducea de-a dreptul spre lumina ce
licărea pe o înălţime, înconjurată cu un pâlc de copaci. Atât cât îmi îngăduia
întunericul să le desluşesc forma şi frunzişul, mi se părură a fi nişte brazi.
Când mă apropiai mai mult, steaua mea dispăru. Între ea şi mine se pusese o
stavila, întinsei mâna să-mi dau seama ce-i masa aceea întunecoasă din faţa
mea şi dădui de pietrele zgrunţuroase ale unui zid scund, pe deasupra căruia
exista ceva ca un grilaj, iar înăuntru un gard viu cam tot atât de înalt.
Mergeam bâjbâind. Deodată ceva alb, mare, îmi izbi iar ochii: era poarta.
I-am atins clanţa şi poarta lunecă uşor în ţâţâni. De fiecare parte străjuia câte
un tufiş fumuriu, probabil ilică sau tisă.
Pătrunsei înăuntru şi, strecurându-mă printre boschete, zării o căsuţă
74 Metanul, care emană din bălţi ca produs al putrezirii unor substanţe
organice, arde câteodată cu lumină vie, al cărei nume e ignis faluus
neagră, scundă şi destul de lungă; dar nu mai văzui lumina călăuzitoare; totul
se cufundase în întuneric. Cei din casă se culcaseră oare? Tare mi-era teamă
că da. Căutând uşa, dădui de un colţ al zidului; mă întorsei şi atunci raza
blândă se ivi din nou prin ochiurile rotunde ale unei ferestre cu zăbrele :
ferestruica asta era la un metru de pământ şi părea şi mai mică din pricina
unei iedere sau vreo altă plantă agăţătoare ale cărei frunze dese acopereau
toată latura asta a casei. Deschizătura era atât de îngustă şi de ferită, încât
cei din casă socotiseră de prisos să mai pună obloane sau perdele. Mă oprii.
Dând la o parte frunzişul, putui să văd tot ce se petrecea înăuntru. Zării
desluşit o odaie cu pământ pe jos, strălucind de curăţenie; pe o poliţă de nuc
erau aşezate câteva tacâmuri de cositor în care se răsfrângea strălucirea
roşiatică a unui foc de turbă; un ceas, o masă mare albă şi câteva scaune se
mai aflau înăuntru. Raza care mă călăuzise pornea de la o lumânare ce ardea
pe masă; la lumina ei, o femeie în vârstă, cu chipul cam aspru, dar de o
curăţenie desăvârşită, ca de altfel toate lucrurile ce o înconjurau, împletea un
ciorap.
Observai toate aceste amănunte în grabă, căci n-aveau nimic deosebit.
Lângă cămin, zării stând la căldură, în pacea aceea trandafirie, un grup mai
interesant. Două tinere gingaşe – adevărate domnişoare din lumea mare –
şedeau, una într-un balansoar şi alta pe un scăunel. Amândouă erau în doliu
mare şi croiala rochiilor lor negre de crep le scotea în relief albeaţa gâtului şi
a obrazului. Un bătrân câine de vânătoare, culcat la picioarele lor, îşi odihnea
capul lui mare pe genunchii uneia dintre fete; o pisică neagră era cuibărită în
poala celeilalte.
Mi se părea ciudat să văd asemenea tinere într-o bucătărie atât de
modestă! Cine erau? Nu puteau fi copiii femeii care lucra la masă, fiindcă ea
avea înfăţişarea unei ţărănci, iar fetele, dimpotrivă, păreau delicate şi
distinse. Niciodată nu văzusem chipuri ca ale lor, şi totuşi, privindu-le,
trăsăturile amândurora mi se păreau cunoscute, N-aş fi putut spune că erau
frumoase: erau prea palide şi prea serioase ca să li se potrivească acest
cuvânt. Când fiecare se aplecă asupra cărţii ce-o avea în mână, înfăţişarea
lor gânditoare părea aproape aspră. Pe o măsuţă aşezată între ele, am zărit
încă o lumânare şi două volume mari, pe care le răsfoiau din când în când
putând a le compara cu cărţile mai mici pe care le citeau, asemeni cuiva care
s-ar sluji de dicţionar. Scena era complet mută şi te făcea să crezi că toate
personajele sunt umbre, iar odaia în care ardea focul – un simplu tablou.
Liniştea era atât de mare, că auzeam tăciunii arzând sub grătar şi tictacul
ceasului din colţul întunecat, mi se părea că aud chiar clinchetul igliţelor
bătrânei. De aceea, când un glas rupse tăcerea, cuvintele ajunseră la mine
destul de limpezi:
— Ascultă, Diana, exclamă deodată una dintre harnicele şcolăriţe. Franz
şi bătrânul Daniel stau noaptea împreună şi Franz povesteşte un vis din care
s-a deşteptat îngrozit. Ascultă!
Şi cu glas scăzut începu să citească ceva din care nu pricepui nici un
singur cuvânt. Era o limbă străină, dar nu era nici franceză, nici latină. N-aş
putea spune dacă era greacă sau germană.
— E o scenă puternică, zise ea, când sfârşi. Îmi place.
Cealaltă tânără, care înălţase capul să-şi asculte sora, repetă, privind
focul, o frază din ceea ce se citise. Mai târziu am învăţat limba aceea şi am
avut şi cartea în mână. Am să citez deci acum fraza, deşi când am auzit-o
prima dată mi s-a părut un sunet de alămuri, lipsit de orice înţeles:
"Da trat hervor Einer, anzusehen wie die Sternennacht."75
— Da, e foarte frumos! exclamă fata şi ochii ei negri şi adânci
scânteiară. Acum ia aminte la un arhanghel aspru şi înfricoşat. Rândurile
astea preţuiesc cât o sută de pagini de vorbărie: "Ich wage die Gedanken in
der Schale meines Zornes und die Werke mit dem Gewichte meines
Grimms"76. – îmi place!
Amândouă tăcură din nou.
— E vreo ţară unde se vorbeşte aşa? întrebă bătrâna, ridicând ochii de
pe împletitură.
— Da, Hannah. Există o ţară mult mai întinsă decât Anglia, unde toţi
vorbesc aşa.
Tare mă mir cum s-or fi înţelegând oamenii p-acolo. Dar dacă v-aţi duce
una din voi în ţara aceea, aţi pricepe ce vorbesc?
— S-ar putea să înţelegem ceva, dar nu tot, fiindcă nu suntem aşa de
învăţate cum ne crezi, Hannah. Nu vorbim germana şi nici nu putem citi
decât slujindu-ne de dicţionar.
— Şi ce folos aveţi din asta?
— Vrem să dăm mai târziu lecţii de germană sau, cum se spune, să
predăm primele noţiuni. Atunci o să câştigăm mai mulţi bani decât acum.
— S-ar putea. Da' acu nu mai învăţaţi, pentru astă-seară e destul.
— Aşa cred şi eu; sunt obosită; şi tu, Mary?
— Teribil; la urma urmei e o muncă grea să înveţi o limbă fără alt
profesor decât lexiconul.
— Oh, da; mai ales o limbă aşa de grea ca germana asta încâlcită, dar
frumoasă totuşi. Oare când o să se întoarcă St. John?
— Fără îndoială că n-o să mai zăbovească mult. E tocmai zece, zise fata,
scoţând un mic ceas de aur de la centură. Plouă tare. Hannah, vrei să fii bună
să vezi dacă nu s-a stins focul din salon?
Femeia se ridică şi deschise uşa prin care se zărea nedesluşit un coridor;
o auzii înteţind focul într-o odaie alăturată şi se întoarse numaidecât.
— Vai, copii! exclamă ea. Îmi face rău când mă duc acum în odaia asta;
e atât de tristă, cu jilţul cel mare gol, împins într-un colţ.
Îşi şterse ochii cu şorţul şi fetele, până atunci grave, deveniră triste de-a
binelea.
— Pentru el e mai bine acolo unde e, urmă Hannah. N-ar trebui să-i
dorim să fie din nou aici. Şi apoi, nici nu poţi avea o moarte mai uşoară decât
a avut dânsul.
— Zici că n-a pomenit niciodată de noi? întrebă una dintre fete.
— N-a avut vreme, odorul meu. Sărmanul vostru tată s-a stins într-o
clipă. Cu o zi înainte i-a fost cam rău, dar nu era nimic grav, şi când domnul
St. John l-a întrebat dacă vrea să trimită după voi, a început să râdă. A doua
zi – acum două săptămâni – spunea că parcă simte o greutate la cap; s-a dus
să se culce, şi nici că s-a mai sculat. Când a intrat fratele vostru în odaie, l-a
găsit aproape ţeapăn. Oh, copii! E cel de pe urmă dintre oamenii care au fost
odată, căci dumneavoastră şi domnul St. John sunteţi altfel, semănaţi cu
mama dumneavoastră, care era aproape tot atât de învăţată. La chip era
aidoma cu Mary; Diana seamănă mai mult cu tatăl.
Mie mi se părea că cele două surori semănau atât de mult, încât nu
înţelegeam deosebirea pe care servitoarea (căci îmi dădusem seama că era
servitoare) o făcea între ele. Amândouă erau blânde şi mlădioase; feţele
75 Ai întâlnit unul dintre ei, care părea o stea a nopţii
76 Gândurile în balanţa furiei şi faptele cu greutatea
amândurora erau pline de distincţie şi inteligenţă. E adevărat că părul uneia
părea ceva mai închis decât al celeilalte şi că nu se pieptănau la fel: buclele
castaniu deschis ale lui Mary erau despărţite printr-o cărare în creştet şi
pieptănate lins; şuviţele mai întunecate ale Dianei îi acopereau gâtul cu bucle
dese. Bătu ceasul zece.
— Sunt sigură că vreţi să mâncaţi, zise Hannah. Domnul St. John o să
mănânce când s-o întoarce.
Începu să pună masa. Fetele se ridicară şi părură că vor să treacă în
salon. Până atunci le privisem cu atâta încordare, purtarea şi distincţia lor îmi
treziseră într-atât interesul, încât aproape uitasem starea jalnică în care mă
aflam: dar acum îmi amintii de ea şi prin contrast, o văzui şi mai dureroasă, şi
mai deznădăjduită. Mi se părea cu totul peste putinţă să înduioşez pe
locuitorii acestei case, să-i conving că nevoile şi suferinţele mele nu erau o
minciună şi să-i îndemn să-mi pună capăt rătăcirilor! Când înaintai spre uşă şi
bătui şovăielnic, înţelesei că acest ultim gând era o adevărată nălucire.
Hannah veni să-mi deschidă.
— Ce vrei? mă întrebă ea uimită, cercetându-mă la lumina lumânării.
— Pot vorbi cu stăpânele dumitale? întrebai eu.
— Mai bine spune-mi mie ce vrei. De unde vii?
— Sunt străină.
— Ce cauţi aici la ora asta?
— Aş vrea un adăpost pentru noapte într-un şopron ori în altă parte şi o
bucată de pâine să-mi potolesc foamea.
Mă temeam: chipul ei exprima numai neîncredere.
— Nu pot să-ţi dau o bucată de pâine, zise ca după o pauză. Nu putem
găzdui o hoinară. Aşa ceva nu se cade.
— Lasă-mă să vorbesc cu stăpânele dumitale.
— Nu. Ce să facă ele pentru dumneata? Nu trebuie să cutreieri drumurile
la ceasul ăsta; nu-i bine.
— Dar unde să mă duc dacă mă izgoneşti? Ce să fac?
— Oh, sunt sigură că ştii unde să te duci şi ce să faci. Tot ce te sfătuiesc
e să nu faci nimica rău. Uite un penny; acum pleacă...
— Un penny nu mă poate hrăni şi n-am putere să merg mai departe.
Nu-mi închide uşa, te rog din suflet, pentru numele lui Dumnezeu!
— Trebuie; plouă în casă...
— Spune-le domnişoarelor că aş vrea să le vorbesc, lasă-mă să le văd...
— Nu, nici să nu te gândeşti. Nu eşti femeie de treabă, altfel n-ai face
atâta tărăboi. Pleacă!
— Dar am să mor, dacă mă goneşti!
— Lasă că nu mori. Mă tem că ai vreun gând rău, de dai târcoale
noaptea pe la casele oamenilor. Dacă după tine vor să vină nişte hoţi sau alţi
oameni de soiul ăsta, spune-le că nu suntem singure acasă; avem cu noi un
bărbat, câini şi puşti.
Cu aceste cuvinte, servitoarea cinstită, dar neînduplecată, trânti uşa şi
trase zăvorul pe dinăuntru.
Eram în culmea suferinţelor mele. Un fior de durere nespusă îmi sfâşie
şi-mi zdrobi inima. Mă cuprinse o adâncă deznădejde. Eram cu adevărat
sfârşită; nu mai puteam face un pas. Mă prăbuşii pe treptele ude. Gemeam,
îmi frângeam mâinile, plângeam, pradă unui chin năprasnic. Oh, vedenia
aceea a morţii! Ceasul de pe urmă se apropia într-o asemenea spaimă! Vai,
cât de singură eram şi cât de prigonită de semenii mei! Nu-mi pierdusem
numai nădejdea, ci mă părăsise şi curajul – pentru o clipă cel puţin; dar
curând m-am străduit să fiu din nou tare.
"Nu pot decât să mor, dar cred în Dumnezeu şi încerc să aştept în tăcere
împlinirea voii sale."
Aceste cuvinte nu le gândisem numai, ci le şi rostisem cu glas tare.
Înăbuşindu-mi întreaga suferinţă în adâncul sufletului, mă sforţai – o silii să
rămână acolo, liniştită şi mută.
— Toţi oamenii trebuie să moară, zise un glas foarte aproape de mine;
dar nu toţi sunt osândiţi la o moarte timpurie şi dureroasă ca a dumitale dacă
ar trebui să mori înaintea uşii acesteia.
— Cine sau ce a vorbit? întrebai eu speriată de glasul neaşteptat şi
nemaifiind în stare să nutresc vreo speranţă.
Zării o siluetă lângă mine, dar bezna nopţii şi slăbiciunea ochilor mă
împiedicau să văd cine era. Noul-venit bătu tare şi prelung în uşă.
— Dumneata eşti, domnule St. John? strigă Hannah.
— Da, da; deschide repede.
— Trebuie să fii ud până la piele şi ţi-o fi tare frig pe o noapte ca asta!
Intră! Surorile dumitale sunt neliniştite. Cred că sunt oameni răi care ne dau
târcoale. Adineauri a fost aici o cerşetoare. Ia te uită: mai e culcată aici! Hai!
Ridică-te! Mai mare ruşinea! Pleacă!
— Taci, Hannah! Trebuie să vorbesc cu femeia asta. Dumneata ţi-ai făcut
datoria gonind-o; lasă-mă să mi-o fac şi eu pe a mea, aducând-o înăuntru.
Eram foarte aproape. Am auzit ce-ai vorbit cu ea. Cred că-i un caz cu totul
special, care cere să fie cercetat cu luare-aminte. Domnişoară, ridică-te şi
intră înaintea mea în casă.
M-am supus cu greutate. Peste puţin şedeam în faţa focului din
bucătăria strălucitoare de curăţenie. Eram sfârşită, tremuram şi îmi dădeam
seama că înfăţişarea mea, după ce fusesem bătută de vânt şi de ploaie, nu
putea fi decât înfricoşătoare şi dezordonată. Cele două tinere, domnul St.
John, fratele lor şi bătrâna servitoare, toţi aveau ochii aţintiţi asupra mea.
Auzii pe cineva întrebând:
— Cine-i, St. John?
— Nu ştiu; am găsit-o în faţa uşii, răspunse el.
— E palidă, zise Hannah.
— Palidă ca moartea sau ca lutul, spuse cineva. Aşezaţi-o pe un scaun,
altfel se prăbuşeşte.
Într-adevăr, eram ameţită. M-am clătinat; dar mi s-a dat un scaun. Ştiam
ce se petrece în jurul meu, numai că nu puteam vorbi.
— Poate că puţină apă i-ar face bine. Hannah du-te de adu apă. Uitle ce
slabă e. I-a pierit tot sângele din obraji!
— Parcă-i o stafie!
— E bolnavă, sau e doar lihnită de foame?
— Cred că-i e foame. Hannah, e lapte acolo! Adu-mi şi o bucată de
pâine. Diana (o recunoscui după buclele lungi ce le văzui proiectate de lumina
focului în clipa când se aplecă spre mine) rupse o bucată de pâine, o muie în
lapte şi mi-o apropie de buze. Obrazul îi era foarte aproape de al meu;
trăsăturile ei trădau milă, iar respiraţia ei precipitată, simpatie. Când îmi
spuse: "încearcă să mănânci", am simţit în acele cuvinte simple o emoţie ce
fu pentru mintea un balsam.
— Da, încearcă, repetă Mary cu blândeţe, scoţându-mi pălăria leoarcă şi
ridicându-mi puţin capul.
Gustai din ce-mi ofereau, întâi fără putere, apoi cu nesaţ.
— Nu prea mult deodată, opriţi-o, zise fratele. E destul, şi dădu deoparte
pâinea şi ceaşca cu lapte.
— Încă puţin, St. John, uite cu ce poftă se uită!
— Nu acuma, surioară. Vezi dacă poate vorbi. Întreab-o cum o cheamă?
Simţii că pot vorbi şi răspunsei:
— Mă numesc Jane Elliott.
Temându-mă mai mult ca oricând să nu fiu descoperită, mă hotărâsem
dinainte să iau acest nume fals.
— Şi unde stai? Unde-ţi sunt prietenii?
— Putem trimite după cineva pe care-l cunoşti? clătinai din cap.
— Ce ne poţi spune despre dumneata?
Acum când trecusem pragul acestei case şi mă aflam înaintea celor ce-o
locuiau, nu mă mai simţeam alungată, hoinară şi proscrisă. De aceea,
îndrăznii să mă descotorosesc de aspectul meu de cerşetoare şi să-mi reiau,
în acelaşi timp înfăţişarea şi purtările fireşti. Îmi mai revenisem, şi când
domnul St. John îmi ceru amănunte pe care eram prea slabă să le dau, îi
răspunsei, după o scurtă pauză:
— Domnule astă-seară nu-ţi pot da nici un fel de amănunte.
— Dar atunci, relua dânsul, ce-ai vrea să fac pentru dumneata?
— Nimic, am răspuns.
Puterile nu-mi îngăduiau să dau decât răspunsuri scurte. Diana fu cea
care vorbi:
— Vrei să spui, zise ea, că ţi-am dat tot ce aveai nevoie şi că te putem
lăsa să pleci pe o noapte ca asta?
O privii. Înfăţişarea ei era deosebită şi arăta în acelaşi timp putere şi
bunătate. Prinsei deodată curaj. Răspunzând printr-un zâmbet privirii ei pline
de milă, le-am răspuns:
— Am încredere în dumneavoastră. Ştiu că chiar dacă aş fi un câine
vagabond şi fără stăpân, tot nu m-aţi alunga în noaptea asta de lângă vatra
voastră, aşa că nu mi-e teamă. Faceţi ce vreţi cu mine, dar iertaţi-mă dacă
azi nu vă pot vorbi mai mult; răsuflarea mi se taie şi, de câte ori vorbesc, un
spasm îmi strânge beregata.
Câteşitrei mă priviră şi rămaseră tăcuţi.
— Hannah, zise în sfârşit domnul St. John, las-o aici şi n-o mai întreba
nimic. Peste zece minute dă-i restul de lapte şi pâine. Mary şi Diana, veniţi cu
mine în salon. O să stăm de vorbă.
Ieşiră. În curând una din fete, n-aş putea spune care, se întoarse.
Stând în preajma focului înviorător din cămin, mă cuprinse o amorţeală
plăcută. Tânăra vorbi încet cu Hannah, dându-i câteva porunci; după puţină
vreme, izbutii cu ajutorul servitoarei, să urc scara. Îmi scoaseră veşmintele
ude şi peste puţină vreme trupul meu amorţit se odihnea într-un pat cald,
uscat. Mulţumii lui Dumnezeu simţind, cu toată oboseala nesfârşită, văpaia
inimii plină de recunoştinţă – şi adormii.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:23 AM | message # 34
CAPITOLUL XXIX
Îmi aduc aminte foarte nedesluşit de cele vreo trei zile şi trei nopţi ce
urmară. Mai păstrez amintirea câtorva simţăminte încercate atunci, dar
puţine gânduri şi fapte mi-au mai rămas în minte. Ştiam că mă aflam într-o
odăiţă mică şi într-un pat îngust. Mi se părea că prinsesem rădăcini în acel
pat, căci stăteam nemişcată ca o piatră şi dacă cineva m-ar fi smuls de acolo,
ar fi însemnat aproape să mă ucidă. Nu-mi dădeam seama de scurgerea
vremii, nu ştiam când e dimineaţă, când vine amiaza sau se lasă noaptea.
Vedeam când intră sau iese cineva din odaie şi puteam chiar spune cine
anume e. Înţelegeam ce se spunea când cel care vorbea se afla lângă mine;
dar nu puteam răspunde: mi-era cu neputinţă să deschid gura sau să fac vreo
mişcare, Hannah mă vizita cel mai des. Nu-mi făcea plăcere s-o văd.
Simţeam că ar fi vrut să scape de mine, că nu înţelegea nici starea mea, nici
împrejurările prin care ajunsesem aici şi că nu prea mă avea la inimă. Diana
şi sora ei intrau în odaie o dată sau de două ori pe zi şi le auzeam şoptind
lângă mine fraze ca acestea:
— Ce bine-i că am lăsat-o să intre!
— Da. Altfel, dacă ar fi stat toată noaptea afară, cu siguranţă a doua zi
am fi găsit-o moartă. Cine ştie prin câte o fi trecut ?!
— Cred că prin încercări ciudate. Sărmana pribeagă! E atât de palidă şi
de istovită!
— După cum vorbea, cred că-i o fată bine crescută şi cu educaţie.
Veşmintele pe care le-a dezbrăcat, deşi pătate şi ude, erau fine şi aproape
noi.
— Are o figură ciudată: aşa slabă şi cu privirea rătăcită cum e, îmi place
totuşi. Îmi închipui că trebuie să aibă o fizionomie plăcută.
N-am auzit niciodată un cuvânt de regret pentru găzduirea ce mi-o
oferiseră; niciodată n-au arătat faţă de mine neîncredere sau duşmănie. Asta
îmi făcea foarte bine.
Domnul St. John nu veni să mă vadă decât o singură dată: mă privi şi
spuse că starea mea de letargie era o reacţie firească după o oboseală prea
mare şi prelungită. După părerea lui, nu ar fi fost nevoie să se trimită după
doctori, întrucât era neîndoielnic că organismul singur o să lucreze mai bine.
Adăugă că nervii îmi fuseseră grav zdruncinaţi şi aveau nevoie de odihnă
îndelungată; că nu sufeream de nici o boală şi că întremarea mea, o dată
începută, va fi grabnică. Spuse aceste lucruri în puţine cuvinte şi cu glas
domol. După o pauză, adăugă cu tonul unui om puţin obişnuit să-şi
împărtăşească sentimentele:
— O fizionomie neobişnuită, şi care, fără îndoială, nu arată nici
vulgaritate, nici josnicie.
— Dimpotrivă, răspunse Diana. La drept vorbind, St. John, mă simt
ataşată de această biată fiinţă; aş vrea să poată rămâne pentru totdeauna
aici.
— De bună seamă că n-o să se poată, răspunse domnul St. John. O să
vedeţi că trebuie să fie vreo tânără lady având cine ştie ce neînţelegeri cu ai
săi, i-a părăsit fără să se gândească mult. Dacă n-o fi foarte încăpăţânată, o
să izbutim s-o redăm alor ei: citesc însă pe chipul ei voinţă atât de dârză,
încât mă îndoiesc de izbândă. Mă privi câteva clipe, apoi adăugă:
— Chipul ei trădează o fire foarte simţitoare, dar nu-i deloc frumoasă.
— E atât de bolnavă, St. John !
— Bolnavă sau nu, nu poate fi drăguţă. Are trăsăturile lipsite cu totul de
farmec şi de armonie.
A treia zi mă simţii mai bine; a patra zi, putui să şi vorbesc, să mă mişc,
să mă ridic în pat şi să mă întorc de pe o parte pe alta. Hannah îmi dăduse
puţin arpacaş şi pâine prăjită. Cred că era aproape de ora mesei. Mâncasem
cu plăcere. Hrana asta mi se părea bună, lipsită de gustul sălciu cu care febra
îmi otrăvise până atunci tot ce înghiţisem. Când Hannah plecă, mă simţii
relativ mai în putere şi mai vioaie. Peste câtăva vreme, mă saturai de odihnă
şi simţii nevoia să fac ceva. Voiam să mă scol; dar cu ce să mă îmbrac?
N-aveam decât veşmintele mele umede şi pline de noroi, cu care căzusem în
baltă şi mă culcasem pe jos. Îmi era ruşine să mă arăt aşa înaintea
binefăcătorilor mei, dar am fost cruţată de această umilinţă.
Pe un scaun, la piciorul patului, zării toate veşmintele mele, curate şi
uscate. Rochia de mătase neagră atârna pe perete. Toate urmele de noroi
fuseseră şterse şi nu mai era de fel mototolită; într-un cuvânt, o puteam
îmbrăca fără nici o jenă. Până şi ciorapii şi pantofii mei, bine curăţaţi,
deveniseră iarăşi prezentabili. Aveam în odaie tot ce-mi trebuia ca să mă spăl
şi un pieptene să-mi aranjez părul. Cu multă trudă, fiindcă eram silită să mă
odihnesc după fiecare cinci minute, am izbutit să mă îmbrac. Rochia atârna
pe mine, pentru că slăbisem mult, dar m-am înfăşurat într-un şal ca să-mi
ascund starea în care mă aflam. În sfârşit, eram iarăşi curată şi cu o
înfăţişare cuviincioasă; pe veşmintele mele nu se mai vedea nici urmă de
necurăţenie, nici urmă de neorânduială, două lucruri pe care nu le puteam
suferi şi care mă înjoseau în propriii mei ochi. Coborii scara de piatră,
sprijinindu-mă de balustradă; ajunsei într-un coridor scund şi îngust ce ducea
spre bucătărie.
Intrând acolo, simţii miros de pâine proaspătă; căldura unui foc
binefăcător ajunse până la mine. Hannah supraveghea cuptorul în care punea
ceva la copt. Se ştie cât e greu să scoţi prejudecăţile din mintea unui om
lipsit de educaţie, căci ele sunt puternic înrădăcinate acolo, ca buruienile
printre pietre. Hannah fusese întâi cât se poate de rece şi aspră faţă de mine,
după aceea se mai îmblânzise puţin, şi acum, când mă văzu curată şi bine
îmbrăcată, îmi zâmbi chiar.
— Cum, te-ai sculat? întrebă dânsa. Atunci ţi-e mai bine. Dacă vrei,
aşează-te lângă sobă, pe scaunul meu.
Îmi arătă balansoarul; mă aşezai. Ea îşi văzu mai departe de trebăluială,
privindu-mă din când în când cu coada ochiului; apoi, după ce scoase câteva
pâini din cuptor, se întoarse spre mine şi-mi zise fără ocol:
— Ai mai cerşit vreodată, înainte de a veni aici?
Pentru o clipă, mă cuprinse mânia; dar dându-mi seama că supărarea
n-ar fi avut nici un rost şi că pentru ea cel puţin, mă înfăţişasem într-adevăr
ca o cerşetoare, îi răspunsei liniştită, dar nu fără oarecare fermitate:
— Te înşeli dacă mă crezi o cerşetoare; nu sunt cerşetoare, cum nu eşti
dumneata sau vreuna dintre tinerele dumitale stăpâne.
După o tăcere, spuse:
— Nu-nţeleg: s-ar zice că n-ai nici casă, nici gologani.
— Poţi să n-ai nici casă, nici bani şi totuşi să nu fii cerşetoare.
— Ştii carte? mă întrebă ea, după câtăva vreme.
— Da; şi încă multă.
— Dar n-ai fost niciodată la pension.
— Ba da, opt ani. Bătrâna holbă ochii.
— Şi cum de n-o poţi scoate la capăt?
— Până acum m-am descurcat şi nădăjduiesc să mă descurc şi de-acum
încolo. Ce faci cu coacăzele astea ? întrebai eu, văzând că aduce un coş cu
fructe.—
Le pun în plăcinte.
— Dă-mi-le să le curăţ eu.
— Nu, nu-ţi dau să faci nimic, odihneşte-te!
— Dar trebuie să fac ceva. Dă-mi-le.
Se învoi şi-mi aduse chiar un prosop curat să-l pun peste rochie, ca să
n-o pătez.
— Nu eşti obişnuită cu munci grele; văd după mâinile dumitale, remarcă
ea. Pesemne că ai fost croitoreasă.
— Nu, te înşeli. Nu te mai îngriji de ce-am fost eu. Nu-ţi mai bate capul;
mai bine spune-mi cum se cheamă casa asta.
— Unii îi spun Marsh-End77, alţii Moor-House78.
— Şi stăpânul casei e domnul St. John?
— Nu stă aici; e numai pentru câtăva vreme la noi. Stă la el în parohie, la
Morton.
— Satul care e la câteva mile de aici?
— Da.
— Dar ce-i el ?
— E pastor.
Mi-am amintit răspunsul pe care mi-l dase bătrâna servitoare când
încercasem să-l văd pe pastor.
— Atunci, urmai eu, aci era casa tatălui său?
— Chiar aşa. Bătrânul Rivers stătea aici, unde stătuseră şi taică-său şi
bunicul şi străbunicul său.
— Atunci domnul pe care l-am văzut aici se numeşte domnul St. John
Rivers?
— Da. St. John e numele lui de botez.
— Şi pe surorile sale le cheamă Diana şi Mary Rhers?
— Da.
— Tatăl lor a murit?
— Acum trei săptămâni, pe neaşteptate.. ....
— N-au mamă?
— Stăpâna a murit; uite, luna asta se-mplineşte anul.
— Eşti de mult la dânşii?
— De treizeci de ani. I-am crescut pe câteşitrei.
— Asta dovedeşte că eşti o femeie cinstită şi credincioasă. Ţi-o spun pe
faţă, cu toate că ai avut nepoliteţea să spui că sunt cerşetoare...
Bătrâna mă privi din nou cu uimire:
— Cred c-am greşit când am crezul ce-am crezut despre dumneata. Dar
foiesc atâţia pungaşi pe-aici, că trebuie să mă ierţi.
— Şi cu toate că ai vrut să mă goneşti, urmai eu cu oarecare asprime, pe
o noapte când nu s-ar fi cuvenit să dai un câine afară.
— Da, am fost aspră. Dar ce să fac? Nu mă gândeam atât la mine cât la
copii, sărmanii de ei. Dacă n-aş fi eu, nu s-ar mai afla nimeni să le poarte de
grijă, aşa că uneori sunt silită să am o inimă de piatră.
Câteva minute păstrai o tăcere gravă.
— Nu trebuie să mă judeci cu prea multă asprime, reluă ea.
— Ba te judec aspru, răspunsei eu, şi o să-ţi spun de ce: Nu atât pentru
că nu mi-ai dat adăpost şi m-ai socotit o şarlatancă, ci fiindcă ai găsit cu cale
să mă cerţi că n-am casă şi n-am bani. Unii dintre cei mai cinstiţi oameni de
pe lume au fost tot atât de sărmani ca şi mine: şi dacă eşti creştină, nu s-ar
cădea să socoteşti că sărăcia e o crimă.
— E adevărat, răspunse dânsa, şi domnul St. John îmi spunea asta. Văd
că m-am înşelat; acum însă am altă părere despre dumneata. Pari o fată
foarte cumsecade şi de treabă.
77 Capătul mlaştinii
78 Casa mlaştinilor
— Ajunge; acum te iert. Hai să dăm mâna.
Femeia puse în mâna mea palma ei bătucită şi plină de făină. Un zâmbet
binevoitor îi lumină faţa plină de zbârcituri şi din clipa aceea furăm prietene.
Fără îndoială, îi plăcea să pălăvrăgească. Pe când eu curăţăm fructele şi
ea frământa coca pentru plăcintă, începu să-mi dea nenumărate amănunte
despre fostul ei stăpân, despre stăpână şi despre "copii", cum le spunea ea
celor tineri.
Bătrânul domn Rivers, aflai de la dânsa, fusese un om destul de simplu,
dar un adevărat gentilom, şi nici o familie nu era mai veche ca a lui.
Marsh-Endul aparţinuse totdeauna familiei Rivers şi după afirmaţiile ei, casa
era clădită de cel puţin două sute de ani, deşi părea foarte umilă şi tristă, mai
ales dacă o comparai cu marele conac al domnului Oliver din Morton Vale.
Dar ea îl ştia însă pe tatăl lui Bill Oliver, de când fusese lucrător cu ziua
şi în fabrica de ace; pe câtă vreme familia Rivers era nobilă şi de viţă veche.
După cum se poate vedea din condicele bisericii, e de pe vremea regelui
Henry. Dar totuşi, recunoştea dânsa, stăpânul era ca mai toată lumea, nu se
deosebea prea mult de ceilalţi, fiind nebun după vânătoare, după plugărit şi
alte treburi din astea. Stăpâna fusese cu totul altfel, îi plăcea grozav să
citească şi să înveţe, iar copiii îi urmaseră pilda. N-au existat niciodată şi nici
nu există alţii ca ei în tot ţinutul. Toţi trei au iubit cartea, încă din clipa când
au ştiut să vorbească; au fost plămădiţi "din alt aluat". Când domnul St. John
s-a făcut mare, a fost trimis la seminar să se facă pastor. Fetele, de cum au
părăsit pensionul, au căutat loc de guvernante (ele însele îi spuseseră
bătrânei că tatăl lor pierduse în urmă cu câţiva ani mulţi bani de pe urma
unui faliment dat de omul lui de încredere) şi cum tatăl nu mai era destul de
bogat să le lase avere, de-acum încolo trebuiau s-o scoată ele singure la
capăt. Multă vreme nu stătuseră decât foarte puţin pe acasă. Acum, după
moartea tatălui lor, veniseră să stea câteva săptămâni. Dar le place atât de
mult Marsh-End, şi toate câmpiile astea mlăştinoase şi colinele din
împrejurimi... Cu toate că fuseseră la Londra şi în alte oraşe mari, ele
spuneau totdeauna că nu există nimic mai frumos decât ţinutul în care se
simţeau atât de bine împreună! Nici nu ştia dac-o mai fi existând pe lume o
familie mai unită.
Când sfârşii de curăţat coacâzele, întrebai unde sunt cele două fete şi
fratele lor.
— S-au dus să facă o plimbare până în Morton, răspunse dânsa, dar au
să se întoarcă peste o jumătate de ceas să bea ceaiul.
Într-adevăr, se întoarseră la ora la care spuse Hannah şi intrară prin
bucătărie. Când mă văzu St. John mă salută iar cele două fete se opriră. În
câteva cuvinte calme şi pline de bunătate, Mary îşi exprimă plăcerea pe care
o simţea văzând că fusesem în stare să cobor; Diana îmi luă mâna şi clătină
din cap dojenitoare.
— Ar fi trebuit să-mi ceri mai întâi voie să cobori jos din pat, îmi zise ea;
eşti foarte palidă şi slabă. Biata copilă, biata fată !
Glasul Dianei îmi amintea de gânguritul turturelelor. Avea nişte ochi ale
căror priviri îmi plăcea să le întâlnesc şi un chip ce îmi părea plin de farmec.
Figura surorii ei era la fel de inteligentă, trăsăturile tot atât de drăguţe, Mary
avea o înfăţişare mai serioasă; purtarea ei, deşi blândă, era mai rece, mai
distantă. Exista şi oarecare autoritate în privirea şi cuvintele Dianei; fără
îndoială, avea voinţă. Firea mea era aşa fel alcătuită, încât simţea o
adevărată plăcere să se supună unei personalităţi ca a ei iar când principiile
şi demnitatea mi-o îngăduiau îmi plăcea să mă plec în faţa unei voinţe active.
— Şi ce faci aici? urmă dânsa. Locul dumitale nu-i aici. Mary şi cu mine
stăm uneori în bucătărie, fiindcă aici, acasă, ne place să facem ce vrem: dar
dumneata eşti oaspetele nostru. Intră în salon.
— Dar mă simt foarte bine în bucătărie.
— De loc. Hannah are treabă şi uite, te umple de făină.
— Şi-apoi, aici o prea cald pentru dumneata, adăugă Mary.
— Fireşte, spuse şi soră-sa. Hai, trebuie să asculţi. Continuând să-mi ţină
mâna într-a ei, mă făcu să mă ridic şi-mi conduse paşii spre o odaie.
— Stai aici, până ce ne dezbrăcăm şi facem ceaiul, îmi zise dânsa,
împingându-mă pe divan; una din plăcerile noastre e să ne pregătim singure
mâncarea, când avem chef de aşa ceva, sau când Hannah are alte treburi,
coace pâinea, spală ori calcă.
Închise uşa, lăsându-mă singură cu domnul St. John. care şedea în faţa
mea cu o carte sau un ziar în mână. Cercetai cu privirea mai întâi întreg
salonul, apoi pe cel care se afla acolo.
Vedeam o odaie destul de mică, foarte modest mobilată, dar plăcută,
fiindcă era curată şi liniştită. Scaunele de modă veche străluceau de
curăţenie, iar masa de nuc ar fi putut sluji drept oglindă. Câteva portrete de
bărbaţi şi femei din vremuri trecute împodobeau pereţii acoperiţi cu un tapet
decolorat; într-un dulăpaş cu geamuri se aflau câteva cărţi şi un serviciu
vechi de porţelan. În odaie nu se vedea nici o podoabă inutilă, nici o mobilă
modernă, afară de un pupitru din lemn de trandafir şi doua cutii de lucru,
puse pe o masă, deoparte. Totul, în sfârşit, şi covoarele şi perdelele, erau
vechi, dar bine păstrate.
Domnul St. John, la fel de imobil ca şi tablourile atârnate pe pereţi, cu
ochii ţintă pe cartea lui şi cu gura închisă, ca şi cum i-ar fi fost pecetluită, era
uşor de cercetat; n-ar fi fost întru nimic mai uşor dacă, în loc să fie un om, ar
fi fost statuie. Era tânăr; să tot fi avut douăzeci şi opt, treizeci de ani; era
înalt şi subţire; chipul lui îţi atrăgea privirea. Avea o figură de grec, cu linii
foarte pure, nas drept şi clasic, gură şi bărbia ateniene. Rareori se poate
vedea un cap englezesc apropiindu-se atât de mult de modelele antice. Pe
bună dreptate îşi arătase nemulţumirea faţă de trăsăturile mele neregulate,
când ale lui erau atât de armonioase. Ochii lui mari, albaştri, erau umbriţi de
gene castanii, câteva şuviţe de păr blond îi cădeau în dezordine pe fruntea
înaltă şi albă ca fildeşul.
"Ce figură plăcută!" o să spuneţi. Totuşi, privindu-l pe domnul St. John,
nu-mi trecu nici o clipă prin cap că poate fi o fiinţă blândă, supusă şi
simţitoare, ba nici măcar domoală. Cu toate că în clipa aceea stătea
nemişcat, gura, nasul şi fruntea lui aveau ceva ce trăda neliniştea, asprimea
sau patima. Nu-mi spuse nici un cuvânt şi nu-mi aruncă nici o privire până nu
se întoarseră surorile lui. Diana, care tot trebăluia pregătind ceaiul, îmi aduse
o prăjitură de-abia scoasă din cuptor.
— Mănânc-o, îmi zise dânsa, trebuie să-ţi fie foame. Hannah mi-a spus
că de la dejun n-ai mâncat decât puţin arpacaş.
O primii, fiindcă mi-era într-adevăr foame. Domnul Rivers închise atunci
cartea, se apropie de masă, şi, când se aşeză, aţinti asupra mea privirea
ochilor lui albaştri, pictaţi parcă. Privirea aceea era atât de pătrunzătoare şi
arăta atâta hotărâre, încât îmi dădui seama că dacă domnul Rivers nu mă
privise până atunci, o făcuse într-adins şi nu din sfială.
— Ţi-e tare foame? zise el.
— Da, domnule, am răspuns.
Era în firea mea să răspund scurt la o întrebare scurtă, simplu la o
întrebare directă.
— Noroc că frigurile nu te-au lăsat să mănânci în primele trei zile, reluă
dânsul; ar fi fost primejdios la început să mănânci după pofta dumitale. Acum
poţi mânca, dar totuşi cu socoteală.
Răspunsul meu fu necuviincios şi stângaci în acelaşi timp.
— Nădăjduiesc, domnule să nu mănânc multă vreme pe socoteala
dumitale.
— Nu, răspunse el cu răceală. Când o să ne dai adresa prietenilor
dumitale, o să le scriem şi o să te redăm lor.
— Trebuie să vă spun deschis că aşa ceva nu-mi stă în putinţă; n-am nici
casă, nici prieteni.
Toţi trei mă priviră, dar fără neîncredere. Privirile lor nu arătau
suspiciune, ci mai degrabă curiozitate. Vorbesc numai de cele două fete, căci
deşi ochii lui St. John erau limpezi în sensul literal al cuvântului, în sens
figurat era greu să le măsori adâncimea. Se părea că el foloseşte ochii mai
degrabă pentru a cerceta gândurile altora, decât pentru a şi le dezvălui pe
ale sale. În căutătura lui era un amestec de prudenţă şi asprime care avea
mai curând darul să stânjenească, decât să îmbărbăteze.
— Vrei să spui, mă întrebă dânsul, că n-ai nici o rudă?
— Da, domnule. N-am nici o legătură cu vreo fiinţă omenească; n-am
drept la adăpost în nici o casă din Anglia.
— E o situaţie foarte ciudată pentru o persoană de vârsta dumitale.
Îi văzui privirea îndreptându-se spre mâinile mele, care se odihneau pe
masă. Mă întrebam ce caută: înţelesei numaidecât, după întrebarea pe care
mi-o puse.
— N-ai fost niciodată măritată? Diana începu să râdă.
— Cum. St. John! exclama ea: are ei şaptesprezece sau optsprezece ani.
— Am aproape nouăsprezece zisei, dar nu sunt măritată, nu.
Simţii că roşesc, căci cuvântul trezea în mine amintiri usturătoare. Toţi
îmi observară stânjeneala şi emoţia. Ca să mi le uşureze, Diana şi Mary îşi
îndreptară ochii în altă parte, dar fratele, mai sobru şi mai rece, continuă să
mă privească până ce lacrimile îmi umeziră ochii şi obrazul mi se îmbujoră.
— Unde ai stat în ultimul timp? întrebă el din nou.
— Eşti prea curios, St. John, şopti Mary încet.
El însă se sprijinea mai departe de masă şi, cu privrea lui puternică şi
pătrunzătoare, cerea un răspuns.
— Numele locului şi persoanei pe lângă care am slujit sunt taina mea,
răspunsei eu scurt.
— O taină pe care eu sunt de părere că ai dreptul, dacă vrei, s-o păstrezi
atât faţă de St. John cât şi faţă de oricine te-ar întreba, observă Diana.
— Totuşi, dacă nu ştiu nimic despre dumneata sau despre viaţa
dumitale, nu-ţi pot veni în ajutor, zise el. Iar dumneata ai nevoie de ajutor,
nu?
— Am nevoie, şi-l caut. Doresc ca un adevărat binefăcător să-mi
găsească de lucru şi să am o leafă, care să-mi ajungă măcar pentru
satisfacerea celor mai umile trebuinţe ale vieţii.
— Nu ştiu dacă sunt un adevărat binefăcător, dar doresc să-ţi dau tot
sprijinul de care sunt în stare, pentru a te ajuta să-ţi îndeplineşti o năzuinţă
atât de cinstită. Mai întâi spune-mi ce-ai fost obişnuită să faci şi ce poţi face?
Îmi băusem ceaiul. Băutura asta mă întărise, aşa cum vinul ar da putere
unui uriaş. Nervii mei istoviţi căpătaseră iarăşi tărie, aşa că putui răspunde
fără şovăiri acestui judecător tânăr şi pătrunzător.
— Domnule Rivers, îi zisei eu întorcându-mă spre el şi privindu-i aşa cum
mă privea, adică deschis şi fără sfială – dumneata şi surorile dumitale mi-aţi
făcut un mare bine, cel mai mare bine pe care un om îi poate face semenului
său: m-aţi smuls din ghearele morţii prin fapta dumneavoastră mărinimoasă.
Această binefacere îţi dă un drept nemărginit la recunoştinţa mea şi oarecare
drept la încrederea mea. Despre pribeaga pe care ai primit-o o să-ţi spun tot
ce-ţi pot spune fără să compromit pacea minţii mele, mântuirea mea morală
şi fizică şi pe aceea a altora. Sunt orfană, fiică de preot. Părinţii mei au murit
înainte ca eu să-i pot cunoaşte. Am fost crescută de altcineva şi dată la o
şcoală catolică. Îţi voi spune până şi numele locului unde am petrecut şase
ani ca elevă, apoi doi ani ca profesoară: Institutul orfanilor de la Lowood,
comitatul... Poate că ai auzit vorbindu-se de el, domnule Rivers. Pastorul
Robert Brocklehurst era administratorul institutului.
— Am auzit vorbindu-se de domnul Brocklehurst şi am văzut şcoala.
— Am plecat de la Lowood acum aproape un an, ca să devin preceptoare
într-o casă. Aveam un loc bun şi eram fericită. Acel loc am fost silită să-l
părăsesc cu patru zile înainte de a sosi aici. Nu pot şi nu trebuie să spun din
ce pricină am plecat de acolo; ar fi inutil, primejdios şi de altfel nici n-aş
putea fi crezută. Nu mi se aduce nici o învinuire: sunt tot atât de nevinovată
ca oricare dintre dumneavoastră. Sunt nefericită şi o să mai fiu câtăva
vreme, căci pricina care m-a făcut să fug din casa aceea, unde găsisem un
adevărat paradis, e în acelaşi timp ciudată şi înfricoşătoare. Când am plecat,
două lucruri mi se păreau însemnate: graba şi taina. De aceea am fost
nevoită să las în urma mea tot ce aveam, afară de o legătură, dar, în graba şi
zăpăceala mea, am uitat-o şi pe asta într-o trăsură care m-a adus la
Whitcross. Am rămas aşadar fără nimic. Am dormit două nopţi sub cerul liber,
am umblat două zile fără să trec pragul unei case şi-n acest timp n-am
mâncat decât de două ori; sleită de foame, sfârşită de oboseală şi
deznădejde, vedeam cum mi se apropie sfârşitul; dar dumneata, domnule
Rivers, n-ai vrut să mă laşi să mor de foame înaintea uşii dumitale şi m-ai
găzduit sub acoperământul casei voastre. Ştiu tot ce au făcut de atunci
surorile dumitale pentru mine, căci în timpul letargiei mele aparente, vedeam
ce se petrece în jurul meu şi mi-am dat seama ce datorez milostivirii lor
mărinimoase şi pornite din inimă, ca şi milei dumitale apostolice.
— N-o mai sili să vorbească acum, St. John, zise Diana văzând că mă
opresc. E doar de la sine înţeles că nu trebuie aţâţată. Aşază-te pe sofa,
domnişoară Elliott.
Tresării fără să vreau: uitasem de noul meu nume.
Domnul Rivers, căruia părea că nu-i scăpa nimic, observă numaidecât
gestul meu.
— Spui că numele dumitale e Jane Elliott? mă întrebă el.
— Am spus-o, într-adevăr, pentru că deocamdată doresc să mi se spună
aşa; dar nu-i numele meu adevărat şi, când îl aud, îmi sună ciudat în urechi.
— Nu vrei să spui adevăratul dumitale nume?
— Nu. Mai mult ca de orice mă tem să nu se descopere unde sunt şi mă
feresc de tot ce mi-ar putea dezvălui taina.
— Ai toată dreptatea, zise Diana. Acum, frate, las-o în pace puţin.
Dar după ce se gândi câtva timp, St. Jolm vorbi iar pe acelaşi ton calm şi
cu aceeaşi agerime.
— Nu ţi-ar plăcea să stai mult timp la noi; îmi dau seama că ai dori să te
descotoroseşti cât mai repede cu putinţă de compătimirea surorilor mele şi
mai ales de caritatea mea (căci am observat că faci o deosebire între ele; nu
mă supăr, ai dreptate); doreşti să nu mai depinzi de noi?
— Da, am mai spus-o. Arată-mi ce trebuie să fac şi cum să-mi găsesc de
lucru, e tot ce-ţi cer. Trimite-mă, dacă trebuie, la ferma cea mai săracă; dar
până atunci îngăduie-mi să stau aici, căci mi-e teamă să iau iar de la capăt
lupta împotriva spaimelor unei vieţi de vagabond.
— Fireşte că ai să rămâi aici, zise Diana, punându-mi pe cap mâna ei
albă.
— Ai să rămâi, repetă Mary, cu tonul firesc al unei sincerităţi calde.
— Vezi, îmi zise St. John, surorile mele sunt încântate să rămâi, aşa cum
ar fi încântate să păstreze şi să îngrijească o pasăre pe jumătate îngheţată,
pe care vântul iernii ar fi aruncat-o pe fereastra lor. În ce mă priveşte, eu aş fi
mai bucuros să te pot face să-ţi câştigi singură pâinea. O să-mi dau toată
osteneala; dar puterile mele sunt limitate; nu-s decât pastor într-o parohie
săracă de ţară; ajutorul meu o să fie deci foarte modest şi, dacă dispreţuiesti
lucrurile neînsemnate, caută un ocrotitor mai puternic decât mine.
— Ţi-a spus o dată că vrea să facă orice, numai să fie un lucru cinstit şi
să stea în puterile ei, răspunse Diana pentru mine. Ştii doar, St. John, că nu-şi
poate alege ocrotitorul; e silită să te accepte, deşi eşti cicălitor.
— Pot să fiu croitoreasă, lenjereasă, servitoare, dădacă la copii chiar,
dacă nu voi putea găsi ceva mai bun, răspunsei eu.
— Bine, zise St. John cât se poate de liniştit. Dacă spui aşa, îţi făgăduiesc
să te ajut cât pot.
După asta luă iar cartea pe care o citise înainte de ceai. M-am retras
curând, căci stătusem şi vorbisem atât cât îmi îngăduiseră puterile.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:26 AM | message # 35
CAPITOLUL XXX
Cu cât îi cunoşteam mai mult pe cei de la Moor-House, cu atât îmi
plăceau mai mult. Nu după lung timp m-am simţit destul de în putere ca să
pot sta în picioare toată ziua şi, uneori, chiar să mă plimb; puteam lua şi eu
parte la îndeletnicirile celor două surori, puteam să vorbesc cu ele cât
doream şi să le ajut, când îmi îngăduiau s-o fac. În aceste relaţii găseam o
mare bucurie pe care o gustam pentru prima oară – bucuria ce provine
dintr-o asemănare desăvârşită de gusturi, sentimente şi năzuinţi.
Îmi plăcea să citesc aceleaşi lucruri care le plăceau şi lor; ce le bucura
pe ele mă încânta şi pe mine; admiram ceea ce ele găseau cu cale să admire,
îşi iubeau casa lor singuratică şi găseam şi eu un farmec minunat în acea
locuinţă micuţă, cenuşie şi veche, cu acoperişul ei jos, cu ferestrele zăbrelite;
îmi plăceau şi mie pereţii acoperiţi de muşchi, aleea de brazi bătrâni,
încovoiaţi de contururile munţilor, grădina umbroasă de tisă şi ilice, în care
creşteau doar florile cele mai rezistente. Iubeau mlaştinile roşiatice care le
înconjurau casa, valea spre care ducea o potecă de piatră ce pornea de la
poarta grădinii, şerpuind mai întâi printre tufărişurile de ferigă şi apoi printre
cele mai sălbatice pajişti ce-au mărginit vreodată un întins de hăţişuri şi unde
păşteau acum turme de oi cenuşii, cu mieluşeii lor zburdalnici. Iubeau aceste
locuri, cu un entuziasm nestăpânit. Înţelegeam simţământul lor şi îl
împărtăşeam, cu tărie şi sinceritate. Eram şi eu vrăjită de împrejurimi.
Simţeam sfinţenia singurătăţii: ochiul meu se desfăta privind unduirile
colinelor ce se pierdeau în zare, culorile vii cu care muşchiul, bălăriile, iarba
plină de flori, strălucitoarele ferigi şi stâncile pleşuve de granit înveşmântau
priveliştea. Amănuntele acestea însemnau pentru mine, ca şi pentru ele, tot
atâtea pure şi dulci izvoare de plăcere. Vântul puternic şi adierea lină, zilele
aprige şi cele senine, ceasurile răsăritului şi ale apusului, noaptea cu clar de
lună sau cu cer ameninţător aveau pentru mine aceeaşi atracţie ca şi pentru
ele – mă învăluiau în aceeaşi vrajă.
Şi în casă ne înţelegeam la fel de bine. Amândouă fetele ştiau mai multe
lucruri şi erau mai citite decât mine, dar mă sileam şi eu să înaintez pe
drumul învăţăturii, pe care ele păşiseră mai departe decât păşisem eu.
Devoram cărţile pe care mi le dădeau şi era o mare bucurie pentru mine să
discut seara cu ele despre lucrurile citite în cursul zilei. Gândurile şi părerile
noastre se potriveau de minune într-un cuvânt înţelegere desăvârşită.
Dacă vreuna dintre noi trei se dovedea o fiinţă deosebită şi conducea pe
celelalte, apoi aceea era de bună seamă Diana. Fiziceşte mi-era mult
superioară, fiind frumoasă şi voinică. Avea o putere de viaţă şi o siguranţă
ce-mi stârneau uimirea şi pe care nu le puteam înţelege. Chiar dacă vorbeam
puţin la începutul serii, de îndată ce trecea cel dintâi val de vioiciune, îmi
plăcea să mă aşez la picioarele Dianei, să-mi odihnesc capul pe genunchii ei
şi s-o ascult pe ea sau pe Mary cum dezbăteau cu mare pricepere subiectul
pe care eu abia-l atinsesem. Diana se oferi să-mi dea lecţii de germană. Îmi
plăcea să învăţ cu ea. Văzui că îndeletnicirea de profesoară îi e pe plac şi i se
potriveşte, iar mie îmi plăcea nu mai puţin aceea de şcolăriţă; firile noastre
se îmbinau, ceea ce avu drept rezultat o caldă dragoste reciprocă. Fetele
aflară că ştiu să desenez; numaidecât îmi puseră la dispoziţie creioanele şi
cutiile lor de culori. Îndemânarea mea, în privinţa asta mai mare ca a lor, le
uimi şi le încântă. Mary se aşeza lângă mine şi mă privea ceasuri întregi.
După câtva timp am început să-i dau lecţii; era o elevă ascultătoare,
deşteaptă şi sârguincioasă. Astfel ocupate şi distrându-ne reciproc, zilele
treceau ca ceasurile, iar săptămânile ca zilele.
Intimitatea ce se stabilise atât de repede între mine şi domnişoarele
Rivers nu se întinsese până la domnul St. John. Una din pricinile depărtării ce
ne separa încă era şi faptul că stătea rareori acasă; părea că-şi petrecea
marea parte din vreme vizitând săracii şi bolnavii împrăştiaţi pe tot întinsul
parohiei.
Nici un fel de vreme nu-l putea opri de la aceste drumuri. După ce lucra
câteva ceasuri dimineaţa, îşi lua pălăria şi, pe ploaie sau soare, urmat de
Carlo, un bătrân prepelicar pe care-l moştenise de la tatăl său, pleca să-şi
îndeplinească misiunea; n-aş putea spune dacă era mânat de dragoste sau
numai de simţământul datoriei. Când vremea era foarte rea, surorile lui
încercau să-l tină acasă. În asemenea prilejuri răspundea cu un zâmbet
deosebit, mai mult solemn decât vesel:
— Dacă o pală de vânt sau câţiva stropi de ploaie ar fi în stare să mă
abată de la o sarcină atât de uşoară, ce fel de pregătire ar fi o asemenea
moliciune pentru viitorul pe care mi-l plănuiesc?
Diana şi Mary răspundeau de obicei printr-o privire şi apoi rămâneau
câteva minute adâncite în gânduri triste.
Dar afară de absenţele lui dese, mai era o stavilă în calea prieteniei
noastre: mi se părea că are o fire rece, distantă, ascunsă chiar. Sârguincios în
îndeplinirea datoriilor de pastor, cu o viaţă lipsită de orice prihană, nu părea
totuşi să se bucure de acea seninătate şi mulţumire lăuntrică ce trebuie să fie
răsplata oricărui adevărat creştin şi a oricărui binefăcător. Adesea, seara,
când şedea lângă fereastră, înaintea pupitrului şi a hârtiilor lui, se oprea din
citit sau din scris, îşi proptea bărbia în mâini şi rămânea pe gânduri; era însă
uşor să vezi, după scânteierile pupilei, că acele gânduri îl măcinau.
Pe lângă asta, mai cred că natura nu ascundea pentru el aceleaşi comori
de desfătare ca şi pentru surorile sale. O dată, o singură dată a vorbit, fiind şi
eu de faţă, despre farmecul aspru al colinelor şi despre dragostea lui arzătoare
pentru acoperişul înnegrit şi zidurile pline de muşchi, pe care le numea
căminul lui; în tonul şi cuvintele sale stăruia însă mai multă mâhnire decât
bucurie. Niciodată nu părea să colinde câmpiile mlăştinoase de dragul tăcerii
lor alinătoare – niciodată nu căuta şi nu zăbovea asupra miilor de paşnice
încântări pe care le puteau dărui.
Fiind aşa de puţin comunicativ, mi-a trebuit câtăva vreme până să-mi
pot da seama de inteligenţa lui şi am început să fac lucrul acesta în clipa
când l-am auzit ţinând o predică la biserica din Morton. Aş vrea să vă redau
predica aceea, dar e peste puterile mele. Nici n-aş putea descrie cu fidelitate
impresia pe care mi-a făcut-o.
A început liniştit şi, într-adevăr, în ceea ce priveşte tonul şi înălţimea
vocii, liniştit a rămas până la capăt. O pasiune sinceră, deşi reţinută, se
simţea în accentele răspicate şi în limbajul adeseori nervos. Pasiunea aceea
crescu, deveni forţă – o forţă stăpânită, densă, controlată. Inima era înfiorată
şi mintea uimită de puterea predicatorului – nici una însă nu devenea mai
bună. Peste vorbele lui plutea o ciudată amărăciune; se simţea lipsa unei
blândeţi mângâietoare; aluziile severe la dogmele calvine – alegere,
predestinare, pedeapsă – erau dese şi fiecare pomenire a lor suna ca o
sentinţă de condamnare. Când a isprăvit, în loc ca după predica lui să fiu mai
uşurată, mai liniştită, mai luminată, am simţit o tristeţe nespusă, căci mi se
părea – nu ştiu dacă toţi au încercat acelaşi simţămmt – că vorbirea aceea
măiastră ţâşnea dintr-un izvor de dezamăgiri amare, în care dorinţele
neîmplinite şi năzuinţile stârnesc o nelinişte sufletească.
Eram sigură că St. John Rivers, cu toată viaţa lui neprihănită şi râvna lui
conştiincioasă, nu-şi găsise încă acea dumnezeiască pace mai presus de
orice înţelegere, fiind în aceasta asemeni mie, cea cu sufletul sfâşiat de
regretele ascunse după idolul prăbuşit şi raiul pierdut; de ele m-am ferit să
pomenesc în ultima vreme, dar mă stăpâneau şi mă tiranizau încă fără milă.
Astfel a mai trecut o lună. Diana şi Mary trebuiau sa părăsească în curând
Moor-House şi să se întoarcă în cadrul acela cu totul diferit şi la viaţa cu totul
schimbată pe care aveau s-o ducă în calitatea lor de guvernante într-un oraş
mare din sudul Angliei. Fiecare avea să se întoarcă în câte o familie unde
nişte oameni bogaţi şi trufaşi le priveau ca pe nişte fiinţe umile, ce depindeau
întru totul de ei, sinchisindu-se prea puţin de alesele lor însuşiri sufleteşti şi
preţuind numai un anumit soi de pricepere, aşa cum preţuiau îndemânarea
bucătăresei, sau iscusinţa cameristei. Domnul St. John nu-mi vorbise încă
nimic de locul pe care făgăduise să mi-l găsească, totuşi, nevoia de a-mi afla
un rost devenise foarte acută. Într-o dimineaţă, rămânând pentru câteva
clipe numai cu el în salon, am cutezat să mă apropii de colţul de lângă
fereastră, pe care măsuţa, fotoliul şi pupitrul său îi transformaseră într-un fel
de odaie de lucru; voiam tocmai să-i vorbesc – deşi nu prea ştiam cum, căci e
îndeobşte greu să străpungi pojghiţa de gheaţă cu care totdeauna se acoperă
oamenii de felul său – când el mă scoase din încurcătură, deschizând vorba.
Văzând că mă apropii, ridică ochii şi în aceeaşi clipă mă întrebă:
— Vrei să-mi spui ceva?
— Da, domnule, aş vrea să ştiu dacă ai auzit cumva de vreun loc pentru
mine.—
Acum vreo trei săptămâni am găsit, sau aproape găsisem ceva pentru
dumneata; dar cum se pare că aici eşti folositoare şi fericită totodată, şi cum
surorile mele te-au îndrăgit iar tovărăşia dumitale le face deosebită plăcere,
m-am gândit că n-are nici un rost să destram această fericire, până ce
plecarea lor de la Marsh-End nu te va sili şi pe dumneata să pleci.
— Şi ele vor pleca peste trei zile?
— Da; iar după ce pleacă ele, eu o să mă întorc la parohia din Morton.
Hannah mă va însoţi şi casa asta veche o s-o închidem.
Aşteptai puţin, – crezând că o să continue ceea ce începuse dar
gândurile lui păreau a fi luat alt curs. Văzui, cercetându-i privirea, că nu se
mai gândeşte la mine şi la necazurile mele. Am fost deci silită să-l readuc la o
problemă foarte importantă şi foarte îngrijorătoare pentru mine.
— La ce anume slujbă te gândiseşi, domnule Rivers? îl întrebai.
Nădăjduiesc că întârzierea nu va face şi mai dificilă obţinerea acelui post.
— Oh! nu, fiindcă depinde numai de mine să ţi-l ofer şi de dumneata ca
să-l primeşti.
Se opri iar şi păru că nu-i dispus să continue. Începui să-mi pierd
răbdarea. Câteva mişcări nervoase, o privire alarmată şi întrebătoare ce-i
cerceta chipul îl făcură să înţeleagă starea mea, tot atât de limpede ca şi
cuvintele, dar cu mai puţină osteneală.
— Nu-i nevoie să te grăbeşti atât ca să afli despre ce-i vorba. Fiindcă,
drept să-ţi spun, n-am găsit nimic plăcut sau potrivit pentru dumneata.
Înainte de a te lămuri, te-aş ruga să-ţi aminteşti ce ţi-am spus mai demult: te
ajut, cum ajută orbul pe şchiop. Sunt sărac, căci după ce voi fi plătit toate
datoriile tatii, nu-mi va mai rămâne decât hambarul ăsta dărăpănat, cu aleea
de brazi din spatele lui şi sfoara de pământ pietros, cu tisă şi cu ilice în faţă.
Sunt un necunoscut. Numele de Rivers o vechi, dar doi din cei trei ultimi
reprezentanţi ai neamului îşi câştigă pâinea slujind prin străini, iar al treilea
se socoteşte străin în ţinutul lui de baştină – atât în viaţă cât şi în moarte. Da,
şi se socoteşte, ba chiar trebuie sa se socotească onorat de soarta hărăzită,
năzuind doar către ziua când crucea ce-l va despărţi de legăturile trupeşti îi
va fi pusă pe umeri şi când cel ce e capul bisericii luptătoare – în rândurile
căreia el e unul dintre cei mai umili ostaşi – va da porunca : "Ridică-te şi
urmează-mă !"
St.John spuse aceste cuvinte aşa cum îşi rostea predica cu o voce
liniştită si adâncă. Obrajii nu i se îmbujorară dar în privirea lui strălucea o
lumină vie. Urmă :
— Şi fiind eU Însumi sărac şi puţin cunoscut, nu-ţi pot găsi decât o muncă
de om sărac şi de nimeni ştiut. Poate că o să ţi se pară umilitoare, căci acum
văd că ai ceea ce lumea numeşte gusturi alese; gusturile dumitale tind spre
ideal şi se pare că ai trăit printre persoane mai mult decât bine crescute. Cât
despre mine, socotesc că nici una dintre muncile care-i fac pe oameni mai
buni nu pot fi umilitoare. După câte cred eu, cu cât o mai neroditoare şi
înţelenită ţarina dată pe seama plugarului creştin, cu cât dă mai puţină
răsplată trudei sale, cu atât mai înaltă e cinstea acelui ce se osteneşte.
Soarta lui e atunci aceea a pionierului şi primii pionieri ai Scripturii au fost
apostolii, iar căpetenia lor însuşi Isus mântuitorul.
— Continuă! zisei eu, văzându-l că se opreşte iar.
Mă privi o clipă înainte de a urma; părea că-mi citeşte pe faţă cu atâta
uşurinţă, de parcă trăsăturile mele ar fi fost o carte deschisă. Acum veni
concluzia:
— Cred că o să primeşti postul pe care vreau să ţi-l ofer, zise el. O să-l
păstrezi câtăva vreme, dar nu pentru totdeauna căci eu nu m-aş mulţumi pe
vecie cu sarcina mea îngustă şi obscură de preot de ţară – căci firea dumitale
e tot atât de potrivnică odihnei ca şi a mea, deşi în feluri deosebite.
— Lămureşte-mă, stăruii eu, văzând că se opreşte din nou.
— Bine, o să auzi cât de sărăcăcioasă e oferta – cât de neînsemnată şi
de meschină. Acum, dacă tata a murit şi sunt stăpân pe faptele mele, n-am
să mai stau mult la Morton. O să-l părăsesc probabil în cursul anului ce vine,
dar, atât cât voi mai sta aici, mă voi sili din răsputeri să-l înalţ la o stare mai
bună. Acum doi ani, când am venit eu la Morton nu era şcoală: copiii săraci
nu puteau avea nici o nădejde de propăşire. Am înfiinţat o şcoală pentru
băieţi: aş vrea să înfiinţez alta pentru fete. De aceea am închiriat o casă mai
mărişoară pentru şcoală şi alături de ea o căsuţă cu două odăi, pentru
învăţătoarea care va avea un salariu de treizeci de lire pe an. Casa a şi fost
mobilată, simplu dar cu tot ce-i trebuie, datorită bunăvoinţei domnişoarei
Oliver, Fiica singurului bogătaş din parohie – domnul Oliver, proprietarul
turnătoriei şi al fabricii de ace din vale. Tot domnişoara Oliver va da banii
trebuincioşi pentru creşterea şi întreţinerea unei orfane de la azil, care va
trebui să-i ajute învăţătoarei în casă şi la şcoală. Vrei să fii dumneata
învăţătoarea?
Îmi puse întrebarea aceasta cu oarecare grabă, pe jumătate sigur că i-o
voi respinge, plină de indignare, sau cel puţin cu dispreţ. Deşi îmi ghicea
uneori gândurile şi sentimentele, nu le putea afla pe toate şi deci nu ştia cum
aveam să primesc o asemenea propunere. Era modestă, într-adevăr, dar îmi
oferea un adăpost şi eu aveam într-adevăr nevoie de unul. Cerea o muncă
obositoare, dar în comparaţie cu cea a unei preceptoare dintr-o familie
bogată, avea avantajul imens de a-mi asigura independenţa, iar gândul
supunerii faţă de cine ştie ce oameni îmi străpungea inima ca un pumnal.
Lucrul ce mi se propunea nu era nici josnic, nici nedemn – nici nu te degrada.
M-am hotărât repede.
— Îţi mulţumesc pentru propunerea dumitale, domnule Rivers, zisei, şi o
primesc cu dragă inimă.
— Să fim însă bine înţeleşi, reluă dânsul. E o şcoală de ţară. N-o să ai ca
eleve decât fete sărace, fiice de pălmaşi, sau în cel mai bun caz, de ţărani cu
ceva pământ. Nu trebuie să le înveţi decât să împletească, să coasă, să
citească, să scrie, să socotească. Ce o să faci cu talentele dumitale? Ce o să
faci cu însuşirile cele mai bune ale minţii dumitale, cu simţămintele, cu
gusturile dumitale?
— O să le păstrez ascunse, până voi avea iarăşi nevoie de ele. Vor fi bine
păstrate.
— Atunci, ştii la ce te înhami.
— Da.
El zâmbi. Zâmbetul acela nu era nici trist, nici amar, ci mai degrabă
fericit şi foarte mulţumit.
— Şi când vrei să-ţi iei slujba în primire?
— Am să merg mâine să văd casa pregatită pentru mine şi dacă-mi
îngădui pot deschide şcoala săptămâna viitoare.
— Foarte bine, sunt de acord.
Se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, apoi, oprindu-se în loc mă
privi şi clătină din cap.
— E ceva care nu vă convine, domnule? întrebai.
— Nu vei rămâne mult la Morton, nu, nu!
— De ce? Cine-ţi spune asta?
— Citesc în ochii dumitale. Arată o fire care nu se poate împăca multă
vreme cu viaţa asta searbădă.
— Nu sunt ambiţioasă. La vorba asta a tresărit.
— Ambiţioasă, repetă el. nu. Ce te face să te gândeşti la ambiţie? Cine e
ambiţios? Ştiu că eu sunt, dar cum de ai ghicit-o?
— Eu vorbeam despre mine.
— E bine! dacă nu eşti ambiţioasă, eşti...
Tăcu.
— Ce?
— Voiam să spun pătimaşă; dar poate că neînţelegând prea bine
cuvântul, nu ţi-ar fi plăcut. Vreau să spun că dragostea şi simpatiile
oamenilor au mare putere asupra dumitale. Sunt încredinţat că n-o să te poţi
mulţumi multă vreme să-ţi petreci zilele în singurătate şi să îndeplineşti o
muncă searbădă, fără nici un stimulent. Ca şi mine, adăugă el, care nu m-aş
putea resemna să mă îngrop în mlaştinile astea încercuite de munţi, să-mi
ştiu sfârşită puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi darurile hărăzite de cer,
spulberate şi lipsite de roadă. Vezi cum mă contrazic? Eu, cel ce am
propovăduit că oamenii trebuie să fie mulţumiţi în stările cele mai smerite şi
am spus că e frumoasă până şi menirea acelora care, fiind în slujba lui
Dumnezeu, taie lemne sau scot apă din puţ, eu, slujitor al Domnului, sunt
împins până aproape de nebunie de aceste porniri ale mele. Va trebui totuşi
să găsesc un mijloc pentru a împăca principiile cu propriile-mi înclinaţii.
Părăsii odaia. Într-un ceas aflasem despre el mult decât în toată luna
care trecuse şi totuşi eram nedumerită.
Mary şi Diana erau din ce în ce mai triste şi mai tăcute, pe măsură ce se
apropia ziua când trebuiau să-şi părăsească fratele şi casa. Amândouă se
sileau să pară aşa ca de obicei, dar mâhnirile împotriva cărora aveau de
luptat erau din acelea care nu se poate învinge sau ascunde. Diana spunea
că avea să fie o despărţire deosebită de cele de până acum şi că urmau să se
despartă de St. John pentru ani de zile, poate chiar pentru toată viaţa.
— O să jertfească totul pentru planul pe care de-atâta timp şi-l făureşte,
zicea ea. Îşi va jertfi toate darurile cu care l-au înzestrat firea şi sentimentele
atât de puternice. St. John pare un om calm, Jane, dar e mistuit de o
înfrigurare cumplită. L-ai crede blând, dar în anumite privinţe e neînduplecat
ca moartea însăşi şi, ce-i mai dureros, e că nu-mi îngăduie conştiinţa să-l
abat de la aspra lui hotărâre. Desigur nu-l pot dojeni nici o clipă pentru asta;
e un lucru frumos, nobil, creştinesc, dar îmi sfâşie inima.
Lacrimile curgeau şiroaie din ochii ei frumoşi. Mary se plecă mai mult
asupra lucrului.
— Nu mai avem tată şi curând nu vom mai avea nici casă, nici frate,
şopti dânsa.
În clipa aceea se petrecu un fapt ce părea dinadins rânduit să
dovedească adevărul zicalei că o nenorocire nu vine niciodată singură. St.
John trecu pe dinaintea ferestrei, citind o scrisoare. Intră în casă.
— A murit unchiul John, zise el.
Cele două surori rămaseră încremenite. Nu se arătau nici uimite, nici
îngrozite, păreau a fi primit o veste mai mult însemnată decât tristă.
— A murit? repetă Diana.
— Da.
Privi cercetător pe frate-său.
— Şi atunci? şopti dânsa.
— Atunci ce, Di? reluă el, păstrând aceeaşi nemişcare de statuie. Ce să
fie? Nimic. Citeşte.
Îi întinse scrisoarea pe care ea îşi aruncă ochii şi i-o întinse apoi lui Mary.
Mary o citi în tăcere şi o înapoie pe gânduri. Tustrei se priviră şi zâmbiră
trist.
— Amin totuşi, zise Diana în cele din urmă. O să trăim încă.
— Situaţia noastră nu-i mai proastă decât înainte, adăugă Mary.
— Numai că ceea ce ar fi putut fi contrastează puternic ce ceea ce e,
zise şi domnul Rivers.
Împături scrisoarea, o puse în pupitru şi ieşi.
Câteva minute nu vorbi nimeni; în sfârşit Diana se întoarse spre mine.
— Jane, zise ea, te miră probabil tainele noastre şi de bună seamă ne
socoteşti nişte fiinţe fără simţire, văzându-ne atât de puţin îndurerate de
moartea unei rude aşa de apropiate cum e un unchi, dar nu l-am cunoscut şi
nu l-am văzut niciodată. Era fratele mamei.; tata se certase de mult cu el.
După sfatul lui a pus tata tot ce avea într-o afacere care l-a dus de râpă. Au
urmat reproşuri de amândouă părţile; s-au despărţit furioşi şi nu s-au mai
împăcat niciodată. Mai târziu, unchiul a făcut afaceri bune. Se pare că a
strâns o avere de vreo douăzeci de mii de lire. Nu s-a însurat niciodată şi
n-avea pe altcineva pe lume, decât pe noi şi o altă rudă tot atât de apropiată.
Tata a nădăjduit totdeauna că unchiul o să-şi răscumpere greşeala,
lăsându-ne nouă averea. Scrisoarea ne vesteşte că a lăsat totul celeilalte
rude, afară de treizeci de guinee, care trebuie împărţite între St. John, Diana
şi Mary Rivers, pentru cumpărarea a trei inele de doliu. Fireşte, avea dreptul
să facă cum voia şi, totuşi, această veste ne-a mâhnit puţin. Mary şi cu mine
ne-am fi socotit bogate dacă am fi avut câte o mie de lire fiecare, iar pentru
St. John o astfel de sumă ar fi fost foarte preţioasă, fiindcă i-ar fi îngăduit să
facă mult bine.
După ce am primit această lămurire, nimeni n-a mai vorbit de asta şi nici
domnul Rivers, nici surorile sale nu mai pomeniră nimic.
A doua zi am plecat de la Marsh-End, ca să mă duc la Morton. O zi după
aceea, Diana şi Mary au pornit spre îndepărtatul oraş B. Săptămâna
următoare domnul River şi Hannah se întoarseră la casa parohială şi ferma
cea veche fu părăsită.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:27 AM | message # 36
CAPITOLUL XXXI
Găsisem în sfârşit o casă, casa mea. Era o locuinţă modestă cu o
bucătărie cu pereţii albi şi pământ pe jos, cu mobilierul alcătuit din patru
scaune vopsite şi o masă, un ceas, un dulap cu câteva farfurii şi un set de
ceai. Deasupra se afla o a doua odaie de aceeaşi mărime cu bucătăria cu un
pat de brad şi un dulap cu sertare pentru haine. Bunătatea şi bunăvoinţa
prietenelor mele m-a bucurat nespus, gândindu-se că voi avea nevoie de
atâtea lucruri într-o casă.
E seara şi tocmai am lăsat-o liberă, dăruindu-i o portocală, pe fata orfană
care mă ajută in cursul zilei. Stau singură la gura sobei. În dimineţa asta
şcoala satului s-a deschis. Am douăzeci de eleve. Numai câteva ştiu să
citească, să scrie sau să coasă. Au cel mai aspru accent din tot ţinutul. Până
acum ne-a fost greu să ne înţelegem. Unele au purtări proaste şi sunt tot atât
de necioplite, de neînţelegătoare, pe cât sunt de neştiutoare; altele,
dimpotrivă, sunt supuse, vor să înveţe şi au înclinaţii care-mi plac. Nu trebuie
să uit că aceste ţărăncuţe grosolan îmbrăcate sunt făcute din sânge şi din
carne, ca şi vlăstarele celor mai nobile familii, iar sămânţa desăvârşirii,
rafinamentului, deşteptăciunii, a sentimentelor alese este înăscută în
sufletele lor ca şi în cele de obârşie foarte aleasă. Datoria mea e să dezvolt
această sămânţă. Negreşit că aceasta îmi va da un oarecare simţământ de
fericire. Nu aştept mari bucurii de la viaţa ce mi se deschide înainte: totuşi,
forţând-mi mintea şi întrebuinţându-mi puterile cum se cuvine, o s-o pot
scoate la capăt.
Fusesem oare, într-adevăr, veselă, mulţumită, liniştită, în timpul acelei
dimineţi şi a după-amiezii petrecute în şcoala umilă, cu gereţii goi? Ca să nu
mă înşel pe mine însămi, sunt silită să răspund că nu. Eram aproape deznădăjduită.
Mă simţeam – da, neroadă ce sunt – mă simţeam înjosită. Mă
întrebam dacă primind acest loc, nu mă coborâsem pe scara vieţii sociale, în
loc să mă înalţ. Eram grozav de scârbită de neştiinţa, sărăcia şi bădărănia
tuturor celor pe care îi auzeam şi îi vedeam în jurul meu. De fapt nici n-ar
trebui să mă urăsc şi să mă dispreţuiesc prea mult pentru aceste sentimente.
Ştiu că n-am avut dreptate – şi ăsta e un pas însemnat. O să mă străduiesc
să le înving. Nădăjduiesc ca mâine să izbutesc, în parte. Peste câteva
săptămâni poate că aceste sentimente vor fi înfrânte cu totul şi peste câteva
luni e cu putinţă ca fericirea de a-mi vedea elevele progresând repede să-mi
prefacă în bucurie scârba de acum.
De altfel, îmi zisei, ar fi fost oare mai bine să mă fi lăsat biruită de ispită,
să fi ascultat de patimă, să nu fi avut nici o sforţare dureroasă, să nu fi luptat
deloc, să mă fi lăsat prinsă într-o reţea de mătase, să mă fi întins pe florile ce
acopereau capcana ca să mă trezesc într-o ţară din sud, în mijlociii unei vile
elegante, să fi trăit acum în Franţa, ca amantă a domnului Rochester,
îmbătată de dragostea lui? M-ar fi iubit, o, da, m-ar fi iubit cu înflăcărare
câtva timp! Oh, da, mă iubea şi nimeni nu mă va iubi vreodată cum a făcut-o
el. Niciodată n-am să mai aud plăcutele omagii aduse frumuseţii, tinereţii şi
graţiei mele, căci niciodată, în ochii nimănui n-am să mai par a avea aceste
farmece. Mă iubea, era îndrăgostit de mine, aşa cum niciodată nu va mai
putea fi un alt bărbat. Dar ce spun eu? De ce las ca mintea să-mi rătăcească
astfel? De ce, mai ales, simt aşa cum simt? Ce-i mai bine, mă întrebam: să fii
sclavă într-un blestemat paradis în Marsilia – chinuită de o fericire
amăgitoare, arsă de cele mai amare lacrimi de remuşcare într-un ceas şi de
ruşine în celălalt, sau să fii învăţătoare la ţară, liberă şi cinstită, într-un
colţişor pierdut între munţi, în adierea brizei, în inima sănătoasă a Angliei?
Da, simt acum că am făcut bine ţinând la principii şi legi, dispreţuind şi
strivind îndemnurile nesănătoase ale unei nebunii de o clipă. Dumnezeu m-a
călăuzit în alegerea mea şi mulţumesc proniei cereşti care m-a îndrumat!
După ce am ajuns la această încheiere, m-am ridicat şi m-am dus spre
uşă să privesc apusul soarelui şi câmpiile liniştite dinaintea căsuţei mele
care, ca şi şcoala, era la o jumătate de milă departe de sat. Se auzeau ultimele
triluri ale păsărilor.
"Văzduhul era dulce şi roua un balsam."
Admiram priveliştea şi mă socoteam fericită, de aceea fui uimită când
după scurt timp îmi dădui seama că plâng. De ce? Din pricina soartei care mă
smulsese de lângă stapânul meu, pentru că n-aveam să-l mai văd niciodată şi
pentru că mi-era teamă să nu-l fi cuprins o deznădejde şi o furie nebună din
cauza plecării mele ; pentru ca mă temeam să nu se abată prea mult de la
credinţa în ceva mai bun şi drept, aşa fel încât să nu-mi rămână nici o
speranţă. La acest gând îmi întorsei faţa de la cerul senin, privind la valea
singuratică a Mortonului. Am spus singuratică, deoarece în faţa mea nu era
nici o casă în afară de casa parohială pe jumate ascunsă de copaci şi în
margine – acoperişul de la Vale Hall, unde locuia domnul Oliver cu fiica sa.
Îmi ascunsei ochii şi-mi sprijinii capul de rama de piatră a uşii, dar în curând
un zgomot uşor, ce venea de la poarta dintre livadă şi micuţa mea grădină,
mă făcu să ridic capul. Un câine, pe care-l recunoscui a fi bătrânul Carlo al
domnului Rivers, împingea poarta cu botul şi numaidecât îi zării şi stăpânul,
sprijinit de poartă, cu braţele încrucişate. Fruntea-i era încreţită şi ochii lui
aţinteau asupra mea o privire severă, supărată aproape, îl poftii să intre.
— Nu, nu pot să stau, îmi zise el. Am adus numai un pacheţel pe care
l-au lăsat surorile mele pentru dumneata. Cred că e o cutie de culori,
creioane şi hârtie.
Mă apropiai să-l iau. Era un dar binevenit. Mi se păru că, pe când
înaintam, St. John mă privea cu asprime; de bună seamă mi se vedeau încă
foarte desluşit urmele lacrimilor pe obraz.
— Munca din prima zi ţi s-a părut mai grea decât ai crezut? mă întrebă
el.
— Ba nu, dimpotrivă! Cu vremea cred c-o să mă înţeleg de minune cu
şcolăriţele mele.
— Ai fost poate dezamăgită de casă şi de mobilă. E adevărat, totul e
cam sărăcăcios, dar...
Îl întrerupsei.
— Căsuţa mea, zisei, e curată şi solidă; mobilele sunt îndestulătoare şi
potrivite nevoilor mele; tot ce văd, mă face să fiu recunoscătoare, nu tristă.
Nu sunt chiar atât de proastă, nici atât de roabă plăcerilor, ca să-mi pară rău
că lipseşte un covor, un divan, sau vesela de argint. De altfel, acum cinci
săptămâni n-aveam nimic. Eram o surghiunită, o cerşetoare, o hoinară
alungată de toţi; acum cunosc pe cineva, am un cămin, o îndeletnicire; mă
minunez de bunătatea lui Dumnezeu, de dărnicia prietenilor, de norocul pe
care l-am avut şi nu mă plâng.
— Dar nu te simţi apăsată de singurătate? Căsuţa ta e tare întunecoasă
şi goală.
— Până acum abia am avut vremea să mă bucur de linişte, deci nici
vorbă să mă simt apăsată de singurătate.
— Foarte bine. Nădăjduiesc că eşti într-adevăr mulţumită, aşa precum
spui. Oricum ar fi, bunul dumitale simţ o să-ţi arate că e prea devreme să te
laşi cuprinsă de temeri şi de şovăială, ca nevasta lui Lot. Ce-ai lăsat în urma
dumitale înainte de a te fi cunoscut nu ştiu, dar te sfătuiesc să rezişti oricărei
ispite care te-ar îndemna să priveşti în urmă: urmează-ţi drumul cu bărbăţie,
cel puţin încă vreo câteva luni.
— Aşa şi am de gând, răspunsei.
St. John urmă:
— E greu să lupţi împotriva pornirilor şi împotriva cerinţelor omeneşti,
dar ştiu din experienţă că se poate. Dumnezeu ne-a dat, într-o oarecare
măsură, puterea de a ne făuri propriul nostru destin şi, când puterile noastre
par a avea nevoie de un sprijin pe care nu-l putem căpăta, când voinţa
noastră alege un drum pe care nu-l putem urma, nu trebuie nici să murim de
foame, nici să ne lăsăm copleşiţi de deznădejde; n-avem decât să căutăm
altă hrană pentru sufletul nostru, tot atât de bună ca fructul oprit la care
râvneam şi, poate, mai curată; n-avem decât să croim, pentru paşii noştri
pândiţi de primejdii, un drum care, dacă e mai greu, e tot atât de direct şi tot
atât de larg ca drumul pe care soarta ni l-a închis.
Acum un an eram şi eu foarte nenorocit, deoarece credeam că am greşit
când m-am făcut preot şi monotonele îndatoriri ecleziastice mă apăsau de
moarte. Ardeam de dorinţa unei vieţi mai pline, a unei munci mai ispititoare,
a unei cariere literare de pildă; aş fi vrut să am soarta unui artist, a unui
scriitor, a unui orator; oricare, afară de cea de preot. Da, sub veşmintele
mele de preot bătea inima unui ostaş, a unui om politic, a unui îndrăgostit de
glorie, de faimă, a unuia care râvneşte puterea. Viaţa mi se părea atât de
nenorocită încât voiam s-o schimb sau să mor. După câtăva vreme de
întunecime şi de luptă, lumina străluci şi strălucirea ei mi-aduse uşurarea.
Existenţa mea, strâmtorată până atunci, se desfăşură deodată într-o
întindere fără hotare. Un glas din cer îmi poruncea să-mi adun puterile, să-mi
întind aripile mai departe decât puteau cuprinde şi să zbor. Dumnezeu avea
să-mi dea o misiune şi, ca s-o împlinesc îmi trebuia pricepere şi putere,
bărbăţie şi curaj, toate acestea erau ale ostaşului, ale oratorului şi
politicianului căci se îmbină într-un bun misionar.
M-am hotărât, deci, să devin un misionar. De atunci, felul meu de a
gândi s-a schimbat; cătuşele s-au sfărâmat şi au căzut, nemailăsând din
vechea înrobire decât o durere amară, pe care doar timpul o poate tămădui.
Tata s-a împotrivit hotărârii mele, e drept, dar după moartea lui nici o piedică
nu mi-a mai stat în cale. După ce voi pune ordine în treburile mele băneşti,
după ce voi fi găsit un înlocuitor, voi mai rezolva şi câteva complicaţii
sentimentale – o ultimă luptă cu slăbiciunea omenească, în care sunt sigur că
voi birui, fiindcă am jurat să birui toate obstacolele – şi atunci voi părăsi
Europa ca să plec în Orient.
Spuse aceste cuvinte cu glasul lui ciudat, liniştit şi totuşi emfatic. Când
sfârşi, nu se uită la mine, ci la soarele care apunea şi pe care şi eu îl priveam.
Amândoi stăteam cu spatele la drumul ce venea din câmp până la portiţa
grădinii. N-auzisem nici un zgomot; susurul pârâului din vale era singurul
sunet care însufleţea priveliştea în ceasul acela; iată pricina pentru care am
tresărit când un glas vesel şi dulce, ca un clopoţel de argint, exclamă:
— Bună seara, domnule Rivers, bună seara, bătrâne Carlo. Câinele
dumitale îşi cunoaşte mai repede prietenii decât dumneata, domnule. El a
ciulit urechile şi a dat din coadă încă de când mă aflam la marginea ţarinilor,
iar dumneata încă îmi întorci spatele.
Era adevărat. Cu toate că de la cele dintâi accente armonioase domnul
Rivers tresărise puternic, ca şi când un trăsnet neaşteptat ar fi detunat
deasupra capului său, noua sosită sfârşise de vorbit înainte ca el să fi arătat
că se gândeşte să-şi schimbe poziţia. Stătea cu braţele sprijinite de poartă şi
cu faţa spre apus. În sfârşit, se întoarse încet; părea că lângă el apăruse o
nălucă. La trei paşi se afla o fiinţă îmbrăcată în alb; era o tânără drăguţă şi
graţioasă, cu forme pline dar delicate, şi după ce se apleca spre Carlo să-l
mângâie şi-şi înălţă capul, dând la o parte un văl lung, am zărit un chip de o
frumuseţe desăvârşită.
"Frumuseţe desăvârşită" e o expresie pretenţioasă, totuşi n-o retrag şi
nu o schimb de loc; în cazul de faţă era îndreptăţită de trăsăturile cele mai
dulci pe care le poate făuri clima Albionului, de înseşi culorile trandafirilor şi
crinilor pe care adierile umede ale cerurilor şi norilor le zămislesc şi le
ocrotesc. N-avea nici un cusur, nu-i lipsea nici un farmec. Tânăra fată avea
trăsături regulate şi delicate, ochi mari întunecaţi şi languroşi, ca în cele mai
frumoase picturi; genele lungi şi umbroase încadrau ochii frumoşi, dându-i un
farmec dulce, sprâncenele bine arcuite îi accentuau seninătatea chipului, iar
fruntea albă şi netedă sublinia seninătatea şi scotea în relief strălucirea feţei.
Obrajii erau fragezi, catifelaţi şi ovali; buzele roşii, delicate şi pline de
sănătate; dinţii frumoşi şi stălucitori; bărbia mică şi cu gropiţe; părul bogat,
pieptănat în cozi groase – totul părea alcătuit pentru întruchiparea frumuseţii
ideale. Făptura aceea desăvârşită mă uluise: o admiram din toată inima.
Desigur că natura o părtinise şi, uitându-şi purtarea ei obişnuită de mamă vitregă,
dovedind dărnicia unei mari doamne. Îşi înzestrase odorul cu toate
darurile.
Ce credea domnul St. John despre acei înger pământesc? Îmi pusei,
fireşte, această întrebare, când văzui că se întoarce spre ea, că o priveşte şi
căutai răspunsul în atitudinea lui. Dar privirile sale se şi îndepărtaseră de
zână, întorcându-se spre o biată tufă de mărgărite, ce creştea lângă portiţă.
— E o seară frumoasă, dar ora-i cam târzie ca să te plimbi singură! zise
el, strivind sub talpă capetele de nea ale câtorva flori.
— Oh! răspunde ea, abia venisem, de la S... (şi spuse numele unui mare
oraş, aflat cam la douăzeci de mile depărtare) azi după-amiază. Tata mi-a
spus că ai deschis şcoala şi că a venit şi noua învăţătoare. Atunci, după ceai,
mi-am pus boneţica şi am alergat în vale s-o văd. Dânsa e? întrebă ea,
arătând spre mine.
— Da, răspunse St. John.
— Crezi că o să-ţi placă la Morton? mă întrebă ea pe un ton simplu, naiv,
care, deşi copilăros, îmi plăcea.
— Nădăjduiesc că da, răspunsei. Am temeiuri solide s-o cred.
— Scolăriţele te ascultă cu toata atenţia la ore?
— Da.
— Locuinţa îţi place?
— Foarte mult.
— Am mobilat-o drăguţ?
— Foarte drăguţ.
— Am făcut o bună alegere punând pe Alice Wood să te ajute?
— Da. Învaţă iute şi-i îndemânatică.
Mi-am dat seama că tânăra aceea trebuie să fie domnişoara Oliver, fiinţa
pe care şi natura şi soarta o copleşiseră cu daruri. Mă întrebam în ce zodie
fericită s-o fi născut.
— Am să vin câteodată să te ajut, adăuga ea; o să fie o distracţie pentru
mine să te vizitez din când în când. Domnule Rivers, de-ai şti ce bine am
petrecut cât am stat la S...! Astă-noapte, sau mai degrabă azi dimineaţă, am
dansat până la două. Regimentul... a rămas la S..., de când cu răscoalele.
Ofiţerii sunt bărbaţii cei mai simpatici din lume. I-au făcut de ruşine pe tinerii
noştri tocilari şi negustori de foarfeci.
Mi se păru că-l văd pe domnul Rivers muşcându-şi buza de jos, în vreme
ce şi-o arcuia pe cea de sus. E sigur că gura lui se crispa şi partea de jos a
obrazului luă o înfăţişare mai întunecată şi mai aprigă ca niciodată, când fata
îi vorbi de bal. Nu mai privi mărgăritele şi ridică asupra ei o privire aspră,
cercetătoare şi plină de înţeles. Ea răspunse printr-un hohot de râs, ce se
potrivea de minune tinereţii, prospeţimii, gropiţelor şi ochilor ei strălucitori.
Văzând pe St. John că devine mut şi rece, domnişoara începu să-l
mângâie pe Carlo.
— Bietul Carlo mă iubeşte, zise ea. Nu fuge de prietenii lui, nu stă ursuz
lângă ei şi, dacă ar putea vorbi, n-ar tăcea.
Pe când mângâia capul câinelui aplecându-se cu graţie desăvârşită
înaintea tânărului şi austerului stăpân, văzui chipul domnului Rivers
îmbujorându-se, ochii lui gravi îmblânzindu-se o clipă şi strălucind, ca
năpădiţi de-o emoţie de nestăpânit. Aşa cum arăta acum, era aproape tot
atât de frumos ca bărbat pe cât era dânsa ca femeie. Pieptul i se umflă ca şi
cum inima, sătulă de o constrângere, s-ar fi extins fără voie şi ar fi încercat să
se zbată cu putere ca să-şi capete libertatea, dar St. John nu răspunse nici
prin grai, nici prin gesturi, prietenoaselor încercări de apropiere.
— Tata spune că nu mai vii de loc să ne vezi, zise domnişoara Oliver,
ridicând ochii. Te porţi ca şi când ai fi un străin la Vale Hall. E singur
astă-seară; nu se simte bine. Vrei să vii cu mine să-l vezi?
— Nu-i un ceas la care l-aş putea deranja pe domnul Oliver, răspunse St.
John.
— Nu-i adevărat! Eu îţi spun că e un ceas foarte potrivit. E tocmai ceasul
când tata are nevoie de tovărăşie; şi-a terminat treaba şi n-are nimic de
făcut. Hai, vino, domnule Rivers. De ce eşti atât de sfios şi de încruntat?
Văzând că St. John stăruie în tăcerea lui, urmă:
— Am uitat! zise ea, scuturându-şi frumosul cap încârlionţat şi părând
supărată pe ea însăşi. Sunt atât de zăpăcită şi uşuratică! Iartă-mă. Am uitat
cu totul că ai o pricină ca să nu răspunzi pălăvrăgelilor mele. Diana şi Mary
te-au părăsit azi. Ai părăsit Moor-House şi ai rămas atât de singur. Crede-mă,
te rog, că-mi pare rău. Hai să-l vezi pe tata.
— Astă-seară nu, domnişoară Rosamond, astă-seară nu.
Vorbea aproape ca un automat. Numai el ştia cât de greu îi venea să
refuze.
— Atunci, dacă eşti atât de încăpăţânat, plec, fiindcă nu îndrăznesc să
mai rămân; începe să cadă roua. Bună seara.
Îi întinse mâna şi el abia o atinse.
— Bună seara, repetă el, cu glas încet şi înăbuşit, ca un ecou.
O clipă domnişoara Rosamond păru că vrea să plece dar se întoarse.
— Nu ţi-e bine? întrebă dânsa.
Întrebarea îşi avea temei căci chipul lui St. John era tot atât de alb ca şi
rochia ei.
— N-am nimic, răspunse el, şi se depărtă după ce salută mai întâi.
Fata o luă pe un drum; el pe altul. Se întoarse de două ori să-l privească,
în timp ce, uşoară ca o zână, îşi urma drumul printre lanuri. Cât despre el,
mergea hotărât şi nu întoarse capul nici o singură dată.
Vederea suferinţei şi jertfei altuia îmi smulse gândurile de la propriile
mele dureri. Diana Rivers spusese că fratele său e "neînduplecat ca moartea
însăşi". Nu exagerase deloc.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:29 AM | message # 37
CAPITOLIX XXXII
Continuam să mă ocup de şcoală cu toată hărnicia şi devotamentul de
care eram în stare. La început a fost cu adevărat greu. În ciuda strădaniilor
mele, mi-a trebuit câtăva vreme până să pot pătrunde firea şcolăriţelor.
Văzându-le atât de neştiutoare şi amorţite, credeam că nu mai era nici o
nădejde şi că toate vor rămâne la fel de neajutorate, dar după scurt timp, îmi
dădui seama că mă înşelasem: existau şi între ele diferenţe, ca şi între copiii
cu educaţie, şi, când am ajuns să ne cunoaştem, acele diferenţe se măriră
repede. Încetă uimirea pe care le-o pricinuia felul meu de a fi, purtările mele,
băgai de seamă că unele dintre cele necioplite şi cu înfăţişare greoaie erau
înzestrate cu o minte într-adevăr ageră, unele chiar îndatoritoare şi drăguţe
şi am găsit printre ele multe pilde de curăţenie sufletească, de demnitate
înnăscută şi însuşiri minunate care-mi câştigară bunăvoinţa şi admiraţia. În
curând simţiră plăcerea de a-şi face bine temele, de a fi curate, de a-şi învăţa
regulat lecţiile şi a avea purtări liniştite şi ordonate. Iuţeala progreselor lor fu
în unele privinţi uimitoare şi curând am simţit o mândrie justificată şi am fost
fericită; de altfel, începusem să le îndrăgesc pe elevele mai bune, după cum
şi ele mă iubeau pe mine. Printre şcolăriţe, aveam câteva fiice de fermieri,
care erau mai mari, aproape femei în toată firea. Ştiau să citească, să scrie,
să coasă. Le învăţai gramatica, geografia, istoria şi lucrături mai fine de
mână; găsii printre ele firi bune, dornice să înveţe şi să se ridice. Adeseori,
seara, petreceam câteva ceasuri plăcute la ele acasă. Părinţii lor (fermierul şi
nevasta) mă copleşeau cu atenţii. Mă bucuram de ospitalitatea lor simplă şi o
răsplăteam printr-o consideraţie şi un respect scrupulos faţă de sentimentele
lor, respect cu care poate nu fuseseră obişnuiţi şi care-i încânta şi le făcea
bine, pentru că, fiind astfel ridicaţi în ochii lor, voiau să fie vrednici de
consideraţia ce li se arăta.
Îmi dădeam seama că sunt iubită. De câte ori mă plimbam, auzeam de
peste tot salutări rostite cu căldură şi eram întâmpinată cu zâmbete
prieteneşti. A trăi înconjurată de respectul tuturor, chiar numai de cel al
oamenilor care muncesc, înseamnă să trăieşti liniştit şi fericit sub lumina
soarelui. Simţămintele senine înmuguresc şi înfloresc la razele sale. În acea
epocă a vieţii mele, sufletul îmi era mai adesea plin de recunoştinţă decât
doborât de mâhnire, dar totuşi, ca să-ţi spun totul, cititorule, în mijlocul acelei
vieţi liniştite şi rodnice, după ce-mi petreceam ziua printre elevele mele într-o
muncă cinstită, iar seara desenam şi citeam, cu mulţumire, singură, vise
ciudate mă urmăreau în timpul nopţii: vise diferite, zbuciumate, furtunoase.
În mijlocul acelor scene neobişnuite din vis, a aventurilor grozave şi
romantice, întâlneam totdeauna pe domnul Rochester în clipa de supremă
încercare. Atunci mi se părea că sunt în braţele lui, că-i aud glasul, că-i
întâlnesc privirea, că-i ating mâinile şi obrazul, credeam că-l iubesc şi că sunt
iubită de el; nădejdea de a-mi petrece zilele lângă el se aprindea cu toată
puterea de altădată. Apoi mă sculam şi-mi aminteam unde eram şi ce
făceam; tremurând tulburată, m-aşezam pe patul meu simplu de brad;
noaptea liniştită şi neagră era martora chinurilor şi deznădejdii mele; ea
asculta izbucnirile patimii mele. A doua zi, la ora nouă, deschideam cu
punctualitate şcoala şi, liniştită, împăcată, mă pregăteam pentru datoriile
zilei.
Rosamond Oliver îşi ţinu făgăduiala de a mă vizita. De obicei venea când
îşi făcea călare plimbarea de dimineaţă. Venea în galop mic până la uşă, pe
poneiul ei, urmată de un servitor în livrea. Nu se poate închipui nimic mai
încântător decât acea tânără amazoană, în costumul ei purpuriu, cu toca ei
de catifea neagră, pusă cu multă graţie pe buclele lungi ce-i mângâiau obrajii
şi-i fluturau pe umeri. Aşa intra în şcoală şi trecea prin mijlocul ţărăncuţelor
uimite. Venea de obicei la ceasul când domnul Rivers citea catehismul. Mă
tem că privirea fetei pătrundea adânc în sufletul tânărului pastor. Un fel de
instinct îl vestea când intra ea, chiar dacă n-o vedea, chiar când nu se uita
spre uşă. Cum apărea, el roşea, trăsăturile-i marmoreene se schimbau
aproape pe nesimţite, cu toate sforţările ce voiau să le păstreze neclintite.
Chiar liniştea lor arăta o înflăcărare mai aprigă decât ar fi putut-o vădi
muşchii zguduiţi sau privirile săgetătoare.
Cu siguranţă că ea îşi cunoştea puterea şi domnul Rivers nu i-o
ascundea, fiindcă nu putea. Cu tot stoicismul lui, când ea i se adresa sau îl
privea cu un zâmbet cald, mâinile îi erau stăpânite de tremur şi faţa i se
înroşea. Părea că-i spune cu privirile ceea ce buzele sale nu puteau rosti : "Te
iubesc şi ştiu că-ţi plac. Tac, nu pentru că mă îndoiesc de izbândă; dacă ţi-aş
dărui inima, cred că ai primi-o. Dar inima aceasta a şi fost depusă pe un altar
sfânt; flăcările o înconjoară şi în curând nu va mai rămâne decât cenuşa
jertfei."
Atunci ea se îmbufna ca un copil dezamăgit; vioiciunea-i radioasă îi era
adesea potolită, ca şi cum un nor ar fi trecut peste ea; îşi trăgea repede
mâna dintr-a lui şi se îndepărta în grabă din faţa aceluia ce era totodată un
mucenic. Fără îndoială că St. John ar fi dat lumea-ntreagă ca s-o urmeze, s-o
reţină, s-o păstreze acolo în clipa când ea pleca, dar nu voia să piardă nici o
şansă de a cuceri cerul, nici să abandoneze, pentru dragostea ei, nădejdea
raiului adevărat şi veşnic. De altfel, o singură patimă nu putea îndestula firea
lui de corsar, de poet şi de preot. Nu putea şi nu voia să renunţe la vastul
câmp de luptă al misionarului pentru saloanele şi pacea din Vale Hall. Toate
cele arătate le aflai într-o discuţie când, în ciuda rezervei lui, avui îndrăzneala
să-i smulg această mărturisire.
Domnişoara Oliver îmi făcuse de mai multe ori cinstea să mă viziteze
acasă. În curând o cunoscui bine, căci nu era prefăcută şi nu tăinuia nimic;
era cochetă, dar bună; pretenţioasă, dar nu egoistă. Lumea fusese totdeauna
îndatoritoare faţă de dânsa, dar nu făcuse din ea o fiinţă cu totul răsfăţată.
Era pripită, dar avea suflet bun. Era mândră de chipul ei (nici n-ar fi putut să
nu fie înfumurată când orice privire aruncată în oglindă îi arăta o asemenea
revărsare de frumuseţe), dar nu afectată. Nu făcea de loc caz de bogăţie,
fiind darnică, simplă, destul de deşteaptă, veselă, vioaie şi uşuratică. Într-un
cuvânt, o fiinţă pe de-a-ntregul fermecătoare, chiar pentru o observatoare
rece ca mine, dar fără să fie cu adevărat interesantă şi fără să lase o
impresie puternică. Era departe de a semăna, de pildă, cu surorile lui St.
John. Totuşi, o iubeam aproape ca şi pe Adèle, numai că faţă de o copilă pe
care o îngrijeşti şi o înveţi capeţi o afecţiune mai puternică decât cea pe care
o poţi avea pentru o prietenă adultă, la fel de atrăgătoare.
Avea pentru mine o simpatie uneori capricioasă. Spunea că semăn cu
domnul Rivers: "Numai că nu eşti nici pe departe atât de drăguţă, afirma ea,
deşi eşti plăcută şi gingaşă; dar el e un înger". Totuşi, eram "bună, învăţată,
liniştită şi dârză ca el" şi a face din mine o învăţătoare de sat era un lusus
naturae79, spunea dânsa. Era sigură că din istoria vieţii mele s-ar putea face
un roman minunat.
Într-o seară, când cu zburdălnicia ei copilărească şi curiozitatea ei
necugetată, dar nicidecum jignitoare, scotocea în bufetul şi masa
bucătărioarei mele, a găsit două volume franceze, un volum de Schiller, o
gramatică şi-un dicţionar german şi printre altele un mic portret al uneia
dintre elevele mele cu un adevărat chip de înger, câteva privelişti după
natură, luate în valea Morton şi prin împrejurimi.
La început a fost mirată, apoi încântată de plăcere.
— Dumneata ai făcut desenele astea? mă întrebă ea. Ştii franţuzeşte şi
nemţeşte? Ce comoară de fată, ce minune eşti! Desenezi mai bine decât
profesorul meu de la pensionul din S... Vrei să-mi faci portretul ca să i-l arăt
tatii?
— Cu plăcere, i-am răspuns.
Încercam fiorul unei adevărate plăceri de artist, la gândul că o să am un
model atât de desăvârşit şi de încântător. Purta o rochie de mătase
albastru-închis, care-i lăsa gâtul şi braţele goale, iar drept orice altă podoabă
79 Un joc al naturii (lat.)
n-avea decât frumosul păr castaniu, ce-i flutura pe gât cu tot farmecul
sălbatic al buclelor ei naturale. Luai o bucată de carton fin şi desenai cu grijă
contururile chipului ei fermecător. Mă gândii să colorez desenul, dar, cum era
târziu, o rugai să-mi pozeze şi în altă zi.
Mă lăudă atât de mult tatălui ei, încât el o întovărăşi în seara următoare.
Era un bărbat înalt, între două vârste, cu trăsături masive şi cu părul
încărunţit. Stând în picioare lângă fiică-sa, părea un foişor năpădit de muşchi
lângă o floricică strălucitoare. Mi se păru un om taciturn, poate mândru, dar
fu foarte prietenos cu mine. Schiţa portretului fetei lui îi plăcu mult. Mă rugă
să fac un portret cât voi putea de bun şi să vin în ziua următoare să petrec
seara la Vale Hall.
M-am dus. Era o casă mare, frumoasă, şi care arăta bogăţia
proprietarului. Tot timpul cât am stat acolo, Rosamond a fost veselă şi
însufleţită. Tatăl ei se arătă foarte prietenos, şi când începu să vorbească
după ceai cu mine,îşi exprimă în mod călduros admiraţia pentru ceea ce
făcusem la şcoala din Morton şi spuse că după câte vede şi aude, sunt prea
învăţată pentru un astfel de post, şi ca se teme că l-aş schimba curând
pentru altul mai potrivit cunoştinţelor mele.
— Oh! da, fireşte tată, exclamă Rosamond, e destul de învăţată să fie
guvernantă într-o familie din lumea mare.
"Prefer de o mie de ori să fiu aici decât în oricare familie de seamă din
ţară"', gândii eu.
Domnul Oliver îmi vorbi cu mult respect despre domnul Rivers şi despre
toţi ai lui. Îmi spuse că sunt o familie veche, că strămoşii lor fuseseră bogaţi,
că odinioară tot Mortonul le aparţinuse şi că, chiar acum, ultimul urmaş al
familiei putea, dacă voia, să-şi dovedească legăturile de rudenie cu cele mai
strălucite neamuri. Socotea că-i un păcat ca un bărbat atât de tânăr şi
frumos, plin de talente, să plece ca misionar; înseamnă să risipească o viaţă
de mare preţ. Era vădit deci că domnul Oliver nu vedea nici o piedică în faţa
căsătoriei dintre St. John şi Rosamond. Socotea obârşia tânărului preot,
îndeletnicirea lui sfântă, numele lui vechi, ca pe nişte compensaţii
îndestulătoare pentru lipsa de avere.
Era 5 noiembrie, într-o zi de sărbătoare. După ce-mi ajutase să deretic
prin casă, mica mea jupâneasă plecase foarte mulţumită de onorariul de un
penny pe care i-l dădusem pentru a-i răsplăti râvna. Toată casa strălucea de
curăţenie: pe jos era aşternut un strat proaspăt de nisip, portiţa sobei fusese
lustruită, iar scaunele frecate cu grijă. Mă îmbrăcasem curat şi puteam să-mi
petrec după-amiaza după pofta inimii mele.
Un ceas am tradus câteva pagini dintr-o carte germană, după aceea
mi-am luat paleta şi creioanele şi m-am apucat de o muncă plăcută şi uşoară.
Voiam să sfârşesc portretul domnişoarei Oliver. Capul îl isprăvisem; nu mai
aveam decât să adaug câteva trăsături de penel fondului, să mai dau unele
umbre draperiilor, o urmă de carmin pe buzele pârguite, o mişcare mai
graţioasă unor bucle, o culoare mai închisă umbrei lăsată de gene dedesubtul
ochilor azurii. Desăvârşirea acestor amănunte fermecătoare mă absorbise cu
totul, când cineva bătu zorit în uşa ce se deschise numaidecât. St. John
Rivers intră.
— Am trecut să văd cum îţi petreci ziua liberă. Nădăjduiesc că nu dusă
pe gânduri? zise el. Da, văd că nu: asta-mi place. Când desenezi, te simţi mai
puţin singură. După cum vezi, încă n-am încredere în dumneata, cu toate că
până acum te-ai purtat minunat. Ţi-am adus carte, ca să-ţi treci timpul
deseară.
Puse pe masă un poem apărut de curând, una dintre acele opere de
valoare atât de des hărăzite publicului norocos din vremea aceea – epoca de
aur a literaturii moderne.
Vai! cititorii din vremea noastră nu sunt atât de norocoşi. Dar curaj!
N-am să mă opresc aci ca să învinuiesc şi să mă vait. Ştiu că poezia n-a
murit, nici geniul nu s-a pierdut, nici Mammon n-a dobândit puterea de a le
încătuşa sau ucide; amândouă vor arăta iarăşi, într-o bună zi, că trăiesc şi-şi
vor afirma existenţa, prezenţa şi puterea. Îngeri puternici, aflaţi la adăpost în
cer, zâmbesc când sufletele josnice izbândesc şi cele slabe îşi plâng
restriştea. Poezia distrusă? Geniul alungat? Nu! mediocritate, nu; nu îngădui
invidiei să-ţi strecoare în cuget acest gând. Nu, ele nu numai că trăiesc, ci
domnesc şi răsplătesc, iar fără înrâurirea lor divină răspândită pretutindeni,
te-ai afla în iad – în iadul propriei tale nimicnicii.
Pe când priveam cu nesaţ paginile sclipitoare ale lui Marmion – (căci era
Marmion), St. John se aplecă să-mi cerceteze desenul. Tresări, dar se ridică
fără să spună nimic. Înălţai ochii spre el, însă îmi ocoli privirea. Îi cunoşteam
gândurile şi puteam să citesc desluşit în inima lui. În clipa aceea eram mai
liniştită şi mai calmă decât el. Aveam asupra lui, în mod trecător,
superioritatea că-mi dădeam seama ce se petrece cu dânsul, fără ca el s-o
ştie. Mă gândii să-i fac puţin bine, dacă pot.
"Cu toată dârzenia şi puterea lui de a se stăpâni, îmi zisei, îşi impune o
sarcină prea grea. Ferecă în el toate sentimentele şi-şi ascunde toate
chinurile; nu destuinuieşte nimic; nu-şi deschide niciodată inima. Sunt sigură
că-i va face bine să-i vorbesc puţin despre această frumoasa Rosamond, pe
care socoteşte că nu se cuvine s-o ia de soţie. Am să-l fac să vorbească."
Îi spusei să ia loc dar, ca de obicei, îmi răspunse că n-are vreme.
"Foarte bine, mi-am zis în gând, stai în picioare dacă vrei, dar n-o să
pleci tocmai acum. Nu te las; în privinţa asta sunt foarte hotărâtă.
Singurătatea e cel puţin tot atât de dureroasă pentru dumneata ca şi pentru
mine. O să încerc întâi să descopăr izvorul tainic al tăriei tale şi să găsesc
vreo spărtură în pieptul acesta de marmură, ca să-ţi torn câteva picături din
balsamul simpatiei...
— Seamănă portretul ăsta? întrebai eu plină de cutezanţă.
— Dacă seamănă? Cu cine să semene? Nu m-am uitat mai de aproape.
— Ba te-ai uitat, domnule Rivers.
Brutalitatea mea neaşteptată şi ciudată îl făcu aproape să tresară. Mă
privi uimit.
"Oh! asta nu-i încă nimic, îmi zisei. Am de gând să nu mă las intimidată
de oricare răceală din partea dumitale; sunt hotărâtă să merg foarte
departe."
Urmai:
— L-ai privit de aproape şi cu băgare de seamă; dar n-am nimic
împotrivă să te mai uiţi la el.
Mă ridicai şi i-l pusei în mână.
— E un portret foarte reuşit, zise el; culorile sunt dulci şi luminoase,
desenul corect şi gingaş.
— Da, da, ştiu. Dar ce zici despre asemănare? Cu cine seamănă
portretul?
Stăpânindu-şi o oarecare şovăială răspunse:
— Cred că... cu domnişoara Oliver.
— Fireşte... Şi acum, domnule, ca să te răsplătesc pentru că ai ghicit atât
de bine, am să-ţi fac o copie îngrijită şi fidelă, chiar de pe această miniatură,
numai să-mi făgăduieşti că o primeşti. Nu vreau să-mi pierd vremea şi să mă
ostenesc făcând un lucru pe care i-ai socoti nevrednic de dumneata.
El se uita mereu la portret. Cu cât îl privea mai mult, cu atât îl ţinea mai
strâns şi părea că-l soarbe din ochi.
— Seamănă! şopti el; ochii sunt bine făcuţi; culoarea, lumina, expresia,
totul e desăvârşit. Parcă zâmbeşte!
— Ţi-ar plăcea să ai unul la fel, sau te-ar supăra? Spune-mi. Când o să fii
în Madagascar, la Capul Bunei Speranţe, sau în India, o să-ţi pară bine să ai o
astfel de amintire la îndemână sau vederea ei o să-ţi trezească gânduri
supărătoare?
Ridică pe furiş ochii, mă privi nehotărât şi tulburat, apoi se uită la
portret.
— Sigur că aş vrea să-l am; dar dacă ar fi cuminte şi înţelept din partea
mea, asta-i altă întrebare.
De când eram convinsă că Rosamond îl plăcea cu adevărat şi că tatăl ei
nu s-ar împotrivi la căsătorie, şi cum aveam mintea mai puţin aprinsă decât
St. John, mă hotărâsem să mă trudesc din răsputeri ca această căsătorie să
se facă. Eram sigură că devenind posesorul frumoasei averi a domnului
Oliver, ar fi putut face tot atât de mult bine în jurul lui ca şi în cazul când s-ar
fi dus să-şi risipească geniul şi puterile sub soarele tropicelor. Stăpânită de
acesta convingere, răspunsei:
— După câte pot judeca eu, cred că ar fi mai înţelept şi mai cuminte
dacă ţi-ai lua de îndată originalul.
Între timp el se aşezase pe un scaun; pusese portretul în faţa lui, pe
masă, şi, cu fruntea sprijinită în palmă, îl privea transportat. Văzui că nu era
supărat, nici jignit de îndrăzneala mea. Mi-am dat seama chiar că, vorbindu-i
atât de făţiş despre un subiect de care el socotea că nu te poţi apropia,
vorbindu-i pe şleau, îl făceai să simtă o bucurie, o nesperată uşurare.
Oamenii închişi la suflet au adesea mai multă nevoie decât cei expansivi să
audă vorbindu-li-se în mod deschis despre sentimentele şi durerile lor. Cel
mai stoic în aparenţă e la urma urmei tot om, şi, a te precipita – cu
îndrăzneală şi bunăvoinţă "în tăcuta mare" a sufletului său, înseamnă adesea
a-i face binele cel mai de seamă.
— Te place, sunt sigură, zisei, aşezându-mă în dosul scaunului său, iar
tatăl ei te respectă. Apoi e o fată minunată: e într-adevăr cam nechibzuită,
dar dumneata ai de-ajuns de multă minte pentru amândoi. Ar trebui s-o iei de
nevastă.
— Mă place oare? întrebă dânsul.
— Fireşte, mai mult ca pe oricine; totdeauna vorbeşte de dumneata; nici
un subiect n-o încântă atât de mult şi totdeauna se străduieşte să revină la
el.
— E foarte plăcut să auzi acest lucru. Mai vorbeşte-mi un sfert de ceas.
Îşi scoase ceasul şi-l puse pe masă, ca să măsoare timpul.
— Dar de ce să mai vorbesc? întrebai eu. Dacă în răstimp pregăteşti
vreun argument zdrobitor să mi-l arunci împotrivă, sau făureşti vreun nou
lanţ cu care să-ţi încătuşezi inima?
— Nu-ţi închipui lucruri atât de teribile. Închipuie-ţi că cedez şi inima mi
se moaie, cum se întâmplă de pildă acum. Dragostea omenească mă
pătrunde ca un izvor proaspăt ce inundă cu valuri răcoroase ogorul pe care
l-am pregătit cu atâta grija şi muncă, pe care plin de râvnă l-am însămânţat
cu gânduri bune şi renunţare de sine, iar acum e înghiţit sub un val de
nectar, iar seminţele noi sunt duse de ape, roase de o otravă îmbătătoare.
Mă văd întins pe un divan din salonul de la Vale Hall, la picioarele logodnicei
mele Rosamond Oliver. Ea îmi vorbeşte cu glasu-i blând, mă priveşte cu ochii
pe care mâna dumitale îndemânatică i-a redat atât de bine, îmi zâmbeşte cu
buzele-i de mărgean. Ea e a mea, sunt al ei; această viaţă, această lume
trecătoare îmi ajunge. Taci! Nu spune nimic! Inima mi se umple de încântare,
simţirile mele se desfată – îngăduie să se scurgă în pace vremea pe care am
hotărât-o !
Îi făcui pe voie. Tictacul ceasornicului zorea neîntrerupt. St. John respira
repede şi înăbuşit: tăcui. Sfertul de ceas trecu în mijlocul acelei linişti. Îşi
puse ceasornicul la loc, lăsă portretul jos, se ridică de pe scaun şi rămase în
picioare în faţa căminului.
— Acum, zise el, am vrut să dărui această clipă scurtă patimii şi nălucirii;
mi-am odihnit tâmplele la sânul ispitei şi mi-am pus de bună voie gâtul sub
jugul ei de flori; am gustat din cupa ei. Culcuşul era arzător; o viperă e
ascunsă în cunună; vinul e amar; făgăduielile ei sunt departe, iar propunerile
false. Le văd şi le ştiu.
Îl privii uimită.
— E ciudat, urmă el, că în clipa când iubesc mai fierbinte pe Rosamond
Oliver, când o iubesc cu toată puterea celei dintâi pasiuni al cărei obiect e
neasemuit de frumos, graţios şi fermecător, capăt în acelaşi timp
încredinţarea tare şi deplină că ea n-ar fi o nevastă bună pentru mine, că nu
e tovarăşa care-mi trebuie şi că în mai puţin de un an de căsătorie mi-aş da
seama de asta, iar după luni de beţie ar urma, o ştiu prea bine, o grămadă de
regrete.
Nu mă putui opri să exclam:
— E într-adevăr ciudat!
— În timp ce o parte a fiinţei mele este –adânc impresionată de
farmecele ei, o altă parte este tot aşa de profund izbită de cusururile sale. Ea
nu mi-ar înţelege năzuinţele; nu m-ar putea ajuta cu nimic în atingerea idealurilor
mele. Rosamond să sufere, să muncească, să fie apostol? Rosamond
să fie nevasta unui misionar? Nu, asta nu se poate!
— Dar nu trebuie să fii neapărat misionar. Poţi renunţa la planul ăsta.
— Să renunţ? Oare nu ştii că aceasta-i chemarea mea? Marea mea
înfăptuire? Temeliile pe care le aşez pe pământ pentru locuinţa mea
cerească? Speranţa mea că voi fi socotit printre acei care şi-au înăbuşit orice
ambiţie pentru dorinţa glorioasă de a-şi îndrepta semenii, de a aduce lumina
cunoaşterii în împărăţiile întunericului, de a înlocui războiul cu pacea, sclavia
cu libertatea, ereziile cu credinţa, teama iadului cu nădejdea raiului? Să
renunţ la planul ăsta, care mi-e mai scump decât sângele ce-mi curge în
vine? Niciodată! Într-acolo trebuie să-mi îndrept privirile, pentru acest ţel
trebuie să trăiesc.
După o lungă tăcere l-am întrebat:
— Şi domnişoara Oliver? Îţi este indiferent dac-o vezi nenorocită?
— Domnişoara Oliver este înconjurată de curtezani şi linguşitori. În mai
puţin de o lună chipul meu o să i se şteargă din minte. O să mă uite şi o să se
mărite probabil cu cineva care s-o facă mult mai fericită decât aş fi putut s-o
fac eu.
— Vorbeşti cu răceală, dar lupta asta te chinuie. Te-ai şi schimbat.
— Nu, dacă am slăbit puţin, asta-i din cauza grijilor pe care mi le
pricinuiesc planurile mele a căror îndeplinire e încă nesigură. Plecarea mea
era mereu amânată; azi dimineţă am aflat că cel care trebuia să mă
înlocuiască, a cărui sosire o aştept de atâta vreme nu va veni decât peste trei
luni sau chiar peste şase.
— Tremuri şi roşeşti de câte ori domnişoara Oliver vine la şcoală.
Uimirea apăru din nou pe faţa lui: nu-şi închipuise că o femeie ar putea
îndrăzni să vorbească astfel unui bărbat. Eu una eram în largul meu. Nu mă
pot simţi legată de fiinţe cu minţi puternice şi rafinate – fie ei bărbaţi sau
femei – până ce nu trec de hotarele convenţionale, până ce nu le cuceresc
încrederea şi nu dobândesc un loc chiar lângă vatra inimii lor.
— Eşti originală şi de loc sfioasă, îmi zise el. Firea ţi-e tot atât de
curajoasă, pe cât de pătrunzătoare ţi-e privirea; dar te încredinţez că-mi
răstălmăceşti în bună parte emoţiile. Le crezi mult mai puternice şi mai
adânci decât sunt, mă simpatizezi mai mult decât aş avea dreptul să-ţi cer.
Când obrajii mi se înroşesc şi când tremur înaintea domnişoarei Oliver, nu mă
plâng; îmi dispreţuiesc slăbiciunea, ştiu că e josnică; e o simplă înfrigurare a
cărnii. Dar îţi mărturisesc cu toată sinceritatea: nu-i o zvârcolire a sufletului.
Sufletul mi-e tot atât de neclintit ca o stâncă din adâncul mării zbuciumate.
Cunoaşte-mă aşa cum sunt: ca om rece şi aspru.
Am zâmbit neîncrezătoare.
— Mi-ai smuls mărturisirea pe negândite, continuă el, şi acum mult
atârnă de discreţia dumitale. Mă aflu înaintea-ţi în starea în care m-am
născut: despuiat de mantia mânjită de sânge cu care creştinismul acoperă
hidoşeniile omeneşti. Aşa cum sunt: un om rece, aspru, ambiţios. Dintre toate
simţămintele, numai dragostea pentru Dumnezeu are o putere statornică
asupra mea. Raţiunea, nu simţirea, mi-e călăuză; ambiţia mea e nemăsurată;
dorinţa mea de a mă ridica mai sus, de a face mai mult decât alţii, e
nesăturată. Cinstesc răbdarea, stăruinţa, hărnicia, talentul, fiindcă acestea
sunt căile pe care oamenii ajung la ţeluri mari şi urcă pe înălţimi semeţe. Îţi
privesc drumul cu interes, fiindcă te socotesc o femeie harnică, ordonată,
energică, nu fiindcă te-aş compătimi în mod deosebit pentru încercările prin
care ai trecut sau în gheara cărora încă te mai zbaţi.
— Te arăţi a fi un simplu filozof păgân.
— Nu, între mine şi filozofii deişti este o mare deosebire: eu cred; şi cred
în Scriptură. Ai grşit epitetul. Nu sunt un filozof păgân, ci creştin – un discipol
al sectei lui Isus. Ca discipol al său, eu adopt doctrinele sale imaculate,
milostive, binefăcătoare. Le am şi am jurat să le răspândesc. Am fost crescut
de mic la sânul religiei şi ea mi-a dezvoltat însuşirile. Din grăuntele mărunt,
dragostea a crescut un copac care-şi dăruie umbra: filantropia. Din rădăcina
sălbatică, noduroasă, a dreptăţii omeneşti a răsărit sentimentul justiţiei
divine. Din ambiţia de a dobândi putere şi faimă pentru fiinţa mea
nevrednică, a zămislit ambiţia de a întinde împărăţia stăpânului meu, de a
înfăptui victoria în numele crucii, de a propovădui Scriptura la toată zidirea.
Atâta a făcut religia pentru mine; a folosit cât se poate de bine aluatul meu, a
plivit şi a altoit natura. Dar n-a putut s-o smulgă din rădăcini, nici nu va
izbuti, până ce această făptură muritoare nu va trece în nemurire.
După ce spuse aceste cuvinte, îşi luă pălăria ce se afla pe masă lângă
paleta mea şi mai privi o dată portretul.
— E frumoasă, şopti el. E într-adevăr trandafirul lumii!
— Nu vrei să-ţi fac portretul ei?
— Cui bono?80 Nu.
Acoperii portretul cu foaia de hârtie fină pe care aveam obiceiul să-mi
sprijin braţul când pictam, ca să nu murdăresc cartonul. Nu ştiu ce zărise
deodată pe acea foaie goală; dar ceva îi atrase privirea. O luă repede, privi
80 la ce bun (lat.)
marginea; îmi aruncă o privire ciudată şi cu totul de neînţeles, o privire ce
părea că-mi cercetează amănunţit chipul şi îmbrăcămintea, căci şi-o plimbă
asupra mea cu iuţeala şi pătrunderea unui fulger. Buzele se întredeschiseră
ca şi când ar fi vrut să vorbească, dar îşi sugrumă cuvintele, oricare ar fi fost.
— Ce este? întrebai.
— Nimic, răspunse el; şi cu dibăcie rupse o bucăţică de la marginea foii,
punând hârtia la locul ei.
Peticul mic de hârtie pieri în mănuşă, grăbit îşi luă rămas bun şi dispăru.
La rândul meu, cercetai hârtia, dar nu văzui decât vreo câteva pete de
culoare pe care le făcusem ca să-mi încerc nuanţele de culoare. Mă gândii la
această întâmplare o clipă sau două; dar neputând descoperi taina şi încredinţată
de altfel că nu putea avea mare însemnătate, o lăsai baltă şi curând
nu mă mai gândii la ea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:30 AM | message # 38
CAPITOLUL XXXIII
Când a plecat domnul St.John începuse să ningă şi viscolul a ţinut toată
noaptea. În ziua următoare, un vânt puternic aduse vârtejuri reci şi orbitoare
de zăpadă; către seară valea era înzăpezită şi aproape de nestrăbătut.
Trăsesem obloanele şi pusesem o scoarţă la uşă, pentru a împiedica zăpada
să pătrundă pe dedesubt. Am făcut focul şi, după ce am stat aproape un ceas
lângă vatră, ascultând vuietul turbat al viscolului, am aprins lumânarea, am
luat Marmion şi am pornit să-l citesc.
"Din dealurile Norham, cât e zarea,
Un văl de umbră pune înserarea
În vechile castele-nsingurate;
Iar limpedele Tweed suspină-n vale,
Prin adâncimea apelor domoale,
Târându-şi unda largă mai departe.
Lucirea asfinţitului, gălbuie,
Pe piatra sură-a turnurilor suie
Şi flutură pe vârfuri de donjon
În taină munţii Cheviot se-alină,
Când părăsiţi de palida lumină,
Ascultă-n noapte-al valurilor zvon."
Armonia versurilor mă făcu să uit repede viforul. Auzii un zgomot:
credeam că vântul zgâlţâie uşa. Dar nu: era St. John Rivers care răsucise
clanţa şi pătrunsese înăuntru venind din uraganul îngheţat, din bezna
urlătoare. Stătea în faţa mea; mantaua ce-l acoperea era albă ca un gheţar.
Rămăsei aproape năucită, căci nu mă aşteptam să am în acea seară un
oaspete venit din valea troienită.
— Ai vreo veste proastă? întrebai. S-a întâmplat ceva?
— Nu. Aşa de repede te sperii? îmi răspunse dânsul scoţându-şi mantaua
şi atârnându-şi-o de uşă. Întinse apoi, cu un gest indiferent, scoarţa pe care o
deranjase intrând şi îşi scutură zăpada de pe ghete.
— O să-ţi murdăresc pe jos, zise el, dar cel puţin de data asta va trebui
să mă ierţi.
Apoi se apropie de foc.
— Mi-a fost greu să vin până aici, continuă el, încălzindu-şi mâinile la foc.
La un moment dat, m-am cufundat până la brâu; noroc că zăpada e încă
afânată.
Nu mă putui opri să spun:
— Dar de ce ai venit?
— E o întrebare cam neospilalieră, pusă unui musafir, dar fiindcă mă
întrebi, o să-ţi răspund că am venit doar să vorbesc cu dumneata. Cărţile
mele tăcute şi odaia goală m-au obosit. De altfel, de ieri încoace nu-mi mai
găsesc locul, ca un om căruia i s-a spus o jumătate de poveste şi e
nerăbdător să afle sfârşitul.
Se aşeză. Îmi amintii purtarea lui ciudată din ajun şi mă cuprinse
îngrijorarea; în orice caz, dacă era nebun, nebunia lui se dovedea foarte
calmă şi potolită. Niciodată trăsăturile lui frumoase nu amintiseră marmura
şlefuită atât de mult ca în clipa aceea, când îşi dădu la o parte părul ud de
zăpada topită, lăsând razele focului din cămin să strălucească în voie pe
fruntea şi obrajii lui atât de palizi ;urmele grijii şi ale mâhnirii adânc întipărite
pe chipul său m-au întristat. Aşteptam cu nădejdea că va spune un cuvânt pe
care să-l pot cel puţin înţelege. Dar continua să-şi ţină mâna la bărbie şi
degetul pe buze: se gândea. M-a uimit înfăţişarea mâinii lui la fel de slăbită
ca şi chipul. Fără voie mă cuprinse mila şi mă văzui îndemnată să spun:
— Aş vrea ca Diana sau Mary să vină să stea cu dumneata. Nu-i bine să
trăieşti singur, prea nu te-ngrijeşti de sănătatea dumitale.
— Nici vorbă, răspunse el. Mă îngrijesc eu, când e nevoie. Acum mă simt
foarte bine. Ce te alarmează în starea mea?
Spuse aceste cuvinte cu nepăsare şi dus pe gânduri, ceea ce-mi dovedi
că grija mea i se părea cu totul de prisos. Tăcui.
Îşi mişca domol degetul pe buza de sus şi privirea lui rătăcea visătoare
pe grătarul poleit de luminile jucăuşe ale flăcărilor. Socotind că trebuie
neapărat să spun ceva, îl întrebai dacă nu cumva ajungea până la el frigul de
la uşa aflată în spatele său.
— Nu, nu, îmi răspunse scurt şi aproape supărat. "Bine, îmi zisei, taci
dacă vrei. Am să te las să te gândeşti şi mă voi întoarce la cartea mea."
Aşa că am potrivit mucul lumânării şi am reluat lectura lui Marmion.
În curând se sculă în picioare. Mişcarea mă făcu să ridic ochii, îl văzui
scoţând din portofelul de marochin o scrisoare pe care o citi în tăcere, o
împături şi o puse la loc, tot aşa de tăcut; după asta rămase iarăşi pe
gânduri. Nu izbuteam să citesc nimic pe acel chip cu neputinţă de pătruns.
Dar nici nu admiteam, în nerăbdarea mea, să rămân mută. Poate să mă
repeadă, dacă vrea, dar de vorbit tot voi vorbi.
— Ai primit în ultimul timp veşti de la Mary şi de la Diana? l-am întrebat.
— Nu, nici o veste de la scrisoarea pe care ţi-am arătat-o acum o
săptămână.
— Nu s-a schimbat nimic în planurile dumitale? părăseşti Anglia mai
curând decât te-aşteptai?
— Nu cred, ar fi o fericire prea mare.
Respinsă astfel, schimbai vorba. Pomenii de data asta despre şcoală şi
despre elevele mele.
— Mama micuţei Mary Garrett e mai bine. Mary s-a întors azi la şcoală şi
săptămâna viitoare o să am patru eleve noi de la Foundey Close. Dacă n-ar fi
fost zăpada, ar fi venit de azi.
— Adevărat?
— Domnul Oliver plăteşte pentru două dintre ele.
— Da?
— Are de gând să ospăteze toata şcoala de Crăciun.
— Ştiu.
— Dumneata l-ai sfătuit?
— Nu.
— Atunci cine?
— Cred că fiică-sa.
— Probabil; e atât de bună!
— Da.
O nouă tăcere. Ceasul bătu opt. Zgomotul îl smulse din reverie; îşi
întinse picioarele, se ridică şi se întoarse-spre mine.
— Lasă-ţi o clipă cartea, zise el, şi apropie-te puţin de foc.
Eram din ce în ce mai uimită şi, negăsind explicaţia minunii, l-am
ascultat.
— Acum o jumătate de ceas, zise el, ţi-am vorbit despre nerăbdarea mea
de a cunoaşte urmarea unei povestiri; dar m-am gândit mai bine să iau eu
rolul povestitorului, ca să fii dumneata cel care ascultă. Înainte de a începe,
te încunoştinţez că povestirea o să ţi se pară cam banală, dar amănuntele
învechite îşi recapătă uneori prospeţimea, dacă-s rostite de alte buze. De
altfel, veche sau nu, e scurtă.
Acum douăzeci de ani, un biet pastor (nu interesează acum numele lui)
se-ndrăgosti de o tânără bogată; fata îl iubea şi ea şi se mărită cu el, în ciuda
împotrivirii tuturor rudelor sale, care nu mai vrură să ştie de dânsa după
căsătorie. Doi ani după aceea amândoi îndrăzneţii muriseră şi se odihneau
liniştiţi împreună, unul lângă celălalt sub aceeaşi loc de veci ( am văzut
mormântul ce alcătuia o părticică din pardoseala de piatră a unui cimitir
uriaş, care înconjoară mohorâta catedrală, neagră ca funinginea, dintr-un
mare oraş manufacturier, în comitatul... De pe urma lor rămăsese o fată care
fu primită încă de la naştere în braţele carităţii, la fel de reci ca troienele de
zăpadă în care aproape m-am înecat astă-seară. Copila părăsită fu dusă în
locuinţa unei bogate rude a mamei ei, fu crescută de o mătuşă numită (acum
ajung la nume) doamna Reed din Gateshead. Tresari? Ai auzit cumva vreun
zgomot ? Pesemne-i un guzgan care umblă printre grinzile clasei de alături.
Înainte de a o repara şi transforma, era un hambar şi hambarele sunt de
obicei pline de guzgani. Dar să ne continuăm povestirea. Doamna Reed o ţinu
pe orfană zece ani. Nu ştiu dacă a fost fericită sau nu; nimeni nu mi-a spus-o.
După aceea, copila fu trimisă într-un loc pe care îl cunoşti, întrucât e vorba
de şcoala din Lowood, unde ai stat şi dumneata atâta timp. Se pare că a
făcut acolo o carieră foarte onorabilă, din elevă ajungând institutoare – ca
dumneata. Sunt într-adevăr uimit de asemănarea ce există, cel puţin în unele
amănunte, între povestea ei şi povestea dumitale. Fata aceea a plecat din
Lowood şi s-a făcut guvernantă. Vezi, şi aici cele două destine se aseamănă.
Ca guvernantă a crescut pe pupila unui oarecare domn Rochester.
— Domnule Rivers! exclamai eu.
— Îmi dau seama ce simţi, zise el, dar stăpâneşte-te o clipă. Aproape
c-am sfârşit; ascultă-mă până la capăt. Nu ştiu nimic despre domnul
Rochester decât că a propus o căsătorie onorabilă acelei fete, dar chiar în
faţa altarului ea a descoperit că cel cu care venise acolo avea o soţie încă în
viaţă, deşi nebună. Cum s-a purtat după aceea domnul Rochester şi ce
explicaţii a dat el tinerei fete, despre asta se pot face numai presupuneri.
Cert e că atunci când a fost nevoie de prezenţa tinerei guvernante şi a
căutat-o, s-a aflat că plecase; nimeni nu ştie unde şi cum. Părăsise noaptea
castelul din Thornfield şi toate cercetările au rămas zadarnice; întregul ţinut a
fost bătut în lung şi-n lat, fără să se poată afla despre ea. Totuşi, în ultima
vreme, găsirea ei e o problema de extremă urgenţă; s-au dat anunţuri în
toate ziarele; eu însumi am primit o scrisoare din partea unui oarecare domn
Briggs, avocat, care mi-a dat toate aceste amănunte. Nu-i o poveste ciudată?
— Te rog să-mi spui un singur lucru, zisei eu, şi de vreme ce ştii atât de
multe, fireşte că-mi poţi răspunde. Ce-i cu domnul Rochester? Unde-i? Ce
face? E sănătos?
— Nu ştiu nimic despre domnul Rochester; scrisoarea nu pomeneşte
decât de tentativa lui de a comite o înşelătorie şi o ilegalitate; despre asta
ţi-am vorbit. Ar trebui mai curând să întrebi de numele guvernantei şi de
împrejurarea care cere cu urgenţă prezenţa ei.
— Nimeni nu s-a dus la Thornfield? Nimeni nu l-a văzut pe domnul
Rochester?
— Cred că nu.
— I s-a scris?
— Bineînţeles.
— Şi ce-a răspuns? Unde-i scrisoarea lui?
— Domnul Briggs îmi spune că răspunsul n-a fost redactat de domnul
Rochester, ci de o doamnă care semnează Alice Fairfax.
Mi-am simţit sufletul îngheţat de groază. Aşadar, temerile mele cele mai
rele erau probabil întemeiate. După cum se vede, părăsise Anglia şi în
deznădejdea lui se întorsese spre vechile-i vizuini de pe continent. Şi ce
narcotice căutase pentru suferinţele-i crâncene? Cu ce voia să-şi aline
teribila-i patimă? Nu îndrăzneam să răspund la această întrebare. Oh, bietul
meu stăpân! El, care-mi fusese aproape soţ. El, cel căruia atât de des îi
spusesem "dragul meu Edward"'!
— Omul acela trebuie să fi fost un om rău, observă domnul Rivers.
— Nu-l cunoşti; nu-l judeca aşa! strigai eu înflăcărată.
— Foarte bine, de altfel am altceva mai bun de făcut decât să mă ocup
de el; trebuie să-mi sfârşesc povestirea. Deoarece nu-mi ceri numele
guvernantei, am să ţi-l spun eu. Aşteaptă! Îl am aici; e mai bine ca lucrurile
de seamă să fie puse cu grijă pe hârtie, negru pe alb.
Tacticos, îşi scoase din nou portofelul, îl deschise şi căută ceva. Dintr-o
despărţitură trase o bucăţică de hârtie mototolită ce părea că fusese ruptă în
grabă. Recunoscui după formă şi după petele de ultramarin, lac şi vermilion
că e bucata ruptă din hârtia ce acoperea portretul domnişoarei Oliver. St.
John se ridică, o ţinu înaintea ochilor şi eu citii, scrise de mine cu cerneală de
China, cuvintele "Jane Eyre". Le scrisesem de bună seamă într-o clipă în care
gândurile îmi rătăceau aiurea.
— Briggs, urmă el, îmi vorbea de o Jane Eyre; anunţurile din ziare
vorbeau de o Jane Eyre; eu cunoşteam o Jane Elliott. Recunosc că aveam
bănuieli, dar n-am căpătat certitudinea decât ieri după amiază. Îţi mărturiseşti
numele şi renunţi la pseudonim?
— Da, da. Dar unde-i domnul Briggs? Poate ştie mai mult decât
dumneata despre domnul Rochester.
— Briggs e la Londra. Nu cred să ştie ceva referitor la domnul Rochester,
nu-l interesează acest domn. Dând atenţie amănuntelor, uiţi lucrul cel mai
însemnat şi nu mă întrebi pentru ce te caută domnul Briggs şi de ce are
nevoie de dumneata.
— Adevărat. De ce?
— Ca să-ţi spună că unchiul dumitale, domnul Eyre din Madera, a murit;
ţi-a lăsat toată averea şi acum eşti bogată. Pentru asta te caută şi pentru
nimic altceva.
— Eu bogată?
— Da, da; dumneata eşti o moştenitoare bogată. Urmă o clipă de tăcere.
— Va trebui desigur să-ţi dovedeşti identitatea, urmă St. John, dar asta
n-o să fie greu şi atunci o să capeţi imediat averea. E în acţiuni engleze.
Briggs are testamentul şi toate hârtiile trebuincioase.
Întorsesem o filă nouă din cartea vieţii mele! E frumos, cititorule, să
scapi de sărăcie ca să te îmbogăţeşti deodată; e chiar foarte frumos; dar nu-i
ceva pe care-l înţelegi numaidecât şi de care te poţi bucura pe deplin din
prima clipă. Şi apoi sunt în viaţă alte bucurii mai îmbătătoare, care-ţi dau mai
mulţi fiori. O avere e o fericire mare, dar pământească: n-are nimic ideal.
Totuşi se leagă de ea e solid, liniştit, iar bucuria pe care o simţi nu se poate
manifesta cu entuziasm; nu sări, nu ţipi, nu strigi ura! Când afli că eşti bogat,
începi să te gândeşti la răspunderi, la încurcături. La o adică, eşti mulţumit,
dar ai griji mari. Te stăpâneşti şi primeşti vestea despre norocul ce-a dat
peste tine cu figura serioasă. De altfel, cuvintele: testament, moştenire, merg
mână în mână cu moarte şi înmormântare. Unchiul murise şi el era unica
mea rudă. De când auzisem că există, nutrisem nădejdea să-l văd o dată;
acum nu mai era cu putinţă. Apoi banii mi se dădeau numai mie, iar nu unei
familii care s-ar fi bucurat de ei; numai mie. Desigur era un noroc; o să fiu
atât de fericită, de independentă! O simţeam bine şi gâdul acesta făcea să-mi
bată inima cu putere.
— În sfârşit, ridici capul, îmi zise domnul Rivers. Credeam că te-a privit
Meduza şi te-ai schimbat în stană de piatră. Poate că acum ai să mă întrebi
ce avere ai.
— Cât?
— Oh, o bagatelă! Nici nu merită osteneala să-ţi mai spun. Se zice că ar
fi vorba de douăzeci de mii de lire.
— Douăzeci de mii de lire?
Eram din nou uluită. Mă gândisem la vreo patru sau cinci mii. Vestea îmi
tăie o clipă răsuflarea. Domnul St. John, pe care până atunci nu-l auzisem
niciodată râzând, începu să râdă.
— Dacă ai fi săvârşit un omor, zise el, şi dacă ai fi aflat că ai fost
descoperită, ai avea o înfăţişare mai puţin speriată ca acum.
— E o sumă mare. Nu crezi că e o greşeală?
— Câtuşi de puţin.
— Poate că n-ai citit bine cifrele şi nu sunt decât două mii?
— E scris în litere, nu în cifre: douăzeci de mii. Mă simţeam asemeni unui
om fără prea multă poftă de mâncare, dar care se pomeneşte dintr-o dată
singur înaintea unei mese pregătite pentru o sută de persoane. Domnul
Rivers se ridică şi-şi puse mantaua.
— Dacă noaptea n-ar fi aşa de urâtă – spuse el – aş trimite-o pe Hannah
să-ţi ţină tovărăşie. Pari atât de nenorocită, că nu-i bine să te las singură. Dar
biata Hannah n-ar putea răzbate prin troiene cu aceeaşi uşurinţă ca mine.
Picioarele ei nu sunt aşa de lungi, încât mă văd silit să te las pradă mâhnirii
dumitale. Bună seara.
Pusese mâna pe clanţă, când îmi veni un gând nebun.
— Stai o clipă! strigai eu.
— Ei, ce-i?
— Aş vrea să ştiu de ce tocmai dumitale ţi-a cerut domnul Briggs
amănunte despre mine; de unde te cunoaşte şi ce l-a făcut să creadă că
dumneata, care locuieşti într-un ţinut atât de izolat cum e acesta, l-ai putea
ajuta să mă descopere.
— Oh! zise el, fiindcă sunt preot, iar preoţii sunt deseori consultaţi în
asemenea cazuri ciudate.
Puse din nou mâna pe clanţă.
— Nu, nu mă mulţumesc cu atât, strigai eu.
Într-adevăr, în răspunsul său evaziv şi grăbit era ceva care, în loc să-mi
aline curiozitatea, mi-o aţâţa şi mai mult.
— E ceva tare ciudat în toate astea, adăugai eu, şi vreau să ştiu totul.
— Altă dată.
— Nu; astă-seară! Chiar astă-seară!
Şi cum el făcu un pas în odaie, mă aşezai în dreptul uşii. Părea stânjenit.
— Poţi fi sigur că n-o să pleci înainte de a-mi spune tot.
— Aş prefera să-ţi spun altă dată.
— Nu, ai să-mi spui acum! Trebuie!
— Aş vrea s-o afli mai degrabă de la Diana sau de la Mary.
Împotrivirea lui nu făcea decât să-mi sporească nerăbdarea. Voiam să
ştiu tot – şi numaidecât. I-o spusei.
— Dar, răspunse el, ţi-am spus că sunt un om aspru şi greu de
înduplecat.
— Şi eu sunt o femeie aspră, de care e cu neputinţă sa scapi.
— Sunt rece, urmă el, şi pasiunea nu mă poate cuceri.
— Eu sunt înflăcărată, şi focul topeşte gheaţa. Flacăra căminului a făcut
să se topească toată zăpada de pe mantaua dumitale; apa a curs pe nisipul
care pare acum o pastă înmuiată. Domnule Rivers, dacă vrei să-ţi ispăşeşti
înalta crimă că mi-ai murdărit nisipul din bucătărie, spune-mi ceea ce vreau
să ştiu...
— Bine, zise el. Cedez stăruinţei, dacă nu înflăcărării dumitale, tot aşa
cum piatra se lasă străpunsă de picătura de apă ce cade necontenit; de
altfel, va trebui s-o spui o dată. Ce mi-e acum, ce mi-e mai târziu? Te cheamă
Jane Eyre?
— Fireşte; asta a fost lămurit mai dinainte.
— Ştii poate că am acelaşi nume cu dumneata? Că am fost botezat St.
John Eyre Rivers?
— Nu! Îmi amintesc că am văzut litera E în iniţialele dumitale însemnate
pe cărţile ce mi le-ai împrumutat în diferite rânduri. Dar nu m-am întrebat
niciodată ce nume ar putea reprezenta aceasta literă. Dar atunci. .... Fireşte...
Tăcui; nu voiam să nutresc, şi mai puţin încă să exprim, gândul ce-mi
trecuse prin minte – care prindea fiinţă, care, într-o clipă, se schimba pentru
mine într-o puternică probabilitate. Toate împrejurările se împleteau, se
potriveau, într-o ordine închegată. Lanţul, până atunci doar nişte inele
separate, fără formă, începea să se întindă acum drept înaintea mea; fiecare
verigă era zdravănă, iar întregul desăvârşit. Înainte ca St. John să deschidă
gura, instinctul îmi vesti toate astea. Dar cum nu mă pot aştepta ca şi cititorii
să aibă aceeaşi înţelegere intuitivă, am să repet lămurirea pe care mi-a dat-o
domnul Rivers.
— Mama mea era născută Eyre, zise el. Avea doi fraţi, unul preot care
s-a căsătorit cu miss Jane Reed din Gateshead; celălalt, John Eyre, era
negustor şi a plecat mai târziu la Funchai, în Madeira. Domnul Briggs,
avocatul domnului Eyre, ne-a scris în august trecut ca să ne vestească
moartea unchiului nostru şi să ne spună că-şi lăsase averea fiicei fratelui său,
preotul, nevrând să ştie de noi din pricina unei certe dintre tata şi el, pe care
n-a uitat-o niciodată. Acum câteva săptămâni ne-a scris din nou ca să ne
arate că moştenitoarea nu putea fi găsită şi să ne întrebe dacă ştim ceva
despre dânsa. Un nume, scris din întâmplare pe o bucată de hârtie, m-a făcut
s-o descopăr. Restul îl ştii.
Vru să plece iar, dar mă proptii cu spatele de uşă.
— Lasă-mă să vorbesc, zisei; dă-mi răgaz să răsuflu şi să mă gândesc.
Mă oprii, el rămase în picioare înaintea mea, cu pălăria în mână, şi părea
destul de liniştit. Am urmat.
— Mama dumitale a fost sora tatei?
— Da.
— Era, aşadar, mătuşa mea?
El dădu din cap.
— Unchiul meu John era unchiul John al dumitale? Dumneata, Diana şi
Mary sunteţi copiii surorii, iar eu sunt fiica fratelui său.
— Sigur că da.
— Atunci voi trei îmi sunteţi veri: jumătate din sângele nostru are acelaşi
izvor.—
Da, suntem veri.
Îl privii. Mi se părea că regăsisem un frate – un frate de care puteam fi
mândră, pe care-l puteam iubi – şi două surori pline de însuşiri alese, la care
ţinusem mult şi pe care le iubisem din toată inima, chiar când nu văzusem în
ele decât nişte străine. Aceste două fete, pe care le admirasem cu un
amestec amar de simpatie şi deznădejde, când, îngenuncheată pe pământul
umed privisem pe fereastra scundă şi zăbrelită de la Moor-House, aceste fete
îmi erau rude apropiate. Tânărul înalt, arătos, care mă ridicase aproape
moartă de pe pragul casei lui, mi-era de asemenea rudă de sânge. Fericită
descoperire pentru o biată părăsită! Iată într-adevăr bogăţia! O bogăţie a
sufletului, un izvor de dragoste curată şi adevărată! Era o fericire puternică,
nespus de dulce şi îmbătătoare, ce nu semăna cu cea pe care o încercasem
aflând că am bani mulţi; fiindcă, deşi ştirea era binevenită, nu simţisem decât
o bucurie cumpătată. În încântarea fericirii mele neaşteptate, împreunai
mâiniie; inima îmi bătea să se rupă, vinele-mi zvâcneau cu putere.
— Oh, sunt fericită! Sunt fericită! strigai eu.
St. John zâmbi.
— Nu ţi-am spus că în loc să te ocupi de lucrurile însemnate, te
interesezi de fleacuri? rosti el. Ţi-ai păstrat cumpătul când ţi-am spus că eşti
bogată, iar acum iată cum te-ai aprins pentru un lucru neînsemnat.
— Ce vrei să zici? O fi poate neînsemnat pentru dumneata care ai surori
şi nu-ţi pasă de o verişoară. Dar eu, eu care n-aveam pe nimeni? Trei rude
sau două, dacă nu vrei să te numeri printre ele, s-au născut în clipa asta
pentru mine. Da, repet, sunt fericită!
Mă plimbam agitată prin odaie. Apoi mă oprii, sufocată aproape de
gândurile ce mă copleşeau, prea năvalnice ca să le primesc, să le pun în
ordine. Mă gândeam la tot ce s-ar putea întâmpla şi avea să se întâmple în
curând; priveam pereţii albi şi credeam că văd un cer spuzit de stele, şi parcă
fiecare mă călăuzea spre o ţintă sau spre o bucurie. În sfârşit, eram în stare
să fac ceva pentru cei care-mi scăpaseră viaţa şi pe care până acum îi
iubisem cu o dragoste neputincioasă. Erau subjugaţi şi eu puteam să-i
dezrobesc; erau răzleţiţi şi eu îi puteam strânge laolaltă; independenţa şi
bogăţia care erau ale mele puteau fi şi ale lor. Nu eram patru? Douăzeci de
mii de lire împărţite în mod egal însemna cinci mii de lire pentru fiecare. Era
de ajuns şi prea de ajuns. Dreptatea ar fi fost înfăptuită, iar fericirea noastră
asigurată. Bogăţia nu mă mai copleşea, nu mai era un simplu morman de
aur, ci o bogăţie de viaţă, de nădejdi şi de bucurii.
Nu ştiu cum arătam în momentele când mintea mi-era năpădită de toate
aceste gânduri, dar în curând am observat că domnul Rivers aşezase un
scaun la spatele meu şi încerca, plin de blândeţe, să mă facă să şed. Mă
sfătuia să fiu liniştită. Îi spusei că mintea nu-mi era nicidecum tulburată; îi
dădui mâna deoparte şi reîncepui să mă plimb prin odaie.
— Mâine ai să le scrii Dianei şi lui Mary, spusei eu, şi-o să le rogi să se
înapoieze numaidecât. Diana mi-a spus că ea şi sora ei s-ar socoti bogate
dacă ar avea câte o mie de lire; de aceea, cred că fiecare o să fie mulţumită
cu cinci mii.
— Spune-mi de unde pot lua un pahar cu apă, răspunse St. John. Ar
trebui să faci un efort ca să te potoleşti.
— Lasă prostiile! Ce efect va avea asupra dumitale această moştenire?
Te va reţine în Anglia, te va hotărî să te însori cu domnişoara Oliver şi să
trăieşti ca toţi muritorii de rând?
— Baţi câmpii ; ţi s-a tulburat mintea. Te-am vestit pe neaşteptate şi
noutăţile te-au tulburat atât de mult că nu te mai poţi stăpâni.
— Domnule Rivers, mă faci să-mi pierd răbdarea! vorbesc cu destulă
judecată. Dumneata nu mă înţelegi sau mai bine zis te prefaci că nu mă
înţelegi.
— Poate că dacă o să vorbeşti mai lămurit, o să te înţeleg mai bine.
— Nu te-ai lămurit! Ce poate fi mai lămurit? E foarte uşor de înţeles că
împărţind cele douăzeci de mii de lire între nepot şi cele trei nepoate ale
unchiului John, fiecăruia îi vor reveni câte cinci mii de lire. Doresc să scrii
surorilor dumitale, arătându-le ce moştenire au căpătat.
— Adică ce moştenire ai căpătat dumneata.
— Ţi-am spus cum văd eu lucrurile în cazul de faţă şi-n alt fel nu le pot
vedea. Nu sunt o egoistă brutală, câineşte de nedreaptă sau o ticăloasă
nerecunoscătoare. De altfel, vreau să am un cămin, vreau să am rude; mi-e
drag Moor-House şi vreau să trăiesc acolo; le iubesc pe Diana şi pe Mary şi
vreau sa fiu toată viaţa legată de ele. Îmi va plăcea şi-mi va prinde bine să
am cinci mii de lire; dar douăzeci m-ar chinui şi m-ar apăsa pe suflet. Apoi,
dacă aceşti bani sunt ai mei în faţa legii, nu sunt şi în faţa dreptăţii. Nu vă
dau decât ce mi-ar fi cu totul nefolositor; nu vreau nici ciorovăieli, nici împotriviri;
să ne înţelegem între noi şi să hotărâm numaidecât.
— Te laşi dusă de primul impuls, trebuie să te gândeşti câteva zile, ca să
putem pune temei pe vorbele dumitale.
— Oh! dacă te îndoieşti doar de sinceritatea mea, atunci nu mă tem de
nimic. Recunoşti că am dreptate?
— Într-adevăr, îmi dau seama că ai oarecare dreptate, dar e împotriva
tuturor obiceiurilor. Afară de asta, toata averea îţi aparţine pe drept. Unchiul
a câştigat-o prin strădaniile lui şi avea dreptul s-o lase cui voia. Ţi-a lăsat-o
dumitale. La urma urmelor, legea îţi îngăduie s-o păstrezi şi poţi s-o socoteşti
a dumitale fără mustrări de cuget.
— Pentru mine, răspunsei, e o chestie de sentiment şi de conştiinţă.
Trebuie să mă las călăuzită de sentimente; am atât de rar prilejul s-o fac.
Chiar dacă ai discuta, ai ridica cine ştie ce obiecţii şi m-ai sâcâi un an întreg,
n-aş putea renunţa la plăcerea fără seamăn pe care am întrezărit-o, aceea de
a plăti în parte o datorie nespus de mare şi de a-mi câştiga prieteni pentru
tot restul vieţii.
— Vorbeşti aşa acum, spuse St. John, pentru că nu ştii ce înseamnă să ai
avere şi prin urmare nici ce înseamnă să te bucuri de ea. Nu ştii ce-ai putea
ajunge cu douăzeci de mii de lire, ce loc ai putea ocupa în lume; nu ştii ce
viitor s-ar deschide înaintea dumitale; nu ştii...
— Iar dumneata, îl întrerupsei, nu-ţi poţi închipui cu câtă ardoare
năzuiesc spre o dragoste frăţească. N-am avut niciodată un cămin, nici fraţi,
nici surori; trebuie şi vreau să le am acum. Nu-i aşa că o să mă recunoaşteţi
ca rudă şi o să mă primiţi printre voi?
— Jane, o să-ţi fiu frate, iar surorile mele or să-ţi fie surori, fără să-ţi
cerem jertfa drepturilor dumitale bine întemeiate.
— Frate-meu? Da, la mii de leghe depărtare! Surori? Da, robind la străini.
Iar eu bogată, îndopată cu aur, fără ca vreodată să-l fi câştigat, ori să-l fi meritat!
Dumneata, fără un ban! Straşnică egalitate şi frăţie! O, legătură de
suflet! O, dragoste adâncă!
— Dar, Jane, dorinţa dumitaie de a avea o familie şi o fericire casnică
poate fi împlinită prin alte mijloace decât cele de care vorbeşti; te poţi
mărita.
— Iar vorbeşti prostii! Să mă mărit! Nu vreau sa mă mărit şi n-o să mă
mărit niciodată.
— Nu mai vorbi aşa. Cuvintele astea atât de necugetate sunt încă o
dovadă că vorbeşti fără să cugeţi.
— Nu, nu! Ştiu ce spun! Ştiu ce simt şi cât de vajnic mi se răzvrăteşte
întreaga fiinţă la simplul gând al măritişului. Nimeni nu s-ar căsători cu mine
din dragoste şi nu vreau ca omul care m-ar lua să facă o simplă afacere. Nu
vreau un străin care ar fi cu totul deosebit de mine şi cu care nu m-aş putea
înţelege. Am nevoie de rude, vreau să spun de oameni care simt ca şi mine.
Mai spune-mi o dată că ai să-mi fii frate. Când ai rostit aceste cuvinte,
sufletul mi s-a topit de fericire. Dacă poţi, repetă-le, rostindu-le din toată
inima.
— Cred ca pot. Ştiu că mi-am iubit totdeauna surorile şi ştiu că
dragostea mea e întemeiată pe stima ce-o am pentru ele şi calităţile şi
admiraţia ce-o port destoiniciei lor. Şi dumneata eşti deşteaptă şi te porţi
cum trebuie. Semeni în obiceiuri şi gusturi cu Diana şi cu Mary; prezenţa
dumitale mi-a fost totdeauna plăcută şi de câte ori am stat de vorbă cu
dumneata, am găsit o alinare. Simt că-ţi pot face cu uşurinţă şi în chip firesc
loc în inima mea, şi simt că te socotesc o a treia soră, mai tânără.
— Îţi mulţumesc. Pentru astă-seară mi-e de ajuns. Acum ai face bine să
pleci, căci dacă mai rămâi, ai putea să mă superi iar cu îndoielile dumitale
urâcioase.
— Dar şcoala, domnişoară Eyre? Cred că acum va trebui s-o închidem.
— Nu. Voi rămâne până găseşti altă învăţătoare.
Zâmbi mulţumit, îmi strânse mina şi plecă. N-am nevoie să povestesc
amănunţit lupta pe care a trebuit s-o duc şi să arăt argumentele la care a
trebuit să recurg până să se împartă moştenirea aşa cum doream. Am avut o
sarcină foarte grea; dar eram pe deplină hotărâtă şi verii mei văzură în cele
din urmă că sunt cu adevărat neclintită în gândul de a face o împărţire
dreaptă a averii; cum, pesemne, în inimile lor simţiseră că am dreptate şi, pe
deasupra, trebuie să fi fost conştienţi că în locul meu ar fi făcut acelaşi lucru,
până la urmă se învoiră măcar să încredinţeze rezolvarea unor arbitri. Au fost
aleşi ca arbitri domnul Oliver şi un destoinic om de legi. Amândoi mi-au dat
dreptate şi aşa am izbândit. St. John, Diana, Mary şi cu mine ne primirăm
moştenirea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:34 AM | message # 39
CAPITOLUL XXXIV
Până când totul fu pus la punct, se apropie Crăciunul; venea vacanţa.
Am închis şcoala din Morton, străduindu-mă însă ca despărţirea să nu
rămână, cel puţin din partea mea, un lucru sterp. Norocul deschide mâna aşa
cum deschide şi inima, iar a da ceva când ai primit mult nu înseamnă decât a
uşura într-un fel clocotul nepotolit al simţămintelor. De multă vreme
băgasem de seamă cu bucurie că multe dintre şcolăriţele mele mă iubeau,
iar la despărţire îmi dădui şi mai limpede seama: îmi arătară dragostea lor
simplu şi cu tărie. Nemăsurată mi-a fost răsplata când am văzut că aveam
într-adevăr un loc în inima curată a copilelor; le-am făgăduit că în fiecare
săptămână voi veni să le văd şi vom face împreună lecţii, vreme de un ceas.
Domnul Rivers sosi în clipa când, după ce cercetasem clasele care
cuprindeau acum şaizeci de eleve, încuiasem, şi cu cheia în mână, îmi luam
cu duioşie rămas bun de la vreo şase din cele mai bune eleve ale mele: nici
n-am putut găsi în casa vreunui fermier englez fete mai cuviincioase, mai
vrednice de respect, mai modeste şi instruite. Şi asta-i mare lucru, fiindcă, la
urma urmei ţăranii englezi sunt cei mai învăţaţi, mai cuviincioşi şi mai demni
din Europa; de atunci am mai văzut paysannes şi Bauerinnen şi cele mai
bune dintre ele îmi păreau ignorante, grosolane şi stupide faţă de fetele mele
din Morton.
— Socoteşti că ţi-ai primit răsplata pentru un întreg sezon de muncă? mă
întrebă domnul Rivers, după ce plecară copiii. Nu eşti fericită că ai făcut un
adevărat bine semenilor dumitale?
— Fără îndoială.
— Şi n-ai muncit decât vreo câteva luni! Nu socoteşti că o viaţă închinată
perfecţionării oamenilor ar fi bine folosită?
— Da; dar în ce mă priveşte n-aş putea s-o duc aşa într-una; vreau să
mă bucur de însuşirile mele, tot atât de mult pe cât vreau să le cultiv pe cele
ale altora. Acum trebuie să mă bucur de ele. Nu-mi abate gândurile spre
şcoală; am plecat de acolo şi sunt hotărâtă să folosesc din plin vacanţa.
Chipul lui St. John deveni serios.
— Şi? Ce-i înflăcărarea asta neaşteptată? Ce ai de gând să faci?
— Să fiu activă, cât mai activă cu putinţă. Întâi vreau să te rog să dai
drumul lui Hannah şi să cauţi pe altcineva să te slujească.
— Ai nevoie de ea?
— Da, aş vrea să meargă cu mine la Moor-House. Diana şi Mary vin
peste o săptămână şi vreau să găsească totul în ordine.
— Înţeleg. Credeam că intenţionezi să pleci în vreo vacanţă. Hannah o să
meargă cu tine.
— Atunci spune-i să fie gata mâine. Uite cheia de la şcoală; mâine
dimineaţă o să-ţi dau şi pe cea de la casă.
St. John luă cheia.
— Pari foarte veselă că mi-o dai; nu-ţi înţeleg chiar pe de-a-ntregul
veselia, fiindcă nu ştiu cu ce muncă ţi-ai pus în gând s-o înlocuieşli pe cea pe
care ai părăsit-o. Ce gânduri, ce intenţii ai, care ţi-e acum scopul în viaţă ?
— Prima mea ţintă e să curăţ (înţelegi întreaga semnificaţie a acestui
cuvânt?) să curăţ din pod până-n pivniţă Moor-House-ul; a doua, să frec total
cu ceară, cu ulei şi cu o grămadă de cârpe, până când fiecare lucru VA străluci
din nou; a treia, să aranjez scaunele şi mesele, paturile şi covoarele, cu o
precizie matematică; după aceea am să stric atâta cărbune şi turbă ca să fac
câte un foc bun în fiecare odaie; în sfârşit, cele două zile dinaintea sosirii
surorilor dumitale vor fi folosite de mine şi de Hannah ca să batem ouăle, să
alegem stafide, să râşnim mirodenii, să coacem cozonacii de Crăciun, să
tocăm mărunt umplutura plăcintelor şi să împlinim alinturi culinare, pe care
cuvintele nu le pot îndeajuns desluşi unui profan ca dumneata. Într-un
cuvânt, am de gând ca până joia viitoare, când vor veni Diana şi Mary, totul
să fie gata şi în stare perfectă; ambiţia mea e să le arăt ce înseamnă o
primire cu adevărat drăgăstoasă.
St. John zâmbi şters; părea totuşi nemulţumit.
— Toate astea sunt bune deocamdată, zise el, dar, serios vorbind,
nădăjduiesc că după ce-ţi va trece primul val de entuziasm o să priveşti ceva
mai sus de farmecele vieţii casnice şi bucuriile de familie...
— E tot ce-i mai bun pe lume! îl întrerupsei eu.
— Nu, Jane, nu; lumea asta nu-i locul desfătării, nu căuta să faci din ea
una ca asta; nu-i loc de odihnă, nu te lenevi.
— Dimpotrivă, vreau să fiu harnică.
— Jane, deocamdată te iert. Îţi las două luni să te bucuri în întregime de
noua dumitale viaţă şi de fericirea de a-ţi fi găsit rudele; dar nădăjduiesc că
pe urmă o să-ţi arunci ochii dincolo de Moor-House şi Morton, dincolo de
iubirea frăţească, de liniştea egoistă şi de plăcerile uşuratice pe care ţi le dau
civilizaţia şi belşugul. Nădăjduiesc că o să fii din nou tulburată de puterea
energiei dumitale.
Îl privii mirată.
— St. John, zisei eu, găsesc că e aproape răutăcios din partea dumitale
să vorbeşti aşa. Vreau să fiu fericită, să mă îmbăt de fericire, şi dumneata mă
împingi spre zbucium! Cu ce scop?
— Cu scopul de a te îndemna să foloseşti cu chibzuinţă darurile cu care
te-a înzestrat Dumnezeu şi de care, într-o zi, îţi va cere cu siguranţă o
socoteală foarte exactă. Jane, te voi veghea de-aproape şi cu grijă. Te previn.
Şi voi încerca să înăbuş această înfrigurare fără rost care te împinge spre
searbedele bucurii ale căminului. Nu te încredinţa cu atâta tărie legăturilor
trupeşti; păstrează-ţi statornicia şi entuziasmul pentru o cauză vrednică de
ele, nu le risipi pe lucruri mărunte, trecătoare. Înţelegi, Jane?
— Da, ca şi cum mi-ai vorbi chinezeşte. Simt că am pricini binecuvântate
să fiu fericită, şi vreau să fiu. La revedere!
Fericită am fost la Moor-House şi din greu am muncit acolo. Din greu a
muncit şi Hannah şi a fost încântată văzând cât de veselă ştiam să fiu în
mijlocul harababurii unei case întoarse pe dos, cu câtă îndemânare ştiam să
perii, să scutur, să curăţ şi să gătesc. Iar după o zi sau două de cumplită
neorânduială, am avut bucuria să vedem cum încetul cu încetul se face
ordine în talmeş-balmeşul pe care-l pricinuisem. Făcusem mai înainte o
călătorie la S... să cumpăr câteva mobile noi. Verişoarele mele îmi acordaseră
o sumă de bani pentru asta şi-mi dădură carte-blanche81 să fac orice
schimbare aş fi dorit. Odaile de culcare şi odaia unde stăteam de obicei fură
aşezate aproape aşa cum erau, întrucât ştiam că Diana şi Mary aveau să se
bucure mult mai mult regăsind mesele, scaunele şi paturile vechi, decât
văzând o mobilă nouă, elegantă. Totuşi. unele schimbari erau necesare
pentru a crea întoarcerii lor atmosfera pe care o doream. Cumpărai deci nişte
covoare draguţe, nişte perdele de culoare închisă, câteva podoabe antice de
porţelan şi de bronz, alese cu grijă, oglinzi, cuverturi, dulapuri şi cele
81 Depline puteri (fr.).
trebuincioase gătelii; toate astea dădeau viaţă întregii locuinţe, fără să fie
prea bătătoare la ochi.
Mai rămăsese un salon şi o odaie de musafiri. Acolo am pus mobile de
mahon vechi, tapisate în roşu; am întins preşuri de pânză pe coridor, şi pe -
scări am pus covoare. Când totul a fost gata, mi se păru că interiorul de la
Moor-House devenise un adevărat model de tihnă modestă, deşi pe dinafară,
mai ales în această perioadă a anului, continua să arate ca o clădire mare,
rece şi pustie.
În sfârşit, sosi joia mult aşteptată. Fetele trebuiau să vină seara; cu mult
înainte aprinseserăm peste tot focurile. Bucătăria strălucea de curăţenie.
Hannah şi cu mine eram îmbrăcate şi totul se găsea în cea mai deplină
ordine.
St. John sosi primul. Îl rugasem să nu vină până ce n-o fi totul rânduit şi
nu fusese deloc greu să-l conving, de vreme ce numai gândul la dezordinea
dezgustătoare şi trivială care domnea în casă îl speria de moarte. Mă găsi în
bucătărie, unde vedeam de nişte prăjituri pe care le pusesem la copt pentru
ceai. Apropiindu-se de cămin, mă întrebă: "Te mulţumeşte îndeajuns munca
de jupâneasă?" Îi răspunsei poftindu-l să mă însoţească şi să vadă rezultatul
muncii mele. După câteva nazuri, l-am convins totuşi să mergem împreună
să vedem cum arata casa. Se mulţumi să arunce o privire prin odăile pe care
i le arătai, dar nu intră în nici una; apoi îmi spuse că trebuie să fi avut multă
bătaie de cap ca să fac o astfel de schimbare într-un timp atât de scurt. Nu
rosti însă nici un cuvânt care să exprime mulţumire pentru felul cum arăta
acum locuinţa sa.
Tăcerea asta mă îngheţă. M-am gândit că schimbăiile făcute au stricat
poate vreo rânduială veche la care el ţinea; l-am întrebat pe un ton cam
descurajat, dacă era cumva aşa.
— Nici vorbă, îmi răspunse el; dimpotrivă, am observat că ai ţinut seama
de vechea rânduială. Mă tem însă că te-ai îndeletnicit cu aceste treburi mult
mai docil decât ar fi trebuit. De pildă, câte minute ţi-au trebuit să chibzuieşti
cum ar fi bine să aranjezi odaia asta?
Apoi mă întrebă unde pusesem o carte; îi arătai volumul pe raft, luă
cartea, se retrase la locul lui obişnuit de lângă fereastră şi începu să citească.
Asta nu mi-a plăcut, cititorule. St. John era bun, dar începui să simt că
spunea adevărul când zicea că e aspru şi rece. Comoditatea şi plăcerile vieţii
n-aveau farmec pentru el; nu simţea farmecul bucuriilor tihnite. E adevărat,
trăia numai cu năzuinţa spre lucruri mari şi frumoase, dar nu voia niciodată
să se odihnească şi nu îngăduia odihna nici celor din jurul lui. Privindu-i
fruntea de marmură înaltă, liniştită şi palidă, chipul lui frumos absorbit de
studiu, am înţeles deodată că n-ar putea fi un soţ bun şi ca să fii soţia lui ar
însemna o grea încercare. Înţelesei ca printr-o revelaţie felul dragostei lui
pentru domnişoara Oliver şi, ca şi el, mă gândeam că nu-i decât o dragoste a
simţurilor. Înţelesei cât se dispreţuia din cauza influenţei neliniştitoare pe
care această dragoste o avea asupra lui, cât dorea s-o înăbuşe, s-o nimicească,
şi câtă dreptate avea când se îndoia că i-ar putea aduce cândva – lui
sau ei – o fericire trainică.
Văzui că era făcut din materia din care Natura îşi dăltuieşte eroii –
creştini şi păgâni – făuritori de legi, oameni de stat, cârmuitori, era o temelie
solidă pentru o cauză mare, dar la gura sobei, ar fi arătat mai totdeauna ca o
columnă rece, stânjenitoare, mohorâtă şi nelalocul ei.
"Nu se simte de fel în apele lui în salonul ăsta, îmi zisei. Munţii Himalaiei,
tufişurile din ţinuturile Caffre, chiar şi mlaştinile bântuite de ciumă ale coastei
Guineei i s-ar potrivi mai bine. Nu greşeşte când vrea să fugă de tihna vieţii
de familie, căci nu ăsta-i elementul său; talentele lui s-ar închirci şi nu s-ar
putea dezvolta şi distinge în mod strălucit. Lui îi trebuie o viaţă de luptă şi de
primejdii, în care e nevoie de curaj, energie şi tărie ca să vorbească şi să se
agite, să fie comandant, pe câtă vreme în faţa acestui om până şi un băieţel
vesel părea superior. Acum îmi dădusem seama de importanţa hotărârilor pe
care le luase şi păreau îndreptăţite – ar fi potrivit ca misionar.
— Uite că sosesc! Sosesc! strigă Hannah, deschizând uşa salonului.
În aceeaşi clipă, bătrânul Carlo începu să latre vesel. Am alergat afară.
Se înnoptase. Auzii un uruit de roţi şi Hannah aprinse numaidecât un felinar.
Trăsura se oprise înaintea portiţei. Vizitiul deschise uşa şi două femei
binecunoscute coborâră una după alta. Peste o clipă faţa îmi era îngropată
sub pălăriile lor, mângâiată întâi de obrajii lui Mary, apoi de buclele răvăşite
ale Dianei. Râdeau şi mă sărutau; apoi veni rândul bătrânei Hannah; în
sfârşit, Carlo, care era aproape nebun de bucurie, îşi primi şi el partea lui. Mă
întrebară dacă totul merge cum trebuie şi când le răspunsei afirmativ, se
grăbiră să intre.
Erau amorţite de lunga şedere în trăsura care le adusese de la Whitcross
şi îngheţate de gerul nopţii, dar lumina veselă a focului le umplu de bucurie.
Pe când vizitiul şi Hannah aduceau bagajele, fetele întrebară unde e St. John.
Tocmai atunci apăru şi fratele lor din salon. Amândouă se aruncară de gâtul
lui, iar el le răspunse fiecăreia cu o sărutare liniştită; şopti câteva cuvinte de
bun sosit şi rămase un timp ascultând ce i se spune. Apoi, bănuind că surorile
lui îl vor urma în salon, se retrase acolo ca într-un refugiu.
Le pregătisem lumânări să se urce în odăile lor, dar Diana vru mai întâi
să dea câteva porunci pentru găzduirea vizitiului. Apoi mă urmară amândouă.
Fură încântate de schimbările pe care le făcusem.; nu încetau să admire noile
tapete, covoarele noi, vasele de porţelan bogat colorate; îşi manifestau
zgomotos mulţumirea lor neţărmurită. Eram fericită, simţind că tot ce
făcusem corespundea în mod desăvârşit dorinţei lor şi adăuga un mare
farmec voioasei întoarceri.
Seara aceea a fost foarte plăcută. Fericitele mele verişoare fură atât de
vorbăreţe, avură atâtea lucruri de povestit, încât tăcerea lui St. John trecu
neobservată. El era într-adevăr mulţumit că-şi vede surorile, dar nu putea lua
parte la încântarea şi nespusa lor bucurie; evenimentul zilei – întoarcerea
surorilor lui – îi făcea plăcere, dar zgomotul vesel şi voioşia lor gureşă îl supărau,
îmi dădui seama că dorea ca ziua aceasta să termine mai repede,
nădăjduind că ziua de mâine avea să-i aducă mai multă linişte. Pe la mijlocul
serii, cam la un ceas după ceai, se auzi o bătaie în uşă, Hannah intră şi spuse
că un băiat venise să-l cheme pe domnul Rivers la câpătâiul mamei lui care
trăgea să moară.
— Unde locuieşte, Hannah? întrebă St. John
— Sus, la Whilcross-Brow. Sunt aproape patru mile până acolo şi drumul
e numai mlaştini şi bălţi.
— Spune-i că vin.
— Aţi face mai bine să nu vă duceţi, domnule. E drumul cel mai
primejdios pe care-l poate străbate cineva la vreme de noapte, iar peste
mlaştini nu-i nici un drum. Şi-i o noapte atât de cumplită, bate aşa de tare
vântul. Mai bine ar fi să-i spuneţi că va duceţi mâine dimineaţă...
Dar St. John ieşise deja pe coridor şi-şi îmbrăca mantaua. Plecă fără să
facă nici o obiecţie, fără să murmure. Era nouă; nu se întoarse decât la
miezul nopţii, obosit şi lihnit de foame, dar cu o înfăţişare mai fericită decât
la plecare. Îşi împlinise datoria; făcuse o sforţare, îşi pusese la încercare
puterea de a munci şi de a se învinge şi era deci mai mulţumit de sine însuşi.
Cred că în timpul săptămânii următoare, răbdarea lui a fost adesea pusă
la încercare. Era săptămâna Crăciunului. Nimeni nu s-a mai ocupat de
muncile obişnuite, ci timpul a fost petrecut în distracţii familiale. Aerul
mlaştinilor, libertatea de care te bucuri acasă şi bunăstarea ce începea să se
arate, toate aveau asupra celor două surori puterea unui elixir ameţitor.
Veselia lor nu se curma de dimineaţă până seara, vorbeau toată ziua, tot ce
spuneau avea haz, miez, era original şi plin de farmec pentru mine, căci
nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să le ascult şi să iau parte la
discuţiile lor. St. John nu încerca să ne înfrâneze veselia, dar se ferea de ea.
Rareori se afla acasă; parohia lui era mare şi casele grozav de împrăştiate.
Toată ziua se ducea să-şi vadă săracii şi bolnavii.
Într-o dimineaţă, la micul dejun, după CE stătuse câtăva vreme pe
gânduri, Diana îl întrebă dacă planurile i-au rămas neschimbate.
— Nimic nu s-a schimbat, răspunse dânsul, şi nimic n-o să mă facă să le
schimb.
Atunci ne-a înşiiinţat că plecarea lui era hotărâtă în mod definitiv pentru
anul următor.
— Şi Rosamond Oliver? întrebă Mary.
Se părea că aceste cuvinte îi scăpaseră fără voie, fiindcă abia le rostise
şi făcu un gest care arăta c-ar fi fost bucuroasă să-şi poată lua vorbele înapoi.
St. John ţinea o carte în mână; avea obiceiul puţin plăcut de a citi la
masă; îşi închise cartea şi ne privi.
— Rosamond Oliver, zise el, se mărită cu domnul Granby, unul dintre
gentilomii cei mai respectaţi din S... E nepotul şi moştenitorul lui sir Frederic
Granby; domnul Oliver mi-a dat ieri această veste.
Surorile schimbară o privire, apoi ochii lor se aţintiră asupra mea. După
aceea, câteşitrele ne uitarăm la dânsul: era senin ca şi cristalul.
— Căsătoria asta s-a pus la cale foarte repede, zise Diana. Nu cred să se
cunoască de multă vreme.
— Numai de două luni. S-au întâlnit în octombrie la balul din S... Dar
când nu există nici o piedică pentru căsătorie, cum e în cazul de faţă, când
acea unire e izbutită din toate punctele de vedere, întârzierile n-au nici un
rost. Nunta o să se facă de îndată ce castelul din S... pe care li-l dăruieşte sir
Frederic va fi gata să-i primească.
Prima dată când am rămas singură cu St. John, după această veste, am
fost ispitită să-l întreb dacă suferă, dar părea să aibă atât de puţină nevoie
de simpatie, încât, în loc să încerc a-l mângâia, mi-a fost ruşine, când mi-am
adus aminte de tot ce-i spusesem cândva. De altfel, pierdusem obiceiul de a-i
vorbi. Devenise iar ca de piatră şi simţeam că ar face să îngheţe orice
încercare de apropiere sau de a-i cere să-şi deschidă inima. Nu-şi ţinuse
făgăduiala; nu se purta cu mine aşa cum se purta cu surorile lui; făcea
totdeauna între ele şi mine mici deosebiri, care nu contribuiau de fel la
crearea unor legături mai calde între noi doi. Cu un cuvânt, acum când eram
recunoscută ca ruda lui şi trăiam sub acelaşi acoperământ eu el, depărtarea
dintre noi mi se părea mai mare decât pe vremea când eram doar
învăţătoare la şcoala din sat. Amintindu-mi cât de departe mă lăsase
odinioară să pătrund în taina gândurilor lui, cu greu puteam să-i înţeleg
răceala de acum.
Aşa stând lucrurile, nu mică îmi fu mirarea când l-am văzut ridicând
deodată capul, până atunci plecat peste pupitru, şi spunându-mi:
— Vezi, Jane? Am luptat şi am biruit.
Tresării auzindu-l vorbindu-mi astfel şi nu-i răspunsei numaidecât. În
sfârşit, după o clipă de şovăială, îi spusei:
— Dar eşti sigur că nu faci parte dintre acei cuceritori a căror victorie a
costat prea mult? O nouă asemenea izbândă nu te-ar doborî cu totul?
— Nu cred; dar chiar dacă ar fi aşa, ce importantă are? N-o să mai lupt
niciodată pentru aceeaşi cauză; izbânda de acum e unică şi hotărâtoare.
De-aici încolo mi-e uşor să-mi urmez drumul. Mulţumesc lui Dumnezeu.
După ce rosti aceste cuvinte se cufundă iar în hârtiile şi tăcerea lui.
În curând, fericirea noastră (a Dianei, a lui Mary şi a mea) deveni mai
potolită. Ne reluarăm vechile obiceiuri şi reîncepurăm studiile obişnuite.
Atunci St. John rămase mai îndelung acasă. Uneori stătea ceasuri întregi în
aceeaşi încăpere cu noi. În vreme ce Mary desena, Diana citea o Enciclopedie
(spre marea mea admiraţie şi uimire), iar eu mă chinuiam cu germana, St.
John studia o limbă orientală, de care credea că va avea nevoie pentru
realizarea planurilor sale.
Continua să stea în colţul său, liniştit, cufundat în studiu, dar ochii lui
albaştri părăseau adesea gramatica străină pe care o avea în faţă şi, rătăcind
în jurul odăii, se aţinteau din vreme în vreme asupra noastră, tovarăşele sale
de învăţătură, cu o ciudată încordare. Dacă era surprins, întorcea numaidecât
privirea şi totuşi ochii aceia cercetători se întorceau neîncetat spre masa
noastră nu ştiam ce putea să însemne asta. Mă miram de mulţumirea pe care
o manifesta mereu într-o împrejurare care mi se părea fără nici o
însemnătate, adică mă duceam la şcoala din Morton în fiecare săptămână şi
ce mă mira mai mult era că de câte ori timpul nu era prielnic, dacă ningea,
ploua sau bătea vântul, surorile lui îmi spuneau să nu mă duc la şcoală, el
dimpotrivă, bătându-şi joc de grija lor, mă îndemna să nu mă tem de vremea
proastă şi să-mi fac datoria.
— Jane nu-i atât de slabă cum credeţi voi, zicea el. Poate să îndure
vântul de munte, ploaia sau câţiva fulgi de zăpadă tot aşa de bine ca oricare
dintre noi. Constituţia ei e zdravănă şi poate să înfrunte capriciile climei mai
bine decât mulţi oameni ce ne par foarte vânjoşi.
De câte ori mă întorceam moartă de oboseală şi murată de ploaie, nu
îndrăzneam să mă plâng, deoarece îmi dădeam seama că văicărelile mele
l-ar supăra. Curajul îi plăcea întotdeauna; slăbiciunea îl supăra în orice împrejurare.
Într-o zi căpătai totuşi îngăduinţa să rămân acasă, pentru că eram
într-adevăr răcită. Surorile lui s-au dus la Morton în locul meu; eu am rămas
să citesc din Schiller, iar el descifra nişte pagini orientale, încâlcite. Sfârşind
traducerea, am vrut să mă apuc de o temă. Pe când îmi schimbam caietele,
mă uitai la el şi văzui că mă cercetează cu ochii săi albaştri pătrunzători. Nu
ştiu câtă vreme mă cercetă astfel. N-aş putea spune. Privirea lui era atât de
vie şi totuşi atât de rece. Simţii cum teama pune stăpânire pe mine, de parcă
aş fi avut alături o apariţie fantastică.
— Jane, îmi zise dânsul, ce faci?
— Învăţ germana.
— Aş vrea să laşi germana şi să înveţi limba hindi.
— Vorbeşti serios?
— Foarte serios şi am să-ţi spun de ce.
Atunci mă lămuri că şi el învăţa limba hindi; că pe măsură ce înainta,
uita cele învăţate la început; ca i-ar fi de mare folos să aibă o elevă şi să
repete mereu cu ea primele noţiuni ca să şi le întipărească astfel mai bine în
minte. Adăugă că şovăise mult până să aleagă între mine şi surorile lui, dar
că, în cele din urmă, m-a ales pe mine, pentru că eram în stare să-mi dau cea
mai multă silinţă ca să învăţ un lucru, îmi ceru să-i fac acest serviciu
adăugând că, de altfel, jertfa nu va fi de lungă durată, deoarece mai erau
doar trei luni până la plecarea lui.
St. John nu era un om pe care să-l poţi refuza uşor. Simţeai că la el toate
impresiile – fie triste, fie vesele – îi rămâneau acolo adânc întipărite în minte
şi cu greu se ştergeau. Acceptai. Când se întoarseră verişoarele Diana începu
să râdă văzându-şi fratele ocupat cu eleva lui şi arnândouă spuseră că St.
John nu le-ar fi putut niciodată hotărî la aşa ceva. El răspunse liniştit:
— Ştiu.
Aflai în el un dascăl răbdător, îngăduitor, foarte pretenţios totuşi; îmi
dădea mult de lucru şi, când răspundeam aşteptărilor, mă lăuda în felul lui;
încetul cu încetul, căpătă oarecare înrâurire asupra mea, ceea ce mă făcu
să-mi pierd libertatea de gândire. Laudele şi observaţiile sale, erau pentru
mine mai stânjenitoare decât nepăsarea. Când se afla acolo, nu puteam nici
să vorbesc, nici să râd în voie; un instinct mă înştiinţa fără încetare că
vioiciunea mea l-ar supăra. Simţeam că nu-i plac decât îndeletnicirile
serioase şi, cu toate silinţele mele, nu puteam face altceva când era el de
faţă. Mă vedeam stăpânită de un farmec ce mă îngheţa. Când îmi spunea:
"du-te", mă duceam; "vino", veneam: "fă asta", făceam. Dar nu-mi plăcea
deloc deplina mea supunere şi de multe ori aş fi preferat să-mi arate
nepăsarea de altădată.
Într-o seară, când să ne culcăm, surorile lui şi cu mine îl înconjurarăm ca
să-i spunem noapte bună. După obiceiul lui, le sărută pe amândouă, iar mie –
tot potrivit obiceiului – îmi strânse mâna. Diana, care se întâmplă să fie în
seara aceea mai nebunatică (voinţa fratelui, tiranica mea stăpână, nu avea
nici o putere asupra acestei fete, pentru că voinţa ei reprezenta o forţă tot
atât de puternică şi de sens contrariu), exclamă:
— St, John! Spui că Jane e a treia ta soră, dar văd că nu te porţi cu ea
aşa cum te porţi cu noi; trebuie s-o săruţi şi pe ea.
Cu aceste cuvinte, mă împinse spre el. Gestul Dianei mi se păru cam
îndrăzneţ şi eram stânjenită. St. John îşi plecă încet capul şi chipul său elin
ajunse la înălţimea chipului meu; ochii lui pătrunzători scormoniră pe-ai mei.
Mă sărută. Nu există pe lume sărutări de marmură sau de gheaţă, şi de
aceea pot socoti că sărutul vărului meu făcea parte dintr-o a treia clasa. E
însă cu putinţă să existe sărutări prin care vrei să pui la încercare pe cel
îmbrăţişat şi un astfel de sărut era al lui. După ce mă sărută, mă privi
cercetător, ca să afle ce efect avusese asupra mea, dar nu era prea uşor de
văzut: sunt sigură că nu roşisem; poate să mă fi îngălbenit puţin, fiindcă
simţisem sărutul lui ca pe un fel de pecetluire a lanţurilor mele. De atunci n-a
mai uitat niciodată să îndeplinească acest ritual. Liniştea şi seriozitatea pe
care o arătam de fiecare dată păreau să aibă un anumit farmec pentru el.
În ce mă priveşte, cu fiecare zi doream să-i plac mai mult; dar pe zi ce
trecea, simţeam că spre a izbuti ar fi trebuit să renunţ treptat-treptat la firea
mea, să-mi înăbuş talentele, să dau o altă îndrumare gusturilor mele, să mă
străduiesc a-mi însuşi idealul spre care, în chip firesc, nu simţeam nici o
chemare. El voia să mă poarte spre înălţimi la care n-aş fi putut niciodată
ajunge; ceas de ceas mă îndemna să năzuiesc spre culmea către care urca.
Era imposibil să fac asemenea lucru, după cum era imposibil să-mi modelez
trăsăturile neregulate după tiparul său ordonat şi clasic, sau să dau ochilor
mei verzi şi schimbători strălucirea solemnă a ochilor săi albaştri ca marea.
Totuşi, nu numai autoritatea lui mă înrobise în ultimul timp. De câtăva
vreme, cu foarte mare uşurinţă mă cuprindea tristeţea; un rău ascuns mă
rodea şi-mi seca orice izvor de bucurie, iar acel rău era nesiguranţa.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:34 AM | message # 40
S-ar putea să-ţi închipui, cititorule, că datorită tuturor acestor schimbări
de situaţie şi avere îl uitasem pe domnul Rochester. Oh, nu, nici o clipă
măcar. Amintirea lui mă urmărea mereu. Nu era un abur pe care să-l poată
risipi razele soarelui şi nici un chip desenat pe nisip, care să poată fi şters de
bătaia vuitului; era un nume săpat în marmură şi sortit să dăinuie cât şi ea.
Dorinţa de a afla ce se întâmplase cu dânsul mă chinuia în permanenţă. Când
eram la Morton, în fiecare seară mă întorceam în căsuţa mea ca să mă pot
gândi la asta, iar acum, la Moor-House, mă închideam în fiecare noapte în
odaia mea ca să visez la dânsul.
În corespondenţa cu privire la moştenire, pe care fusesem nevoită s-o
port cu domnul Briggs, îl întrebasem dacă ştie unde se află acum domnul
Rochester şi cum o duce cu sănătatea, însă, aşa cum bănuise St. John, nu ştia
nimic. Atunci îi scrisei doamnei Fairfax, cerându-i amănunte. Eram
încredinţată că astfel o să capăt veşti şi convinsă că răspunsul va veni
repede. M-a cuprins uimirea când am văzut că trec cincisprezece zile fără să
primesc nimic; dar când, după două luni de aşteptare, poşta tot nu-mi aduse
nici un răspuns, simţii că mă cuprinde o nelinişte dureroasă.
Am scris din nou, gândindu-mă că poate scrisoarea dintâi se pierduse.
Noua încercare îmi învioră speranţele, care ţinură câteva săptămâni, ca şi
cele dintâi; apoi, ca şi acelea, se spulberară. N-am primit nici un rând, nici un
cuvânt. După o jumătate de an de aşteptare zadarnică, nădejdea mea pieri
cu totul şi deznădejdea mă copleşi.
O primăvară frumoasă strălucea în jurul meu, dar nu mă puteam bucura
de ea. Vara se apropia. Diana încerca să mă înveselească. Îmi spuse că par
suferindă şi vru să meargă cu mine la mare. St. John se împotrivi, spunând că
n-aveam nevoie de petreceri, ci mai curând de muncă; pentru că viaţa mea
nu avea o ţintă şi trebuia să găsesc una; şi, poate ca să-mi înlocuiască ceea
ce socotea el că-mi lipseşte, prelungi lecţiile de hindi şi deveni din ce în ce
mai pretenţios. Iar eu, ca o fiinţă slabă de minte ce eram, nu încercam să mă
împotrivesc. N-aveam putere.
Într-o zi, mă aşezai să învăţ, cuprinsă de o tristeţe mai adâncă decât cea
obişnuită şi care-mi fusese prilejuită de o dezamăgire crâncenă. Dimineaţa,
Hannah îmi spusese că am o scrisoare şi când coborâi s-o iau, aproape sigură
că voi găsi veştile pe care atât de mult le doream, văzui că-i doar o scrisoare
de afaceri din partea domnului Briggs. O deznădejde amară mă făcu să
izbucnesc în lacrimi şi acum, când privirea mi-era aplecată pe literele
încâlcite şi stilul înflorit al unui scriitor indian, ochii mi se umplură din nou de
lacrimi.
St. John mă chemă lângă dânsul să-i citesc, dar nu puteam vorbi;
cuvintele mi se înecară în hohote de plâns. În încăpere eram numai noi doi.
Diana cânta la pian în salon, iar Mary lucra în grădină. Era o foarte frumoasă
zi de mai, senină, cu soare cald şi mângâiată de o boare uşoară de vânt. St.
John nu păru de loc uimit de starea mea. Nu mă întrebă care-i pricina şi se
mulţumi să-mi spună:
— Jane, să aşteptăm câteva clipe, până te linişteşti.
Pe când mă sileam să-mi stăpânesc repede durerea, el rămase calm şi
răbdător, sprijinit de pupitrul lui şi privindu-mă ca un medic care cercetează
cu ochi reci o criză aşteptată şi cu totul de înţeles pentru el. După ce-mi
înăbuşii hohotele de plâns, îmi ştersei lacrimile şi şoptii că nu mă simţeam
bine, îmi reluai lecţia pe care reuşii s-o duc până la capăt. St. John strânse
cărţile, ale lui şi ale mele, închise pupitrul şi-mi zise:
— Acum, Jane, ai să te plimbi cu mine.
— S-o chem pe Diana şi pe Mary.
— Nu. Azi nu vreau decât o singură tovarăşă şi tovarăşa aceea eşti
dumneata. Îmbracă-te, ieşi prin bucătărie şi ia-o pe drumul ce duce sus, spre
Marsh-Glen. Vin şi eu peste câteva minute.
Eu nu cunosc cale de mijloc; niciodată în viaţa mea, de câte ori am avut
de-a face cu potrivnici neînduplecaţi, tari, n-am cunoscut cale de mijloc între
deplina supunere şi revolta făţişă. Totdeauna am păstrat-o cu credinţă pe-cea
dintâi, până-n clipa când am izbucnit, uneori cu violenţă vulcanică. Şi întrucât
în clipa aceea nici împrejurările nu mă îndreptăţeau şi nici nu eram în stare
să mă revolt, ascultai supusă poruncile lui St. John şi peste zece minute ne
plimbam împreună pe sălbatica poteca ce străbătea vâlceaua.
Vântul bătea dinspre apus, aducând de peste dealuri mirosul bălăriilor şi
al stufului. Cerul era de un albastru fără pată. Râul ce aluneca de-a lungul
vârtoapei, umflat de ploile primăverii, curgea îmbelşugat şi limpede, aruncând
scăpărări aurii furate de la soare şi safire împrumutate bolţii. Am
înaintat şi am părăsit potecile, ca să păşim pe o iarbă moale, verde ca
smaragdul, presărată cu flori albe şi mărunte şi cu steluţe mici, galbene.
Eram înconjuraţi de stânci, căci valea înainta şerpuind în însăşi inima
munţilor.
— Să stăm aici, zise St. John, când am ajuns la cele dintâi stânci ce
străjuiau un fel de trecătoare, dincolo de care puhoiul se prăvălea în cascadă
şi unde ceva mai departe, muntele scutura veşmântul de iarbă şi flori şi
păstra drept strai doar haţişurile şi doar stânca drept nestemată; mai departe
totul devenea nespus de sălbatic şi aerul limpede se prefăcea în negură;
acolo se păstra nădejdea pierdută a singurătăţii şi ultimul refugiu al tăcerii.
Mă aşezai. St. John sta lângă mine. Îşi aruncă privirea înspre trecătoare
şi o coborî în adâncul prăpastiei. Ochii lui urmăriră puhoiul, apoi se îndreptară
spre cerul fără pată. Îşi scoase pălăria şi lăsă ca vântul să-i răvăşească părul
şi să-i mângâie fruntea. Părea că se contopeşte CU duhul acelei prăpăstii, iar
ochii-i parcă-şi luau rămas bun de la ceva.
— Da, zise el tare, îi voi revedea, o să-i revăd în visurile mele, când voi
dormi pe malurile Gangelui, şi încă o dată într-un ceas mai îndepărtat când
un alt somn îmi va mângâia pleoapele pe malurile unui fluviu mai întunecat!
Ciudată mărturie a unei dragoste stranii! Era pasiunea austeră a unui
patriot pentru ţara lui.
El se aşeză. O jumătate de ceas nu vorbirăm deloc, nici el mie, nici eu
lui; după aceea, îmi zise:
— Jane, peste şase săptămâni plec; mi-am cumpărat un bilet pentru
vaporul care pleacă la 20 ale lunii iunie.
— Dumnezeu te va avea în paza lui, fiindcă pentru el te osteneşti.
— Da, murmură el, asta-i slava şi bucuria mea. Sunt slujitorul unui
stăpân care nu dă greş; nu mă aflu sub călăuzire omenească, supus legilor
şubrede şi cârmuirilor rătăcitoare a viermilor, semenii mei. Regele meu,
dăriutorul meu de legi, stăpânul meu e însăşi desăvârşirea. Mi se pare ciudat
că toţi cei care mă înconjoară nu ard de dorinţa de a se strânge sub acelaşi
steag şi a porni spre aceeaşi ţintă.
— Nu toţi au tăria dumitale, şi ar fi o nebunie pentru cei slabi să
dorească a păşi alături de cei puternici.
— Nu vorbesc de cei slabi; nici nu mă gândesc la ei, vorbesc de cei care
sunt vrednici de această menire şi-n stare s-o împlinească.
— Aceia sunt puţini şi greu de găsit.
— Adevăr grăieşti: dar când i-ai găsit, trebuie să-i îmboldeşti, să-i
îndemni să se străduiască, să le arăţi darurile pe care le-au primit şi să le
desluşeşti pricinile pentru care li s-au dat, să le vorbeşti în numele cerului şi
să le oferi, de-a dreptul din partea lui Dumnezeu, un loc printre cei aleşi.
— Dacă sunt cu adevărat născuţi pentru această menire, oare nu inima
lor le-o va spune cea dintâi?
Mi se părea că o vrajă se ţesea în jurul meu şi mă temeam să aud
rostindu-se vreun cuvânt fatal, care avea să-i dea fiinţă aievea şi să mi-o
arate în faţa ochilor.
— Dar ce-ţi spune inima dumitale? întrebă St. John.
— Inima mea e mută... inima mea e mută, răspunsei înfiorată.
— Atunci voi vorbi eu în locul ei, reluă acelaşi glas adânc şi neobosit.
Jane, vino cu mine în Indii: vino ca soţie a mea, ca tovarăşă a muncii mele.
Valea şi cerul se învârtiră în jurul meu, iar munţii se înălţară în văzduh!
Era ca şi când aş fi auzit o chemare din cer, ca şi când un sol nevăzut mi-ar fi
strigat: "Vino, ajută-ne!" Dar eu nu eram apostol, nu puteam să întâmpin
crainicul şi nu-i puteam primi porunca.
— Oh, St. John, am strigat, ai milă de mine!
Ruga se adresa însă cuiva care nu cunoştea nici mila, nici remuşcarea,
atunci când era vorba să împlinească ceea ce el socotea că-i o datorie. Urmă:
— Dumnezeu şi firea te-au creat ca să fii soţia unui misionar. Ai darurile
minţii, nu farmecele trupului; eşti făcută pentru muncă, nu pentru dragoste.
Trebuie să fii nevasta unui misionar şi ai să fii. O să fii a mea! Te cer cu
stăruinţă, nu pentru desfătarea mea, ci pentru slujba stăpânului meu.
— Nu sunt vrednică de asta, nu asta-i chemarea mea, răspunsei.
Se aşteptase la aceste prime obiecţii şi n-a fost de loc mâniat. Stătea
sprijinit de stânca din spatele său, cu braţele încrucişate pe piept şi părea
foarte liniştit. Mi-am dat seama că era pregătit pentru o lungă şi dureroasă
luptă şi se înarmase cu răbdare ca s-o ducă până la capăt, hotărât să iasă
biruitor.
— Jane, reluă el, umilinţa e temelia tuturor virtuţilor creştineşti. Ai
dreptate să spui că nu eşti vrednică de această muncă. Dar cine e vrednic
oare? Oare cei care au fost într-adevăr chemaţi de Dumnezeu s-au socotit
vreodată vrednici de acea chemare? Eu, de pildă, nu sunt decât ţărână şi
cenuşă şi, la fel cu apostolul Pavel, recunosc în mine pe cel mai mare dintre
păcătoşi; dar nu vreau să fiu împiedicat de acest sentiment al nevredniciei
mele. Îmi cunosc stăpânul. E tot atât de drept, pe cât e de puternic, şi,
deoarece şi-a ales o unealtă slabă pentru îndeplinirea unei fapte mari, va
înlocui lipsurile mele prin bogăţiile nesfârşite ale proniei sale. Gândeşte aşa
cum gândesc eu, Jane, şi ai încredere cum am şi eu. Îţi cer să te reazemi pe
stânca veacurilor; nu te îndoi că va putea susţine povara slăbiciunii tale
omeneşti.
— Nu înţeleg viaţa misionarilor, spusei eu, nu le-am cercetat niciodată
faptele.
— Ei bine, eu, oricât de umil aş fi, îţi pot da ajutorul de care ai nevoie.
Pot să-ţi arăt ceas cu ceas menirea dumitale, să fiu totdeauna alături de
dumneata, să te ajut în fiecare clipă. O să fac toate astea la început, dar îţi
cunosc puterea şi ştiu că în curând o să fii tot atât de tare ca şi mine şi n-o să
mai ai nevoie de sprijinul meu.
— Dar de unde voi lua puterea de a îndeplini aceasta menire? N-o am în
mine. Când îmi vorbeşti, nu mă simt nici tulburată, nici înflăcărată; nu se
aprinde nici o flacără în mine, nici un glas nu mă sfătuieşte şi nu mă
îmbărbătează; nu mă simt chemată spre o viaţă nouă. Ah, cât aş vrea să te
pot face să vezi cum mai seamănă acum mintea mea cu o temniţă, lipsită de
soare, în adâncurile căreia cineva zace înlănţuit, cât de teamă mi-e să nu mă
convingi să încerc a face un lucru pe care nu-l pot înfăptui.
— Am să-ţi dau un răspuns, ascultă-mă. De când te cunosc, te-am
examinat necontenit: zece luni de zile ai fost subiectul cercetărilor mele.
Te-am supus la încercări ciudate; ce-am văzut, ce încheiere am tras? Când ai
fost învăţătoare la şcoala din sat, ai ştiut să îndeplineşti cu exactitate şi bun
simţ o sarcină ce nu se potrivea nici cu obiceiurile, nici cu gusturile dumitale,
am văzut că ai îndeplinit-o cu tact şi pricepere; ai ştiut să te înfrângi. Vâzând
liniştea de care ai dat dovadă când ai primit vestea averii venite pe
neaşteptate, mi-am dat seama că nu eşti dornică de bogăţie, că banii n-au
asupra dumitale o putere care să treacă peste marginile cuviinţei. Când, cu
hotărâre neclintită, ţi-ai împărţit averea în patru, păstrându-ţi numai o parte
şi renunţând la celelalte trei, ca să înfăptuieşti o dreptate abstractă, am
recunoscut un suflet care-şi află bucuria în flacăra şi chinurile sacrificiului.
Când, ca să-mi faci pe plac, ai lăsat un studiu ce te interesa şi ai început unul
ce mă interesa pe mine şi când ţi-am văzut siguranţa şi tăria neclintită în faţa
piedicilor ce ţi se iveau în cale, am înţeles că ai toate însuşirile pe care le
căutam. Jane, eşti ascultătoare, harnică, dezinteresată, credincioasă,
statornică şi curajoasă, foarte blândă şi foarte îndrăzneaţă; nu mai fi
neîncrezătoare în propriile dumitale puteri, eu am o încredere nemărginită în
dumneata: ajutorul dumitale o să-mi fie nepreţuit. Vei fi directoare de şcoală
în India şi o să-mi fii tovarăşă şi ajutoare nepreţuită printre femeile indiene.
Mă simţeam apăsată de o armură de fier: vedeam cum, cu paşi înceţi,
dar siguri, St. John e aproape de izbândă. Puteam închide ochii mult şi bine.
Ultimele cuvinte rostite de St. John îmi luminau calea pe care socotisem la
început că mi-e cu neputinţă să păşesc. Pe măsură ce vorbea el, menirea
ce-mi apăruse atât de nebuloasă prindea fiinţă şi se contura tot mai desluşit
sub mâna lui creatoare. Îmi aştepta răspunsul; i-am cerut un sfert de ceas de
gândire, înainte de a cuteza să i-l dau.
— Cum vrei! răspunse dânsul.
Şi ridicându-se se depărtă puţin, se aşeză pe iarbă şi aşteptă în tăcere.
"Sunt silită să văd şi să recunosc, îmi zisei, că pot face ceea ce-mi cere.
Pot, dacă totuşi viaţa mi-e cruţată: dar simt că nu pot trăi mult sub razele
soarelui din India. Ei şi ce-i cu asta? Pe el puţin îl interesează. Când o venii
ceasul morţii, mă va încredinţa cu chip senin Dumnezeului care m-a dăruit
lui. Îmi dau foarte limpede seama de asta. Părăsind Anglia, aş părăsi un
pământ iubit dar gol pentru mine. Domnul Rochester nu se află în India şi
chiar dacă s-ar afla, ce însemnătate ar mai putea avea pentru mine? Trebuie
să trăiesc fără el: nimic nu-i mai nesăbuit decât aşteptarea în fiecare zi a unei
schimbări imposibile, care să ne unească. Aşa cum mi-a spus St. John: într-o
zi tot va trebui să caut altceva în viaţă, ceva care să înlocuiască ce-am
pierdut. Ceea ce-mi propune el nu-i oare opera cea mai măreaţă pe care o
poate hărăzi Dumnezeu şi pe care o poate omul primi? Prin grijile ei nobile şi
rezultatele ei sublime, oare nu-i cu adevărat singura menită să umple golul
lăsat de acţiunile smulse şi nădejdile spulberate?
Cred că trebuie să spun da! Şi totuşi, mă cutremur! Vai! dacă îl urmez pe
St John, mă lepăd de o jumătate din mine; dacă plec în India, merg spre o
moarte timpurie. Şi cum o să-mi trec răstimpul dintre clipa când plec din
Anglia spre India şi cea când voi pleca din India spre mormânt? Şi asta o văd
limpede de tot; ca să-l mulţumesc pe St. John voi lupta atât de mult încât
fiecare nerv al meu o să sufere, dar am să-l mulţumesc; o să îndeplinesc tot
ce ar putea aştepta de la mine. Dacă plec cu el, dacă fac sacrificiul pe care
mi-l cere, îl voi face pe deplin. Voi depune totul pe altar: inima, viaţa, în fine
jertfa întreagă. El nu mă va iubi niciodată, dar o să mă admire. Îi voi face
dovada unei tării sufleteşti cum n-a mai văzut el încă şi ale cărei izvoare nu le
poate bănui. Da, pot face faţă unor împrejurări tot atât de grele ca şi cele pe
care le învinge el, şi fără să mă plâng mai mult. Da, pot deci consimţi la tot
ce-mi cere. Numai un lucru nu pot primi, căci mă înspăimântă prea mult. M-a
rugat să-i fiu soţie, dar n-are pentru mine mai multă inimă de soţ decât
stânca aceea uriaşă şi sălbatică, la poalele căreia clocoteşte torentul. Ţine la
mine aşa cum ţine un ostaş la o armă bună; asta-i tot. Dacă n-aş fi măritată
cu el, nu m-ar durea; dar pot primi aşa ceva? Pot vedea cum îşi înfăptuieşte
cu răceală planul, pot suporta ceremonia căsătoriei, să primesc verigheta de
la el, să-ndur toate formele dragostei (căci nu mă îndoiesc ca nu le-ar
observa cu stricteţe) şi să ştiu că gândul e absent? Aş putea îndura ca fiecare
plăcere să fie o jertfă adusă principiilor lui? Nu, un astfel de martiriu ar fi
groaznic. Nu vreau să-l îndur. Ca soră, l-aş putea însoţi – dar nu ca soţie. O să
i-o spun."
Mu uitai la el; stătea întins, liniştit ca o coloană întinsă la pământ, cu faţa
întoarsă spre mine. Ochii lui sclipitori, pătrunzători, mă cercetau cu atenţie.
Se ridică repede şi se apropie de mine.
— Sunt gata să merg în India, zisei eu, dacă pot merge liberă.
— Răspunsul dumitale cere lămuriri, nu-i desluşit.
— Până acum, reluai, ai fost fratele meu adoptiv, eu sora dumitale
adoptivă. Să trăim tot aşa, căci ar fi mai bine să nu ne căsătorim. El clătină
din cap.
— În asemenea împrejurări nu ajunge o frăţie adoptivă. Ar fi cu totul
altceva dacă mi-ai fi, într-adevăr, soră: te-aş lua cu mine şi nu mi-aş mai
căuta soţie. Dar lucrurile sunt altfel, legătura noastră trebuie să fie sfinţită şi
pecetluită prin căsătorie, altminteri nu se poate: se împotrivesc piedici de
fapt. Nu le vezi, Jane? Gândeşte-te puţin şi bunul dumitale simţ te va lămuri.
Mă gândii câtăva vreme, dar reveneam mereu la acelaşi lucru: nu ne
iubeam aşa cum trebuie să se iubească un soţ şi o soţie şi, deci, nu trebuia să
ne căsătorim.
— St. John, zisei, te socotesc fratele meu; dumneata mă priveşti ca pe o
soră; să continuăm a trăi aşa.
— Nu putem, nu putem, îmi răspunse el cu glas tăios şi hotărât; e cu
neputinţă. Ai spus că pleci cu mine în India. Adu-ţi aminte că ai spus asta.
— Cu o condiţie.
— Da, da. Dar ceea ce e însemnat e că primeşti să părăseşti Anglia, să
mă ajuţi în viitoarea mea îndeletnicire. Aproape te-ai şi înhămat la plug; eşti
prea consecventă ca să dai înapoi. Nu trebuie să te gândeşti decât la un
lucru: care-i calea cea mai bună către săvârşirea faptei pe care o plănuieşti;
simplifică-ţi interesele dumitale complicate, simţurile, gândurile, dorinţele,
idealurile; topeşte-le pe toate într-un singur ţel: acela de a împlini cu
prisosinţă, cu tărie, misiunea încredinţată de slăvitul nostru stăpân şi pentru
asta îţi trebuie un ajutor; nu un frate – e o legătură prea slabă – ci un soţ. Nici
eu nu am nevoie de o soră, căci într-o zi mi-ar putea fi răpită. Îmi trebuie o
soţie: o singura tovarăşă asupra căreia aş putea să-mi exercit influenţa în
timpul vieţii şi pe care aş putea s-o păstrez până la moarte.
Cuvintele acestea mă îngroziră; eram influenţată de puterea lui până în
măduva oaselor – forţa mă înlănţuia.
— Atunci, St, John, caută-ţi alta, i-am spus, care ţi s-ar potrivi mai bine.
— Care s-ar potrivi mai bine planului meu, chemării mele, vrei să zici? Îţi
repet: nu vreau să te căsătoreşti cu trupul bicisnic, cu omul cel muritor, cu
simţurile egoiste ale omului – ci cu misionarul.
— Bine! Atunci voi dărui misionarului puterea mea, fiindcă numai de ea
are nevoie. Dar nu mă voi dărui pe mine însămi. Ar însemna să dau şi coaja,
nu numai miezul. De ea nu are nevoie; o păstrez.
— Nu poţi, nu trebuie. Crezi că Dumnezeu va fi mulţumit cu această
jumătate de jertfă? O să primească o ofrandă ciuntită? Eu pledez cauza lui
Dumnezeu şi te înrolez sub stindardul său; în numele lui, nu pot primi o
închinare împărţită; trebuie să fie întreagă.
— Oh, zisei eu, inima mi-aş da-o lui Dumnezeu. Dar dumneata...
dumneata n-ai nevoie de ea!
N-aş putea spune, cititorule, că nu era puţină batjocură stăpânită în
cuvintele mele şi în sentimentul ce le însoţea. Până atunci mă temusem în
tăcere de St. John, pentru că nu-l înţelesesem. Îmi insuflase respect, fiindcă
mă tratase cu nesiguranţă. Până atunci nu ştiam ce era sfânt în el şi ce era
muritor. Dar în această convorbire aflai multe lucruri, începeam să-i pot
analiza firea. Îi vedeam slăbiciunile, le înţelegeam. Am înţeles că aflându-mă
acolo, la marginea hăţişului, împreună cu făptura aceea frumoasă ce stătea
dinainte-mi, mă aflam la picioarele unui om supus greşelii, ca şi mine. Vălul
căzu de pe asprimea şi despotismul lui. Simţindu-i calităţile, i-am simţit şi
cusururile şi am căpătat curaj. Eram alături de un egal şi puteam vorbi cu el,
mă puteam împotrivi lui, dacă voiam.
Când auzise ultima mea frază rămăsese tăcut. În ccea ce privesc ochii
lui, care mă cercetau cu amănunţime, se citea uimirea. Părea că se întreabă:
"Îşi bate joc? Îşi bate jos de mine ? Ce să-nsemne asta?"
— Să nu uităm, zise el după puţină vreme, că e vorba de un lucru sfânt,
de un lucru de care nu putem vorbi cu uşurinţă, fără să păcătuim.
Nădăjduiesc, Jane, că eşti sinceră când spui că ţi-ai aduce inima prinos
Domnului. Asta e tot ce-ţi cer; de îndată ce inima ta se va desprinde de ce-i
omenesc şi se va închina ziditorului, venirea împărăţiei sale pe pământ va fi
ţinta celor mai înfrigurate strădanii ale dumitale. Vei fi gata să faci tot ce
trebuie pentru asta. Ai să vezi că strădaniile dumitale şi ale mele vor fi mai
puternice dacă noi vom fi uniţi – cu trup şi suflet – prin căsătorie, singura
legătură ce poate asigura o permanentă corespondenţă cu destinul şi idealurile
făpturii omeneşti şi, trecând peste toate capriciile neînsemnate, peste
toate piedicile josnice, peste gingăşia sentimentelor, peste toate scrupulele
cu privire la gradul, felul, tăria sau rezistenţa unei simple înclinaţii personale,
te vei grăbi să primeşti această căsătorie.
— Crezi? l-am întrebat eu scurt.
Privii atunci armonia trăsăturilor lui frumoase, dar ciudat de
ameninţătoare în asprimea lor liniştită: fruntea poruncitoare, dar nu senină;
ochii strălucitori, adânci, cercetători dar niciodată blânzi; statura
impunătoare, încercai să-mi închipui că i-aş fi soţie. Oh !Peste putinţă!
Puteam fi duhovnicul lui, tovarăşul lui. Aşa aş fi putut străbate eu el oceanul;
aş fi putut munci sub soarele orientului. În pustiurile Asiei să-i întăresc
curajul, hotărârea, evlavia; să accept liniştită stăpânirea lui; să zâmbesc
netulburată în faţa ambiţiei lui de neînvins; să-l despart pe creştin de om, să
admir profund pe unul şi să iert uşor pe celălalt. Legată numai altfel de el, e
neîndoielnic că aş suferi adesea, trupul meu ar îndura un jug apăsător; dar
inima şi gândul mi-ar fi libere. Aş avea totdeauna un suflet liber spre care să
mă întorc şi în clipele de singurătate aş putea să mă întreţin cu sentimentele
mele adevărate, pe care nimic mi le-ar încătuşa. Aş păstra în cugetul meu
ascunzişuri care mi-ar aparţine cu totul şi la care el n-ar putea ajunge; acolo
ar creşte simţămintele proaspete, ferite de austeritatea lui, care astfel nu
le-ar putea ofili, de pasul lui războinic care le-ar putea strivi. Dar era cu totul
peste putinţă ca soţie, totdeauna lângă dânsul, neîncetat închisă, îmblânzită,
silită să-mi înăbuş flacăra firii mele, să nu scot nici un ţipăt şi să las văpaia
mocnită să-mi mistuie încetul cu încetul viaţa, asta ar fi fost de neîndurat.
— St. John! exclamai eu, după ce mă gândii la toate aceste lucruri.
— Ce-i? întrebă el cu răcelă de gheaţă.
— Îţi repet, primesc să plec cu dumneata ca misionară, ca tovarăşă, dar
nu ca soţie. Nu pot să mă mărit cu dumneata, căci nu pot să fiu o părticică
din dumneata.
— Trebuie să devii o părticică din mine, răspunse el cu tărie. Altfel totul
e zadarnic. Cum aş putea merge eu, un bărbat care n-am încă treizeci de ani,
în India, cu o tânără de nouăsprezece ani, dacă nu mi-e soţie? Dacă nu
suntem căsătoriţi, cum am putea trăi împreună, uneori în singurătate, alteori
în mijlocul triburilor sălbatice?
— Se poate prea bine, răspunsei eu scurt; e tot atât de uşor ca şi când
aş fi sora dumitale adevărată, sau tot un bărbat şi preot cum eşti dumneata.
— Se ştie că nu-mi eşti soră şi nu te pot trece drept soră. Dacă am
încerca, ar însemna să atragem asupră-ne bănuieli josnice. De altfel, cu toate
că ai mintea sănătoasă a unui bărbat, ai şi inima unei femei, aşa că ar fi cu
neputinţă.
— Ar fi foarte cu putinţă, zisei eu cu oarecare dispreţ. Ar fi prea cu
putinţă. E adevărat că am inima de femeie, dar nu faţă de dumneata. Pentru
dumneata am numai statornicia unui tovarăş; sinceritatea, credinţa, frăţia
unui frate de arme; dacă vrei, respectul şi supunerea unui neofit faţă de
iniţiatorul lui. Dar absolut nimic mai mult; poţi fi fără grijă.
— Asta doresc – spuse el vorbindu-şi sie însuşi – doar atâta vreau şi,
dacă mi se ridică piedici în cale, ele trebuie doborâte. Jane, nu te vei căi dacă
te măriţi cu mine! Fii sigură! Trebuie să ne căsătorim – îţi repet, nu există
altă cale şi fără îndoială că după căsătorie va fi destulă dragoste care să facă
unirea noastră dreaptă chiar în ochii dumitale.
M-arn sculat sprijinindu-mă do stâncă şi nu m-am putut opri să-i strig:
— Dispreţuiesc ideea dumitale despre dragoste, dispreţuiesc acest fals
sentiment pe care mi-l dăruieşti. Da, St. John, când mă îmbii c-un asemenea
simţământ, te dispreţuiesc şi pe dumneata!
El mă privi ţintă, muşcându-şi buza măiestrit desenată. Ar fi greu de
spus dacă era uimit sau îndârjit, căci a ştiut să se stăpânească.
— Nu mă aşteptam să aud astfel de cuvinte din gura dumitale. Eu n-am
făcut şi n-am spus nimic vrednic dle dispreţ.
Blândeţea lui m-a mişcat; am fost cucerită de stăpânirea lui nobilă şi
liniştită.
— Iartă-mi cuvintele, St. John, dar e vina dumitale că m-ai întărâtat,
făcându-mă să vorbesc atât de necugetat. Ai vorbit despre un lucru asupra
căruia părerile noastre sunt diferite, un lucru despre care ar trebui să nu mai
vorbim niciodată. Chiar numai cuvântul dragoste e pentru noi un măr al
discordiei. Te gândeşti ce ar fi dragostea însăşi? Ce ne-am face noi? Ce-am
simţi? Dragă vere, uită planul dumitale de căsătorie.
— Nu, zise el. E un plan pe care-l alcătuiesc de mult; singurul care mă
poate face să-mi ating marele ţel: dar nu mai vreau să te rog acum. Mâine
plec la Cambridge; am acolo o seamă de prieteni de la care vreau să-mi iau
rămas bun. Voi lipsi cincisprezece zile. Între timp o să te gândeşti la
propunerea mea, fără să uiţi însă că dacă n-o primeşti, nu pe mine mă refuzi,
ci pe Dumnezeu. Se slujeşte de mine, numai pentru a-ţi deschide calea unei
nobile misiuni; dacă vrei să-mi fii soţie, poţi păşi pe acea cale; dacă nu, te
osândeşti pe viaţă la un trai de tihnă egoistă şi întunecime stearpă. Bagă de
seamă să nu fii socotită printre cei care au alungat de la ei credinţa cea
adevărată şi prin aceasta sunt mai de osândit decât necredincioşii!
A tăcut. Întorcându-şi încă o dată faţa de la mine, "Privi spre râu şi cătă
spre coline."
Dar de astă dată îşi înăbuşi sentimentele în adâncul sufletului, pentru că
nu mai eram vrednică să le aud rostite cu glas tare. Tăcerea pe care o păstră,
în timp ce mergeam alături spre casă, mă făcu să înţeleg ce simţea faţă de
mine. Citii pe chipul lui dezamăgirea unei firi pentru acela care a dat de
împotrivire tocmai acolo unde nu se aştepta decât la supunere; dezaprobarea
unui judecător rece şi neclintit, care aflase la altul sentimente şi idei ce lui i
se păreau de neîngăduit. Într-un cuvânt, bărbatul ar fi vrut să mă silească la
ascultare şi numai creştinul sincer îndura răutatea mea cu atâta răbdare şi
lăsa atât de lungă tihna gândirii şi remuşcării mele.
În seara aceea, după ce-şi sărută surorile, socoti nimerit să nu-mi dea
nici mâna şi părăsi odaia în tăcere. Cum însă, fără să fiu îndrăgostită,
simţeam totuşi multă simpatie pentru el, am fost atât de mâhnită de această
voită uitare, încât m-au podidit lacrimile.
— După câte văd, zise Diana, v-aţi certat în timpul plimbării; du-te după
el; te aşteaptă şi se plimbă pe sală; îl împaci lesne.
În împrejurări de astea nu sunt de loc trufaşă. Îmi place să fiu mai
degrabă fericită, decât demnă. Fugii după el. Era la piciorul scării.
— Noapte bună, St. John, zisei.
— Noapte bună, Jane, îmi răspunse el liniştit.
— Dă-mi mâna.
Ce atingere uşoară şi rece îmi înfiora degetele! Ceea ce se întâmplase în
timpul zilei nu-i plăcuse de loc. Prietenia nu-l putea încălzi, nici lacrimile nu-l
puteau mişca. Deci cu el nu vor fi niciodată împăcări fericite, zâmbete vesele,
cuvinte mărinimoase; totuşi, creştinul era răbdător şi paşnic.
Când l-am întrebat dacă-i gata să mă ierte, mi-a răspuns că n-are
obiceiul să-şi aducă aminte de jigniri, că n-are nimic de iertat, deoarece nu
fusese jignit.
După ce-mi spuse asta, plecă. Aş fi preferat să mă lovească.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:35 AM | message # 41
CAPITOLUL XXXV
N-a plecat a doua zi la Cambridge, aşa cum spusese; şi-a amânat
plecarea cu o săp-tămână întreagă şi în vremea asta mă făcu să simt cât de
grea pedeapsă poate da un om bun, dar aspru, conştiincios, dar
neînduplecat, când se crede jignit. Fără să facă ceva duşmănos, fără un
singur cuvânt de reproş, se silea să-mi arate că mă dispreţuieşte.
Nu pentru că St. John ar fi nutrit în mintea lui gândul unei răzbunări
necreştineşti; nu pentru că ar fi vrut, dacă ar fi putut, să-mi atingă măcar un
fir de păr din cap; din fire şi din principiu, dispreţuia o răzbunare meschină.
Pentru vina de a-i fi arătat dispreţul meu şi de a-i fi spus că-i dispreţuiesc
dragostea mă iertase; nu uitase însă nimic şi ştiam că n-avea să uite toată
viaţa. Vedeam din felul cum mă privea, că între el şi mine pluteau totdeauna
vorbele acelea, ca şi când ar fi fost scrise în văzduh; de câte ori îi vorbeam, i
se părea că ele răsună şi ecoul lor se făcea simţit în fiecare dintre răspunsul
pe care mi le da.
Nu se ferea să stea de vorbă cu mine; dimpotrivă, mă chema în fiecare
dimineaţă la el. Cred că omul corupt dintr-însul simţea o plăcere pe care
creştinul curat n-o găsea: aceea de a arăta cu câtă îndemânare putea, în
timp ce vorbea şi se purta ca de obicei, să lipsească fiecare frază de ţinuta şi
interesul care, altădată, dădeau un anumit farmec aspru vorbirii şi purtărilor
sale. Pentru mine nu mai era un om viu, ci un om de marmură. Ochii lui
semănau cu o piatră albastră, strălucitoare şi rece; limba lui, nimic altceva
decât o unealtă a vorbirii.
Toate acestea însemnau pentru mine un chin rafinat şi lent; alimentau
un foc mocnit de indignare şi o înfiorată tulburare a durerii care mă chinuia şi
mă zdrobea. Simţeam cum, dacă aş fi soţia lui, acest om bun, neprihănit ca
izvorul din adâncul neatins de soare, ar fi putut să mă ucidă repede fără ca
un singur strop de sânge să picure din vinele mele, fără a primi nici cea mai
uşoara pată pe conştiinţa-i limpede ca un cristal.
Simţeam asta mai cu seamă când făceam vreo încercare să mă apropii.
Nici o clipire nu răspundea bunăvoinţei mele. El nu suferea de loc din pricina
răcelii dintre noi, nu dorea împăcarea, şi, cu toate că de multe ori lacrimile
mele îmbelşugate udaseră pagina pe care stăteam amândoi aplecaţi, ele nu-l
impresionau decât aşa cum ar impresiona pe un om a cărui inimă e cu
adevărat de piatră sau de metal. În tot acest timp, se purta cu surorile lui mai
drăgăstos decât altădată. Se temea probabil ca simpla lui răceală nu-i destul
de usturătoare pentru a mă convinge că eram alungată din inima sa şi voia
să-i adauge forţa contrastului. Sunt încredinţată că n-o făcea din răutate, ci
pentru a-şi respecta principiile. Cu o seară înainte de plecarea lui la
Cambridge, îl văzui plimbându-se singur prin gradină. Uitându-mă la el, îmi
amintii că acest bărbat, oricât de depărtat ar fi fost acum de mine, îmi
salvase odinioară viaţa, eram chiar rude şi vrui să fac o ultimă sforţare spre
a-i câştiga prietenia. Mă apropiai de el văzândul sprijinindu-se de portiţa
grădinii. Am vorbit imediat despre lucrul care-l interesa.
— St. John, zisei cu, îmi pare foarte rău că eşti supărat pe mine. Hai să
fim iar prieteni.
— Nădăjduiesc că suntem prieteni, zise el liniştit, privind mai departe
răsăritul lunii, pe care îl contempla când m-apropiasem de el.
— Nu, St. John, reluai eu, nu mai suntem prieteni ca altădată. Ştii bine.
— Crezi? Atunci te înşeli. Cât despre mine, nu-ţi doresc nici un rău; îţi
doresc numai binele.
— Te cred, St. John. Doar ştiu bine că nu eşti în stare să doreşti răul
nimănui, dar dat fiind că-ţi sunt rudă, doresc altă dragoste decât această
iubire de aproape, pe care o arăţi şi străinilor.
— Desigur, zise el, dorinţa dumitale e dreaptă şi sunt departe de a te
privi ca pe o străină.
Aceste cuvinte, spuse pe ton liniştit şi rece, erau jignitoare şi derutante.
Dacă m-aş fi lăsat mânată de furie şi mândrie, l-aş fi părăsit numaidecât, dar
în mine sălăşluia ceva cu mult mai puternic decâte aceste sentimente.
Respectam adânc calităţile şi principiile vărului meu, îi preţuiam prietenia şi
pentru mine pierderea ei era o foarte dureroasă încercare; nu voiam să
părăsesc atât de repede speranţa de a o recâştiga.
— În felul ăsta trebuie să ne despărţim, St. John? Când o să pleci în India,
o să mă părăseşti fără să-mi spui măcar o singură vorbă bună?
Nu se mai uită la lună şi mă privi drept în faţă.
— Când o să plec în India o să te părăsesc, Jane? Cum, nu vii cu mine?
— Mi-ai spus că nu pot, decât dacă mă mărit cu dumneata.
— Şi nu vrei să te măriţi cu mine? Nu-ţi schimbi hotărârea?
Cititorule, cunoşti oare, aşa cum cunosc eu, spaimele pe care aceste
fiinţe reci le pot strecura prin şuvoiul de gheaţă al întrebărilor lor? Ştii cât de
mult seamănă mânia lor cu furia unei avalanşe şi supărarea lor cu
sfărâmarea gheţurilor pe mare?
— Nu, St. John, spusei. Nu mă mărit cu dumneata, stărui în hotărârea
mea.
Avalanşa se mişcă şi înaintă puţin, dar nu se rostogoli încă. Întrebă din
nou :
— De ce nu primeşti?
— Acum câtva timp, pentru că nu mă iubeai; astăzi, pentru că mă urăşti
aproape. Dacă m-aş mărita cu dumneata m-ai omorî; mă omori de pe acum.
Obrajii şi buzele lui îşi pierduseră culoarea.
— Te-aş omorî? Te şi omor? Cuvintele astea sunt dintre cele care n-ar
trebui rostite. Sunt necumpătate, nedemne de o femeie şi neadevărate. Ele
trădează o nefericită stare a minţii; ar merita mustrări mai aspre; sunt de
neiertat; dar datoria unui om e să-şi ierte semenul de şaptezeci şi şapte de
ori câte şapte.
Acum totul era sfârşit. Deşi dorisem din suflet să-i şterg urmele celei
dintâi jigniri, îi săpasem în inimă o altă jignire şi mai adâncă. O săpasem cu
fierul roşu.
— Acum, zisei, o să mă urăşti de-a binelea; e zadarnic să încerc o
împăcare: văd că mi-am făcut din dumneata un duşman neîndurat.
Aceste cuvinte provocară o nouă rană, cu atât mai gravă, cu cât se
apropiau de adevăr. Buzele lui livide se strânseră o clipă. Văzui ce furie
dezlănţuisem în el şi mi se strânse inima de durere.
— Îmi tălmăceşti greşit cuvintele! strigai eu apucându-i mâna. Te
încredinţez că n-am avut de gând nici să te supăr, nici să te jignesc.
El zâmbi cu amărăciune şi-şi trase repede mâna dintr-a mea.
— Acuma, zise după o scurtă tăcere, de bună seamă ca-ţi iei cuvântul
înapoi şi n-o să mai vrei în nici un fel să mergi în India?
— Ba da. Vreau să merg ca o tovarăşă a dumitale.
Se lăsă o tăcere foarte lungă. N-aş putea spune ce luptă se dădea în
inima lui între Natură şi Har; văzui numai în ochii lui cum scânteiau licăriri
ciudate şi umbre stranii îi treceau peste faţă. În cele din urmă zise:
— Am mai arătat cât e de absurd ca o femeie de vârsta dumitale să
plece cu un bărbat ca mine. Am arătat-o în aşa fel, încât nu are rost să mai
vorbeşti vreodată de acel plan şi-mi pare rău – pentru dumneata – că te aud
vorbind din nou aşa.
Îl întrerupsei: tot ceea ce semăna a reproş avea darul să mă
îmbărbăteze pe dată.
— St. John, fii înţelegător, căci în clipa asta baţi câmpii. Pretinzi că eşti
jignit de ceea ce ţi-am spus. Nu eşti într-adevăr jignit, fiindcă având o
judecată atât de sănătoasă nu poţi fi nici atât de neînţelegător, nici atât de
vanitos, încât să nu înţelegi cum trebuie gândurile mele. Îţi spun din nou: îţi
voi fi, dacă vrei, duhovnic; dar niciodată soţie.
Se făcu din nou galben ca moartea, dar ca şi mai înainte îşi stăpâni furia
şi-mi răspunse pe un ton afectat, dar liniştit:
— Nu pot primi ca o femeie care nu-i a mea să mă ajute a-mi duce
misiunea la capăt. Se pare că nu poţi pleca, împreună cu mine: dar dacă eşti
sinceră în propunerea pe care mi-o faci, când voi ajunge în oraş, am să
vorbesc cu un misionar însurat, a cărui nevastă are nevoie de cineva ca s-o
ajute. Averea dumitale îţi va îngădui să te lipseşti de ajutorul Societăţii
Misionarilor şi astfel vei mai putea scăpa de ruşinea de a nu-ţi fi respectat
cuvântul şi de a fi dezertat din oştirea în care ai făgăduit să intri.
Dar – aşa după cum ştii şi tu, cititorule – eu nu făcusem nici o făgăduială
hotărâtă şi nu mă obligasem la nimic. De aceea felul lui de a vorbi mi se păru
mult prea aspru şi mult prea tiranic. Răspunsei:
— Nu-i vorba nici de ruşine, nici de făgăduială încălcată, nici de
dezertare. Nu sunt nicidecum obligată să plec în India, mai ales cu nişte
străini. Cu dumneata aş fi cutezat, pentru că te admir, am încredere în
dumneata şi te iubesc ca o soră, deşi sunt încredinţată că n-aş putea să
trăiesc prea mult în acel climat, ori cu cine aş merge.
— Ah, te temi de soarta dumitale! zise el, strângând din buze.
— E adevărat. Dumnezeu nu mi-a dăruit viaţa ca s-o irosesc. Încep să
cred că tot ce-mi ceri seamănă cu o sinucidere. De altfel, înainte de a părăsi
Anglia pentru totdeauna, vreau să mă conving dacă nu sunt mai folositoare
rămânând în ţară, decât pierind.
— Ce vrei să spui?
— Zadarnic aş încerca sa te lămuresc, dar există un lucru asupra căruia
am de multă vreme îndoieli dureroase şi nu pot pleca înainte de-a le limpezi
într-un fel.
— Ştiu încotro ţi se îndreaptă ochii şi de ce ţi-e legată inima dar ceea ce
te interesează e nedrept şi nelegiuit. De multă vreme ar fi trebuit să-ţi
înăbuşi acest sentiment şi să roşeşti când te gândeşti la asta. Ţi-e gândul la
domnul Rochester.
Era adevărat şi o mărturisii prin tăcerea mea.
— Atunci, urmă St. John, o să porneşti în căutarea domnului Rochester?
— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el.
— În cazul acesta nu-mi rămâne decât să te pomenesc în rugăciunile
mele şi să rog din adâncul sufletului pe Dumnezeu să nu te osândească la
chinul cel veşnic. Am crezut că recunosc în dumneata o aleasă. Dar
Dumnezeu nu vede ca noi oamenii: facă-se voia lui!
Deschise poarta, ieşi şi coborî în vale. În curând nu-l mai zării.
Întorcându-mă în salon, am găsit pe Diana stând în picioare dinaintea
ferestrei; părea dusă pe gânduri. Era mai înaltă decât mine; îmi puse mâna
pe umăr, se-aplecă şi-mi privi lung obrazul.
— Jane, îmi zise ea, eşti agitată şi palidă; sunt sigură că ai ceva pe
suflet. Spune-mi ce se petrece între tine şi St. John. V-am privit pe fereastră o
jumătate de ceas. Iartă-mi această îndeletnicire de spioană, dar de multă
vreme mi-am închipuit ceva, nici eu nu ştiu bine ce! St. John e o făptură
ciudată.
Se opri şi, văzând că tac, urmă numaidecât:
— Sunt convinsă că frate-meu şi-a pus în gând ceva deosebit în legătură
cu tine. Multă vreme ţi-a arătat un interes pe care nu l-a avut niciodată faţă
de nimeni. Cu ce scop? Aş vrea să te iubească. Te iubeşte. Jane? Spune-mi.
Puse mâna ei rece pe fruntea mea fierbinte.
— Nu, Di, răspunsei eu. Câtuşi de puţin.
— Atunci de ce ochii lui te urmăresc totdeauna? De ce vrea mereu să fie
singur cu tine? Socoteam ca vrea să se însoare.
— Vrea, într-adevăr; mi-a cerut să-i fiu soţie. Diana bătu din palme.
— Tocmai la asta ne gândeam şi asta nădăjduiam şi noi! exclamă dânsa.
Te măriţi cu el, Jane? Şi o să rămână în Anglia?
— Nici vorbă de aşa ceva, Diana. Propunându-mi să mă căsătoresc cu el,
unica lui dorinţă e să aibă o tovarăşă vrednică, care să-l ajute a-şi îndeplini
misiunea lui în India.
— Cum? Vrea să pleci cu el în India?
— Da.
— Ce nebunie! exclamă dânsa. Sunt sigură că n-ai putea trăi nici trei luni
acolo. N-o să te duci. N-ai primit; nu-i aşa, Jane?
— N-am primit să-l iau de bărbat.
— Şi deci l-ai supărat? întrebă ea.
— Foarte rău. Cred că n-o să mă ierte niciodată şi, totuşi, i-am spus că
l-aş însoţi ca o soră.
— A fost o nebunie curată din partea ta, Jane. Gândeşte-te ce sarcină
zdrobitoare îţi luai, într-o ţară unde oboseala omoară chiar şi pe cei voinici,
iar tu eşti slabă! Îl cunoşti pe St. John. Ţi-ar cere lucruri cu neputinţă de făcut;
cu el nu ţi-ar fi îngăduit să te odihneşti nici în ceasurile cele mai arse de
zăpuşeală şi, din nenorocire, am observat că te străduieşti să faci orice îţi
cere. Sunt uimită c-ai găsit curajul să-i refuzi mâna. Aşadar, nu-l iubeşti,
Jane?
— Nu, nu ca soţ.
— E frumos totuşi.
— Iar eu, Di, vezi, sunt atât de urâtă. Nu ne-am potrivi de loc.
— Urâtă? Tu? Ba de loc. Eşti mult prea drăguţă şi prea bună ca să te
pârjolesti de vie la Calcutta!
Şi ea mă rugă din nou să nu primesc propunerea de a-i întovărăşi
fratele.
— Trebuie să renunţ, răspunsei eu, căci adineauri, când i-am repetat că
sunt gata să-i slujesc de ajutor, a fost jignit de lipsa mea de cuviinţă. Părea
că socoteşte ciudată propunerea mea de-al însoţi fără să fiu măritată cu el,
ca şi când n-aş fi sperat de la început să găsesc în el un frate şi să-l socotesc
un simplu om.
— Ce te face să spui că nu te iubeşte, Jane?
— Ar trebui să-l auzi vorbind despre asta. Mi-a spus de multe ori că nu se
însoară pentru el, ci pentru îndeplinirea datoriei lui; că sunt făcută pentru
muncă, nu pentru dragoste. De bună seamă că-i adevărat, dar părerea mea e
că dacă nu sunt făcută pentru dragoste, nu sunt făcută nici pentru căsătorie.
Di, n-ar fi crud să fii legată pentru toată viaţa de un bărbat care n-ar vedea în
tine decât o unealtă folositoare?
— O, da! N-ar fi omenesc şi n-ar fi de îndurat. Nici să nu mai vorbim
de-aşa ceva!
— Apoi, urmai eu, deşi n-am pentru el decât o dragoste de soră, totuşi,
dacă aş fi silită să-i fiu nevastă, poate că darurile cu care e înzestrat m-ar
face să simt pentru el o dragoste ciudată, nemiloasă şi chinuitoare, căci
uneori există în privirea, în purtările, în vorba lui, o măreţie eroică. Oh, atunci
aş fi nespus de nenorocită! Nu ar avea nevoie de dragostea mea şi, dacă i-aş
arăta-o, m-ar face să simt că iubirea e un sentiment de prisos, pe care nu mi
l-a cerut niciodată şi care nu mi se potriveşte, Ştiu că aşa ar fi.
— Şi totuşi St. John e bun, spuse Diana.
— Da, e un om bun, un om mare, dar urmărindu-şi ţelurile lui minunate
calcă fără milă peste nevoile şi sentimentele oamenilor de rând. Iată de ce ei
ar face mai bine să nu-i iasă în cale fiindcă s-ar putea ca, văzându-şi de
drum, să-i calce în picioare. Uite-l că vine! Te las, Diana.
Văzând că deschide poarta grădinii, mă urcai repede în odaia mea.
Dar fui silită să-l întâlnesc din nou la cină. În timpul mesei fu la fel de
liniştit ca totdeauna. Credeam că abia îmi va adresa un cuvânt şi eram
convinsă că nu renunţase la planurile în privinţa căsătoriei ; în curând văzui
însă că mă înşelasem puţin în ambele privinţe – îmi vorbi ca de obicei, sau
aşa cum obişnuia să-mi vorbească de câtăva vreme cu cea mai riguroasă
politeţe. Fără îndoială că rugase duhului sfânt să-i ajute să-şi stăpânească
mânia şi credea că m-a iertat încă o dată.
Când sosi ora lecturii de seară, el alese capitolul al 21-lea din Apocalips.
Totdeauna era plăcut să asculţi cum picurau de pe buzele lui cuvintele
Bibliei. În nici o altă împrejurare glasul său frumos nu suna aşa de dulce şi de
plin, niciodată purtarea sa nu devenea atât de impunătoare, în nobila sa
simplitate, ca în clipa când rostea cuvântul Domnului.
În seara aceea, luna se vedea strălucind prin fereastra fără perdele,
făcând aproape să nu mai fie nevoie de lumina făcliei de pe masă. Tihna
domnea în cercul nostru familial. Totul făcea ca vocea lui să capete mai
multă solemnitate, să dea fiori şi mai puternici. St. John era plecat asupra
Bibliei şi citea paginile în care e înfăţişată priveliştea unui nou cer şi a unui
nou pământ: cum va veni Dumnezeu să locuiască printre oameni, cum le va
şterge lacrimile, cum nu vor mai fi nici moarte, nici durere, nici suferinţă, nici
plânsete, fiindcă tot ceea ce va fi fost mai înainte se va fi şters.
Când a citit versetul din urmă, am fost înfiorată în chip ciudat, mai ales
fiindcă am simţit, din schimbarea abia perceptibilă a glasului său, că ochii-i
erau îndreptaţi spre mine. Iată ce cuprindea acel verset:
"Cel ce biruieşte va moşteni acestea şi vor fi fii lui Dumnezeu şi el îmi va
fi mie fiu. Cât despre – şi St. John urmă cu glas încet şi limpede – fricoşi şi
necredincioşi... şi tot soiul de mincinoşi – partea lor este în iezerul care arde
cu focul şi pucioasă ; ceea ce este moartea a doua."
Din clipa aceea am ştiut ce soartă socotea St. John că mă aşteaptă. Când
rosti ultimele cuvinte cutremurătoare ale acestui verset, glasul lui era
pătruns de un simţământ, liniştit, potolit, de izbândă, împletit cu arzătoare
dorinţă. Credea că numele său fusese scris în cartea cea mare şi râvnea
ceasul în care va fi primit în cetatea unde "împăraţii pământului îşi aduc
toată slava şi cinstea lor într-însa, cetate ce nu are lipsă nici de soare, nici de
lună ca să lumineze în ea, fiindcă slava Domnului o luminează".
Îşi înfăţişă toată dârzenia în rugăciunea ce urmă după citirea Bibliei.
Zelul lui sobru se arăta iarăşi. Se ruga lui Dumnezeu, cuprins de înflăcărare şi
hotărât să izbândească. Cerea putere pentru inimile slabe, lumină pentru
acei care se rătăcesc de turmă, întoarcerea chiar în al unsprezecelea ceas,
pentru cei care erau legaţi de plăcerea cărnii şi de lucrurile materiale.
Stăruia fierbinte ca lui să i se hărăzească o parte din chinul celui osândit
focului. Ardoarea este întotdeauna de-o mare solemnitate. Întâi am fost
uimită de rugăciunea lui, dar când îl auzii urmând şi însufleţindu-se astfel, am
fost mişcată şi, în sfârşit, cuprinsă de respect. Simţea atât de sincer ce-i bun
şi mare în ţelul lui, încât cei ce-l auzeau rugându-se nu puteau simţi altfel
decât dânsul
După ce sfârşi rugăciunea, ne luarăm rămas bun de la el. Trebuia să
plece a doua zi dis-de-dimineaţă. După ce-l sărutară, Diana şi Mary părăsiră
odaia; mi s-a părut că le ceruse asta în şoaptă, îi întinsei mâna şi-i urai
călătorie bună.
— Mulţumesc, Jane, îmi zise el. După cum am spus, o să mă întorc de la
Cambridge peste cincisprezece zile; îţi las acest răgaz să te gândeşti. Dacă
m-aş supune mândriei omeneşti, nu ţi-aş mai vorbi de căsătorie, dar nu
ascult decât de datoria mea şi nu urmăresc decât cel mai de căpetenie scop
al meu: slăvirea lui Dumnezeu. Stăpânul meu a fost îndelung răbdător; voi fi
şi eu. Nu te pot părăsi în ora pierzaniei ca pe-un vas al mâniei; căieşte-te,
hotărăşte-te cât mai e vreme. Aminteşte-ţi că suntem sortiţi să trudim cât
este ziuă, ţine seama că "vine noaptea când nici un muritor nu va mai trudi".
Aminteşte-ţi de soarta bogatului din parabolă, care a avut toate bucuriile în
această viaţă. Deie-ţi Domnul tăria de a alege acea bogaţie de care nimeni
nu te poate prăda!
Îmi pusese mâna pe cap, în timp ce rostise ultimele cuvinte. Vorbise cu
sinceritate şi blândeţe. Privirea lui nu era aceea a unui îndrăgostit care-şi
implora iubita, ci a unui păstor care-şi rechema oaia rătăcită, sau mai bine,
cea a unui înger păzitor care se-ngrijea de sufletul ce-i fusese încredinţat.
Toţi oamenii de talent, fie că au simţire sau nu, fie că sunt plini de zel, novici
sau stăpâni cu condiţia să fie sinceri – au momente în care subjugă şi
domină. Am simţit pentru St. John o veneraţie atât de adâncă, încât m-am
pomenit deodată la punctul pe care-l evitam de atât de multă vreme. Eram
ispitită să încetez orice luptă, să mă las târâtă de puhoiul voinţei sale, să mă
înec în vâltoarea vieţii lui şi s-o jertfesc pe a mea. Mă stăpânea aproape tot
aşa cum mă stăpânise altădată domnul.....Rochester, dar cu totul în alt chip.
În amândouă cazurile, eram nebună. Să fi cedat altădată, ar fi însemnat să
trec peste principii; să fi cedat acum, ar fi însemnat să nesocotesc dreapta
judecată. În clipa de faţă, când a trecut criza dureroasă, în oglinda liniştită a
vremii văd limpede toate astea. Atunci nu-mi dădeam seama de nebunia
mea.
Stăteam nemişcată înaintea ierofantelui meu. Uitam că-l refuzasem;
temerile mi se risipeau; strădaniile mele erau zădărnicite. Imposibilul, adică
această căsătorie cu St. John, devenea – repede – Posibilul. Totul se schimbase
dintr-o dată. Credinţa mă cuprindea, îngerii îmi făceau semne,
chemându-mă; Dumnezeu îmi poruncea; viaţa mi se învăluia ca un sul de
pergament, porţile morţii se deschideau, lăsându-mă să văd, dincolo de ele,
veşnicia. Mi se părea că spre a fi fericită acolo, puteam jertfi totul în viaţa
asta de-o clipă. Odaia lunecoasă mi se părea plină de vedenii.
— Acum te-ai putea hotărî? mă întrebă misionarul.
Glasul lui era blând; şi mă trase prieteneşte spre el. Oh, cu cât era mai
tare blândeţea decât puterea! Mă puteam împotrivi mâniei lui St. John;
bunătatea lui mă făcea, însă, să mă îndoi ca o trestie şi, totuşi, îmi dădeam
tot timpul seama că dacă mă înduplec, mă voi căi într-o zi. Un ceas de
rugăciune solemnă nu-i putuse schimba firea; îl înălţase doar.
— M-aş putea hotărî dacă aş fi singură, răspunsei eu. Aş putea să jur că
m-aş mărita cu dumneata dacă aş fi încredinţată că asta e voinţa lui
Dumnezeu; după aceea întâmple-se orice!
— Rugăciunile mele au fost ascultate! exclama St. John.
Îmi apăsă mai tare mâna pe cap ca şi când ar fi vrut să mă ştie în
deplina lui stăpânire ; mă strânse în braţe, aproape ca şi când m-ar fi iubit
(spun aproape pentru că puteam să-mi dau seama de deosebire, căci ştiam
ce înseamnă să fii iubită dar ca şi el, lăsasem deoparte dragostea şi nu mă
gândeam decât la datorie). Pe dinaintea ochilor mei trecut-au nori şi luptam
să-i îndepărtez. Doream din tot cufletul cu sinceritate, cu aprindere, să fac ce
era bine şi numai atât rugam cerul: "Arată-mi, arată-mi calea ce trebuie s-o
urmez!" Niciodată nu fusesem atât de tulburată. Cititorul va putea să judece
dacă ceea ce se petrecu atunci a fost urmarea smintelii mele.
Casa era pe deplin liniştită, căci probabil, afară de St. John şi de mine,
toată lumea dormea. Singura făclie ce ne lumina se stinse; luna şi-arunca în
odaie razele-i strălucitoare. Inima îmi bătea repede; îi auzeam zvâcnirile.
Deodată, bătăile fură oprite de o senzaţie de nedescris ce mă înfiora din
creştet şi până-n tălpi. Nu era ceva asemănător unei descărcări electrice, dar
era tot atât de ascuţită, de ciudată, de pătrunzătoare. S-ar fi spus că până
atunci cea mai încordată activitate a simţurilor mele nu fusese decât o
toropeală din care acum mi se poruncea să mă smulg. Simţurile mele se
trezeau într-o aşteptare încordată; ochii şi urechile mele aşteptau, în timp ce
carnea tremura pe mine.
— Ce-ai auzit? Ce-ai văzut? mă întrebă St. John. Nu vedeam nimic, dar
auzeam de undeva un glas strigându-mi: "Jane! Jane! Jane!" Atâta tot.
— Oh, Doamne! Ce-i asta? suspinai eu.
Aş fi putut spune: "Unde-i?" Căci acel glas nu părea a fi venit din odaie,
nici din casă şi nici din grădină; nu pornea din văzduh, nici din străfundurile
pământului, nici din cer. Îl auzisem; dar unde şi cum nu puteam spune cu nici
un chip. Era glasul unei fiinţe omeneşti, un glas cunoscut şi tare iubit, cel al
lui Edward Fairfax Rochester. Era trist, dureros, sălbatic, înfricoşător şi părea
că mă roagă.
— Am să vin, strigai eu. Aşteaptă-mă! Oh, am să vin! Am mers să
deschid uşa şi m-am uitat pe coridor; era întuneric. Am fugit în grădină; era
pustie. Unde eşti? strigai eu.
Munţii din spatele Marsh-Glenului repetară stins: "Unde eşti?" Ascultai.
Vântul bătea încet printre brazi; în jurul meu nu era decât singurătatea
mlaştinilor şi zgomotul nopţii.
— La o parte cu orice superstiţie! strigai eu, văzând un spectru negru
înălţându-se din tisele întunecate. "Asta nu-i una din fantomele tale; nu-i
urmarea vrajei tale: e opera firii. A fost stârnită şi nu-i de mirare – s-a străduit
din răsputeri."
Mă îndepărtai repede de St. John, care venise după mine şi voia să mă
oprească. De astă dată îmi venise mie rândul. Puterea mea era în joc şi mă
simţeam foarte tare. Îi spusei să nu-mi pună întrebări, să nu facă observaţii, îl
rugai să plece: trebuia şi voiam să fiu singură. Se supuse numaidecât. Când
ai destulă tărie să porunceşti, e uşor să te faci ascultat. Mă urcai şi mă încuiai
în odaia mea; îngenuncheai şi mă rugai în felul meu, adică cu totul deosebit
de cel al lui St. John, dar tot atât de fierbinte. Mi se părea că sunt aproape de
tot de un duh puternic şi că sufletul meu se prosterna cu recunoştinţă la
picioarele lui. Mă sculai după această rugăciune de mulţumire, luai o hotărâre.
şi mă culcai luminată şi decisă. Aşteptam cu nerăbdare ziua ce avea sa vină



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:37 AM | message # 42
CAPITOLUL XXXVI
În sfârşit se lumină de ziuă. M-am sculat la răsăritul soarelui. Timp de un
ceas ori două mi-am aşezat lucrurile din cameră, am făcut ordine în sertare şi
în dulap, ca să le las în starea cerută de o scurtă absenţă. În vremea asta
l-am auzit pe St. John ieşind din odaie. Se opri în faţa uşii mele. M-am temut
să nu bată la uşă, dar se mulţumi să-mi strecoare o foaie de hârtie pe sub
uşă. O luai şi citii:
"Aseară m-ai părăsit prea pe neaşteptate. Dacă ai mai fi stat puţin ai fi
putut pune mâna pe crucea creştină şi pe cununa îngerilor. Mă întorc peste
cincisprezece zile şi voi aştepta hotărârea dumitale. Între timp, roagă-te să
nu cazi in ispită. Cred că sufletul ţi-e puternic dar trupul dumitale e slab. Am
să mă rog pentru tine in fiecare ceas.
Al dumitale St. John"
"Sufletul meu vrea să facă ceea ce e drept, i-am răspuns în gând, iar
trupul meu sper că e destul de puternic ca să împlinească voinţa cerului,
atunci când ea îmi va fi limpede cunoscută. Oricum, va fi de ajuns de puternic
să cerceteze, să răscolească, să afle o ieşire din acest nor de îndoială şi să
ajungă la limanul certitudinii."
Cu toate că eram în întâi iunie, dimineaţa se arăta rece şi posomorâtă,
iar ploaia deasă bătea în geamuri. L-am auzit pe St. John deschizând uşa din
faţă; m-am uitat pe fereastră, l-am văzut cum străbate grădina. Apucă pe
drumul ce trecea peste mlaştinile ceţoase spre Whitcross; de acolo trebuia să
ia diligenţa.
"Peste câteva ore, îmi zisei, voi porni pe acelaşi drum ca şi tine; am să
iau şi eu diligenţa la Whitcross. Am pe cineva în Anglia de la care vreau să
primesc veşti, înainte de a pleca pentru totdeauna."
Mai rămâneau două ceasuri până la masa de dimineaţă. Începui să mă
plimb încet prin odaie, gândindu-mă la întâmplarea ce mă făcuse să iau
această hotărâre neaşteptată, îmi amintii senzaţia care mă zguduise, căci o
retrăiam în întreaga ei ciudăţenie. Mi-aduceam aminte glasul pe care-l
auzisem. Din nou mă întrebai de unde putea veni, dar tot atât de zadarnic ca
şi înainte: mi se părea că vocea era în mine, nu în lumea dinafară, îmi spusei
că s-ar putea să fie doar o impresie nervoasă, o nălucire. Şi totuşi, nu puteam
crede aşa ceva. Mai degrabă semăna cu o inspiraţie. Copleşitoarea explozie
sufletească, ce se dezlănţuise ca şi cutremurul de pământ care zdruncinase
temeliile închisorii lui Pavel şi Silas, deschisese uşile celulei sufletului meu şi-i
trăsese zăvoarele; îl deşteptase din somn, şi el se trezise tremurând,
ascultând înfiorat. Apoi de trei ori un strigăt vibrase în urechea mea speriată,
în inima şi în sufletul meu care nu se temeau şi nu se clătinau, căci acest
strigăt n-avea nimic surprinzător, nici înspăimântător, ci mai degrabă părea
vesel de sforţarea pe care o putuse face fără sprijinul corpului stânjenitor.
"Peste câteva zile, îmi zisei punând capăt visării mele, voi şti ceva
despre cel al cărui glas părea că mă chemase în noaptea trecută. Scrisorile
au fost zadarnice: o să fac eu însămi cercetări."
La dejun le înştiinţai pe Diana şi Mary că plec şi că voi lipsi cel puţin
patru zile.
— Pleci singură, Jane?
— Da, plec ca să aflu ceva veşti despre un prieten, de soarta căruia sunt
îngrijorată.
Mi-ar fi putut spune ca ele erau singurele mele prietene căci le-o
spusesem adesea – şi eram convinsă că în clipa aceea şi-aduceau aminte de
cuvintele mele – dar cu gingăşia lor sufletească, nu făcură nici o observaţie.
Numai Diana mă întrebă dacă sunt sigură că-s destul de sănătoasă ca să
călătoresc, fiindcă, după câte spusese ea, eram foarte palidă. Răspunsei că
numai neliniştea mă făcea să sufăr şi că nădăjduiam să mă potolesc în
curând.
Mi-a fost uşor să-mi fac pregătirile, căci n-am fost tulburată nici de
întrebări, nici de bănuieli. Odata ce le-am zis că nu puteam să le dau
desluşiri, primiră cu bunăvoinţă şi cuminţenie tăcerea pe care eu eram cu
atât mai ispitită s-o rup. Mă lăsară să fac ce vreau; la fel m-aş fi purtat şi eu
cu ele în împrejurări asemănătoare.
Plecai de la Moor-House pe la trei şi, puţin după patru, mă aflam lângă
stâlpul din Whitcross, aşteptând diligenţa ce trebuia să mă ducă la
Thornfield. O auzii de departe, datorită liniştii ce domnea peste colinele
singuratice şi drumurile pustii. Acum un an, coborâsem într-o seară de vară
din aceeaşi trăsură în acelaşi loc, deznădăjduită, fără nici o ţintă. Făcui semn
şi diligenţa se opri. M-am urcat, fără să mai fiu nevoită de astă dată să dau
tot ce am pentru un loc în diligenţă. Eram din nou pe drumul Thornfieldului.
Mă simţeam ca un porumbel călător care se întoarce acasă.
Călătoria a ţinut treizeci şi şase de ceasuri. Plecasem din Whitcross într-o
marţi după-amiază, iar joi de dimineaţă surugiul opri să adape caii, la un han,
în mijlocul unui peisaj ale cărui tufişuri verzi, ogoare întinse şi dealuri scunde
mi-erau cunoscute. Cât de încântătoare mi se părură! Ce culori minunate
avea verdeaţa în comparaţie cu mlaştinile mohorâte din Morton, în
North-Midland. Da, cunoşteam acea privelişte şi ştiam că sunt aproape de
ţintă....
— Cât mai e până la Thornfield Hall? întrebai pe unul din grăjdarii
hanului.
— Peste timp, doar două mile, doamnă.
"În sfârşit, călătoria mea s-a terminat", îmi zisei.
Coborâi din diligenţă şi lăsai geamantanul în grija hangiului. Îmi plătii
locul, dădui un bacşiş surugiului şi plecai. Soarele lumina firma hanului şi citii
aceste cuvinte în litere de aur: "La stema Rochesterilor". Deci mă şi aflam pe
moşiile stăpânului meu; inima îmi zvâcni în piept, dar îndată după aceea se
întristă din nou. Îmi trecuse prin minte un gând:
"Domnul Rochester a părăsit poate Anglia şi chiar dacă ar fi la Thornfield
Hall, spre care te zoreşti, cine-i acolo alături cu el? Soţia lui nebună. Nu poţi
face nimic aici; nu vei îndrăzni să-i vorbeşti, nici să-l cauţi. Te osteneşti
zadarnic. Ai face mai bine să te opreşti. Cere veşti oamenilor de la han; îţi vor
spune ei ce vrei să ştii, te vor lămuri pe deplin. Du-te şi întreabă-l pe omul
acesta, dacă domnul Rochester e la castel."
Era un gând înţelept şi, totuşi, nu-l puteam accepta. Mă temeam de un
răspuns care m-ar cufunda în deznădejde. A prelungi îndoiala, însemna a
prelungi nădejdea, încălzită de razele ci mai puteam privi castelul, înaintea
mea se-ntindeau movila şi câmpiile pe care le străbătusem în dimineaţa când
fugisem, surdă, oarbă, nesigură, urmărită de o furie răzbunătoare ce mă
gonea fără zăbavă. Chiar înainte de a mă fi hotărât, eram în mijlocul
ogoarelor. Cât de repede mergeam! Uneori fugeam chiar. Cu ce înfrigurare
priveam înainte, căutând cu ochii pădurile bine cunoscute! Cu câtă căldură
salutam copacii, pe care îi cunoşteam, pajiştile şi colinele ce se zăreau printre
dânşii!
În sfârşit, zării pădurea plină de cuiburile negre ale ciorilor; un croncănit
puternic tulbură liniştea dimineţii. Mă cuprinse o încântare ciudată şi înaintai
cu mai mare grabă. Străbătui încă un lan şi apucai pe o potecă; se zăreau
zidurile împrejmuitoare ale curţii şi dependinţele. Casa era încă ascunsă în
dosul arborilor.
"Am s-o văd mai întâi din faţă, îmi zisei; cel puţin crenelurile îndrăzneţe
ce izbesc privirea şi să văd fereastra odăii stăpânului meu: poate stă acum în
faţa ei, ştiu că se trezeşte devreme sau poate că se plimba prin livadă sau pe
poteca dinaintea casei. De l-aş putea cel puţin zări! să fiu doar atât de
nebună să fug spre el şi, totuşi, n-o pot şti, nu pot fi sigură. Şi dacă aş face
una ca asta ce s-ar putea întâmpla? Dumnezeu să-l aibă în pază! Dacă aş
putea gusta încă o dată fericirea pe care mi-o dăruieşte privirea lui, cine ar
suferi? Dar aiurez; poate că în clipa asta el priveşte răsăritul soarelui de pe
crestele Pirineilor sau de pe ţărmurile mărilor liniştite ale Sudului."
Mergeam de-a lungul zidului scund al livezii şi tocmai coteam după colţ,
între doi stâlpi de piatră, cu ghiulele tot de piatră în vârf, era o poartă ce
dădea spre pajişti. Stând în dosul unui stâlp, puteam privi pe furiş toată
faţada casei; îmi întinsei cu precauţiune capul, să mă încredinţez dacă nu era
trasă vreuna din jaluzelele dormitorului, să zăresc din locul acela ferit
ferestrele, crenelurile, faţada – totul.
Ciorile care îmi zburau pe deasupra capului se uitau poate la mine. Ce-or
fi gândit? La început trebuie să le fi părut foarte atentă şi foarte sfioasă, apoi,
încetul cu încetul, foarte cutezătoare şi neliniştită. Mai întâi am aruncat o
ochire scurtă, apoi am privit îndelung; după aceea am ieşit din ascunzătoare
şi-am înaintat pe pajişte. Deodată mă oprii în faţa intrării principale şi privii
cu îndrăzneală. Poate că s-or fi întrebat: "Ce să însemne sfiala prefăcută de la
început şi purtarea smertă de acum?"
Ascultă o comparaţie, cititorule:
Un îndrăgostit îşi găseşte iubita adormită pe-un mal aşternut cu muşchi
şi vrea să arunce o privire asupra chipului ei frumos, fără s-o trezească. Se
furişează prin iarba, grijuliu să nu facă vreun zgomot; se opreşte,
închipuindu-şi că ea s-a mişcat; se dă înapoi – pentru nimic în lume n-ar vrea
să fie zărit. Totul e liniştit, el se apropie şi se apleacă deasupră-i; un văl uşor
acoperă chipul ei. Îl ridică şi se apleacă spre ea; acum ochii săi parcă-i şi văd
aievea frumuseţea caldă, înfloritoare şi fermecătoare în tihna ei. Cât de
grăbită e prima lor privire! Dar cât de încremeniţi rămân! Cum mai tresare!
Cuprinde brusc şi cu tărie în braţe trupul pe care cu o clipă mai înainte nu
îndrăznea să-l atingă nici cu un deget! Strigă un nume şi-şi scapă povara şi-o
priveşte rătăcit, o prinde apoi în braţe şi strigă şi priveşte, fiindcă acum nu se
mai teme s-o trezească prin nici un zgomot – cu nici o mişcare! Credea că
iubita sa doarme tihnită; o găseşte împietrită în moarte!
Îmi îndreptasem privirile cu o bucurie temătoare spre o casă arătoasă,
dar nu zării decât o ruină înnegrită de luni.
Nu era nevoie să mă ascund în dosul unui stâlp ca să pot privi jaluzelele
ferestrelor, cu teama de-a nu trezi pe cei care dormeau acolo! Nu era nevoie
să pândesc încordată scârţâitul uşilor deschise sau zgomotul paşilor pe
drumul pietruit ori de-a lungul aleilor cu prundiş! Pajiştea, câmpiile erau
călcate în picioare şi părăginite; portalul n-avea uşi; partea din faţă era aşa
cum o văzusem într-unul din visurile mele: un zid foarte înalt şi foarte şubred,
găurit de ferestre fără pervaz; nu mai era nici acoperiş, nici creneluri, se
năruise totul.
De jur împrejur domnea tăcerea morţii şi singurătatea unui pustiu
sălbatic. Nici o mirare că scrisorile mele rămăseseră fără răspuns; era ea şi
cum le-aş fi trimis în cripta unui cimitir. Pietrele înnegrite arătau clar că focul
mistuise castelul. Dar cine-i dăduse foc? Cum se întâmplase nenorocirea?
Distrugerea marmurei, a ghipsului şi a lemnului fusese singura pierdere
pricinuită de foc? Sau vieţi omeneşti fuseseră nimicite, asemenea casei? Cine
căzuse victimă? Groaznică întrebare, la care nimeni nu-mi putea răspunde.
Nu era nici un semn şi nici o mărturie mută.
Plimbându-mă în jurul pereţilor ruinaţi, străbătând castelul pustiit, îmi
dădui seama că trebuie să fi ars de mult. Zăpezile iernii se adunaseră în
troiene sub bolta înnegrită şi ploile pătrunseseră prin găurile acelea unde
odată fuseseră ferestre. Primăvara îşi aruncase semnele de odinioară pe
grămada de dărâmături arse; iarba şi buruienile răsăreau ici şi colo printre
pietrele şi bârnele prăuşite ; în timpul acesta, însă, unde era nefericitul
stăpân al acelor dărâmături? În ce ţară? Cine avea grijă de el? Fără să vreau,
ochii mi se îndreptaseră spre turnul cenuşiu al vechii biserici şi-mi spusei: "Să
fie oare alături de Damer de Rochester, la adăpostul strâmtei case de
marmură a Rochesterilor?"
Trebuia să capăt un răspuns la aceste întrebări şi nu-l puteam afla decât
la han. Mă întorsei numaidecât acolo. Hangiul îmi aduse chiar el dejunul. Îl
rugai să închidă uşa şi să stea pe un scaun, pentru că aveam să-i pun câteva
întrebări; dar când el îmi făcu pe voie, abia dacă ştiam cu ce să încep,
într-atât mă temeam de răspunsul lui. Şi totuşi, priveliştea de paragină pe
care o avusesem sub ochi mă pregătise pentru o povestire tristă. Hangiul era
un om între două vârste şi cu o înfăţişare respectabilă.
— Cunoşti, fără îndoială, castelul din Thornfield, îndrăznii eu să-i spun în
cele din urmă.
— Da, doamnă; am stat acolo pe vremuri.
— Dumneata? "Oricum, nu pe vremea mea, îmi zisei, căci chipul tău îmi
e străin."
— Am fost valetul răposatului domn Rochester, adăugă dânsul.
"Răposat"! Mi s-a părut că primesc drept în inimă lovitura pe care tocmai
încercasem s-o evit.
— Răposat! şoptii eu. A murit, va să zică?
— Vorbesc de tatăl domnului Edward, actualul stăpân, explică el.
Am simţit din nou că răsuflu şi sângele îmi zvâcni iarăşi cu putere în
vine. Cuvintele astea mă înştiinţau lămurit că domnul Edward – domnul
Rochester al meu (Dumnezeu aibă-l în paza lui oriunde s-ar afla!) – era cel
puţin în viaţă. Dragi vorbe! Acum mi se părea că aş putea să ascult tot ce
mi-ar fi fost dezvăluit. Dacă nu era în mormânt puteam suporta gândul că şi-a
aflat adăpost chiar şi la celălalt capăt al pământului.
— Domnul Rochester locuieşte acum la castelul Thornfield? întrebai eu.
Cunoşteam dinainte răspunsul, dar doream să amân cât puteam mai mult
orice întrebare directă despre locul unde se afla.
— Nu, doamnă – oh, nu! Nu stă nimeni la castel. Se vede că sunteţi
străină de locurile astea, fiindcă altminteri aţi fi ştiut ce s-a întâmplat toamna
trecută. Castelul Thornfield nu mai e decât o dărâmătură: a ars taman în
vremea secerişului. A fost o nenorocire groaznică! Atâtea lucruri de preţ au
fost nimicite; abia dacă s-au putut scăpa câteva mobile. Focul s-a dezlănţuit
în toiul nopţii şi până să vină pompierii de la Millcote, castelul era o pălălaie
de flăcări. Era o privelişte îngrozitoare. Am fost de faţă la prăpăd.
— În toiul nopţii! şoptii eu. Da, acesta era la Thornfield ceasul
nenorocirilor. Se ştie cum a izbucnit focul?
— S-a bănuit, doamnă, sau mai degrabă ar trebui să spun că am fost cu
toţii siguri. Nu ştiţi, poate, zise ei apropiindu-şi scaunul de masă şi vorbind
mai încet, că o nebună era închinsă în casă.
— Am auzit vorbindu-se despre aşa ceva.
— Da, doamnă, şi era păzită cu mare străşnicie. Mulţi ani de zile nu era
sigur că există, fiindcă nimeni n-o văzuse, dar se zvonea doar că ar fi cineva
ascuns în castel. Se spunea că domnul Edward o adusese cu el din străinătăţi
pe femeia aceea, iar unii spuneau că era o fostă iubită de-a lui. Anul trecut
însă s-a întâmplat un lucru ciudat – foarte ciudat.
Mă temeam că o să-l aud povestindu-mi chiar păţania mea şi mă silii să-l
readuc la fapte.
— Şi nebuna? am întrebat.
— Nebuna, doamnă, era nevasta domnului Rochester. Lucrul ăsta s-a
descoperit într-un chip ciudat. La castel era o tânără guvernantă, de care
domnul Rochester...
— Dar ce-a fost cu focul? îl întrerupsei.
— Am să ajung şi acolo, doamnă... de care s-a îndrăgostit domnul
Edward. Servitorii spun că n-au văzut niciodată pe cineva îndrăgostit mai
nebuneşte decât pe dumnealui – se ţinea scai de ea. Servitorii îi spionau,
fiindcă aşa au ei obiceiul. O iubea cum nimeni nu-şi poate închipui, dar la
drept vorbind nu era deloc frumoasă, că era mică, slabă; ca o fetiţă. N-am
văzut-o niciodată dar am auzit pe Leah, fata din casă, vorbind despre ea şi
Leah ţinea la ea foarte mult. Domnul Rochester avea patruzeci de ani şi fata
n-avea nici douăzeci. Ştiţi, când oamenii se îndrăgostesc la vârsta asta de femei
tinere, parcă sunt fermecaţi. Ei, şi domnul Rochester voia s-o ia de
nevastă.
— O să-mi povesteşti asta mai lârziu, zisei. Aş vrea să ştiu mai curând
ce-a fost cu focul. A fost cumva bănuită nebuna?
— Chiar aşa, doamnă, aţi nimerit-o: fără doar şi poate că ea a pus focul.
Era păzită de una, Grace Poole, o femeie pricepută în meseria ei şi vrednică
de toată încrederea. N-avea decât un cusur, cusur obişnuit la oameni de
ăştia: avea totdeauna lângă ea o sticlă de rachiu şi din când în când trăgea
câte o duşcă. Poate fi iertată: avea o viaţă aşa de grea. Numai că era cam
primejdios, fiindcă, după ce bea, adormea adânc şi atunci nebuna, vicleană
ca o vrăjitoare, îi lua cheile din buzunar, ieşea din odaie şi rătăcea prin casă,
şi făcea toate ticăloşiile ce-i treceau prin cap. Se spune că o dată a încercat
să-şi ardă soţul de viu, în patul lui, dar nu cunosc bine întâmplarea. În
noaptea de-atunci, a dat întâi foc perdelelor din odaia de-alături de ea, apoi a
coborât şi a dat foc odăii unde stătuse guvernanta (s-ar fi zis că ştia ceva din
ce se întâmplase şi avea pică pe ea). A dat foc patului. Noroc că nu dormea
nimeni în el, căci fata fugise cu două luni înainte. Domnul Rochester o
căutase, de-ai fi crezut că-i lucrul cel mai de preţ pe care-l avea în lume, dar
n-a mai auzit niciodată pomenindu-se de ea. A suferit atât, încât a căzut
într-un fel de aiureală; nu fusese niciodată o fire potolită, dar acum ajunsese
primejdios. Voia să fie într-una singur; a trimis-o pe doamna Fairfax,
îngrijitoarea, la nişte prieteni de-ai ei, care locuiau departe, dar s-a purtat
frumos cu ea şi i-a făcut şi o pensie pe viaţă. Merita, că era femeie
cumsecade. Pe domnişoara Adèle, o domnişoară pe care o creştea dânsul, a
trimis-o la un pension. Domnul Rochester a rupt legăturile cu toată lumea şi
s-a închis ca un pustnic în castel.
— Cum! N-a plecat din Anglia?
— El să plece? Da' de unde! Nu trecea pragul casei decât noaptea, când
se plimba ca o nălucă pe câmpii şi prin livadă. S-ar îi zis că şi-a pierdut
minţile şi eu cred că într-avevăr şi le pierduse; înainte de a fi dat ochii cu
gândăcelul acela de guvernanta fusese omul cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ şi
cel mai de treabă pe care-l văzusem vreodată. Nu-i plăcea, ca altora băutura,
cursele sau cărţile; de altfel, fără să fie bărbat prea frumos, era tare curajos
şi avea o voinţă de fier. L-am cunoscut de copil şi, dacă ar fi fost după mine,
domnişoara aceea, Eyre, mai bine şi-ar fi rupt gâiul înainte de a veni la
Thornfield Hall.
— Va să zică domnul Rochester era la castel când a izbucnit focul?
— Da, fireşte, şi s-a urcat în mansardă când totul era în flăcări, i-a trezit
pe servitori şi i-a ajutat să coboare chiar el, apoi s-a întors s-o scape pe
nebună. Ea însă era pe acoperiş, deasupra crenelurilor, dădea din mâini şi
scotea nişte urlete aşa de groaznice că s-auzeau cale de-o poştă. Am văzut-o
cu ochii mei: era o femeie voinică şi avea un păr lung, negru, care flutura în
lumina flăcărilor. L-am văzut şi eu pe domnul Rochester urcându-se pe
acoperiş prin luminator. L-am auzit strigând: "Bertha!" Pe urmă s-a apropiat
de ea, dar nebuna a scos un ţipăt înspăimântător, a sărit – şi într-o clipă n-a
mai rămas decât o grămadă de carne pe caldarâm.
— Moartă?
— Moartă! Moartă ca şi piatra pe care s-a prăbuşit.
— Doamne, Dumnezeule!
— Da, doamnă: era îngrozitor! Se înfioră şi el.
— Şi după aceea? zisei.
— După aceea? A ars casa până la temelii de-au mai rămas doar câteva
ziduri în picioare.
— A murit cineva?
— NU, deşi poate că ar fi fost mai bine.
— Ce vrei să spui!
— Bietul domn Edward! exclamă el. Nu credeam că trăiesc s-o văd şi pe
asta! Unii spun că era o pedeapsă dreaptă fiindcă a tăinuit căsătoria dintâi şi
a vrut să-şi ia altă nevastă, pe când a lui trăia încă; eu, însă, îl compătimesc.
— Spui că trăieşte! exclamai eu.
— Da, da, dar mulţi cred că ar fi fost mai bine să fi murit.
— De ce? Cum? Sângele îmi îngheţă din nou.
— Unde e? întrebai. E în Anglia?
— Da, e în Anglia; acum nu mai poate părăsi ţara; a rămas aici pentru
totdeauna.
Ce cumplită mi-era agonia! Şi omul acesta părea că vrea să mi-o
prelungească.
— Bietul domn Edward e orb! zise el în sfârşit.
Mă temeam de ceva mai rău; îmi fusese teamă să nu fie nebun. Mi-am
adunat toate puterile, să întreb care era pricina acelei nenorociri.
— Curajul şi bunătatea lui, doamnă. N-a vrut să plece din castel până n-a
ieşit toată lumea. Când doamna Rochester s-a aruncat de pe acoperiş, el a
coborât scara cea mare şi în clipa aceea scara s-a surpat. A fost scos viu de
sub dărâmături, dar era foarte greu rănit; un ochi i se scursese şi o mână era
atât de zdrobită, că domnul Carter, chirurgul, a fost silit să i-o taie
numaidecât. Celalalt ochi i s-a umflat, aşa că şi-a pierdut cu desăvârşire
vederea şi acuma, săracul, e orb şi ciung.
— Unde-i? Unde stă?
— La Ferndean, o proprietate de a sa, la vreo treizeci de mile de-aici. E
un loc pustiu.
— Cine stă cu el?
— Bătrânul John şi nevastă-sa; n-a vrut pe nimeni alul. Se zice că e rău
de tot.
— Ai vreo trăsură pe-aci?
— Avem o brişcă, doamnă, o brişcă foarte arătoasă.
— Pregăteşte-o numaidecât şi spune vizitiului că dacă ajungem la
Ferndcan înainte de a se înnopta, o să-i plătesc şi lui şi dumitale de două ori
preţul pe care-l ceri de obicei.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:41 AM | message # 43
CAPITOLUL XXXVII
Castelul Ferndean era o clădire străveche, de mărime potrivită, fără
pretenţii arhitecturale şi îngropată în mijlocul pădurilor. Mai auzisem
vorbindu-se de el. Domnul Rochester îl pomenise adesea şi se ducea uneori
pe acolo. Tatăl lui cumpărase proprietatea pentru vânatul care se găsea din
belşug pe-acolo. Ar fi arendat-o dacă ar fi găsit arendaş, dar nimeni nu voia
s-o ia, pentru că era într-un loc depărtat şi nesănătos. Ferndean rămânea
astfel nelocuit şi nemobilat, afară de două sau trei odăi pregătite pentru
sezonul de vânătoare, când stăpânul venea pentru puţină vreme.
Ajunsei acolo cu puţin înainte de-a se înnopta. Cerul era întunecat,
vântul rece şi cădea o ploaie măruntă de-ţi intra până la oase. Făcui ultima
milă pe jos, după drumul briştei şi plătisem vizitiului suma făgăduită. Castelul
nu se zărea nici chiar când te aflai foarte aproape de el, atât de deasă şi
întunecată era pădurea dimprejur. Porţi de fier, aşezate între stâlpi de granit,
îmi arătară intrarea. După ce trecui de ele, mă găsii în semiîntunericul
pricinuit de două şiruri de arbori. Printre copacii noduroşi cu trunchiul alb, pe
sub bolţile ramurilor se-ntindea un drum năpădit de iarbă. O luai pe acolo,
nădăjduind să ajung în curând la castel, dar drumul nu se mai sfârşea ci
şerpuia tot mai departe, fără să se vadă nici urmă de castel sau de curte.
Credeam că o luasem greşit şi că mă rătăcisem. Întunericul serii şi bezna
pădurilor mă înconjurau din toate părţile. Priveam în jurul meu, să caut alt
drum, nu zării nici unul. Coroanele copacilor mari erau apropiate, frunzişul
des, totul se înlănţuia strâns: nicăieri vreun luminiş.
Înaintai. În sfârşit, drumul se lumină, copacii se răriră puţin. Curând zării
o îngrăditură, apoi o casă. Întunericul te făcea s-o deosebeşti anevoie dintre
copaci, aşa de prăpădite, umede şi verzi erau zidurile părăginite. După ce am
trecut de un portal închis doar cu un zăvor, m-am pomenit în mijlocul unei
curţi înconjurată de copacii pădurii; nu erau nici flori, nici răzoare, ci numai o
alee largă, aşternută cu nisip, mărginită de pajişti şi care se pierdea apoi în
desişul pădurii. Casa, văzută din faţă, avea două creste ascuţite, iar
ferestrele erau înguste şi zăbrelite. Uşa de la intrare se arăta la fel de îngustă
şi ajungeai la ea suind o treaptă. Era, aşa cum îmi spusese hangiul, un loc
singuratic, tot atât de liniştit ca o biserică în timpul săptămânii. Doar ploaia
ce cădea pe frunzele pădurii mai gonea tăcerea.
"Poate fi oare viaţă pe aici?" mă întrebai.
Da, era cineva, căci auzii o mişcare, uşa îngustă se deschise şi o umbră
păru a se arăta: cineva se pregătea să iasă.
Un om înainta şi se opri pe treaptă: un bărbat cu capul descoperit.
Întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama dacă plouă. În ciuda
întunericului, îl recunoscui, era chiar stăpânul meu, Edward Fairfax
Rochester.
Mă oprii în loc, îmi ţinui răsuflarea şi începui să-l examinez fără să fiu
văzută, vai! fără să pot fi văzută de dânsul. A fost o întâlnire neaşteptată în
care încântarea bucuriei era înabuşită de amarnica suferinţă! Nu-mi fu greu
să mă stăpânesc să nu ţip şi să nu mai înaintez atât de repede.
Avea aceeaşi înfăţişare vânjoasă ca şi odinioară: mergea încă tot atât de
drept, părul era încă tot negru ca pana corbului, trăsăturile nu erau
schimbate, nici n-arătau ca ale unui om abătut. Într-un singur an nici un fel
de suferinţă nu-i putuse slei puterea atletică, nici zdruncina făptura
viguroasă. Dar ceva era schimbat în înfăţişarea lui! Chipul deznădăjduit şi
zbuciumat mă făcu să mă gândesc la unele flori sălbatice sau la acele păsări
de pradă care, rănite şi înlănţuite, devin primejdioase când te apropii de
suferinţa lor. Doar vulturul închis în cuşcă, ai cărui ochi încercuiţi cu aur au
fost stinşi de cruzimea omului, poate arăta ca acest Samson fără vedere.
Crezi oare, cititorule, că mă temeam de cruzimea lui oarbă? Dacă-ţi
închipui aşa ceva, înseamnă că mă cunoşti prea puţin. Îmi legănam durerea
în nădejdea dulce că în curând voi putea depune un sărut pe acea frunte de
stâncă şi pe acele buze pecetluite cu atâta asprime; dar încă nu sosise clipa
aceea. Şi nu voiam deocamdată să mă apropii de dânsul.
Coborî singura treaptă a scării şi înainta încet, pe dibuite, spre pajişte.
Unde era acum mersul lui îndrăzneţ? Se opri, ca şi când n-ar fi ştiut încotro
s-o ia. Ridică mâna, deschise pleoapele, privi în gol şi, trudindu-se mult, îşi
îndreptă ochii spre cer şi copaci; îmi dădui seama că pentru el totul era
cufundat într-o beznă pustie. Îşi ridică mâna dreaptă (căci ţinea la piept
braţul stâng care-i fusese ciuntit) şi părea că vrea să-şi dea seama, de tot
ce-l înconjoară, dar nu găsi decât gol: copacii erau la o depărtare de câţiva
metri. Renunţă, încrucişă braţele şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea
acum deasă pe capul lui descoperit. În clipa aceea, John se apropie de el.
— Vreţi să-mi luaţi braţul, domnule? întrebă el. A început să plouă tare.
Ar fi mai bine să intraţi în casă.
— Lasă-mă.
John se depărtă, fără să mă fi văzut. Domnul Rochester încercă să se
plimbe, dar zadarnic; totul era prea nesigur pentru el. Se îndreptă spre casă
şi, după ce intră, închise uşa.
Atunci mă apropiai şi bătui: îmi deschise nevasta lui John.
— Bună ziua, Mary, zisei. Ce mai faci? Femeia tresări, ca şi când ar fi
văzut o nălucă. O liniştii. La întrebarea ei grăbită: "Eşti cu adevărat dumneata,
domnişoară, care vii la acest ceas târziu, în locui ăsta singuratic!" îi
răspunsei luându-i mâna şi apoi urmând-o în bucătărie, unde John şedea
lângă un foc zdravăn, îi lămurii în puţine cuvinte că aflasem tot ce s-a
întâmplat după ce părăsisem Thornfieldul şi venisem să-i văd pe domnul
Rochester. L-am rugat pe John să se ducă până la staţia de poştă, unde
părăsisem brişcă şi să-mi ia geamantanul rămas acolo. În timp ce-mi scoteam
şalul şi pălăria, întrebai pe Mary dacă nu puteam dormi acolo peste noapte.
Aflai că lucrul acesta, deşi cam greu, era totuşi cu putinţă, îi spusei că rămân.
Chiar în clipa aceea se auzi în salon sunând un clopoţel.
— Când intri în salon, spune stăpânului dumitale că vrea cineva să-i
vorbească, dar nu-i spune cine, îi zisei eu bătrânei Mary.
— Nu cred c-o să te primească, spuse ea. Nu vrea să primească pe
nimeni.
Când se întoarse, întrebai ce a spus domnul Rochester.
— Vrea să-ţi ştie numele şi ce doreşti, răspunse ea. Apoi turnă apă
într-un pahar şi-l puse pe o tavă pe care se mai aflau două lumânări.
— Pentru asta a sunat? întrebai eu.
— El vrea totdeauna să aibă lumină seara.
— Dă-mi tava! I-o duc chiar eu.
I-o luai şi ea îmi arătă uşa salonului. Tava îmi tremura în mâini, o parte
din apă se vărsă din pahar. Inima îmi bătea cu putere. Mary deschise uşa şi o
închise apoi după mine.
Salonul avea o înfăţişare posomorâtă. Ardea un foc potolit, iar orbul
stătea aplecat spre el, sprijinindu-şi capul de căminul înalt, demodat.
Bătrânul Pilot stătea culcat departe de stăpânu-său. Se depărtase din calea
orbului şi se ghemuise, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie călcat fără voie pe
labe. Când intrai, Pilot ciuli urechile, se ridică lătrând, scheunând şi sărind în
jurul meu, aproape să-mi trântească tava din mâini. Am pus-o pe masă,
m-am apropiat de câine, mângâindu-l şi zicându-i încet:
— Jos, Pilot!
Domnul Rochester se întoarse maşinal să vadă de unde venea acel
zgomot, dar neputând vedea nimic, se întoarse oftând.
— Dă-mi apa, Mary, zise dânsul.
Mă apropiai cu paharul acum numai pe jumătate plin. Pilot mă urmă, la
fel de neastâmpărat.
— Ce este? întrebă domnul Rochester.
— Jos, Pilot! zisei din nou.
În clipa când vru să duca paharul la buze se opri şi păru că ascultă.
Totuşi, bău şi puse paharul pe masă.
— Dumneata eşti, Mary, nu-i aşa? întrebă el.
— Mary e în bucătărie, i-am răspuns.
Întinse repede mâna, dar nu mă vedea, aşa încât nu mă putu atinge.
— Cine-i? Cine-i? întrebă el, silindu-se să mă vadă cu ochii săi stinşi.
Zadarnică şi dureroasă trudă. Răspunde-mi, vorbeşte-mi! zise el cu glas tare
şi poruncitor.
— Mai vreţi puţină apă, domnule? Am vărsat jumătate din pahar, zisei
eu.
— Cine e? Ce e? Cine vorbeşte?
— Pilot m-a recunoscut, răspunsei eu. John şi Mary ştiu că sunt aici. Am
sosit abia astă-seară.
— Dumnezeule mare! Ce nălucire, ce nebunie dulce mă cuprinde?
— Nu e nici o nălucire şi nici o nebunie. Aveţi mintea prea puternică,
domnule, ca să vă lăsaţi înşelat de năluciri, şi o sănătate prea viguroasă, ca
să vă fie teamă de nebunie.
— Unde e cea care-mi vorbeşte? Să fie oare numai un glas? Oh! Nu pot
s-o văd, dar trebuie s-o simt, sau inima va înceta să-mi mai bată şi capul o
să-mi plesnească. Oricine eşti, lasă-mă să te ating, căci altminteri îmi pierd
minţile!
Începu să bâjbâie. Îi oprii mâna care rătăcea şi o cuprinsei într-ale mele.
— Sunt într-adevăr degetele ei! exclamă dânsul. Degetele ei gingaşe!
Atunci chiar ea e aici!
Mâna lui puternică scăpă dintr-ale mele; îmi apucă braţul, umărul, gâtul,
talia; mă strânse în braţe.
— E Jane? E într-adevăr ea? Da, da, ăsta-i chipul ei, talia ei.
— Şi e glasul ei, adăugai eu. E chiar ea întreagă. Şi inima ei, de
asemenea! Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule! Sunt fericită că mă
aflu iar atât de aproape de dumneavoastră.
— Jane Eyre! Jane Eyre! atâta doar putea să spună.
— Da, stăpânul meu drag, răspunsei. Sunt Jane Eyre: te-am regăsit şi mă
întorc la tine.
— Eşti chiar tu în carne şi oase? Eşti chiar tu, scumpa mea Jane?
— Mă atingeţi doar, domnule, şi mă ţineţi strâns: nu sunt rece ca un
cadavru şi nici impalpabilă ca aerul.
— Iubita mea e în viaţă! Sunt negreşit mâinile ei, trăsăturile ei; dar nu
pot fi atât de fericit după toate chinurile mele, e doar un vis. Un vis din
nopţile acelea, când am visat că sărutam şi o ţineam strâns la piept ca acum
şi simţeam că mă iubea şi că nu mă va părăsi!
— Ceea ce n-am să mai fac, domnule, începând cu această zi.
— N-o să mă părăsească niciodată, spunea năluca. Dar totdeauna mă
trezeam şi vedeam că-i o batjocură deşartă. Mă regăseam singur şi părăsit:
viaţa mi-era mereu întunecată, strivită, şi fără nădejde. Apa lipsea sufletului
meu însetat şi pâine nu se afla pentru sufletul meu înfometat. Dulce vedenie,
care te cuibăreşti acum în braţele mele, şi tu ai să zbori; ai să pieri ca surorile
tale. Dar, Jane, înainte de a pleca, sărută-mă, sărută-mă încă o dată.
— Aici, domnule, şi aici!
Îmi apăsai buzele pe ochii lui strălucitori altădată şi stinşi acum. Îi ridicai
părul şi-i sărutai fruntea. Păru că se trezeşte deodată, pătruns de
încredinţarea că nu era pradă unui vis.
— Tu eşti, Jane, nu-i aşa? zise el. Şi te-ai întors la mine va să zică?
— Da, domnule.
— Atunci nu zaci fără viaţă într-un şanţ sau în apele vreunui râu? Nu eşti
o proscrisă dispreţuită, printre străini?
— Nu, domnule. Acum sunt o femeie liberă.
— Liberă! Ce vrei să spui, Jane?
— Unchiul meu din Madera a murit şi mi-a lăsat cinci mii de lire.
— Ah! exclamă el, asta-i ceva practic... e ceva real, aşa-i? Asta n-aş fi
visat-o niciodată. Şi apoi, e într-adevăr glasul ei atât de cald, atât de
pătrunzător şi totuşi atât de mângâietor. Îmi încântă sufletul ofilit şi-i dă o
nouă viaţă. Cum, Janet?! Eşti o femeie liberă? Eşti o femeie bogată?
— Da, domnule. şi dacă nu vreţi să mă lăsaţi să trăiesc alături de
dumneavoastră, o să-mi pot ridica o casă lângă uşa dumneavoastră. Seara,
când veţi avea nevoie o să veniţi să staţi în salonul meu.
— Dar dacă acum eşti bogată, Jane, ai fără îndoiala prieteni care vor
avea grijă de tine şi nu-ţi vor îngădui să-ţi închini viaţa unui schilod, unui orb?
— V-arn spus, domnule, că sunt tot atât de liberă, pe cât de bogată. Sunt
propria-mi stăpână.
— Şi vrei să rămâi cu mine?
— Negreşit, afară de cazul când dumneavoastră nu vreţi. Vă voi fi
vecină, infirmieră şi îngrijitoare. V-am găsit singur, vă voi ţine tovărăşie, vă
voi citi şi mă voi plimba cu dumneavoastră; o să şed lângă dumneavoastră, o
să vă slujesc; o să fiu mâinile şi ochii dumneavoastră. Nu mai fiţi trist, dragul
meu stăpân; cât oi trăi eu, n-o să fiţi singur, n-o să fiţi părăsit.
Nu răspunse. Părea serios şi adâncit în gânduri. Oftă şi întredeschise
buzele să vorbească, dar le închise din nou. Eram cam stânjenită. Poate că
fusesem prea grăbită să sar peste convenţii; poate că el, ca şi St. John, vedea
o lipsă de ţinută în nechibzuinţa mea. Făcându-i această propunere, mă
gândeam că o dorea şi că mă va cere de nevastă. Cu toate că n-o spusese,
eram convinsă că o să-mi ceară numaidecât să fiu a lui. Dar văzând că nu
face nici o aluzie şi se întunecă tot mai mult la faţă, mă gândii deodată că
poate mă înşelasem şi mă purtasem prea uşuratic. Atunci încercai să mă
desprind uşor din braţele lui, dar el mă trase cu putere mai aproape.
— Nu, nu, Jane, exclamă dânsul, nu trebuie să pleci ! Te-am ţinut în
braţe, te-am auzit, am simţit mângâierea prezenţei tale, duioşia consolării
tale, nu mă pot lipsi de aceste bucurii. Puţine lucruri mi-au mai rămas, pe tine
cel puţin trebuie să te am. Lumea poate să râdă. Poate să-mi spună că sunt
prost şi egoist; nu-mi pasă. Sufletul meu are nevoie de tine; vrea să fie
mulţumit, sau se va răzbuna amarnic asupra trupului ce-l înlănţuie.
— Bine, domnule, voi rămâne lângă dumneavoastră; v-am făgăduit-o.
— Da, dar spunând că rămâi lângă mine, tu ai înţeles un lucru, iar eu
altul. Poate că ai avea tăria să te hotărăşti să rămâi totdeauna cu mine, să
mă slujeşti ca o mică infirmieră plină de bunăvoinţă (pentru ca ai un suflet
mărinimos, care te îndeamnă te jertfeşti pentru cei pe care-i compătimeşti).
Fără îndoială că asta s-ar cuveni să-mi fie de ajuns. N-ar trebui să am acum
faţă de tine decât sentimente paterne. Nu-i aşa, că la asta te gândeşti? Hai,
spune-mi!
— Gândesc ce vreţi dumneavoastră, domnule. Mă voi mulţumi să fiu
îngrijitoarea dumneavoastră, dacă socotiţi că e mai bine aşa.
— Dar nu poţi să fii veşnic îngrijitoarea mea, Janet; eşti tânără, o dată şi
o dată trebuie să te măriţi.
— Nu-mi pasă de măritiş.
— Trebuie să-ţi pese, Janet; dacă aş fi ca altădată, m-aş sili să te fac s-o
doreşti; dar... un infirm fără vedere!
După aceste cuvinte, se cufundă iar în descurajarea lui. Eu, dimpotrivă,
devenii mai veselă şi-mi recăpătai îndrăzneala; cuvintele lui de pe urmă îmi
arătară unde se afla piedica şi, cum pentru mine nu era de loc o piedică, mă
simţii din nou în largul meu. Reluai convorbirea cu şi mai multă vioiciune.
— E vremea ca cineva să vă facă iar bun şi milos, i-am zis mângâindu-i
părul lung şi des, căci văd că v-aţi prefăcut într-un leu sau altă fiară de soiul
ăsta. Aveţi un faux air82 de Nabucodonosor al acestor meleaguri; e adevărat,
părul dumneavoastră îmi aminteşte de penele vulturului, dar n-am observat
încă dacă unghiile au început să vă semene cu ghearele răpitoarelor.
— La capătul acestui braţ nu-i nici o mână, nici unghii, zise el scoţând de
la piept braţul lui ciuntit şi arătându-mi-l. Spectacol oribil, nu-i aşa.
— Da, e dureros să-l văd; şi e dureroasă priveliştea ochilor acestora şi a
cicatricei lăsate de foc pe frunte; dar ceea ce e mai rău e că sunt în primejdie
să vă iubesc mai mult din pricina asta şi să vă preţuiesc mai mult decât
meritaţi.
— Credeam, Jane, că văzându-mi braţul şi cicatricele de pe obraz, o să
simţi doar silă.
— Cum, credeţi una ca asta? Să nu-mi vorbiţi astfel, dacă nu vreţi să vă
spun ceva ce nu ar fi de loc spre cinstea judecăţii dumneavoastră. Dar acum
lăsaţi-mă să mă duc să aţâţ focul şi să curăţ căminul. Puteţi desluşi un foc
strălucitor?
— Da. Cu ochiul drept zăresc o licărire, o ceaţă roşie.
— Şi vedeţi lumânările?
— Foarte tulbure, fiecare e pentru mine o pată luminoasă.
— Pe mine mă zăriţi?
— Nu, iubita mea, dar sunt foarte recunoscător că te aud şi te simt.
— Când cinaţi?
— Nu cinez niciodată.
— Dar o să cinaţi astă-seară. Mi-e foame! Desigur că şi dumneavoastră,
numai că nu vă gândiţi la asta.
Chemai pe Mary şi odaia căpătă curând o înfăţişare veselă. Am pregătit
de asemenea o cină bună. Eram tulburată şi în tot timpul mesei şi multă
vreme după aceea am trăit marea plăcere şi bucurie de a-i vorbi. Mă
82 1Aparenţă falsă (fr.).
simţeam în largul meu, nu-mi înfrânam deloc voioşia şi vioiciunea faţă de
dânsul, căci ştiam că-i sunt pe plac. Se vedea bine că tot ce-i spuneam îl
mângâie şi-l însufleţeşte. Încântătoare certitudine ce dădea viaţă şi căldură
întregii mele făpturi. În. prezenţa lui trăiam din plin, iar el trăia când eram eu
de faţă. Cu toate că era orb, zâmbetul îi juca pe chip, bucuria îi strălucea pe
frunte şi trăsăturile lui luau o înfăţişare mai caldă şi mai blândă.
După masă, începu să-mi pună multe întrebări, ca să ştie unde am fost,
ce am făcut şi cum l-am regăsit, dar nu-i răspunsei decât pe jumătate; era
prea târziu să mai intru în amănunte. De altfel, mă temeam să nu-i ating
prea adânc sufletul plin de înfiorări şi nu voiam să-i deschid vreo rană –
coarda unui izvor de tulburare. Deocamdată, tot ce voiam era să-l
înveselesc ;vesel era şi dânsul dar numai când mă auzea. Dacă înceta puţin
convorbirea, neliniştit, mă pipăia şi-mi zicea:
— Eşti totuşi o făptură omenească, Jane. Eşti sigură de asta, nu-i aşa?
— Da domnule Rochester, de asta nu mă îndoiesc.
— Dar cum se face că în această seară tristă şi întunecată te-ai găsit
deodată lângă căminul meu singuratic? Am întins mâna să iau un pahar de
apă şi tu mi l-ai dat; ţi-am pus o întrebare, crezând că o să-mi răspundă
nevasta lui John, şi în urechi mi-a răsunat glasul tău.
— Pentru că eu v-am adus tava, şi nu Mary.
— Ceasurile pe care le petrec cu tine sunt parcă vrăjite. Cine poate să
spună ce viaţă tristă, întunecată şi fără speranţă am dus în ultimele luni? Nu
făceam nimic, nu nădăjduiam nimic. Asemuiam ziua cu noaptea. Nu simţeam
decât frigul, când lăsam focul să se stingă; foamea, când uitam să mănânc şi
veşnic o mâhnire necontenită; uneori mă cuprindea o dorinţă delirantă de-a o
vedea iar pe draga mea Jane. Da: cu mai multă înflăcărare doream să o simt
lângă mine decât să-mi recapăt vederea. Cum se poate ca Jane să fie lângă
mine şi să-mi spună că mă iubeşte? N-o să plece tot aşa, pe neaşteptate,
cum a venit? Mă tem că mâine n-o s-o mai găsesc.
În starea în care se afla, un răspuns obişnuit, care să-l scoată din
zbuciumul minţii lui tulburate, era cel mai bun mijloc de a-l linişti. Îmi trecui
degetele peste sprâncenele lui; îi spusei că erau arse şi că mă voi îngriji eu sa
le fac să crească din nou, la fel de groase şi negre ca înainte.
— De ce să-mi faci în vreun fel bine, spirit milostiv că iar o să vie clipa
fatală când mă vei părăsi din nou? Ai să pari ca o umbră, iar eu n-o să ştiu
unde şi cum ai pierit şi n-o să te mai pot regăsi.
— Aveţi un pieptănaş la dumneavoastră, domnule?
— De ce, Jane?
— Ca să vă pieptăn puţin coama asta neagră şi zbârlită. Dacă vă privesc
de aproape, sunteţi îngrozitor. Spuneţi că aş fi o zână; dumneavoastră,
dumneavoastră semănaţi şi mai mult cu un moroi.
— Sunt tare urât, Jane?
— Da, domnule, totdeauna aţi fost urât, ştiţi prea bine.
— Cum? Cei la care ai stat nu te-au vindecat de răutate?
— Şi totuşi erau buni, de o sută de ori mai buni decât dumneavoastră. Se
gândesc la lucruri la care dumneavoastră nici n-aţi visat vreodată. Gândurile
lor erau mai înălţătoare decât ale dumneavoastră.
— Cu cine dracu ai stat?
— Dacă vă tot frământaţi aşa, am să vă smulg tot părul şi cel puţin
atunci n-o să vă mai îndoiţi că trăiesc.
— Cu cine ai stat, Jane?
— Astă-seară nu vă spun, domnule; trebuie să aşteptaţi până mâine.
A-mi lăsa povestirea neisprăvită reprezintă pentru mine o chezăşie că o să fiu
chemată mâine la masa dumneavoastră ca s-o sfârşesc. Ah! trebuie să-mi
amintesc că nu se cade să vin mâine dimineaţă numai cu un pahar de apă, ci
să aduc cel puţin un ou, fără să mai vorbesc de şuncă.
— Spiriduş poznaş! Copil al zânelor, crescut de oameni! Lângă tine simt
ceea ce n-am simţit de un an de zile. Dacă Saul te-ar fi avut în locul lui David,
Satana ar fi fost alungată fără ajutorul harpei.
— Acum, domnule, iată-vă pieptănat cum trebuie şi vă las. Am călătorit
trei zile şi cred că sunt obosită. Noapte bună.
— Numai o vorbă, Jane; nu erau decât doamne în casa în care ai locuit?
Râzând ieşii din cameră şi mai râdeam încă urcând scara. "O idee!" îmi
zisei." Ăsta-i mijlocul cel mai nimerit ca să-l scot din mâhnirea lui, cel puţin
pentru o vreme."
A doua zi, devreme de tot, îl auzii trecând dintr-o odaie într-alta. Cum
coborî Mary, el o întrebă: "Domnişoara Eyre e aici?" Apoi: "Ce odaie i-ai dat?
Nu-i umedă?", "Domnişoara Eyre s-a sculat? Du-te şi întreab-o dacă are
nevoie de ceva şi când coboară."
Coborâi când socotii că era ora dejunului. Intrai încet în odaia unde
stătea domnul Rochester şi-l putui privi, înainte ca el să-şi dea seama că sunt
acolo. Mă cuprinse mâhnirea la vederea acestui spirit puternic, robit de un
trup beteag. Şedea pe un scaun. Deşi era liniştit, nu se odihnea. Fără
îndoială, aştepta. Pe trăsăturile lui era sculptată durerea obişnuită. Părea o
lampă stinsă, care aştepta să fie aprinsă. Dar vai! nu el putea înteţi din nou
flacăra ce-i lumina odinioară chipul; pentru asta avea nevoie de altcineva.
Voiam să fiu fericită şi veselă, dar bărbatul acela, cândva atât de voinic şi
acum lipsit de putere, mă emoţiona până în adâncul sufletului. Totuşi, mă
apropiai de el plină de vioiciune.
— Azi e într-adevăr foarte frumos, domnule, zisei. Nu mai plouă şi
soarele străluceşte minunat. În curând o să vă plimbaţi.
Înteţisem flacăra chipului său: trăsăturile îi străluceau.
— Ah! în sfârşit, vesela mea ciocârlie! exclamă el. Vino la mine. N-ai
plecat, n-ai pierit? Acum un ceas ţi-am auzit surorile cântând în pădure. Dar
pentru mine cântecul lor n-avea nici un farmec, tot aşa cum soarele care
răsare n-are lumină. Urechea mea e nepăsătoare la toate melodiile de pe
pământ şi nu tânjesc decât după glasul dragii mele Jane. Din fericire, nu
tăcută. Prezenţa ei e singura rază ce mă poate încălzi.
Ochii mi se umplură de lacrimi auzind mărturisirea aceasta. Trecând
peste neputinţe, părea un vultur regal înlănţuit, care ajunge să ceară hrană
unei vrăbii. Dar nu voiam să plâng. Îmi ştersei repede ochii şi începui să
pregătesc micul dejun.
Cea mai mare parte a dimineţii o petrecurăm în aer liber. Dusei pe
domnul Rochester pe câmpii scăldate în lumină, dincolo de pădurea tristă şi
umedă. Îi descrisei frunzişul de un splendid verde strălucitor, îi spusei cât de
frumoase sunt florile şi gardurile vii, cât de încântător e cerul albastru. Căutai
un loc frumos, la umbră. El se aşeză pe trunchiul uscat al unui copac, iar eu
pe genunchii săi. De ce n-aş fi făcut-o, dacă eram amândoi mai fericiţi
împreună decât despărţiţi? Pilot se culcă lângă noi: totul era liniştit.
Înlănţuindu-mă cu braţele curmă deodată tăcerea.
— Dezertoare, dezertoare nemiloasă! Oh, Jane, nu-ţi poţi închipui ce am
simţit când am văzut că ai fugit de la Thornfield, că nu te pot găsi nicăieri şi
când, după ce ţi-am cercetat odaia, mi-am dat seama că n-ai luat nici bani,
nici lucruri care să-ţi fie de folos. Ai lăsat în cutioara lui micuţă şiragul de
perle pe care ţi l-am dăruit, iar cuferele tale mai erau încă acolo legate şi
încuiate, aşa cum le pregătiseşi pentru călătorie. "Ce se face iubita mea, mă
întrebam, acum când e părăsită şi fără nici un ban?" Spune-mi, Jane, ce ai
făcut?
Începui să-i povestesc tot ce se petrecuse în acel an, îndulcind mult
întâmplările din cele trei zile, cât rătăcisem lihnită de foame. Altminteri ar fi
însemnat să-i pricinuiesc un chin zadarnic. Chiar puţinul pe care i l-am spus
i-a sfâşiat inima mai adânc decât aş fi voit.
Îmi spuse că nu trebuia să-l părăsesc, fără să fi luat cu mine ceva bani
pentru călătorie. Ar fi trebuit să-i spun ce am de gând, să mă destăinuiesc lui.
Nu m-ar fi silit niciodată să-i fiu amantă. Oricât de aprig o fi părut în
deznădejdea lui, mă iubea prea mult şi cu prea multă duioşie ca să se poarte
ca un tiran. Decât să mă vadă rătăcind lipsită de prieteni prin lumea largă,
mi-ar fi dăruit jumătate din avere, fără să ceară măcar o sărutare în schimb.
Era convins, adăugă el, că îndurasem mai mult decât voiam să spun.
— Ei bine, răspunsei, oricare ar fi fost suferinţele mele, n-au ţinut mult.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:42 AM | message # 44
Atunci pornii să-i povestesc cum am fost primită la Moor-House şi cum
am căpătat un post de învăţătoare; apoi i-am vorbit de moştenire şi de felul
în care mi-am descoperit rudele. Fireşte, numele lui St. John Rivers a fost
pomenit adesea în povestirea mea. De aceea, când am sfârşit domnul
Rochester începu imediat să vorbească despre el.
— Atunci acest St. John ţi-e văr? mă întrebă.
— Da.
— Ai pomenit des de el. Îl iubeşti?
— Era foarte bun, domnule; nu se putea să nu ţin la el.
— Bun. Asta înseamnă că e un bărbat de cincizeci de ani, respectabil, un
om care se poartă bine? Ce vrei să spui? Lămureşte-mă.
— St. John n-are decât douăzeci şi nouă de ani, domnule.
— Asta înseamnă, cum spun francezii, jeune encore83. E un bărbat
scund, rece şi urât? E unul dintre bărbaţii a căror calitate constă mai degrabă
în a nu avea cusururi, decât în a avea însuşiri?
— E foarte activ, veşnic neobosit. Ţinta vieţii lui e să îndeplinească fapte
mari şi frumoase.
— Dar de bună seamă că are mintea slabă. Nu cumva vrea binele, dar
nu te poţi împiedica să ridici din umeri când îl auzi vorbind?
— Vorbeşte puţin, domnule, dar vorbeşte cu miez. Are judecata limpede
şi firea neînduplecată, dar puternică.
— Atunci e un bărbat capabil?
— Da, într-adevăr.
— Foarte învăţat?
— Învăţat. St. John e un om care gândeşte adânc şi e şi foarte educat.
— Nu mi-ai spus oare că purtările lui nu-ţi plăceau? Era foarte înfumurat
şi-i plăcea să facă morală?
— N-am vorbit niciodată de purtările lui; dar dacă nu mi-ar fi plăcut, ar fi
însemnat că am gusturi foarte proaste; purtările lui sunt curtenitoare, liniştite
şi cu adevărat vrednice de un gentilom.
— Am uitat ce mi-ai spus despre înfăţişarea lui. E de bună seamă un
popă necioplit, strangulat de cravata albă şi înălţat pe tălpile greoaie ale
botforilor. Nu-i aşa?
— St. John se îmbracă cu îngrijire. E înalt şi frumos; are ochi albaştri şi un
profil grecesc.
83 Tânăr încă (fr.).
— Să-l ia dracu! zise el în şoaptă. Apoi către mine: îl iubeai, Jane?
— Da, domnule Rochester, îl iubeam. Doar m-aţi mai întrebat o dată.
Fireşte, îmi dădui seama ce simţea domnul Rochester; îl cuprinsese
gelozia şi-l muşca adânc, dar muşcătura era mântuitoare, căci îl smulgea din
melancolia lui dureroasă. De aceea, n-am vrut să îndepărtez numaidecât
şarpele.
— Poate că nu mai vrei să stai pe genunchii mei, domnişoară Eyre, îmi
zise domnul Rochester.
— De ce nu, domnule Rochester?
— După ce i-ai făcut portretul, de bună seamă că o să ţi se pară prea
izbitor contrastul. Mi-ai vorbit despre un Apollo graţios. E încă viu în
închipuirea ta: înalt, frumos, cu ochii albaştri şi profilul grecesc. În clipa de
faţă privirea ta se pleacă asupra unui Vulcan, asupra unui adevărat făurar,
oacheş, cu umerii laţi, orb şi schilod pe deasupra.
— Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar e adevărat că semănaţi cu un
Vulcan, domnule.
— Atunci poţi să mă părăseşti; dar înainte de a pleca (mă strânse mai
tare ca oricând), te rog să-mi răspunzi la una sau două întrebări.
După aceea tăcu.
— Ce întrebări, domnule Rochester?
Şi atunci începu un interogatoriu neiertător.
— St John, întrebă el, ţi-a găsit locul de învăţătoare înainte de a şti că-i
eşti verişoară?
— Da.
— Îl vedeai des? Venea din când în când la şcoală?
— În fiecare zi.
— Să-ţi admire isprăvile, Jane? Căci eşti învăţată şi talentată.
— Da.
— A descoperit la dumneata lucruri pe care nu nădăjduise să le afle? Ai
însuşiri puţin obişnuite.
— Asta nu ştiu.
— Spui că aveai o locuinţă mică, lângă şcoală. Venea vreodată să te
vadă acolo?
— Din când în când.
— Seara?
— Numai o dată sau de două ori. Domnul Rochester se opri puţin.
— Cât timp ai mai stat împreună cu el şi cu surorile lui, după ce aţi
descoperit că sunteţi rude?
— Cinci luni.
— Rivers petrecea multă vreme alături de tine şi de surorile lui?
— Da. Salonul din spate ne slujea tuturor de sală de studiu. El se aşeza
la fereastră, iar noi la masă.
— Învăţa mult?
— Da, mult de tot.
— Ce anume?
— Limba hindi.
— Dar tu ce făceai în timpul asia?
— La început învăţam germana.
— El te învăţa?
— Nu; el n-o cunoştea.
— Nu te învăţa nimic?
— Puţină hindi.
— Rivers te învăţa limba hindi?
— Da, domnule.
— Şi pe surorile lui?
— Nu.
— Numai pe tine?
— Numai pe mine.
— Ai vrut dumneata să înveţi?
— Nu.
— El ţi-a cerut?
— Da.
Domnul Rochester tăcu din nou.
— De ce? La ce-ţi putea sluji limba hindi?
— Voia să mă ia cu el în India.
— Ah, acum ajung la sursă. Voia să te ia de nevastă.
— Mi-a cerut, într-adevăr, să-i fiu soţie.
— Nu-i adevărat: e o poveste neruşinată, pe care o născoceşti ca să mă
superi.
— Iertaţi-mă, dar e adevărul curat. Mi-a cerut de mai multe ori să mă
mărit cu el şi nici dumneavoastră n-aţi fi putut să mi-o cereţi cu atâta
stăruinţă.
— Domnişoară Eyre, îţi repet că poţi să mă părăseşti. De câte ori trebuie
să-ţi repet acelaşi lucru? De ce te încăpăţânezi să-mi stai cocoţată pe
genunchi, când eu ţi-am spus să pleci?
— Pentru că mă simt bine aici.
— Nu, Jane, nu te simţi bine aici, fiindcă inima ta nu-i aici: e lângă vărul
dumitale, St. John. Oh, până acum am crezut că micuţa Jane e numai a mea!
Chiar când m-ai părăsit, am crezut că mă iubeşti încă. Era unica mea bucurie
în mijlocul tuturor amărăciunilor. Cu toate că am fost multă vreme departe
unul de altul, cu toate că am vărsat multe lacrimi în urma despărţirii noastre,
de câte ori plângeam după tine, Jane, niciodată nu mă gândeam că ai putea
iubi pe un altul! Dar e de prisos să mă întristez. Jane, lasă-mă; du-te şi
mărită-te cu Rivers.
— Atunci, domnule, alungaţi-mă departe de dumneavoastră,
îmbrânciţi-mă, căci de bună voie n-am să vă părăsesc.
— Mi-e drag glasul tău. El încă dă viaţă speranţei, mi se pare sincer.
Când îl aud, mă simt de parcă sunt cu un an în urmă şi uit că între timp te-ai
ataşat de altcineva. Dar nu sunt nebun. Pleacă, Jane...
— Unde trebuie să mă duc, domnule?
— Urmează-ţi drumul, alături de bărbatul pe care ţi l-ai ales.
— Cine-i acela?
— Ştii prea bine: acest St. John Rivers.
— Nu e bărbatul meu şi n-o să fie niciodată. Nu-l iubesc şi nu mă
iubeşte. El iubeşte (aşa cum poate iubi el, nu ca dumneavoastră) pe o tânără
frumoasă pe care-o cheamă Rosamond. Voia să se însoare cu mine doar
fiindcă socotea că a găsit o nevastă potrivită pentru un misionar, ceea ce nu
aflase la ea. E un om mare şi bun, dar aspru şi rece ca un gheţar. Nu vă
seamănă, domnule. Nu mă simt fericită nici alături de el, nici cu el. N-are
pentru mine nici îngăduinţă, nici dragoste; nu vede nimic atrăgător în fiinţa
mea, nici măcar tinereţea; doar câteva însuşiri intelectuale. Atunci, domnule,
trebuie să vă părăsesc şi să mă duc la el?
Mă înfiorai fără voie şi un instinct tainic mă apropie de stăpânul meu orb,
pe care-l iubeam atâta. El zâmbi.
— Cum, Jane?! E adevărat oare? zise el. Aşa stau lucrurile cu Rivers?
— Da, domnule! Oh, nu trebuie să fiţi gelos. Voiam sa vă aţâţ puţin, ca
să fiţi mai puţin mâhnit. Mă gândeam că furia e mai bună decât durerea.
Doreaţi dragostea mea. Ah, dacă aţi putea vedea cât vă iubesc, aţi fi mândru
şi fericit. Inima mea vă aparţine şi aşa o să fie totdeauna, chiar dacă soarta
ne-ar despărţi pe veci.
Mă sărută din nou şi păru copleşit de gânduri triste.
— Oh, vederea mea stinsă! Puterile mele ciuntite! şopti el îndurerat.
Îl mângâiai, ca să-l smulg din visare. Ştiam la ce se gândeşte şi aş fi vrut
să-i vorbesc dar nu îndrăzneam. Se trase o clipă într-o parte şi văzui o
lacrimă strecurându-i-se pe sub pleoapele închise şi de-a lungul obrajilor lui
dăltuiţi în stâncă. Inima mi se strânse de durere.
— Nu preţuiesc mai mult decât castanul acela bătrân şi lovit de trăsnet
din livada Thornfieldului, zise el după scurt timp. Avea el oare dreptul, ars şi
scorojit cum era, să ceară unui caprifoi îmbobocit să-i acopere trunchiul mort
cu florile lui proaspete?
— Nu sunteţi un trunchi mort, domnule. Nu sunteţi un copac prăvălit de
furtună; sunteţi tânăr şi voinic. În jurul rădăcinilor dumneavoastră, fără s-o
cereţi măcar, vor creşte plante tinere, fiindcă se vor bucura de umbra
dumneavoastră bogată; crescând se vor rezema de dumneavoastră şi vă vor
înlănţui, pentru că puterea dumneavoastră le va fi un sprijin sigur.
El zâmbi iar. Îl alinasem puţin.
— Vorbeşti de prieteni, Jane? mă întrebă dânsul.
— Da, răspunsei eu cam şovăind.
Mă gândeam la ceva mai mult, dar nu ştiam ce cuvânt să întrebuinţez. El
îmi veni în ajutor.
— Ah! Jane. Dar am nevoie de o soţie.
— Dumneavoastră, domnule?
— Da. E, deci, ceva nou pentru tine?
— Fireşte: n-aţi pomenit încă nimic de asta.
— Şi această veste nu-i de loc binevenită, nu-i aşa?
— Asta atârnă de împrejurări, domnule; atârnă de alegerea
dumneavoastră.
— O s-o faci tu pentru mine, Jane. O să mă supun hotărârii tale.
— Ei bine, domnule, alege-o pe aceea care te iubeşte cel mai mult.
— Am s-o aleg pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să fii
soţia mea?
— Da, domnule.
— Soţia unui orb sărman pe care va trebui să-l duci de mână?
— Da, domnule.
— Soţia unui schilod care e cu douăzeci de ani mai bătrân decât tine şi
pe care va trebui să-l îngrijeşti?
— Da, domnule.
— E adevărat, Jane ?
— Cât se poate de adevărat, domnule.
— O, iubita mea! Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te răsplătească!
— Domnule Rochester, dacă am făcut vreo faptă bună, dacă am avut
vreodată un gând bun, dacă am rostit vreodată o rugăciune sinceră şi curată,
dacă vreodată am avut o dorinţă nobilă, sunt răsplătită acum. A fi soţia
dumneavoastră înseamnă pentru mine a avea toată fericirea la care poate
năzui cineva pe pământ.
— Fiindcă a te jertfi înseamnă pentru tine suprema fericire.
— A mă jertfi? Ce să jertfesc? Foamea pentru hrană, aşteptarea pentru
împlinire. Oare jertfă-i a avea dreptul să-l îmbrăţişez pe cel pe care-l respect,
să sărut buzele pe care le iubesc, să mă sprijin de cel în care am încredere?
Dacă e aşa, negreşit că în jertfă stă suprema mea fericire.
— Dar, Jane, va trebui să-mi înduri beteşugurile, să treci neîncetat cu
vederea peste ceea ce-mi lipseşte.
— Toate astea nu înseamnă nimic pentru mine. domnule. Vă iubesc încă
şi mai mult decât în zilele măreţiei dumneavoastră trufaşe, când nu voiaţi
decât să daţi şi să ocrotiţi, fiindcă acum vă pot fi folositoare.
— Până acum n-am putut îndura să fiu ajutat şi călăuzit, dar de acum
înainte nu va mai fi aşa. Nu-mi plăcea să-mi pun mâna în cea a unei fiinţe
străine, dar îmi place s-o simt strânsă de degetele micuţei Jane. Preferam
singurătatea deplină supravegherii neîncetate a servitorilor, dar blânda
stăpânire a Janei îmi va fi o veşnică bucurie, care mi se potriveşte. Dar eu mă
potrivesc ei oare?
— Da, domnule, răspundeţi celor mai din adânci dorinţe ale fiinţei mele.
— Atunci nimic pe lume nu ne sileşte să aşteptăm; să ne căsătorim
numaidecât.
Privirea şi vorba lui deveniseră înflăcărate: îşi găsea elanul de altădată.
— Trebuie să devenim o singură fiinţă fără întârziere. Îndată ce vor fi
gata cele de trebuinţă, ne căsătorim.
— Domnule Rochester, de-abia acum bag de seamă că soarele a coborât
spre asfinţit şi Pilot a plecat să-şi ia masa. Lăsaţi-mă să văd ce oră arată
ceasul dumneavoastră.
— Pune-ţi-l la cingătoare, Jane şi păstrează-l. Nu mai am nevoie de el.
— E aproape patru, domnule. Nu vă e foame?
— Peste trei zile, Jane, trebuie să ne căsătorim. Nu-i vreme, acum de
bijuterii şi haine frumoase. Toate astea nu fac două parale.
— Soarele a zvântat pământul. domnule. Vântul nu mai bate şi e foarte
cald.
— Ştii, Jane, că micul tău şirag de perle e acum legat sub cravata mea,
în jurul gâtului meu pârlit de soare? Din ziua când mi-am pierdut singura mea
comoară, îl port ca pe o amintire.
— Să ne întoarcem prin pădure, o să fim numai la umbră.
Dar el nu mă asculta şi-şi continuă gândul.
— Jane! mă iei drept un păgân ticălos, şi, totuşi, inima mi-e plină de
recunoştinţă faţă de Dumnezeu, binefăcătorul. El nu vede aşa cum văd
oamenii, ci mult mai limpede: nu judecă precum judecă oamenii, ci cu
nesfârşit mai multă înţelepciune. Am greşit. Aş fi ofilit o floare imaculată şi
i-aş fi întinat nepribănirea. Atotputernicul mi-a smuls-o din mâini. În trufaşa
mea răzvrătire l-am blestemat aproape. În loc să-mi plec fruntea sub voia sa,
l-am sfidat. Dreptatea dumnezeiască şi-a urmat drumul, nenorocirile m-au
copleşit; am fost silit să trec prin valea umbrită a morţii. Pedepsele
atotputernicului sunt cumplite: mi-a trimis o încercare ce m-a făcut smerit pe
tot restul vieţii mele. Ştii că eram mândru de puterea mea dar cum mai pot fi
acum, când trebuie să mă las dus de altul, ca un copil slab? Nu-i prea multă
vreme, de când am recunoscut mâna lui Dumnezeu în soarta mea. Atunci a
început să mă mustre cugetul, am început să mă pocăiesc şi să doresc
împăcarea cu atotputernicul; am început să mă rog uneori: rugăciunile mele
erau scurte, dar foarte sincere.
Acum câtăva vreme, sunt patru zile – cred – de atunci, era luni seară, mă
aflam într-o ciudată stare sufletească; rătăcirea făcuse loc durerii,
încăpăţânarea mâhnirii. De mult îmi spuneam că de vreme ce nu te pot găsi,
erai probabil moartă. Târziu în seara aceea, să fi fost între unsprezece şi
douăsprezece, înainte de a mă culca, l-am rugat pe Dumnezeu – dacă-i va fi
voia – să mă ia curând din lumea asta şi să mă primească în veşnicie, unde
aveam nădejdea să întâlnesc pe Jane.
Eram în odaia mea, în faţa ferestrei deschise. Îmi plăcea să respir aerul
îmbălsămat al nopţii, cu toate că nu vedeam nici o stea, iar prezenţa lunii n-o
simţeam decât vag într-o lumină nedesluşită, năzuiam spre tine, Janet! Tot
trupul şi sufletul meu te chemau! Întrebai pe Dumnezeu, cu inima chinuită şi
smerită, dacă nu socotea că fusesem destul de deznădăjduit, îndurerat,
chinuit, şi dacă voi mai putea gusta vreodată din fericire şi pace. Mărturisii că
tot ceea ce îndurasem fusese drept, dar spusei că o să-mi fie greu să mai
îndur multă vreme acest chin. Fără voie, buzele dădură glas dorinţelor inimii
mele şi strigai: "Jane! Jane! Jane!"
— Aţi rostit tare aceste cuvinte?
— Da, Jane. Şi dacă cineva m-ar fi auzit, m-ar fi crezut nebun, căci le-am
strigat cu tăria omului cu mintea rătăcită.
— Spuneţi că asta s-a întâmplat lunea trecută, pe la miezul nopţii?
— Dar ce importanţă poate avea ziua? Ascultă ceva mai ciudat: ai să mă
crezi superstiţios. E adevărat că totdeauna am avut în mine o doză de
superstiţie. N-are a face! Ce-ţi spun acum e adevărat; cel puţin e adevărat că
în urechile mele au răsunat cele ce-am să-ţi povestesc. Când am strigat:
"Jane! Jane! Jane!"- un glas – de unde a venit nu ştiu, dar ştiu al cui era – mi-a
răspuns: "Vin, aşteaptă-mă!" Şi după o clipă auzii o şoaptă în văzduh: "Unde
eşti?" Aş vrea să-ţi spun, dacă aş putea, ce înrâurire au avut asupra mea cele
ce ţi-am spus; dar e atât de greu să exprimi toate acestea prin câteva
cuvinte searbăde. Vezi doar că Ferndean e ascuns într-o pădure deasă, care
înăbuşă toate zgomotele şi stinge orice ecou. Acel "unde eşti?" părea a fi fost
rostit pe un munte, căci cuvintele le-am auzit repetate de un ecou venit
dinspre dealuri. În clipa aceea, o briză mai răcoroasă îmi atinse fruntea. Aş fi
putut crede că Jane şi cu mine ne-am întâlnit într-un loc sălbatic; şi cred,
într-adevăr, că ne-am întâlnit în gând. Cu siguranţă, Jane, că la ceasul acela
dormeai neştiutoare; poate că sufletul tău îşi părăsise temniţa terestră şi
venise să-l mângâie pe al meu, căci era glasul tău, de asta sunt pe deplin
încredinţat...
Cititorule, tot luni, pe la miezul nopţii, primisem şi eu o înştiinţare
ciudată; îi răspunsesem cu chiar acele cuvinte. Ascultai povestirea domnului
Rochester, dar fără să-i pomenesc despre ce mi se întâmplase şi mie. Coincidenţa
mi se păru prea inexplicabilă şi solemnă ca să mai pomenesc de ea sau
s-o discut. Dacă aş fi vorbit despre asta domnului Rochester, l-aş fi
impresionat adânc şi mintea lui, obosită de suferinţele trecute, nu mai avea
nevoie să fie chinuită de o şi mai gravă problemă, care părea supranaturală.
Am păstrat, aşadar, acele lucruri îngropate în sufletul meu şi le-am cântărit în
inima mea.
— N-o să te miri, deci, urmă stăpânul meu, că aseară, când te-ai ivit aşa,
pe neaşteptate, mi-a fost greu să cred că nu eşti doar o nălucă, un glas care
o să se topească în tăcere şi nefiinţă, aşa cum se topise cu câteva zile înainte
şoapta nopţii şi ecoul muntelui? Acum ştiu că toate sunt aievea şi mulţumesc
lui Dumnezeu din adâncul sufletului. Da, mulţumesc Domnului!
După ce mă dete jos de pe genunchi, se sculă, îşi descoperi respectuos
fruntea, plecă spre pământ ochii lui stinşi şi rămase într-o înclinare tăcută.
N-am auzit decât ultimele cuvinte ale rugii sale:
— Mulţumesc celui care m-a zidit, zise el, pentru că şi-a amintit de mila
lui în ceasul judecăţii şi-l rog smerit să-mi dea puterile trebuincioase să duc o
viaţă mai curată decât în trecut!
Întinse braţul şi mă rugă să-l conduc. Luai mâna lui dragă şi o ţinui o
clipă lipită de buze, apoi o petrecui după umărul meu, căci fiind mult mai
mică decât el, îi puteam sluji de sprijin şi călăuză. Intrarăm în pădure şi ne
îndreptarăm spre casă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:43 AM | message # 45
CAPITOLUL XXXVIII
ÎNCHEIERE
Cititorule, m-am căsătorit cu dânsul. Cununia noastră a fost simplă;
n-am fost decât el, eu, preotul şi diaconul. Când ne-am întors de la biserică,
eu am intrat în bucătărie, unde Mary pregătea masa, în vreme ce John curăţa
cuţitele.
— Mary, spusei eu, m-am cununat azi dimineaţă cu domnul Rochester.
Îngrijitoarea şi bărbatul ei făceau parte dintre acei oameni discreţi,
cuviincioşi, cărora le poţi oricând spune o veste însemnată, fără teamă că o
să te trezeşti cu urechile sparte de ţipete ascuţite, nici că va trebui să înduri
apoi un puhoi de vorbe, prin care ei să-şi arate uimirea. Mary ridică ochii şi
mă privi. Lingura de care se slujea să stropească friptura de pui ce se
rumenea pe foc rămase – câteva clipe – atârnată în aer şi tot atâta vreme
cuţitele lui John scăpară de tortura frecatului. În cele din urmă, aplecându-se
deasupra fripturii, Mary îmi zise doar:
— E adevărat, domnişoară? Cu atât mai bine, fireşte!
După câteva clipe adăugă:
—V-am văzut ieşind cu stăpânul, dar nu ştiam că vă duceţi la biserică să
vă cununaţi. Şi-şi văzu de treabă.
Când mă întorsei spre John îl văzui căscând o gură atât de mare, încât
mi se păru că-i ajunge până la urechi.
— I-am spus eu nevesti-mii că aşa o să se întâmple, zise el. Ştiam că
domnul Edward (John era un servitor vechi şi-l cunoscuse pe stăpânul său
încă pe când era cel mai tânăr din familie, de aceea îi spunea adesea pe numele
de botez) are să facă asta şi eram încredinţat că n-o să aştepte mult.
Sunt sigur că a făcut bine. Vă urez multă fericire! şi se trase politicos de
favoriţi.
— Mulţumesc, John, răspunsei. Uite, domnul Rochester mi-a spus să vă
dau asta, dumitale şi lui Mary, şi le pusei în mână o hârtie de cinci lire.
Fără să mai aştept, plecai din bucătărie. Puţin după aceea, trecând pe
dinaintea uşii, auzii următoarele cuvinte: "I se potriveşte mai bine decât
oricare dintre doamnele alea măreţe". Apoi: "Sunt altele mai chipeşe, dar
dânsa e bună şi nu face mofturi. Şi apoi e lesne de văzut că pentru el e tare
frumoasă".
Scrisei numaidecât la Moor-House şi la Cambridge, pentru a-mi înştiinţa
verii de ceea ce săvârşisem; în scrisoarea mea dădui toate lămuririle
trebuincioase. Diana şi Mary îmi încuviinţară întru totul hotărârea. Diana îmi
scrise chiar că o să vină să mă vadă de-ndată ce se va termina luna de
miere.—
Ar face mai bine să nu aştepte până atunci, Jane – îmi spuse domnul
Rochester când îi citii scrisoarea – căci pentru noi luna de miere va străluci
toată viaţa şi lumina ei nu se va stinge decât pe mormântul tău sau al meu.
Nu ştiu cum a primit St. John această veste; n-a răspuns niciodată
scrisorii pe care i-am trimis-o atunci. Îmi scrise totuşi, după şase luni, dar fără
să pomenească de domnul Rochester sau de căsătoria mea. Scrisoarea lui
era chiar prietenoasă, deşi foarte serioasă. De atunci a fost corespondenţa
noastră, fără să fie prea intensă, foarte regulată. Nădăjduieşte, îmi scria el,
că sunt fericită şi e încredinţat că nu sunt dintre aceia care trăiesc fără
Dumnezeu şi nu iau aminte decât la lucruri pământeşti.
Nu-i aşa că n-ai uitat-o încă de tot pe micuţa Adèle, cititorule? Cât
despre mine, îmi aminteam mereu de ea. Domnul Rochester mi-a dat curând
voie să mă duc s-o văd la pensionul unde fusese trimisă. Am fost mişcată de
bucuria neţărmurită pe care a simţit-o când m-a văzut. Mi s-a părut palidă şi
slabă şi mi-a spus că nu e fericită. Regimul şcolii era prea aspru, iar studiile
prea grele pentru o fetiţă de vârsta ei. O luai cu mine. Voiam să-i fiu iar
guvernantă, dar în curând mi-am dat seama că nu se poate. Altcineva îmi
cerea toată vremea şi toate grijile: bărbatul meu avea neapărată nevoie de
ele. Căutai un pension mai apropiat şi cu un regim mai blând, ca s-o pot
vedea mai des şi s-o aduc uneori acasă. Am avut grijă să nu-i lipsească nimic
din tot ce-ar fi putut să-i aducă vreo mângâiere. Se obişnui repede cu noua ei
reşedinţă, se simţi foarte bine acolo şi făcu progrese mari la învăţătură. Pe
măsură ce crescu, o serioasă educaţie englezească corijă în mare măsură
defectele ei franţuzeşti. Când plecă de acolo, găsii în ea o tovarăşă plăcută şi
binevoitoare. Era ascultătoare, avea suflet bun şi se purta frumos. Prin
atenţia ei plină de recunoştinţă faţă de mine şi de ai mei, m-a răsplătit cu
prisosinţă pentru neînsemnatele atenţii ce le avusesem vreodată faţă de ea.
Povestirea mea se apropie de sfârşit. Am să mai adaug doar câteva
cuvinte despre viaţa mea de soţie şi despre cei ale căror nume au fost atât
de des pomenite aici, iar apoi am să închei.
Au trecut zece ani de când sunt măritată şi acum ştiu ce înseamnă să
trăieşti pentru şi cu fiinţa pe care o iubeşti mai mult decât orice pe lume. Mă
socotesc nespus de fericită, mai fericită decât pot arăta cuvintele, pentru că
sunt viaţa bărbatului meu, aşa precum el e a mea; niciodată o femeie n-a fost
mai legată de bărbatul ei; niciodată vreuna n-a fost mai mult carne din
carnea lui, sânge din sângele lui.
Nu suntem obosiţi unul de tovărăşia celuilalt, aşa cum nu suntem obosiţi
de bătăile inimilor noastre; de aceea noi suntem împreunaţi. A fi împreună e
pentru noi a fi liberi în singurătatea noastră şi veseli ca în compania unor
tovarăşi. Vorbim cât e ziua de lungă şi e ca şi când viaţa ar medita mai
limpede şi cu mai multă însufleţire. Am toată încrederea în el şi el în mine.
Firile noastre se potrivesc şi de aci rezultă o înţelegere desăvârşită.
Domnul Rochester a rămas orb în cei dintâi doi ani ai căsătoriei noastre;
poate că asta ne-a apropiat aşa de mult şi a făcut legătura dintre noi atât de
strânsă; căci eu eram vederea lui, cum sunt şi acum mâna lui dreaptă. Eram,
cum spunea el adesea, lumina ochilor lui; prin mine citea cărţile şi vedea
natura. Nu eram niciodată obosită să privesc pentru el şi să-i descriu lanurile,
râurile, oraşele, copacii, norii şi razele soarelui, priveliştile ce ne înconjurau şi
să înlocuiesc prin cuvintele mele ceea ce lumina nu mai putea arăta ochilor
lui. Nu eram niciodată obosită să citesc pentru el şi să-l duc oriunde voia să
meargă, să fac ce dorea, şi simţeam o încântare deplină, nemărginită – deşi
tristă – să-i fac aceste servicii, pentru că mi le cerea el, fără să simtă nici
ruşine dureroasă, nici înjosire sfâşietoare. Mă iubea atât de sincer, că nu-i
venea de loc greu să-mi ceară ajutor. Ştia că îl iubesc cu o dragoste fără
hotare şi că, slujindu-l, nu făceam altceva decât să îndeplinesc dorinţa mea
cea mai vie. Eram căsătorită de doi ani. Într-o dimineaţă, pe când scriam o
scrisoare pe care el mi-o dicta, se apropie şi se aplecă spre mine,
spunându-mi:
— Jane, ai la gât ceva ce străluceşte?
Aveam un ceas de aur cu lanţ. I-am răspuns că da.
— Şi o rochie albastru deschis?
Aveam. Atunci el îmi spuse că de câtăva vreme i se păruse doar că
întunericul ce-i acoperă unul din ochi se luminează, dar că acum era sigur.
Am plecat la Londra. S-a dus la un oculist de seamă şi la un ochi şi-a
recăpătat vederea. Nu vede prea bine, nu poate nici să citească, nici să scrie
prea mult timp, dar poate umbla singur. Pământul nu mai e pentru el o
prăpastie întunecată, iar când i-a fost pus în braţe cei dintâi copil, a putut
vedea că băiatul i-a moştenit ochii, ochii lui de altădată, atât de mari, de
strălucitori şi de negri. Cu acest prilej, recunoscu din nou, cu inima plină de
mulţumire, că Dumnezeu a fost milostiv chiar când l-a pedepsit.
Edward şi cu mine suntem fericiţi, cu atât mai mult cu cât cei pe oare-i
iubim sunt şi ei fericiţi. Diana şi Mary Rivers s-au măritat amândouă. În
fiecare an vin să ne vadă sau ne ducem noi să le vedem. Bărbatul Dianei e
căpitan de marină; e un ofiţer brav şi un bărbat minunat. Mary s-a căsătorit
cu un preot, prieten şi coleg cu fratele ei şi, prin însuşirile şi talentele lui,
vrednic de această căsătorie. Căpitanul Fitzjames şi domnul Wharton îşi
iubesc, într-adevăr, nevestele şi sunt iubiţi de ele.
Cât despre St. John Rivers, el a părăsit Anglia şi a plecat în India. A păşit
pe calea pe care şi-a ales-o şi pe care o urmează şi acum. Niciodată un
pionier mai neobosit şi mai hotărât nu s-a aventurat în mijlocul muncilor şi
pericolelor; a rămas mereu hotărât, credincios şi devotat. Lucrează pentru
fraţii lui cu tărie, râvnă şi credinţă; le arată drumul spinos al desăvârşirii. Ca
un uriaş, doboară prejudecăţile ce devin piedici în calea către Domnul. E
foarte aspru, pretenţios şi chiar ambiţios, dar străşnicia lui e străşnicia
războinicului. Inimă mare, care-şi apără convoiul de pelerini împotriva
atacului oricărui Apollyon, el împlineşte zisele apostolului care vorbeşte în
numele lui Crist când spune: "Cine vrea să mă urmeze să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie" Ambiţia sa e aceea a spiritului nobil al
cărui ţel o să ocupe un loc în primele rânduri ale celor care sunt
răscumpăraţi, care stau fără păcat în faţa tronului lui Dumnezeu, care
împărtăşesc cele din urmă izbânzi măreţe ale mântuitorului, care sunt
chemaţi, aleşi şi credincioşi.
St. John nu s-a căsătorit; n-o s-o facă niciodată.
Până acum şi-a împlinit singur datoria şi truda se apropie de sfârşit.
Slăvitul lui soare coboară spre apus. Ultima scrisoare pe care am
primit-o de la dânsul mi-a stors lacrimi dar mi-a umplut sufletul de o bucurie
cerească: îşi presimţea răsplata sigură şi-şi zărea de pe acum cununa. Ştiu că
data viitoare o să-mi scrie o mână străină pentru a mă înştiinţa că bunul şi
credinciosul slujitor al Domnului a fost în sfârşit chemat de stăpânui său. Şi la
ce bun să plâng!
Ultimul ceas al lui St. John nu va fi umbrit de teama morţii. Nici un nor
nu-i va întuneca mintea, inima lui va rămâne cutezătoare, nădejdea lui
neclintită, credinţa lui nezdruncinată: chiar cuvintele lui o dovedesc.
"Stăpânul meu, scrie el, m-a înştiinţat în fiecare zi şi îmi vesteşte mai
lămurit mântuirea: «Venirea mea aproape" şi cu fiecare ceas ce trece, răsună
cu multă înflăcărare: Amin! Vino, Doamne şi mântuieşte-mă!
-------------------



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Pagina 3 din 3«123
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top