new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 2 din 3«123»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Charlotte Bronte -Jane Eyre
date: Joi, 16/02/2012, 12:19 PM | message # 16
CAPITOLUL XVI
În ziua ce urma acestei nopţi de nesomn, mă temeam şi doream în
acelaşi timp să-l văd pe domnul Rochester: doream să-i aud iarăşi glasul şi
mi-era teamă să-i întâlnesc privirea. La începutul dimineţii mă aşteptam să-l
văd dintr-o clipă într-alta. Nu intra des în camera de studiu, dar venea uneori
pentru câteva minute şi aveam impresia că în ziua aceea trebuia neapărat să
se arate.
Dar dimineaţa trecu întocmai ca de obicei şi nimic nu întrerupse cursul
liniştit al studiilor Adèlei; doar la scurt timp după micul dejun auzii zgomot
înspre odaia domnului Rochester. Se deosebeau glasurile doamnei Fairfax, al
lui Leah şi al bucătăresei – adică al nevestei lui John – şi chiar vocea
îmbufnată a acestuia din urmă. Ajungeau până la mine exclamaţii felurite:
"Ce fericire că stăpânul nostru n-a ars!" "E primejdios să ţii lumânarea
aprinsă toată noaptea", "Ce noroc că a avut prezenţa de spirit şi s-a gândit la
cana cu apă!" "De ce n-o fi trezit pe nimeni?", "Numai să nu fi răcit dormind
pe canapeaua din bibliotecă!"
După multă tăifăsuială, auzii cum se curăţă mobilele şi totul e pus în
rânduială. Când coborâi la dejun, trecui prin dreptul odăii domnului
Rochoster; văzui prin uşa deschisă că totul fusese aşezat la loc, în
desăvârşită ordine; numai patul rămăsese fără perdele. Leah sta în pervazul
ferestrei şi spăla geamurile înnegrite de fum. Tocmai voiam să-i spun ceva,
fiindcă aş fi dorit să aflu ce lămuriri dăduse domnul Rcchester asupra
întâmplării, când, apropiindu-mă, observai că în cameră mai era cineva: o
femeie şedea pe scaun lângă pat şi cosea inele la nişte perdele noi. Nu era
alta decât Grace Poole.
Sta acolo, serioasă şi tăcută, ca de obicei, îmbrăcată într-o rochie aspră,
cafenie, şorţ cu şireturi, basma albă şi bonetă. Cosea cu mare atenţie şi
părea cu totul cufundată în lucrul ei. Fruntea-i aspră şi trăsăturile grosolane
nu arătau de fel paloarea sau deznădejdea pe care te-ai fi aşteptat să le
descoperi pe chipul unei femei ce încercase să ucidă, a cărei victimă reuşind
să scape teafără o urmărise până în vizuina ei şi (după cum credeam eu) îi
ceruse socoteală de crima ce voise s-o săvârşească. Eram uimită, buimăcită.
Pe când o priveam, ridică ochii; nici o tresărire, nici o roşeaţă sau paloare,
care să-i trădeze emoţia, conştiinţa greşelii sau teama de a fi descoperită. Îmi
spuse doar: "Bună ziua, domnişoară, scurt şi nepăsător, ca de obicei, şi luând
45 Regiune pitorească pomenită în Biblie
alt inel îşi continuă lucrul.
"Am s-o pun la încercare, îmi zisei; o astfel de prefăcătorie întrece orice
închipuire."
— Bună ziua, Grace. S-a întâmplat ceva aici? Mi s-a părut adineauri că
aud pe servitori stând de vorbă.
— Stăpânul nostru a stat în pat şi a citit noaptea trecută. A adormit cu
lumânarea aprinsă şi perdelele au luat foc. Noroc că s-a sculat înainte
s-ajungă focul la cearşafuri şi la lemnăria patului şi a putut să-l stingă cu apa
din lighean.
— Foarte ciudat! am şoptit privind-o ţintă. Domnul Rochester n-a trezit
pe nimeni? Nimeni nu l-a auzit luptându-se să stingă focul?
Din nou şi-a înălţat ochii spre mine, dar de data asta privirea ei n-a mai
fost aceeaşi. Păru că mă cercetează cu atenţie, apoi răspunse:
— Ştii, domnişoară, servitorii dorm atât de departe de aici, că nici n-ar fi
avut cum să audă. Cele mai apropiate odăi sunt a dumitale şi a doamnei
Fairfax, care spune că n-a auzit nimic. Când îmbătrâneşti, ai somnul greu!
Aici se opri, pe urmă, adăugă cu nepăsare prefăcută, dar totuşi pe un ton
apăsat şi semnificativ:
— Dar dumneata, domnişoară, eşti tânără, ai somnul uşor; poate că
dumneata ai auzit vreun zgomot?
— Da, spusei eu încet, ca să nu fiu auzită de Leah, care spăla geamurile.
Am crezut mai întii că e Pilot: dar Pilot nu râde şi sunt sigură că am auzit un
râs foarte ciudat.
Grace luă din nou un fir de aţă, îl trase grijulie printr-un boţ de ceară, îl
băgă cu mână sigură în ac şi mă cercetă cu cel mai desăvârşit calm.
— Domnişoară, mie nu-mi vine a crede că stăpânul nostru a mai avut
chef de râs când se afla în asemenea primejdie. Pesemne c-ai visat.
— Ba n-am visat! răspunsei eu cu oarecare aprindere, indignată de
calmul acela neruşinat.
Femeia aţinti din nou asupra mea o privire cercetătoare şi calculată.
— Ai spus stăpânului nostru că ai auzit pe cineva râzând? mă întrebă ea.
— N-am avut încă prilejul să-i vorbesc în dimineaţa asta.
— Nu ţi-a dat în gând să deschizi uşa şi să te uiţi în antreu?
Părea acum că ea mă interoghează, ca să-mi smulgă pe neaşteptate
cine ştie ce amănunte. Îmi trecu prin minte că dacă va afla că-i cunosc sau
bănuiesc crima, va încerca să pună la cale ceva împotriva mea. M-am gândit
atunci că e mai bine să mă feresc.
— Dimpotrivă, spusei eu, am tras zăvorul.
— Să tragi în fiecare seară zăvorul. Nu obişnuieşti înainte de-a te culca?
"Drace! îmi zisei, vrea să-mi cunoască obiceiurile, ca să-şi facă anumite
planuri." Indignarea fu din nou mai tare decât prevederea. Răspunsei
răspicat:
— Până acum am uitat deseori să pun zăvorul, pentru că mi se părea de
prisos. Nu credeam că la Thornfield Hall trebuie să te fereşti de vreo
primejdie sau de cine ştie ce neplăceri. Pe viitor însă (adăugai eu apăsând pe
fiecare cuvânt) mă voi îngriji să iau mai întâi toate măsurile de siguranţă şi
de-abia după aceea să mă culc.
— Foarte bine ai să faci, răspunse ea. Locurile de pe-aici sunt cât se
poate de liniştite şi n-am auzit ca Thornfield Hall să fi fost vreodată călcat de
hoţi, deşi se ştie că aici se află servicii de argint foarte scumpe. Pe lângă
asta, se mai ştie că aici se află prea puţini servitori pentru o casă aşa de
mare, fiindcă stăpânul n-a prea stat aici, iar când vine – fiind necăsătorit –
n-are nevoie de mulţi oameni. Eu însă am crezut totdeauna că-i mai bine să
fii prevăzătoare; o uşă se zăvoreşte repede, aşa că-i mai înţelept să pui o
stavilă între dumneata şi oricare primejdie. Mulţi oameni, domnişoară, cred
că trebuie să te iaşi în seama proniei cereşti; dar eu gândesc că trebuie să ne
îngrijim singuri de binele nostru şi că pronia blagosloveşte pe cei cuminţi,
când folosesc cu cumpătare mijloacele de apărare.
Cu asta, cuvântarea ei luă sfârşit. Rostise, cu încetineala unei quakere,
mult mai multe cuvinte ca de obicei.
Stăm încă mută de uimire în faţa acestei extraordinare stăpâniri de sine
şi a unei făţărnicii ce mi se părea de necrezut, când intră bucătăreasa.
— Doamnă Poole, spuse ea, adresându-se lui Grace, masa oamenilor de
serviciu va fi curând gata; vrei să cobori?
— Nu, pune-mi pe o tavă numai o cană de bere neagră şi o bucată de
budincă; o să le duc eu sus.
— Vrei puţină carne?
— Da, numai o bucată şi puţină brânză, atâta tot.
— Şi sago46 ?
— Nu-mi trebuie acum. O să cobor înainte de ora ceaiului şi o s-o fac eu
singură.
Bucătăreasa se întoarse spre mine, spunmdu-mi că doamna Fairlax mă
aşteaptă. Ieşii atunci din odaie.
Firea enigmatică a lui Grace Poole îmi dădea atât de mult de gândit,
încât în timpul dejunului urmării cu greu povestirea doamnei Fairfax despre
întâmplarea din noaptea trecută. Mă chinuiam să înţeleg rostul lui Grace în
castel şi mă întrebam de ce domnul Rochester nu ceruse să fie arestată sau
de ce n-o concediase cel puţin. Noaptea trecută îmi mărturisise aproape făţiş
convingerea sa că ea era vinovată; ce pricină ascunsă îl împiedica s-o scuze?
De ce mă rugase să nu suflu nimănui nici un cuvânt? Era ciudat. Un gentilom
mândru, îndrăzneţ şi răzbunător, părea oarecum căzut sub puterea uneia
dintre slujnicele sale cele mai umile. Se afla în aşa măsură sub puterea ei,
încât chiar când atenta la viaţa lui, n-avea curajul s-o învinuiască pe faţă şi cu
atât mai puţin s-o pedepsească!
Dacă Grace ar fi fost tânără şi frumoasă, aş fi fost ispitită să cred că
domnul Rochester fusese mânat de sentimente mai duioase decât
prevederea şi teama; dar deplina absurditate a unei asemenea presupuneri
se vădea în chiar clipa când o priveai pe Grace. "Şi totuşi, începui să mă
gândesc, fusese şi ea tânără cândva, exact cam pe când fusese tânăr şi
domnul Rochester. Doamna Fairfax îmi spunea că locuia de mult la castel. Nu
cred să fi fost niciodată frumoasă, dar poate a avut o fire deosebită, originală,
şi frumuseţea caracterului compensa lipsa farmecelor exterioare. Domnului
Rochester îi plăceau firile hotărâte şi excentrice, iar Grace era o femeie cel
puţin ciudată. Poate că, altădată, un capriciu (n-ar fi fost de mirare, la o fire
atât de iute şi nestăpânită ca a lui) îl făcuse să cadă pe mâinile acelei femei;
poate că în urma nesocotinţelor de-odinioară ea are acum asupra faptelor
sale o înrâurire ascunsă, de care nu putea scăpa şi pe care nu îndrăznea s-o
nesocotească?"
Dar în acea clipă, Grace, cu făptura ei pătrată şi lipsită de farmec, cu
faţa urâtă, ofilită şi de-a dreptul grosolană, îmi apăru înaintea ochilor atât de
lămurit, că-mi spusei: "Nu, bănuiala mea nu poate fi întemeiată!" Şi cu toate
acestea, vocea care grăieşte tainic în inimile noastre părea a-mi spune: "Nici
tu nu eşti frumoasă şi, totuşi, poate că placi domnului Rochester; sau cel
46 Budincă făcută dintr-o făină extrasă din fructul sagotierului (ca o pâine).
puţin aşa ţi s-a părut uneori. Aminteşte-ţi cuvintele, adu-ţi aminte de privirile,
de glasul lui din noaptea trecută!"
Toate îmi veneau de astă dată în minte: felul lui de a vorbi, privirea,
tonul. Mă aflam acum în sala de studiu: Adèle desena: mă aplecai spre ea să-i
îndrumez creionul. Îşi ridică deodată ochii şi mă privi cu un fel de tresărire:
—Qu'avez-vous, mademoiselle? Vos doigts tremblent comme la feuille
et vos joues sont rouges: mais rouges eomme les cerises!47
— Mi-e cald, Adèle, şi m-am înroşit pentru că am stat aplecată.
Fetiţa continuă să deseneze, iar eu căzui din nou pe gânduri. Mă sforţam
să-mi alung cât mai curând din suflet ura pe care-o simţeam pentru Grace
Poole; mă scârbea. Mă comparai cu ea şi văzui că suntem deosebite. Bessie
Leaven îmi spusese că par o doamnă; şi avea dreptate: eram o doamnă. Iar
acum arătam mult mai bine decât atunci când mă întâlnisem cu Bessie; eram
mai plină, mai rumenă, mai vioaie, pentru că mai vii îmi erau bucuriile şi mai
luminoase speranţele.
"Se lasă seara, îmi zisei, uitându-mă pe fereastră. Astăzi n-am auzit nici
paşii, nici glasul domnului Rochester; dar îl voi vedea negreşit diseară.
Dimineaţă mă temeam de această întâlnire, dar acum o doresc; am aşteptat
atâta vreme zadarnic încât acum am ajuns nerăbdătoare."
Când se înseră de-a binelea şi Adèle mă părăsi ca să se joace cu Sophie
în camera copiilor, dorinţa mea ajunse la culme. Ascultam într-una s-aud
clopoţelul sunând; ascultam să-i aud paşii şi aşteptam s-o văd pe Leah venind
cu un mesaj; câteodată mi se părea că aud călcătura apăsată a
domnului Rochester şi mă-ntorceam spre uşă aşteptând să se deschidă şi să-l
văd intrând.
Dar uşa rămase închisă şi numai bezna pătrundea înăuntru, pe fereastră.
Totuşi nu era încă prea târziu; adeseori trimitea să mă cheme la şapte sau
opt şi acum nu era nici şase. Desigur că nădejdile mele nu vor fi înşelate tocmai
acum, când aveam atâtea să-i spun! Voiam să aduc din nou vorba
despre Grace Poole şi să văd ce-mi va răspunde; aveam de gând să-l întreb
fără ocol dacă o credea într-adevăr vinovată de acel atentat mişelesc şi de ce
dorea ca ticăloşia ei să rămână tăinuită. Prea puţin îmi păsa dacă marea mea
curiozitate avea să-l înfurie ori nu. Încercasem bucuria de a-l scoate din sărite
şi a-l domoli rând pe rând; era o adevărată desfătare pentru mine şi un
instinct sigur mă împiedica totdeauna să merg prea departe; nu treceam
niciodată dincolo de limită; îmi încercam iscusinţa în a merge pe muchie de
cuţit. Păstrând totdeauna formele respectuoase pe care mi le impunea
situaţia mea, puteam, totuşi, să răspund argumentelor lui cu ale mele, fără
teamă şi fără pic de stânjeneală; lucrul acesta ne plăcea amândurora.
Se auziră paşi pe scări. Leah apăru în sfârşit, dar numai pentru a-mi
spune că ceaiul se servea în odaia doamnei Fairfax. Mă dusei acolo,
mulţumită că trebuia în sfârşit să cobor; aveam impresia că în felul ăsta sunt
mai aproape de domnul Rochester.
— Desigur că de-abia aştepţi să-ţi iei ceaiul, îmi spuse doamna Fairfax,
plină de bunătate, când intrai; ai mâncat aşa de puţin la prânz... Mi-e teamă,
urmă ea, că astăzi nu ţi-e bine: pari să ai febră şi eşti congestionată.
— Ba de loc! Niciodată nu m-am simţit mai bine.
— În cazul acesta, dovedeşte-o cu o poftă zdravănă de mâncare. Vrei să
umpli ceainicul, până ajung eu la capătul andrelei?
Când îşi sfârşi lucrul, se sculă şi trase obloanele, pe care le lăsase până
47 Ce ai domnişoară? Degetele îţi tremura ca frunza şi obrajii îţi sunt roşii ca
cireşele (fr.)
atunci ridicate, să se bucure pesemne cât mai mult de lumina zilei, cu toate
că afară înserarea se prefăcuse în beznă deplină.
— Deşi nu se văd stele, e timp frumos, spuse ea, uitându-se pe
fereastră. Domnul Rochester are noroc de vreme bună la drum.
— La drum? Domnul Rochester s-a dus undeva? Nu ştiam c-a plecat.
— Oh, a plecat îndată după micul dejun! S-a dus la Leas, la castelul
domnului Eshton, zece mile dincolo de Millcote. Cred că se întruneşte acolo o
întreagă societate: lordul Ingram, sir George Lynn, colonelul Dent şi mulţi alţii
trebuie să se afle de faţă.
— Crezi că se reîntoarce în noaptea asta?
— Nu. Nici mâine. Bănuiesc c-o să rămână acolo o săptămână sau chiar
mai mult. Când se adună societatea asta aleasă, sunt înconjuraţi de atâta
veselie şi eleganţă şi au la-ndemână atâtea lucruri plăcute şi distractive,
încât nu se grăbesc deloc să se despartă. Bărbaţii sunt foarte căutaţi la
asemenea sindrofii, iar când se află în societate domnul Rochester este atât
de vesel şi de încântător, încât îi cucereşte pe toţi. Place foarte mult
doamnelor, deşi ai crede că înfăţişarea nu-l avantajează în chip deosebit; îmi
închipui însă că însuşirile şi cunoştinţele sale, poate averea şi obârşia, fac să i
se treacă uşor cu vederea unele mici neajunsuri ale înfăţişării sale.
— Sunt şi doamne la Leas?
— Doamna Eshton cu cele trei fete ale ei, nişte tinere cu adevărat
elegante; cred că vor mai fi de faţă domnişoarele Blanche şi Mary Ingram,
care-s foarte frumoase. Am văzut-o pe Blanche acum şase ori şapte ani, când
avea optsprezece. Venise la un bal dat de domnul Rochester de Crăciun. Să fi
văzut cât era de frumos împodobită şi luminată sufrageria în ziua aceea!
Cred că erau cincizeci de doamne şi gentilomi din cele mai bune familii ale
comitatului, iar domnişoara Ingram era într-adevăr regina serbării.
— Spui că ai văzut-o, doamnă Fairfax? Cum arăta?
— Da, am văzut-o. Uşile sufrageriei stăteau larg deschise şi, fiindcă era
zi de Crăciun, servitorii aveau dreptul să se adune în sala cea mare, să
asculte cum cântă doamnele. Domnul Rochester m-a poftit să iau parte şi eu,
neapărat. M-am aşezat într-un colţ mai retras şi am privit în jurul meu. N-am
văzut niciodată o privelişte atât de încântătoare: doamnele erau îmbrăcate în
splendide rochii de seară; cele mai multe – sau cel puţin cele mai multe
dintre cele tinere – îmi părură de-a dreptul minunate, dar domnişoara Ingram
era fără doar şi poate regina serbării.
— Cum arăta?
— Înaltă, cu o talie subţire, cu umerii arcuiţi, gât lung şi graţios, ten mat,
măsliniu, trăsături nobile, ochii aducând puţin cu cei ai domnului Rochester:
mari, negri şi strălucitori ca diamantele pe care le purta. Părul frumos şi
negru ca pana corbului, era pieptănat cu multă pricepere şi gust; avea nişte
cozi groase şi buclele cele mai lungi şi mai încântătoare pe care le-am văzut
vreodată. Purta o rochie albă; o eşarfă de culoarea chihlimbarului, ce-i trecea
pe umeri şi pe piept, era legată într-o parte şi se prelungea în ciucuri lungi,
până mai jos de genunchi. Părul era împodobit cu flori, tot de culoarea
chihlimbarului, care scoteau şi mai mult la iveală negrul de antracit al
buclelor.
— A fost pesemne tare admirată.
— O, sigur că da! Şi nu numai pentru frumuseţea, dar şi pentru talentul
ei. Cânta şi ea, acompaniată la pian de un gentilom. A cântat un duet cu
domnul Rochester.
— Cu domnul Rochester? Nu ştiam că şi cântă.
— O! are un foarte frumos glas de bas. Îi place tare mult muzica.
— Dar domnişoara Ingram, ce fel de glas are?
— Plin şi foarte puternic. Cânta admirabil şi era o plăcere s-o asculţi. Pe
urmă a cântat la pian. Nu nu mă pricep la muzică, dar domnul Rochester e
cunoscător şi l-am auzit spunând că executa foarte bine.
— Şi fata asta, atât de inimoasă şi desăvârşită în toate, nu s-a măritat
încă?
— Se pare că nu. Cred că nici ea, nici sora ei n-au avere prea mare.
Bătrânul lord Ingram a dispus prin testament de moşiile sale astfel ca mai
toată averea să revină fiului mai mare.
— Dar mă mir că nici un nobil sau gentilom bogat nu s-a îndrăgostit de
ea: domnul Rochester, de pildă. E bogat, nu-i aşa?
— Desigur. Numai că, vezi dumneata, e foarte mare deosebire de vârstă.
Domnul Rochester are aproape patruzeci de ani şi ea n-are decât douăzeci şi
cinci.
— Şi ce-i cu asta? Se văd zilnic căsătorii la care deosebirea de vârstă
dintre soţi e şi mai mare.
— E adevărat; totuşi, nu cred să-i fi trecut vreodată una ca asta prin
gând domnului Rochester. Dar nu mănânci nimic; de când ai venit, de-abia
dacă ai gustat din felia de pâine.
— Nu. Mi-e prea sete ca să mănânc; vrei, te rog, să-mi mai dai o ceaşcă
de ceai?
Eram gata să vorbesc din nou despre posibilităţile unei căsătorii între
domnul Rochester şi frumoasa Blanche, când intră Adèle, ceea ce ne sili să
schimbăm vorba.
Cum am rămas singură m-am gândit la ceea ce îmi spusese doamna
Fairfax. Îmi cercetai sufletul, îmi scrutai gândurile şi sentimentele şi mă silii,
cu toată energia, să readuc pe drumul sigur al bunului-simţ pe aceea care
rătăcise în pustiul fără de hotare şi fără de poteci al imaginaţiei.
Chemată în faţa propriei mele judecăţi, Amintirea aduse mărturie în
sprijinul speranţelor, dorinţelor şi simţămintelor născute în noaptea trecută şi
îmi lămuri de ce mă aflam de vreo cincisprezece zile încoace în starea asta;
dar Raţiunea veni liniştită, în felul ei demn, simplu, neprefăcut, să-mi prezinte
lucrurile aşa cum erau, să-mi arate că înlăturasem adevărul spre a mă hrăni
cu visuri. Atunci îmi rostii sentinţa şi declarai:
"Că niciodată n-a vieţuit pe pământ o nebună mai mare decât Jane Eyre;
că niciodată o idioată mai sinistră nu se lăsase cu totul în voia unor dulci
minciuni, şi că nimeni n-a înghiţit cu mai multă plăcere o otravă, luând-o
drept nectar."
"Tu, îmi zisei eu, să ajungi să placi domnului Rochester !Tu, să însemni
ceva pentru el? Haida-de! Nebunia ta mă ştirbeşte! Te-ai bucurat pentru
câteva semne de atenţie, semne îndoielnice, acordate de un gentilom şi un
om de lume, unei slugi, unei copile. Cum ai îndrăznit? Sărmană naivă fără
minte! Nici chiar propriul tău interes nu te-a putut face mai înţeleaptă? Azi
dimineaţă ai văzut în minte scurta scenă din noaptea trecută; acoperă-ţi faţa
şi ruşinează-te! Ţi-a lăudat ochii, nu-i aşa? Cine-i orb?! Deschide-ţi ochii răului
şi priveşte-ţi nebunia. Nu-i sănătos pentru o femeie să se lase măgulită de
superiorul ei, care nici nu se poate gândi s-o ia în căsătorie. Pentru orice
femeie e o nebunie să lase să i se înfiripeze în suflet o dragoste tainică ce-i
va zdrobi viaţa, dacă nu-i cunoscută şi împărtăşită; sau, dacă este cunoscută
şi împărtăşită, trebuie s-o atragă – ca o Fata Morgana – înspre smârcuri
sălbatice, din care nimeni nu se mai poate smulge."
"Jane Eyre, ascultă-ţi sentinţa: mâine vei lua o oglindă şi-ţi vei face cu
creta portretul plin de sinceritate, fără să atenuezi un singur cusur, fără să
îndulceşti vreo linie sau să ştergi vreo trăsătură neplăcută. Iar dedesubt vei
scrie: «Portretul unei guvernante fără familie, săracă şi urâtă».
Apoi vei lua o plăcuţă netedă de fildeş – ai una pregătită în cutia de
desen. Vei pune mâna pe paletă; vei amesteca atentă culorile cele mai
proaspete, mai gingaşe şi mai luminoase; vei alege pensulele cele mai
delicate din păr de cămilă; vei desena cu grijă cea mai încântâtoare faţă pe
care ţi-ai putea-o închipui; vei zugrăvi-o în tonurile cele mai fermecătoare,
aşa cum ţi-a descris-o doamna Fairfax pe Blanche Ingram. Nu uita buclele negre
şi ochii migdalaţi. Ce, te gândeşti să-l iei pe domnul Rochester ca model!
Vino-ţi în fire! Nu, nu te arăta mâhnită, nu fi sentimentală, nu regreta! Fii
numai bun-simţ şi hotărâre. Aminteşte-ţi trăsăturile nobile şi armonioase,
gâtul şi talia, de statuie antică, lasă să se vadă braţul rotund şi fermecător,
mâna gingaşă; nu uita inelul cu diamante, nici brăţara de aur; înfăţişează
întocmai veşmântul ce-o împodobeşte, dantelele străvezii şi atlazul sclipitor,
eşarfa graţioasă şi trandafirii strălucitori. Dedesubt vei scrie: «Blanche, fată
încântătoare, dintr-o familie nobilă.»
Şi dacă vreodată, în viitor, îţi vei închipui că domnul Rochester se
gândeşte la tine, ia aceste două portrete, compară-le şi spune-ţi: «Stă în
putinţa domnului Rochester să câştige dragostea acestei fete nobile, dacă îşi
dă osteneala. Mai este oare posibil să se gândească la sărmana şi
neînsemnata plebeiană?»".
— Ei bine, da! îmi spusei. Voi face aceste două portrete.
După ce luai hotărârea aceasta, mă mai liniştii şi adormii. M-am ţinut de
cuvânt. Un ceas sau două mi-au fost de ajuns să-mi schiţez autoportretul în
creion şi în mai puţin de cincisprezece zile am sfârşit o miniatură de fildeş a
unei Blanche Ingram, aşa cum mi-o închipuiam eu. Era un chip destul de
frumos şi când l-am comparat cu al meu, contrastul era atât de izbitor cât îl
putea dori autocontrolul ce-mi impusesem. Toate astea mi-au făcut bine; mai
întâi am avut câtva timp de lucru, pe urmă dădură putere şi statornicie noilor
impresii pe care doream să le întipăresc, aşa ca să nu se mai şteargă
niciodată din sufletul meu.
Am fost curând răsplătită pentru această disciplină temeinică pe care o
impusesem sentimentelor mele. Datorită ei am putut îndura cu calmul
trebuincios întâmplările ce-au urmat. Dacă n-aş fi fost pregătită, n-aş fi putut
rămâne liniştită, nici măcar în aparenţă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:23 PM | message # 17
CAPITOLUL XVII
Trecu o săptămână fără să vină vreo ştire de la domnul Rocheaster,
trecură zece zile şi el tot nu se înapoiase. Doamna Fairfax îmi spuse că nu
s-ar mira dacă de la Leas, el s-ar duce de-a dreptul la Londra, iar de acolo pe
continent şi n-ar mai da tot anul pe la Thornfield; nu rareori se întâmplase să
părăsească la fel de repede şi pe neaşteptate castelul. Auzind-o vorbind
astfel, simţeam cum un fior şi o sfârşeală ciudată îmi cuprind inima. Încercam
în acele momente un amarnic simţământ de dezamăgire, dar, adunându-mi
gândurile şi amintindu-mi principiile la care hotărâsem să mă rezum, îmi
veneam imediat în fire. Şi fu uimitor cât de repede izbutii să-mi stăpânesc
prostia trecătoare şi să alung gândul că faptele domnului Rochester puteau
prezenta în vreun fel un interes atât de vital pentru mine.
Şi am acceptat asta nu îmbrăţişând ideea slugarnică a inferiorităţii mele
faţă de dânsul, ci dimpotrivă, spunându-mi; "Între tine şi stăpânul
Thornfieldului nu poate exista altă legătură decât leafa ce ţi-o datorează
pentru lecţiile predate pupilei sale şi recunoştinţa ce se cade să i-o porţi
datorită bunătăţii şi respectului pe care – dacă-ţi faci datoria – ai dreptul să le
aştepţi din parte-i. Fii sigură că domnul Rochester nu poate admite în mod
serios decât această unică legătură între tine şi el. De aceea, nu fă din
stăpânul tău obiectul celor mai gingaşe sentimente, al admiraţiei, al
frământarilor şi altor simţăminte ale tale de aceiaşi fel. Nu eşti de-un rang cu
el; nu trebuie să încerci să-ţi părăseşti casta; trebuie să te respecţi îndeajuns
ca să nu risipeşti toată dragostea inimii tale, sufletul şi tăria ta, acolo unde un
asemenea dar nu poate, fi primit şi nu poate fi întârnpinat decât cu dispreţ."
Îmi făceam zilnic datoria păstrându-mi toată liniştea. Dar, din când în
când, îmi treceau vag prin minte motive pentru care s-ar fi cuvenit să
părăsesc Thornfieldul ; fără să vreau, ticluiam anunţuri şi mă gândeam ce ar
fi de făcut ca să plec de-aici. Nu socoteam necesar să stăvilesc aceste
gânduri. S-ar putea ca ele să încolţească şi să dea roade într-o zi.
Trecuseră aproape cincisprezece zile de la plecarea domnului Rochester,
când doamna Fairfax primi o scrisoare.
— E de la stăpân, spuse ea privind adresa expeditorului. Acum cred că
vom şti dacă se întoarce sau nu.
Pe când rupea sigiliul şi citea scrisoarea, eu îmi beam cafeaua (ne aflam
la micul dejun). Era fierbinte şi fu pentru mine un mijloc de a explica roşeaţa
ce-mi acoperise brusc obrazul. Dar nu mă ostenii să-mi explic pentru ce-mi
tremura mâna şi pentru ce fără să vreau vărsasem jumătate din cafea în
farfurioară.
— Eu mă plâng câteodată că suntem prea liniştite aici, spuse doamna
Fairfax, urmând să ţină scrisoarea în faţa ochelarilor. Acum o s-avem însă
destulă treabă, cel puţin pentru câtva timp.
Înainte de a-mi îngădui să cer o lămurire, legai şiretul de la şorţul Adèlei,
care se desfăcuse; după ce i-am turnat altă ceaşcă de lapte şi i-am dat încă o
bucată de cozonac, am spus cu nepăsare:
— Probabil că domnul Rochester n-o să se înapoieze prea curând...
— Ba da. Soseşte peste trei zile, adică joia viitoare, şi nu vine singur.
Aduce cu el o droaie de musafiri. Ne cere să pregătim cele mai frumoase
camere de culcare din castel; biblioteca şi salonul trebuie dereticate. Îmi mai
scrie să tocmesc oameni de la hanul din Millcote sau de unde ştiu, să ajute la
bucătărie. Doamnele îşi vor aduce cameristele, iar bărbaţii feciorii; o să fie
casa ticsită de lume.
Doamna Fairfax îşi înghiţi repede dejunul şi plecă zorită să înceapă
pregătirile.
În cele trei zile care urmară, fură într-adevăr multe de făcut, aşa cum
prevăzuse ea.
Odăile de la Thornfield mi se păruseră foarte curate şi bine rânduite, dar
se pare că mă înşelasem. Sosiră încă trei servitoare noi să le ajute pe
celelalte; totul fu frecat şi periat; tapetele fură spălate, covoarele bătute,
oglinzile şi candelabrele lustruite, tablourile date jos şi puse la loc, focurile
aprinse în odăi, plăpumile de puf lăsate să se aerisească, cearceafurile puse
să se usuce lângă cămin. Nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai
văzut aşa ceva. Adèle alerga nestingherită prin mijlocul acestei harababuri.
Pregătirile de tot felul şi gândul că va vedea atâta lume o bucurau la culme.
Ceru ca Sophie să-i controleze toaletele, cum îşi numea ea rochiile, să le
cureţe şi să le repare pe cele passées şi să le aranjeze pe celelalte. Tot
timpul dădea buzna în odăi, sărea pe paturi, se trântea pe saltele, clădea
grămezi de perne şi perniţe în faţa focurilor uriaşe care duduiau în cămine.
De lecţii era scutită. Doamna Fairfax mă rugase s-o ajut, aşa că îmi
petreceam toată ziua prin cămări, ajutând-o (sau stânjenind-o) pe ea şi pe
bucătăreasă. Învăţam să fac tortă, plăcinte, aluat franţuzesc, să pregătesc
vânatul şi să garnisesc platourile cu desertul.
Musafii erau aşteptaţi să sosească joi înainte de cină, adică pe la şase. În
acest timp n-am avut vreme să-mi hrănesc himerele şi cred că afară de Adèle
nimeni n-a fost mai harnică şi mai veselă decât mine. Totuşi, câteodată
veselia mea se curma şi fără să vreau mă lăsam pradă îndoielii, presimţirilor
negre şi închipuirilor pesimiste. Asta se întâmpla mai ales când vedeam uşa
scării de la catul al treilea (în ultima vreme uşa aceasta fusese totdeauna
închisă) deschizându-se încet şi pe Grace Poole cu bonetă, şorţ alb şi şal,
lunecând tiptil de-a lungul coridorului, călcând fără zgomot cu papucii ei
vătuiţi, ca să intre în dormitoarele răvăşite să spună poate ceva unei
servitoare: cum să frece mai bine un grătar, să cureţe marmura căminului
sau să scoată petele de pe tapete. O dată pe zi, cobora la masă în bucătărie,
trăgea domol dintr-o pipă, lângă cămin, şi se întorcea în odaia ei, tristă,
tăcută şi singuratică, luând cu ea drept orice alinare o cană de bere. Din
douăzeci şi patru de ceasuri, nu-şi petrecea decât unul cu servitoarele; restul
timpului rămânea în vreo odaia scundă cu tavan de stejar, de la catul al treilea;
acolo şedea şi cosea, singură ca un osândit în temniţa lui.
Dar lucrul care mi se părea cel mai straniu dintre toate era că în casa
asta nimeni, afară de mine, nu se sinchisea şi nu se minuna de obiceiurile ei.
Nimeni nu vorbea despre ea şi nu se întreba ce face; nimeni nu o
compătimea pentru singurătatea şi izolarea ei. Într-o zi am prins un crâmpei
de convorbire între Leah şi o femeie tocmită cu ziua. Vorbeau despre Grace.
Leah a spus ceva, dar n-am auzit ce, iar femeia a răspuns:
— Are leafă bună, nu-i aşa?
— Da, zise Leah. Aş vrea să am şi eu atâta; nu că mă plâng de leafă – se
plăteşte bine la Thornfield – dar doamna Poole are cel puţin de cinci ori mai
mult ca mine şi pune deoparte. La fiecare trei luni duce bani la banca din
Millcote. Nu m-aş mira sa aibă destul ca să poată duce o viaţă fără grijă dacă
ar vrea să-şi lase serviciul. Dar cred că s-a obişnuit aici. Şi pe urmă n-are nici
patruzeci de ani, e voinică şi poate să facă multe. Nu-i încă aşa de bătrână ca
să se lase de muncă.
— Cred că e o slujnică bună, urmă femeia.
— Ah! ştie mai bine decât oricare alta tot ce are de făcut, răspunse
Leah, pe un ton plin de înţeles. N-ar putea face oricine ce face ea oricât i-ai
plăti.
— O, asta nu! adăugă cealaltă. Eu mă mir că stăpânul...
Femeia ar fi continuat, dar Leali mă zări şi-i făcu numaidecât semn cu
cotul.—
Nu ştie? întrebă, în şoaptă abia auzită, femeia.
Leah clătină din cap şi convorbirea încetă. Aflasem dar că la Thornfield
era o taină şi că acea taină eu nu trebuia s-o cunosc.
Sosi şi joia. Cu o seară înainte pregătirile fuseseră încheiate şi totul
fusese pus la punct: covoarele aşezate, perdelele atârnate, păturile de o
albeaţă strălucitoare întinse, mesele de toaletă rânduite, mobilele şterse,
vasele pline de flori; încăperile şi saloanele radiau de prospeţime şi strălucire.
Holul principal fusese de asemenea curăţat. Pendula cea mare lustruită cu
grijă, scara, balustrada luceau ca sticla; în sufragerie, bufetul strălucea de
atâta argintărie; flori exotice îşi răspândeau parfumul în salon şi salonaş.
După-amiază, doamna Fairfax îşi puse cea mai frumoasă rochie de atlaz
negru, mănuşile şi ceasul de aur, căci era datoria ei să-i primească pe oaspeţi
şi să le conducă pe doamne în odăile lor. Adèle voia să se îmbrace şi ea, deşi
nu credeam că va fi chemată în ziua aceea spre a fi prezentată doamnelor.
Totuşi, dorind să-i fac pe plac, am dat voie Sophiei să-i pună una din rochiile
ei scurte şi albe de muselin. Eu nu-mi schimbai toaleta. Eram încredinţată că
nu voi fi chemată să părăsesc sanctuarul sălii de studiu, căci devenise pentru
mine un sanctuar – "un adăpost foarte plăcut în vremuri de restrişte".
Fusese o zi senină şi blândă de primăvară, una dintre acele zile care,
spre sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, se înalţă luminoase deasupra
pămânlului ca nişte crainici ai verii. Desenam, şi, fiindcă seara era caldă,
stăteam cu ferestrele deschise, în sala de studiu.
— E destul de târziu, spuse doamna Fairfax, intrând în cameră cu rochia
ei foşnitoare. Îmi pare bine că am poruncit ca să fie servită cina cu un ceas
mai târziu decât mi-a cerut domnul Rochester; uite că e trecut de şase. Am
trimis pe John să vadă dacă nu zăreşte ceva venind fiindcă de la porţile
parcului se vede o bucată bună din drumul spre Millcote.
Se duse la fereastră.
— Uite-l că vine, spuse ea. Apoi, aplecându-se în afară: Ei, John, ce
s-aude?
— Vin, doamnă, fu răspunsul. În zece minute sunt aici.
Adèle fugi la fereastră. Eu o urmai, căutând să stau în aşa fel încât să fiu
ascunsă de perdea şi să văd fără să fiu văzută.
Cele zece minute ale lui John mi se părură foarte lungi, dar în cele din
urmă se auzi uruit de roţi. Patru călăreţi galopau înainte pe alee; în spatele
lor veneau două trăsuri descoperite, în care zării fluturând văluri şi unduind
pene. Doi dintre călăreţi erau tineri şi arătoşi; în cel de-al treilea îl recunoscui
pe domnul Rochester şi pe Mesrour, calul său negru, însoţit de Pilot, care
alerga în faţa lui. Alături de el călărea o femeie tânără şi ei doi erau în fruntea
convoiului. Costumul ei de călărie, roşu ca purpura, ajungea aproape la
pământ, vălul lung flutura în adierea vântului; prinse în cutele transparente
ale vălului, străluceau inele bogate de păr, negre ca pana corbului.
— Domnişoara Ingram! exclamă doamna Fairfax şi coborî repede.
Călăreţii, gonind mai departe, au cotit în curând după colţul casei şi nu
i-am mai putut vedea. Adèle se rugă să fie lăsată să coboare, dar o luai pe
genunchi şi o făcui să înţeleagă că sub nici un cuvânt nu-i era îngăduit să se
arate doamnelor, decât dacă tutorele ei va trimite s-o cheme, iar dacă acesta
ar vedea-o îngăduindu-şi astfel de lucruri, cu siguranţă că ar fi foarte supărat.
După ce ascultă spusele mele, vărsă câteva lacrimi adevărate – dar eu luai
îndată o înfăţişare serioasă şi atunci îşi şterse ochii.
Din sala cea mare venea un murmur vesel. Glasurile groase ale
bărbaţilor şi accentele argintii ale doamnelor se îmbinau plăcut. Dar, deşi nu
vorbea tare, vocea răsunătoare a stăpânului Thornfieldului urând bun venit
oaspeţilor se deosebea dintre toate celelalte. Apoi paşi uşori urcară scara, se
auziră foşnete, râsete vesele pe sală, uşi ce se deschideau şi se închideau şi –
câtva timp – tăcere deplină.
— Elles changent de toilettes48, spuse Adèle, care, ascultând cu atenţie,
urmărise fiece mişcare; apoi oftă. Chez maman, continuă ea, quand il y avalt
48 1 Îşi schimbă toaletele (fr.).
du monde, je les suivais partout au salon et a leurs chambres; souvent je
regardais les femmes de chambre coiffer et habiller les dames et c'etait
amusant: comme cela on apprend.49
— Nu ţi-e foame, Adèle?
— Mais oui, mademoiselle; voilà cinq ou six heures que nous n'avons
pas mangé.50
— Atunci o să profit de faptul că doamnele s-au retras şi o să cobor să-ţi
aduc ceva de mâncare.
Ieşind cu băgare de seamă din adăpostul meu, am coborât pe scara de
serviciu ce ducea de-a dreptul la bucătărie. Acolo, toată lumea se agita; supa
şi peştele dădeau în fiert, bucătarul se apleca peste crătiţi, cuprins de un
neastâmpăr ce ameninţa să-l mistuie. În sala servitorilor, doi vizitii şi trei
feciori şedeau lângă foc; cameristele erau, desigur, ocupate cu stăpânele lor;
oamenii care fuseseră tocmiţi de la Millcote roboteau peste tot locul.
Străbătând acest haos, am ajuns în sfârşit la cămară, de unde am luat un pui
rece, câteva tarte, o pâine, vreo două farfurii, un cuţit şi o furculiţă şi, cu
prada aceasta, operai o retragere grabnică. Ajunsesem în coridor şi tocmai
închisesem uşa scării, când un zgomot mă preveni că doamnele ieşeau din
odăi. Nu puteam ajunge în sala de studiu fără să trec pe lângă câteva din
odăile lor şi riscam să fiu văzută cu încărcătura mea de provizii, aşa că mă
oprii tăcută locului, la capătul coridorului, care era totdeauna întunecat, fiind
lipsit de ferestre, iar acum cu totul în beznă, deoarece soarele apusese şi se
lăsase amurgul.
Toate doamnele acelea frumoase ieşiră în curând din odăi, unele după
altele, vesele şi cu veşminte strălucitoare. Se strânseră o clipă în capătul
coridorului, pe când eu stăteam ascunsă în celălalt, şi vorbiră cu vioiciune potolită.
Coborâră scara, fără zgomot, ca un nor luminos ce se lasă de pe deal.
Apariţia aceasta colectivă mă uimea prin eleganţa ei distinsă, aşa cum nu
mai văzusem eu vreodată.
Adèle privea prin uşa întredeschisă a sălii de studiu.
— Ce doamne frumoase! exclamă ea pe englezeşte. Oh! ce mulţumită aş
fi să fiu şi eu cu ele! Crezi că, după cină, domnul Rochester o să trimită să ne
cheme?
— Nu cred. Domnul Rochester trebuie să se îngrijească de altele. Nu te
mai gândi azi la doamne; poate ai să le vezi mâine. Până atunci, mănâncă.
Îi era tare foame, aşa că un timp atenţia îi fu acaparată de pui şi
prăjituri. Făcusem bine că mă dusesem să aduc ceva de mâncare, căci altfel
Adèle cu mine şi cu Sophie, pe care o poftii să împartă masa noastră, am fi
rămas flămânde. Cei de jos erau prea ocupaţi ca să se mai gândească şi la
noi. Trecuse de nouă când se strânse desertul şi la zece se mai auzeau valeţii
aducând şi scoţând tăvile şi ceştile cu cafele. Am dat voie Adèlei să se culce
mult mai târziu decât de obicei, fiindcă spusese că n-ar putea dormi cât timp
jos se vor deschide şi închide uşile şi va forfoti lumea "Şi pe urmă, adăugă ea,
domnul Rochester ar putea să mă cheme când voi fi dezbrăcată, et alors quel
domage51.
I-am spus câte poveşti a poftit, apoi, ca s-o distrez, am scos-o pe coridor.
49 Când mama avea musafiri, mă ţineam pretutindeni după ei, în salon şi prin
camerele lor; adeseori, priveam cum cameristele coafează şi îmbracă pe
doamne şi era atât de plăcut! Aşa am învăţat multe (fr.).
50 3 Ba da, domnişoară. Au trecut cinci sau şase ore de când n-am mâncat
(fr.)
51 Şi ce păcat ar fi! (fr.)
Lampa din sala cea mare era acum aprinsă, aşa încât, aplecându-se peste
balustradă, Adèle putea să vadă servitorii trecând. Târziu, se auziră acorduri
răsunând în salon, unde fusese mutat pianul. Ne aşezarăm amândouă pe
scară să ascultăm. Un glas se îmbină în curând cu vibraţiile puternice ale
instrumentului. Cânta o femeie, cu voce dezmierdătoare. Solo-ul fu urmat de
un duo, apoi cântecul fu reluat de mai multe voci. Din când în când zumzetul
unor conversaţii vesele ajungea până la noi.
Am ascultat mult timp. Deodată mi-am dat seama că urechea mea
prinde toate glasurile şi caută să deosebească, în mijlocul acelor sunete
nelămurite, vorbele domnului Rochester; şi când am izbutit (destul de iute de
altfel) m-am străduit să înţeleg cuvintele pe care depărtarea le făcea
nedesluşite.
Ceasornicul bătu unsprezece. Mă uitai la Adèle, care-şi rezemase capul
de umărul meu; ochii i se închideau. O luai în braţe, o dusei la pat şi o culcai.
Când oaspeţii se retraseră, era aproape unu.
Ziua următoare a fost tot atât de frumoasă. Oaspeţii făcură o excursie
prin împrejurimi. Plecară devreme, unii călări, alţii în trăsură. I-am văzut când
au plecat şi când s-au întors. Dintre doamne, numai domnişoara Ingram
călărea, ca şi în ajun, şi tot ca în ajun domnul Rochester galopa alături de ea;
amândoi se ţineau cam la o parte de ceilalţi oaspeţi. Îi atrasei atenţia
doamnei Fairfax, care era cu mine la fereastră, asupra acestui amănunt.
— Spuneai ieri, îi zisei eu, că nu ţi se pare cu putinţă să-i vezi căsătoriţi;
dar priveşte şi dumneata dacă domnul Rochester n-o preferă tuturor
celorlalte.
— Da, fără îndoială că o admiră.
— Dar şi ea îl admiră, adăugai eu. Uită-te cum se apleacă să-i vorbească
la ureche. Aş vrea să-i văd faţa; până acum nu i-am putut-o nici măcar zări.
— Ai s-o vezi deseară, răspunse doamna Fairfax. I-am spus domnului
Rochester cât de mult dorea Adela să le vadă pe doamne şi el mi-a răspuns:
"Atunci să vină în salon după cină şi roag-o pe domnişoara Eyre s-o însoţească".
— Da, a făcut-o din simplă politeţe, dar fii sigură că n-am să mă duc,
răspunsei eu.
— I-am spus că nu eşti obişnuită cu lumea şi că n-o să-ţi placă să apari în
faţa atâtor străini, dar mi-a răspuns în felul său repezit: "Prostii! Dacă se
împotriveşte, spune-i că doresc foarte mult să vină şi dacă tot nu vrea,
spune-i că am să vin s-o aduc".
— N-am să-l fac să se ostenească. Am să mă duc, dacă nu se poate
altfel; dar nu-mi face nici o plăcere. Ai să fii şi dumneata acolo, doamnă
Fairfax?
— Nu. EU am cerut să fiu scutită şi mi s-a îngăduit. Uite cum trebuie să
faci ca să eviţi o intrare ceremonioasă, care de fapt e lucrul cel mai neplăcut.
Te duci în salon când nu e nimeni acolo, înainte ca doamnele să se retragă de
la masă, şi te aşezi într-un colţ mai ferit. Nu va trebui să rămâi multă vreme
după venirea bărbaţilor, afară numai dacă o să te simţi foarte bine. Altminteri
e de-ajuns să te vadă domnul Rochester şi după aceea te poţi strecura afară,
că nimeni n-o să bage de seamă.
— Crezi că musafirii vor sta mult la castel?
— O săptămână sau două, în nici un caz mai mult. După vacanţa de
Paşti, Domnul George Lynn, care a fost ales deputat de Millcote, va trebui să
se înapoieze în oraş. Cred că domnul Rochester îl va însoţi, fiindcă şi aşa a
stat prea mult la Thornfield.
Vedeam cu oarecare teamă cum se apropia clipa când trebuia să intru în
salon cu eleva mea. De când aflase că va fi prezentată doamnelor, Adèle se
legănase într-o nesfârşită încântare şi nu se linişti decât atunci când Sophie
începu s-o îmbrace. După ce părul îi fu aranjat în bucle strălucitoare, după
ce-şi puse rochia de atlaz trandafiriu, mănuşile de dantelă neagră şi un
cordon lung în jurul taliei, căpătă o înfăţişare serioasă ca a unui judecător.
N-a fost nevoie să-i atrag luarea-aminte să nu-şi boţească rochia: după ce fu
îmbrăcată, se aşeză cu băgare de seamă pe scăunaşul ei, ridicându-şi cu
atenţie rochia, de teamă să nu-şi mototolească volănaşele. Îmi făgădui să nu
se mişte până când n-o să fiu şi eu gata. Găteala mea nu ţinu mult. Îmbrăcai
îndată rochia cea mai bună, cea de mătase cenuşie, cumpărată pentru nunta
domnişoarei Temple, şi pe care n-o mai purtasem niciodată de atunci, mă
pieptănai iute, îmi pusei singura mea bijuterie, broşa cu perlă, şi coborârăm.
Din fericire nu era nevoie să trecem prin sufragerie – unde se aflau cu
toţii la masă – ca să intrăm în salon, unde nu era nimeni. Focul ardea tăcut în
căminul de marmură şi lumînările de ceară străluceau singuratice în mijlocul
florilor minunate ce împodobeau mesele. Salonul era despărţit de sufragerie
numai printr-o perdea roşie. Totuşi, oaspeţii vorbeau atât de încet, încât nu
se putea auzi decât un murmur uşor.
Adèle, care părea că se află încă sub impresia solemnităţii momentului,
se aşeză, fără să spună un cuvânt, pe taburetul pe care i-l arătai. Eu m-am
retras într-un fotoliu lângă fereastră şi, luând o carte de pe masă, am
încercat să citesc. Adèle îşi trase scăunelul la picioarele mele şi, după câtva
timp, îmi atinse genunchiul.
— Ce-i, Adèle? o întrebai.
— Est-ce que je ne puis prendre une seule de ces fleurs magnifiques,
mademoiselle? Seulement pour completer ma toilette.52
— Te gândeşti prea mult la toaletă, Adèle. Totuşi, o să-ţi dau o floare, şi
luând un trandafir dintr-un vas i-l prinsei de cordon.
Fetiţa scoase un oftat de nespusă mulţumire, ca şi cum acea bucurie ar
fi umplut cupa fericirii sale. Mi-am întors faţa să-mi ascund un zâmbet pe
care nu mi-l putui stăpâni. Era ceva caraghios şi trist deopotrivă în evlavia
înnăscută a acestei mici pariziene pentru tot ce era în legătură cu
îmbrăcămintea.
Deodată am auzit în odaia vecină zgomotul lin făcut de mai multe
persoane care se ridicau de la masă. Draperia fu dată la o parte şi zării
sufrageria, al cărei candelabru răspândea o lumină vie asupra argintului şi
cristalului unui minunat serviciu de desert ce acoperea o masă lungă. Un
grup de doamne apăru sub boltă; intrară, şi draperia căzu după ele.
Erau doar opt, dar, fără să-mi dau seama de ce, când intrară mi se
părură cu mult mai multe. Unele erau foarte înalte, multe din ele îmbrăcate
în alb şi toate înveşmântate în rochii largi, care le făceau mai impunătoare,
aşa cum ceaţa face ca luna să pară mai mare. Mă ridicai şi le salutai. Una sau
două îmi răspunseră printr-o mişcare din cap. Altele se mulţumiră să mă privească.
Păşiră care încotro în încăpere. Sprinteneala mişcărilor le făcea să
semene cu nişte păsări albe. Unele se tolăniră pe canapele şi pe divane,
altele se aplecară să se uite la flori şi cărţile răspândite pe mese, în sfârşit
mai multe dintre ele alcătuiră un grup în jurul focului şi începură să
vorbească încet, dar limpede, aşa cum se părea că sunt obişnuite.
52 N-aş putea să iau una din florile astea minunate, domnişoară? Numai ca
să-mi completez toaleta (fr.)
Am aflat mai târziu cum se numeau şi pot de pe acum să le spun pe
nume.
Era, mai întâi, doamna Eshton cu două din fiicele ei. Se vedea limpede
că fusese frumoasă pe vremuri şi se ţinea încă bine. Cea mai mare dintre
fete, Amy, era scundă. Avea un obraz ale cărui trăsături trădau o naivitate
copilăroasă; dar felul ei de a se purta părea totuşi destul de rafinat. Rochia
de muselină albă şi cordonul albastru îi veneau bine. Soră-sa, Louise, era mai
înaltă şi cu o înfăţişare mai elegantă; figura ei foarte drăgălaşă făcea parte
dintre acelea pe care francezii le numesc minois chiffonne53. Amândouă
surorile erau frumoase ca nişte crini.
Lady Lynn era o femeie de patruzeci de ani, înaltă şi voinică, dreaptă şi
cu privirea semeaţă. Purta o rochie bogată de atlaz cu ape, o pană albastră
ca azurul şi o diademă de pietre preţioase, care-i scotea în relief strălucirea
părului negru.
Doamna colonel Dent nu arăta tot atât de impunătoare, dar avea mai
multă distincţie. Era subţire, cu faţa blândă şi palidă, cu părul blond. Îmi
plăcură mai mult rochia ei de atlaz negru, eşarfa de dantelă străină şi cele
câteva perle decât strălucirea de curcubeu a nobilei lady Lynn.
Dar cele mai distinse – poate din pricină că erau mai înalte din întreg
grupul – erau trei: văduva lady Ingram şi cele două fiice ale ei, Blanche şi
Mary. Câteşitrele aveau statură semeaţă. Văduva părea să aibă între patruzeci
şi patruzeci şi cinci de ani: talia-i era încă zveltă şi părul negru, sau
cel puţin aşa arăta la lumina candelabrului. Dinţii parcă-şi păstraseră toată
albeaţa. Ţinând seama de vârsta ei, trebuia să treacă în ochii tuturor drept o
femeie foarte frumoasă. Şi chiar era. Dar în întreaga ei ţinută şi în expresia ei
se citea o trufie aproape nesuferită. Avea trăsături romane şi o bărbie dublă
ce se contopea cu gâtul, ca un stâlp. Aceste trăsături îmi părură nu numai
umflate şi încruntate, ci chiar brăzdate de mândrie, o mândrie ce o făcea să
ţină capul aşa de drept, încât părea încremenită; pe deasupra, ochii îi erau
sălbatici şi răi de-mi aminteau de cei ai doamnei Reed. Mesteca fiecare
cuvânt. Avea un glas profund, un ton pompos, sentenţios – într-un cuvânt, de
nesuferit. Datorită unei rochii de catifea stacojie şi unui şal indian cu ţesătură
de aur, pe care-l purta ca pe un turban, credea pesemne că are măreţia unei
împărătese.
Blanche şi Mary erau tot atât de înalte ca şi ea şi drepte ca nişte plopi.
Mary era prea slabă pentru statura ei, dar Blanche era modelată ca o Diană.
O cercetai – desigur – cu o deosebită atenţie: mai întâi doream să ştiu dacă
înfăţişarea ei se potrivea cu cele ce-mi spusese doamna Fairfax; apoi dacă
semăna cu miniatura pe care o făcusem din închipuire; în al treilea rând –
mărturisesc! – dacă exista în ea ceva care să-i placă domnului Rochester.
Era întocmai cum mi-o descrisese doamna Fairfax şi cum o pictasem eu.
Recunoscui talia aceea nobilă, umerii rotunzi, gâtul graţios, ochii şi buclele
negre, despre care îmi vorbise doamna Fairfax. Dar faţa? La faţă semăna cu
mama ei; era lady Ingram mai tânără şi fără zbârcituri; aceeaşi frunte joasă,
aceleaşi trăsături trufaşe, aceeaşi mândrie, mai puţin încruntată însă. Râdea
mereu. Avea un râs batjocoritor, ca şi expresia obişnuită a buzelor arcuite,
dispreţuitoare.
Se spune că geniul e conştient de sine însuşi. Nu ştiu dacă domnişoara
Ingram era un geniu, dar desigur că îşi preţuia chiar prea mult valoarea.
Începu să discute despre botanică împreună cu blânda doamnă Dent. Se pare
însă că doamna Dent nu studiase această ştiinţă, deşi – după cum spunea – îi
53 Drăguţă, deşi cu trăsături neprofilate(fr)
plăceau florile, "mai ales cele sălbatice". Domnişoara Ingram o studiase şi
înşira plină de îngâmfare tot ce ştia. Observai că lua, cu oarecare
îndemânare, cam în râs neştiinţa doamnei Dent; batjocura ei putea fi
îndemânatică, dar oricum, nu dovedea o fire bună. Cântă la pian; execuţia sa
era strălucitoare; cântă, şi glasul ei era frumos; vorbi franţuzeşte cu mamă-sa
şi putui observa că vorbea curgător şi pronunţa frumos.
Mary avea o faţă mai deschisă decât Blanche, trăsături mai blânde şi un
ten mai luminos (domnişoara Ingram avea un adevărat ten de spaniolă), dar
nu arăta atât de vioaie. Nu avea nimic de spus şi, după ce se aşeză, rămase
nemişcată ca o statuie într-o nişă. Amândouă surorile erau îmbrăcate în alb
imaculat.
Credeam acum oare că domnişoara Ingram ar fi o alegere pe placul
domnului Rochester? N-aş fi putut spune. Nu-i cunoşteam gusturile în ce
priveşte frumuseţea feminină. Dacă îi plăceau frumuseţile maiestuoase,
Blanche era idealul. În plus era şi talentată şi plină de voioşie. Îmi dădeam
seama că mai toţi bărbaţii ar admira-o; şi mi se părea un lucru dovedit că-i
plăcea domnului Rochoster. Nu trebuia decât să-i văd împreună pentru a
îndepărta şi ultima umbră de îndoială.
Nu-ţi închipui, cititorule, că Adèle a stat tot timpul nemişcată pe scaun,
la picioarele mele! Nici gând. În clipa când intrară doamnele, ea se sculă,
înainta spre ele, le salută ceremonios şi le spuse cu gravitate:
— Bonjour, mesdames.54
Domnişoara Ingram o privi batjocoritor şi exclamă:
— Oh! ce păpuşică!
— Cred, spuse doamna Lynn, că este pupila domnului Rochester, micuţa
franţuzoaică despre care ne-a vorbit.
Doamna Dent o luă binişor de mână şi o îmbrăţişă.
Amy şi Louise Eshton exclamară amândouă deodată:
— Ce îngeraş!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:23 PM | message # 18
Apoi o chemară pe canapea şi Adèle începu să vorbească ba în
franţuzeşte, ba într-o englezească stricată, cucerind nu numai atenţia fetelor,
ci şi a doamnei Eshton şi a lady-ei Lynn. Fu răsfăţată după pofta inimii ei.
În sfârşit se aduse cafeaua şi fură poftiţi bărbaţii, eu şedeam în umbră –
dacă poate exista vreo pată de umbră într-un salon atât de bine luminat – şi
perdeaua de la fereastră mă ascundea pe jumătate. Draperiile fură din nou
date la o parte şi sosiră oaspeţii care rămăseseră în sufragerie. Apariţia
bărbaţilor mi se păru impunătoare, ca şi a doamnelor. Cei mai mulţi erau
înalţi, câţiva tineri şi toţi îmbrăcaţi în fracuri negre. Henry şi Frederik Lynn se
arătau a fi cu adevărat nişte tineri strălucitori; pe colonelul Dent îl trăda
ţinuta că e militar şi era foarte chipeş. Domnul Eshton, magistratul comitatului,
avea înfăţişarea unui veritabil gentilom. Părul complet alb, sprâncenele
şi favoritele încă negre, îl făceau să pară un "père noble de théâtre"55. Lordul
Ingram era foarte înalt şi frumos ca şi surorile sale; dar se vedea că-i apatic şi
amorţit ca şi Mary. Părea că excelează mai degrabă prin lungimea membrelor
decât prin vioiciunea trupului sau agerimea minţii.
Dar unde-o fi domnul Rochester?
Iată-l că soseşte în sfârşit. Nu mă uit spre uşă şi, totuşi, îl văd intrând.
Mă străduiesc să fiu cât mai atentă la împletitura la care lucrez: nu vreau să
mă gândesc decât la ceea ce ţin în mâini, la perlele de argint şi firele de
mătase de pe genunchii mei. Şi cu toate acestea îi văd desluşit figura şi fără
54 Bună ziua, doamnelor (fr ).
55 Un tată nobil, aşa cum e înfăţişat pe scenă (fr.).
să vreau îmi amintesc de clipa când o zărisem ultima oară, de clipa în care,
după ce-i făcusem ceea ce el numise un serviciu nespus de preţios, îmi luase
mâinile într-ale sale şi mă privise cu ochi care trădau un suflet plin şi dornic
să se reverse. Nu fusesem străină de pricina acelei emoţii. Cât de aproape de
el mă aflasem atunci! Ce s-a întâmplat oare pe urmă în stare să schimbe
într-atât poziţia unuia faţă de celălalt? Cât de departe unul de altul şi cât de
străini eram acum! Eram atât de străini, încât nici nu mă mai aşteptam să-mi
adreseze vreun cuvânt şi nu m-am mirat de fel când, fără să-mi arunce
măcar o privire, s-a dus în celălalt capăt al odăii, unde a început să discute cu
câteva doamne.
De cum l-am văzut absorbit de discuţie şi am fost încredinţată că-l
puteam cerceta fără să fiu observată, privirile mi-au fost atrase fără de voie
spre dânsul. L-am privit şi m-am simţit cuprinsă de-o mare bucurie – o
bucurie fără seamăn, dar în acelaşi timp sfâşietoare: era aurul cel mai curat,
cu un ascuţiş oţelit de crâncenă suferinţă. Bucuria mea semăna probabil cu
aceea a unui om înnebunit de sete, ce ştie că fântâna către care se târăşte e
otrăvită şi totuşi bea apa cu înghiţituri lacome.
E cum nu se poate mai adevărat că "frumuseţea stă în ochiul celui care
priveşte".
Obrazul măsliniu şi palid al domnului Rochester, fruntea pătrată şi
masivă, sprâncenele groase de cărbune, ochii adânci, trăsăturile hotărâte,
gura aspră – într-un cuvânt, înfăţişarea-i energică şi hotărâtă – nu respectau
întru nimic canoanele frumuseţii; pentru mine însă chipul său era mult mai
frumos: mă interesa şi mă stăpânea cu totul. N-am avut de gând să-l iubesc
pe domnul Rochester. Cititorul ştie că făcusem tot ce era în puterea mea ca
să-mi smulg din inimă acele prime gingaşe mlădiţe ale dragostei, dar, din
prima clipă când îl văzusem, ele răsăriseră din nou mai verzi şi mai puternice.
El mă făcuse să-l iubesc, fără ca măcar să se uite la mine.
Îl comparai cu oaspeţii săi. Ce era farmecul curtenitor al domnilor Lynn,
eleganţa căutată a lordului Ingram şi chiar distincţia militărească a
colonelului Dent, faţă de înfăţişarea lui plină de o tărie firească şi o putere
adevărată. Ceilalţi nu-mi trezeau nici o simpatie, deşi îmi dădeam seama că
toată lumea îi socoteşte pe ei frumoşi, impunători şi atrăgători, iar pe domnul
Rochester un om cu trăsături aspre şi privire melancolică, i-am văzut
zâmbind, i-am văzut râzând; în flăcările lumânărilor exista tot atâta suflet ca
şi în zâmbetul lor; clinchetul clopoţelului spunea tot atâtea lucruri cât şi râsul
lor. L-am văzut şi pe domnul Rochester zâmbind: trăsăturile aspre i se
îmblânziră, ochii îi deveniră strălucitori şi binevoitori, cercetători şi duioşi,
totodată. În clipa aceea vorbea cu Louise şi cu Amy Eshton. M-am mirat când
le-am văzut rămânând liniştite în faţa acelei priviri ce-mi păruse atât de
pătrunzătoare; crezusem că vor pleca ochii şi obrajii li se vor îmbujora, dar
am fost totuşi fericită când mi-am dat seama că nu erau de loc emoţionate.
"Pentru ele nu-i ceea ce este pentru mine, îmi zisei. Nu-i deopotrivă cu ele,
cred că se aseamănă cu mine – sunt sigură că-i aşa, căci simt ca şi el; îi
înţeleg graiul gesturilor şi al expresiei chipului. Deşi rangul şi bogăţia pun
între noi o distanţă enormă, am în mintea, în inima, în sângele şi în nervii mei
ceva ce ne uneşte sufletele. Am spus oare acum câteva zile că n-am nimic
comun cu el, în afara faptului că-mi primesc salariul din mâna lui?
Hotărî-tu-m-am cumva să nu mă gândesc la el decât ca la un stăpân care mă
plăteşte? Atunci am făcut cel mai greu păcat împotriva firii! Tot ce-i în mine
bun, puternic, sincer se-ndreaptă năvalnic către el. Ştiu că trebuie să-mi
ascund sentimentele şi să înăbuş orice speranţă, amintindu-mi mereu că el
nu-mi poate acorda multă atenţie. Când afirm că mă asemăn cu el, nu vreau
să spun că am prestanţa sau farmecul lui, ci doar că am anumite gusturi şi
unele simţăminte la fel cu ale sale. Prin urmare trebuie să-mi repet neîncetat
că suntem despărţiţi pentru totdeauna – şi totuşi, atâta vreme cât trăiesc şi
gândesc, trebuie să-l iubesc."
Se servi cafeaua. De când sosiseră şi bărbaţii, doamnele deveniseră
vioaie ca nişte ciocârlii. Conversaţia prinsese viaţă şi era din ce în ce mai
veselă. Colonelul Dent şi domnul Eshton discutau politică; soţiile lor ascultau.
Cele două doamne mai în vârstă, lady Lynn şi lady Ingram, păreau cufundate
într-o foarte captivantă convorbire. Sir George – pe care văd c-am uitat să-l
descriu – un foarte voinic şi vioi gentilom de ţară, sta în picioare în faţa
canapelei lor, cu ceaşca de cafea în mână şi din când în când mai arunca şi el
câte o vorbă. Domnul Frederick Lynn sta lângă Mary Ingram şi-i arăta
gravurile unei cărţi frumoase; ea privea, zâmbea din când în când, dar după
câte se părea vorbea foarte puţin. Lordul Ingram, înalt şi flegmatic, sta cu
braţele încrucişate şi aplecat deasupra spetezei scaunului vioaiei şi micuţei
Amy Eshton care îl privea din când în când cu coada ochiului şi ciripea ca un
spiriduş; se vedea bine că-i place mai mult lordul Ingram decât domnul
Rochester. Henry Lynn e aşezat pe o canapea la picioarele Louisei; Adèle
şade lângă el. Dânsul râde de greşelile pe care le face mereu. Cu cine o fi
Blanche Ingram? Stă singură în faţa unei mese, aplecată graţios asupra unui
album. Pare că aşteaptă să vină cineva s-o ia, dar fiindcă aşteptarea o
oboseşte, s-a hotărât să-şi aleagă singură partenerul.
Domnul Rochester, după ce le-a părăsit pe domnişoarele Eshton, s-a
aşezat în faţa focului, tot atât de singuratic ca şi Blanche în faţa mesei; dar
domnişoara Ingram vine şi se aşază în faţa lui de partea cealaltă a căminului.
— Domnule Rochester, spuse ea, aveam impresia că nu-ţi plac copiii?
— Nu, nu-mi plac.
— Atunci ce te-a făcut s-o creşti pe păpuşica asta? reluă ea, arătând-o
pe Adèle. De unde ai cules-o?
— N-am cules-o. Mi-a fost lăsată în seamă.
— Trebuia s-o trimiţi la pension.
— Nu puteam: pensioanele sunt atât de scumpe!
— Dar mi se pare că i-ai pus o guvernantă. Chiar acum am văzut-o
însoţită de cineva. A plecat? Oh, nu, tot acolo-i după perdea. O plăteşti,
bineînţeles. Cred că te costă tot atât de scump ca şi pensionul, ba chiar mai
mult, fiindcă trebuie să le şi întreţii pe amândouă.
Mă temeam – sau mai bine zis speram – că această aluzie la prezenţa
mea îl va sili pe domnul Rochester să mă privească şi, fără să vreau, mă
trăsei şi mai în umbră; el însă nici nu întoarse ochii.
— La asta nu m-am gândit, zise el cu nepăsare şi privind drept înainte.
— Nu, voi bărbaţii nu vă gândiţi niciodată la economii; n-aveţi spirit
practic. S-o auzi pe mama vorbind despre guvernante! Mary şi cu mine am
avut cel puţin o duzină; jumătate din ele erau caraghioase, jumătate rele, şi
toate nesuferite, nu-i aşa, mamă?
— Ai spus ceva, scumpa mea?
Fata repetă întrebarea, adăugând o lămurire.
— Odorul meu, te rog să nu-mi mai povesteşti de guvernante: cum aud
cuvântul ăsta îmi şi vine rău. Am suferit ca o mucenică din pricina
nepriceperii şi a capriciilor lor. Mulţumesc lui Dumnezeu că am isprăvit cu
ele!
Doamna Dent se aplecă spre lady Ingram şi-i spuse ceva la ureche.
Mi-am dat seama, după răspuns, că doamna Dent îi atrăsese atenţia că în
sală se află unul din membrii tagmei împotriva căreia aruncase anatema.
— Tant pis!56urmă nobila doamnă. Sper că asta îi va fi de folos! Pe urmă
adăugă mai încet, dar destul de tare ca vorbele să ajungă până la mine: Am
observat-o; mă pricep să-i cunosc pe oameni după fizionomie şi pe chipul ei
am citit toate cusururile celor de-o seamă cu ea.
— Şi care sunt astea, doamnă? întrebă cu glas tare domnul Rochester.
— O să vi le spun între patru ochi, răspunse ea, clătinându-şi de trei ori
turbanul în chip semnificativ.
— Dar până atunci o să-mi dispară orice curiozitate, şi tare aş vrea să
aflu acum.
— Întreab-o pe Blanche. E mai aproape de dumneata.
— Oh, nu mă pune pe mine, mamă! Nu pot să spun decât un singur lucru
despre toate: sunt o pacoste. Nu c-aş fi avut prea multe de îndurat de pe
urma lor, fiindcă, dimpotrivă, am avut eu grijă să le dau întotdeauna de
furcă! Ce de pozne le-am mai făcut, Theodore şi cu mine, domnişoarei
Wilson, doamnei Grey şi bietei madame Joubert! Mary era prea somnoroasă
ca să ia parte la şotiile noastre hazoase. Cel mai bine ne distram cu madame
Joubert, fiindcă domnişoara Wilson era o biată fiinţă nenorocită şi bolnavă,
plângăreaţă şi deprimată, pe care nici nu merita să te osteneşti s-o învingi,
iar doamna Grey era aspră şi nesimţitoare; nimic pe lume nu putea s-o
impresioneze. Pe când biata domnişoară Joubert! Îmi mai aduc şi-acum
aminte cum se înfuria când ajungeam s-o scoatem din sărite, după ce vărsăm
ceaiul, fărâmiţam pâinea, împrăştiam untul, zvârleam cărţile în tavan şi
făceam un tărăboi îngrozitor cu pupitrele, cu riglele, cu grătarul sobei şi cu
vătraiul. Theodore, îţi aminteşti ce bine petreceam?
— Daa, sigur că da, răspunse încet lordul Ingram; şi băbuţa numai ce
începea să bocească: "O! copii răi!" Atunci îi ţineam adevărate predici şi-i
dovedeam că-i o îngâmfare din partea unei ignorante ca ea să încerce să ne
înveţe pe noi, nişte tineri aşa de deştepţi...
— Îmi mai aduc aminte, Theodore, cum te-ajutam să-i faci zile fripte
preceptorului tău, acelui domn Vining, cu obrajii de culoarea zerului. Îl
poreclisem "Popa Ţâfnă". El şi cu domnişoara Wilson îşi îngăduiseră să se
îndrăgostească unui de altul, sau cel puţin aşa ne închipuiam, Theodore şi cu
mine. Surprinsesem priviri drăgăstoase, suspine pe care apoi le-am
interpretat ca semne ale unei belle passion57 şi vă rog să mă credeţi că n-a
trecut mult şi toată lumea a aflat de descoperirea noastră. A fost un mijloc de
a ne debarasa de ghiuleaua care ne atârna de picioare. Cum a auzit mama, a
şi hotărât că e vorba de o pornire imorală. Nu-i aşa, mamă?
— Da, scumpa mea, şi pe bună dreptate. Sunt o mie de motive care-ţi
impun să nu tolerezi ca într-o casă onorabilă să se nască o dragoste între
guvernantă şi preceptor. Mai întâi...
— Oh! mămico dragă! Cruţă-ne! Au reste58 ştim cu toţii: nevinovăţia
copiilor e în primejdie în faţa unei asemenea pilde rele; îndatoririle de
guvernantă şi de preceptor sunt nesocotite; alianţă şi încredere reciprocă;
spovedaniile ce rezultă în mod fatal de aci; apoi obrăznicia faţă de stăpâni,
răzvrătire generală. Am dreptate, baroneasă Ingram de Ingram-Park?
— Da, podoaba mea, ai dreptate şi-acum, ca totdeauna.
— Atunci gata cu asta. Hai să schimbăm vorba.
56 Cu atât mai rău! (fr.)
57 Mari pasiuni (fr).
58 De altfel (fr).
Amy Eshton nu auzi această frază, sau nu voi să-i dea atenţie, căci
exclamă cu glasul ei blând şi copilăresc:
— Şi noi, Louise şi cu mine, aveam obiceiul s-o necăjim pe guvernantă,
dar era o fiinţă aşa de cumsecade, că răbda toate. Nimic n-o putea scoate din
sărite şi niciodată nu se supăra pe noi. Aşa-i, Louise?
— Oh ! da. Puteam face tot ce ne trăsnea prin cap. Dar degeaba îi
răsturnam pupitrul şi cosuleţul de lucru, degeaba-i scotoceam prin sertare.
Era aşa de bună, că ne îngăduia orice.
— Sper că nu vom fi silite, spuse domnişoara Ingram rotunjindu-şi ironic
buzele, să ascultăm un rezumat al tuturor însuşirilor guvernantelor pe care
le-am avut? Ca să scăpăm de-o asemenea plictiseală, propun din nou să
vorbim despre altceva. Susţineţi şi dumneavoastră propunerea mea,
domnule Rochester?
— Da, domnişoară. Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră; ca
totdeauna de altfel.
— Atunci dati-mi voie să continui. Signor Eduardo, azi eşti în voce?
— Donna Blanca, dacă porunciţi, o să fiu.
— Atunci, signor, alteţa mea îţi porunceşte să-ţi oţeleşli plămânii şi alte
organe vocale, căci vei avea nevoie de ele pentru a îndeplini regeştile-mi
porunci.
— Cine n-ar vrea să fie Puzzio59 unei Marii atât de divine?
— Puţin îmi pasă mie de Puzzio! exclamă ea, scuturându-şi buclele
bogate şi îndreptându-se spre pian. După părerea mea era un netot. Îmi
place mai mult blestematul Bothwell –, căci, după câte cred eu, un bărbat nu
înseamnă nimic dacă nu are ceva diavolesc în el; orice ar spune istoria
despre James Hepburn60, vestitul tâlhar trebuie să fi fost unul dintre acei eroi,
mândri şi sălbatici, cărora tare mi-ar fi plăcut să-i dăruiesc mâna mea.
— Domnilor, aţi auzit ce-a spus! Ei bine! care dintre noi seamănă mai
mult cu Bothwell? strigă domnul Rochester.
— Trebuie să recunosc că dumneata te bucuri de avantajul ăsta,
răspunse colonelul Dent.
—. ..Pe onoarea mea, vă sunt îndatorat, sună răspunsul.
Domnişoara Ingram se aşezase în faţa pianului cu o graţie trufaşă şi
după ce-şi împrăştiase regeşte cutele rochiei albe ca neaua, execută un
preludiu minunat, continuând în acelaşi timp să vorbească. În seara aceea se
arătă excepţional de bine dispusă. Atât cuvintele cât şi atitudinea ei părea că
vor să trezească nu numai admiraţia, dar şi uimirea celor de faţă; era vădit că
se străduia să uluiască prin strălucirea şi atitudinea ei foarte îndrăzneaţă.
— Oh! spuse ea, continuând să alerge cu degetele pe clape, sunt aşa de
sătulă de tinerii din ziua de azi. Nu-s decât nişte biete fiinţe fără vlagă, care
se tem să păşească dincolo de zidul împrejmuitor al parcului părintesc şi nu
s-ar angaja niciodată într-o asemenea aventură fără învoirea şi ocrotirea
mămicăi. Nu se gândesc decât la feţele lor drăgălaşe, la mâinile lor albe şi la
picioarele lor mici, ca şi cum la bărbaţi frumuseţea ar avea vreo importanţă!
Ca şi cum farmecul exterior n-ar fi un privilegiu al femeii – calitatea şi
moştenirea ei firească! Sunt şi eu de părere că o femeie urâtă este o pată pe
obrazul luminos al creaţiunii; bărbaţii însă nu trebuie să râvnească decât
59 David Puzzio, cântăreţ italian, favorit al reginei Maria Stuart a Scoţiei, ucis
în 1566
60 James Hepburn, conte de Bothwell (1536 – l578) nobil scoţian. A avut o
viaţă extrem de aventuroasă şi a jucat un rol important în evenimentele din
timpul domniei reginei Maria Stuart.
forţa şi curajul; idealurile lor trebuie să fie vânătoarea şi lupta; tot restul nu
face doi bani. Iată care mi-ar fi deviza, dacă aş fi bărbat! Când am să mă
mărit, urmă ea după o pauză pe care nimeni n-o întrerupse, nu vreau să
găsesc în soţul meu un rival, ci un supus desăvârşit. Nu voi îngădui nici un
concurent în preajma tronului meu. Voi pretinde adoraţie desăvârşită şi nu
voi permite ca ea să fie împărţită între mine şi trăsăturile pe care o să şi le
vadă în oglindă. Acum cântă, domnule Rochester, te acompaniez.
— Mă supun întru totul, răspunse el.
— E un cântec de corsar. Ştii cât de mult îmi plac corsarii, aşa că te rog
să cânţi con spirito61.
— O poruncă pornită de pe buzele domnişoarei Ingram ar mişca şi
pietrele din loc.
— Atunci ia seama, căci dacă n-o să-mi placă felul cum vei cânta, am să
te fac de ruşine, arătându-ţi eu cum trebuia interpretată romanţa asta.
— Înseamnă deci că oferi un premiu nepriceperii; acum mă voi sili să
greşesc.
— Gardez-vous en bien62. Dacă greşeala va fi dinadins, pedeapsa va fi
pe măsura greşelii.
— Domnişoara Ingram ar trebui să fie îngăduitoare, căci stă în puterea ei
să dea o pedeapsă mai grea decât poate îndura un biet muritor.
— O, explică-te! porunci tânăra lady.
— Iartă-mă, domnişoară, dar orice lămurire e de prisos. Instinctul
dumitale fin ar trebui să-ţi arate că o privire încruntată pornită din frumoşii-ţi
ochi ţine loc de pedeapsă capitală.
— Cântă! zise ea şi atingând din nou clapele începu un acompaniament
înflăcărat.
"E timpul s-o şterg", îmi zisei; dar acordurile care străbăteau aerul mă
siliră să rămân. Doamna Fairfax îmi spusese că domnul Rochester avea glas
frumos: era într-adevăr un bas melodios, puternic, plin de simţire şi de forţă,
care-ţi pătrundea în suflet trezind simţăminte stranii. Am aşteptat până ce
s-a stins ultima vibraţie a acelor note pline şi sonore, până când zgomotul
conversaţiei, întrerupt o clipă, şi-a reluat cursul. Atunci am părăsit colţul meu
ferit şi am ieşit pe o uşă lăturalnică şi care, din fericire, era aproape de mine.
De-aici, un antreu îngust ducea în sala cea mare. Trecând pe acolo, am băgat
de seamă că mi se desfăcuse şiretul. Îngenuncheai pe covorul de iută al
scării ca să-l leg. Am auzit deodată uşa sufrageriei deschizându-se şi paşi
bărbăteşti venind către mine. M-am ridicat repede şi m-am pomenit faţă în
faţă cu domnul Rochester.
— Ce mai faci? mă întrebă el.
— Foarte bine, domnule.
— De ce n-ai venit să-mi vorbeşti, în salon?
Mă gândii că aş fi putut să-i întorc întrebarea, dar n-am îndrăznit să-mi
iau această libertate. I-am răspuns:
— Păreaţi ocupat şi n-aş fi îndrăznit să vă stingheresc.
— Ce-ai făcut în timpul lipsei mele?
— Nimic deosebit; am continuat să dau lecţii Adèlei, ca de obicei,
— Eşti mult mai palidă. Am băgat numaidecât de seamă. Spune-mi ce
ai?
— N-am nimic, domnule.
— Nu cumva ai răcit în noaptea aceea, când m-ai înecat pe jumătate?
61 Cu pasiune (fi.)
62 Fereşte-te (fr.)
— Nu, domnule, nici vorbă...
— Întoarce-te în salon; ai plecat prea repede.
— Sunt obosită, domnule.
M-a privit o clipă.
— Şi cam tristă, adăugă el. Ce ai? Spune-mi.
— Nimic... nimic, domnule. Nu sunt tristă.
— Ei, îţi spun eu că eşti. Eşti atât de tristă, încât dacă ai mai rosti câteva
cuvinte, ţi-ar da lacrimile. Uite, ţi s-au şi umezit ochii: strălucesc şi înoată în
lacrimi. Dacă aş avea timp şi nu m-aş teme ca nu cumva să treacă pe-aici
vreo servitoare flecară şi curioasă, aş şti ce înseamnă toate astea. Ei,
astă-seară te iert; dar să ştii că atâta timp cât or să fie oaspeţi aici, aştept să
vii în fiecare seară în salon. E dorinţa mea şi te-aş ruga să n-o nesocoteşti.
Acum pleacă şi trimite pe Sophie s-o ia pe Adèle. Bună seara, dra...
Se opri brusc, îşi muşcă buzele şi plecă imediat.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:26 PM | message # 19
CAPITOLUL XVIII
ZILELE TRECEAU FERICITE ŞI OCUPATE LA Thornfield Hall; aveam atâtea şi
atâtea de făcut, câtă deosebire între zilele de-acum şi cele trei luni de linişte,
de monotonie şi singurătate pe care le petrecusem înainte sub acelaşi
acoperământ! Toate gândurile întunecate păreau acum alungate din casă,
toate amintirile triste păreau uitate. Pretutindeni, cât era ziua de lungă,
numai viaţă şi mişcare. Nu puteai trece prin coridorul atât de tăcut altădată,
nici să intri în odăile din faţă, pe-atunci nelocuite, fără să întâlneşti vreun
fecior spilcuit sau camerista vreunei doamne cochete.
Bucătăria, cămara, sala servitorilor, sala cea mare a castelului erau la fel
de însufleţite, iar saloanele nu rămâneau tăcute şi pustii decât atunci când
cerul albastru şi soarele strălucitor de primăvară adevărată îi îmbia la
plimbare pe musafirii castelului. Nici chiar când vremea se strică şi plouă zile
întregi, veselia ce domnea la Thornfield nu conteni: singura urmare fu că
nemaipu –tând găsi petreceri în afară, cele din castel deveniră mai însufleţite
şi mai variate.
În prima seară, când oaspeţii domnului Rochester propuseră să se treacă
la noi distracţii, mă întrebai ce-ar mai putea născoci. Pomeniră de teatru în
şarade, dar cu neştiinţa mea nu înţelegeam ce voiau să spună. Fură chemaţi
servitorii să scoată mesele din sufragerie; aşezară altfel sfeşnicele şi rânduiră
scaunele în semicerc dinaintea bolţii care despărţea sufrageria de salon. Pe
când domnul Rochester şi oaspeţii săi supravegheau pregătirile, doamnele
urcau şi coborau scările, chemându-şi întruna cameristele. Doamna Fairfax fu
şi ea chemată să spună dacă există în castel şaluri, rochii şi draperii de tot
felul. Toate fustele de brocart, rochiile de atlaz, şalurile, dantelăriile şi
perucile închise în câteva dulapuri de la catul al treilea, fură aduse cu
grămada de către cameriste, iar cele care puteau fi de folos au fost alese şi
duse în budoarul de lângă salon.
În vremea asta, domnul Rochester clientă doamnele în jurul său, spre a
le alege pe acelea care urmau să facă parte din grupa lui.
— Domnişoara Ingram joacă, fireşte, alături de mine, spuse el. După asta
numi pe cele două domnişoare Eshton şi pe doamna Dent.
Se întoarse spre mine. Mă aflam atunci aproape de el şi ajutam doamnei
Dent să-şi prindă la loc brăţara care se desfăcuse.
— Vrei să joci? mă întrebă el. Clătinai din cap. Mă temeam să nu stăruie
chiar el să mă întorc liniştită.
Nu mai adăugă nimic şi mă lăsă la locul meu obişnuit. El şi cei din grupa
lui se retraseră apoi după draperie; cealaltă echipă, condusă de colonelul
Dent, se aşeză pe scaunele rânduite în semicerc. Domnul Eshton,
observându-mă, păru că propune să fiu invitată să joc în grupa lui dar lady
Ingram se grăbi să respingă asemenea propunere:
— Nu! Pare prea proastă ca să poată lua parte la un astfel de joc, o auzii
eu spunând.
După puţin timp, sună un clopoţel şi draperia fu trasă la o parte. Sub
boltă apăru făptura masivă a lui sir George Lynn (pe care probabil domnul
Rochester îl alesese în grupa sa), învăluită într-un cearşaf alb. În faţa lui, pe o
masă sta deschisă o carte mare: alături de el, înfăşurată într-o mantie a
domnului Rochester, se afla Amy Eshton, ţinând în mână o carte. Cineva care
nu putea fi văzut făcu să sune vesel clopoţelul şi Adèle (ceruse şi ea să facă
parte din echipa tutorelui său) se năpusti înspre cei aşezaţi pe scaune şi
împrăştie în jurul ei florile dintr-un coş, pe care-l purta în braţe. Atunci apăru
şi minunata siluetă a domnişoarei Ingram, îmbrăcată toată în alb, cu un văl
lung pe cap şi fruntea împodobită cu o cunună de trandafiri. Alături de ea
mergea domnul Rochester şi amândoi se apropiară de masă. Îngenuncheară.
Doamna Dent şi Louise Eshton, şi ele îmbrăcate în alb, se aşezară în spatele
lor. Începu astfel o ceremonie mută în care era uşor de recunoscut
pantomima unei căsătorii. Când totul se sfârşi, colonelul Dent, după ce se
sfătui puţin cu vecinii săi, strigă:
— Mireasă!
Domnul Rochester făcu o plecăciune şi draperia căzu la loc.
Trecu destul de mult timp până se ridică iarăşi cortina. De data asta
scena fusese rânduită cu mai multă grijă decât înainte. Salonul, după cum
am spus, era cu două trepte mai sus decât sufrageria. Pe ultima treaptă, cam
la doi metri în interiorul camerei, se aşezase un mare bazin de marmură, care
stătea în mod obişnuit în seră înconjurat de plante rare şi plin de peşti aurii;
probabil că fusese adus acolo cu destulă anevoinţă, fiindcă era mare şi greu.
Domnul Rochester, înfăşurat în şaluri şi cu un turban pe cap, sta pe
covor, lângă bazin. Ochii săi negri şi pieliţa smeadă se potriveau de minune
cu costumul: ai fi jurat că-i un emir oriental, mânuitor sau victimă a "laţului
de mătase". Apăru după aceea domnişoara Ingram. Şi ea purta un veşmânt
oriental: o eşarfă stacojie era înnodată în jurul taliei şi o batistă brodată îi
înconjura tâmplele; frumoasele ei braţe erau goale şi unul sprijinea un urcior
purtat pe cap cu cea mai desăvârşită graţie. Atitudinea, tenul, trăsăturile, în
sfârşit totul amintea o frumoasă principesă israelită din vremuri străvechi;
fără îndoială că chiar aceasta şi voia să înfăţişeze.
Se aplecă deasupra bazinului ca pentru a-şi umple urciorul; şi-l puse apoi
din nou pe cap. Bărbatul de lângă fântână se ridică şi se apropie de ea
părând a-i cere ceva. Ea se grăbi să-i ofere urciorul să bea. Atunci, străinul
scoase un sipet ascuns sub veşmânt, îl deschise şi înfăţişă fetei brăţări şi
cercei minunaţi. Fata îşi arăta mirarea şi admiraţia. Străinul îngenunche şi
puse lădiţa la picioarele ei; chipul şi gesturile frumoasei evreice arătau
neîncrederea şi încântarea; totuşi necunoscutul, înaintând spre ea, îi prinse
brăţările pe braţe şi cerceii în urechi. Erau Eliazar şi Rebecca; numai cămilele
lipseau acestui tablou.
Cei aşezaţi pe scaune şi care trebuiau să ghicească îşi apropiară din nou
capetele pentru a se sfătui; se părea însă că nu se pot înţelege asupra
cuvântului ce urma să caracterizeze tabloul, căci colonelul – purtătorul lor de
cuvânt – ceru să vadă "în întregime tabloul". Cortina căzu iarăşi.
Când se ridică pentru a treia oară, nu se mai vedea decât o parte a
salonului, restul fiind ascuns de un paravan alcătuit din draperii grosolane de
culoare închisă. Bazinul de marmură fusese scos şi în locul lui stăteau acum o
masă şi un scaun de bucătărie. Totul era învăluit în lumina slabă a unui
felinar, căci lumânările de ceară fuseseră stinse.
În mijlocul acelui jalnic decor sta un om. Mâinile-i împreunate se
sprijineau pe genunchi şi ochii priveau în pământ. Recunoscui pe domnul
Rochester, cu toate că faţa sulemenită, hainele în neorânduială (una din
mâneci îi atârna, aproape desprinsă, ca şi cum ar fi fost ruptă într-o luptă),
înfăţişarea desperată şi ameninţătoare, părul aspru şi zbârlit alcătuiau o
mască desăvârşită. Când se mişcă, se auzi un zgomot de fiare, căci mâinile-i
erau în lanţuri.
— Bridewell!63 exclamă îndată colonelul Dent, dezlegând în felul acesta
şarada.
După ce actorii îşi îmbrăcară din nou costumele obişnuite, intrară în
sufragerie. Domnul Rochester o conducea pe domnişoara Ingram care îl
lăuda pentru felul cum jucase.
— Ştii, spuse ea, că din cele trei roluri, cel mai mult mi-ai plăcut în
ultimul. Dacă te-ai fi născut cu câţiva ani mai înainte, ce brav bandit gentilom
ai fi fost!
— Mi-am şters bine funinginea de pe faţă? întrebă el, întorcându-se spre
dânsa.—
Da. Dar vai, ce mare păcat! Nimic nu ţi-ar putea sta mai bine decât
fardul acela de tâlhar.
— Ţi-ar plăcea chiar atât de mult un tâlhar de drumul mare?
— Un asemenea tâlhar englez mi-ar plăcea aproape tot atât cât un
bandit italian, iar acesta din urmă n-ar putea fi întrecut decât de un pirat
levantin.
— Ei bine, oricine aş fi, adu-ţi aminte că-mi eşti soţie. Am fost căsătoriţi
acum un pas în faţa tuturor acestor martori.
Ea chicoti şi obrajii i se-mpurpurară o clipă.
— Acum, domnule colonel, e rândul dumitale, îi spuse domnul Rochester
colonelului Dent.
Curând acesta se retrase împreună cu grupul lui, domnul Rochester şi
tovarăşii săi ocupară scaunele goale; domnişoara Ingram se aşeză în dreapta
sa, iar ceilalţi împrejurul lor. Dar acum nu-i mai urmăream pe actori; nu mai
aşteptam cu nerăbdare să se ridice cortina; acum mă interesau spectatorii;
ochii mei, pironiţi până atunci asupra bolţii, erau de data asta atraşi în mod
irezistibil către scaunele rânduite în semicerc. Nu-mi mai amintesc ce anume
şaradă a jucat grupul colonelului Dent sau ce cuvânt a fost ales şi nici cum au
făcut actorii faţă rolurilor; dar mai am încă înaintea ochilor tot ce-a urmat
după fiecare tablou, îl văd încă pe domnul Rochester întorcându-se spre
domnişoara Ingram şi pe domnişoara Ingram întorcându-se spre dânsul; o
văd aplecându-şi capul către el şi lăsând buclele-i negre să-i atingă aproape
umărul şi să-i mângâie obrazul; le aud şoaptele, îmi amintesc privirile pe care
le schimbau şi – în această clipă – retrăiesc chiar şi ceva din simţămintele
stârnite în sufletul meu atunci.
Ţi-am spus, cititorule, că învăţasem să-l iubesc pe domnul Rochester. Nu
puteam să-mi înăbuş acest sentiment numai pentru că el nu-mi mai dădea
63 Casă de corecţie. Joc de cuvinte bride (mireasă) şi well (tânar).
nici o atenţie, pentru că putea petrece ceasuri întregi în preajma mea, fără să
întoarcă măcar o dată ochii spre mine, pentru că vedeam cum pe gândurile
sale pusese stăpânire o fată din lumea mare, căreia nu i-ar fi plăcut nici
măcar să mă atingă în trecere cu poala rochiei ei şi care, atunci când ochii
negrii şi poruncitori îi cădeau din întâmplare asupra mea, îşi întorcea repede
privirea ca de la un lucru prea de rând pentru a fi luat în seamă. Nu puteam
să nu-l mai iubesc doar pentru că eram sigură că se va căsători în curând cu
fata aceea, pentru că citeam în fiecare zi în purtarea domnişoarei Ingram o
încredere mândră în ce priveşte intenţiile lui faţă de dânsa; pentru că în
fiecare ceas descopeream la domnul Rochester un fel de curtenire care, deşi
foarte degajată şi fiind impresia că mai mult se lasă aşteptată decât
aşteaptă, era totuşi fermecătoare prin însăşi nepăsarea ei şi irezistibilă prin
chiar mândria ei.
Toate aceste lucruri nu puteau nici izgoni, nici răci dragostea, deşi multe
ar fi putut aduce deznădejdea –şi – după câte socoteşti tu, cititorule – cu atât
mai mult naşte gelozia, dacă o femeie ca mine ar putea totuşi avea
îndrăzneala să fie geloasă pe una ca domnişoara Ingram. Nu, nu eram
geloasă, sau cel puţin nu eram decât foarte rar; suferinţa mea nu putea fi
tălmăcită prin acest cuvânt. Domnişoara Ingram era mai prejos de gelozia
mea; era prea inferioară spre a mi-o trezi. Iertaţi-mi acest aparent paradox,
dar exact asta vreau să spun. Era foarte arătoasă, dar nu era naturală; avea
o înfăţişare frumoasă, multe talente strălucite, dar sufletul îi era sărac şi
inima stearpă: nici o floare nu crescuse de la sine pe acest pământ; nici un
rod liber, natural, nu-l desfăta prin frăgezimea lui. Nu era nici bună, nici
originală; repeta fraze frumoase, învăţate din cărţi, dar nu exprima niciodată,
şi nici nu avea, o părere a ei proprie. Se prefăcea că are simţăminte
profunde, dar nu cunoştea nici simpatia, nici mila; nu ştia să fie nici gingaşă,
nici sinceră. Firea ei se trăda prea adesea prin felul cum îşi manifesta antipatia
dispreţuitoare faţă de mica Adèle: când copila se apropia, ea o
împingea la o parte cu un cuvânt de ocară, câteodată îi poruncea chiar să
plece din odaie şi totdeauna se purta cu ea rece şi aspru. Nu eram singura
care lua aminte la aceste manifestări ale firii ei: domnul Rochester însuşi,
viitorul ei soţ, o supraveghea neîncetat. Conştiinţa desăvârşită, limpede, a
defectelor femeii pe care o iubea, vădita lipsă de pasiune în sentimentele
sale faţă de ea erau pentru mine un chin neîncetat.
Vedeam că o va lua în căsătorie pentru raţiuni familiale sau poate,
politice, pentru că rangul şi relaţiile familiei ei îi conveneau. Simţeam că nu-i
dăruise dragostea sa şi că însuşirile ei nu erau în stare să câştige această
preţioasă comoară. Asta-mi era suferinţa, asta mă zgân-dărea, asta-mi mărea
înfrigurarea: era cu neputinţă ca ea să-i placă.
Dacă ea ar fi biruit pe dată şi dacă domnul Rochester ar fi cedat şi şi-ar fi
depus sincer inima la picioarele ei, mi-aş fi acoperit faţa, m-aş fi întors spre
perete şi (ca să folosim o figură de stil) aş fi fost moartă pentru el. Dacă
domnişoara Ingram ar fi fost bună şi nobilă, înzestrată cu forţă, devotament,
bunătate şi pasiune, aş fi avut de înfruntat o luptă pe viaţă şi pe moarte
împotriva a doi tigri: gelozia şi disperarea; apoi, cu inima sfâşiată şi mistuită
aş fi admirat-o, i-aş fi recunoscut desăvârşirea şi aş fi rămas liniştită tot restul
vieţii. Cu cât superioritatea ei ar fi fost mai absolută, cu atât admiraţia mea
ar fi fost mai adâncă, iar resemnarea şi liniştea mai sincere. Dar aşa cum
stăteau de fapt lucrurile, însemna să fiu mereu întărâtată, să fac întruna
eforturi să mă stăpânesc, fiindcă vedeam cum se străduia domnişoara
Ingram să-l robească pe domnul Rochester, vedeam că nu izbuteşte, dar
crede, totuşi, cu tărie, că fiecare lovitură a ei merge la ţintă; fiindcă băgăm
de seamă că se împăunează cu presupusa ei izbândă, dar că această trufie o
cobora şi mai jos în ochii celui pe care voia să-l cucerească, fiindcă de câte
ori nu izbutea, eu îmi dădeam bine seama prin ce mijloc ar fi reuşit! Ştiam că
fiecare din săgeţile aruncate domnului Rochester şi care cădeau nevătămătoare
la picioarele lui, dacă ar fi fost îndreptate de o mână mai sigură, ar
fi putut pătrunde până în adâncul acelei inimi mândre, ar fi adus dragostea în
acei ochi întunecaţi şi ar fi îmblânzit acea faţă dispreţuitoare. Ba chiar fără
arme s-ar fi putut câştiga o izbândă tăcută.
"De ce oare nu-l influenţează în nici un fel femeia asta care are
privilegiul de a putea fi atât de aproape de el? mă întrebam. Nu, nu ţine cu
adevărat la dânsul, nu are pentru el o afecţiune sinceră. Altfel, n-ar simţi
nevoia să-şi confecţioneze zâmbetele acelea languroase, să-i arunce
neîncetat priviri seducătoare, n-ar avea nevoie de gesturi studiate, de toate
acele nenumărate cochetării. Cred că pentru a ajunge mai aproape de inima
lui ar fi fost de ajuns să stea liniştită lângă el, să vorbească puţin şi să
privească şi mai puţin. Am văzut pe faţa domnului Rochester o expresie cu
totul deosebită de aceea pe care i-o provoacă acum avansurile domnişoarei
Ingram, dar atunci acea înfăţişare era firească, iar nu provocată de
vicleşuguri de curtezană şi de manevre calculate. Era de ajuns să-i răspunzi
simplu la întrebări, să-i vorbeşti fără strâmbături, pentru ca el să devină mai
bun, mai binevoitor şi să te încălzească asemenea razelor soarelui. Oare ce-o
să poată face pentru a-i fi pe plac, după ce se vor căsători? Nu cred că va
reuşi să facă ceva, deşi n-ar fi de loc greu. Soţia lui ar putea fi cea mai
fericită femeie sub soare."
Încă n-am spus nimic rău despre intenţia domnului Rochester de-a se
însura din interes. Când i-am descoperit prima oară această intenţie am fost
nespus de mirată, îl socotisem un om care nu s-ar fi putut lăsa influenţat de
asemenea consideraţii meschine în alegerea tovarăşei de viaţă. Dar cu cât
mă gândeam mai mult la educaţia şi poziţia viitorilor soţi, cu atât mă vedeam
mai puţin îndreptăţit să-i hulesc pentru nişte idei şi principii ce le fuseseră
desigur insuflate încă din copilărie. Cei din clasa lor aveau toţi aceleaşi
principii şi presupuneam că au motive să le respecte, motive pe care eu nu le
puteam înţelege. Eu socoteam că în locul lui n-aş fi luat alături de mine decât
o soţie pe care s-o pot iubi. Dar – îmi ziceam eu – avantajele pe care le-ar
avea soţul dintr-o asemenea căsătorie sunt atât de evidente, încât ar fi cu
neputinţă ca vreun om să le nesocotească; dacă deci nu toată lumea vede la
fel cu mine, înseamnă că există şi alte principii de care eu habar n-am.
Dar şi în alte privinţe deveneam foarte îngăduitoare faţă de stăpânul
meu: îi treceam cu vederea toate lipsurile, pe care odinioară le scrutasem cu
atâta pătrundere. Pentru ca judecata mea să fie dreaptă, mai înainte mă
străduisem să studiez toate laturile caracterului său, să cântăresc ce era bun
şi rău în firea lui. Acum nu mai observam nimic rău. Tonul de batjocură care
la început mi se păruse respingător, asprimea ce mă înfuriase îmi apăreau
acum ca nişte condimente picante într-o mâncare fină: prezenţa lor era
înţepătoare, însă lipsa lor ar fi făcut mâncarea fadă. Cât despre expresia
înfiorătoare, dureroasă, şi reală sau descurajată, pe care un observator atent
ar fi putut-o vedea lucind din când în când în ochii domnului Rochester,
pierind însă înainte de a-i putea măsura ciudata adâncime, cât despre acea
expresie nelămurită ce mă speria şi mă înfiora, ca şi când m-aş fi rătăcit prin
nişte munţi vulcanici şi aş fi simţit pământul cutremurându-se şi prăpăstii
deschizându-se sub paşii mei, în ce priveşte deci acea expresie pe care o
contemplam uneori tăcută şi cu inima palpitând, dar fără să-mi simt vreodată
nervii paralizaţi, în loc să doresc a fugi din faţa ei, doream numai să dau ochii
cu ea, s-o înfrunt. O socoteam pe domnişoara Ingram fericită, deoarece îmi
spuneam că într-o zi va putea privi în voie în prăpastie, va putea să-i
cerceteze tainele, să le analizeze.
În vremea aceea, pe când eu nu mă gândeam decât la stăpânul meu şi
la viitoarea lui soţie, nu-i vedeam decât pe ei, nu auzeam decât discuţiile şi
nu dădeam atenţie decât mişcărilor lor – ceilalţi musafiri ai domnului
Rochester îşi vedeau de interesele şi plăcerile proprii. Doamnele Lynn şi
doamna Ingram îşi urmau consfătuirile solemne, aplecându-şi una spre alta
turbanele şi mişcându-şi-le numai a mirare, a taină sau groază, după
subiectul flecărelilor, ca o pereche de păpuşi uriaşe; blânda doamnă Dent
vorbea cu buna doamnă Eshton şi amândouă îmi zâmbeau, din când în când,
sau îmi aruncau câte un cuvânt binevoitor. Sir George Lynn, colonelul Dent şi
doamna Eshton discutau politică sau vorbeau despre justiţie ori despre
afacerile comitatului; lordul Ingram o curta pe Amy Eshton; Louise cânta
împreună cu unul dintre domnii Lynn, iar Mary Ingram asculta cu nepăsare
cuvintele galante ale celuilalt. Câteodată toţi, ca printr-o înţelegere, încetau
convorbirile spre a privi şi asculta pe principalii actori, căci, la urma urmelor,
domnul Rochester şi domnişoara Ingram – ca una ce era foarte apropiată de
dânsul – alcătuiau viaţa şi sufletul întregii societăţi. Dacă domnul Rochester
lipsea numai un ceas, toropeala îi cuprindea pe toţi; când se înapoia,
conversaţia căpăta un nou avânt şi-şi recâştiga vioiciunea.
Cât de mare era rolul însufleţitor ai prezenţei sale s-a văzut mai ales în
ziua când a fost chemat de nişte afaceri la Millcote şi urma să se întoarcă de
acolo de-abia seara târziu. Era o după-amiază ploioasă. Oaspeţii îşi propuseseră
să se ducă să viziteze o şatră de ţigani, sosiţi de curând într-o comună
dincolo de Hay, dar ploaia îi sili să renunţe la acest proiect. Câţiva bărbaţi se
duseră să vadă grajdurile, cei mai tineri jucară biliard cu unele dintre
doamne. Lady Ingram şi lady Lynn căutară uşurare într-o partidă liniştită de
cărţi; Blanche Ingram, după ce respinsese cu tăcerea ei dispreţuitoare unele
încercări ale doamnelor Dent şi Eshton de a o atrage în discuţiile lor, începu
să fredoneze o romanţă sentimentală, acompaniindu-se la pian; pe urmă se
duse să ia din bibliotecă un roman, se trânti cu nepăsare trufaşă pe canapea
şi se pregăti să-şi înşele plictiseala cu vraja lecturii. Toată casa era tăcută;
doar din când în când răzbăteau hohote vesele de râs din sala de biliard.
Se lăsase seara şi clopotul bătuse, vestind că a sosit timpul ca toată
lumea să se îmbrace pentru cină, când mica Adèle, îngenuncheată la
picioarele mele, în faţa ferestrei salonului, exclamă:
— Voilà monsieur Rochester qui revient!64
Mă întorsei: domnişoara Ingram sări de pe sofa şi toată lumea privi pe
fereastră, părăsindu-şi diversele îndeletniciri; în aceeaşi clipă se auzi tropot
de cal şi un zgomot de roţi pe aleea umedă a castelului. Era o diligenţă.
— Ce i-o fi venit să se întoarcă cu diligenţa? spuse domnişoara Ingram.
Când a plecat, călărea pe Mesrour (calul său negru), nu-i aşa? Şi Pilot îl
însoţea. Ce-o fi făcut cu animalele?
Spunând aceste cuvinte veni, cu statura-i înaltă şi veşmintele-i bogate,
atât de aproape de fereastră, încât fui silită să mă trag repede înapoi. În
graba ei nu mă observase, dar când mă văzu, strâmbă dispreţuitoare din nas
şi se duse la altă fereastră. Diligenţa se opri. Surugiul sună şi un domn în
costum de călătorie urcă treptele de la intrare. Dar nu era domnul Rochester,
64 Iată că s-a întors domnul Rochester! (fr.)
ci un străin înalt şi elegant.
— Ah, ce porcărie! exclamă domnişoara Ingram. Cine te-a cocoţat la
fereastră, maimuţă nesuferită – îi spuse ea Adèlei – ca să dai veşti
mincinoase? Spre mine aruncă o privire supărată, ca şi cum eu aş fi fost
vinovată de greşeala fetiţei.
În sala cea mare se auziră glasuri şi fu introdus noul-venit. Se înclină
înaintea doamnei Ingram, pentru că-i păru cea mai în vârstă dintre doamnele
prezente.
— Am impresia că am sosit într-un moment nepotrivit, doamnă, spuse el.
Prietenul meu, domnul Rocheaster, lipseşte. Sosesc însă dintr-o călătorie
foarte lungă şi cred că îmi pot îngădui, în temeiul vechii şi strânsei noastre
prietenii, să rămân aici până la întoarcerea sa.
Manierele lui erau distinse; accentul însă avea ceva cu totul deosebit.
Nu-mi părea tocmai străin, dar nici curat englezesc nu era. Părea să fie de
aceeaşi vârstă cu domnul Rochester, adică între treizeci şi patruzeci de ani.
Dacă chipul nu i-ar fi fost atât de palid, noul-venit ar fi putut trece drept
frumos, mai ales la prima vedere. Privit însă mai de aproape, avea ceva
neplăcut, sau mai curând îi lipsea ceva ce l-ar fi făcut plăcut. Avea trăsături
regulate, dar obosite; ochii mari şi bine conturaţi, dar lipsiţi de viaţă. Asta fu
cel puţin impresia pe care o făcu asupra mea.
Sunetul clopotului îi împrăştie pe oaspeţi şi nu revăzui pe străin decât
după cină. Nu mai era stingherit, dar fizionomia lui îmi plăcu şi mai puţin. Îmi
atrase atenţia fiindcă părea totodată dezechilibrată şi lipsită de viaţă; ochii
rătăceau fără nici un rost; privirea îi era ciudată, aşa cum nu mai văzusem cu
niciodată. Deşi era un bărbat frumos şi destul de plăcut ca înfăţişare, mi se
păru respingător la culme. Obrazul oval, cu piele netedă, era lipsit de forţă;
nasul acvilin, gura-i rumenă şi mică trădau lipsă de energie, fruntea joasă şi
mică nu ascundea nici un gând. Ochii căprui şi tulburi nu exprimau nimic.
Stând în ungherul meu obişnuit, l-am putut vedea bine, căci era luminat
în plină faţă de candelabrele de pe cămin. Se aşezase într-un jilţ, lângă cămin
şi se trăgea mereu spre foc, ca şi cum i-ar fi fost frig. Îl comparai cu domnul
Rochester. Cred că deosebirea nu era mai mare între un gâscan bleg şi un
şoim sălbatic, între o oaie blândă şi paznicul ei, dulăul cu blană aspră şi
privirea ageră.
Vorbise de domnul Rochester ca de un vechi prieten. Curioasă prietenie!
Dovadă vădită a vechiului dicton: "extremele se atrag".
Doi sau trei bărbaţi îl înconjuraseră şi auzeam din când în când crâmpeie
din discuţia lor. La început n-am priceput mai nimic. Louise Eshton şi Mary
Ingram, care stăteau aproape de mine, mă împiedicau să aud. Şi ele vorbeau
de străin, amândouă găsindu-l "bărbat frumos". Louise spunea că e "o
făptură încântătoare" şi "că-l adoră"; Mary vorbea despre "nasul lui drăguţ şi
gura mică", ce i se păreau de un farmec fără cusur.
— Ce frunte fină! exclamă Louise; o faţă drăgălaşă, fără nici una din
încruntările şi neregularităţile pe care nu le pot suferi. Câtă linişte în ochii şi
în zâmbetul lui!
Atunci, spre marea mea mulţumire, domnul Henry Lynn le chemă în
celălalt capăt al odăii pentru a pune la punct amănuntele cu privire la
excursia înspre Hay, pe care o animaseră.
Îmi putui deci concentra atenţia asupra grupului de lângă foc. Am aflat
că noul-venit se numea Mason, că debarcase de curând în Anglia, şi că venea
dintr-o ţară caldă. Înţelesei atunci culoarea feţei lui şi graba de a se apropia
de foc; înţelesei de ce purta o jachetă, chiar şi în casă. Cuvintele Jamaica,
Kingston, Spanish Town îmi indicară că locuise în Indiile Occidentale. Mare
mi-a fost mirarea când am aflat că acolo îl întâlnise prima, dată pe domnul
Rochester. Spuse că prietenului său nu-i plăceau căldurile dogoritoare,
uraganele şi anotimpurile ploioase din acele ţări. Ştiam de la doamna Fairfax
cu domnul Rochester călătorise, dar credeam că se mărginise să cutreiere
Europa. Până acum nimic nu m-ar fi putut face să bănuiesc că rătăcise prin
ţări atât de depărtate. La asemenea lucruri cugetam, când ceva neaşteptat
rupse firul visării mele. Domnul Mason, care tremura de câte ori se întâmpla
să se deschidă o uşă, ceru să se pună alţi cărbuni pe focul ce într-adevăr nu
mai ardea cu vâlvătăi, dar lăsase un morman de jar ce-şi răspândea încă
dogoarea în încăpere. Servitorul, după ce aduse cărbuni, se opri lângă
domnul Eshton şi-i şopti ceva. N-am auzit decât aceste cuvinte: "O bătrână...
foarte sâcâitoare".
— Spune-i c-o să-nfunde puşcăria, dacă nu o şterge imediat, răspunse
magistratul.
— Nu, stai! interveni colonelul Dent. N-o goni, Eshton. Poate-o să ne fie
de folos. Să cerem mai bine părerea doamnelor. Şi urmă cu glas tare:
Doamnelor, voiaţi să mergeţi să vizitaţi şatra ţigănească de la Hay; Sam
spune că una din bătrânele vrăjitoare se află în sala servitorilor şi cere să fie
prezentată înaltei societăţi ca să ghicească. Doriţi s-o vedeţi?
— Colonele, cred că n-o să încurajezi o asemenea înşelătorie ordinară!
exclamă lady Ingram. Alung-o cum ştii, însă imediat!
— Dar n-o putem face să plece, doamnă, nici eu, nici ceilalţi servitori,
spuse Sam. Şi doamna Fairfax e lângă ea şi o roagă să plece, numai că
ţiganca s-a instalat într-un jilţ lângă foc şi spune că nimeni n-o s-o facă să
plece, până nu i se dă voie să vină aici.
— Şi ce vrea? întrebă doamna Eshton.
— Să le ghicească înaltelor doamne şi domni. A jurat că trebuie să facă
asta şi-o să izbutească.
— Dar cum arată? întrebară doamnele Eshlon într-un glas.
— Oh! E grozav de urâtă: neagră ca un corb.
— Atunci e o adevărată vrăjitoare! exclamă Frederick Lynn. Lăsaţi-o să
intre!
— Fireşte, răspunse frate-său; ar fi păcat să pierdem asemenea prilej.
— Dragii mei copii, ce vă trece prin cap? exclamă doamna Lynn.
— Nu pot îngădui o purtare atât de nesocotită, adăugă doamna Ingram.
— Adevărat, mămico? Şi totuşi trebuie să îngădui lucrul ăsta! strigă
Blanche cu glas poruncitor, întorcându-se cu scăunelul pianului, pe care
stătuse până atunci tăcută, părând că răsfoieşte nişte note. Sunt curioasă
să-mi aud norocul. Sam, spune te rog femeii să intre.
— Draga mea Blanche! vino-ţi în fire !
— Ştiu tot ce-ai putea să-mi spui, dar trebuie să-mi împlinesc dorinţa.
Hai, grăbeşte-to, Sam!
— Da, da, da! izbucniră tinerii şi fetele; lăsaţi-o să intre. Ne mai distrăm!
Servitorul şovăi încă o clipă.
— Pare o femeie aşa de necioplită! îngână el.
— Pleacă! îi strigă domnişoara Ingram şi Sam ieşi.
Salonul se însufleţi numaidecât; glumele şi ironiile erau în toi când Sam
intră din nou.
— Acum nu mai vrea să vină, zise el. Spune că rostul ei nu-i să se arate
în faţa unei "turme neştiutoare" (aşa spune ea). Zice că s-o duc numai pe ea
într-o odaie unde cei care vor să-şi afle viitorul să intre unul câte unul.
— Vezi, Blanche, domniţa mea, începu lady Ingram, mai face şi nazuri.
Fii înţelegătoare, îngeraşul meu scump.
— Du-o în bibliotecă! i-o reteză scurt îngeraşul. Nici eu nu sunt obligată
s-o ascult în faţa unei turme neştiutoare. Vreau să fiu singură cu ea. E foc în
bibliotecă?
— Da, domnişoară... dar e aşa de gălăgioasă...
— Ţine-ţi gura, idiotule, şi fă ce-ţi poruncesc!
Sam ieşi, după care atmosfera de taină, însufleţirea, aşteptarea
înfrigurată cuprinse din nou pe cei de faţă.
— E gata, anunţă servitorul când intră din nou. Vrea să ştie cu cine o să
stea mai întâi de vorbă.
— Cred c-ar fi mai bine să arunc eu o privire pe acolo, înainte de-a le
lăsa pe doamne să intre, opină colonelul Dent.
— Spune-i, Sam, că va veni un domn. Sam ieşi, dar reveni repede.
— Nu vrea să primească domni; să nu se ostenească nici unul degeaba.
Apoi adăugă, de-abia stăpânindu-şi un zâmbet: Nu vrea să vorbească decât
cu tinerele nemăritate.
— Să ştii că are gust, pe cinstea mea! exclamă Henry Lynn.
Domnişoara Ingram se ridică atunci, solemnă.
— Mă duc eu întâi, spuse ea cu tonul firesc al unui general înfrânt care
face o ultimă tentativă desperată de a-şi strânge ostaşii spre a încerca să
iasă din încercuire.
— Dar, draga mea! scumpa mea! stai puţin! gândeşte-te bine! exclamă
doamna Ingram.
Blanche trecu însă, liniştită, prin faţa lady-ei Ingram, ieşi într-o tăcere
solemnă pe uşa deschisă de colonelul Dent şi o auzirăm intrând în bibliotecă.
Urmă o oarecare tăcere. Lady Ingram crezu că e cazul să-şi frângă
mâinile, ceea ce şi făcu; Amy spuse că ea n-ar îndrăzni niciodată aşa ceva;
Amy şi Louise râdeau pe ascuns, dar păreau cam speriate.
Clipele treceau foarte încet. Se scurse un sfert de ceas, fără să se mai
audă uşa bibliotecii deschizându-se; în sfârşit, domnişoara Ingram se
întearse, trecând pe sub arcada sufrageriei.
Va râde? Va lua totul în glumă? Toţi ochii se aţintiră curioşi asupra ei. Şi
ea răspunse tuturor printr-o privire tăioasă, rece. Nu era nici veselă, nici
emoţională. Păşi ţeapănă spre locul ei şi se aşeză în tăcere.
— Ei, Blanche, ce-ai să ne spui? întrebă lordul Ingram.
— Ce ţi-a spus, surioară? întrebă şi Mary.
— Ce crezi despre ea? Cum te simţi? Ghiceşte într-adevăr norocul? se
minunară domnişoarele Eshlon.
— Ei, ei, oameni buni, răspunse domnişoara Ingram, nu mă luaţi aşa
repede. E drept că-i foarte simplu să vă trezească cineva curiozitatea şi chiar
şi mai simplu să tragă foloase din credulitatea dumneavoastră. După importanţa
pe care-o daţi toţi, chiar şi buna mea mamă, acestor lucruri, se vede
limpede că sunteţi absolut convinşi c-avem în casă o vrăjitoare veritabilă, o
prietenă intimă a diavolului. Eu n-am văzut însă decât o ţigancă vagaboandă,
care a studiat chiromancia pe-apucate şi care mi-a spus ce spun totdeauna
oamenii din breasla asta Acum mi-am împlinit un capriciu şi cred că domnul
Eshton ar face bine s-o ia pe cotoroanţă şi s-o arunce mâine la închisoare,
aşa după cum a ameninţat-o.
Domnişoara Ingram luă o carte, se rezemă de speteaza fotoliului ei şi
puse astfel capăt oricărei discuţii. O cercetai aproape o jumătate de ceas: în
tot timpul acesta nu întoarse nici o singură pagina; faţa i se întuneca,
devenea din ce în ce mai încruntată şi trăda tot mai mult o amară
dezamăgire. Se vede că nu fusese încântată de cele ce i se spuseseră;
tăcerea şi proasta dispoziţie prelungită îmi dovedeau, în ciuda nepăsării ei
prefăcute, că dădea mare importanţă spuselor ghicitoarei.
Între limp, Mary Ingram, Amy şi Louise Eshton spuseră ca n-ar îndrăzni
să meargă singure, dar că voiau totuşi s-o vadă pe ghicitoare; începură
negocieri prin intermediul ambasadorului Sam, care se duse şi se întoarse de
atâtea ori, încât cu siguranţă că-l dureau picioarele. În cele din urmă, după
multe nazuri, neînduplecata sibilă le dădu voie celor trei fete să se prezinte
împreună în faţa ei.
Vizita lor nu fu la fel de liniştită ca aceea a domnişoarei Ingram. Se
auzeau din când în când chicotiri nervoase şi ţipete scurte. După vreo
douăzeci de minute, deschiseră repede uşa şi trecură în fugă prin sala cea
mare, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire de spaimă.
— Nu e lucru curat cu dânsa! exclamară toate împreună. Ne-a spus
atâtea lucruri! Ştie tot despre noi!
Cu aceste cuvinte, căzură gâfâind pe scaunele aduse în grabă de domnii
cei tineri.
Li se ceru să vorbească mai lămurit. Atunci spuseră că vrăjitoarea le-a
adus aminte ce-au făcut şi ce-au spus când erau copii, că le vorbise despre
cărţile şi bibelourile ce se aflau în budoarele lor şi despre darurile primite de
la diferite rude; spuseră de asemenea că vrăjitoarea le cunoştea până şi
gândurile şi că şoptise la urechea fiecăruia ce lucru dorea mai mult pe lume
şi numele fiinţe pe care o iubea înainte de orice.
Tinerii domni cerură bineînţeles lămuriri mai ales, asupra ultimelor două
puncte; drept răspuns la indiscreţia lor, fetele nu putură însă decât să
roşească, să strige, să se înfioare şi să chicotească. În vremea asta mamele
le ofereau săruri, le făceau vânt cu evantaiele şi-şi exprimau întruna regretul
că ele, ca mame şi mai bătrâne, nu fuseseră ascultate; cei mai în vârstă
râdeau, iar tinerii căutau să fie cât mai curtenitori cu frumoasele căzute în
asemenea tulburare.
În mijlocul acestui tumult, pe când eram absorbită de cele ce se
petreceau în jurul meu, cineva tuşi uşor în apropiere. Mă întorsei şi-l văzui pe
Sam.
— Vrăjitoarea spune că în odaie mai e o fată căreia nu i-a vorbit încă şi a
jurat că nu pleacă înainte de-a o vedea. Eu cred că de dumneata trebuie să
fie vorba, căci altcineva nu mai e. Ce să-i spun?
— O, mă duc la ea! răspunsei.
Eram foarte mulţumită cu mi se oferea pe neaşteptate prilejul de a-mi
potoli curiozitatea atât de aţâţată. Am ieşit din odaie, fără să mă vadă
nimeni, fiindcă toata lumea se ocupa de cele trei fete încă foarte emoţionate,
şi-am închis încet uşa în urma mea.
— Dacă doreşti, domnişoară, îmi spuse Sam, am să te aştept în sală;
dacă ţi-e cumva frică, mă chemi şi vin îndată.
— Nu, Sam, întoarce-te la bucătărie; nu mi-e frică de ea.
Şi nici nu-mi era: mă aflam însă tulburată şi împinsă de curiozitate.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:29 PM | message # 20
CAPITOLUL XIX
Când am intrat biblioteca părea destul de liniştită şi ghicitoarea – dacă
era cumva ghicitoare – stătea aşezată confortabil într-un jilţ, lângă cămin.
Purta o mantie roşie şi o bonetă neagră, sau mai degrabă o pălărie cu
borurile mari, cum au ţiganii, legată pe sub bărbie cu o batistă vărgată. Pe
masă se vedea o lumânare stinsă. Ţiganca stătea aplecată spre foc şi părea
că citeşte la lumina flăcărilor un mic volum negru, ca o carte de rugăciuni.
Mormăia în timp ce citea, cum fac mai toate bătrânele. La intrarea mea n-a
întrerupt imediat cititul, ca şi cum ar fi vrut să termine paragraful, înaintai
spre foc şi-mi încălzii mâinile care-mi îngheţaseră în salon, unde nu
îndrăznisem să mă apropii de cămin. Niciodată nu fusesem mai liniştită; de
altfel nici nu exista în înfăţişarea ţigăncii ceva care să te tulbure, închise
cartea şi-şi ridică încet privirile spre mine. Borul pălăriei îi umbrea în parte
faţa, dar totuşi, când şi-a înălţat capul, am putut observa că avea o faţă
ciudată, brună-neagră. De sub basmaua albă petrecută pe sub bărbie
răsăreau câteva şuviţe de păr ce-i mângâiau obrajii, sau mai curând fălcile.
Pironi deodată asupra mea o privire deschisă şi îndrăzneaţă.
— Care va să zică vrei să-ţi ghicesc norocul? spuse cu un glas la fel de
hotărât ca privirea şi tot atât de aspra ca şi trăsăturile.
— Nu ţin prea mult, mătuşico. Poţi să-mi spui dacă-ţi face plăcere; dar
vreau să ştii că nu cred în vorbele dumitale.
— Iată o cutezanţă care nu mă miră din partea unei fete ca dumneata.
Mă aşteptam la asta. Mi-au vestit-o paşii dumitale, când ai trecut pragul.
— Într-adevăr? Ai un auz ager.
— Da, şi privire ageră, şi minte ageră.
— Sunt lucruri de mare trebuinţă în meseria dumitale.
— Mai ales când am de-a face cu muşterii ca dumneata. De ce nu
tremuri?
— Nu mi-e frig.
— De ce nu păleşti?
— Nu sunt bolnavă.
— De ce nu te-ncrezi în meşteşugul meu?
— Nu sunt neghioabă.
Bătrâna îşi ascunse un zâmbet; apoi scoase o pipă scurtă şi neagră, o
aprinse şi începu să fumeze. După ce trase câteva fumuri, îşi îndreptă trupul
încovoiat, luă pipa din gură şi, privind ţintă spre foc, glăsui rar şi răspicat:
— Ţi-e frig, eşti bolnavă şi eşti neghioabă.
— Dovedeşte-o! i-am răspuns.
— O voi face foarte pe scurt: ţi-e frig pentru că eşti singură; nimeni n-a
făcut să ţâşnească flacăra care mocneşte în dumneata. Eşti bolnavă pentru
că cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai gingaş simţământ omenesc ţi-a rămas
necunoscut. Eşti neghioabă pentru că oricât de mult suferi, nu-i faci acelui
simţământ semn să se apropie de dumneata şi nici nu te urneşti măcar un
pas pentru a-l întâlni acolo unde te aşteaptă.
Îşi puse din nou în gură pipa neagră şi trase cu putere din ea.
— Asta ai putea s-o spui aproape tuturor celor despre care ştii că depind
de alţii şi trăiesc singuratici într-o casă mare.
— Da, aş putea; dar ar fi oare adevărat pentru toţi?
— Pentru toţi câţi se află în situaţia mea.
— Da, în situaţia dumitale; dar găseşte-mi o singură altă fiinţă în exact
aceeaşi situaţie cu dumneata.
— Ar fi uşor de găsit cu miile.
— Cu greu ai putea găsi chiar una singură. Dacă ai şti în ce situaţie te
afli: eşti foarte aproape de fericire; da, aproape de tot. Toate elementele sunt
pregătite; nu trebuie decât o singură mişcare spre a le contopi. Întâmplarea
le-a îndepărtat unele de altele; apropie-te numai şi din ele va ieşi fericirea.
— Nu înţeleg enigmele. Nu m-am priceput niciodată să le dezleg.
— Vrei să vorbesc mai limpede? Arată-mi palma.
— Cred că trebuie să-i fac cruce cu un ban.
— Bineînţeles.
Îi dădui un şiling. Îl puse într-un ciorap vechi, pe care-l scoase din
buzunar şi după ce-l luă şi-l băgă la loc, îmi spuse să întind palma. M-am
supus. Îşi apropie faţa de ea şi o privi fără s-o atingă.
— E prea gingaşă, spuse ea. Nu pot face nimic cu o mână ca asta:
aproape că n-are linii. Şi ce poţi vedea în palmă? Soarta nu-i scrisă acolo.
— Cred şi eu.
— Nu, urmă ea. E scrisă pe chip: pe frunte, în jurul ochilor şi chiar în
ochi. În liniile gurii; îngenunchează şi ridică-ţi capul.
— A! te apropii de adevăr, răspunsei eu supunându-mă; o să-ncep să te
cred.
Îngenuncheai aproape de ea. Bătrâna se aplecă şi scormoni jarul care
aruncă pe dată o lumină vie. Aşa cum sta ea, strălucirea focului nu făcea
decât să-i umbrească şi mai mult chipul, căci mi se revărsa toată în faţă.
— Mă întreb cu ce simţăminte ai venit la mine, îmi spuse ea după ce mă
cercetă puţin. Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti în ceasurile pe care le petreci
în odaia aceea, alături de oamenii eleganţi care se mişcă în faţa dumitale ca
umbrele unei lanterne magice, căci legăturile de înţelegere şi simţire care
există întră dumneata şi ei sunt atât de firave, de parcă într-adevăr acei
oameni n-ar fi decât nişte biete umbre şi nu fiinţe din carne şi sânge.
— Sunt adeseori obosită, uneori plictisită, dar rareori tristă.
— Atunci o nădejde tainică te susţine şi-ţi şopteşte la ureche frumoase
făgăduieli pentru viitor?
— Nu. Cea mai îndrăzneaţă speranţă a mea e să pun deoparte destui
bani ca să pot înfiinţa într-o zi o şcoală într-o căsuţă închiriată de mine.
— Slabă hrană, pentru suflet. Şi când stai în colţ, lângă fereastra (vezi
că-ţi cunosc obiceiurile)...
— Le-ai aflat de la servitori.
— A! Te crezi tare iscusită. Ei bine, o să fiu sinceră, cunosc pe una dintre
femei, pe doamna Poole...
Tresării la auzul acestui nume.
"Da? o cunoaşte? îmi zisei eu. Atunci cu adevărat există ceva drăcesc în
toate astea!"
— Nu-ţi fie teamă, urmă ciudata ţigancă. Doamna Poole e o femeie
sigură, discretă şi liniştită; poţi avea toată încrederea în ea. Dar cum
spuneam, când stai acolo lângă fereastră, nu te gândeşti decât la viitoarea
dumitale şcoală? Nu te interesează nici una dintre persoanele care stau pe
scaunele şi divanele din salon? Nu cercetezi vreuna mai îndeaproape, nu-i
nici una ale cărei mişcări să le urmăreşti, cel puţin din curiozitate?
— Îmi place să observ toate chipurile şi toate persoanele.
— Şi nu observi pe nimeni în mod deosebit?
— Ba da, foarte des! Când privirile sau mişcările a două persoane par a
povesti o istorioara, mă amuză să le privesc.
— Şi ce fel de poveşti îţi plac mai mult?
— Oh! nu prea am de ales. Au toate aceeaşi temă: dragostea şi
prevestesc aceeaşi catastrofă finală: căsătoria.
— Şi-ţi place tema asta monotonă?
— Sincer vorbind, mă interesează prea puţin; îmi e chiar cu totul
indiferentă.
— Ţi-e indiferentă? Când o tânără plină de viaţă şi sănătate,
încântătoare, frumoasă şi înzestrată cu toate darurile rangului şi averii,
zâmbeşte unui bărbat, dumneata...
— Ei bine, eu...
— Dumneata ştii – şi poate socoteşti că-i bine aşa?
— Nu-i cunosc pe bărbaţii de aici. De-abia dacă am schimbat un cuvânt
cu câte unul. Cât despre buna părere pe care aş avea-o despre ei, socotesc
că cei între două vârste sunt respectabili şi impunători, iar cei tineri strălucitori,
frumoşi şi plini de viaţă; fireşte că toţi sunt liberi să primească
zâmbete de la cine le place, fără ca pentru asta să doresc a fi o singură clipă
în locul fetelor curtate.
— Nu-i cunoşti pe domnii care locuiesc la castel? N-ai schimbat nici un
cuvânt cu ei? Îndrăzneşti să spui că n-ai vorbit niciodată cu stăpânul casei?
— El nu-i aici.
— Adâncă observaţie! Ingenioasă întorsătură. A plecat la Millcote azi
dimineaţă şi se va întoarce deseară sau mâine. Oare împrejurarea asta îl
exclude din lista cunoştinţelor dumitale, ca şi cum l-ai şterge de pe faţa
pământului?
— Nu, dar nu prea văd ce legătură ar putea fi între domnul Rochester şi
cele ce discutăm acum.
— Ţi-am vorbit despre doamnele care zâmbesc bărbaţilor şi în ultimul
timp atâtea zâmbete i-au fost dăruite domnului Rochester, încât el nici nu
mai e în stare să le dea atenţie. N-ai băgat de seamă niciodată acest lucru?
— Domnul Rochester are dreptul să se bucure de societatea oaspeţilor
săi.
— Nu de drepturile lui e vorba; dar n-ai observat că dintre toate
poveştile care s-au spus aici despre căsătorie, aceea a domnului Rochester
era cea mai viu şi mai ales, des pomenită?
— Atenţia ascultătorului îmboldeşte limba celui care vorbeşte.
Cu aceste cuvinte mă adresam mai mult mie decât ţigăncii. Glasul ei
ciudat, purtarea, cuvintele sale mă cufundaseră într-un fel de vis. Îmi
azvârlise una după alta fraze neaşteptate, până ce mă zăpăcise cu totul. Mă
întrebam ce duh nevăzut stătuse lângă inima mea săptămâni de-a rândul
priveghindu-i agitaţia şi luând aminte la fiecare bătaie.
— Atenţia ascultătorului? repetă ea! Da, ceasuri întregi domnul
Rochester şi-a plecat urechea la şoaptele acelor buze fermecătoare, ce se
arătau atât de încântate de cele ce spuneau; părea atât de mulţumit pentru
cinstea ce i se făcea şi atât de recunoscător pentru desfătarea ce i se oferea.
Ai observat asta?
— Recunoscător? Nu-mi amintesc să fi citit vreodată recunoştinţă pe faţa
lui.
— L-ai cercetat deci? Şi ce-ai descoperit, dacă nu recunoştinţă?
Am tăcut.
— Dragostea, nu-i aşa? Şi privind în viitor, l-ai văzut pe domnul
Rochester căsătorit şi pe mireasa lui fericită.
— Hm! Nu tocmai. Meşteşugul dumitaie dă greş câteodată.
— Atunci ce draci ai văzut?
— Nu te interesează; am venit să te întreb şi nu să mă destăinuiesc.
—Se ştie că domnul Rochester se va însura?
— Da, cu frumoasa domnişoară Ingram.
— În curând?
— S-ar spune că toate aparenţele îndreptăţesc această încheiere şi fără
îndoială că vor fi o pereche pe deplin fericită (deşi se pare că te îndoieşti,
dând astfel dovadă de o îndrăzneală demnă de pedeapsă). E dator să
iubească o fată atât de nobilă, frumoasă şi spirituală – într-un cuvânt
desăvârşită. În ce o priveşte, cred că-l iubeşte, sau, dacă nu pe dânsul, cel
puţin punga lui. Ştiu că, după părerea ei, moşiile domnului Rochester ar fi o
partidă dintre cele mai strălucite, deşi (Dumnezeu să mă ierte) i-am spus mai
acum un ceas anumite lucruri în această privinţă. A devenit dintr-o dată
foarte gravă: colţurile gurii i s-au lăsat în jos cu o jumătate de deget. L-aş
sfătui pe sărmanul ei adorator să bage de seamă: dacă apare cumva altul cu
o avere mai mare şi cu treburile mai puţin încurcate, s-a sfârşit cu el.
— Dar, măicuţă, eu n-am venit să aflu soarta domnului Rochester. Am
venit să-mi ghiceşti mie şi până acum nu mi-ai spus nimic.
— Soarta dumitale este încă îndoielnică. Dacă-ţi privesc mai îndelung
obrazul bag de seamă că o trăsătură o contrazice pe cealaltă. Destinul ţi-a
păstrat totuşi partea dumitale de fericire. O ştiu, şi-am ştiut-o chiar înainte
de-a veni aici în seara asta. Am văzut eu mâna destinului măsurându-ţi
partea şi punându-ţi-o cu grijă deoparte. N-ai decât să întinzi mâna şi s-o iei.
Acum îţi cercetez chipul să aflu dacă ai s-o faci. Mai îngenunchează o dată pe
covor.—
Nu mă ţine mult aşa; mă dogoreşte focul prea tare.
Îngenuncheai. Nu se mai plecă spre mine, ci se mulţumi să mă
privească, sprijinindu-se de speteaza jilţului, începu să murmure:
— Flăcările pâlpâie în ochii ei; ochii scânteiază ca roua dimineţii, sunt
plini de bunătate şi căldură; vorba mea îi face să zâmbească; sunt, deci,
foarte simţitori. Impresiile se perindă una după alta prin globul lor limpede.
Dacă nu mai zâmbesc, se întristează, o oboseală ciudată şi aproape de
neînţeles le îngreuiază pleoapele şi asta vădeşte melancolie izvorâtă din
singurătate. Se ascund de mine şi nu se lasă mai îndelung cercetaţi: prin
privirea lor batjocoritoare parcă tăgăduiesc adevărul descoperirilor mele de
până acum, parcă resping învinuirea de sensibilitate şi melancolie; dar
mândria şi rezerva lor nu fac decât să-mi întărească părerea.
Sunt bune prevestirile ochilor.
Cât despre gură ea cunoaşte uneori desfătarea râsului. E dornică să
împărtăşească tot ce a plăsmuit mintea, deşi aş îndrăzni să spun că rămâne
tăcută când e vorba despre ce a simţit inima. Mobilă şi expresivă, n-a fost
sortită veşnicei tăceri a singurătăţii; e o gură făcută să vorbească mult, să
zâmbească des şi să spună vorbe dragi celui cu care vorbeşte.
Şi ea îţi prevesteşte binele.
Doar fruntea mi-arată un duşman al destinului fericit pe care l-am prezis.
Fruntea aceea pare să spună: "Dacă demnitatea şi împrejurările mi-o cer, pot
trăi şi singură. N-am nevoie să-mi vând sufletul ca să-mi cumpăr fericirea. Am
în făptura mea lăuntrică o comoară ce-a venit pe lume o dată cu mine şi ea
va şti să mă ţină în viaţă chiar dacă toate celelalte bucurii mi-ar fi tăgăduite
sau mi s-ar oferi la un preţ pe care nu l-aş putea plăti." Şi spune fruntea asta:
"Raţiunea este statornică şi ea ţine frâiele; nu va îngădui ca sentimentele să
se dezlănţuie şi s-o zvârle în străfunduri de prăpăstii întunecate. În zadar vor
striga patimile cu furie, ca nişte adevărate păgâne ce sunt; în zadar dorinţele
vor născoci o mulţime de deşertăciuni, căci judecata va avea totdeauna
ultimul cuvânt şi ea va da votul decisiv în orice hotărâre. Vijelia, cutremurele
şi focul vor putea trece pe lângă mine, dar eu voi asculta numai glasul suav
ce exprimă poruncile conştiinţei."
Frunte, ai dreptate... urmă ţiganca – şi voia ta va fi împlinită; na, mi-am
făcut planurile şi le socot bune; căci, alcătuindu-le am ascultat şi poruncile
conştiinţei şi sfaturile mintii, îmi dau seama cât de repede se va veşteji
tinereţea şi ce iute i se va scutura floarea, dacă în ciuda bucuriei se va găsi
vreo urmă din drojdia ruşinii sau un singur strop de remuşcare. Nu vreau
jertfă, mâhnire, moarte – astea nu sunt pe gustul meu. Doresc să înalţ, nu să
nimicesc; să câştig recunoştinţă şi să nu storc sânge şi lacrimi. Răsplata mea
vor fi zâmbetele, mângâieri şi dulcile... Destul! Mi se pare că m-am pierdut într-
un delir încântător. Aş vrea să prelungesc ad infinitum clipa de faţă, dar nu
îndrăznesc. Până acum am izbutit pe deplin să mă stăpânesc. Mi-am jucat
rolul aşa cum îmi jurasem că-l voi juca, dar dacă încercarea se prelungeşte,
s-ar putea să-ntreacă puterile mele. Scoală-te, domnişoară Eyre, şi pleacă.
Comedia s-a sfârşit!
Unde mă aflam? Eram trează ori dormeam? Visasem? Continuam să
visez? Glasul bătrânei se schimbase; accentul, mişcările, totul îmi erau atât
de cunoscute, de parcă ar fi fost propriul meu chip văzut într-o oglindă.
Cunoşteam glasul acela ca pe al meu. Mă ridicai dar nu plecai. O privii pe
bătrână. Aţâţai focul s-o văd mai bine, dar îşi trase basmaua mai pe ochi şi
îmi făcu semn să plec. Flacăra îi lumina mâna întinsă către mine; cum eram
foarte intrigată şi m-aşteptam să descopăr cine ştie ce, am observat
numaidecât mâna aceea. Semăna tot atât de puţin cu mâna zbârcită a unei
bătrâne ca şi propria-mi mână; era rotundă, mlădioasă, cu degete simetrice
şi catifelate. Un inel lat scânteia în degetul cel mic. Mă aplecai spre a mă uita
mai bine şi observai o piatră pe care o mai văzusem de sute de ori până
atunci. Privii din nou faţa care nu se mai ascundea vederii mele, ci
dimpotrivă, liberată de orice acoperământ, era îndreptată spre mine.
— Ei bine, Jane, mă recunoşti? întrebă glasul cel atât de cunoscut.
— Scoateţi-vă mantia, domnule, şi pe urmă...
— E înnodat şnurul, ajută-mă.
— Rupeţi-l, domnule.
— Bun, atunci la naiba cu voi, straie de împrumut şi domnul Rochester
se descotorosi de hainele în care se deghizase.
— O, domnule, ce gând ciudat aţi avut!
— Dar mi-am jucat bine rolul? Ce zici?
— Cred că v-aţi achitat mai bine faţă de doamne.
— Şi faţă de dumneata nu?
— Cu mine n-aţi jucat rolul unei ţigănci.
— Dar ce rol am jucat? Pe-al meu propriu?
— Nu, aţi jucat un rol ciudat. Pe scurt, cred că aţi căutat să mă zăpăciţi:
aţi spus lucruri fără sens, pentru a mă sili să vorbesc şi eu la fel. A fost prea
frumos din partea dumneavoastră.
— Mă ierţi, Jane?
— Nu pot spune înainte de-a mă gândi. Dacă, după ce voi chibzui, am să
văd că n-am spus cine ştie ce nerozie, voi încerca să vă iert; dar n-ar fi
trebuit s-o faceţi.
— Oh, ai fost foarte cuminte... foarte prevăzătoare şi foarte simţitoare.
M-am gândit la tot ce se petrecuse şi m-am liniştit, căci chiar de la
începutul întrevederii mă ferisem să scap vreo vorbă nelalocul ei. Bănuisem
că se ascunde ceva în mascarada aceea. Ştiam că ţigăncile ghicitoare nu se
puteau exprima în felul în care vorbise pretinsa bătrână; afară de asta
observasem că glasul ei era prefăcut, şi el se străduia să-şi ascundă
trăsăturile; mă gân-disem îndată la Grace Poole, acea enigmă vie, acea taină
a tainelor, cum o socoteam eu, dar nici prin ghid nu-mi trecuse că ar putea fi
domnul Rochester.
— Ei, îmi zise el, la ce visezi? Ce înseamnă zâmbetul ăsta grav?
— Mă mir de cele ce s-au întâmplat şi mă felicit pentru purtarea pe care
am avut-o. Cred că acum îmi veţi îngădui să plec.
— Nu, stai o clipă şi spune-mi ce se petrece în salon.
— Cred că se vorbeşte despre ţigancă.
— Stai jos. Povesteşte-mi ce au spus despre mine!
— Aş prefera să nu mai rămân multă vreme, domnule; trebuie să fie
aproape unsprezece. A, dumneavoastră ştiţi că azi dimineaţă, după ce-aţi
plecat, a sosit aici un străin?
— Un străin? Cine o fi? Nu aşteptam pe nimeni. A plecat?
— Nu. Spune că vă cunoaşte de foarte multă vreme şi că-şi poate
îngădui să se instaleze aici chiar şi înainte de întoarcerea dumneavoastră.
— Pe dracu! A spus cum îl cheamă?
— Mason, domnule, şi vine din Indiile Occidentale, cred că de la Spanish
Town, din Jamaica.
Domnul Rochester sta în picioare lângă mine. Îmi luase mâna părând că
vrea să mă conducă spre un scaun. În timp ce eu vorbeam, îmi strânse
deodată cu putere încheietura rnâinii, zâmbetul îi îngheţă pe buze şi avui
impresia că i s-a tăiat respiraţia.
— Mason! Indiile Occidentale! spuse domnul Rochester cu tonul unui
automat care nu poate rosti decât aceste singure cuvinte. Mason! Indiile
Occidentale! repetă el de trei ori. Devenea din ce în ce mai cenuşiu la faţă şi
părea că nici nu mai ştie ce face.
— Sunteţi bolnav, domnule? îl întrebai.
— Ce lovitură, Jane... Ce lovitură! răspunse domnul Rochester
clătinându-se pe picioare.
— Sprijiniţi-vă de mine, domnule.
— Jane, mi-ai mai oferit odată umărul dumitale; lasă-mă să mă sprijin
acum de el.
— Da, da, domnule; vă rog.
Se aşeză şi mă pofti să stau lângă dânsul. Îmi luă mâna într-ale lui şi o
mângâie uitându-se la mine cu o privire nespus de mâhnită şi tulburată.
— Mica mea prietenă! zise el. Aş vrea să fiu singur cu dumneata într-o
insulă liniştită, departe de orice tulburări, primejdii şi amintiri groaznice.
— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Mi-aş da viaţa ca să fiu de folos.
— Jane, dacă voi avea nevoie de ajutor, numai în dumneata îl voi căuta.
Îţi făgăduiesc.
— Vă mulţumesc, domnule. Spuneţi-mi ce e de făcut, ca să pot încerca
cel puţin.
— Jane, adu-mi un pahar de vin din sufragerie. Probabil sunt cu toţii la
masă; să-mi spui dacă Mason e cu ei şi ce face.
M-am dus şi i-am găsit pe toţi strânşi în sufragerie pentru cină, aşa cum
spusese domnul Rochester. Dar nimeni nu se aşezase la masă. Mâncarea
fusese aşezată pe bufet şi oaspeţii luaseră ce voiau şi se adunaseră în grup,
ţinând farfuriile şi paharele în mână. Toţi păreau foarte veseli, discutau şi
râdeau cu însufleţire. Domnul Mason, lângă foc, vorbea cu colonelul şi cu
doamna Dent. Părea tot atât de vesel ca şi ceilalţi. Umplui un pahar de vin
(doamna Ingram mă privi încruntată; socotea pesemne că eram prea
îndrăzneaţă), apoi mă întorsei în bibliotecă.
Paloarea cadaverică a domnului Rochester dispăruse. Arăta iarăşi
hotărât şi încruntat. Luă paharul din mâinile mele şi exclamă:
— În sănătatea dumitale, duh binefăcător!
După ce bău vinul, îmi dădu paharul şi-mi zise:
— Ia spune, Jane, ce se întâmplă acolo?
— Râd şi vorbesc, domnule.
— Nu par gravi şi misterioşi, ca şi cum ar fi auzit ceva ciudat?
— De loc; dimpotrivă, sunt foarte veseli.
— Dar Mason?
— Râde ca şi ceilalţi.
— Şi dacă, atunci când aş intra în salon, toţi s-ar năpusti asupra mea şi
m-ar scuipa, ce ai face, Jane?
— I-aş da afară din odaie dacă aş avea putere, domnule.
Pe buzele lui apăru umbra unui zâmbet:
— Dar, urmă el, dacă atunci când aş ajunge printre comeseni, ei m-ar
privi cu răceală şi ar începe să vorbească între dânşii încet şi pe un ton
batjocoritor, apoi m-ar părăsi toţi, unul după altul? I-ai urma, Jane?
— Nu cred, domnule; mi-ar plăcea şi mai mult să rămân alături de
dumneavoastră.
— Ca să-mi uşurezi suferinţa?
— Da. domnule. Ca să alin suferinţa pe cât mi-ar sta în putinţă.
— Şi dacă te-ar trata ca pe o proscrisă, pentru că mi-ai rămas
credincioasă?
— Probabil că nici nu mi-aş da seama; şi chiar dac-aş afla, nu mi-ar păsa.
— Atunci, ai îndrăzni să-i înfrunţi pe toţi, pentru mine?
— Aş îndrăzni pentru orice prieten pe care l-aş socoti vrednic de sprijinul
meu, cum sunt sigură că sunteţi dumneavoastră.
— Atunci, întoarce-te în salon, du-te la Mason şi spune-i încet că domnul
Rochester a sosit şi doreşte să-l vadă; apoi îl vei conduce aici şi ne vei lasă
singuri.
— Da, domnule.
Am făcut ceea ce mi se ceruse. Când am trecut prin mijlocul lor m-au
privit lung cu toţii. L-am găsit pe domnul Mason, i-am transmis mesajul şi
după ce l-am condus în bibliotecă am urcat în odaia mea.
Era târziu şi mă aflam de multă vreme în pat, când îi auzii pe oaspeţi
retrăgându-se în odăile lor; desluşii glasul domnului Rochester, care spunea:
— Pe aici, Mason, asta-i odaia ta.
Părea vesel, şi asta mă linişti pe deplin, aşa încât adormii curând.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:29 PM | message # 21
CAPITOLUL XX
Uitasem să las perdeaua şi să trag jaluzelele cum aveam obiceiul. Aşa se
făcu deci că, atunci când luna maiestuoasă şi strălucitoare (era o noapte
splendidă) ajunse în dreptul camerei mele şi se uită la mine pe fereastră,
privirile ei de lumină mă treziră. Am deschis ochii şi am privit globul
alb-argintiu, limpede ca şi cristalul. Noaptea era minunată, dar prea solemnă.
Mă ridicai pe jumătate şi întinsei braţul să trag perdeaua.
Dar, Dumnezeule mare! Ce ţipăt!
Un sunet ascuţit, sălbatic, pătrunzător, ce răsună dintr-un capăt la altul
al castelului Thornfield, sfâşie tăcerea şi liniştea nopţii. Inima mi se opri;
braţul întins îmi înţepeni. Strigătul se stinse şi nu se mai repetă. De altfel nici
o vietate n-ar fi putut repeta curând un asemenea strigăt. Nici uriaşul condor
al Anzilor n-ar fi putut trimite de două ori în văzduh un asemenea strigăt; ar fi
trebuit să se odihnească înainte de a-l repeta.
Ţipătul venea de la catul al treilea, din odaia de deasupra mea. Da, acolo
se desfăşura lupta pe viaţă şi pe moarte, o luptă îngrozitoare, după câte
arăta zgomotul. Un glas, pe jumătate înăbuşit, strigă de trei ori la rând:
— Ajutor! Ajutor! Ajutor! Apoi: Nu vine nimeni?
În vreme ce zgomotul încăierării continua la fel de sălbatic, au pătruns
până la urechile mele – străbătând tavanul – aceste cuvinte:
— Rochester, Rochester! Vino odată, pentru numele lui Dumnezeu.
O uşă se deschise. Cineva alergă, sau mai bine zis se năpusti pe coridor.
Auzii paşii unei alte persoane pătrunzând în odaia unde se da lupta şi ceva
căzu jos. Apoi totul se linişti.
Mă îmbrăcasern în grabă, deşi îmi tremurau de spaimă toate mădularele.
Am ieşit din odaie. Toată lumea se sculase; prin odăi se auzeau exclamaţii şi
şoapte de spaimă; uşile se deschiseră una după alta şi coridorul se umplu
repede de lume. Întrebări pline de nedumerire se-ncrucişau cu iuţeală; "Oh!
ce este??" "Cine a fost rănit?" "Ce s-a întâmplat?" "Aduceţi o lumânare!" "E
foc?" "Ne-au călcat hoţii?" "Ce-i de făcut?"
Dacă n-ar fi fost lumina lunii ar fi orbecăit cu toţii într-o beznă adâncă.
Alergau de colo până colo, se-nghesuiau unii într-alţii, câteva doamne
plângeau, într-un cuvânt era o harababură cumplită.
— Unde dracu-i Rochester? strigă colonelul Dent. Nu l-am găsit în odaia
lui.
— Aici! Aici! răspunse un glas. Liniştiţi-vă, vin.
Uşa coridorului se deschise şi domnul Rochester, care tocmai coborâse
de la etaj, pătrunse înăuntru cu o lumânare în mână. Una dintre doamne
alergă imediat spre dânsul şi-l apucă de braţ: era domnişoara Ingram.
— Ce lucru groaznic s-a întâmplat? întrebă ea. Vorbeşte şi nu ne
ascunde nimic!
— Vedeţi că mă daţi jos! Mă sufocaţi! sună glasul domnului Rochester,
căci domnişoarele Eshton se-nghesuiau în jurul lui şi cele două respectabile
doamne, cu veşmintele lor largi şi albe, se-apropiau de el ca nişte corăbii cu
toată pânzele întinse.
— Nu-i nimic! Nu-i nimic! exclamă el. O simplă repetiţie a acelei piese
atât de bine cunoscută dumneavoastră, Mult zgomot pentru nimic.
Doamnelor, rămâneţi deoparte, căci altminteri voi deveni primejdios.
Şi într-adevăr, părea primejdios: ochii săi negri aruncau fulgere. Făcând
un efort să se stăpânească, adăugă:
— O servitoare a avut un coşmar, asta-i totul. E o femeie foarte
nervoasă; i s-a părut de bună seamă că vede o nălucă, sau cine ştie ce altfel
de arătare, şi a avut un acces de spaimă. Acum însă vă rog stăruitor să
vă-ntoarceţi în camere. Nu mă pot duce să văd ce-i cu ea, până nu se
linişteşte totul în casă. Domnilor, fiţi atât de buni şi daţi pildă doamnelor.
Domnişoară Ingram, sunt deplin încredinţat că veţi reuşi să vă biruiţi teama
deşartă. Amy şi Louise, întoarceţi-vă în cuiburile dumneavoastră, ca două
mici turturele ce sunteţi. Mesdames, se adresă el celor două doamne, sunt
sigur că dacă veţi mai rămâne mult în coridorul acesta rece, o să căpătaţi
guturai.
Şi astfel, când măgulind, când poruncind, izbuti să trimită pe fiecare în
camera sa. Eu n-am aşteptat porunca lui ca să mă retrag. Ieşisem fără ca
nimeni să mă observe; tot aşa m-am şi întors în odaie.
Dar nu ca să mă culc; dimpotrivă: am pornit să mă îmbrac în toată
legea. Zgomotele ce urmaseră ţipătului, şi cuvintele ce se rostiseră fuseseră
probabil auzite numai de mine, căci veneau din odaia de deasupra mea. Ele
îmi arătau însă în chipul cel mai convingător că nu visul unei servitoare
băgase în sperieţi toată casa, şi că explicaţia dată de domnul Rochester nu
era decât o născociră menită să liniştească pe oaspeţi. De aceea mă
îmbrăcasem, ca să fiu pregătită pentru orice împrejurare. După ce am fost
gata, am rămas mult timp lângă fereastră, privind câmpiile liniştite, scăldate
în lumina de argint a lunii şi aşteptând, fără să ştiu anume ce. Mi se părea
însă ca după ţipătul acela ciudat şi după luptă trebuia să urmeze ceva.
Dar nu se întâmplă nimic şi liniştea nu mai fu tulburată – şoaptele şi
forfota se stinseră încetul cu încetul, iar după un ceas castelul Thornfield era
din nou tăcut ca un deşert. Părea că noaptea şi somnul au devenit iarăşi
stăpânii castelului. Luna coborî, gata s-apună. Cum mă săturasem să stau în
frig şi în întuneric, m-am gândit să mă-ntind în pat aşa îmbrăcată cum eram.
Am părăsit atunci fereastra şi-am păşit fără zgomot pe covor. Când mă
pregăteam să-mi scot pantofii, cineva bătu încet la uşă.
— E nevoie de mine? întrebai.
— Te-ai sculat? îmi răspunse chiar glasul pe care-l aşteptam: cel al
domnului Rochester.
— Da, domnule.
— Şi te-ai îmbrăcat?
— Da.
— Atunci, vino după mine.
M-am supus. Domnul Rochester era în coridor, cu o lumânare în mână.
— Am nevoie de dumneata, spuse el. Vino cu mine, mergi încet şi nu
face zgomot.
Aveam papuci subţiri şi pe covor puteam păşi uşor ca o pisică. Domnul
Rochester străbătu coridorul, urcă scara şi se opri pe palierul întunecat şi
scund al catului al treilea, care mi se părea atât de lugubru. Îl urmasem şi rnă
aflam acum lângă el.
— Ai cumva un burete la dumneata în odaie? mă întrebă el foarte încet.
— Da, domnule.
— Şi săruri volatile?
— Da.
— Du-te şi le adă.
Mă întorsei în odaia mea. Căutai buretele pe lavoar şi sărurile în sertar şi
urcai din nou scara. Mă aştepta şi în mână ţinea o cheie. Apropiindu-se de
una din uşi, băgă cheia în broască, apoi se opri şi îmi spuse:
— N-o să ţi se facă rău dacă ai să vezi sânge?
— Cred că nu; încă n-am fost pusă la încercare. La vorbele acestea am
simţit un fior; dar frică nu şi nici slăbiciune.
— Dă-mi mâna, zise el. Nu vreau să risc să te văd alergând.
Am pus degetele mele într-ale lui.
— Sunt calde şi puternice, spuse el. Pe urmă întoarse cheia în broască şi
deschise uşa.
Am văzut o odaie pe care mi-am adus aminte c-o mai văzusem atunci
când doamna Fairfax îmi arătase casa. Era tapetată; dar acum tapetul fusese
tras la o parte într-un loc şi lăsa să se vadă o uşă altădată ascunsă. Uşa
aceea era deschisă şi dădea într-o altă odaie luminată, de unde se auzeau
sunete ce semănau cu mârâitul câinilor când sunt gata să se încaiere.
Domnul Rochester puse sfeşnicul pe o măsuţă, îmi spuse: "Aşteaptă un
minut-l şi pătrunse în odaie. Intrarea sa fu întâmpinată de un râs zgomotos,
ce se sfârşi prin acel ciudat "ah! ah" pe care-l mai auzisem la Grace Poole.
Deci, ea era acolo. Domnul Rochester roboti un timp prin odaie fără să scoată
nici o vorbă, deşi auzeam un glas care-i vorbea. După câtva timp ieşi şi
închise uşa în urma sa.
— Aici, Jane! îmi spuse el.
Am trecut atunci de cealaltă parte a unui pat imens, ale cărui perdele
ascundeau o mare porţiune din odaie. La capătul patului se afla un jilţ, iar în
jilţ era întins un bărbat îmbrăcat complet, dar fără haină. Stătea nemişcat,
ţinea capul rezemat pe speteaza jilţului şi ochii îi erau închişi. Domnul
Rochester ridică luminarea şi, în acea faţă galbenă şi parcă lipsită de viaţă,
recunoscui pe domnul Mason. Văzui de asemenea că rufăria ce-i acoperea o
parte a pieptului şi unul din braţe erau îmbibate de sânge.
— Ţine sfeşnicul, îmi spuse domnul Rochester.
L-am ascultat. Aduse un lighean cu apă şi mă rugă să-l ţin. M-am supus.
Atunci luă buretele, îl muie în apă şi şterse faţa cadaverică a celui leşinat. Îmi
ceru sărurile şi le puse sub nasul domnului Mason, care deschise după puţin
timp ochii şi gemu. Domnul Rochester descheie cămaşa rănitului, ale cărui
braţ şi umăr erau bandajate, şi şterse sângele ce continua să picure.
— E primejdios? murmură domnul Mason.
— Aiurea! O simplă zgârietură! Ce te pierzi asa, domnule; fii bărbat! Mă
duc chiar eu să-ţi aduc un chirurg şi cred că ai să poţi pleca mâine dimineaţă.
Jane... urmă el.
— Da, domnule!
— Va trebui să te las aici cu acest domn un ceas sau două. Dacă mai
curge sânge, ai să ştergi aşa cum ai văzut că am făcut eu, iar dacă îi vine
iarăşi rău, îi dai paharul ăsta cu apă şi-i pui sărurile sub nas. Nu-i vorbi sub
nici un cuvânt, iar dumneata, Richard, dacă rosteşti o singură silabă măcar,
îţi primejduieşti viaţa. Deschide numai buzele, sau mişcă-te puţin, şi eu nu
mai răspund de nimic.
Nenorocitul gemu dar nu îndrăznea să se mişte. Părea aproape paralizat
de frica morţii, sau poate de frica altor lucruri. Domnul Rochester îmi puse în
mână buretele însângerat, iar eu începui să-l folosesc aşa cum făcuse şi el.
Mă privi puţin şi-mi zise:
— Nu uita ce ţi-am spus: să nu scoţi nici un cuvânt!
Părăsi apoi odaia. Am încercat o senzaţie ciudată când cheia s-a întors în
broască şi n-am mai auzit zgomotul paşilor săi.
Mă aflam la catul al treilea, închisă, noaptea, într-o chilie misterioasă, şi
aveam în faţa ochilor un om palid şi însângerat. Ucigaşa era despărţită de
mine doar printr-o uşă, şi asta mi se păru lucrul cel mai îngrozitor. Toate
celelalte le mai puteam îndura, dar mă treceau fiori la gândul că aş putea-o
vedea pe Grace Poole năpustindu-se asupra mea.
Şi totuşi, trebuia să rămân la postul meu. Trebuia să privesc acea
înfăţişare fantomatică, buzele acelea vinete şi tăcute, cărora le fusese
interzis să se deschidă – ochii aceia, când închişi, când deschişi, când
cercetând rătăciţi odaia, când fixându-mă, dar mereu întunecaţi şi sticloşi,
înnebuniţi de spaimă. Trebuia să-mi moi mereu mâna în acea apă
amestecată cu sânge şi să spăl o rană din care întruna picura sângele.
Trebuia să văd cum flacăra lumânării, căreia nimeni nu-i tăia mucul, păleşte
treptat. Umbrele se întunecau pe tapetul vechi, păreau bălţi de smoală sub
perdelele imensului pat străvechi şi vibrau ciudat deasupra uşilor masivului
dulap ce se găsea dinaintea mea. Partea din faţă a acelui dulap era împărţită
în douăsprezece carouri şi în fiecare din ele se găsea capul unui apostol
închis în marginile caroului ca într-o ramă; deasupra celor douăsprezece
capete se zărea un crucifix de abanos şi se distingea în umbră chipul lui Crist
cel răstignit.
După jocul de umbre şi lumini stârnit de pâlpâirile lumânării, ba
tămăduitorul Luca îşi apleca fruntea şi barba-i lungă, ba părul sfântului Ion
fâlfâia în vânt; câteodată faţa drăcească a lui Iuda părea că se desprinde din
cadra şi se însufleţeşte, luând forma trădătorului celui mai mare: Satan
însuşi.
Şi, în mijlocul tuturor acestora, trebuia şi să veghez şi să trag cu
urechea, să iau aminte dacă nu se aud cumva mişcările fiarei sau demonului
încuiat în vizuina de alături. Ai fi zis însă că vizita domnului Rochester o
vrăjise. În tot timpul nopţii n-am mai auzit decât trei sunete la răstimpuri
lungi: un trosnet ascuţit, un mârâit ca de câine şi un geamăt adânc, omenesc.
De la o vreme începură să mă tulbure propriile mele gânduri. Ce
nelegiuire trăia oare sub înfăţişare omenească în acest castel singuratic şi
cum era cu putinţă ca stăpânul casei să nu izbutească nici s-o alunge, nici s-o
ţină sub ascultarea sa? Ce taină era aceea care izbucnea când prin foc, când
prin sânge, în ceasurile cele mai târzii ale nopţii? Cine era acea făptură care,
travestită sub chip şi înfăţişare de femeie, lua glas de diavol batjocoritor, sau
de pasăre de pradă ce se-arunca asupra leşului?
Apoi bărbatul acesta asupra căruia stăm aplecată – acest om cu aspect
atât de comun, atât de liniştit – cum de-a fost el cuprins într-o asemenea
ţesătură de grozăvii? De ce se năpustise asupra lui fiara dezlănţuită? Ce
anume îl adusese în acea aripă a casei la o vreme atât de nepotrivită, când
ar fi trebuit să se afle în pat? Îl auzisem doar pe domnul Rochester când îi
dăduse o odaie de jos; atunci ce căutase aici? Şi acum de ce îndura cu atâta
resemnare o asemenea sălbăticie? De ce accepta cu atâta uşurinţă tăcerea
pe care i-o impusese domnul Rochester? Şi de ce-i impunea domnul
Rochester această tăcere? Oaspetele său fusese grav rănit, cu câtva timp
mai înainte cineva încercase să-l ucidă chiar pe el, iar el încerca să ascundă
aceste două fapte groaznice în taină şi să le cufunde în uitare. Văzusem pe
domnul Mason supunându-se domnului Rochester. Puţinele cuvinte care se
schimbaseră între ei îmi dovediseră că voinţa aprigă a acelui din urmă ţinea
cu totul în stăpânirea ei fiinţa fără vlagă a celuilalt şi era vădit că în relaţiile
lor de mai înainte lucrurile se petrecuseră tot la fel. Atunci de unde putea
proveni tulburarea pe care-o vădise domnul Rochester în clipa când aflase de
sosirea lui Mason? De ce oare numele acestui individ lipsit de personalitate,
pe care un singur cuvânt îl făcea să se supună ca un copil – de ce acest nume
produsese asupra domnului Rochester, cu câteva ceasuri mai înainte, efectul
loviturii de trăsnet asupra unui stejar?
Ah! nu puteam uita privirea şi paloarea lui din clipa când şoptise : "...Ce
lovitura, Jane... Ce lovitură!" Nu puteam uita cum îi tremurase braţul când se
sprijinise de umărul meu şi fără îndoială că numai ceva de mare însemnătate
putea să înfioare astfel inima hotărâtă şi să încovoaie trupul viguros al unui
Fairfax Rochester.
"Când o să se întoarcă oare? Când o să se întoarcă?" mă întrebam eu;
căci timpul parcă abia se târa şi bolnavul pierdea mereu sânge, gemea şi
slăbea din ce în ce mai mult. Nici un ajutor nu venea şi zorile nu se arătau.
De multe ori dusesem paharul la buzele ca hârtia ale lui Mason, îi dădusem
să respire aroma sărurilor întăritoare, dar străduinţele mele păreau
zadarnice: suferinţa fizică, suferinţa morală, pierderea sângelui, sau toate trei
laolaltă îi măcinau puterile clipă de clipă. Gemea atât de rău, părea atât de
slab şi sfârşit, încât mă temeam să nu-şi dea sufletul; iar eu nu puteam nici
măcar să-i vorbesc.
Lumânarea se sfârşi şi flacăra se stinse. Atunci pătrunseră pe fereastră
fâşii de lumină cenuşie: se iveau zorile. În aceeaşi clipă l-am auzit pe Pilot
lătrând departe în curte, acolo unde se afla cuşca lui. Asta făcu să-mi renască
speranţele. Şi n-am fost dezamăgită: peste cinci minute zgomotul cheii
introduse în broască mă vesti că voi fi scutită de a mai sta de veghe. Totul nu
durase mai mult de două ceasuri, dar mie mi se păruse că fuseseră
săptămâni şi săptămâni în şir.
Domnul Rochester intră cu chirurgul pe care se dusese să-l aducă.
— Acum, Carter, grăbeşte-te, zise el doctorului. Nu-ţi pot da decât o
jumătate de ceas să pansezi rana, să pui bandajele şi să cobori bolnavul.
— Dar e-n stare să plece, domnule?
— Sigur că da; nu-i nimic serios. E nervos; va trebui să-i dai curaj. Hai,
apucă-te de lucru.
Domnul Rochester trase perdeaua şi ridică jaluzelele să fie cât mai multă
lumină. Fui mirată şi încântată văzând că se revărsase bine de ziuă. Raze
trandafirii începeau să coloreze răsăritul. Domnul Rochester sa apropie de
Mason, care se şi afla în mâinile chirurgului.
— Cum te simţi acum, amice? întrebă el.
— Mă tem că m-a răpus, răspunse el cu glas stins.
— Nici gând! Haide, curaj! Peste cincisprezece zile n-ai să mai simţi
nimic. Ai pierdut puţin sânge, asta-i tot! Carter, asigură-l că nu-i nici o
primejdie.
— Oh! pot s-o fac cu cugetul deplin împăcat, spuse Carter care
dezlegase bandajele. Dac-aş fi fost mai curând aici, n-ar fi pierdut atâta
sânge. Dar ce-i asta? Carnea de pe umăr e sfâşiată, nu numai tăiată. Rana
asta nu-i de cuţit, ci a fost făcută cu dinţii!
— Da, m-a muşcat, murmură rănitul, îmi rupea carnea ca o tigroaică,
chiar înainte să-i fi smuls Rochester cuţitul din mână.
— Nu trebuia să te laşi, zise domnul Rochester; trebuia să te lupţi de la
început cu ea.
— Dar ce puteam face în asemenea împrejurări? răspunse Mason. Oh!
era îngrozitor ! adăugă el, înfiorându-se. Şi-apoi nici nu mă aşteptam; la
început părea atât de liniştită.
— Eu te vestisem, îi răspunse prietenul său. Îţi spusesem să te păzeşti
când vei fi împreună cu ea. De altfel, puteai să aştepţi foarte bine până
mâine şi atunci aş fi fost alături de tine; a fost o nebunie să încerci s-o vizitezi
noaptea şi încă singur.
— Credeam că fac bine.
— Credeai, credeai! Mă scoţi din sărite când te aud vorbind aşa. Totuşi,
fiindcă nu mi-ai urmat sfatul, ai suferit destul şi probabil ai să mai suferi, aşa
că nu mai spun nimic. Carter, dă-i zor. În curând va răsări soarele şi trebuie
să plece.
— Îndată, domnule. La umăr am terminal, dar trebuie să văd şi rana de
la braţ; şi acolo văd urme de dinţi.
— Mi-a supt sângele, răspunse Mason. Spunea că vrea să-mi stoarcă tot
sângele din inimă.
Văzui pe domnul Rochester înfiorându-se; o expresie clară de dezgust,
oroare şi ură i se revărsară pe figură, schimonosindu-i-o aproape, dar se
mulţumi să spună:
— Hai, taci, Richard. Uită de trăncăneala ei şi nu mai pomeni niciodată
de asta.
— Aş fi bucuros să pot uita, răspunse el.
— O să uiţi când o să părăseşti ţara, când o să fii iar la Spanish Town.
N-ai decât să-ţi închipui ca a murit şi a fost îngropată; sau ai face mult mai
bine să nu te mai gândeşti de loc la ea.
— E cu neputinţă să uit vreodată noaptea asta.
— Ba-i cu putinţă. Fii bărbat, omule. Acum două ceasuri te credeai mort
şi iată-te viu şi discutând. Carter şi-a sfârşit treaba, sau e gata s-o sfârşească,
şi într-o clipă ai să cobori. Jane – îmi spuse el întorcându-se spre mine pentru
întâia oară de când intrase din nou în odaie – uite cheia asta, du-te în odaia
mea, deschide sertarul de sus al dulapului, ia de-acolo o cămaşă curată şi o
cravată şi adu-le încoace. Te rog, numai, grăbeşte-te.
Am plecat. Am căutat dulapul; am găsit tot ce mi se ceruse şi i le-am
adus.—
Acum, treci de partea cealaltă a patului până ce-l îmbrăcăm, îmi
spuse domnul Rochester. Dar nu părăsi odaia, fiindcă s-ar putea să mai avem
nevoie de dumneata.
Am făcut precum mi se spusese.
— Ai auzit vreun zgomot când ai coborât, Jane? întrebă domnul
Rochester.
— Nu, domnule, era linişte peste tot.
— În curând va trebui să pleci, Dick. O să fie mai bine, atât pentru
dumneata, cât şi pentru sărmana fiinţă închisă acolo. Am luptat mult timp ca
să nu se afle nimic şi n-aş vrea ca toată truda să-mi fie zadarnică. Carter,
ajută-i să-şi pună haina. Unde ţi-ai lăsat blana? Ştiu că nu poţi face nici măcar
o milă fără ea în clima asta rece. În odaia dumitale? Jane, coboară repede în
odaia domnului Mason, e lângă a mea şi adu paltonul pe care o să-l găseşti
acolo. Am alergat din nou şi m-am întors iute, aducând un palton foarte mare,
căptuşit şi tivit cu blană.
— Acum mai am o treabă pentru dumneata, îmi spuse neobositul meu
stăpân. Trebuie să te duci la mine în odaie. Ce noroc, Jane, că ai pantofi de
pâslă! Un sol cu pas mai puţin tiptil n-ar sluji la nimic în împrejurările astea.
Aşadar, du-te în odaia mea, deschide sertarul din mijloc de la toaletă, şi o să
găseşti o sticluţă mică şi un pahar. Adu-mi-le, te rog.
Zburai aproape pe scări şi adusei ce mi se ceruse.
— Bine! Acum, doctore, îmi voi îngădui să dau bolnavului o doctorie
pentru care iau asupra mea toată răspunderea. Am leacul ăsta de la Roma,
de la un şarlatan italian pe care desigur că dumneata l-ai fi snopit în bătăi. E
ceva ce trebuie luat cu socoteală, dar foarte nimerit în împrejurări cum este
cea de faţă. Jane, puţină apă.
Ridică paharul cel mic şi eu îl umplui pe jumătate cu apă din sticla de pe
lavoar.
— Ajunge; acum desfă sticluţa.
Făcui ce mi se ceruse şi domnul Rochester turnă douăsprezece picături
din licoarea roşie în paharul pe care îl întinse lui Mason.
— Bea, Richard. zise el. Asta o să-ţi dea curaj, cel puţin un ceas, două.
— Dar n-o să-mi facă rău, nu-i o băutură iritantă?
— Bea! bea! bea!
Domnul Mason ascultă, întrucât se vedea bine că ar fi fost zadarnic să se
împotrivească. Îmbrăcat cum era, acum mi se păru şi mai galben încă, dar nu
mai era mânjit de sânge. Domnul Rochester îl mai lăsă câtcva minute după
ce înghiţise întăritorul, pe urmă îl luă de braţ.
— Acum, zise el, sunt încredinţat că vei putea sta în picioare. Încearcă!
Bolnavul se ridică în picioare.
— Carter, sprijină-l de cealaltă subsuoară. Hai, Richard, curaj. Încearcă
să umbli. Aşa!
— Mă simt chiar mai bine, spuse Mason.
— Eram sigur. Acum, Jane, coboară înaintea noastră pe scara din dos şi
deschide uşa lăturalnică. Spune vizitiului pe care-l vei găsi în curte sau afară,
la poartă – fiindcă i-am dat poruncă să nu intre cu roţile care fac atâta
zgomot pe caldarâm – spune-i să fie gata, că sosim. Dacă e cineva în drum,
vino jos la scară şi tuşeşte puţin.
Era cinci jumătate şi răsărea soarele; totuşi, bucătăria rămânea încă
tăcută şi cufundată în întuneric. Uşa lăturalnică era zăvorâtă; o deschisei cât
putui mai încet şi ieşii în curte, pe care o aflai, de asemeni, liniştită; porţile
stăteau larg deschise şi văzui afară o diligenţă cu caii gata înhămaţi şi vizitiul
pe capră. Mă apropiai de el şi-i spusei că domnii vor veni îndată; el dădu doar
din cap. Pe urmă privii şi ascultai cu atenţie. Liniştea zorilor stăpânea toate
împrejurimile; în odaia servitorilor perdelele nu erau încă ridicate; păsărelele
începeau să ciripească în pomii încărcaţi de flori ai livezii şi ramurile lor se
rânduiau în cununi albe pe zidurile curţii; din când în când caii sforăiau sau
băteau din picior în grajd; restul era liniştit.
Îi văzui atunci pe cei trei bărbaţi venind. Mason, sprijinit de domnul
Rochester şi de medic, părea că merge cu destulă uşurinţă. Îl ajutară să se
urce în diligenţă, unde se sui şi Carter.
— Ai grijă de el, spuse domnul Rochester chirurgului; ţine-l la dumneata
până se întremează deplin. Peste o zi, două, am să vin să văd ce face. Cum
te simţi acum, Richard?
— Aerul proaspăt îmi dă viaţă, Fairfax.
— Carter, lasă fereastra deschisă în partea lui, că nu bate vântul. Adio,
Dick.
— Fairfax!...
— Da, ce-i?
— Ai grijă de ea; poartă-te cu ea cât poţi mai bine; fă-o...
Se opri şi izbucni în lacrimi.
— Fac tot ce-mi stă în putinţă; aşa am făcut până acum şi-aşa voi face
de-acum încolo. Apoi închise uşa şi trăsura porni....
— Numai de-ar da Dumnezeu să se sfârşească odată, adăugă domnul
Rochester, în timp ce închidea şi zăvora porţile.
Pe urmă păşi încet, cufundat în gânduri, spre o poartă din zidul
împrejmuitor al livezii. Închipuindu-mi că nu mai are nevoie de mine, eram
gata să plec, când îi auzii strigându-mă. Deschisese poarta şi mă aştepta.
— Vino să respiri puţin aer curat, spuse el. Castelul ăsta e adevărată
temniţă; nu ţi se pare?
— Mi se pare un castel încântător, domnule.
— Vraja neştiinţei îţi acoperă ochii, răspunse ei. Vezi totul ca într-o
oglindă fermecată: nu observi că poleiala este noroi şi draperiile de mătase
sunt pânze de păianjen, marmura e ardezie ordinară, lemnăriile lustruite sunt
făcute din aşchii murdare şi scoarţă putredă de copac. Doar aici – spuse el
arătând colţul umbros de care ne apropiam – doar aici totul e adevărat,
gingaş şi pur.
Călcam agale pe o alee mărginită de merişori. De o parte se vedeau
peri, meri şi cireşi, de cealaltă o mulţime de flori, aşa cum creşteau în
grădinile de altădată: garoafe, măceşi, primule, pansele amestecate cu
peliniţe, păducei şi felurite ierburi aromate. Erau frumoase, aşa cum le putea
face doar o clară dimineaţă de primăvară, după lungile zile fără soare şi după
nesfârşitele ploi de aprilie. Soarele se-nălţase la răsărit făcând să
strălucească roua pe arborii livezii şi năpădind cu razele sale aleea singuratică
pe care ne plimbam.
— Jane, vrei o floare? mă întrebă domnul Rochester. Culese un trandafir,
cel dintâi din tufiş care îmbobocise pe jumătate, şi mi-l dădu.
— Mulţumesc.
— Îţi place răsăritul soarelui, Jane? Îţi place acest cer acoperit cu nori
înalţi şi uşori care vor pieri înainte de-a ajunge să-nfrunte căldura zilei? Îţi
place văzduhul acesta calm şi înmiresmat?
— Da, foarte mult.
— Ai petrecut o noapte ciudată, Jane.
— Da, domnule.
— Din pricina asta eşti atât de palidă. Ţi-a fost teamă, când te-am lăsat
singură cu Mason?
— Da. Mi-era frică să nu iasă cineva din odaia din fund.
— Doar încuiasem uşa şi aveam cheia în buzunar. Aş fi fost un păstor
foarte nesocotit dacă mi-aş fi lăsat mielul, mielul favorit, fără ocrotire, atât de
aproape de vizuina lupului. Erai în siguranţă.
— Grace Poole va rămâne mai departe aici, domnule?
— O, da! Dar nu-ţi bate capul cu ea. Alungă-ţi-o din minte.
— Totuşi mi se pare că viaţa dumneavoastră nu prea-i în siguranţă, atâta
vreme cât se află ea aici.
— Nu te teme. O să mă păzesc.
— Şi primejdia de care vă temeaţi astă-noapte a trecut, domnule?
— Nu pot garanta atâta timp cât Mason mai e încă în Anglia, nici chiar
după ce va pleca. Viaţa înseamnă pentru mine a sta pe craterul unui vulcan
ce poate oricând izbucni şi arunca foc.
— Dar domnul Mason pare un om uşor de condus. E evident că aveţi
mare influenţă asupra lui; niciodată n-o să vă înfrunte sau n-o să vă facă
vreun rău, cu voia lui.
— Oh! nu! Mason n-o să mă înfrunte şi n-o să-mi facă rău din propria lui
voinţă. Dar fără să vrea, printr-un cuvânt spus cu prea mare uşurinţă, îmi
poate răpi, dacă nu viaţa, cel puţin fericirea.
— Recomandaţi-i să fie atent, domnule; spuneţi-i de ce vă temeţi şi
arătaţi-i cum să înlăture primejdia.
Râse cu o ironie amară. Îmi luă grăbit mâna, apoi la fel de grăbit o
îndepărtă.
— Dacă s-ar putea, prostuţo, unde ar mai fi primejdia? Ar dispărea într-o
clipă. De când îl cunosc pe Mason, a fost de ajuns să-i spun: "Fă asta" şi el a
făcut-o. Dar în cazul de faţă nu-i pot porunci: "Fereşte-te să-mi faci rău,
Richard '", fiindcă el nici nu trebuie să ştie că-mi poate face rău. Te miră? Ai
să te miri şi mai mult. Eşti mica mea prietenă, nu-i aşa?
— Doresc să vă fiu de folos, domnule, şi să vă ascult în tot ce-i drept.
— Mi-am dat seama de asta. Am zărit o expresie de sinceră bucurie pe
faţa, în ochii şi în toată făptura dumitale când puteai să mă ajuţi, să
îndeplineşti pentru mine un lucru care credeai că face parte din ceea ce atât
de caracteristic ai numit: "tot ce-i drept". Dacă ţi-aş cere să faci ceva ce
dumneata ai socoti că-i rău şi nedrept, nu m-aş mai putea bizui pe
sprinteneala picioarelor şi pe mâinile dumitale îndemânatice, nu ţi-aş mai
vedea ochii strălucindu-ţi şi faţa însufleţindu-se. Prietena s-ar întoarce atunci
spre mine, liniştită şi palidă, şi mi-ar spune: "Nu, domnule, asta nu se poate;
n-o pot face, pentru că nu este drept", şi ai rămâne tot atât de neînduplecată
ca şi stelele neclintite de pe cer. Şi dumneata ai puterea de a-mi face rău, dar
nu îndrăznesc să-ţi arăt locul vulnerabil, de teamă să nu mă răneşti
numaidecât, cu tot sufletul dumitale credincios şi prietenos.
— Dacă n-aveţi a vă teme de domnul Mason mai mult ca de mine, atunci
sunteţi în foarte mare siguranţă, domnule.
— Să dea Dumnezeu, Jane! Iată un umbrar; hai să ne aşezăm.
Umbrarul era o boltă săpată în zid, îmbrăcată cu iederă; se afla acolo şi o
bancă rustică. Domnul Rochester se aşeză, lăsându-mi destul loc, dar eu
rămăsei în faţa lui, în picioare.
— Stai jos, îmi spuse el. Banca-i destul de încăpătoare să putem sta
amândoi. Sper că nu eziţi să te aşezi lângă mine. E ceva rău în asta, Jane?
I-am răspuns, aşezându-mă; simţeam că n-ar fi înţelept să refuz.
— Acum, mica mea prietenă, în timp ce soarele se-adapă cu rouă, florile
din bătrâna grădină se trezesc şi înfloresc, păsările caută hrană pentru pui în
lanurile de grâu, iar harnicele albine îşi culeg întâia recoltă, o să-ţi expun o
anumită situaţie, rugându-te să-ţi închipui că e vorba de situaţia dumitale.
Mai întâi, însă, uită-te la mine şi spune-mi dacă te simţi bine, dacă nu fac o
greşeală reţinându-te şi dacă nu ţi-e teamă că greşeşti stând cu mine.
— Nu, domnule, mă sunt bine.
— Atunci, Jane, cheamă-ţi în ajutor imaginaţia; închipuie-ţi că nu eşti o
fată ordonată şi binecrescută, ci un drac de băiat răsfăţat încă din fragedă
copilărie; închipuie-ţi că te afli într-o ţară depărtată şi acolo cazi într-o
greşeală capitală, nu interesează care anume şi de ce, o greşeală ale cărei
urmări îmi apasă până la capăt viaţa, de fapt toată existenta. Bagă bine de
seamă, n-am spus o crimă; nu vorbesc de sânge vărsat sau de lucruri ce
aduc pe vinovat în faţa tribunalului: cuvântul propriu e greşeală. Urmările
faptei săvârşite demult devin cu timpul de-a dreptul insuportabile. Ca să te
mai linişteşti recurgi la anumite măsuri neobişnuite, dar nu vinovate şi nici
nelegale. Şi totuşi, continui să fii nefericit, pentru că speranţa te-a părăsit
chiar din pragul vieţii. La amiază soarele ţi-e întunecat de o eclipsă ce se
prelungeşte până la vremea apusului. Memoria nu se poate hrăni decât cu
amintiri triste şi amare, rătăceşti de ici-colo, căutând liniştea în exil şi
fericirea în plăcere, vorbesc de plăceri senzuale şi vulgare, de plăceri ce
întunecă mintea şi pângăresc simţirea. Cu inima grea, cu sufletul veştejit, te
întorci iar în patrie după ani de exil voluntar şi cunoşti pe cineva... cum şi
unde nu interesează; găseşti la acea persoană cele mai frumoase şi alese
însuşiri pe care douăzeci de ani le-ai căutat şi niciodată nu le-ai găsit, o fire
sănătoasă şi proaspătă – pe care nimeni n-a umbrit-o şi nimic n-a pătat-o.
Alături de ea revii la viaţă şi te simţi regenerat, îţi dai seama că se întorc
zilele cele bune, că te-nsufleţesc dorinţe mai nobile, sentimente mai curate,
doreşti să reîncepi viaţa şi să-ţi petreci restul zilelor într-un mod mai vrednic
de-o fiinţă nemuritoare. Ca sa ajungi la această ţintă, ai oare dreptul să treci
peste piedicile ce ţi le ridică în cale obiceiurile, peste acele piedici
convenţionale pe care nici conştiinţa ta nu le respectă, nici judecata nu le
încuviinţează?
Domnul Rochester se opri, aşteptând un răspuns. Ce trebuia oare să-i
spun? Oh, dacă vreun duh bun mi-ar fi arătat un răspuns drept şi mulţumitor!
Dorinţă zadarnică! Vântul de apus şoptea în iedera din jurul lui, dar Ariel cel
blând nu-i împrumuta suflarea ca să-mi vorbească; păsările cântau în copaci,
dar cântecele lor nu-mi spuneau nimic.
Domnul Rochester întrebă din nou:
— Este oare rătăcitul şi păcătosul acum pocăit, care-şi caută liniştea,
îndreptăţit să înfrunte părerea lumii, ca să se unească pentru totdeauna cu
acea fiinţă bună, blândă şi graţioasă şi să-şi asigure astfel liniştea cugetului şi
refacerea vieţii?
— Domnule, răspunsei eu, odihna rătăcitului şi îndreptarea păcătosului
nu trebuie să depindă niciodată de semenii săi. Bărbaţii şi femeile mor,
filozofii sunt lipsiţi de înţelepciune şi creştinii de bunătate. Dacă cineva pe
care îl cunoşti a suferit şi a greşit, să caute tăria şi mân-gâierea mai presus
de semenii săi.
— Dar unealta – unealta! Dumnezeu, care face lucrarea, a ales şi
unealta. Eu însumi – şi nu o spun în chip de parabolă – am fost un om legat
de cele lumeşti, risipitor şi fără de odihnă şi cred că am găsit unealta tămăduirii
mele în...
Tăcu. Păsările ciripeau întruna şi frunzele foşneau lin. Mă miram aproape
că nu-şi curmă cântecul şi şopotul ca să poată prinde destăinuirea întreruptă;
dar ar fi trebuit să aştepte mult şi bine, atât de lungă a fost tăcerea domnului
Rochester. În cele din urmă ridicai ochii către vorbitorul care întârzia să
vorbească. Mă privea înfrigurat.
— Mica mea prietenă, îmi spuse el pe un ton cu totul schimbat, în vreme
ce chipul i se transfigura, pierzându-şi întreaga blândeţe şi gravitate,
devenind aspru şi batjocoritor. Ai observat sentimentele gingaşe pe care le
nutresc pentru domnişoara Ingram. Nu crezi că dacă aş lua-o în căsătorie aş
putea reveni la viaţă printr-un fel de răscumpărare?
S-a ridicat în aceeaşi clipă şi s-a dus până la celălalt capăt al aleii, iar
când s-a întors fredona o melodie.
— Jane, Jane, zise el oprindu-se în faţa mea, vegherile acestea ţi-au
accentuat paloarea; nu mă blestemi că ţi-am tulburat odihna?
— Să vă blestem? Nu, domnule.
— Strânge-mi prieteneşte mâna, ca să mi-o dovedeşti. Ce reci îţi sunt
degetele! Erau mai calde noaptea trecută când le-am atins la uşa odăii
misterioase. Jane, când ai să mai veghezi împreună cu mine?
— Oricând vă voi putea fi de folos, domnule.
"De pildă în noaptea dinaintea nunţii mele, sunt sigur că nu voi putea
dormi. Vrei să-mi făgăduieşti c-ai sa stai cu mine şi-ai să-mi ţii tovărăşie?
Dumitale îţi voi putea vorbi despre aceea pe care o iubesc, căci acum ai
văzut-o şi o cunoşti.
— Da, domnule.
— Nu sunt multe care să-i semene, nu-i aşa, Jane?
— Aşa-i, domnule.
— Înaltă, oacheşă şi frumoasă. Cartaginezele trebuie să fi avut păr ca al
ei. Dar, Doamne, iată-i pe Dent şi pe Lynn la grajduri! Iute, ia-o pe portiţa
aceea.
Plecai într-o parte şi el într-alta şi îl auzii vorbind vesel în curte.
— Mason – spunea – s-a sculat mai devreme decât dumneavoastră toţi.
A plecat înainte de răsăritul soarelui. Sunt în picioare încă de la patru, căci a
trebuit să-mi iau rămas bun de la el.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:33 PM | message # 22
CAPITOLUL XXI
Presimţirile sunt lucruri ciudate ! La fel şi simpatiile, la fel şi prevestirile,
iar acestea trei laolaltă alcătuiesc o taină a cărei cheie omenirea n-a găsit-o
încă. N-am râs niciodată de presimţiri, pentru că eu însămi am avut câteva
presimţiri stranii. Simpatii cred că există (de pildă între rude locuind la mare
depărtare unele de altele, despărţite de multă vreme sau complet
înstrăinate, dovedind astfel – în pofida înstrăinării – unitatea obârşiei), iar
efectele lor depăşesc înţelegerea oricărui muritor. Cât despre semnele
prevestitoare, după cât ne putem da seama, ele ar putea fi simpatia pe care
natura o arată omului.
Când eram copil de vreo şase ani, am auzit-o pe Bessie Leaven
povestind într-o noapte Marthei Abbot că a visat un copilaş şi că ăsta-i un
semn sigur de nenorocire pentru ea sau pentru neamurile ei. Poate ca aceste
cuvinte mi s-ar fi şters pentru totdeauna din minte dacă ceea ce a urmat nu
mi le-ar fi ţintuit pe veci acolo: în ziua următoare, Bessie a fost chemată la
căpătâiul surioarei ei, care trăgea să moară.
De câtva timp mă gândeam adeseori la acele cuvinte şi la acea
întâmplare, pentru că de o săptămână încoace mai în fiecare seară visasem
un copil; uneori îl adormeam în braţele mele, alteori îl legănam pe genunchi
şi îl priveam jucându-se cu margaretele de pe pajişte sau muindu-şi mânuţele
într-un pârâiaş. Într-una din nopţi copilul a plâns; în noaptea următoare,
dimpotrivă, râdea; câteodată se ţinea lipit de poala mea, alteori fugea de
mine; dar sub felurite forme, vedenia aceasta m-a urmărit şapte nopţi în şir,
întâmpinându-mă chiar din clipa când păşeam pe tărâmul somnului.
Nu-mi plăcea deloc repetarea aceleiaşi idei şi revenirea aceleiaşi
imagini; când se apropia ceasul culcării, ceasul vedeniei, deveneam
nervoasă. În noaptea când am auzit ţipătul acela înfiorător, mă aflam încă în
tovărăşia vedeniei, şi a doua zi, după-amiază, am fost înştiinţată că
m-aşteaptă cineva în odaia doamnei Fairfax. M-am dus şi am găsit acolo un
om, care mi se păru o slugă de casă bună; era în mare doliu, şi ţinea în mână
o pălărie înconjurată de zăbranic.
— Cred că nu vă mai aduceţi aminte de mine, domnişoară, spuse el,
sculându-se. Mă numesc Leaven. Când locuiaţi dumneavoastră la Gateshead,
eu eram vizitiu la doamna Reed şi am rămas şi acum la castel.
— Oh, Robert! Ce mai faci? Nu te-am uitat de loc: îmi amintesc că m-ai
suit de câteva ori călare pe poneiul domnişoarei Georgiana. Ce mai face
Bessie? După câte ştiu, te-ai însurat cu ea.
— Da, domnişoară. Vă mulţumesc; soţia mea e foarte bine. Sunt aproape
două luni de când mi-a născut încă un copil – avem acum trei – şi toţi sunt
voinici şi sănătoşi.
— Şi ce mai e pe la castel, Robert?
Îmi pare rău, domnişoară, că nu vă pot da veşti prea plăcute: lucrurile
merg prost, şi acum a căzut o mare pacoste pe capul familiei.
— Sper că n-a murit nimeni! spusei eu, aruncând o privire asupra
hainelor lui.
Privi şi el zăbranicul legat în jurul pălăriei şi răspunse:
— Ieri s-au împlinit opt zile de când domnul John a murit în apartamentul
său de la Londra.
— Domnul John?
— Da.
— Şi cum a primit mamă-sa lovitura asta?
— Păi de! vedeţi, domnişoară Eyre, e o nenorocire destul de mare: a dus
o viaţă destrăbălată, iar în ultimii trei ani a avut purtări ciudate şi a murit aşa
cum n-ar fi trebuit să moară un om ca dânsul.
— Bessie îmi spunea că nu se purta cum trebuie.
— Cum trebuie! Nici că se putea purta mai prost: şi-a ruinat sănătatea şi
şi-a risipit averea cu bărbaţii cei mai ticăloşi şi cu femeile cele mai josnice. A
făcut datorii, a fost întemniţat. Maică-sa i-a venit de două ori în ajutor, dar
cum se vedea liber, se întorcea iar la vechii lui tovarăşi. Nu prea era zdravăn
la cap; ticăloşii aceia în mijlocul cărora a trăit l-au tras groaznic pe sfoară.
Acum vreo trei săptămâni, a venit la Gateshead şi a cerut să i se dea averea
întregii familii. Doamna Reed nici n-a vrut s-audă de una ca asta, căci şi aşa
averea îi fusese în bună parte risipită de năzdrăvăniile fiului. Atunci el a
plecat şi n-a trecut multă vreme până am aflat că a murit. Cum a murit,
Dumnezeu ştie! Se spune că şi-ar fi pus capăt zilelor.
Rămăsei fără grai, atât de grozavă era vestea aceasta. Robert urmă:
— Doamna a fost şi dânsa rău bolnavă: n-a avut puterea să îndure o
astfel de lovitură: pierderea averii şi teama de sărăcie au zdrobit-o. Vestea
morţii domnului John şi a felului cum a murit a sosit pe neaşteptate; a avut un
atac de paralizie. Vreme de trei zile n-a putut să vorbească. Marţea trecută
i-a fost puţin mai bine, părea că vrea să spună ceva şi-i făcea mereu semne
soţiei mele, însă abia ieri dimineaţă Bessie a auzit-o îngăimând numele
dumneavoastră şi cu mare greutate a putut rosti cuvintele astea: "Aduceţi-o
pe Jane... Duceţi-vă de-o căutaţi pe Jane Eyre... Vreau să-i vorbesc". Bessie
nu-i sigură dacă mai e în toate minţile şi dacă chiar doreşte să vă vadă; dar a
povestit cele întâmplate domnişoarei Eliza şi domnişoarei Georgiana şi le-a
sfătuit să trimită după dumneavoastră. La început domnişoarele n-au vrut,
dar fiindcă mama lor se zbătea din ce în ce mai aprig şi întruna spunea:
"Jane, Jane" au primit în cele din urmă. Am plecat ieri de la Gateshead şi dacă
aţi putea fi gata, domnişoară, aş vrea să pornim într-acolo mâine
dis-de-dimineaţă.
— Da, Robert, am să fiu gata. Cred că trebuie să merg.
— Şi eu tot aşa socotesc, domnişoară. Bessie spunea că-i sigură că n-o
să refuzaţi. Dar poate că înainte de-a aceasta trebuie să cereţi învoire.
— Da, fac şi asta îndată!
După ce l-am dus în sala servitorilor şi l-am rugat pe John şi pe soţia lui
să aibă grijă de el, am plecat să-l caut pe domnul Rochester.
Nu era nici în încăperile de jos, nici în curte, nici în grajd, nici pe ţarină. O
întrebai pe doamna Fairfax dacă nu-l văzuse şi ea îmi răspunse că da: joacă
probabil biliard cu domnişoara Ingram. M-am zorit spre sala de biliard, de
unde auzeam venind zgomotul bilelor şi sunetul glasurilor. Domnul
Rochester, domnişoara Ingram, cele două domnişoare Eshton şi admiratorii
lor erau foarte atenţi la joc. Mi-a trebuit puţin curaj ca să-l întrerup, dar nu
mai puteam întârzia, aşa încât mă apropiai de stăpânul meu. Se afla lângă
domnişoara Ingram, care se întoarse şi mă privi de sus; ochii ei păreau că se
întreabă: "Ce-o mai fi vrând şi fiinţa asta de nimic?" iar când şoptii: "Domnul
Rochester"- ea făcu o mişcare, ca şi cum ar fi fost ispitită să-mi poruncească
să plec. Mi-o amintesc bine: în clipa aceea era plină de farmec şi izbitor de
frumoasă; purta o rochie albastru ca azurul, iar o eşarfă de tul, de asemenea
albăstruie, îi lega părul. Jocul o stârnise şi mândria-i aţâţată făcea şi mai
frumos chipul ei cu trăsături trufaşe.
— Persoana asta te caută pe dumneata? întrebă domnişoara Ingram.
Domnul Rochester se întoarse să vadă despre ce persoana e vorba, şi
făcu o strâmbătură curioasă, ciudată şi echivocă, azvârli tacul şi ieşi cu mine
din încăpere.
— Ce-i, Jane, ce s-a întâmplat? zise el, rezemându-se cu spatele de uşa
camerei de studiu, pe care tocmai o închisese.
— Am să vă rog, domnule, să fiţi aşa de bun şi să-mi daţi o săptămână
sau două de concediu.
— Dar ce vrei să faci? Unde vrei să te duci?
— La o doamnă bolnavă, care a trimis după mine.
— Ce doamnă bolnavă? Unde locuieşte?
— La Gateshead, în comitatul...
— În comitatul...? Dar e la o sută de mile de aici! Ce fel de femeie e asta
care trimite s-aducă oameni de la asemenea distanţă, numai ca să-i vadă?
— O cheamă Reed, domnule – doamna Reed.
— Reed din Gateshead? A existat pe vremuri un Reed la Gateshead: era
magistrat.
— E văduva lui, domnule.
— Şi ce treabă ai cu ea? De unde o cunoşti?
— Domnul Reed mi-a fost unchi: era fratele mamei.
— Ce vorbeşti! Asta nu mi-ai spus-o niciodată. Spuneai totdeauna că n-ai
rude.
— Într-adevăr, domnule, nici n-am avut rude dispuse să mă recunoască.
Domnul Reed a murit, iar soţia lui m-a alungat.
— De ce?
— Pentru că eram săracă şi deci o povară; de asta mă şi ura.
— Dar domnul Reed a avut nişte copii; trebuie să ai nişte veri. Sir George
Lynn îmi vorbea ieri de un Reed din Gateshead, după câte spunea el, unul
dintre cei mai mari ticăloşi din oraş, iar Ingram pomenea de asemenea
despre o Georgiana Reed, care astă iarnă sau iarna trecută a fost foarte
admirată la Londra pentru frumuseţea ei.
— John Reed a murit şi el, domnule; s-a ruinat, nu numai el, ci şi-a
sărăcit în bună parte şi familia. Se crede că s-a sinucis. Vestea asta a
îndurerat-o atât de mult pe maică-sa, încât a avut un atac de apoplexie.
— Şi cu ce i-ai putea ajuta dumneata? Astea-s fleacuri, Jane! N-o să-mi
spui acum că vrei să străbaţi o sută de mile ca să vezi o bătrână, care poate
foarte bine să moară înainte de sosirea dumitale. De altfel ziceai că te-a
alungat.
— Da, domnule, dar e mult de atunci şi pe vremea aceea dânsa avea
altă situaţie. Mi-ar veni foarte greu să nu-i împlinesc dorinţa.
— Cât timp ai să lipseşti?
— Cât voi putea mai puţin, domnule.
— Făgăduieşte-mi că n-ai să stai mai mult de o săptămână.
— E mai bine să nu făgăduiesc, pentru că s-ar putea să nu izbutesc să
mă ţin de cuvânt.
— Dar în orice caz ai să te întorci? Cu nici un preţ n-o să rămâi pentru
totdeauna la mătuşa dumitale?
— Oh, nu! Mă voi înapoia negreşit, de-ndată ce totul o să meargă bine.
— Şi cu cine te duci? Doar n-o să faci singură o călătorie atât de lungă?
— Nu, domnule, mi-a trimis vizitiul.
— E un om de încredere?
— Da, slujeşte în familie de zece ani.
Domnul Rochester chibzui.
— Când vrei să pleci? întrebă el.
— Mâine dis-de-dimineaţă.
— O să ai nevoie de bani: nu poţi călători fără bani şi socotesc că n-ai
mare lucru. Nu ţi-am plătit încă nimic de când eşti aici. Câţi bani ai cu totul,
Jane? mă întrebă el zâmbind.
Îmi scosei punga; nu era grea de loc.
— Cinci şilingi, răspunsei eu.
Îmi luă punga, o goli, îi cântări conţinutul în palmă şi râse uşsor, ca şi
când puţinătatea cuprinsului ei l-ar fi amuzat. Îşi scoase apoi portofelul.
— Uite! zise ei, întinzându-mi o bancnotă.
Era de cincizeci de lire şi nu-mi datora decât cincisprezece.
Îi spusei că n-am să-i dau restul.
Nu vrui să primesc mai mult decât îmi datora. La început se îmbufnă,
apoi deodată, ca şi când şi-ar fi amintit ceva, îmi spuse:
— Ai dreptate! E mai bine să nu-ţi dau tot acuma. Dacă ai avea cincizeci
de lire, s-ar putea să rămâi acolo trei luni. Uite zece. E de ajuns?
— Da, domnule, dar îmi mai datoraţi cinci.
— Atunci, înapoiază-te să le iei; consideră-mă bancherul dumitale pentru
patruzeci de lire.
— Domnule Rochester, pentru că s-a ivit prilejul, aş vrea să vă mai
vorbesc şi despre o altă problemă.
— Despre ce anume? Aş fi curios să aflu.
— Mi-aţi spus, domnule, că în curând vă veţi căsători.
— Da. Ei, şi ce-i cu asta?
— Atunci Adèle va trebui dusă la pension, domnule. Sunt încredinţată că
şi dumneavoastră vă daţi seama de asta.
— Ca s-o înlătur din calea soţiei mele care, altfel, ar putea călca cu trufie
peste ea! Ai dreptate, da, trebuie s-o dau pe Adèle la pension. Iar dumneata,
fireşte, dumneata trebuie să te duci de-a dreptul la... la dracu!
— Sper că nu, domnule, dar va trebui să-mi caut un alt post.
— Da! exclamă el cu un ton şi cu o expresie a figurii ciudată şi comică în
aceiaşi timp. M-a privit apoi lung câteva clipe. Şi bănuiesc că o să rogi pe
doamna Reed sau pe stimabilele ei fiice să-ţi caute un loc?
— Nu, domnule; relaţiile mele cu mătuşa şi verişoarele nu mă
îndreptăţesc să le cer vreun serviciu. O să dau un anunţ la ziar.
— Da, da, o să te cocoţi pe vârful piramidelor din Egipt! mormăi el. De
altminteri ai s-o faci pe riscul dumitale. Îmi pare foarte rău că nu ţi-am dat o
singură liră şi nu zece. Dă-mi înapoi nouă lire, am nevoie de ele.
— Şi eu am nevoie, domnule, am răspuns ascunzându-mi la spate
mâinile şi punga. Nu m-aş putea lipsi de banii ăştia pentru nimic în lume.
— Zgârcito! zise el. Îmi refuzi un mic ajutor bănesc. Dă-mi cinci lire, Jane.
— Nici cinci şilingi, domnule, nici cinci pence măcar.
— Făgăduieşte-mi ceva.
— Vă voi făgădui orice lucru pe care voi socoti că-l pot face.
— Atunci făgăduieşte-mi că n-ai să dai nici un anunţ şi ai să laşi în
seama mea căutarea unui alt post. Îţi voi găsi eu unul, cu timpul.
— Am s-o fac cu plăcere, domnule, dacă la rândul dumneavoastră îmi
veţi făgădui că înainte ca viitoarea lady Rochester să devină stăpâna acestei
case, Adèle şi cu mine n-o să mai fim aici.
— Bine, îţi făgăduiesc. Pleci mâine, nu-i aşa?
— Da, domnule; mâine dimineaţă.
— Deseară după cină vii în salon?
— Nu, domnule; trebuie să mă pregătesc de drum.
— Atunci trebuie să ne luăm rămas bun.
— Cred că da, domnule.
— Şi care-i această ceremonie de despărţire, Jane? Învaţă-mă, că eu n-o
prea cunosc.
— Se spune adio, sau, dacă vreţi, alt cuvânt de acest fel.
— Ei bine, spune.
— Deocamdată, rămas bun, domnule Rochester.
— Dar eu ce trebuie să spun?
— Dacă vreţi, spuneţi acelaşi lucru.
— Deocamdată, rămas bun, domnişoară Eyre. Asta-i tot?
— Da.
— Mi se pare meschin, rece şi neprietenos: aş fi preferat altceva, ceva
mai mult decât ritualul obişnuit. De pildă, o strângere de mână. Dar nu, nici
asta nu mi-ar fi de ajuns. Atunci aşa ai să faci: ai să spui "rămas bun",
şi-atâta tot, Jane?
— E de ajuns, domnule. Un singur cuvânt spus din inimă poate cuprinde
tot atâta bunăvoinţă cât o mie altele.
— E foarte cu putinţă; dar e atât de şters şi rece: "...rămas bun!"
"Cât timp o să mai stea aşa, cu spatele proptit în uşă?" mă întrebai eu,
căci sosise vremea să încep a-mi face bagajele. Atunci sună clopotul pentru
cină şi el plecă brusc, fără să mai rostească nici o vorbă. Nu l-am mai văzut în
ziua aceea, iar a doua zi am plecat, înainte ca domnul Rochester să se fi
trezit.
Sosii la Gateshead aproape de cinci seara, în după-amiaza zilei de întâi
mai. Înainte de-a mă duce la castel am intrat în odaia portarului. Mi se păru
foarte curată şi bine îngrijită: ferestrele împodobite cu perdeluţe albe,
duşumeaua bine ceruită, grătarul, lopăţica şi cleştele străluceau de
curăţenie, iar focul pâlpâia liniştit. În faţa căminului sta Bessie şi-şi alăpta
pruncul, pe când micul Robert şi surioara lui se jucau liniştiţi într-un colţ.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, ştiam eu bine că o să vii! exclamă ea
când mă văzu intrând.
— Da, Bessie, răspunsei după ce o sărutai. Şi trag nădejde că n-am sosit
prea târziu. Ce face doamna Reed? Sper că-i încă în viaţă.
— Da, trăieşte şi îşi dă seama de ce se petrece în jurul ei, chiar mai bine
decât până acum. Doctorul spune c-ar putea s-o mai ducă vreo săptămână,
două, dar nu crede să se mai vindece.
— A pomenit de mine în ultimul timp?
— Chiar azi dimineaţă; şi dorea să te vadă, dar în clipa asta doarme, sau
cel puţin dormea acum zece minute când am fost în cameră. De obicei e
cufundată toată după-amiaza într-un fel de toropeală şi nu se trezeşte decât
pe la şase sau şapte. Vrei să te odihneşti aici, un ceas, domnişoară? Pe urmă
o să mergem împreună la dânsa.
În clipa aceea intră Robert. Bessie îşi puse în leagăn pruncul adormit, ca
să-şi întâmpine bărbatul; apoi mă rugă să-mi scot pălăria şi să beau puţin
ceai, căci, spunea ea, eram palidă şi păream obosită. Am fost încântată să
primesc găzduirea ei şi o lăsai să-mi scoată hainele de călătorie, tot atât de
supusă ca pe vremea când eram copilă.
Imagini din trecut îmi reveniră în minte, când o văzui că se învârteşte în
jurul meu, aducând tava pentru ceai şi cele mai frumoase ceşti de porţelan,
tăind pâinea şi ungând-o cu unt, punând să se coacă un cozonacel şi dojenind
din când în când pe micuţul Robert sau pe Jane, întocmai cum făcea altădată
cu mine. Bessie păstra aceeaşi iuţeală în mişcări, pasul îi era la fel de uşor şi
privirea la fel de deschisă.
Când ceaiul a fost gata, am vrut să mă apropii de masă, dar ea îmi spuse
să stau liniştită, cu acel ton poruncitor pe care-l cunoşteam atât de bine. Voia
să stau lângă foc; puse în faţa mea o măsuţă pe care se aflau o ceaşcă şi o
farfurie cu pâine prăjită; apoi mă aşeză întocmai ca altădată, pe un scaun,
şi-mi dădu dulciuri exact aşa cum făcea pe vremuri cu cele pe care le
şterpelea pentru mine. Zâmbii şi, la fel ca odinioară, mă supusei.
Mă întrebă dacă mă simţeam bine la Thornfield Hall şi ce fel de femeie
era stăpâna mea. Când îi spusei că n-aveam stăpână, ci numai un stăpân, mă
întrebă dacă-i frumos şi dacă eram mulţumită de el. Îi răspunsei că-i mai
degrabă urât, dar că e un adevărat gentilom, că se purta bine cu mine şi
eram mulţumită; apoi i-am descris societatea veselă care se afla în ultima
vreme la castel. Bessie ascultă cu interes toate aceste amănunte, căci era
tocmai ceea ce-i plăcea ei.
Şi aşa a trecut un ceas. Bessie îmi dădu pălăria şi celelalte veşminte şi
ieşii cu ea din odaie, să mă duc la castel. Cu aproape nouă ani în urmă, tot ea
mă însoţise de-a lungul aleii pe care o urcam acum. Într-o întunecată,
ceţoasă şi urâtă dimineaţă de ianuarie părăsisem casa aceea duşmănoasă,
cu amărăciune şi deznădejde în suflet, simţindu-mă alungată şi proscrisă, ca
să-mi aflu un adăpost la îngheţatul Lowood, locul acela atât de îndepărtat şi
atât de puţin cunoscut mie. Clădirea cea duşmănoasă mi-apărea iar înaintea
ochilor; viitorul meu rămânea încă nesigur şi inima mi-era încă îndurerată. Mă
simţeam tot un drumeţ rătăcitor, dar acum aveam mai multă încredere în
mine şi în puterile mele, mai puţină teamă de asuprire. Vechile răni pricinuite
de nedreptăţile îndurate erau deplin lecuite şi jarul resentimentelor se
stinsese.
— O să mergi mai întâi în sufragerie, îmi spuse Bessie în hol, luând-o
înaintea mea. Probabil că şi domnişoarele sunt acolo.
Peste o clipă am intrat în sufragerie. Nimic nu se schimbase acolo din
dimineaţa când îl văzusem pentru prima oară pe domnul Brocklehurst. În faţa
căminului se afla acelaşi covor pe care stătuse el atunci. Aruncai o privire
spre bibliotecă şi mi se păru că zăresc cele două volume ale lui Bewick:
Păsările Angliei, la locul lor obişnuit, pe raftul al treilea, iar deasupra
Călătoriile lui Gulliver şi Poveşti arabe. Lucrurile neînsufleţite nu se
schimbaseră, dar era greu să recunoşti fiinţele vii.
În faţa mea văzui două tinere doamne. Una era aproape tot atât de
înaltă ca şi domnişoara Ingram – foarte slabă, cu faţa galbenă şi aspră, avea
în înfăţişarea ei ceva ascetic, impresie subliniată şi mai mult de simplicitatea
rochiei strâmte de lână neagră, de gulerul scrobit, de părul tras de pe tâmple
şi aspectul atât de călugăresc ai mătăniilor de abanos cu cruciuliţă în capăt,
pe care le purta la gât. Am fost sigură că era Eliza, cu toate că faţa ei
prelungă şi searbădă amintea prea puţin de cea pe care o cunoscusem pe
vremuri.
Cealaltă era de bună seamă Georgiana, dar nu mica zână de unsprezece
ani, pe care în amintire o vedeam mlădioasă şi slabă, ci o domnişoară în
toată puterea cuvântului, durdulie şi blondă ca o păpuşă de ceară, cu
trăsături frumoase şi regulate, cu ochi albaştri şi languroşi, cu bucle aurii.
Purta o rochie neagră ca şi cea a soră-sii, dar de o croială foarte diferită:
bogată şi după ultima modă; pe cât de puritană era una, pe atât de modernă
şi elegantă apărea cealaltă.
Amândouă surorile aveau câte ceva din trăsăturile mamei, dar fiecare
câte una singură: cea mare, slabă şi palidă, avea ochii doamnei Reed; cea
mai tânără, planturoasă şi înfloritoare, moştenise de la mamă-sa conturul
obrajilor şi al bărbiei, poate ceva mai îmblânzite, dar dând totuşi o expresie
de asprime de nedescris întregii ei înfăţişări de altminteri atât de zglobie şi
voluptuoasă.
Când am intrat, cele două domnişoare s-au sculat să mă salute,
amândouă adresându-mi-se cu "domnişoară Eyre". Salutul Elizei fu rostit cu
glas repezit şi aspru, fără urmă de zâmbet. Imediat s-a aşezat şi, aţintindu-şi
ochii în foc, păru că m-a şi uitat. Georgiana, după ce mi-a dat bună ziua, mi-a
mai pus câteva întrebări banale asupra călătoriei mele, asupra timpului şi a
altor fleacuri de acelaşi fel. Vorbea cu glas tărăgănat. Îmi arunca din când în
când priviri piezişe, cercetându-mă din creştet până-n tălpi, de la cutele
paltonului de merinos până la pălăria cât se poate de simplă. Tinerele au un
deosebit talent să-ţi arate că le pari "un nimic", fără să spună asta în vorbe.
Un anumit fel de a privi de sus, purtarea rece, glasul nepăsător le exprimă
îndeajuns sentimentele în asemenea ocazii, fără a fi nevoie să se compromită
printr-o neobrăzare făţişă în fapte sau în vorbe.
Dar un zâmbet de dispreţ, fie el făţiş, ori ascuns, nu mai avea asupră-mi
puterea de odinioară. Pe când stam astfel între cele două verişoare ale mele,
fui uimită să văd cât de uşor înduram desăvârşita nepăsare a uneia şi atenţia
pe jumătate batjocoritoare a celeilalte. Eliza nu-mi mai putea răni inima şi
Georgiana nu mă mai putea jigni. Realitatea era că alte lucruri mă
preocupau. În ultimele câteva luni încercasem dureri şi bucurii cu mult mai vii
şi mai puternice decât acelea pe care le-ar fi putut provoca sau dărui
domnişoarele Reed, aşa încât rămăsei cu totul nepăsătoare la ifosele lor.
— Cum se mai simte doamna Reed? întrebai eu după scurt timp,
privind-o cu toată liniştea pe Georgiana, care socotea că se cade să ridice
capul arătând mirarea, ca şi când mi-aş fi îngăduit un lucru cu totul
neaşteptat.
— Doamna Reed! Ah! vorbeşti de mama. I-e rău; mă îndoiesc că ai s-o
poţi vedea astă-seară.
— M-aţi îndatora foarte mult dacă aţi avea doar bunătatea să urcaţi şi
să-i spuneţi c-am sosit.
Georgiana tresări şi holbă la mine ochii ei mari, albaştri.
— Ştiu că doreşte foarte mult să mă vadă, adăugai, şi n-aş vrea s-o fac
să aştepte mai mult decât e neapărat nevoie.
— Mamei nu-i place să fie tulburată seara, răspunse Eliza.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:34 PM | message # 23
După câteva minute mă ridicai, îmi scosei liniştită pălăria şi mănuşile
fără să aştept invitaţie, apoi spusei celor două domnişoare că mă duc să o
caut pe Bessie, care trebuie să fie la bucătărie şi s-o rog să afle dacă doamna
Reed mă poate primi. M-am dus şi, după ce am găsit-o pe Bessie şi am
trimis-o să-mi împlinească dorinţa, m-am apucat să-mi despachetez lucrurile.
Până atunci mă ferisem totdeauna de aroganţă; cu un an înainte, dacă aş fi
fost primită în acelaşi fel, aş fi plecat din Gateshead chiar a doua zi; acum
însă, îmi dădeam seama că ar fi fost o purtare nechibzuită. Făcusem o
călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătuşa şi trebuia să stau cu ea până
ce avea să se însănătoşească ori să moară. N-avea nici un rost să-mi fac
sânge rău pentru prostia şi nebunia fetelor ei şi singurul lucru cuminte era să
nu le iau în seamă. Vorbii deci cu îngrijitoarea, îi cerui să-mi pregătească o
odaie şi-i spusei că am să rămân o săptămână sau două. Pe când
mă-ndreptam spre camera mea, după ce pusesem să mi se ducă acolo
cufărul, m-am întâlnit cu Bessie pe scară.
— Doamna s-a trezit, îmi spuse ea, am înştiinţat-o că aţi sosit. Haideţi cu
mine să vedem dacă o să vă recunoască.
N-aveam nevoie să mi se arate drumul către încăperea bine cunoscută,
unde fusesem altădată chemată atât de des şi numai ca să fiu pedepsită sau
mustrată. M-am grăbit s-o iau înaintea credincioasei Bessie şi am deschis
încetişor uşa. Se înserase şi pe masă fusese pusă o lampă cu abajur. Ca şi
odinioară, văzui patul mare cu patru stâlpi, perdelele de culoarea
chihlimbarului, masa de toaletă, jilţul, scăunaşul pentru picioare pe care
fusesem de atâtea ori silită să îngenunchez ca să cer iertare pentru greşeli
nu de mine făptuite. Îmi aruncai ochii într-un anumit colţ, aşteptându-mă
aproape să văd desenându-se conturul vag al unei vergi de care mi-era
teamă odată, şi care, spânzurată pe perete, părea că aşteaptă clipa când ar
putea sări ca un drăcuşor să mă lovească peste mâinile tremurătoare sau
peste gâtul chircit. Trăsei draperiile patului şi mă aplecai peste grămada de
perne.
Îmi aminteam prea bine figura doamnei Reed şi – încordată – căutam să
regăsesc chipul pe care îl cunoscusem. Cât de minunat lucru e că timpul
domoleşte dorinţele de răzbunare şi potoleşte mânia şi ura. Mă despărţisem
de femeia asta cu inima plină de ură şi amărăciune, iar acum mă înapoiam la
ea doar cu un simţământ de milă pentru cumplitele-i suferinţe şi cu dorinţa
arzătoare de-a uita şi de-a ierta toate ocările, de-a ne împăca şi de-a ne
strânge prieteneşte mâinile.
Chipul cel atât de bine cunoscut mi se înfăţişă sever şi necruţător ca
totdeauna: aceiaşi ochi, pe care nimic nu-i putea îmblânzi, aceleaşi
sprâncene ce păreau mereu ridicate, poruncitoare şi despotice. De câte ori
au aruncat asupra mea ameninţare şi ură! Cât de viu îmi renasc în suflet
spaimele şi chinurile copilăriei mele, acum când le urmăresc iarăşi linia aspră
şi totuşi m-aplec asupra ei şi o sărut.
Bolnava mă privi.
— E Jane Eyre? întrebă ea.
— Da, mătuşă. Cum te simţi, dragă mătuşă?
Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mătuşă, dar acum
socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. Îi prinsei mâna
ce-i sta întinsă peste cearşaf, şi, dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu
bunătate pe-a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa
de uşor îmblânzite şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute.
Doamna Reed îşi retrase mâna şi, întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva
despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi
în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de
mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Văzui iar
ochii săi de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu
puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă
drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună ar fi simţit nu o
bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă.
Mai întâi m-a durut, apoi m-a înfuriat; în cele din urmă am simţit cum
creşte-n mine hotărârea de-a o supune, de-a o stăpâni în ciuda firii şi voinţei
ei. Îmi dăduseră lacrimile, la fel ca în copilărie. Le-am oprit. Mi-am apropiat
un scaun de pat, m-am aşezat lângă căpătâiul ei şi m-am aplecat asupră-i.
— Ai trimis să mă cheme, zisei. Am venit şi am de gând să rămân aici
până ţi-o fi mai bine.
— Oh, sigur! Mi-ai văzut fetele?
— Da.
— Bine. Te-aş ruga să le spui că vreau să rămâi aici până ce-ţi voi putea
spune ceva care-mi stă pe inimă. Azi e prea târziu şi nici nu-mi mai amintesc
prea bine despre ce-i vorba... Dar voiam să-ţi spun ceva, stai să văd...
Privirea rătăcită şi glasul schimbat arătau ce prăbuşire se petrecuse în
fiinţa aceea atât de voinică odinioară. Se răsuci agitată şi vru să-şi tragă
plapuma, dar nu izbuti din pricina cotului meu care se sprijinea pe un capăt al
învelitoarei. De-ndată se supără:
— Scoală-te! zise ea. De ce mă enervezi şi-mi ţii plapuma? Tu eşti Jane
Eyre?
— Da, eu...
— E de necrezut câte necazuri am avut cu fata asta! Să-mi lase aşa o
belea pe cap ! Câte necazuri nu mi-a făcut în fiece zi şi-n fiece ceas cu firea
ei de neînţeles, cu supărările ei stupide, cu felul ei nesuferit de a-ţi cerceta
veşnic orice mişcare! Într-o zi mi-a vorbit ca o nebună, sau mai degrabă ca
un diavol... Nici un copil n-a vorbit vreodată şi n-a privit pe cineva aşa cum
mi-a vorbit şi m-a privit ea atunci ! Ce fericită am fost când a plecat de aici!
Ce s-a întâmplat cu ea la Lowood? Ştiu că a fost o epidemie de tifos şi mulţi
copii au murit, dar ea nu; şi totuşi am spus că a murit. Ah! Cât aş vrea să fi
murit!
— Ciudată dorinţă, doamnă Reed! De ce o urăşti atâta?
— N-am putut-o suferi niciodată pe maică-sa: era unica soră a bărbatului
meu... Şi o iubea foarte mult. Când familia a vrut să o dezmoştenească, din
pricina căsătoriei ei nepotrivite, el s-a opus, iar când a aflat că a murit, a
plâns ca un nerod. El a trimis după copilă, deşi l-am sfătuit s-o dea mai
degrabă la doică şi să-i plătească întreţinerea. Am urât din tot sufletul făptura
aceea bolnăvicioasă, plăpândă şi plângăreaţă, din chiar clipa când am zărit-o.
Toată noaptea miorlăia în leagăn!; în loc să ţipe zdravăn ca alţi copii, n-o
auzeai decât scâncind şi gemând. Lui Reed îi era milă de ea; o îngrijea şi o
legăna ca pe copiii lui, ba aş putea spune chiar că de-ai lui, când erau mici,
nu se-ngrijise niciodată aşa de mult. Încerca să-i facă pe copiii mei s-o
iubească pe cerşetoarea aceea mică, dar bieţii micuţi nu o puteau suferi. Şi
cum se mai supăra pe ei când vedea cât de puţin o iubesc. Când a fost
bolnav ultima dată, a vrut să aibă întruna copila lângă el şi, c-un ceas înainte
de a muri, m-a pus să jur că o s-o păstrez lângă mine. Mult mai mare plăcere
mi-ar fi făcut să am grija vreunui ţânc sărac de la orfelinat. Dar era un om
slab, foarte slab. John nu-i seamănă deloc şi-s foarte fericită că-i aşa.
Seamănă cu mine şi cu fraţii mei: e un Gibson adevărat. Oh! Oh! Tare aş vrea
să nu mă mai chinuie cu scrisorile lui în care cere mereu bani. Nu mai am
bani să-i dau, am început să sărăcim. Va trebui să dau drumul la jumătate din
servitori şi să închidem o aripă a casei, sau să părăsim definitiv castelul. Mă
tem totuşi că nu voi izbuti niciodată să iau o hotărâre: dar cum o să ne
descurcăm? Două treimi din venit de-abia acoperă dobânzile ipotecilor. John
joacă înfiorător de mult şi pierde totdeauna. Bietul băiat! E înconjurat de
pungaşi; e abătut, înjosit, privirea lui e îngrozitoare. Când îl văd aşa, mi-e
ruşine... Doamna Reed se agita din ce în ce mai mult.
— Cred că ar fi mai bine s-o lăsăm singură, îi şoptii lui Bessie care stătea
de cealaltă parte a patului.
— Poate ai dreptate, domnişoară. Spre seară vorbeşte deseori aşa;
dimineaţa e mai liniştită.
Mă ridicai.
— Stai! exclamă doamna Reed. Voiam să-ţi mai spun ceva. John mă
ameninţă necontenit că mă ucide sau se omoară; uneori, în visurile mele îl
văd întins, cu o rană mare la gât sau cu obrazul umflat şi înnegrit. La grea
strâmtoare sunt; am necazuri mari. Ce să fac? Cum să fac rost de bani?
Bessie se strădui mult şi cu greu izbuti să-i dea un calmant. Curând după
aceea, doamna Reed se mai linişti şi căzu într-un fel de amorţeală, aşa că am
părăsit camera.
Trecură mai mult de zece zile, fără să mai am vreo convorbire cu dânsa:
sau aiura, sau cădea într-un somn letargic, şi doctorul interzicea cu stricteţe
orice lucru care i-ar fi putut pricinui emoţii. În acest răstimp, am căutat să mă
împac cât mai bine cu Eliza şi Georgiana. La început, se arătară foarte reci.
Eliza petrecea jumătate din zi citind, scriind, cosând. Abia dacă ne adresa
câte o vorbă mie sau surori-sii. Georgiana şoptea ceasuri întregi vorbe fără
rost canarului şi nu mă băga în seamă, dar eu eram hotărâtă să fac ceva ca
să-mi omor timpul şi să mă amuz. Adusesem ce era de trebuinţă, aşa c-am
izbutit şi una şi alta.
Înarmată cu creion şi hârtie, mă aşezam lângă fereastră şi începeam să
schiţez scene ce treceau prin caleidoscopul – desigur schimbător – al
imaginaţiei mele; un braţ de mare între două stânci, răsăritul lunii şi o corabie
care se proiecta pe discul ei strălucitor, trestii şi crini de mare dintre care
răsărea capul unei naiade încununate cu flori de lotus sau, în sfârşit, un
spiriduş stând în cuibul unei vrăbii, sub o ramură de păducel înflorit.
Într-o zi îmi veni poftă să pictez un portret. Al cui, puţin îmi păsa. Luai un
creion negru foarte moale, îl ascuţii bine şi începui să desenez. În curând
apăru pe hârtie o frunte mare şi bombată, un chip pătrat. Mă grăbii să
definesc trăsăturile. Fruntea aceea mă îndemna să desenez nişte sprâncene
bine arcuite. Apoi creionul schiţă linia unui nas drept cu nări largi, o gură
mlădioasă, cu trăsături energice, bărbia hotărâtă şi tăiată la mijloc de o linie
groasă; mai lipseau favoriţii negri şi câteva smocuri de păr fluturând pe
tâmple şi pe frunte. Acum ochii. Îi lăsasem la sfârşit, pentru că cereau cea
mai mare grijă. Îi făcui frumoşi şi mari, cu gene lungi şi întunecate, cu
pupilele mari şi luminoase. "E bine, îmi zisei privind desenul, dar nu-i chiar
aşa; ar trebui mai multă tărie şi căldură în priviri". Accentuai umbrele aşa fel
încât privirea să strălucească şi mai puternic; câteva trăsături fericite de
creion desăvârşiră isprava. Aveam sub privirea mea chipul unui prieten.
Acum cu adevărat mă sinchiseam prea puţin dacă fetele îmi întorceau
spatele: priveam portretul şi zâmbeam acelei uluitoare asemănări; eram
preocupată şi fericită.
— E portretul cuiva pe care-l cunoşti? întrebă Eliza care se apropiase
fără să bag de seamă.
Răspunsei că-i doar un cap zămislit de închipuirea mea şi mă grăbii să-l
pun sub celelalte desene. Fireşte, minţeam, fiindcă era portretul domnului
Rochester, dar întrucât ar fi putut-o interesa asta pe ea sau pe altcineva? În
clipa aceea, Georgiana se apropie şi ea să privească. Celelalte desene ale
mele îi plăcură mult; despre portret, însă, spuse că e al unui om urât.
Amândouă păreau mirate de iscusinţa mea la desen. Le-am întrebat dacă vor
să le fac portretele şi fiecare îmi poză pentru o schiţă în creion. Georgiana
mi-aduse apoi albumul ei, în care i-am făgăduit să-i fac o mică acuarelă.
Văzui cum îi revine numaidecât buna dispoziţie; îmi propuse chiar o plimbare.
Nici două ceasuri nu trecură şi eram adâncite într-o discuţie
confidenţială. Îmi făcu cinstea să-mi vorbească despre iarna strălucită
petrecută de ea cu doi ani înainte la Londra şi despre marea admiraţie pe
care o stârnise acolo. Făcu chiar unele aluzii la aleasa ei cucerire. După
amiază şi seara aflai mai multe: îmi reproduse câteva convorbiri amoroase
şi-mi prezentă câteva scene sentimentale; într-un cuvânt, îmi povesti în ziua
aceea un întreg roman despre viaţa mondenă. Flecăreala părea să nu mai
contenească niciodată şi avea totdeauna acelaşi subiect: persoana ei, iubirile
şi necazurile ei. Era ciudat că nu pomenea nimic nici de boala maică-sii, nici
de moartea fratelui şi nici de perspectivele atât de întunecate ce se
deschideau acum înaintea familiei sale. Părea că mintea îi e stăpânită numai
şi numai de amintirile trecutelor petreceri, de dorinţele unor noi plăceri.
Stătea în fiecare zi cam cinci minute în odaia mamei bolnave; niciodată mai
mult.
Eliza vorbea însă puţin; era vădit că n-avea vreme de vorbit. N-am văzut
niciodată pe cineva atât de ocupat ca ea, deşi era greu să spui ce făcea, sau
cel puţin să descoperi roadele hărniciei sale. Avea un ceas deşteptător care o
trezea foarte devreme. Nu ştiu cum îşi întrebuinţa timpul înainte de micul
dejun; dar după aceea îl împărţea astfel încât fiecare ceas era hărăzit altei
îndeletniciri. De trei ori pe zi citea cu mare atenţie dintr-o cărţulie şi
cercetând am aflat că-i o carte obişnuită de rugăciuni, într-o zi am întrebat-o
ce găsea atât de interesant în acea carte şi mi-a răspuns: "regulile serviciului
divin". Petrecea trei ceasuri pe zi brodând cu fir de aur o bucată de postav
roşu, aproape cât un covor de mare. La întrebarea mea despre rostul acelui
postav, mi-a răspuns că s-a hotărât să acopere altarul unei biserici de curând
ridicate lângă Gateshead. Alte două ceasuri pe zi le dedica jurnalului ei
personal; alte două ceasuri lucra singură în grădina de zarzavaturi; un ceas
făcea socoteli. Părea că nu simte nevoie nici de discuţie, nici de tovărăşia
cuiva. Cred că în felul ei era fericită. Viaţa asta monotonă îi ajungea şi nimic
n-ar fi putut-o supăra mai cumplit decât o întâmplare care ar fi silit-o să iasă
din această regularitate de ceasornic.
Într-o seară, fiind mai vorbăreaţă decât de obicei, îmi spuse că purtarea
lui John şi ruina care ameninţa familia lor îi provocase negre şi nesfârşite
amărăciuni, dar adăugă îndată că chibzuise acum şi ajunsese la o hotărâre.
Luase măsuri să-şi pună averea la adăpost, iar după moartea mamei ei (îmi
spuse cu cea mai netulburată linişte că era foarte puţin probabil ca bolnava
să se însănătoşească sau să mai reziste mult) avea să ducă la îndeplinire un
plan la care visa de multă vreme. Voia să caute un adăpost unde nimic să
nu-i tulbure regularitatea neclintită a obiceiurilor şi care să fie o stavilă între
ea şi lumea cea uşuratică. O întrebai dacă Georgiana avea s-o
întovărăşească.
Bineînţeles că nu. Georgiana şi cu ea n-aveau nimic comun şi nici
n-avuseseră vreodată. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi luat o asemenea
povară cum ar fi fost tovărăşia ei. Georgiana trebuia să-şi urmeze calea, după
cum ea, Eliza, avea să şi-o urmeze pe a ei.
Cât timp nu mi se spovedea, Georgiana sta întinsă pe divan,
văietându-se de plictiseala ce domnea în casă şi dorind necontenit ca mătuşa
Gibson s-o poftească la oraş. "Ar fi mult mai bine pentru mine, spunea ea, să
petrec o lună sau două în altă parte, până ce se va sfârşi totul." N-am
întrebat-o ce vrea să spună cu aceste cuvinte, dar cred că se gândea la
moartea apropiată şi la înmormântarea maică-sii. Eliza nu se sinchisea de
jeluirile şi indolenţa soră-sii, ca şi când fiinţa aceea care zăcea şi se văieta
acolo nici n-ar fi existat. Într-o zi, totuşi, după ce-şi pusese deoparte registrul
de socoteli şi-şi luase broderia, îi spuse deodată Georgianei:
— Georgiana, sunt sigură că niciodată nu s-a îngăduit unui animal mai
nesăbuit şi mai înfumurat decât tine să facă umbră pământului. N-ai avut nici
un drept să te naşti, căci viaţa nu-ţi foloseşte la nimic. În loc să trăieşti pentru
tine, în tine şi cu tine, cum ar face orice făptură cu judecată, nu încerci decât
să-ţi rezemi slăbiciunea pe puterea altuia. Dacă nu se găseşte nimeni să ia
asupră-şi povara unei făpturi grase, umflate, neputincioase şi nefolositoare,
strigi că ne purtăm rău cu tine, te nesocotim şi eşti nenorocită. În afară de
asta, pentru tine viaţa trebuie să fie o scenă care să-şi schimbe întruna
decorurile, o scenă plină de desfătări, căci altfel ţi s-ar părea că lumea e o
închisoare; trebuie să fii admirată, curtată, măgulită, ai nevoie de muzică,
dans, de lume, căci altfel tânjeşti şi pieri. Nu eşti în stare să născoceşti un
sistem în stare să te facă independentă de toate faptele, de toate voinţele, în
afară de a ta proprie? Ia o zi, împarte-o în mai multe părţi, fă un lucru oarecare
în fiecare din acele părţi, şi nu lăsa nici un sfert de ceas, nici zece
minute, nici un minut neîntrebuinţat; fiecare lucru să fie făcut la rândul său,
cu metodă şi cu strictă regularitate. Te vei pomeni că ziua s-a sfârşit înainte
de a-ţi da seama cum a început; nu vei fi îndatorată nimănui fiindcă te-a
ajutat să-ţi petreci vremea; nu vei cerşi tovărăşia, îngăduinţa sau simpatia
nimănui, într-un cuvânt vei trăi aşa cum se cuvine să trăiască o făptură
independentă! Ascultă acest sfat, primul şi ultimul pe care o să-l capeţi
vreodată de la mine; de altfel, dacă-l vei urma, n-o să mai ai nevoie nici de
mine, nici de altcineva. Dacă nu-l vei lua în seamă, atunci fă ca şi până
acuma şi vei continua să te plângi, să te văicăreşti, să-ţi târăşti pretutindeni
trândăvia şi să înduri urmările prostiei tale, oricât de jalnice şi de neîndurate
vor fi. Vreau să-ţi vorbesc deschis, ascultă-mă. Ce-o să-ţi spun acum, n-am să
mai repet niciodată, dar am să mă ţin cu străşnicie de hotărârea mea. După
moartea mamei, n-am să mă mai sinchisesc de tine. Din ziua când coşciugul
ei o să fie depus în cavoul Gatesheadului, noi două o să fim despărţite, ca şi
când nu ne-am fi cunoscut niciodată. Să nu crezi că dacă, din întâmplare,
ne-am născut din aceiaşi părinţi, îţi voi îngădui să mă încătuşezi, chiar şi prin
cea mai slabă pretenţie. Asta-i tot ce-am avut să-ţi spun; dacă, afară de noi,
toată omenirea ar pieri de pe faţa globului şi am rămâne singure pe pământ,
te-aş părăsi în lumea ta veche şi m-aş duce spre o alta nouă.
Eliza tăcu.
— Ţi-ai fi putut cruţa osteneala de a-mi înşira această tiradă, răspunse
Georgiana. Toată lumea ştie că eşti făptura cea mai egoistă, cea mai lipsită
de inimă de pe lumea asta. Ştiu bine cât de înveninată ţi-e ura împotriva
mea. Dovada am avut-o în pozna pe care mi-ai făcut-o în legătură cu lordul
Edwin Vere. Nu te puteai obişnui cu gândul că o să mă ridic deasupra ta, o să
am un titlu, o să fiu primită în cercuri unde tu n-ai îndrăzni nici măcar să te
arăţi. De aceea şi numai de aceea te-ai purtat ca o spioană şi o trădătoare şi
mi-ai spulberat pentru totdeauna nădejdile.
Georgiana luă batista şi se smiorcăi vreme de un ceas. Eliza rămase rece
şi nepăsătoare continuând să lucreze de zor.
Sunt oameni care nu dau prea mare însemnătate sentimentelor nobile şi
mărinimoase. Dar aici, înaintea mea, se aflau două fiinţe care nu cunoşteau
asemenea simţăminte: una era insuportabil de acră, cealaltă n-avea nici un
fel de sare. Duioşia fără judecată e o băutură leşietică, dar judecata fără
duioşie, o licoare prea amară şi prea tare ca să poată fi sorbită de oameni.
Era o după-amiază umedă şi bătea vântul. Georgiana adormise pe divan,
citind un roman; Eliza se duse să asculte o slujbă la biserica nouă, căci era
foarte cucernică. Pe orice vreme se ducea să-şi îndeplinească plină de stricteţe
şi punctualitate ceea ce socotea că sunt îndatoririle ei religioase; pe
ploaie sau timp însorit, se ducea la biserică de trei ori în fiecare duminică, iar
în timpul săptămânii de câte ori se făceau rugăciuni.
Atunci mă gândii c-ar fi timpul să urc şi să văd cum se mai simte biata
muribundă, care era foarte prost îngrijită. Slugile se sinchiseau prea puţin de
ea, iar infirmiera, nefiind supravegheată, o ştergea din odaie de câte ori
putea. Bessie era devotată, dar trebuia să vadă şi de familia ei şi nu venea
decât din când în când pe la castel.
N-am găsit pe nimeni în camera bolnavei, după cum mă şi aşteptam;
infirmiera nu era acolo. Bolnava stătea culcată şi părea cufundată în
obişnuita-i stare letargică: chipul ei pământiu rămânea înfundat în perne.
Focul aproape se stinsese; îl aţâţai, mai aranjai patul şi privii o clipă pe aceea
cave acum nu mă putea vedea, apoi mă îndreptai spre fereastră.
Ploaia bătea cu putere în geamuri şi vântul sufla furtunos. "Iată, zace aici
– mă gândeam eu – un om care în curând o să treacă dincolo de lupta ce se
poartă pe pământ. Unde se va duce acest spirit ce luptă acum cu lăcaşul său
material, când îşi va afla în sfârşit izbăvirea?"
Cugetând la această mare taină, îmi amintii de Helen Burns şi de
ultimele ei cuvinte, de credinţa ei în egalitatea sufletelor eliberate din trup.
Ascultam în gând glasul acela pe care mi-l aminteam atât de bine; aveam
încă în faţa ochilor înfăţişarea palidă şi spiritualizată, chipul răvăşit de boală
şi privirea sublimă cu care îmbrăţişa lumea, în vreme ce, culcată pe patul de
moarte, mărturisea în şoaptă arzătoarea-i dorinţă de a ajunge la sânul tatălui
ceresc.
Atunci auzii din pat un glas slab:
— Cine-i acolo?
Ştiam că doamna Reed nu vorbise de câteva zile. Îşi revenea, oare, în
puteri? Mă apropiai de dânsa.
— Eu sunt, mătuşă Reed.
— Care eu? răspunse dânsa. Cine eşti? Apoi mă ţintui cu o privire uimită,
neliniştită, dar nu cu totul rătacită. Nu te cunosc. Unde-i Bessie?
— E în odaia portarului, mătuşă.
— Mătuşă! repetă ea. Cine-mi spune mătuşă? Nu eşti o Gibson şi, totuşi,
te cunosc; chipul ăsta, ochii ăştia, fruntea asta îmi sunt cunoscute; semeni...
dar semeni cu Jane Eyre!
Nu răspunsei nimic; mi-era teamă să nu-i provoc vreun şoc spunându-i
cine sunt.
— Totuşi, zise dânsa, mă tem să nu fie vreo greşeală. Doream s-o văd pe
Jane Eyre şi de aceea mi se pare acum c-o văd. De altfel, în opt ani, trebuie
să se fi schimbat.
Atunci îi spusei cu blândeţe că eu eram aceea pe care crezuse c-o
recunoaşte şi pe care dorea s-o vadă. Dându-mi seama că mă înţelege şi
că-şi revenise cu totul în simţiri, o lămurii că bărbatul lui Bessie venise să mă
ia de la Thornfield.
— Da, ştiu că sunt greu bolnavă, reluă dânsa după o vreme. Acum
câteva clipe, am vrut să mă întorc şi nu m-am putut mişca. Mai bine să-mi
descarc sufletul înainte de a muri; există lucruri la care ne gândim prea puţin
când suntem sănătoşi, dar care ne apasă greu într-un ceas ca acesta.
Infirmiera e aici, sau eşti numai tu în odaie?
I-am răspuns că suntem singure.
— Ei bine, zise dânsa, de două ori ţi-am făcut rău şi încă regret. Prima
oară, când n-am îndeplinit făgăduiala făcută bărbatului meu, c-o să te cresc
ca şi pe copiii noştri. A doua oară...
Tăcu.
— La urma urmei, şopti ea ca pentru sine, poate n-are prea mare
importanţă şi poate c-o să mă fac bine. Mi-e aşa de greu să mă umilesc
înaintea ei!
Se strădui să-şi schimbe poziţia, dar nu izbuti; chipul i se schimonosi şi
păru a trăda o durere lăuntrică, poate o prevestire a fiorului cel de pe urmă.
— Nu, trebuie s-o fac. Înaintea mea se deschide veşnicia. E mai bine să-i
spun. Caută în sertarul de la toaletă şi adu-mi scrisoarea pe care ai s-o
găseşti acolo.
O ascultai.
— Citeşte-mi! îmi porunci. Era scurtă. Iată-i cuprinsul:
"Doamnă,
Aveţi vă rog bunătatea de a-mi dărui adresa nepoatei mele Jane Eyre şi
de a-mi spune cum o duce. Vreau să-i scriu foarte curând şi s-o rog să vină
La Madera. Pronia cerească mi-a binecuvântat strădaniile şi-am izbutit să
agonisesc ceva avere. Cum nu sunt căsătorit şi n-am nici un copil, vreau s-o
înfiez câtă vreme sunt în viaţă şi după moartea mea să moştenească tot ce
am.
Doamna,
cu respect, al dumneavoastră etc. etc. JOHN Eyre. Madera
Scrisoarea era datată cu trei ani în urmă.
— De ce n-am auzit niciodată de asta? întrebai eu.
— Pentru că te uram prea mult ca să te ajut să ajungi la o situaţie
înfloritoare. Nu puteam uita purtarea ta, Jane, furia cu care mi te-ai împotrivit
odată, tonul cu care mi-ai spus că mă urăşti mai mult decât orice pe lume,
privirea ta, care n-avea nimic de copil, glasul tău, când mi-ai spus că însuşi
gândul la mine te îmbolnăveşte şi că m-am purtat faţă de tine cu o cruzime
ticăloasă. Nu puteam uita ce-am simţit când te-ai ridicat şi m-ai împroşcat cu
veninul tău; am fost atât de speriată atunci, de parcă un animal lovit de mine
m-ar fi privit cu ochii unui om şi m-ar fi blestemat cu glas omenesc. Adu-mi
apă. Oii! grăbeşte-te!
— Dragă doamnă Reed, îi zisei, dându-i apă să bea, nu te mai gândi la
toate astea, alungă-le din amintire, iartă cuvintele mele pătimaşe; eram un
copil. Au trecut opt ani de atunci.
Nu dădu nici o atenţie vorbelor mele şi după ce-şi umezi buzele şi-şi
trase sufletul, urmă astfel:
— Nu puteam uita şi m-am răzbunat. Nu puteam admite să fii înfiată de
unchiul tău şi să ajungi la o stare bună. I-am scris arătându-mi regretul că
planurile lui nu se pot împlini, căci Jane Eyre a murit de tifos la Lowood. Acum
fă ce crezi, scrie-i şi dezminte vorbele mele, arată-i minciuna, spune-i ce vrei.
Cred că te-ai născut pentru a mă chinui pe mine. Ceasul meu de pe urmă e
otrăvit de amintirea unei fapte pe care, de n-ai fi existat tu, n-aş fi fost
niciodată ispitită s-o săvârşesc.
— Ce bine ar fi, mătuşă, dacă ai putea să nu te mai gândeşti la toate
astea şi să mă priveşti cu dragoste şi îngăduinţă!
— Ai o fire rea, zise dânsa, o fire pe care nici până azi n-am reuşit s-o
înţeleg. Cum de-ai putut răbda nouă ani să ne purtăm cu tine cum ne-am
purtat şi de ce, în cel de al zecelea, ai izbucnit cu atâta furie? Iată ce n-am
priceput niciodată.
— Nu cred că am o fire chiar atât de rea. Sunt pătimaşă, dar nu sunt
răzbunătoare; în copilărie de multe ori aş fi fost fericită să te iubesc, dacă ai
fi vrut, iar acum doresc din toată inima să mă împac cu dumneata.
Sărută-mă, mătuşă.
Îmi apropiai obrazul de buzele ei, dar ea nu-l atinse, îmi spuse c-o
apăsam aplecându-mă peste pat şi-mi ceru din nou apă. Când o culcai la loc,
căci o ridicasem şi o sprijinisem cu braţul meu în vreme ce bea, îi luai mâinile
reci într-ale mele, dar degetele ei slabe încercară să se desfacă şi ochii
sticloşi îmi ocoliră privirea.
— Bine! zisei eu în sfârşit, iubeşte-mă sau urăşte-mă... cum vrei. Oricum
ar fi, eu îţi dau deplină iertare. Cere iertare şi lui Dumnezeu şi fii împăcată!
Biata femeie! Acum era prea târziu să-şi mai schimbe felul de a fi; cât
fusese în viaţă mă urâse fără încetare, murind trebuia tot să mă urască.
Infirmiera intră, urmată de Bessie... Mai statui o jumătate de ceas
nădăjduind că doamna Reed să-mi facă vreun semn de prietenie, dar aşa
ceva nu se întâmplă. Căzuse iarăşi în apatia ei şi nu şi-a mai revenit în simţiri,
în noaptea aceea, chiar la miezul nopţii a murit. Eu nu eram de faţă ca să-i
închid ochii şi nici vreuna dintre fete n-a fost acolo. A doua zi mi s-a spus cu
totul se sfârşise. Răposata fusese gătită pentru ultima oară. Eliza şi cu mine
ne-am dus s-o vedem. Când a auzit vestea, Georgiana a început să plângă
tare şi ne-a spus că nu îndrăzneşte să meargă cu noi. Sarah Reed, altădată
voinică şi veşnic în mişcare, era acum întinsă pe catafalc, ţeapănă şi
nemişcată. Peste ochii de cremene se lăsaseră pleoapele reci; fruntea şi
trăsăturile viguroase purtau încă urma sufletului ei neîndurător. Cadavrul
acela era pentru mine ceva străin şi solemn; aruncai asupra lui o privire
întunecată şi plină de durere; nu-mi insufla nici un sentiment duios, de
nădejde, de milă sau resemnare. Am simţit durere doar gândindu-mă la
suferinţele ei, nu din pricina pierderii îndurate de mine, şi o groază
întunecată, fără lacrimi, înaintea înfricoşătoarei înfăţişări a morţii.
Eliza îşi privi liniştită mama. Apoi zise, după o tăcere de câteva clipe:
— Cu constituţia ei, trebuia să trăiască până la adânci bătrâneţi.
Necazurile i-au scurtat viaţa.
Gura i se zgârci o clipă, apoi Eliza se întoarse şi părăsi odaia. O urmai.
Nu vărsase nimeni nici o lacrimă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:36 PM | message # 24
CAPITOLUL XXII
Domnul Rochester nu-mi dăduse voie să lipsesc decât o săptămână şi
totuşi n-am părăsit Gatesheadul decât peste o lună. Am vrut să plec imediat
după înmormântare, dar Georgiana mă rugă să rămân până când va putea să
plece la Londra, unde fusese în sfârşit poftită de către unchiul ei, domnul
Gibson, care venise să se ocupe de înmormântarea doamnei Reed şi să pună
ordine în afacerile familiei.
Georgiana spunea că-i e groază să rămână singură cu soră-sa, la care nu
putea găsi nici compătimire în jalea ei, nici sprijin în spaimele ei şi nici măcar
ajutor la pregătirile de drum. I-am îndurat deci tânguirile cu toată răbdarea
de care am fost în stare şi mi-am dat toată silinţa să-i cos şi să-i împachetez
cât mai grijuliu toaletele. E adevărat că ea trândăvea pe când eu lucram şi
îmi ziceam în sinea mea: "Dacă ar trebui să trăim împreună, verişoaro, cu
totul altfel s-ar petrece lucrurile. Nu m-aş resemna deloc să duc eu toate
poverile! Ţi-aş lăsa partea ta de muncă şi te-aş sili s-o faci, căci nimeni altul
nu s-ar atinge de ea. Ţi-aş cere, de asemenea, să păstrezi pentru tine unele
tânguiri numai pe jumătate sincere; cum însă ştiu că legăturile noastre vor fi
de foarte scurtă durată şi lucrurile de acum se petrec în momente deosebit
de triste, accept să am răbdare şi să fiu îngăduitoare."
În sfârşit, o văzui pe Georgiana plecată. Acum însă veni rândul Elizei să
mă roage să mai rămân o săptămână. Spunea că planurile ei îi răpeau tot
timpul şi toată atenţia. Făcea pregătiri de plecare spre o ţară necunoscută; se
închidea în odaia ei şi sta zăvorâtă toată ziua umplând cufere, golind sertare,
arzându-şi hârtiile, fără să schimbe o vorbă cu cineva. Îmi ceru să am grijă de
casă, să primesc vizitele şi să răspund la scrisorile de condoleanţe.
Într-o dimineaţă îmi spuse că puteam pleca şi adăugă:
— Îţi mulţumesc pentru serviciile preţioase şi purtarea ta discretă! E o
mare deosebire între a sta cu cineva ca dumneata şi cu o fiinţă ca Georgiana;
îţi vezi de treburi şi nu eşti pentru nimeni o povară. Mâine – urmă dânsa –
plec pe continent, la un aşezământ religios de lângă Lille, o mănăstire cum
spuneţi voi, unde am să fiu liniştită şi nestânjenită de nimeni. Câtăva vreme
mă voi consacra studiului dogmelor romano-catolice şi voi cerceta cu grijă
această religie; dacă, după cum mi se pare acum, mă voi convinge că e cea
mai prielnică pentru îndeplinirea cuviincioasă şi ordonată a tuturor lucrurilor,
voi îmbrăţişa dogmele Romei şi probabil mă voi călugări.
Nu arătai nici o uimire când îmi comunică hotărârea ei şi nu încercai
deloc s-o abat de la ea. "Iată ceva care ţi se potriveşte de minune, gândii eu.
Deie Domnul să-ţi afli mulţumire!"
La despărţire, îmi zise:
— La revedere, verişoară Jane Eyre; îţi urez noroc, căci nu eşti lipsită de
înţelepciune.
— Nici ţie nu-ţi lipseşte, verişoară Eliza, îi răspunsei, mă gândesc că, în
mai puţin de un an, mintea o să-ţi fie de vis între pereţii unei mănăstiri
franceze... Ori asta nu mă priveşte şi dacă aşa-ţi place, prea puţin
interesează.
— Ai dreptate, spuse ea.
Şi cu aceste cuvinte o pornirăm fiecare pe alt drum. Cum n-o să mai am
prilej să vorbesc nici de ea, nici de sora ei, înştiinţez numaidecât pe cititor că
Georgiana s-a măritat cu un nobil bogat şi foarte bătrân, iar Eliza s-a
călugărit şi e acum stareţa mânăstirii unde şi-a făcut noviciatul şi căreia i-a
donat toată averea ei.
Până atunci nu ştiam ce simţi când te întorci acasă după o lipsă, fie ea
îndelungată sau scurtă. Nu încercasem niciodată acest simţământ. Aflasem
doar, în copilărie, ce însemna să mă întorc la Gateshead după o plimbare
lungă: eram dojenită din pricina chipului meu rece şi trist; mai târziu, la
Lowood, ştiam ce însemna să mă întorc de la biserică: tânjeam după o
mâncare hrănitoare şi un foc bun, dar nu puteam avea nici una, nici alta. Nici
una din aceste întoarceri nu era foarte plăcută sau foarte de dorit; nu eram
atrasă ca de un magnet, a cărui putere creşte pe măsură ce te apropii. Cât
despre întoarcerea la Thornfield, aceea urma să fie trăită de-abia de-acum
încolo.
Călătoria mi se păru plicticoasă, grozav de plicticoasă: cincizeci de mile
străbătute în prima zi, o noapte petrecută la han şi iarăşi cincizeci de mile în
ziua a doua. În cele dintâi douăsprezece ceasuri m-am gândit la ultimele clipe
ale doamnei Reed, îi vedeam faţa galbenă şi-i auzeam glasul straniu de
schimbat. Îmi veneau în minte ziua înmormântării, coşciugul, dricul, şirul
negru de fermieri şi servitori – fuseseră puţine rude – mormântul proaspăt
deschis, biserica tăcută, slujba solemnă. Apoi m-am gândit la Eliza şi
Georgiana; o vedeam pe una în chip de regină necontestată a unui bal
fastuos, pe cealaltă închisă în chilia unei mânăstiri şi cugetam la însuşirile şi
firile lor deosebite. Sosirea la vreme de seară în marele oraş... îmi risipi
aceste gânduri şi noaptea ele luară cu totul altă cale: întinsă pe un pat de
han, am uitat trecutul şi m-am întors către viitor.
Reveneam deci la Thornfield; dar câtă vreme aveam să mai rămân?
Eram încredinţată că nu mult. Primisem o scrisoare de la doamna Fairfax şi
buna doamnă mă vestea că în timpul lipsei mele oaspeţii domnului Rochester
părăsiseră castelul, iar dânsul se afla de trei săptămâni la
Londra, fiind aşteptat să se întoarcă peste cincisprezece zile.
Presupunea că se dusese pentru pregătirile de nuntă, deoarece pomenise de
cumpărarea unei trăsuri noi. Îmi mai spunea că ideea căsătoriei lui cu
domnişoara Ingram i se părea încă ciudată, dar că, după câte vorbea toată
lumea şi după cele văzute de ea însăşi, nu mai încape îndoială că nunta urma
să aibă loc foarte curând.
"Te-ai dovedi ciudat de neîncrezătoare dacă te-ai mai îndoi, îmi zisei în
gând. Eu una nu mai am nici un fel de dubiu."
Şi atunci veni de la sine întrebarea: "Unde o să mă duc?" Toată noaptea
o visai pe domnişoara Ingram. Într-unul din aceste vise, spre dimineaţă, o
văzui închizându-mi porţile Thornfieldului şi arătându-mi drumul, în vreme ce
domnul Rochester sta cu braţele încrucişate şi se făcea că ne priveşte pe
amândouă, zâmbind ironic.
Nu scrisesem doamnei Fairfax când sosesc, pentru că nu voiam să-mi
trimită trăsura sau căruţa la Millcote. Aveam de gând să fac singură drumul
acela, pe jos: şi într-adevăr, cu toată liniştea, după ce mi-am lăsat geamantanul
în grija rândaşului, părăsii Hanul lui George într-o seară de iunie pe
la orele şase şi apucai pe vechiul drum ce duce spre Thornfield. Urma să
merg aproape tot timpul prin mijlocul câmpului pe-o cale foarte puţin bătută
la vremea aceea.
Era o seară de vară, blândă şi frumoasă, dar fără strălucire şi măreţie.
De-a lungul drumului vedeam mereu secerătorii pe lanuri şi, cu toate că pe
cer stăruiau încă nori, amurgul făgăduia vreme frumoasă. Albastrul cerului –
pe-acolo pe unde putea fi văzut – era blând şi statornic, iar norii pluteau în
straturi străvezii şi înalte. Apusul se mistuia în flăcări; nici o pată vaporoasă
nu-i răcorea văpaia; ai fi zis că se afla acolo un rug uriaş, pe un altar
înconjurat cu perdele de aburi marmoreeni, prin deschizăturile cărora
se-arăta strălucirea unei roşeli aurii.
Pe măsură ce m-apropiam de capătul drumului, mă cuprindea bucuria;
eram atât de bucuroasă, încât m-am oprit deodată să mă întreb ce însemna
asta, să-mi adun gândurile şi să-mi repet că nu către casa mea mergeam,
spre un statornic loc de odihnă, sau spre o aşezare de unde prieteni iubitori
priveau în lungul drumului aşteptându-mi sosirea. "Doamna Fairfax, îmi zisei,
o să-ţi ureze liniştită bun venit, micuţa Adèle o să bată din palme şi o să
ţopăie de bucurie când te-o vedea, însă, după cum ştii foarte bine,
gândurile-ţi spre altul se-ndreaptă, iar aceluia nici nu-i pasă de tine."
Dar ce-i mai încăpăţânat decât tinereţea? Ce poate fi mai orb ca lipsa de
experienţă? Amândouă susţineau că a avea putinţa să-l priveşti iarăşi pe
domnul Rochester – fie că el te ia sau nu în seamă – e o cinste îndeajuns de
mare; apoi tot ele adăugau:"...Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Caută să fii prin
preajma lui, cât îţi mai e îngăduit: câteva zile sau cel puţin câteva săptămâni,
iar pe urmă te vei despărţi pentru totdeauna de dânsul.!" Atunci am înăbuşit
o durere nou-născută – o făptură sluţită, pe care nu mă puteam hotărî s-o
înfiez şi s-o cresc – şi am luat-o la fugă.
Şi prin păşunile de la Thornfield se strângea fânul, sau mai bine zis în
ceasul când soseam eu, lucrătorii tocmai se întorceau acasă cu greblele pe
umeri. Ca să ajung la porţile castelului nu-mi mai rămânea decât să trec
peste un ogor sau două şi să traversez şoseaua. Cât de încărcate de
trandafiri sunt tufişurile! Dar nu am timp să culeg nici unul: vreau să ajung
cât mai repede. Trecui pe lângă un măceş înalt care-şi întindea ramurile pline
de frunze şi flori de-a curmezişul potecii; văzui pârleazul îngust şi treptele de
piatră. Îl văzui pe domnul Rochester stând acolo cu o carte şi un creion în
mână. Scria.
Fireşte, nu-i o nălucă; totuşi, toate corzile nervilor mi se destind şi pentru
o clipă nu mai ştiu ce-i cu mine. Oare ce înseamnă asta? Nu-mi închipuiam că
o să tremur în asemenea hal când o să-l văd; nu credeam că prezenţa lui mă
va face să-mi pierd glasul şi putinţa de-a mă mişca. "Mă voi întoarce din
drum de-ndată ce-o să mă pot urni, îmi zisei. Nu vreau să mă fac de râs de-a
binelea. Ştiu un alt drum ce duce la castel." Dar douăzeci de drumuri de-aş fi
ştiut, tot nu mi-ar fi slujit la nimic, căci mă văzuse.
— Hei! exclamă el punând deoparte cartea şi creionul. Va să zică ai
sosit! Vino încoa, te rog.
Am impresia că înaintez spre dânsul, cu toate că nu ştiu nici eu cum.
Abia îmi dau seama că mă mişc iar tot ce doresc este să par liniştită şi, mai
ales, să-mi stăpânesc muşchii feţei, pe care-i simt că se răzvrătesc cu
insolenţă în faţa voinţei mele şi se silesc să arate ceea ce eu hotă-râsem să
ascund. Dar am un văl; mi-l las pe faţă. Mai pot încerca să arăt o cuviincioasă
stăpânire de sine.
— Uite-o pe Jane Eyre! reluă domnul Rochester. Ai venit pe jos de la
Millcote? Da, asta e ceva care ţi se potriveşte. Să nu trimiţi după o trăsură la
castel şi să te târăşti pe drum, ca orice muritor de rând, numai să te furişezi
singură, pe înserate, în locuinţa dumitale, ca o umbră sau un vis. Ce dracu ai
făcut luna asta?
— Am fost să-mi văd mătuşa care a murit, domnule.
— Un răspuns cu adevărat vrednic de Jane! Îngeri buni, veniţi-mi în
ajutor! Se-ntoarce de pe celălalt tărâm, din lăcaşurile morţilor şi mi-o spune,
deşi mă întâlneşte singur în întuneric! Dacă m-aş încumeta, te-aş atinge, ca
să mă încredinţez de eşti trup sau umbră, micuţă zână! Ar fi însă ca şi când
aş încerca să prind o luminiţă albastră de pe mlaştină. Hoinaro! Hoinaro!
adăugă el, după ce se opri o clipă, o lună întreagă ai stat departe de mine
şi-aş putea să jur că m-ai uitat cu desăvârşire.
Ştiam că o să mă bucur revăzându-mi stăpânul, deşi bucuria îmi era
strivită de teama că în curând n-avea să mai fie stăpânul meu şi de siguranţa
că eu nu însemnam nimic pentru el; totuşi, domnul Rochester avea (cel puţin
aşa credeam eu) atâta putere de a crea fericirea altora, încât chiar numai
înfruptându-te din firmiturile ce le arunca păsărilor rătăcitoare şi străine ca
mine şi încă însemna să iei parte la un ospăţ minunat. Ultimele lui cuvinte
fuseseră un adevărat balsam; păreau a voi să arate că nu-i era totuna dacă
l-aş fi uitat sau nu, şi spusese că Thornfieldul e locuinţa mea. Vai, cât aş fi
dorit să fie aşa!
Nu părea că are de gând să se urnească de pe scară şi nu prea
îndrăzneam să-l rog să-mi facă loc. După puţin timp, îl întrebai dacă n-a fost
la Londra.
— Da, îmi răspunse el; presupun că ai aflat printr-un fel de dar al
ghicitului.
— Mi-a scris doamna Fairfax.
— Şi te-a informat pentru ce m-am dus acolo?
— Oh, da, domnule! Toată lumea ştie ce treburi aveţi.
— Ei bine, Jane, trebuie să-ţi arăt trăsura şi să-mi spui dacă o găseşti cu
adevărat demnă de soţia domnului Rochester, şi dacă, tolănită pe pernele ei
roşii, o să pară că-i regina Boadiceea65. Ştii, Jane, aş vrea ca înfăţişarea mea
să se potrivească ceva mai bine cu a ei. Ia spune-mi, micuţă zână, n-ai putea
să-mi dai un farmec, o băutură vrăjită, sau aşa ceva care să mă facă bărbat
frumos?
— Asta depăşeşte puterile vrăjitoriei, domnule. Şi adăugai în sinea mea:
"Un ochi iubitor e singura vrajă de care ai nevoie. Pentru el eşti de ajuns de
frumos, sau mai curând înfăţişarea aspră a chipului tău e mai presus de
frumuseţe."
Adeseori îmi citise domnul Rochester gândurile nerostite, dovedind o
forţă de pătrundere pe care n-o puteam înţelege. Acum nici nu luă în seamă
răspunsul meu laconic, ci îmi zâmbi cu unul din acele zâmbete pe care numai
el le avea şi pe care rar de tot le arăta. Părea că-l socoteşte prea ales, pentru
a-l folosi în prilejuri obişnuite. Era strălucirea adevărată a simţămintelor – şi
el aruncă asupra mea acea lumină.
— Treci, Janet, îmi zise el, făcându-mi loc pe scara; întoarce-te în castel
şi pune-ţi piciorul hoinar şi obosit pe pragul casei unui prieten.
Nu-mi rămânea altceva mai bun de făcut decât să mă supun în tăcere,
căci nu simţeam nevoie să mai vorbesc. Urcai treptele fără să spun o vorbă,
hotărâtă să mă despart liniştită de el. Dar o putere de neînvins mă reţinea
acolo şi un imbold mă silea să mă întorc. Atunci am rostit, sau mai curând o
forţă dinăuntrul meu rosti pentru mine şi împotriva voinţei mele:
— Vă mulţumesc, domnule Rochester, vă mulţumesc pentru bunătatea
dumneavoastră. E foarte ciudată fericirea pe care mi-o dă întoarcerea în
preajma dumneavoastră şi oriunde vă aflaţi acolo e şi locuinţa mea... unica
mea locuinţă.
Am fugit atât de repede, încât chiar lui i-ar fi fost greu să mă ajungă
dacă ar fi încercat. Micuţa Adèle se arătă aproape nebună de bucurie când
mă revăzu.
Doamna Fairfax mă primi cu bunătatea ei obişnuită. Leah îmi zâmbi şi
chiar Sophie îmi ură veselă "bonsoir". Toate astea îmi făceau mare plăcere,
căci nu există fericire mai mare decât aceea de a fi iubit de semenii tăi şi
de-a simţi că prezenţa ta le sporeşte voia bună.
Luai hotărârea ca în seara aceea să închid ochii dinaintea oricăror
imagini ale viitorului şi să-mi astup urechile ca să nu aud glasul ce-mi vestea
într-una o apropiată despărţire şi mâhniri viitoare. Când se sfârşi ceaiul şi
doamna Fairfax îşi luă lucrul, când eu mă aşezai pe un scăunaş lângă dânsa,
iar Adèle îngenunche pe covor cuibărindu-se lângă mine, un simţământ de
dragoste reciprocă păru a ne împresura ca o aureolă de pace şi atunci înălţai
în gând o rugă către Dumnezeu cerându-i să aibă grijă să nu ne despartă
prea curând; dar, când stăm noi aşa şi în încăpere intră domnul Rochester,
fără să se fi anunţat mai dinainte, părând că-ncearcă o adevărată bucurie la
vederea grupului nostru atât de prietenos – când îşi exprima credinţa că
bătrâna doamnă e fericită acum, deoarece i s-a reîntors fiica adoptivă şi
adăugă că, după câte vede, Adèle e prête à croquer sa petite maman
65 Regină a icenienilor, popor din Anglia veche, conducătoare a unei răscoale
împotriva stăpânirii romane. Învinsă de Suclonius Paulinus, se sinucide
anglaise66, atunci cutezai să nădăjduiesc că chiar şi după căsătorie, el se va
îngriji să rămânem toate împreună, sub alinătoarea lui ocrotire şi nu cu totul
lipsite de lumina prezenţei sale.
După întoarcerea mea, Thornfield rămase vreo cincisprezece zile într-o
linişte nesigură. Nu se mai spunea nimic despre însurătoarea domnului
Rochester şi nu vedeam să se facă vreo pregătire pentru un asemenea eveniment.
Aproape în fiecare zi o întrebam pe doamna Fairfax dacă aflase de
vreo hotărâre în privinţa asta şi ea îmi răspundea totdeauna că nu. O dată
mi-a spus că l-a întrebat pe domnul Rochester când o să-şi aducă mireasa
acasă, dar el nu i-a răspuns decât printr-o glumă şi o privire ciudată, aşa
încât nu ştia cam ce încheiere ar putea trage.
Un lucru mă uimea cu osebire şi anume faptul că nimeni din familia
Ingram nu venea la castel, iar domnul Rochester nu se ducea niciodată la
Ingram-Park.
E-adevărat că Ingram Park se afla în alt comitat, la peste douăzeci de
mile depărtare, dar ce înseamnă douăzeci de mile pentru un îndrăgostit?
Pentru un călăreţ atât de obişnuit cu drumurile lungi, atât de neobosit ca
domnul Rochester, n-ar fi însemnat decât o plimbare de dimineaţă. Începui să
nutresc speranţe la care n-aveam dreptul: că se renunţase la căsătoria
plănuită; că zvonurile n-avuseseră nici un temei; că unul sau poate amândoi
logodnicii se răzgândiseră.
Obişnuiam să cercetez chipul stăpânului meu ca să văd dacă e trist sau
îndârjit, dar nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată atât de senin şi străin de
orice gânduri negre, ca atunci. Dacă în clipele pe care eu şi eleva mea le
petreceam împreună cu el eram abătută şi mă cufundam într-o tristeţe
neagră, devenea chiar vesel. Niciodată nu mă chemase atât de des lângă
dânsul, niciodată nu fusese atât de bun cu mine, vai! niciodată nu-l iubisem
atât de mult.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 1:07 PM | message # 25
CAPITOLUL XXIII
În anul acelas o vara minunată strălucea deasupra Angliei. Rareori un
cer atât de limpede şi un soare atât de luminos răsfaţă, chiar şi în scurte
răstimpuri, ţara noastră împrejmuită de valuri. S-ar fi zis că frumoasele zile
ale Italiei porniseră din sud ca un stol de falnice păsări călătoare şi se
opriseră să poposească o vreme pe stâncile Albionului. Se strânsese tot
fânul; câmpurile care înconjurau Thornfieldul erau acoperite de vălul verde
proaspăt al otavei; drumurile albe se scăldau în soare; copacii îşi îmbrăcaseră
veşmintele cele mai bogate; gardurile vii şi pădurile dese contractau cu
nuanţele deschise ale pajiştilor de curând cosite.
Într-o seară, Adèle, obosită de alergătura de o după-amiază întreagă
după căpşuni în Hay Lare, se culcase o dată cu soarele. După ce-am văzut-o
adormită, am părăsit-o şi m-am dus în grădină.
Era cel mai minunat ceas al zilei: "Ziua-şi risipise focurile-i stinse" şi roua
cădea, proaspătă, pe pajiştile însetate şi pe culmile uscate de arşiţă. Acolo
unde soarele coborâse ca o fiinţă de rând – lipsit de alaiul norilor – se-ntindea
o purpură măreaţă ce-ardea într-un singur punct, pe un pin de munte cu
scânteieri de nestemate roşii şi vâlvătăi de cuptoare, răspândindu-se în înalt
şi-n lături, din ce în ce mai stins, pe-o jumătate de cer. Şi răsăritul şi-arăta
66 Gata s-o soarbă din ochi pe micuţa ei mamă englezoaică (fr.)
farmecul lui de-un albastru-închis, împodobit doar de bijuteria modestă a
unei stele singuratice... În curând avea să se arate luna ce se păstra încă
ascunsă sub zare.
Mă plimbai un timp şi deodată se strecură până la mine, de la vreo
fereastră, aroma subtilă şi bine cunoscută a unei havane. M-am uitat şi-am
observat că fereastra bibliotecii era întredeschisă. Ştiam că de acolo toate
mişcările mele puteau fi urmărite şi de aceea am pornit spre livadă. Nu exista
pe lume colţ mai ferit şi mai încântător. Într-o parte, un zid foarte înalt o
despărţea de curte, iar în cealaltă era străjuită de o alee de fagi. În fund, doar
un gard dărâmat o despărţea de câmpurile singuratice; o alee întortocheată,
mărginită de dafini, ducea la pârleaz, şi la capătul ei se-nălţa un uriaş castan
de India, sub coroana căruia se afla o bancă. Aci puteai rătăci fără să fii
văzut. De pe copaci cădea rouă, tăcerea domnea peste întinsuri, întunericul
creştea şi mi se părea că aş fi putut rămâne acolo pentru vecie. Pe când
păşeam prin mijlocul florilor şi pomilor roditori într-un colţ mai depărtat al
livezii, luminat acum de razele lunii mai mult decât toate locurile dimprejur,
mă oprii deodată; nu pentru că aş fi auzit sau zărit ceva, dar pentru că din
nou îmi pătrunsese în nări acea aromă cunoscută.
Păduceii, lemnul-Domnului, iasomia, garoafele şi trandafirii îşi
închinaseră de mult jertfele de smirnă şi tămâie; mireasma aceasta nouă nu
era nici a copacilor, nici a florilor. Ştiam bine că vine de la havana domnului
Rochester. Iscodii cu ochii în jurul meu şi trăsei cu urechea. Văzui pomii
încărcaţi de roade date-n pârg. Auzii trilurile privighetorii în pădurea ce
se-ntindea la vreo jumătate de milă, dar nu zării nici o umbră omenească şi
nu desluşii nici un zgomot de paşi. Dar aroma devenea mereu mai puternică:
trebuia să fug. Pornii spre portiţă şi-n clipa aceea îl văzui pe domnul
Rochester intrând. Mă trăsei în umbra iederii. "N-o să stea mult – îmi zisei – o
să se întoarcă iute la castel şi dacă stau liniştită n-o să mă vadă."
Dar nu – noaptea i se părea tot atât de frumoasă şi străvechea grădină,
tot atât de atrăgătoare ca şi mie. Se plimba ridicând crăcile agrişilor, ca să
privească fructele mari cât prunele, culegea câte o cireaşă coaptă, sau se
apleca deasupra unei tufe înflorite, fie ca să-i soarbă mireasma, fie ca să
admire mărgelele de rouă de pe petale. Un cărăbuş trecu bâzâind pe lângă
mine şi se aşeză pe iarbă la picioarele domnului Rochester. El îl văzu şi se
aplecă să-l privească.
"Acum – gândii – stă cu spatele la mine şi e ocupat: umblând încet poate
c-aş reuşi să mă strecor fără să mă bage de seamă."
Mergeam pe o margine de pajişte ferindu-mă să calc pe pietrişul aleii
care m-ar fi putut trăda cu scârţâitul lui. Domnul Rochester se afla la un yard
sau doi de locul pe unde trebuia să trec şi părea cu totul preocupat de cercetarea
gâzei. "Am să izbutesc", gândii eu. În clipa când trecui peste umbra
lui lungă, proiectată asupra grădinii de luna care nu se înălţase încă pe boltă,
îmi zise liniştit, fără să se întoarcă:
— Jane, vino puţin încoace, să vezi individul ăsta.
Nu făcusem nici un zgomot; el n-avea ochi la spate, oare putea umbra
lui să mă simtă? Mai întâi am tresărit, apoi m-am apropiat.
— Ia uită-te ce aripi are, îmi zise el. Îmi aduc aminte de insectele din
Indiile Occidentale. Rareori vezi în Anglia un hoinar de noapte atât de mare şi
de vesel. Na! Uite că a zburat!
Insecta bâzâi scurt şi dispăru. Voiam să mă depărtez şi eu, cam
încurcată, dar domnul Rochester veni după mine şi, când ajunserăm lângă
portiţă, îmi zise:
— Întoarce-te. Pe o noapte atât de frumoasă, ar fi păcat să te închizi în
odaie şi nimeni nu-i bucuros să se culce când apusul soarelui se uneşte în
felul ăsta cu răsăritul lunii.
Unul din defectele mele e că, uneori, deşi limba mea e gata să răspundă,
mă poticnesc totuşi în chip jalnic când vreau să formulez o scuză. Poticneala
asta mi se-ntâmplă aproape totdeauna în momente critice, când un cuvânt
potrivit sau o scuză plauzibilă ar fi de ajuns să mă scoată din încurcătură.
N-aş fi vrut să mă plimb la ceasul acela singură cu domnul Rochester, în
livada plină de umbre, dar nu găseam nici un pretext ca să mă despart de el.
Îl urmai cu paşi târşiţi, în vreme ce gândurile îmi zumzăiau în cap căutând un
prilej de scăpare; el era însă atât de stăpânit şi de serios, că-mi fu ruşine de
toată neliniştea mea. Răul – dacă exista vreunul – părea a fi numai în mine;
cugetul domnului Rochester n-avea ştiinţă de aşa ceva şi era netulburat.
— Jane, îmi zise el, după ce trecuserăm de aleea de dafini,
îndreptându-ne spre pârleaz şi spre castaniii de India, nu-i aşa că e plăcut
vara la Thornfield?
— Da, domnule.
— Probabil că te simţi oarecum legată de casa asta, dumneata, care ştii
să vezi frumuseţile firii şi lucrurile.
— Da, e adevărat, mă simt legată de Thornfield.
— Şi cu toate că nu înţeleg cum, am băgat de seamă că ai o oarecare
dragoste de nebunatica aia mică de Adèle şi chiar pentru buna doamnă
Fairfax.
— Da, domnule, le iubesc pe amândouă, deşi pe fiecare în alt chip.
— Şi ţi-ar părea rău să te desparţi de ele?
— Da.
— Păcat! zise dânsul. Apoi oftă şi tăcu.
— Aşa-i totdeauna în viaţă, urmă el după o vreme; nici nu te-ai aşezat
bine într-un loc plăcut şi un glas îţi porunceşte să te ridici şi să pleci, căci s-a
sfârşit clipa de odihnă.
— Trebuie să plec, domnule? întrebai eu. Trebuie să părăsesc
Thornfieldul?
— Cred că da, Jane. Îmi pare rău, Janet, dar cred că într-adevăr va trebui.
Era o lovitură grea, dar nu mă lăsai doborâtă.
— Bine, domnule; în clipa când va sosi porunca, voi fi gata de plecare.
— A sosit; sunt silit să ţi-o dau chiar deseară.
— Aşadar vă căsătoriţi, domnule?
— Exact! Întocmai! Cu iscusinţa dumitale obişnuită ai şi priceput.
— Şi... în curând?
— Foarte curând, dra... adică domnişoară Eyre. Îţi aminteşti, Jane, când
prima oară, datorită mie sau zvonului, ai înţeles limpede că am de gând
să-mi vâr gâtul de holtei bătrân în laţul blagoslovit, să intru în sfânta stare a
căsătoriei – într-un cuvânt să strâng pe domnişoara Ingram la piept (cele
două braţe ale mele abia mi-ar ajunge; dar la urma urmei, pentru o făptură
atât de neasemuită cum e frumoasa mea Blanche, niciodată n-ai prea multă
putere). Ei bine! Cum spuneam... Dar, Jane, nu cumva întorci capul,
uitându-te după cărăbuşi? Acela pe care l-ai văzut, fetiţă, era un gândăcel
cuminte care s-a întors repede acasă. Voiam numai să-ţi amintesc că ai fost
prima care mi-ai spus, cu acea cumpătare pe care o admir la dumneata, cu
acea prevedere, acea băgare de seamă şi umilinţă care se potrivesc cu
situaţia dumitale, că dacă m-aş însura cu domnişoara Ingram ar fi mai bine
ca dumneata şi micuţa Adèle să plecaţi de aici. Trec peste jignirea pe care ai
adus-o firii iubitei mele prin această sugestie şi chiar am să încerc s-o uit
când vei fi departe de aici, Janet. N-o să-mi amintesc decât de cuminţenia
unui sfat pe care voiam să-l transform într-un principiu călăuzitor. Adèle
trebuie să se ducă la pension, iar dumneata, domnişoară Eyre, trebuie să-ţi
cauţi alt post.
— Da, domnule, am să dau numaidecât un anunţ în ziare. Până atunci
cred... Aveam de gând să adaug: "Cred că pot rămâne aici până îmi găsesc
un nou adăpost". Dar m-am oprit, simţind că nu trebuia să risc a rosti o frază
lungă, căci nu mai eram stăpână pe glasul meu.
— Într-o lună, nădăjduiesc să fiu mire, urmă domnul Rochester, şi între
timp am să-ţi caut chiar eu o slujbă şi un adăpost.
— Vă mulţumesc, domnule. Îmi pare rău că vă dau...
— Oh, nu-i nevoie să te scuzi. Socot că cine-şi îndeplineşte atât de bine
datoriile, cum faci dumneata, are dreptul să ceară mici servicii celui în slujba
căruia a fost. De altfel, cum am şi auzit pe viitoarea mea scoacră vorbind
despre un job care cred ca ţi-ar conveni : e vorba de educarea celor cinci fete
ale doamnei Dionysius O'Gall din Bitternutt-Lodge, Connaught în Irlanda.
Cred c-o să-ţi placă Irlanda: se zice că locuitorii de-acolo sunt foarte inimoşi.
— E tare departe, domnule.
— Ce-ţi pasă! O fată deşteaptă ca dumneata nu se sinchiseşte de-o
călătorie lungă.
— Nu călătoria mă nelinişteşte, ci depărtarea; şi pe urmă marea o să mă
despartă de...
— De ce, Jane?
— De Anglia, de Thornfield şi...
— Şi...
— De dumneavoastră, domnule.
Am spus asta aproape fără să vreau şi la fel de fără voie mă podidiră
lacrimile. Totuşi, nu plângeam destul de tare ca să fiu auzită. Îmi stăpâneam
hohotele. Gândul la doamna O'Gall din Bitternutt-Lodge îmi îngheţa sufletul,
dar mai puţin decât gândul la valurile ce-aveau să tălăzuiască veşnic între
mine şi cel alături de care păşeam acum; dar cu mult mai dureroasă decât
sufletul meu era imaginea acelui ocean şi mai întins – bogăţia, starea socială,
obiceiurile – ce se-aşezase între mine şi cel pe care-l iubeam în chip atât de
sincer şi puternic.
— E foarte departe, reluai eu.
— Fireşte. Şi după ce ai să ajungi la Bitternutt-Lodge, Connaught, în
Irlanda, n-am să te mai văd niciodată, Jane, asta-i sigur. N-o să mă duc
niciodată în Irlanda, fiindcă nu-mi prea place ţara aceea. Noi am fost prieteni
buni, nu-i aşa, Jane?
— Da, domnule.
— Şi când prietenii au ajuns în ajunul despărţirii, le place să-şi petreacă
împreună puţina vreme ce le mai rămâne. Hai să vorbim liniştiţi vreo
jumătate de ceas despre această călătorie şi despre despărţirea noastră, în
vreme ce stelele îşi încep scânteietoarea lor viaţă. Uite castanul sălbatic de
India, iată banca de la rădăcina lui bătrână. Astă-seară o să stăm aici, cu
toate că nu vom mai sta niciodată aşa unul lângă altul.
M-a ajutat să mă aşez, apoi s-a aşezat şi el.
— Irlanda e departe, Janet, şi îmi pare rău că micuţa mea prietenă
trebuie să facă o călătorie atât de obositoare. Dar n-am încotro. Ce pot
face?... Jane, ţii la mine? Ce crezi?
Nu puteam îndrăzni să dau nici un răspuns: mi se oprise inima.
— Eu, zise el, simt uneori ceva ciudat pentru dumneata. Mai ales când
stai aşa lângă mine, ca acum, mi se pare că am undeva sub coastele din
stânga o coardă nevăzută, strâns legată şi straşnic înnodată de una asemănătoare
aşezată în aceeaşi parte a delicatei dumitale făpturi. Iar dacă un braţ
de mare răscolit de furtuni şi două sute de mile de pământ vor ajunge să ne
despartă, mă tem că această coardă comună să nu se rupă şi am un fel de
presimţire că atunci aş sângera înăuntrul meu. Cât despre dumneata, ai să
mă uiţi.
— Niciodată, domnule; ştiţi... îmi fu cu neputinţă să continui.
— Jane, auzi cum cântă privighetoarea aceea în pădure? Ascultă!
Ascultam şi plângeam cu sughiţuri, căci nu-mi mai puteam stăpâni
durerea şi eram nevoită să plec capul sub povara cumplită a unei suferinţi de
neîndurat. Când vorbii iarăşi, n-o făcui decât pentru a-mi arăta dorinţa
arzătoare de a nu mă fi născut şi de a nu fi venit niciodată la Thornfield.
— Fiindcă-ţi pare rău că-l părăseşti? mă întrebă domnul Rochester.
Suferinţa şi dragostea îmi stârniseră o puternică tulburare ce se străduia
să pună pe de-a-ntregul stăpânire pe mine, sugerându-mi că am dreptul de a
trăi, de a învinge obstacolele, de a mă înălţa şi de a izbândi în cele din urmă;
da – şi de a vorbi.
— Mă doare că părăsesc Thornfieldul! Iubesc Thornfieldul! Îl iubesc
pentru că aici am trăit o viaţă plină şi încântătoare – câteodată cel puţin. Aici
n-am fost înjosită. Sufletul nu mi s-a împietrit. N-am fost îngropată alături de
cugetele inferioare, n-am fost îndepărtată de la ceea ce-i luminos, înalt şi plin
de energie. Am vorbit faţă în faţă cu ceea ce cinstesc, cu ceea ce mă încântă
– cu o minte originală, puternică şi cuprinzătoare. V-am cunoscut, domnule
Rochester, şi mă cuprinde groaza şi neliniştea când mă gândesc că trebuie
neapărat să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră. Îmi dau seama
că trebuie să plec şi e ca şi când mi-aş da seama că trebuie să mor.
— De unde vezi dumneata că trebuie? întrebă brusc dânsul.
— De unde? Mi-aţi arătat chiar dumneavoastră, domnule.
— Cum anume?
— Vorbindu-mi de domnişoara Ingram, nobila şi frumoasa
dumneavoastră logodnică.
— Logodnica mea! Care logodnică? N-am nici o logodnică!
— Dar veţi avea.
— Da. Voi avea! Voi avea! zise dânsul strângând din dinţi.
— Atunci, trebuie să plec; aţi spus-o chiar dumneavoastră.
— Nu! Trebuie să rămâii! Îţi jur şi-mi voi ţine jurământul.
— Vă spun că trebuie să plec! răspunsei, aţâţată peste măsură. Credeţi
că aş putea rămâne aici ca să ajung să nu mai însemn nimic pentru
dumneavoastră? Credeţi că sunt un automat, o maşină care nu simte nimic şi
pot îndura să mi se smulgă bucăţica de pâine de la gură şi să mi se verse
picătura de apă vie din pahar? Credeţi că dacă sunt săracă, neînsemnată,
urâtă şi mică, n-am suflet, şi n-am inimă? Vă înşelaţi! Am tot atâta suflet cât
şi dumneavoastră şi tot atâta inimă. Şi dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit puţină
frumuseţe, şi multă bogăţie, aş fi făcut ca despărţirea să fie pentru
dumneavoastră tot atât de dureroasă pe cât este pentru mine acum! Ceea ce
vă spun n-are nici o legătură cu obiceiurile şi convenţiunile, nici chiar cu
trupul muritor: spiritul meu se adresează în această etapă spiritului
dumneavoastră: e ca şi când amândoi am fi păşit dincolo de moarte şi am sta
la picioarele tronului ceresc, egali – aşa cum suntem!
— Aşa cum suntem acum! repetă domnul Rochester; aşa, adăugă el
prinzându-mă în braţe, îngrămădindu-mă la pieptul lui şi apăsându-şi buzele
pe ale mele. Aşa, Jane.
— Da, domnule, răspunsei. Şi totuşi nu; nu suntem egali, fiindcă
dumneavoastră sunteţi însurat, sau ca şi însurat, şi încă cu o femeie care vă
e inferioară, pentru care nu aveţi nici un fel de simpatie, pe care nu cred c-o
iubiţi cu adevărat, căci v-am văzut şi v-am auzit râzând de ea! Eu aş dispreţui
o astfel de legătură şi de aceea sunt mai bună decât dumneavoastră.
Lăsaţi-mă să plec!
— Unde, Jane? În Irlanda?
— Da, în Irlanda. Acum am spus ce-aveam pe suflet şi mă pot duce
oriunde.
— Jane, fii liniştită; nu te zbate ca o pasăre sălbatică prinsă în laţ, care
de deznădejde îşi smulge penele.
— Nu sunt pasăre şi nu-s prinsă în nici un laţ: sunt un om liber, am
voinţă şi mă slujesc de ea, ca să vă părăsesc.
Printr-un nou efort, îi scăpai din braţe şi rămăsei în picioare în faţa lui.
— Acea voinţă a dumitale îţi va hotărî destinul, spuse el. Îţi ofer mâna
mea, inima şi partea cuvenită din tot ce am.
— Jucaţi o farsă de care nu pot decât să râd.
— Îţi cer să-ţi petreci restul vieţii alături de mine, să fii al doilea eu al
meu şi cea mai bună tovarăşă a mea pe pământ.
— În privinţa asta, aţi şi făcut alegerea şi trebuie să vă ţineţi de ea.
— Jane, linişteşte-te câteva clipe; eşti prea aprinsă. Am să stau şi eu
liniştit.
O pală de vânt se-abătu de-a lungul aleii de dafini şi fremăta în crengile
castanului, apoi se pierdu în depărtare. Cântul privighetorii era singurul glas
ce se mai auzea la acel ceas, şi ascultându-l începui să plâng din nou.
Domnul Rochester şedea liniştit şi mă privea serios şi blând; rămase mut
câtăva vreme, dar în cele din urmă îmi zise:
— Vino lângă mine, Jane, să încercăm să ne lămurim şi să ne înţelegem.
— Nu voi mai veni niciodată lângă dumneavoastră, m-am smuls de acolo
şi nu mai e cu putinţă să revin.
— Dar, Jane, te chem ca pe o soţie, căci numai cu tine vreau să mă însor.
Tăcui. Credeam că-şi bate joc de mine.
— Hai, Jane, vino-ncoace!
— Logodnica dumneavoastră e între noi şi ne desparte.
El se ridică şi dintr-un pas fu lângă mine.
— Logodnica mea e aici, zise el, strângându-mă din nou la piept;
logodnica mea e aici, pentru că e egalul şi semenul meu, Jane, vrei să te
măriţi cu mine?
Nu răspunsei şi iarăşi mă străduii să mă smulg din strânsoare, căci încă
eram neîncrezătoare.
— Te îndoieşti de mine, Jane?
— Cu desăvârşire.
— N-ai încredere în mine?
— De fel.
— Mă socoţi deci un mincinos? întrebă el. Micuţă neîncrezătoare, o să te
conving. O, domnişoara Ingram? Nu. Şi tu ştii că-i aşa. Mă iubeşte ea pe
mine? Nu. M-am străduit şi-am dovedit-o. Am răspândit zvonul că averea
mea nu-i nici măcar o treime din ce se credea şi am făcut aşa ca zvonul să
ajungă până la dânsa. După aceea m-am dus să văd urmarea: şi ea şi
maică-sa m-au primit cât se poate de rece. Nu vreau, nu pot să mă însor cu
domnişoara Ingram. Pe tine, făptură ciudată şi parcă nepământeană, pe tine
te iubesc cum îmi iubesc propria-mi fiinţă. Pe tine, săracă, neînsemnată, mică
şi mută cum eşti, te rog fierbinte să fii soţia mea.
— Chiar eu? izbucnii deodată, căci văzându-i seriozitatea şi mai ales
lipsa de politeţe, începeam să-l cred sincer. Pe mine, care n-am prieteni,
afară de dumneavoastră – dacă-mi sunteţi într-adevăr prieten – pe mine care
n-am nici un ban decât ceea ce mi-aţi dat dumneavoastră?
— Pe tine, Jane; trebuie să fii a mea, cu totul a mea. Vrei? Spune-mi da,
repede.
— Domnule Rochester, întorceţi-vă cu faţa spre lună şi lăsaţi-mă să vă
privesc.
— De ce?
— Pentru că vreau să vă citesc gândurile. Întorceţi-vă!
— Bine! Nu vei putea citi pe chipul meu mai mult decât pe o pagină
mototolită şi sfâşiată. Citeşte, dar grăbeşte-te, căci sufăr.
Chipul îi era foarte tulburat şi aprins, trăsăturile-i erau contractate şi în
ochi îi jucau luciri ciudate.
— Oh, Janet, exclamă el, mă chinuieşti! Privirea asta cercetătoare –
deşi-i mărinimoasă şi sinceră – mă chinuieşte cumplit.
— Cum se poate? Dacă sunteţi sincer şi dacă ceea ce îmi oferiţi e
adevărat, nu pot simţi pentru dumneavoastră decât recunoştinţă şi
devotament, iar astea nu chinuiesc.
— Recunoştinţă! exclamă el. Apoi adăugă cu înfocare: Jane, nu sta mult
pe gânduri. Spune-mi: Edward – zi-mi pe nume – primesc să-ţi fiu soţie.
— Vorbiţi serios? Mă iubiţi într-adevăr şi vreţi să vă căsătoriţi cu mine?
— Da, şi dacă e nevoie de jurământ ca să te mulţumesc, jur!
— Atunci, domnule, mă voi căsători cu dumneavoastră.
— Spune-mi Edward, micuţa mea soţie.
— Dragă Edward!
— Vino lângă mine, vino aproape de tot, zise el. Apoi adăugă încet,
vorbindu-mi la ureche, pe când obrazul lui se lipea de al meu: Fă-mă fericit şi
am să te fac şi eu fericită. Dumnezeu să mă ierte, adăugă el după un răstimp,
dar nimeni să nu se amestece; o am şi o s-o păstrez.
— N-are cine să se amestece, domnule. Eu n-am rude care ar putea
interveni.
— E cum nu se poate mai bine, zise el.
Dacă l-aş fi iubit mai puţin, aş fi observat în privirea şi glasul lui o
înflăcărare sălbatică. Dar, stând lângă el, trezită din acel vis rău al despărţirii,
chemată în raiul unei uniri fericite, nu mă puteam gândi decât la bucuria
ce-mi era dat s-o sorb din plin.
Mă întreba într-una: "Eşti fericită, Jane?" şi eu îi răspundeam mereu:
"Da." Apoi şoptea încet: "Da, da... O să ispăşesc... O să ispăşesc... N-am
găsit-o fără prieteni, fără familie? O fata fără bucurii şi cu inima îngheţată? O
s-o ţin lângă mine s-o îndrăgesc şi s-o mângâi. Nu-i dragoste în sufletul meu?
Nu-i statornicie în hotărârile mele? O să-mi ispăşesc greşelile înaintea
judecăţii lui Dumnezeu. Ştiu că ziditorul binecuvântează fapta mea. Puţin îmi
pasă ce crede lumea. Dispreţuiesc părerea oamenilor."
Dar când se pogorî întunericul? Luna încă nu apusese de-a binelea şi
eram amândoi în beznă; mă aflam atât de aproape de stăpânul meu şi totuşi
cu grea îi desluşeam trăsăturile. Şi cine chinuia acum castanul făcându-l să
freamăte? Se zbătea şi gemea în timp ce vântul vâjâia prin tufele de dafini şi
năvălea asupra noastră.
— Trebuie să intrăm în casă, zise domnul Rochester, se schimbă
vremea; aş fi stat cu tine aici până dimineaţă, Jane.
"Şi eu", mă gândii. Aş fi spus-o poate, dacă un fulger galben n-ar fi ţâşnit
dintr-un nor către care priveam şi un bubuit puternic însoţit de o trosnitură
cumplită nu i-ar fi urmat. Nu mă gândii decât să-mi ascund ochii uluiţi la
pieptul domnului Rochester.
Începu o ploaie cu găleata. Străbăturăm în fugă aleea şi câmpul, dar încă
înainte de a ajunge la prag eram uzi până la piele. În hol, domnul Rochester
îmi scoase şalul şi-mi scutură apa din părul desfăcut; tocmai atunci doamna
Fairfax ieşi din odaie. La început nici eu, nici domnul Rochester n-am zărit-o.
Lampa era aprinsă; ceasul arăta aproape miezul nopţii.
— Grăbeşte-te să-ţi schimbi veşmintele, îmi zise dânsul, şi acum bună
seara, bună seara, iubita mea.
Mă sărută de câteva ori. Când mă despărţii de el, privii în sus, o văzui pe
văduvă, palidă, gravă şi uimită. I-am zâmbit numai şi-am alergat sus pe scări.
"O să se lămurească în curând", mă gândii. Totuşi, când ajunsei în odaia mea,
gândul că ea ar fi putut da, fie şi numai pentru o clipă, un tâlc vinovat celor
văzute mă duru; dar după puţină vreme, bucuria şterse orice alt sentiment; şi
oricât de puternic ar fi şuierat vântul, oricât de apropiat şi asurzitor ar fi fost
tunetul, oricât de dese şi orbitoare fulgerele, oricât de cumplit potopul care
se revărsă în cele două ceasuri de furtună, n-am simţit nici un fel de teamă,
ci numai o slabă emoţie. Domnul Rochester veni de trei ori să-mi bată la uşă
ca să mă întrebe dacă sunt trează şi liniştită. Asta era o mângâiere care-mi
dădea putere împotriva oricărei vrăjmăşii.
A doua zi dimineaţă, înainte de a mă coborî din pat, micuţa Adèle veni în
goană în odaia mea şi-mi spuse că marele castan din fundul livezii fusese
trăsnit astă-noapte şi năruit pe jumătate.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 1:12 PM | message # 26
CAPITOLUL XXIV
M-am sculat şi în vreme ce mă îmbrăcam, chibzuiam la întâmplările din
ajun, întrebându-mă dacă nu era cumva un vis. N-am putut fi deplin
încredinţată de adevărul lor decât după ce l-am văzut din nou pe domnul
Rochester şi l-am auzit repetându-mi făgăduielile, spunându-mi din nou
cuvinte de dragoste. Pe când mă pieptănam, mă privii în oglindă şi băgai de
seamă că nu mai eram urâtă: în trăsăturile chipului meu se arăta nădejdea şi
în culorile obrazului dragostea de viaţă; ochii păreau a fi privit într-o fântână
a bucuriei şi a fi împrumutat strălucirea undelor ei străvezii. De multe ori mă
ferisem să-mi privesc stăpânul, temându-mă că privirile mele nu-i vor fi pe
plac; astăzi puteam ridica privirea spre el fără să mă tem că înfăţişarea mea
i-ar putea răci simţămintele. Purtai o rochie de vară simplă, de culoare
deschisă; mi se păru că niciodată un veşmânt nu-mi venise mai bine, pentru
că niciodată nu fusesem atât de fericită.
Când am coborât în sala cea mare, n-am fost de loc uimită văzând că
furtunii din ajun îi urmase o frumoasă dimineaţă de iunie şi că, prin uşa
deschisă, pătrundea o adiere proaspătă şi parfumată. Când eu eram atât de
fericită, natura trebuia să fie şi ea plină de voioşie. O biată cerşetoare însoţită
de un copil, amândoi palizi şi zdrenţuiţi, veneau pe alee înspre castel; am
fugit în întâmpinarea lor şi le-am dat toţi banii pe care-i aveam la mine, trei
sau patru şilingi; buni sau răi, toţi trebuiau să ia parte la fericirea mea. Ciorile
cârâiau şi păsări vesele cântau, dar nimic nu era atât de vesel, nici atât de
mlădios ca sufletul meu copleşit de bucurie.
Doamna Fairfax îşi arătă la fereastră chipul mâhnit, şi-mi zise cu
gravitate:
— Domnişoară Eyre, vrei să vii să mănânci?
Cât ţinu micul dejun, purtarea ei fu rezervată şi rece; dar nu puteam să-i
risipesc atunci amăgirea. Trebuia să aştept ca toate să fie lămurite de
stăpânul meu şi trebuia deci ca şi dânsa să aştepte. Mâncai ce putui, apoi mă
grăbii să mă urc în odaia mea. O întâlnii pe Adèle, care ieşea din sala de
studii.—
Unde te duci? o întrebai eu. E ora lecţiei.
— Domnul Rochester mi-a spus să mă duc în odaia copiilor.
— Şi unde-i dânsul acum?
— Acolo, îmi răspunse ea, arătându-mi odaia din care ieşise.
Intrai şi-l găsii într-adevăr acolo.
— Vino să-mi spui bună dimineaţa! îmi strigă el.
Înaintai veselă. De data asta nu mă aştepta un simplu cuvânt rece sau
chiar o strângere de mână, ci o îmbrăţişare şi o sărutare. Mi se păru firesc; mi
se păru încântător să fiu iubită şi mângâiată de el.
— Jane, în dimineaţa asta eşti plină de prospeţime, zâmbitoare şi
drăguţă, zise domnul Rochester, da, într-adevăr drăguţă. Aceasta să fie
micuţa zână palidă pe care o cunoşteam? Grăuntele meu de muştar? Fetiţa
asta cu chip însorit, cu gropile în obraji, cu păr castaniu catifelat şi ochi
căprui, strălucitori?
Ochii mei sunt verzi, cititorule, dar trebuie iertată această greşeală; se
pare că – pentru dânsul – îşi schimbaseră culoarea.
— Da, domnule, e Jane Eyre.
— Care o să fie în curând Jane Rochester, adăugă dânsul; peste patru
săptămâni, Janet, nici o zi mai mult. Ai auzit?
Auzeam, dar nu puteam încă înţelege bine: eram ameţită. Simţământul
pe care mi-l trezise vestea aceasta era ceva mult mai puternic decât bucuria
– ceva care uluia şi fermeca totodată, cred că ceva vecin cu spaima.
— Ai roşit şi acum eşti albă la faţă, Jane. De ce?
— Pentru că mi-aţi dat un nume nou: Jane Rochester, şi mi s-a părut atât
de ciudat...
— Da, doamna Rochester, spuse el, tânăra doamnă Rochester, mireasa
lui Fairfax Rochester.
— Nu se poate, domnule; pare cu neputinţă. Fericirea deplină nu-i
hărăzită oamenilor pe lumea asta şi soarta mea nu poate fi diferită de a
celorlalţi semeni ai mei. A-mi închipui că asupra mea se poate pogorî atâta
fericire înseamnă să cred într-o poveste cu zâne, să visez cu ochii deschişi.
— Iar eu pot şi voi împlini acel vis. Voi începe chiar astăzi. Azi dimineaţă
am scris bancherului meu din Londra să-mi trimită nişte bijuterii pe care le
are în păstrare şi care au aparţinut totdeauna stăpâniior Thornfieldului. Peste
o zi sau două nădăjduiesc să ţi le răstorn în poală, căci vreau să te bucuri de
toate favorurile şi de toate atenţiile pe care le-aş acorda fiicei unui mare
senior, dacă m-aş căsători cu ca.
— Oh, domnule! Nu vă gândiţi la giuvaericale! Nu-mi place să aud
vorbindu-se de asta. Bijuterii pentru Jana Eyre! Mi se pare ciudat şi nefiresc:
aş prefera să nu le am.
— Voi pune eu însumi în jurul gâtului tău şiragul de diamante şi-ţi voi
aşeza diadema pe frunte, unde va sta de minune, căci firea şi-a pus pecetea
nobleţei pe fruntea asta, Jane. Vreau să împodobesc cu brăţări aceste încheieturi
plăpânde şi să pun inele în aceste degete de zână.
— Nu, nu, domnule! Gândiţi-vă la altceva: nu-mi mai vorbiţi de asta şi
mai ales, nu-mi mai vorbiţi aşa. Nu-mi vorbiţi ca unei adevărate frumuseţi,
sunt o guvernantă urâtă, guvernanta dumneavoastră urâtă ca o quakeră.
— Pentru mine eşti frumoasă, eşti tocmai frumuseţea pe care-o doreşte
inima mea, gingaşă şi aeriană.
— Vreţi să spuneţi firavă şi ştearsă... Visaţi, domnule, sau vă bateţi joc.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu fiţi ironic!
— Am să silesc întreaga lume să te recunoască drept o frumuseţe,
adăugă el.
Stânjeneala mea creştea auzindu-l vorbind astfel: mi se părea că vrea să
se înşele singur, sau să mă amăgească pe mine.
— O voi îmbrăca pe Jane a mea în atlazuri şi dantelă, urmă el, îi voi pune
trandafiri în păr şi voi acoperi capul iubitei mele cu un voal fără de preţ.
— Atunci n-o să mă mai recunoaşteţi, domnule; n-am să mai fiu Jane
Eyre a dumneavoastră, ci o maimuţă travestită în straie de arlechin, o gaiţă
acoperită cu pene de împrumut. Aş fi mai puţin mirată să vă văd pe dumneavoastră,
domnule Rochester, îmbrăcat în straie de actor, decât pe mine într-o
rochie de curte; şi totuşi nu vă spun că sunteţi frumos, deşi vă iubesc mult de
tot, prea mult ca să vă linguşesc. Nu căutaţi nici dumneavoastră să-mi
adresaţi laude deşarte.
Urmă să vorbească pe aceiaşi ton, fără să-mi ia în seamă rugămintea.
— Chiar azi am să te duc cu trăsura la Millcote, să-ţi alegi câteva rochii.
Ţi-am spus că peste patru săptămâni vom fi căsătoriţi. Cununia o să se facă
în linişte, în biserica de acolo din vale şi apoi numaidecât am să te duc pe sus
la oraş. După o scurtă şedere, o să-mi duc comoara în ţinuturile mai
apropiate de soare, în viile franceze şi pe câmpiile Italiei; o să vadă tot ce-a
rămas vestit din istoria veche şi vremurile moderne; o să guste viaţa
oraşelor; o să se preţuiască printr-o comparaţie dreaptă cu ceilalţi.
— O să călătoresc?... şi cu dumneavoastră, domnule?
— Ai să petreci câtăva vreme la Paris, Roma şi Neapole, la Florenţa,
Veneţia, Viena; toate ţările pe care le-am colindat eu vor fi străbătute şi de
tine; unde a lovit copita mea, va păşi piciorul tău de silfidă. Acum zece ani
am colindat Europa. Eram pe jumătate nebun de scârbă, de ură, de furie, ca
şi cei care mă însoţeau; de data asta, lecuit şi purificat, o voi cutreiera
împreună cu îngerul şi bucuria mea.
Am râs, auzindu-l vorbind astfel.
— Nu sunt un înger şi n-o să fiu cât voi trăi; n-o să fiu decât eu însămi.
Domnule Rochester, nu trebuie să pretindeţi şi nu trebuie să vă aşteptaţi a
afla ceva ceresc în mine, căci nu veţi afla, tot aşa cum nici eu nu voi afla în
dumneavoastră; de altminteri nici nu mă aştept la una ca asta.
— Dar ce te aştepţi să găseşti la mine?
— Poate că o vreme veţi fi ca acum, dar asta n-o să ţină mult; pe urmă
vă veţi domoli; apoi veţi fi un om cu toane; după care veţi deveni morocănos
şi-mi va fi tare greu să vă fiu pe plac; dar vă veţi deprinde cu mine, o să vă
plac poate din nou – să vă plac, nu spun să mă iubiţi. Cred că dragostea
dumneavoastră se va stinge peste şase luni, sau poate şi mai puţin. Am citit
în cărţile scrise de bărbaţi că ăsta-i cel mai lung timp căruia-i poate rezista
ardoarea unui soţ. Dar la urma urmei, nădăjduiesc că nu voi fi niciodată
nesuferită dragului meu stăpân, ca tovarăşă şi prietenă.
— Nesuferito! Să-mi placi din nou! Eu ştiu că te voi iubi totdeauna şi te
voi face să mărturiseşti nu numai că-mi placi, ci că te iubesc – cu fidelitate,
cu căldură şi cu statornicie.
— Dar dumneavoastră nu aveţi toane, domnule?
— Cu femeile la care-mi place numai chipul sunt mai rău decât diavolul,
când descopăr că n-au nici suflet, nici inimă, când se arată josnice, serbede,
poate chiar proaste, grosolane şi rele; dar faţă de o privire curată, o vorbire
sinceră, un suflet de văpaie, o fire ce se încovoaie dar nu se frânge,
mlădioasă şi statornică, flexibilă şi dreaptă totodată, rămân de-a pururi
credincios şi iubitor.
— Aţi întâlnit vreodată o astfel de fire, domnule? Aţi iubit vreodată o
astfel de femeie?
— O iubesc acum.
— Dar înaintea mea, dacă într-adevăr eu corespund în vreun fel
pretenţiilor dumneavoastră atât de înalte...
— N-am întâlnit niciodată femei care să-ţi semene, Jane. Îmi placi şi mă
stăpâneşti; pari că eşti supusă şi admir iscusinţa cu care faci asta. Când
răsucesc pe degete o jurubiţă de mătase, simt în braţe un fior ce merge până
la inimă. Ei bine, tot astfel mă simt cucerit de tine şi în-râurirea ta e mai
alinătoare decât ţi-o pot spune, starea asta cuprinde mai multă vrajă decât
oricare izbândă. De ce zâmbeşti, Jane? Ce înseamnă înfăţişarea asta schimbată
pe care n-o pricep?
— Mă gândeam, domnule (iertaţi-mă, e un gând ce s-a născut fără voia
mea) mă gândeam la Hercule şi Samson, şi la cele care i-au fermecat...
— Şi tu, zână mică...
— Tăceţi, domnule! Nu-i mai multă înţelepciune în cuvintele
dumneavoastră decât în faptele acelor domni de care-am pomenit adineauri.
Totuşi, cred că dacă ar fi fost căsătoriţi, asprimea bărbatului ar fi întrecut fără
îndoială duioşia adoratorului şi mă tem ca nu cumva tot aşa să se petreacă
lucrurile şi cu dumneavoastră. Aş vrea să ştiu ce o să-mi răspundeţi peste un
an, dacă o să vă cer un hatâr pe care nu v-ar conveni sau nu v-ar face
plăcere să mi-l îndepliniţi.
— Cere-mi acum ceva, Janet, cel mai mic lucru; doresc să fiu rugat.
— Chiar vreau, domnule: cererea e gata.
— Vorbeşte! Dar dacă mă priveşti şi dacă zâmbeşti aşa, voi fi silit să-ţi
făgăduiesc dinainte, ceea ce ar fi o nebunie din partea mea.
— Nicidecum, domnule! Cer doar atât: nu trimiteţi după giuvaere şi nu
mă încununaţi cu trandafiri; ar fi ca şi cum aţi împodobi cu o broderie de aur
batista aceea obişnuită pe care o aveţi în mână.
— Ea ar însemna să încerc să împodobesc aurul cel mai curat, ştiu; de
aceea cererea îţi va fi împlinită: deocamdată am să contramandez ordinul
trimis bancherului meu. Însă nu mi-ai cerut încă nimic: m-ai rugat numai să ţi
iau înapoi un dar. Mai încearcă o dată.
— Atunci vă rog să-mi satisfaceţi curiozitatea foarte egoistă de un
anumit lucru.
Păru ca se tulbură.
— Cum, cum? zise el repede. Curiozitatea e un lucru primejdios; din
fericire, n-am jurat să-ţi satisfac oricare cerere...
— Nu poate fi nici o primejdie dacă-mi răspundeţi, domnule.
— Vorbeşte. Jane; dar aş prefera să-mi dau jumătate din avere decât să
răspund întrebării ăsteia simple, de care e legată, poate, o taină.
— Cum, rege Ahasverus? Ce nevoie am eu de jumătate din averea
dumneavoastră? Credeţi că sunt un cămătar care vrea să-şi investească banii
în moşii? Aş fi de o mie de ori mai fericită dacă m-aş bucura de întreaga
dumneavoastră încredere. Nu-mi veţi refuza încrederea, de vreme ce îmi daţi
şi dragostea, nu-i aşa?
— Jane, eşti cea mai în măsură să-mi cunoşti toate tainele ce merită să
fie cunoscute; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi dori o povară inutilă.
Nu râvni otrava şi nu deveni dintr-o dată o Evă.
— De ce nu, domnule? Adineauri mi-aţi spus cât de mult vă place să fiţi
înfrânt şi cât de drag vă e să vă lăsaţi convins. Nu credeţi că aş face bine să
profit de această mărturisire, şi să încep să vă linguşesc, să vă rog fierbinte,
să plâng şi să fiu urâcioasă chiar, dacă e nevoie, numai ca să-mi încerc
puterea?
— Te desfid să faci o astfel de încercare. Prefă-te, încearcă să minţi şi
jocul o să înceteze nurnaidecât.
— Aşa? Atunci, domnule, renunţaţi cu uşurinţă. Dar ce întunecată vă e
acum privirea! Sprâncenele vi-s groase de un deget şi fruntea aminteşte de o
imagine dintr-o uimitoare poezie: "Un trăsnet îngrămădit într-o coloană
albastră". Bănuiesc că asta e înfăţişarea dumneavoastră de om însurat,
domnule.
— Iar dacă asta va fi înfăţişarea ta de femeie măritată, atunci eu, ca un
bun credincios creştin ce mă aflu, va trebui s-o rup degrabă cu un spiriduş
sau o salamandră. Dar ce ai să-mi ceri tu, făptură mititică? Dă-i drumul!
— Vedeţi, nu mai sunteţi nici măcar politicos! dar preţuiesc mai mult
sinceritatea, chiar dacă e brutală, decât măgulirile. De altfel, prefer să fiu o
făptură mititică decât un înger. Iată ce am să vă întreb: De ce v-aţi dat atâta
osteneala să mă faceţi să cred cu vă veţi însura cu domnişoara Ingram?...
— Asta-i tot? Slavă Domnului că nu-i mai rău! Fruntea i se descreţi; mă
privi zâmbind şi-mi mângâie părul părând fericit, ca şi când ar fi scăpat
dintr-o primejdie.
— Cred că-ţi pot mărturisi, Jane, zise el, cu toate că ai să te cam înfurii şi
ştiu cum te aprinzi când te afli în starea asta. Străluceai în lumina rece a
lunii, aseară, când te-ai răzvrătit împotriva soartei şi ai spus că eşti egală cu
mine, căci, fiindcă veni vorba, Janet, ai susţinut cu tărie lucrul ăsta.
— Fără îndoială. Dar răspundeţi-mi, vă rog, domnule, la întrebarea
despre domnişoara Ingram...
— Ei bine, m-am prefăcut că o curtez pe domnişoara Ingram, fiindcă
doream să te fac să mă iubeşti tot atâtl de nebuneşte cât te iubeam şi eu pe
tine şi ştiam că gelozia era cel mai sigur aliat pe care-l puteam chema în
ajutor pentru a-mi atinge ţinta.
— Perfect! Acum îmi păreţi mic, mic cât vârful unui deget de-al meu. E
ruşinos şi scandalos să te porţi astfel. La ce-ar fi putut simţi domnişoara
Ingram, nu v-aţi gândit nici o clipă.
— Toate simţămintele ei se reduc de fapt la unul singur: mândria; şi asta
cere umilire. Erai geloasă, Jane?
— Ce-are a face, domnule Rochester? Asta nu vă poate interesa în nici
un fel pe dumneavoastră. Răspundeţi-mi încă o dată şi sincer: credeţi că
domnişoara Ingram n-o să sufere din cauza cochetăriei dumneavoastră
necinstite. N-o să se simtă jignită şi părăsită?
— E cu neputinţă! Ţi-am spus doar că dimpotrivă, ea e aceea care m-a
părăsit. Vestea că nu sunt bogat i-a răcit, sau, mai bine zis i-a stins într-o
clipă focul...
— Făuriţi planuri curioase, domnule Rochester. Mă tem că principiile
dumneavoastră sunt uneori cam excentrice.
— N-a fost nimeni să le dea o îndrumare bună, Jane, şi uneori au putut
rătăci.—
Vă întreb încă o dată, serios: pot oare primi marea fericire pe care
mi-o oferiţi, fără teama de a vedea pe alta suferind durerile cumplite ce
le-am îndurat eu acum câtăva vreme?
— Da, poţi, draga şi buna mea fetiţă; nimeni pe lume n-are pentru mine
o dragoste atât de curată ca a ta; credinţa în dragostea ta, Jane, e un balsam
nepreţuit pentru sufletul meu.
Îmi apăsai buzele pe mâna pe care el mi-o pusese pe umăr. Îl iubeam
foarte mult, mai mult decât voiam să-mi mărturisesc, mai mult decât pot
spune cuvintele.
— Mai cere-mi ceva, îmi zise el. E o plăcere nespusă pentru mine să fiu
rugat şi să mă supun.
Cererea mea era şi de astă dată pregătită.
— Spuneţi-i vă rog doamnei Fairfax care vă sunt intenţiile. M-a văzut
noaptea trecută cu dumneavoastră în sala cea mare şi a fost revoltată. Daţi-i
câteva lămuriri, înainte de a o vedea eu. Mă doare cumplit să fiu judecată
greşit de o femeie atât de bună cum e dânsa.
— Du-te la tine în odaie şi pune-ţi pălăria, îmi răspunse el. Vreau să
mergi cu mine la Millcote azi dimineaţă. În vreme ce te îmbraci, eu o să stau
de vorbă cu bătrâna şi o s-o fac să înţeleagă. Te crede pierdută, Janet, pentru
că mi-ai dăruit dragostea ta?
— Crede că am uitat care e diferenţa între situaţia dumneavoastră şi a
mea.
— Situaţia! Situaţia! Locul tău e în inima mea şi vai de acela care te-ar
jigni acum, sau mai târziu! Du-te de te îmbracă.
Am fost repede gata şi când l-am auzit pe domnul Rochester ieşind din
odaia doamnei Fairfax, m-am grăbit să cobor. Bătrâna terminase obişnuita-i
lectură de dimineaţă din Scriptură. Cartea rămăsese deschisă înaintea ei şi
ochelarii erau aşezaţi deasupra. Părea că vestea primită din partea domnului
Rochester o făcuse să uite cu totul treaba în care fusese cufundată mai
înainte. Ochii ei aţintiţi asupra peretelui gol trădau uimirea unui suflet liniştit,
tulburat de cine ştie ce faptă nemaipomenită. Când mă văzu, se ridică, se sili
să-mi zâmbească şi îngână câteva cuvinte de felicitare, dar zâmbetul îi pieri
repede de pe buze şi fraza rămase neterminată. Îşi puse ochelarii, închise
Biblia şi-şi depărtă scaunul de masă.
— Sunt atât de uimită, începu ea, că nu ştiu ce să-ţi spun, domnişoară
Eyre. Nici n-ai visat aşa ceva, nu? Uneori, când sunt singură, adorm şi parcă
văd aievea lucruri ce nu s-au întâmplat niciodată. Adeseori mi s-a părut, când
aţipeam, că-mi văd bărbatul care a murit acum cincisprezece ani,
aşezându-se lângă mine şi l-am auzit chiar spunându-mi pe nume, Alice, cum
avea obiceiul. Îmi poţi spune dacă-i adevărat că domnul Rochester te-a cerut
de nevastă? Nu-ţi bate joc de mine. Dar mi se pare, totuşi, că a intrat acum
cinci minute aici, să-mi spună că peste o lună o să fii nevasta lui.
— Şi mie mi-a spus aceiaşi lucru, răspunsei.
— Într-adevăr! Şi crezi ce ţi-a spus? Ai primit?
— Da.
Mă privi uluită.
— N-aş fi crezut-o niciodată. E un om trufaş. Toţi Rochesterii au fost aşa.
Tatălui său îi plăceau banii şi el însuşi a trecut totdeauna drept mână strânsă.
Are de gând să te ia de nevastă?
— Aşa mi-a spus.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 1:13 PM | message # 27
Mă privi din cap până în picioare şi-i citii în ochi că nu găsea în mine nici
un farmec în stare să dezlege enigma.
— Nu pot să înţeleg, urmă ea, dar fără îndoială că e adevărat, dacă spui
dumneata. Ce o să iasă din toate astea? N-aş putea spune; zău că nu ştiu. De
multe ori e bine ca soţii să aibă aceeaşi avere şi stare socială; apoi sunt
douăzeci de ani diferenţă între dumneavoastră. Aproape că ţi-ar putea fi tată.
— Ba de fel, doamnă Fairfax! exclamai eu, înţepată. Nu pare deloc că
mi-ar putea fi tată, iar cei care ne vor vedea împreună nu-şi vor închipui nici
măcar o clipă una ca asta. Domnul Rochester pare, şi e, tot atât de tânăr ca
alţi bărbaţi la douăzeci şi cinci de ani.
— Şi te ia, într-adevăr, din dragoste? mă întrebă doamna Fairfax.
Răceala şi scepticismul ei mă loviră atât de crunt, încât mă podidiră
lacrimile.
— Îmi pare rău că te supăr, urmă bătrâna, dar eşti atât de tânără şi
cunoşti atât de puţin bărbaţii, încât aş fi vrut să te fac atentă. Există o veche
zicală care spune că nu tot ce străluceşte e aur şi mă tem să nu descoperi şi
aici ceva la care nici eu, nici dumneata, nu ne aşteptăm.
— Cum adică? Sunt chiar un monstru? exclamai eu. Nu-i cu putinţă ca
domnul Rochester să mă iubească la mod sincer?
— Nu, eşti foarte drăguţă şi în ultimul timp te-ai schimbat foarte mult în
bine, aşa încât pot afirma că domnul Rochester te iubeşte. Am observat
totdeauna că are o slăbiciune deosebită pentru dumneata. Uneori am fost
chiar îngrijorată de soarta dumitale, din pricina acestei preferinţe atât de
vădite şi aş fi dorit să te vestesc că-i bine să te fereşti, dar aveam oroare să-ţi
spun chiar şi numai că răul e cu putinţă. Ştiam că un asemenea gând te-ar
revolta, te-ar jigni poate; erai doar atât de discretă, atât de modestă şi
simţitoare. Credeam că pot avea încredere că o să te aperi singură. Nu pot
să-ţi spun cât am suferit noaptea trecută când, după ce am căutat prin toată
casa şi nu te-am găsit nici pe dumneata, nici pe domnul Rochester, v-am
văzut întorcându-vă împreună, la miezul nopţii...
— Bine, acum nu te mai gândi la asta! o întrerupsei eu cu nerăbdare. E
de ajuns că n-a fost nimic rău.
— Nădăjduiesc că totul va fi bine până la urmă, continuă dânsa. Dar
ascultă-mă şi fii cât se poate de prevăzătoare, încearcă să-l ţii la distanţă pe
domnul Rochester; nu te încrede prea mult în dumneata, nici în el. Gentilomii
cu situaţia lui n-au obiceiul să se însoare cu guvernantele lor.
Începusem să mă enervez de-a binelea: din fericire tocmai atunci intră
Adèle în odaie, ca o vijelie.
— Ia-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine la Millcote! exclamă ea. Domnul
Rochester nu vrea, cu toate că-i atâta loc în trăsura cea nouă. Roagă-l să mă
ia, mademoiselle.
— O să-i spun, Adèle.
M-am grăbit să ies, fericită că scap de o sfătuitoare atât de mohorâtă.
Trăsura era gata şi o trăgeau acuma la scară; stăpânul se plimba prin faţa
casei şi Pilot se plimba după dânsul.
— Poate să vie şi Adèle cu noi, nu-i aşa, domnule? întrebai.
— I-am spus că nu. Nu iau plozii după mine! Vreau să fiu numai cu
dumneata.
— Lăsaţi-o să vină, domnule Rochester. Vă rog eu; e mai bine.
— Nu; ar fi o piedică.
Hotărârea nestrămutată se vedea în privirea şi glasul său: poveţele şi
îndoielile doamnei Fairfax îmi năvăliră în minte, făcând să mă treacă fiori;
ceva impalpabil şi vag îmi umbrise nădejdile. Aproape pierdusem impresia că
am vreo putere asupra domnului Rochester. Eram gata să mă supun orbeşte,
fără să mai spun un cuvânt, dar când mă ajută să urc în trăsură, mă privi în
faţă.
— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. Ţi-a pierit lumina de pe obraz. Vrei
într-adevăr să vie şi micuţa şi ai fi necăjită dacă aş lăsa-o aici?
— Aş ţine mult să vină, domnule.
— Atunci fugi de-ţi ia pălăria şi într-o clipă să-mi vii îndărăt! strigă el
Adèlei.
Fetiţa îl ascultă, alergând cât o ţineau picioarele.
— La urma urmelor, ce interesează că vom fi stingheriţi o dimineaţă?
zise el. În curând o să am pentru totdeauna vorbele, gândurile şi tovărăşia ta.
După ce se văzu în trăsură, Adèle începu să mă sărute ca să-şi arate
recunoştinţa, dar fu îndată aşezată în colţ, lângă domnul Rochester. Se uită
imediat la mine: un tovarăş atât de ursuz o amuţea; nu îndrăznea nici să-i împărtăşească
în şoaptă vreo observaţie de-a ei, nici să-l întrebe ceva.
— Lăsaţi-o lângă mine, zisei eu. Vă poate stânjeni şi în partea asta e
destul loc.
O trecu lângă mine ca pe un căţeluş.
— Am s-o trimit curând la pension, spuse dânsul zâmbind, însă Adèle îl
auzi şi-l întrebă dacă o să meargă la pension sans mademoiselle67.
— Da, răspunse el, fără domnişoara, fiindcă pe domnişoara o iau cu
mine în lună. Acolo am să caut o peşteră într-o vale albă, înconjurată de
culmi vulcanice, şi o să stea cu mine, numai cu mine.
— Dar n-o să aibă nimic de mâncare; ai s-o laşi să moară de foame,
remarcă Adèle.
— Zi şi noapte o să culeg mană pentru ea; în lună, câmpiile şi dealurile
sunt pline de mană, Adèle.
— Şi când o să-i fie frig, cum o să facă foc?
— În lună, focul ţâşneşte din munţi; dacă o să-i fie frig, am s-o iau in
braţe şi am s-o duc pe vârful unui vulcan şi am s-o aşez pe marginea
craterului.
— Oh! qu'elle y sera mal – peu confortable!68 O să i se strice rochiile. De
unde ai să-i dai altele? Domnul Rochester mărturisi că e încurcat.
— Hm! zise el, tu ce-ai face, Adèle? Pune-ţi mintea la-ncercare şi află un
mijloc. Ce-ai zice de un nor alb sau trandafiriu pentru o rochiţă; şi nu crezi că
dintr-un curcubeu s-ar putea face o eşarfă drăguţă?
— E mult mai frumoasă aşa cum e, zise Adèle, după ce se gândi puţin.
De altfel s-ar şi plictisi să trăiască numai cu dumneata acolo în lună. În locul
domnişoarei, n-aş primi niciodată să plec cu dumneata.
— A primit; şi-a dat cuvântul.
— Dar n-o s-o poţi duce acolo sus; nu-i nici un drum înspre lună; nu-i
decât aer, şi nici ea, nici dumneata nu ştiţi să zburaţi.
— Adèle, uită-te la câmpul ăsta.
Ieşiserăm pe porţile Thornfieldului şi trăsura mergea alene de-a lungul
şoselei netede ce ducea spre Millcote. Praful fusese măturat de furtună;
gardurile vii şi copacii falnici, împrospătaţi de ploaie, sclipeau verzi, de-o
parte şi de alta a drumului.
— Acum vreo cincisprezece zile, Adèle, spuse domnul Rochester, mă
plimbam seara târziu pe aici – era chiar în ziua când m-ai ajutat să strâng
67 Fără domnişoara (fr.)
68 Ce prost o să se simtă – nu un loc confortabil (fr.).
fânul din livadă. Eram obosit şi m-am aşezat pe treptele de colo: am luat un
creion şi un caieţel şi am început să scriu despre o nenorocire ce mi s-a
întâmplat de mult şi despre dorinţa mea de zile mai fericite. Scriam repede,
în ciuda întunericului ce creştea, când cineva veni pe alee şi se opri la doi
paşi de mine. Ridicai ochii şi văzui o mică făptura, cu un văl ca de pânză de
păianjen pe cap. Îi făcui semn să se apropie şi peste puţin s-a aflat la
genunchii mei. Nu i-am vorbit în cuvinte şi nici ea mie, dar am citit în ochii ei
şi ea într-ai mei.
Şi iată ce am vorbit noi, numai prin graiul ochilor. Era o zână venită din
ţara spiriduşilor – spunea dânsa – şi venise într-adins ca să mă facă fericit;
trebuia să părăsesc lumea noastră şi să mă duc cu ea într-un loc singuratic,
în lună de pildă, şi zicând asta făcu un semn cu capul spre cornul lunii
argintii, ce se înălţase peste Hayhill. Mi-a spus că acolo sus sunt peşteri de
alabastru şi văi de argint, unde vom putea locui. I-am răspuns că mi-ar
plăcea să merg acolo, dar i-am amintit – ca şi tine – că n-am aripi să zbor.
"Oh! mi-a răspuns zâna, nu-i nimic! Iată un talisman care va învinge toate
greutăţile; şi-mi arătă un frumos inel de aur. Pune-l, zise ea, pe al patrulea
deget al mâinii mele stângi şi o să fim unul al altuia, o să părăsim pământul
şi o să ne facem cerul nostru, acolo sus." Şi iar arătă spre lună. Adèle, inelul
se află în buzunarul meu şi are forma unei monezi de aur, dar în curând o
să-şi capete adevărata lui înfăţişare.
— Dar ce legătură are mademoiselle cu povestea asta? Nu-mi pasă mie
de zână, dar mi-ai spus că pe mademoiselle vrei s-o duci în lună!...
— Mademoiselle e o zână, adăugă dânsui şoptind tainic.
Atunci îi spusei Adèlei să nu ia în seamă aceste glume, la rândul ei, fetiţa
dădu dovadă de un autentic scepticism francez, spunând că domnul
Rochester e un vrai menteur69 asigurându-l că ea nu ia în seamă poveştile lui
cu zâne şi că du reste il n'y avait de fées el quand merne il y en arait70 – nu i
s-ar arăta lui, nu i-ar da inele şi nici nu i-ar propune să stea cu dânsul în lună.
Ceasul petrecut la Millcote mă cam sâcâi. Domnul Rochester mă sili să
merg într-o prăvălie de mătăsuri şi să aleg o jumătate de duzină de rochii.
N-aveam deloc chef şi-l rugai să amâne pentru mai târziu, dar n-a fost chip şi
a trebuit să-l ascult. Recurgând la rugăminţi şoptite energic, am izbutit să-l
înduplec ca în loc de şase rochii, câte voia să-mi dăruiască, să nu-mi iau
decât două. În schimb, jură că acele două vor fi alese de dânsul. Îl văzui cu
îngrijorare plimbându-şi ochii pe mătăsuri deschise; în cele din urmă se hotărî
pentru o mătase bogată, de culoarea ametistului, şi un superb atlaz
trandafiriu.
Îi spusei în şoaptă că asta era ca şi când mi-ar fi ales o rochie de aur şi o
pălărie de argint; că fără doar şi poate n-o să cutez niciodată să port rochiile
pe care mi le alesese. După multe greutăţi, căci era cumplit de încăpăţânat,
l-am convins să ia în locul lor o rochie sobră de atlaz negru şi alta de mătase
cenuşie ca perla.
— Deocamdată fie şi aşa, zise el, adăugând însă că într-o zi "vrea să mă
vadă strălucind ca un rond de flori".
Îmi simţii inima uşoară când ieşirăm din prăvălia de mătăsuri şi apoi din
aceea a bijutierului. Cu cât îmi dăruia domnul Rochester mai multe, cu atât
obrajii mei se înroşeau mai tare şi eram cuprinsă de un simţământ de
neplăcere şi umilinţă. Când, în sfârşit, înfrigurată şi obosită, mă suii din nou în
trăsură, îmi amintii ceea ce ultimele întâmplări triste şi vesele mă făcuseră să
69 Adevărat mincinos (fr.).
70 de altfel nu existau zâne şi chiar dacă ar fi existat (fr.).
uit cu desăvârşire: scrisoarea unchiului meu John Eyre către doamna Reed şi
intenţia lui de a mă înfia şi a mă face moştenitoarea averii sale.
"Ar fi într-adevăr o uşurare să am o cât de mică independenţă, îmi zisei.
Nu pot suferi să fiu un fel de păpuşă îmbrăcată de domnul Rochester sau să
stau ca o a doua Danae şi să văd căzând în jurul meu, în fiecare zi, o ploaie
de aur. Cum ajung acasă, îi scriu unchiului John la Madera şi i comunic că mă
mărit şi cu cine. Dacă aş şti că am măcar o şansă ca într-o zi să sporesc
averea domnului Rochester, aş îndura mai uşor cheltuielile făcute acum
pentru mine." Cu sufletul ceva mai împăcat de gândul acesta (pe care n-am
întârziat să-l pun în practică chiar în ziua aceea), îndrăznii iarăşi să înfrunt
privirea stăpânului şi iubitului meu, care mi-o căuta totdeauna cu stăruinţă,
deşi eu îmi feream mereu ochii şi obrazul. Îmi zâmbi; m-am gândit atunci că
zâmbetul lui e aidoma celui pe care un sultan îl acordă într-o clipă de
dragoste şi fericire unei roabe pe care aurul şi giuvaericalele lui au
îmbogăţit-o. I-am strâns mâna care o căuta cu înfrigurare pe a mea şi am
respins-o, roşie de puterea strânsoarei.
— Nu e nevoie să mă priviţi aşa, zisei eu, şi daca o sa continuaţi până la
urmă n-o să port decât rochiile mele vechi de la Lowood şi la cununie o să
îmbrac rochia liliachie de bumbac. Vă puteţi face un halat din mătasea
cenuşie şi un număr nesfârşit de veste din atlazul cel negru.
Spuse înfundat şi-şi frecă mâinile.
— Oh, ce fericire e s-o vezi şi s-o auzi! exclamă el. Cât e de originală şi
de picantă! N-aş schimba această micuţă englezoaică pe tot seraiul marelui
vizir. Ochi de gazelă, trup de hurie şi câte încă!
Aluzia cu iz oriental mă stârni din nou.
— Nu sunt de loc dispusă să ţin locul unui harem pentru dumneavoastră,
deci să nu vă închipuiţi că l-aţi putea avea prin mine, îi zisei. Dacă acele
lucruri vă plac, domnule, nu staţi pe gânduri. Dueeţi-vă îndată la bâlciurile
din Stambul şi cumpăraţi-vă sclave, risipindu-vă banii pe care, după cât se
pare, aici nu ştiţi să-i cheltuiţi cum trebuie.
— Şi tu ce-ai să faci, Janet, câtă vreme eu o să mă tocmesc pentru acele
tone de carne cu garnitură de ochi
— Mă voi pregăti să plec ca misionară pentru a propovădui libertatea
roabelor, deci şi a celor din haremul dumneavoastră. Voi intra acolo şi voi
stârni răscoala, iar dumneavoastră, paşă cu trei tunuri, veţi fi într-o clipă în
mâinile noastre şi nu vă vom da drumul decât după ce veţi semna legea cea
mai liberală care a fost impusă vreodată unui tiran.
— Voi consimţi bucuros să depind de voia ta, Jane.
— Voi fi neîndurătoare, domnule Rochester, mai ales dacă veţi cere
îndurare cu o privire cum este cea de acum. Vâzând această privire, aş fi
sigură că semnaţi legea doar pentru că sunteţi silit şi o veţi călca îndată ce
s-ar ivi prilejul.
— Dar, Jane, ce vrei tu, de fapt? Mă tem că afară cununia înaintea
altarului mă vei sili să mă supun întregului tipic al unei căsătorii aparte. Văd
că vrei să stabileşti condiţii speciale – care anume?
— Nu vreau decât să am sufletul liber de povara oricăror obligaţii prea
grele. Vă aduceţi aminte ce mi-aţi spus depre Celine Varens, despre
diamantele şi caşmirurile pe care i le-aţi dăruit? Nu vreau să fiu o Celine
Varens engleză. Voi căuta să rămân guvernanta Adèlei, o să-mi câştig astfel
hrana, locuinţa şi treizeci de lire pe an; pe deasupra, din aceşti bani voi putea
să-mi întreţin şi garderoba, iar dumneavoastră o să-mi daţi doar...
— Doar ce?
— Doar stima dumneavoastră. Şi dacă vă voi da-o în schimb pe a mea,
datoria va fi plătită.
— Să ştii, zise el, că în ceea ce priveşte insolenţa asta rece şi mândria
înnăscută nu-ţi găseşti pereche pe lume.
În acel moment eram foarte aproape de Thornfield.
— Vrei să iei masa cu mine? mă întrebă el când ajunserăm la porţile
parcului.
— Nu, domnule, vă mulţumesc.
— Şi pot cunoaşte pricina pentru care refuzi?
— N-am luat niciodată masa numai cu dumneavoastră, domnule, şi nu
văd de ce aş face-o înainte de...
— Înainte de ce? Îmi plac frazele spuse numai pe jumătate.
— Înainte de-a nu mai avea încotro.
— Crezi că mănânc ca un căpcăun sau ca un vampir, de ţi-e teamă să
mă ai tovarăş de masa?
— Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule, dar vreau să-mi mai
păstrez încă o lună vechile obiceiuri.
— Ba ai să părăseşti de îndată atitudinea de guvernantă supusă.
— Iertaţi-mă, domnule, dar asta n-o voi face. Voi urma să trăiesc ca şi
altădată. Voi sta, ca şi până acum, toată ziua departe de dumneavoastră; veţi
putea trimite să mă cheme seara, când veţi dori să mă vedeţi, şi atunci o să
viu, dar altfel nu.
— Aş vrea să fii cu mine, Jane, nu să prizez tabac, ca să pot îndura toate
astea – pour me donner remiterance71 cum ar spune Adèle: din nenorocire,
n-am cuib de ţigări, nici tabachera. Dar ascultă-mă, tu, micuţă tirană; a fost
rândul tău până acum, însă curând o să fie al meu; şi când o să pun mâna pe
tine, o să te leg – ca să zicem aşa – de un lanţ ca ăsta (arătând lanţul
ceasului.)
Da, micuţa mea dragă, te voi ţine lângă inima mea, de teamă să nu-mi
pierd preţiosul odor.
Rostea aceste cuvinte în timp ce mă ajuta să cobor din trăsură; pe când
o lua în braţe pe Adèle, eu intrai în casă şi mă grăbii să mă retrag la etaj.
Seara mă chemă la el. Îi pregătisem o îndeletnicire, căci eram hotărâtă
să nu-mi petrec tot timpul într-o lungă conversaţie în tête-à-tête. Mi-am adus
aminte de glasul lui frumos şi ştiam că-i place să cânte, ca mai tuturor
bunilor cântăreţi. Eu nu cântam bine şi, după cum mă judecase chiar el, nu
puteam fi socotită o muzicantă pricepută, dar eram încântată să ascult o
muzică bună. Amurgul, acest ceas al romanţelor, abia umbrise cerul şi-şi
desfăşurase stindardul albastru şi înstelat, când eu deschisei pianul şi-l rugai
stăruitor, pe toţi sfinţii din cer, să-mi cânte ceva. Îmi răspunse că sunt o
vrăjitoare cu toane şi mai bine ar fi să cânte altă dată; îi răspunsei însă că
nici-o clipă n-o să fie mai potrivită.
— Îţi place glasul meu? mă întrebă el.
— Foarte mult, îi răspunsei.
Nu ţineam să-i măgulesc vanitatea susceptibil, dar de data asta doream
să-l câştig şi să-l îmboldesc, ca să ajung mai repede la ţintă.
— Atunci, Jane, trebuie să mă acompaniezi.
— Foarte bine, domnule; am să încerc.
Încercai, într-adevăr, dar curând fui gonită de pe taburet, după ce-mi
spusese că sunt "o mică neîndemânatică". Mă împinse fără jenă la o parte –
tocmai asta doream şi eu – îmi luă locul şi se acompanie singur, căci cânta la
71 Ca să-mi păstrez cumpătul (fr.)
pian tot aşa de bine ca şi din gură. M-am cuibărit în firida ferestrei şi, pe când
priveam în zare copacii nemişcaţi şi pajiştea, el cântă pe o melodie suavă:
"De-a fost o dragoste să-i spun,
Aprinsă şi curată,
De-această dragoste acum
Mi-e inima furată.
Te văd şi dorul mi-l alin.
Dar vine despărţirea;
De nu vii mă munceşte-un chin,
Îmi sângeră iubirea.
Credeam când va şi aşteptam
Să vină fară nume
O fericire; mă visam
Iubit pe-această lume;
De fiinţa scumpă să mă leg
Orbit, o viaţă-ntreagă,
Să-mi spună cât i-aş fi de drag,
Să-i spun cât mi-e de dragă.
Dar între noi s-a aşezat
Pustiu, întinderi goale.
Precum oceanul înspumat.
Verzui şi plin de jale.
Iubirea noastră o urăsc
Dreptatea şi puterea.
Ca nişte lotri ne lovesc:
Mânia şi durerea.
Primejdii înfruntai, loviri.
Şi piedici de tot felul;
Dar peste rele presimţiri
Trecui, urmându-rni ţelul.
În zbor spre visul drag purtat,
Viaţa mi-era plină
De cureubeu-naripat
Al ploii de lumină.
Când stelele se-aprind, de jar.
Pe boltă sus, plăpândă
Iubirea-n gând mi-apare iar
Solemnă, dar şi blândă.
Că nu mai ştiu să mă-nspăimânt
De grelele ursite
Sau de durerile muşcând
Din mine învrăjbite.
Mânia iarăşi m-a-ncercat,
Dreptatea-mi frânge drumul,
Pe când puterea a jurat
Să-mi dea din luptă scrumul.
Nu pot uita că mâna ei
Uşoară ca o floare
A poposit în mâna mea
Atât de-ncrezătoare!
Căsătoriţi, pornind voioşi
Prin vraja ce ne-nbină,
Să-i fiu tovarăş credincios,
Să fie-a mea stăpână;
Căci strânsă toată-ntr-un sărut,
Mi-a dat viaţa-ntreagă
Şi focul de-a mă fi ştiut
Iubit de fata dragă!"
Se ridică şi veni spre mine. Faţa-i era îmbujorată, ochii de erete îi
străluceau şi toate trăsăturile lui trădau tandreţe şi patimă. O clipă mă
fâstâcii, dar îmi revenii repede. Nu doream scene sentimentale, nici declaraţii
îndrăzneţe; acum însă eram ameninţată şi de una şi de alta: trebuia să-mi
pregătesc o armă de apărare. Mi-am ascuţit limba. Când se apropie de mine,
îl întrebai cu asprime: cu cine voia să se căsătorească?
— E o întrebare ciudată în gura dragei mele Jane, zise el.
— Nicidecum! O socotesc foarte firească şi chiar foarte necesară. Aţi
spus că viitoarea soţie îşi va da viaţa pentru dumneavoastră. Ce înseamnă o
asemenea idee păgână? Eu n-am de loc de gând să mor împreună cu
dumneavoastră – puteţi fi sigur de asta!
— Oh, tot ce doresc, tot ce pretind e să poţi trăi alături de mine! Moartea
nu-i pentru o făptură ca tine!
— Ba da. Ca şi dumneavoastră, am dreptul să mor când imi va veni
rândul, dar voi aştepta clipa hotărâtă şi nu i-o voi lua înainte.
— Nu-mi vei ierta oare gândul egoist şi nu vei pecetlui iertarea cu un
sărut de împăcare?
— Nu; vă rog să mă iertaţi.
Atunci spuse că sunt o făptură foarte aspră şi adăugă că pe oricare
femeie ar fi podidit-o lacrimile, auzind astfel de strofe cântate spre lauda ei.
Îi spusei că de felul meu eram aspră şi neînduplecată, că o să aibă
numeroase prilejuri să-şi dea seama de acest lucru şi că, de altfel, eram
hotărâtă să-i arăt, în cele patru săptămâni ce vor urma, multe laturi
colţuroase ale firii mele, ca să ştie de cine voia să-şi lege viaţa, încă în
vremea când mai putea da înapoi.
— Vrei să stai liniştită şi să vorbeşti ca o fată cu judecată?
— Voi sta liniştită, dacă doriţi asta, dar de vorbit îmi place să cred că
vorbesc aşa cum trebuie.
Se frământa pe scaun, pufnind şi mormăind. "Foarte bine, îmi zisei, poţi
să te zbuciumi şi să te înfurii, dacă vrei, dar sunt încredinţată că e cea mai
bună purtare pe care o pot avea faţă de dumneata. Te iubesc mai mult decât
aş putea spune, dar nu vreau să mă las prea mult stăpânită de patimă. Prin
răspunsurile mele înţepătoare vreau să te îndepărtez de prăpastie şi să
păstrez între dumneata şi mine o distanţă ce ne va fi într-adevăr de folos
amândurora."
Încetul cu încetul, l-am întărâtat straşnic. Când se trase într-un colţ
întunecat, la celălalt capăt al odăii, mă ridicai şi zisei cu glasul meu obişnuit
şi cu respectul de totdeauna:
— Noapte bună, domnule!
Apoi mă îndreptai spre uşă şi ieşii.
Urmai acelaşi sistem în tot cursul celor patru săptămâni de încercare şi
obţinui o victorie desăvârşită. Fireşte, era cam supărat şi îmbufnat, dar
vedeam că în general purtarea asta îi convenea totuşi. O supunere de
mieluşea, o sensibilitate de turturică, i-ar fi încurajat tendinţele spre
despotism, dar i-ar fi plăcut, l-ar fi mulţumit şi i-ar fi satisfăcut gusturile într-o
măsură mult mai mică.
Faţă de străini eram ca şi altădată, liniştită şi respectuoasă ; altă purtare
nici n-ar fi fost potrivită. Numai în convorbirile de seară îl contrariam şi-l
supăram. Când urcam în camera trimitea să mă cheme, dar când apăream
cuvintele : "dragostea mea" sau "iubita mea" i se stingeau pe buze. Cele mai
alintătoare cuvinte pentru mine erau: "păpuşă sfidătoare", "zână
răutăcioasă", "drăcuşor", "nestatornico" şi altele. Strâmbăturile luaseră locul
dezmierdărilor. În loc să-mi strângă mâna, mă ciupea de braţ; în loc să mă
sărute, mă trăgea de ureche. Deocamdată eram mai mulţumită de aceste
hatâruri sălbatice decât de orice avansuri prea drăgăstoase. Socoteam că
doamna Fairfax îmi dă dreptate; neliniştea ei în ceea ce mă privea dispărea
treptat; eram deci încredinţată că purtarea mea e cea bună. Domnul
Rochester spunea că îl chinui atât, încât în curând va ajunge numai piele şi
oase, dar că nu mai are mult până să se răzbune. Râdeam încet de
ameninţările lui: "Acum te pot sili să fii cu scaun la cap, mă gândeam eu, şi
nu mă îndoiesc că o să pot şi mai târziu; dacă un mijloc îşi pierde puterea,
pot născoci altul".
Totuşi, nu-mi venea de loc uşor; adeseori aş fi vrut mai curând să-i plac,
decât să-l întărât. Viitorul meu soţ ajunsese să însemne pentru mine lumea
întreagă, mai mult chiar: Dumnezeul meu. Venise să se aşeze între mine şi
orice gând religios, ca o eclipsă între om şi soarele uriaş. În zilele acelea nu-l
mai zăream pe Dumnezeu din pricina făpturii sale, din care-mi făcusem un
idol.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:13 AM | message # 28
CAPITOLUL XXV
Ceasurile din urmă ale lunii acordate domnului Rochester pentru a-mi
face curte erau numărate. Nu se mai putea amâna ziua, care se apropia –
ziua nunţii; toate pregătirile erau gata. Eu, cel puţin, nu mai aveam nimic de
făcut; cuferele fuseseră închise, legate şi înşirate de-a lungul peretelui odăiţei
mele. Mâine pe vremea asta vor fi departe pe drumul Londrei şi tot acolo voi
fi şi eu (D.V)72. .. sau mai curând nu eu, ci o anume Jane Rochester, pe care
n-o cunoşteam încă. Nu mai rămânea decât să lipesc adresele pe bagaje, şi
cele patru pătrăţele de carton aşteptau în sertar. Domnul Rochester scrisese
el însuşi pe fiecare dintre ele "Doamna Rochester, hotel ***, Londra, dar nu
72 Dea volente, cu voia Domnului (lat).
mă putusem hotărî să le lipesc pe cufere, nici să chem pe cineva să facă
treaba. Doamna Rochester nu exista şi iniţialele nu se puteau naşte până a
doua zi, la câtăva vreme după ora opt dimineaţa.
Luasem hotărârea să aştept şi să mă conving de venirea ei pe lume,
înainte de a-i trece în stăpânire toate aceste bunuri. Era de ajuns că în
dulapul din faţa măsuţei mele de toaletă rochiile despre care se spunea că
sunt ale ei înlocuiseră rochia mea din Lowood, neagră, de postav ieftin, şi
pălăria de paie, căci nu puteam socoti ale mele rochia de mireasă de
culoarea perlei şi vălul vaporos, agăţate în cuierul pe care se făcuseră
stăpâne. Închisei dulapul să nu mai văd veşmintele care la ceasul acela ai
serii – era ora nouă – răspândeau un fel de lumină fantastică în întunericul
odăii mele. "Visuri albe, rămâneţi singure", zisei. Sunt neliniştită. Aud vântul
bătând şi vreau să ies afară să-i simt mângâierea. Nu numai zorul pregătirilor
şi nu numai gândul la marile schimbări, la viaţa care avea să înceapă chiar
de-a doua zi pentru mine, mă făcuseră atât de neliniştită. Amândouă îşi
aveau, desigur, partea lor în tulburarea ce mă îmboldea să rătăcesc la o oră
atât de târzie pe câmpiile întunecate; exista însă o a treia pricină, mult mai
puternică decât celelalte.
Un gând ciudat şi neliniştitor îmi stăruia în cuget. Ceva ce nu puteam
înţelege şi de care nimeni afară de mine nu avea ştiinţă se petrecuse cu o
noapte înainte. Domnul Rochoster lipsise de acasă în noaptea aceea şi încă
nu se întorsese. Fusese silit să se ducă într-o localitate la vreo treizeci de
mile depărtare, unde avea un mic domeniu de vreo două-trei ferme, fiindcă
treburi importante îl chemau acolo, treburi pe care numai el le putea şi
trebuia să le rezolve înaintea plănuitei plecări din ţară. Îi aşteptam
întoarcerea ca să lepăd această povară de pe suflet şi să-i cer dezlegarea
tainei ce mă neliniştea. Aşteaptă până ce va veni, cititorule, şi în clipa când îi
voi împărtăşi secretul, vei lua şi tu parte la acea destăinuire.
Mă îndreptai spre livadă, mânată într-acolo de vântul care bătuse toată
ziua tare şi neîntrerupt dinspre sud, fără să aducă, totuşi, vreo picătură de
ploaie. În loc să se domolească la căderea nopţii, părea că se-nteţeşte şi urlă
din ce în ce mai tare; copacii se aplecau mereu în aceeaşi parte, şi-abia o
dată la un ceas dacă-şi mai îndreptau crăcile, atât de puternic şi nedomolit
era vântul ce le apleca înspre nord capetele rămuroase. Nori grei se alungau
fără contenire de la o margine la alta a zării şi nici un petic de cer albastru nu
se-arătase în ziua aceea de iulie.
Simţeam o plăcere sălbatică să alerg prin vânt şi să-mi arunc parcă
tulburarea din cuget în iureşul acelui şuvoi de aer ce urla prin văzduh.
Coborând aleea de dafini, dădui cu ochii de ciotul înnegrit al castanului lovit
de trăsnet. Străjuia acolo întunecat şi frânt; trunchiul spintecat prin mijloc
părea silueta vagă a unei năluci, cele două părţi ale copacului nu erau
complet despărţite, căci baza trainică şi rădăcinile viguroase le mai uneau
încă, dar viaţa comună era nimicită; seva secase. Atârnau de o parte şi de
alta, veştejite şi moarte şi desigur că una sau amândouă aveau să fie
doborâte de furtunile iernii, cu toate că deocamdată păreau a alcătui un
singur copac – una şi aceeaşi ruină.
"Bine faceţi că vă ţineţi strâns unul de altul, zisei eu, ca şi când cioturile
monstruoase ar fi fost fiinţe vii şi m-ar fi putut auzi. Cred că aşa rupte, uscate
şi arse cum sunteţi, mai aveţi încă puţină viaţă în voi, fiindcă rădăcinile
cinstite şi credincioase rămân încă unite. Nu veţi mai purta niciodată
verdeaţa frunzelor, niciodată nu veţi mai vedea păsări clădindu-şi cuiburile şi
înălţându-şi trilurile prin ramurile voastre; pentru voi a trecut vremea
dragostei şi a bucuriei: dar cu toate acestea nu v-a copleşit deznădejdea, căci
fiecare din voi are un tovarăş care să-l sprijine în nenorocire." Pe când le
priveam, luna apăru pentru o clipă pe colţul de cer ce se vedea printre
cioturi. Discul ei roşu ca sângele şi pe jumătate acoperit de nori păru că-mi
aruncă o privire speriată şi lugubră, îngropându-se apoi repede în masa
nesfârşită a norilor, în jurul Thornfieldului, vântul încetă o clipă, dar peste
pădurea şi pârîiaşele îndepărtate stăruia necontenit un vaiet sălbatic şi
melancolic. Era atât de trist să-l asculţi, încât mă îndepărtai în goană.
Rătăcii câtăva vreme prin livadă, adunând din iarbă merele căzute cu
grămada în jurul copacilor. Mi-am găsit de lucru, alegând pe cele care erau
coapte, le-am dus în casă şi le-am pus în cămară. Apoi mă urcai în bibliotecă,
să mă încredinţez dacă focul e aprins, căci, deşi era vară, ştiam că într-o
seară mohorâtă ca aceea domnului Rochester i-ar fi plăcut să găsească la
întoarcere un foc vesel. Focul fusese aprins şi ardea cu nădejde; trăsei jilţul
domnului Rochester la gura sobei şi masa alături; lăsai perdelele şi pregătii
lumânările să poată fi oricând aprinse.
Când sfârşii cu toate acestea, eram mai tulburată decât oricind. Nu
puteam sta liniştită: nu puteam nici să rămân în casă. Pendula din odaie şi
bătrânul ceas din sala cea mare bătură în acelaşi timp ora zece.
"Ce târziu e! îmi zisei. O s-alerg până la porţile parcului; din când în când
luna mai răzbate printre nori şi se poate zări destul de departe pe drum.
Poate că soseşte chiar acum şi dacă i-aş ieşi în întâmpinare aş mai şterge
câteva clipe de aşteptare."
Vântul vuia în copacii mari ce străjuiau poarta. Atât cât puteam vedea în
depărtare pe şosea, în dreapta şi-n stânga, totul era liniştit şi pustiu; în afară
de umbrele norilor care treceau din vreme-n vreme drumul, când se-arăta
luna nu se vedea decât o lungă linie palidă, lipsită de orice urmă de viaţă.
O lacrimă copilărească, lacrimă de dezamăgire şi nerăbdare îmi aburi
ochii. Ruşinată, mi-o ştersei repede. Mai zăbovii câtva timp; luna se
ascunsese în întregime îndărătul norilor, iar noaptea devenea din ce în ce
mai întunecoasă şi părea că s-apropie furtuna.
"Ce mult aş vrea să vină acum! Ce mult aş vrea să vină!" strigai eu
cuprinsă de presimţiri bolnăvicioase. Nădăjduisem că avea să sosească
înainte de ceai. Era o noapte neagră! "Ce-l poate face să întârzie? I s-o fi
întâmplat ceva?"
Întâmplarea din noaptea trecută îmi reveni în minte; văzui atunci în ea
prevestirea unei nenorociri. Mă temeam că nădejdile mele erau prea
frumoase ca să se îndeplinească; fusesem atât de fericită în ultima vreme,
încât mi-era teamă ca norocul meu să nu fi păşit pe culme şi acum să fie deci
nevoit să coboare.
"Nu mă pot întoarce în casă, îmi zisei eu. Nu pot sta la gura sobei în timp
ce-l ştiu afară pe o vreme atât de urâtă. Mai bine cu trupul obosit, decât cu
inima strânsă. Alerg în întârnpinarea lui."
Pornii. Am mers repede, dar n-am ajuns departe. Nu făcusem nici un
sfert de milă, când auzii tropot de cal: un călăreţ venea în goana mare şi un
câine alerga alături. La o parte cu piesimţirile triste! El era! Era el, călare pe
Mesrour şi urmat de Pilot. Mă văzu, fiindcă linia deschisese o poartă albastră
printre nori şi străluci acum în văzduh. Îşi scoase pălăria şi o flutură deasupra
capului. Fugii în întâmpinarea lui.
— Aha! exclamă el, întinzându-mi mâna şi plecându-se spre mine, va să
zică nu poţi sta fără mine, e limpede! Pune piciorul pe vârful cizmei mele,
dă-mi amândouă mâinile şi urcă-te!
Îl ascultai. Bucuria mă făcea sprintenă: urcai în fata lui, pe oblâncul şeii.
Căpătai drept bun venit o sărutare aprinsă şi câteva manifestări de biruinţă
lăudăroase pe care le-am primit, neavând încotro. Îşi domoli înflăcărarea, ca
să întrebe:
— S-a întâmplat ceva, Janet, că ai venit la o oră ca asta în întâmpinarea
mea? Vreo veste proastă?
— Nu, dar mi se părea că nu vă mai întoarceţi şi nu puteam aştepta
liniştită acasă, mai ales pe ploaia şi vântul ăsta.
— E adevărat, e vânt şi ploaie. Eşti udă ca o sirenă, înveleşte-te cu
mantaua mea. Mi se pare că ai friguri, Jane; îţi ard obrajii şi mâinile. Te întreb
încă o dată: s-a întâmplat ceva?
— Acum nimic; nu mai sunt nici speriată, nici nenorocită.
— Atunci, ai fost?
— Puţin. O să vă povestesc mai târziu, domnule, dar sunt convinsă că o
să râdeţi de suferinţele mele.
— Am să râd din toată inima, după ce o să treacă şi ziua de mâine; până
atunci nu îndrăznesc, fiindcă nu sunt încă sigur de izbândă. Oare tu eşti
aceea care în ultima lună ai fost tot atât de greu de prins ca un ţipar şi tot
atât de spinoasă ca un tufiş de trandafiri? Oriunde puneam degetul, un
ghimpe ascuţit îmi pătrundea în carne, iar acum pare că ţin în braţe o
mieluşea rătăcită. Te-ai depărtat de turmă să-ţi cauţi păstorul, nu-i aşa, Jane?
— Aveam nevoie de dumneavoastră; dar nu vă lăudaţi prea tare. Am
ajuns la Thornfield. Lăsaţi-mă să cobor.
M-a luat în braţe şi m-a lăsat jos. După ce veni John să ia calul, domnul
Rochester mă urmă în sala cea mare, şi-mi spuse să-mi schimb iute
veşmintele şi să mă întorc la el în bibliotecă. Pe când urcam scara, mă opri şi
mă puse să-i făgăduiesc că n-o să zăbovesc mult. Nici n-am zăbovit: după
cinci minute am şi venit. Se aşezase la masă.
— Ia un scaun şi ţine-mi tovărăşie, Jane. Cu voia lui Dumnezeu, multă
vreme de-aici încolo n-ai să mai iei decât o singură masă la Thornfield, în
afară de cea de-acum.
Mă aşezai lângă el, dar îi spusei că nu pot mânca.
— Din pricina călătoriei de mâine, Jane? Gândul că o să vezi Londra îţi
taie pofta de mâncare?
— Viitorul nu mi se arată prea limpede în seara asta, domnule, şi nu-mi
prea dau bine seama ce-i în mintea mea. Mi se pare că totul în viaţă nu-i
decât închipuire.
— Afară de mine; eu sunt carne şi oase; pune mâna pe mine.
— Ba, dimpotrivă, tocmai dumneavoastră, domnule, îmi păreţi o nălucă,
mai mult decât ceilalţi, sunteţi un simplu vis.
Întinse mâna, râzând.
— Şi asta-i vis? întrebă dânsul, punând-o sub ochii mei.
Avea o mână rotundă, robustă, vânjoasă, şi un braţ lung şi puternic.
— Da, deşi o ating, e un vis, răspunsei, depărtând-o de obrazul meu. Aţi
terminat cina, domnule?
— Da, Jane.
Sunai şi pusei să se strângă masa. Când furăm din nou singuri, aţâţai
focul şi mă aşezai pe un scaun lângă picioarele slăpânului meu.
— E aproape de miezul nopţii, zisei.
— Da; însă aminteşte-ţi, Jane, că mi-ai făgăduit să veghezi cu mine în
noaptea dinaintea nunţii mele.
— Îmi amintesc şi o să-mi ţin făgăduiala, cel puţin un ceas, două. N-am
de loc chef să mă culc.
— Ţi-ai făcut toate pregătirile?
— Toate, domnule.
— Şi eu am rânduit totul. O să părăsim Thornfieldul mâine dimineaţă, o
jumătate de ceas după ce ne întoarcem de la biserică.
— Foarte bine, domnule.
— Cu ce zâmbet extraordinar ai rostit aceste cuvinte, Jane. Cât de roşii
îţi sunt obrajii şi ce ciudat îţi mai sclipesc ochii! Eşti sănătoasă?
— Cred că da.
— Crezi numai! Dar ce ai? Spune-mi: ce simţi?
— Nu pot, domnule; nici un cuvânt nu poate arăta ce simt. Aş vrea să nu
se mai sfârşească niciodată ceasul acesta. Cine ştie ce poate aduce cel care
vine...
— Asta e curată ipohondrie, Jane. Ai fost prea tulburată sau prea obosită.
— Dumneavoastră, domnule, sunteţi liniştit şi fericit?
— Liniştit? nu, dar fericit sunt până în adâncul sufletului.
Îl privii şi-ncercai să-i citesc bucuria pe faţă; era îmbujorată şi arăta
înflăcărare.
— Deschide-ţi inima, Jane, îmi zise el; uşurează-ţi cugetul de orice
povară, împărtăşindu-mi-o. Ce te sperie? Crezi că n-am să fiu un bărbat bun?
— Nici un gând nu mi-e mai străin de cât ăsta.
— Te temi de lumea nouă în care ai să intri? De viaţa nouă ce-o să
înceapă pentru tine?
— Nu.
— Jane, mă uluieşti. Privirea şi glasul tău trădează o îndrăzneală plină de
tristeţe, care mă încurcă şi mă chinuie. Am nevoie de o lămurire.
— Atunci ascultaţi-mă, domnule. Noaptea trecută aţi fost plecat de
acasă?
— Da, şi acum câteva clipe ai pomenit de ceva ce s-a petrecut în lipsa
mea. Probabil că nu-i nimic important, dar, oricum, te-a tulburat. Ia s-auzim.
Poate ţi-a spus doamna Fairfax ceva? Sau ai auzit pe servitori făcând? Amorul
tău propriu atât de susceptibil a fost cumva jignit?
— Nu, domnule.
Trecu miezul nopţii. Aşteptai până se stinseră vibraţiile argintii ale
penduiei şi glasul grav şi răguşit al ceasului mare din hol, apoi urmai:
— Ieri, toată ziua, am fost foarte ocupată şi foarte fericită de trebăiuiala
mea, căci nu mă tulbură nici o teamă cu privire la viaţa nouă şi celelalte pe
care le-aţi pomenit. Dimpotrivă, găsesc că nădejdea de a-mi petrece viaţa cu
dumneavoastră e cel mai minunat lucru, pentru că vă iubesc. Nu, domnule,
nu mă mângâiaţi acum, lăsaţi-mă să vorbesc, nu mă întrerupeţi. Ieri aveam
încredere deplină în pronia cerească şi credeam că totul lucrează spre binele
dumneavoastră şi al meu. Era o zi foarte frumoasă, dacă vă amintiţi, iar
liniştea văzduhului şi seninul cerului alungau orice teamă cu privire la felul în
care veţi călători. Seara m-am plimbat puţin prin curte, gândindu-mă la
dumneavoastră. În închipuirea mea, vă simţeam atât de aproape, încât nici
nu-mi mai dădeam seama că nu eraţi de faţă. Mă gândeam la viaţa ce stătea
înaintea mea, la viaţa dumneavoastră, domnule, mai largă şi mai zbuciumată
decât a mea, aşa cum e adâncul mării faţă de pârâul care aleargă să se verse
în ea, strâns între malurile-i înguste. Mă întrebam pentru ce numeau filozofii
lumea aceasta un jalnic pustiu, când pentru mine ea înflorea ca un trandafir.
Tocmai când apuse soarele, se lăsă frigul şi cerul se acoperi de nori. Am
intrat în casă. Sophie mă chemă să văd rochia de mireasă, care tocmai
fusese adusă, şi în fundul cutiei PITIT găsit darul dumneavoastră: vălul, pe
care, cu o risipă princiară, l-aţi comandat la Londra. Am bănuit că deoarece
n-am primit giuvaerele, aţi vrut să mă faceţi pe căi ocolite să primesc ceva
tot atât de preţios. Am zâmbit când l-am desfăcut, gândindu-mă cum o să vă
necăjesc pentru gustul dumneavoastră boieresc şi străduinţele de a vă
travesti logodnica plebeiană în veşmintele unei înalte doamne. Mă gândeam
cum să fac să vă arăt vălul nebrodat pe care-l pregătisem spre a-mi acoperi
capul meu de fiinţă de rând şi să vă întreb dacă nu era de ajuns pentru o
femeie, care nu putea aduce soţului ei nici avere, nici frumuseţe, nici relaţii
sociale. Parcă vă vedeam privirea, vă auzeam aprigul răspuns; vă auzeam
spunând cu dispreţ că nu doriţi să vă măriţi averea, nici să obţineţi un rang
mai înalt, căsătorindu-vă cu o pungă de aur sau cu o coroană nobiliară.
— Cât de bine îmi citeşti în suflet, micuţă vrăjitoare! interveni domnul
Rochester. Dar ce altceva decât broderii ai găsit în văl? Ascundea cumva un
pumnal, sau otravă, de arăţi azi atât de posomorâtă?
—Nu, nu, domnule, gingăşia şi fineţea vălului nu acopereau decât
orgoliul lui Fairfax Rochester, dar asta nu mă mai speria, fiindcă sunt
obişnuită chiar şi cu imaginea Satanei. Dar, domnule, pe măsură ce se
întuneca, se-nteţea vântul. Aseară nu bătea ca azi – şuierător şi turbat – însă
scotea un geamăt trist şi mult mai jalnic. Aş fi vrut să fiţi acasă. Am intrat
aici, dar când am văzut scaunul gol şi căminul fără foc, m-au trecut fiorii.
După puţin timp, m-am dus să mă culc, dar n-am putut adormi; eram chinuită
de o frământare de nestăpânit. Vântul, care bătea din ce în ce mai tare,
părea că încearcă să înăbuşe un strigăt dureros. Întâi nu mi-am putut da
seama dacă acele sunete veneau din casă sau de afară; răzbăteau la fiecare
pală de vânt totdeauna la fel de dureroase şi de nedesluşite. În cele din
urmă, mă gândii că trebuie să fie un câine care urlă în depărtare. Am fost
fericită când zgomotul a încetat, dar noaptea bântuită de vânt şi copleşită de
întuneric mă urmări şi în vis; dormind, doream să fiu acasă cu
dumneavoastră, şi mă-ncerca simţământul ciudat şi neplăcut că între noi se
află o stavilă. În prima parte a somnului, credeam că umblu pe cotiturile unui
drum necunoscut. Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi uda rochia.
Duceam în braţe un copilaş, prea mic şi prea plăpând ca să poată umbla;
tremura în braţele mele îngheţate şi plângea amarnic. Parcă se făcea că
dumneavoastră vă aflaţi cu mult înaintea mea pe şosea şi mă străduiam să
v-ajung; mă sforţam să va rostesc numele şi să vă opresc, dar picioarele îmi
erau încătuşate, cuvintele mi se stingeau pe buze şi simţeam că în vremea
asta vă depărtaţi din ce în ce mai mult.
— Iar aceste vise te mai apasă şi acum, Jane, acum când sunt lângă
tine? Fetiţa mea simţitoare! Uită, copila mea, aceste nenorociri închipuite şi
nu te mai gândi decât la fericirea pe care-o avem aievea. Spui că mă iubeşti,
Janet. Da – n-am să uit asta şi nici tu nu poţi s-o tăgăduieşti. Cuvintele acelea
nu mi s-au stins pe buze. Le-am auzit bine; erau desluşite şi duioase; prea
solemne poate dar dulci şi mângâietoare ca o muzică. Mi-ai spus:. ..E
minunat să am nădejdea că-mi voi petrece viata cu tine, Eduard, pentru că te
iubesc. Mă iubeşti, Jane? Mai spune-mi o dată!
— Da, domnule, vă iubesc din tot sufletul!
— Uite, zise el după câteva clipe de tăcere, e ciudat, dar cuvintele astea
mi-au pătruns în inimă ca un junghi. De ce? Probabil din pricină că ai spus-o
cu o energie atât de tare şi de evlavioasă, din pricină că în privirea pe care ai
aţintit-o asupra mea erau o credinţă, o sinceritate şi un devotament atât de
sublime, încât mi s-a părut că văd lângă mine un duh şi am fost uluit. Uită-te
urât la mine, Jane, aşa cum ştii tu să te uiţi; aruncă-mi un zâmbet răutăcios,
sfios şi aţâţător, spune-mi că mă urăşti, necăjeşte-mă, sâcâie-mă, fă ce vrei,
numai dă-mi emoţii; prefer de o mie de ori să fiu furios decât să fiu trist.
— Vă voi necăji şi vă voi sâcâi cât v-o plăcea, dar numai după ce-o să-mi
termin povestirea; ascultaţi-mă până la capăt.
— Credeam, Jane, că mi-ai spus tot şi că un vis a fost izvorul mâhnirii
tale.
Clătinai din cap.
— Cum! exclamă dânsul, mai e ceva? Nu cred că-i ceva însemnat. Te
înştiinţez dinainte că sunt cam neîncrezător. Spune mai departe.
Neliniştea şi nerăbdarea temătoare pe care le observai la el mă uimiră.
Totuşi, conţinuai:
— Am mai avut un vis, domnule. Se făcea că Thornfieldul nu-i decât o
grămadă de dărâmături pustii în care se adăpostesc liliecii şi bufniţele. Din
toată frumoasa faţadă nu rămăsese decât un singur zid foarte înalt, dar
subţire şi şubred. Mă plimbam la lumina lunii prin bălăriile crescute pe locul
castelului ruinat; mă izbeam când de marmura unui cămin, când de resturi
de zid. Înfăşurată într-un şal, purtam mereu la piept copilul necunoscut şi nu-l
puteam aşeza nicăieri, cu toate că braţele îmi erau frânte de oboseală; era
greu şi mă împiedica la mers, dar trebuia totuşi să-l ţin. Se-auzea pe şosea, în
depărtare, galopul unui cal. Eram încredinţată că sunteţi dumneavoastră şi că
plecaţi pentru multă vreme într-un ţinut îndepărtat. Mă urcai pe zidul şubred
cu o grabă agitată şi neprevăzătoare, dornică să vă mai zăresc o ultimă dată
de pe culmea lui. Pietrele se rostogoliră sub picioarele mele, tulpinile de
iederă de care mă agăţăm se rupseră, copilul speriat mă cuprinse de gât, şi
fu cât pe aci să mă sugrume. În sfârşit, ajunsei sus, pe culmea zidului, vă
vedeam ca pe-o pată întunecată pe o dâră albă; în fiecare clipă păreaţi mai
mic şi vântul bătea atât de tare că nu mă mai puteam ţine. Mă aşezai pe
marginea îngustă a zidului şi pusei copilul în poală. Vă mai zării la un colţ al
drumului şi mă aplecai să vă mai văd o dată; zidul se prăbuşi, copilul îmi
alunecă de pe genunchi, îmi pierdui echilibrul, căzui şi mă trezii.
— Asta-i tot, Jane?
— Asta-i numai prefaţa, domnule; povestea de-abia acum începe. Când
m-am trezit, o rază de lumină îmi izbi ochii. Oh, se luminează de ziuă! îmi
zisei. Mă înşelasem însă: nu era lumina zilei, ci doar a unei lumânări. Am
crezut că intrase Sophie. Pe masă era o lumânare iar uşa garderobului unde
atârnasem, înainte de a mă culca, rochia şi vălul de mireasă, era deschisă.
Am auzit pe cineva cotrobăind şi numaidecât am întrebat ":. .Sophie, ee faci
acolo?" Nu mi-a răspuns nimeni, dar o umbră s-a desprins de lângă dulap, a
luat lumânarea, a ridicat-o şi a cercetat veşmintele atârnate de cuier.
"Sophie! Sophie!" strigai din nou, dar nu primii nici un răspuns. Mă ridicasem
în capul oaselor şi m-am aplecat înainte să privesc. La început am fost
mirată, apoi cu totul uluită. Sângele îmi îngheţă în vine. Domnule Rochester,
nu era nici Sophie, nici Leah, nici doamna Fairfax, nu, sunt şi acum sigură de
asta, nu era nici măcar Grace Poole, femeia aceea ciudată.
— Trebuie să fi fost una dintre ele, mă întrerupse stăpânul meu.
— Nu, domnule, vă încredinţez solemn că nu. Niciodată nu văzusem la
Thornfield Hall silueta care sta înaintea mea. Talia, conturul, toate erau noi
pentru mine.
— Descrie-mi-o, Jane.
— Părea să fie o femeie înaltă şi voinică, iar părul negru şi des i se
revărsa bogat pe spate. Nu ştiu ce rochie purta: părea albă şi cu tăietura
dreaptă, dar n-aş putea spune dacă era rochie, cearşaf sau giulgiu.
— I-ai văzut faţa?
— La început nu, dar peste puţin timp a luat vălul meu din cuier, l-a
privit mult timp, apoi şi l-a pus pe cap şi s-a întors spre oglindă; atunci îi
văzui foarte desluşit chipul şi trăsăturile.
— Şi cum arăta?
— Mi s-a părut înspăimântătoare, un adevărat strigoi. Oh, domnule, în
viaţa mea n-am văzut un chip ca acela. Obrazul era sălbatic şi fără culoare.
Aş vrea să pot uita ochii plini de sânge care se rostogoleau în orbite şi
trăsăturile ei înfricoşătoare, negre şi umflate.
— Stafiile sunt galbene, Jane.
— Aceea, domnule, era de o culoare purpurie, avea buzele negre şi
umflate, fruntea zbârcită, sprâncenele întunecate şi înălţate mult deasupra
ochilor roşii ca sângele. Vreţi să vă spun de ce-mi aminteşte acea nălucă?
— Da!
— Îmi aminteşte scârboasa stafie germană – oare se numeşte vampir.
— Ah! Şi ce a făcut?
— Şi-a scos vălul de pe capul ei descărnat şi i-a rupt în două, l-a aruncat
pe jos şi l-a călcat în picioare.
— După aceea?
— A ridicat perdeaua şi s-a uitat afară; poate a văzut că se luminează de
ziuă, fiindcă a luat lumânarea şi s-a retras spre uşă. Când a ajuns lângă patul
meu s-a oprit şi ochii ei de flacără se aţintiră asupra mea. Mi-a apropiat
lumânarea de chip şi a stins-o în faţa ochilor mei. Am simţit în plină faţă
dogoarea obrazului ei îngrozitor şi mi-am pierdut cunoştinţa. E a doua oară în
viaţă când am leşinat de spaimă.
— Cine era lângă tine când ţi-ai revenit?
— Nimeni, domnule. Era ziua-n amiaza mare. M-am sculat, mi-am
cufundat capul în apă rece şi-am sorbit cu nesaţ. Mă simţeam slăbită, dar
mi-am dat seama că nu sunt bolnavă şi m-am hotărât să nu povestesc
păţania altcuiva decât dumneavoastră. Acum, spuneţi-mi, domnule, cine era
femeia aceea?
— De bună seamă că nu era decât o plăsmuire a minţii tale aprinse. Va fi
nevoie să am grijă de tine, comoara mea: cine are nervi ca ai tăi trebuie să
şi-i cruţe.
— Domnule, vă rog să fiţi sigur că nervii mei n-au nici o vină. Am văzut
bine; tot ce v-am povestit s-a întâmplat aievea.
— Şi visele de mai înainte au fost şi ele adevărate? Castelul Thornfield
s-a prăbuşit? Sunt despărţit de tine prin piedici de netrecut? Te părăsesc fără
o lacrimă, fără un sărut, fără să spun măcar un cuvânt?
— Încă nu.
— Sunt pe cale s-o fac? Ziua care trebuie să ne lege pe veci a şi început.
Te încredinţez că atunci când vom fi uniţi n-ai să mai treci prin spaime de
astea închipuite.
— Spaime închipuite, domnule! Mult aş vrea să cred că-i numai atât şi de
vreme ce nici dumneavoastră nu-mi puteţi lămuri taina acestui groaznic
vizitator, doresc asta mai mult ca o oricine.
— Şi dacă eu nu pot, Jane, înseamnă că n-a fost decât o vedenie.
— Când m-am trezit dimineaţa, mi-am spus la fel, domnule. Ca să mai
prind curaj, m-am uitat la toate lucrurile bine cunoscute şi care la lumina zilei
aveau o înfăţişare atât de veselă. Am văzut însă acolo, pe covor, dovada
neîndoielnică a celor întâmplate: vălul zăcea pe jos, rupt în două!
Îmi dădui seama că domnul Rochester tresare şi tremură. Mă cuprinse
repede în braţe.
— Slavă domnului, exclamă el, că numai vălul a fost vătămat, dacă un
duh rău a venit lângă tine în noaptea trecută! Oh, când mă gândesc la ce s-ar
fi putut întâmpla!
Respira agitat şi mă strângea atât de tare, că abia puteam răsufla. După
câteva clipe de tăcere urmă vesel: Acum, Janet, vreau să-ţi lămuresc toate
acestea.: acea nălucă e jumătate vis, jumătate realitate. Nu mă îndoiesc că a
intrat o femeie în odaia ta şi acea femeie – era – trebuie să fi fost – Grace
Poole. Chiar tu spumai că e o făptură ciudată şi după câte ştii despre ea, ai
tot dreptul s-o socoteşti aşa. Ce mi-a făcut mie? Ce i-a făcut lui Mason? Pe
jumătate adormită, ai văzut-o intrând şi ai văzut ce făcea, dar înspăimântată
şi aproape în delir, ţi s-a părut altfel decât era. Chipul negru umflat, părul
despletit, statura prea înaltă, toate astea nu-s decât plăsmuiri ale închipuirii
tale, o urmare a coşmarurilor pe care le-ai avut; ruperea furioasă a vălului,
iată ce-i adevărat şi vrednic de ea. Văd că o să mă întrebi de ce-o ţin în casă
pe această femeie. Când se va împlini un an şi o zi de la căsătoria noastră, o
să-ţi spun, dar acum nu. Eşti mulţumită, Jane? Primeşti explicaţia asta a
tainei?
Mă gândii puţin şi mi se păru că era într-adevăr singura explicaţie
posibilă. Nu eram mulţumită, dar ca să-i fac pe plac domnului Rochester, mă
silii să par, în orice caz mă simţeam uşurată, aşa că îi răspunsei printr-un
zâmbet vesel şi, fiindcă bătuse de mult ora unu, mă pregătii să-l părăsesc.
— Sophie nu doarme cu Adèle în odaia copiilor? mă întrebă dânsul,
aprinzându-şi lumânarea.
— Ba da, domnule, răspunsei.
— E destul loc şi pentru tine în patului Adèlei. Trebuie să dormi cu ea în
noaptea asta, Jane. N-ar fi de mirare ca întâmplarea pe care mi-ai povestit-o
să-ţi fi tulburat nervii. Mai bine să nu dormi singură. Făgăduieşte-mi că te
duci în odaia Adèlei.
— Voi fi chiar foarte mulţumită, domnule.
— Şi încuie bine uşa pe dinăuntru. Deşteapt-o pe Sophie când ajungi sus
şi spune-i să te trezească devreme fiindcă trebuie să fii îmbrăcată şi să
mâncăm înainte de opt. Acum alungă gândurile întunecate, lasă la o parte
grijile, Janet. N-auzi că vântul s-a domolit? Nu mai e decât o şoaptă plăcută şi
ploaia nu mai bate în geamuri. Priveşte, zise dânsul ridicind perdeaua: uite ce
noapte frumoasă!
Era adevărat. Jumătate de cer era senin, fără pic de nor. Vântul bătea de
la apus şi norii se fugăreau înspre răsărit, în lungi şiruri argintii, iar luna
strălucea liniştit şi paşnic.
— Ei, zise domnul Rochester, privindu-mă cercetător în ochi, cum se
simte acum mica mea Janet?
— Noaptea e senină, domnule, şi senină-s şi eu.
— Şi-n noaptea asta n-o să mai visezi despărţire şi supărări, ci dragoste
fericită şi o unire voioasă.
Prezicerea nu se îndeplini decât pe jumătate: n-am avut vise urâte, dar
nici vise vesele, fiindcă n-am dormit de loc. Cu micuţa Adèle în braţe, am
privegheat somnul ei de copil – atât de liniştit, de senin şi de nevinovat – şi
am aşteptat să se facă ziuă. Şi ultima fărâmă de viaţa era trează şi se
zbuciuma în mine. Cum răsări soarele, m-am şi sculat. Îmi amintesc că Adèle
se lipea cât putea mai strâns de mine, în clipa când am părăsit-o; mi-aduc
aminte cum am sărutat-o şi cum mi-am desprins uşor dintre braţele ei.
Izbucnii în plâns, tulburată de o emoţie ciudată şi o părăsii pe Adèle, de
teamă ca plânsul meu să nu-i tulbure odihna calmă şi adâncă. Era parcă
simbolul vieţii mele trecute; iar el, cel spre care trebuia să mă îndrept acum,
era întruchiparea temută, dar adorată, a necunoscutei mele vieţi viitoare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:15 AM | message # 29
CAPITOLUL XXVI
La şapte veni Sophie să mă îmbrace. Găteala mea ţinu mult, atât de
mult, încât domnul Rochester, nerăbdător, pare-se, din pricina întârzierii
mele, trimise să întrebe de ce nu cobor. Sophie tocmai îmi prindea, cu o
broşa, vălul (până la urmă tot simplul văl de mătase). Cum am izbutit să scap
din mâinile ei, am şi fugit.
— Opreşte-te! îmi strigă ea în franţuzeşte. Uită-te în oglindă, nu te-ai
privit de loc.
Mă întorsei spre oglindă şi zării o femeie gătită şi voalată care-mi
semăna atât de puţin, încât crezui aproape că am în faţa ochilor imaginea
unei străine.
— Jane! se auzi un glas şi mă grăbii să cobor.
Fui întâmpinată în capul scării de domnul Rochester.
— Zăbavnico, îmi zise el, inima mi se pârjoleşte pe jeratic de nerăbdare,
şi tu întârzii atâta!
Mă conduse în sufragerie şi mă cercetă cu băgare de seamă, îmi spuse
că "sunt frumoasă ca un crin, şi că nu-s numai mândria vieţii, ci şi femeia
sufletului său – după care mă vesti că nu-mi dă decât zece minute răgaz să
mănânc ceva. Sună şi veni un servitor, de curând angajat ca fecior.
— Ce face John? Pregăteşte trăsura? întrebă domnul Rochester.
— Da, domnule.
— S-au adus jos bagejele?
— Se aduc acum, domnule.
— Du-te la biserică şi vezi dacă au venit domnul Wood (era numele
pastorului) şi dascălul. Te-ntorci imediat şi-mi comunici.
După cum ştie cititorul, biserica era la numai câţiva paşi de porţile
castelului, aşa că servitorul se întoarse numaidecât.
— Domnul Wood a venit, anunţă el. Îşi pune odăjdiile.
— Ce-i cu trăsura?
— E gata.
— N-o să avem nevoie de ea ca să mergem la biserică, dar când ne-om
întoarce, trebuie să fie gata; geamantanele şi toate bagajele să fie aranjate,
iar vizitiul pe capră.
— Da, domnule.
— Eşti gata, Jane?
Mă ridicai. N-aveam nici cavaleri, nici domnişoare de onoare, nici rude
care să formeze cortegiul nupţial; într-un cuvânt, nu era nimeni afară de
domnul Rochester şi de mine. Când trecurăm prin hol, doamna Fairfax se afla
acolo. I-aş fi vorbit cu plăcere, dar mâna mea părea prinsă într-o cătuşă de
fier şi eram târâtă cu atâta grabă, încât abia mă puteam ţine de cel ce mă
conducea. Era destul să-i privesc chipul, ca să-mi dau seama că nici o clipă
de întârziere nu va fi îngăduită. Mă întrebam dacă mai arătase vreodată un
mire aşa cum arăta acum domnul Rochester – atât de dornic să ajungă la
ţintă şi vădind o notarâre atât de neînduplecată – sau dacă ochii unui muritor
fuseseră cândva atât de aprinşi şi de scânteietori sub o frunte la fel de
masivă.
Nu ştiu dacă ziua o fi fost frumoasă sau nu. Coborând aleea spre
biserică, nu priveam nici cerul nici pământul. Toată fiinţa mi se concentrase
în ochi, şi ei nu-l priveau decât pe domnul Rochester. Mergând astfel, aş fi
vrut să zăresc şi eu lucrul acela nevăzut pe care el părea că-l scrutează cu o
privire neîndurată şi crudă, aş fi vrut să-i cunosc gândurile împotriva cărora
părea că luptă cu tărie.
Se opri înaintea porţii cimitirului şi băgă de seamă că mi se taie
răsuflarea.
— Ţi se pare că dragostea mă face crud? îmi zise el. Odihneşte-te puţin;
sprijină-te de mine, Jane.
Îmi mai aduc aminte de casa Domnului, care se înălţa veche şi cenuşie
înaintea noastră. O cioară se rotea deasupra clopotniţei trasând cercuri largi
pe un cer roşiatic de dimineaţă. Îmi amintesc mormintele acoperite cu verdeaţă
şi n-am să uit nici pe cei doi străini care se plimbau printre moviliţele
scunde şi citeau inscripţiile săpate pe cele câteva plăci năpădite de muşchi.
I-am observat pentru că, de cum ne zăriră, trecură în spatele bisericii. Mă
gândeam că vor intra pe uşa lăturalnică şi or să fie de faţă la cununie.
Domnul Rochester nu-i observase. El nu mă privea decât pe mine, căci
sângele îmi pierise din obraz; îmi simţeam fruntea umedă, iar obrajii şi buzele
reci. După puţină vreme mi-am revenit şi el înainta încet cu mine spre uşa
bisericii.
Intrarăm în biserica tihnită şi umilă. Preotul, înveşmântat în stiharul său
alb, ne aştepta înaintea altarului scund; dascălul sta lângă dânsul. Totul era
liniştit. Numai două umbre se mişcau într-un colţ mai depărtat. Nu mă
înşelasem: străinii se strecuraseru înăuntru înaintea noastră şi se aflau lângă
cavoul Rochesterilor. Stăteau cu spatele la noi şi priveau printre gratii
marmura înnegrită de vreme a mormântului, deasupra căruia un înger îngenuncheat
păzea rămăşiţele lui Damer de Rochester, ucis în mlaştinile
Marstonului în timpul războaielor civile,şi ale soţiei sale, Elizabeth.
Ne aşezarăm înaintea barei unde se adunau, de obicei, cei care primeau
împărtăşania. Auzii un pas tiptil în urma mea şi privii peste umăr: unul dintre
străini, se vedea bine că-i un gentilom, venea spre noi. Slujba începu, se citi
actul de căsătorie. Pastorul făcu un pas înainte şi, plecându-se uşor înaintea
domnului Rochester, urmă:
— Vă cer amândurora să mărturisiţi (aşa cum aţi mărturisi în înfricoşata
zi a judecăţii de apoi, când tainele tuturor inimilor vor fi scoase la lumină)
dacă vreunul din voi are ştiinţă de vreo piedică la unirea voastră prin
căsătorie. Fiţi încredinţaţi că toţi cei care nu sunt uniţi după voia Domnului nu
sunt uniţi în fata sa, şi căsătoria lor nu e nici legală.
Tăcu, după obicei. Oare de câte ori tăcerea aceasta e curmată de un
răspuns? Poate o dată într-un veac. Pastorul, care nici nu-şi ridicase ochii de
pe carte şi nu-şi ţinuse decât o clipă răsuflarea, voia să urmeze. Mâna lui se
şi întinsese spre domnul Rochestcr şi buzele lui se deschideau să întrebe:
"Vrei să iei de soţie pe această femeie?" când o voce clară răsună în
apropiere:
— Căsătoria nu se poate face; declar că există o piedică.
Pastorul privi pe acel care vorbise – şi amuţi; dascălul la fel. Domnul
Rochester tresări uşor, ca şi când un cutremur ar fi zguduit pământul sub
picioarele sale, dar revenindu-şi numaidecât zise, fără să-şi întoarcă măcar
capul:
— Continuă!
Acest cuvânt rostit cu glas adânc dar încet fu urmat de o mare tăcere.
Domnul Wood reluă:
— Nu pot continua, înainte de a cerceta cele spuse şi de-a vedea
limpede dacă-i adevăr sau minciună.
— Slujba nu poate continua, adăugă vocea din spatele nostru, căci sunt
în măsură să dovedesc ceea ce spun. Există o piedică de netrecut în calea
acestei căsătorii.
Domnul Rochester auzi, dar păru a nu ţine seamă. Stătea în picioare
ţeapăn şi neînduplecat. Nu făcu decât o singură mişcare, ca să-mi ia mâna
într-a sa. Oh, cât de tare şi fierbinte era strângerea lui! Fruntea-i puternică,
palidă, masivă, părea de marmură. Ochii-i străluceau cercetători şi sălbatici.
Domnul Wood părea că nu ştie ce să facă.
— Şi care o acea piedică? întrebă el. Poate că nu e de netrecut,
lămureşte-ne.
— Am spus că e de netrecut şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, fu
răspunsul.
Acel care vorbise înainta şi se sprijini de bară. Urmă să vorbească
netulburat, liniştit, clar şi desluşit, dar fără să ridice glasul.
— Piedica pomenită constă pur şi simplu în existenţa unei căsătorii
anterioare. Soţia domnului Rochester se află încă în viaţă.
Aceste cuvinte, rostite cu voce înceată, îmi zguduiră nervii mai cumplit
decât o lovitură de trăsnet; fiinţa mea simţi o muşcătură mai usturătoare
decât fusese vreodată cea a focului sau a gerului; dar eram stăpână pe mine
şi nu mă temeam c-o să leşin. L-am privit pe domnul Rochester şi l-am silit să
mă privească şi el. Chipul îi părea dăltuit în stâncă, ochii lui străluceau şi
scăpărau. Nu tăgădui nimic: părea că sfidează totul. Fără să vorbească, fără
să zâmbească şi fără să pară că recunoaşte în mine o făptură omenească, îmi
strângea talia cu braţul lui puternic şi mă ţintuia lângă sine.
— Cine eşti? întrebă el pe străin.
— Mă numesc Briggs şi sunt avocat. Biroul meu e la Londra, strada...
răspunse el.
— Şi afirmi că aş fi căsătorit?
— Da, domnule. Am venit să-ţi amintesc că există o femeie care-i soţia
dumitale şi că dacă dumneata n-o recunoşti, legea o recunoaşte.
— Spune-mi te rog numele ei, al părinţilor ei şi unde locuieşte.
— Îndată...
Domnul Briggs scoase binişor o hârtie din buzunar şi citi pe un ton oficial
şi cu o voce nazală cele ce urmează:
"Afirm şi pot dovedi că-n ziua de 20 octombrie... (era cu cincisprezece
ani în urmă), Eduard Fairfax Rochester, de la Thornfield Hall... din comitatul...
şi cu locuinţa la Ferndean Manor, in comitatul... Anglia, s-a însurat cu sora
mea, Bertha Antoineita Mason, fiica lui Jonas Mason, negustor, şi al
Antoinettei Mason, soţia lui, creolă, la biserica... din Spanish Town, Jamaica.
Actul de căsătorie poate fi găsit în registrele bisericii. O copie se află
acum în posesia mea.
Semnat, Richard Mason."
— Actul acesta, dacă e autentic, poate dovedi că am fost însurat, dar nu
şi că femeia de care se pomeneşte în el mai e încă în viaţă.
— Trăia acum trei luni, răspunse omul legii.
— De unde ştii?
— Am un martor, pe care cu greu l-ai putea contrazice chiar dumneata
însuţi.—
Adu-l de faţă... sau du-te dracului!
— Mai întâi am să-i aduc – e aici. Domnule Mason, fii bun şi te apropie.
La auzul acestui nume, domnul Rochester încleştă dinţii şi fu cuprins de
un tremur puternic. Fiind lângă dânsul, simţeam cum e scuturat de furie sau
de deznădejde. Al doilea străin, care până atunci stătuse ascuns în colţul
întunecat, înainta. Un chip palid se ivi deasupra umărului avocatului; da, era
într-adevăr Mason. Domnul Rochester se întoarse şi-l privi. După cum am mai
spus de câteva ori, ochii lui erau negri; acum străluceau de o lumină
sălbatică şi sângeroasă. Chipul i se însufleţi. S-ar fi zis că focul ce-i ardea în
inimă se răspândise până pe obrazul măsliniu şi pe fruntea-i mai înainte
palidă. Ridică braţul puternic şi poate că l-ar fi lovit pe Mason, l-ar fi aruncat
pe lespezile bisericii şi cu o izbitură necruţătoare ar fi gonit sufletul din acel
trup firav, dacă el, speriat de moarte, nu s-ar fi tras îndărăt scâncind jalnic:
"Doamne sfinte!" Atunci scârba îl cuprinse pe domnul Rochester. Ura i se
schimbă într-un dispreţ rece, patima îi pieri ca şi când ar fi luat-o un vânt.
— Tu ce ai de spus?
Un răspuns nedesluşit ieşi de pe buzele albe ale lui Mason.
— Ai să-l vezi pe dracu, dacă nu poţi răspunde desluşit! Te întreb din
nou: Tu ce ai de spus?
— Domnule, domnule, întrerupse preotul, nu uita că te afli într-un lăcaş
sfânt.
Apoi, adresându-se lui Mason, îl întrebă încet:
— Poţi să-mi spui, domnule, daca soţia domnului Rochester mai este
încă în viaţă?
— Curaj! făcu avocatul, vorbeşte tare.
— Trăieşte şi locuieşte la castelul Thornfield, zise Mason cu glas ceva
mai desluşit. Am văzut-o în aprilie trecut. Sunt fratele ei.
— La castel! exclamă preotul. Nu se poate. Locuiesc de multă vreme
aici, domnule, şi n-am auzit niciodată pomenindu-se la Thornfield de vreo
doamnă Rochester.
Un zâmbet amar strâmbă buzele domnului Rochester, care şopti:
— Nu, slavă Domnului! Am avut grijă ca nimeni să n-audă de ea, cel
puţin sub numele ăsta.
Căzu pe gânduri şi vreo zece minute păru că chibzuieşte, apoi reluă:
— M-am săturat! Adevărul o să ţâşnească acum ca glonţul din ţeava.
Wood, închide-ţi cartea şi scoate-ţi odăjdiile. John Green (acesta era numele
dascălului), părăseşte biserica. Cununia n-o să se facă azi.
Dascălul plecă.
Domnul Rochester urmă, nepăsător şi cu îndrăzneală:
— Cuvintul bigam sună urât în urechile voastre. Şi totuşi, aveam de gând
să fiu bigam, dar soarta nu mi-a fost prielnică, sau poate mai curând pronia
cerească s-a împotrivit planurilor mele. În aceste clipe nu sunt mai bun decât
diavolul, şi, cum ar spune fără îndoială pastorul meu, merit cea mai aspră
osândă a Domnului, merit să fiu aruncat în flăcările veşnice ale gheenei, ori
să fiu dat pradă viermilor celor neadormiţi. Domnilor, planul meu s-a
prăbuşit! Acest avocat şi clientul lui au spus adevărul; am fost însurat şi
nevastă-mea trăieşte încă. Wood, zici că n-ai auzit niciodată vorbindu-se la
castel de doamna Rochester, dar fără îndoială că ţi-au ajuns la urechi
zvonurile despre misterioasa nebună, păzită cu grijă. Mulţi ţi-or fi şoptit că e o
soră a mea nelegitimă, alţii că e o amantă părăsită. Îţi spun acum că-i soţia
mea, eu care m-am însurat cu cincisprezece ani în urmă; se numeşte Bertha
Mason şi e sora acestei persoane atât de dârze pe care-o vedeţi aici, cu
obrajii palizi, tremurând din tot trupul şi arătându-ne ce inimă tare pot avea
bărbaţii. Bucură-te, Dick! Nu te teme de mine! N-o să te lovesc. Mai curând
aş lovi o femeie. Bertha e nebună. Se trage dintr-o familie în care, de două
sau trei generaţii, aproape toţi sunt nebuni ori idioţi! Mama ei, creola, era
alcoolică şi nebună! Asta am aflat-o de-abia după căsătorie, fiindcă nimeni nu
suflase nici un cuvânt, tăinuindu-mi tarele familiei. Bertha, ca fată
ascultătoare, urmă în totul pe maică-sa. Aveam o tovarăşă fermecătoare,
nevinovată, cuminte şi modestă; vă puteţi deci lesne închipui că eram fericit.
Am avut înaintea ochilor privelişti minunate! Oh, fireşte, treceam prin clipe
divine! Dacă aţi şti însă totul... Dar nu vă datorez lămuriri mai amănunţite.
Briggs, Wood, Mason, vă poftesc pe toţi să veniţi acasă s-o vedeţi pe pacienta
doamnei Poole, pe soţia mea! O să vedeţi ce fel de fiinţă am fost amăgit să
iau de nevastă şi o să vă daţi seama dacă am dreptul să rup această legătură
şi să caut să-mi leg viaţa de o fiinţă omenească. Fata asta, adăugă el,
uitându-se la mine, nu ştia despre groaznica taină mai multe decât voi;
credea că totul e frumos şi curat; nu s-a gândit niciodată c-o să fie prinsă în
capcana unei căsătorii false de un nenorocit legat deja de o fiinţă rea,
nebună şi îndobitocită! Veniţi, urmaţi-mă!
Părăsi biserica, strângându-mi mereu mâna cu putere. Cei trei bărbaţi
veneau după noi. Trăsura aştepta înaintea intrării celei mari a castelului.
— Deshamă şi du trăsura la loc, John, zise cu răceală domnul Rochester.
Azi nu mai avem nevoie de ea.
Când intrarăm, doamna Fairfax, Adèle, Sophie şi Leah ieşiră în
întâmpinarea noastră să ne salute şi să ne facă urări.
— Daţi-vă la o parte cu toţii! strigă stăpânul. Nu ne fac trebuinţă
felicitările voastre. Cine are nevoie de ele? Eu unul, nu! Vin cu cincisprezece
ani prea târziu!
Trecu, ţinându-mă mereu de mână şi făcând semn bărbaţilor să-l
urmeze. Urcarăm scara, străbăturăm coridorul şi ajunserăm în sfârşit la catul
al treilea. Domnul Rochester deschise o uşă mică şi pătrunserăm în odaia
tapisată, unde recunoscui patul cel mare şi dulapul pictat.
— Mason, tu cunoşti odaia asta, zise călăuza noastră, când
te-a-njunghiat şi te-a muşcat.
Ridică draperiile, descoperind a doua uşă şi deschizând-o şi pe aceasta.
Intrarăm într-o odaie fără ferestre. În cămin, în dosul unei apărători masive,
ardea focul şi o lampă atârnată cu un lanţ de tavan lumina încăperea. Grace
Poole, aplecată asupra focului, părea că prăjeşte ceva într-o tigaie. În umbra
deasă dintr-un colţ al odăii, se mişca o fiinţă al cărei chip şi trup nu puteau fi
bine desluşite. La prima vedere, nu se putea spune dacă era o făptură
omenească sau un animal: părea că merge în patru labe şi mârâia ca o fiară
sălbatică, dar era îmbrăcată, şi o claie de păr negru, încărunţit, îi cădea ca o
coamă deasă pe cap şi pe chip, ascunzându-i-le.
— Bună ziua. doamnă Poole! zise domnul Rochester. Ce mai faci?! Ce
face azi bolnava?
— O ducem destul de bine, vă mulţumesc, zise Grace ridicând cu grijă
tigaia care sfârâia. E cam smintită, dar nu furioasă.
Un ţipăt sălbatic veni să contrazică vorbele liniştitoare. Hiena îmbrăcată
se ridică în două picioare.
— Ah! domnule, v-a văzut, strigă Grace. Aţi face mai bine să plecaţi.
— O clipă, Grace; trebuie să ne îngădui să stăm puţin aici.
— Atunci, domnule, luaţi seama. Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi
seama !
Nebuna urla. Îşi dădu la o parte şuviţele zbârlite de pe obraz şi privi
sălbatic spre oaspeţi. Recunoscui prea bine chipul acela vânăt şi trăsăturile
umflate. Doamna Poole se apropie.
— Fugi de-aici, zise domnul Rochester, împingând-o deoparte. Sper că
n-are cuţit. Cât despre mine, ştiu să mă păzesc.
— Nu poţi şti niciodată ce armă are, domnule; e atât de vicleană; nici un
om nu-i poate pătrunde şiretlicurile.
— Mai bine am pleca, şopti Mason.
— Du-te dracului! răspunse cumnatu-său.
— Păziţi-vă! strigă Grace.
Cei trei bărbaţi se retraseră în acelaşi timp. Domnul Rochester mă
îmbrânci în spatele lui; nebuna sări asupra-i, îl apucă cu iuţeală de gât şi vru
să-i muşte obrajii. Porni o luptă în lege. Era o femeie voinică, aproape tot atât
de înaltă ca soţul ei şi, în afară de asta, trupeşă; dovedea o putere de bărbat
şi de multe ori fu cât pe-aci să-l sugrume, în ciuda forţei lui atletice. Ar fi
putut s-o doboare cu o lovitură zdravănă, dar nu voia s-o lovească, ci doar s-o
domolească. În sfârşit, prinse braţele nebunei şi i le legă la spate cu o
frânghie pe care i-o dădu Grace, iar cu alta o legă de un scaun. Toate acestea
fură întovărăşite de ţipetele cele mai sălbatice şi de zvârcolirile cele mai
îngrozitoare. Atunci domnul Rochester se întoarse spre cei de faţă şi-i privi cu
un zâmbet amar şi deznădăjduit.
— Asta-i soţia mea! zise el. Astea-s singurele îmbrăţişări conjugale pe
care mi-e dat să le cunosc. Şi asta e ceea ce doream să am (îmi puse mâna
pe umăr), această fată, care stă atât de serioasă şi liniştită înaintea porţilor
iadului şi priveşte îngândurată la ţopăielile unui demon. O iubeam din pricina
contrastului nemăsurat dintre ea şi aceea pe care o urăsc. Wood şi Briggs,
priviţi deosebirea! Comparaţi ochii aceştia luminoşi cu cei roşii pe care îi
vedeţi rotindu-se nebuneşte; comparaţi acest chip cu masca aceea; această
talie cu acea matahală şi judecaţi, dumneata, propovăduitor al Evangheliei, şi
dumneata, om al legii. Amintiţi-vă numai că aşa cum veţi judeca, aşa veţi fi
judecaţi! Acum ieşiţi de-aici. Trebuie să-mi încui comoara.
Plecarăm cu toţii. Domnul Rochester rămase puţin în urma noastră, să
stea de vorbă cu Grace Poole şi să-i dea câteva porunci. Pe când coboram
scara, avocatul îmi spuse:
— Dumneata, domnişoară, eşti nevinovată şi unchiul dumitale, dacă o
mai fi trăind, va fi foarte fericit s-o afle de la domnul Mason, când s-o întoarce
dânsul la Madera.
— Unchiul meu! Ce ştii despre el? Îl cunoşti?
— Domnul Mason îl cunoaşte. A fost câţiva ani reprezentant al firmei lui,
la Funchal. Când unchiul dumitale a primit scrisoarea în care-i pomeneai de
proiectata dumitale căsătorie cu domnul Rochester, domnul Mason se afla la
Madera, unde se oprise să se mai întremeze puţin înainte de-a se întoarce în
Jamaica. Domnul Eyre i-a pomemt de scrisoarea dumitale, întrucât ştia că
clientul meu cunoaşte pe un gentilom cu acest nume. Domnul Mason, uimit şi
îndurerat, după cum cred că-ţi închipui, îi dezvălui tot adevărul. Unchiul
dumitale, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, e acum bolnav la pat; ţinând
seama de boală – e tuberculos – şi în stadiul în care a ajuns, nu-i probabil să
se mai înzdrăvenească vreodată. Aşa că n-a putut veni în Anglia să te scape
din urzeala în care ai căzut, însă l-a implorat pe domnul Mason să nu piardă
nici o clipă şi să ia măsuri pentru a împiedica această falsă căsătorie. Chiar
domnul Eyre l-a îndrumat spre mine, iar eu am făcut tot ce am putut, şi, slavă
Domnului! n-am sosit prea târziu. Trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu.
Dacă n-aş fi convins că unchiul dumitale se va prăpădi înainte de vremea
când ai putea sosi la Madera, te-aş sfătui să pleci o dată cu domnul Mason.
Aşa cum stau lucrurile, însă, cred că ai face mai bine să rămâi în Anglia până
vei primi veşti de la domnul Eyre, sau vei auzi de dânsul. Mai avem vreun
motiv să rămânem aici? întrebă el pe Mason.
— Nu, nu, să plecăm, răspunse acesta cu înfrigurare.
Plecară fără să-şi ia rămas bun de la domnul Rochester. Pastorul rămase
să adreseze câteva sfaturi sau cuvinte de mustrare trufaşului său enoriaş.
După ce-şi împlini datoria, plecă şi dânsul.
L-am auzit depărtându-se pe când stam în uşa întredeschisă a odăii
mele, unde mă retrăsesem. După ce casa se goli, mă închisei în odaie, trăsei
zăvorul ca nimeni să nu poată intra şi începui – nu să plâng sau să jelesc, căci
eram încă prea liniştită pentru asta – ci să-mi scot cu gesturi de automat
rochia de mireasă şi să îmbrac iar rochia mea de stofă, pe care în ajun
crezusem că o port pentru ultima dată. După aceea m-am aşezat. Mă simţeam
obosită şi slabă; încrucişai braţele pe masă şi-mi rezemai capul pe ele.
Căzui pe gânduri. Până atunci nu făcusem decât să ascult, să văd, să merg
de colo-colo pe unde eram condusă ori târâtă, să asist la succesiunea ameţitoare
a întâmplărilor şi a destăinuirilor. Dar acum sosise ceasul cugetării.
Afară de scena cu nebuna, dimineaţa fusese destul de calmă. La biserică
totul se petrecuse în linişte, nu fuseseră nici izbucniri de patimi, nici certuri
zgomotoase, nici insulte sau provocări, nici lacrimi, nici hohote de plâns. Se
rostiseră doar câteva cuvinte: un bărbat venise să spună, cu sânge rece, că
există o piedică la încheierea căsătoriei. Domnul Rochester pusese mai multe
întrebări tăioase şi scurte. Se dăduseră răspunsuri şi lămuriri, se aduseseră
dovezi; stăpânul meu se hotărâse să mărturisească întregul adevăr şi ne
arătase proba vie a crimei sale; străinii plecaseră şi totul se sfârşise.
Stăteam, ca de obicei, în odaia mea. Eram tot eu; după cât se vedea, nu
suferisem nici o schimbare; nu fusesem nici rănită, nici lovită, nici schilodită
şi totuşi, unde era Jane Eyre de ieri? Unde-i era viaţa? Unde îi erau nădejdile?
Jane Eyre care fusese o atât de fericită logodnică, şi aproape că fusese
mireasă, era din nou o fată abătută şi singură: viaţa ei era searbădă,
speranţele-i erau jalnice. Gerul Bobotezei sosise în toiul verii; la mijlocul lui
iunie se stârnise o furtună de decembrie. Zăpada îngheţase merele coapte şi
viforele veştejiseră trandafirii îmbobociţi; promoroaca acoperise ca un giulgiu
păşunile şi lanurile; pe poienile unde ieri se răsfăţau în soare florile,
se-aşternuseră astăzi uriaşe troiene de zăpadă, neatinse încă de picior
omenesc; pădurile, care doar acum douăsprezece ceasuri se legănau în
adierile molcome, înfrunzite şi înmiresmate ca boschetele înflorite de la
tropice, se întindeau acum pustiite, sălbatice şi albe ca şi codrii de pini din
îngheţata Norvegie. Nădejdile îmi erau moarte, lovite de o soartă perfidă,
asemenea celei ce se-abătuse într-o noapte asupra tuturor întâilor născuţi din
ţara Egiptului. Mă gândeam la visele mele dragi, ieri încă atât de înfloritoare
şi luminoase; azi erau hoituri ţepene, reci şi învineţite, pe care nimic nu le
mai putea readuce la viaţă. Mă gândeam la dragostea mea, la acel sentiment
ce aparţinea stăpânului meu fiindcă el îl făcuse sa se nască, şi care zăcea
acum ca un copil bolnav într-un leagăn de gheaţă: boala şi neliniştea îl
cuprinsesera şi nu se putea duce să caute alinare în braţele domnului
Rochester, nu putea afla căldură la pieptul lui, nu, niciodată nu se va mai
putea întoarce către el; încrederea într-însul fusese spulberată, domnul
Rochester nu mai era în ochii mei ceea ce fusese, căci nu se dovedise a fi
ceea ce crezusem. Nu-l puteam socoti desfrânat, nu puteam spune că mă
înşelase, dar nu mai era pentru mine imaginea adevărului neprihănit şi
trebuia să fug din preajma lui... de asta îmi dădeam foarte bine seama. Dar
când? Cum? Şi unde să mă duc? Nu ştiam încă, şi totuşi eram sigură că el
însuşi o să mă alunge de la Thornfield. Mi se părea că nu mă poate iubi cu
adevărat; fusese doar o patimă trecătoare şi acum, dacă nu şi-o putea
satisface, nu mai avea nevoie de mine; mi-ar fi teamă chiar să-i mai ies în
cale; vederea mea trebuie că-i e nesuferită. Oh, cât de orbi îmi fuseră ochii şi
cât de naivă purtarea!
Ţineam ochii închişi – părea că întunericul mă învăluise în păienjenişul lui
– gândurile-mi curgeau ca un val negru şi tulbure. Mi se părea că,
neputincioasă, părăsită şi fără vlagă, mă culcasem în albia secată a unui râu
uriaş. Auzeam zgomotul apei dezlănţuite din munţii îndepărtaţi, simţeam cum
înaintează şuvoiul, dar n-aveam destulă voinţă să mă ridic şi nici putere să
fug. Zăceam vlăguită şi tânjeam după moarte. Un singur gând mai palpita
înăuntrul meu, ca o urmă de viaţă: gândul la Dumnezeu. Acel gând mă
făcuse să plăsmuiesc o rugăciune nerostită; cuvintele rătăceau care încotro
prin mintea-mi întunecată, cerându-se rostite, dar neaflând energia care le-ar
fi putut face să se desprindă de pe buze:
"Dumnezeule, să nu mă părăseşti, căci primejdia e aproape şi nimeni nu
mă poate sprijini!"
Într-adevăr, primejdia era aproape, şi cum nu cerusem cerului s-o
îndepărteze, nu îngenuncheasem, nu împreunasem mânile şi nici nu
mişcasem buzele, ea veni. Cu valuri mari şi furioase, puhoiul se năpusti
asupră-mi. Conştiinţa deplină a vieţii mele distruse, a dragostei pierdute, a
nădejdilor sfărâmate şi a credinţei nimicite – toate se revărsară asupră-mi ca
o singură masă mohorâtă. Ceasul acela amar nu poate fi descris: sufletul îmi
era înecat; mă scufundam din ce în ce în apa mocirloasă: nu găseam nici un
sprijin; talazurile mă copleşeau.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 17/02/2012, 3:19 AM | message # 30
CAPITOLUL XXVII
La un oarecare ceas al după-amiezii înălţai capul, şi, privind în jurul meu
şi văzând pe zid răsfrângerea razelor soarelui ce cobora înspre apus, mă
întrebai: "Ce îmi rămâne de făcut?"
Dar răspunsul pe care mi-l dădea mintea mea: "Trebuie să părăseşti
numaidecât Thornfieldul fu atât de prompt, atât de groaznic, că-mi astupai
urechile. Mi-am spus că nu pot îndura acum asemenea cuvinte. "Să nu fiu
nevasta lui Eduard Rochester, zisei eu, iată lucrul cel mai puţin dureros. Să
mă trezesc din visele mele cele mai încântătoare şi să-mi dau seama că totul
n-a fost decât iluzie şi deşertăciune, e o grozăvie pe care o pot suporta şi o
pot stăpâni. Dar să-l părăsesc numaidecât şi pentru totdeauna, asta-i de
neîndurat. E peste puterile mele."
Atunci însă un glas lăuntric mă încredinţa că o puteam face şi-mi prezise
că aveam s-o fac. Luptai împotriva propriei mele hotărâri; aş fi vrut să fiu
slabă, ca să mă pot feri din calea noilor suferinţi pe care le prevedeam.
Conştiinţa-mi deveni tiranică: apucă de gât Pasiunea şi-i spuse, cu asprime
dispreţuitoare, că abia piciorul gingaş şi l-a muiat în mocirlă, dar îi jură că în
curând o va rostogoli cu braţul ei de fier, în genuni de chin.
"Atunci, strigai eu, să fiu sfâşiată în bucăţi! Dar să-mi ajute cineva!"
"Nu, tu însăţi o să te sfâşii şi nimeni n-o să te ajute; tu însăţi ai să-ţi
smulgi ochiul drept; tu însăţi ai să-ţi retezi mâna dreaptă; inima ta va fi jertfa
şi tu preotul care-o va jertfi."
Mă ridicai dintr-o dată, cuprinsă de groază în faţa singurătăţii pe care o
prezicea un judecător atât de neînduplecat, în fata tăcerii pe care o alunga
un glas atât de îngrozitor. Când m-am ridicat, nu-mi mai puteam ţine capul
sus. Îmi dădui seama că eram gata să leşin de foame şi surescitare, nu
mâncasem şi nu băusem nimic toată ziua, fiindcă nici dimineaţa nu luasem
nimic. Cu un fior dureros îmi dădui seama că atâta vreme trecuse din clipa
când mă încuiasem în odaie şi nimeni nu venise să mă întrebe ce fac, ori să
mă poftească să cobor; nici măcar micuţa Adèle nu-mi bătuse la uşă, nici
doamna Fairfax nu mă căutase. "Pe cel părăsit de noroc repede-l uită
prietenii", şoptii eu, trăgând zăvorul şi ieşind din odaie. Dădui peste-un
obstacol; eram încă ameţită, vederea mi-era tulbure şi mădularele slabe. Nu
mi-am putut reveni numaidecât; am căzut, dar nu pe duşumea; un braţ întins
mă prinse; am privit în sus şi l-am văzut pe domnul Rochester, care sta pe un
scaun în faţa uşii mele.
— În sfârşit, te-ai hotărât să ieşi! îmi zise el. Te-am aşteptat multă vreme
şi-am tot tras cu urechea, dar n-am auzit nici o mişcare, nici măcar un suspin;
cinci minute de-ar mai fi ţinut tăcerea asta de moarte şi aş fi spart uşa, ca un
tâlhar. Aşadar, fugi de mine, te încui în odaie şi jeleşti singură! Aş fi preferat
să vii şi să mă cerţi cu toata furia. Eşti o fire pasionată şi mă aşteptam la o
scenă; mă pregăteam să văd lacrimi fierbinţi şi doream numai ca ele să fie
vărsate la pieptul meu; le-ai vărsat însă pe podeaua nesimţitoare, sau în
batista-ţi udă leoarcă. Dar greşesc: n-ai plâns de loc! Obrajii îţi sunt galbeni,
ochii obosiţi, însă nu văd nici urmă de lacrimi. Atunci inima ta a plâns cu
lacrimi de sânge? Cum, Jane, nici un cuvânt de mustrare? Nimic amar... nimic
dureros? Nimic care să rănească inima sau să aţâţe patima? Stai liniştită
acolo unde te-am pus şi mă priveşti cu ochii ăştia obosiţi şi resemnaţi. Jane,
n-am avut de gând să te rănesc atât de cumplit. Nici acela care ar avea o
singură mieluţă şi ar iubi-o ca pe copilul lui, ar hrăni-o din pâinea lui, ar
adăpa-o din cana lui şi-ar culca-o la pieptul lui, dar apoi ar duce-o din
greşeală la tăiere şi-ar ucide-o, n-ar regreta sângeroasa-i greşeală mai mult
decât regret eu ceea ce am făcut. Oare o să mă ierţi vreodată?
Cititorule, l-am iertat în clipa şi pe locul acela. În ochii lui se arăta o
căinţă atât de adâncă, în glasul lui o jale atât de sfâşietoare, în purtarea lui o
tărie atât de bărbătească; şi în afară de toate astea era în privirea şi expresia
chipului său o dragoste atât de statornică, încât îi iertai totul; dar nu cu glas
tare, nu arătând în vreun fel, ci numai în adâncul sufletului meu.
— Ştii că sunt un nemernic, Jane? continuă el, privindu-mă cu multă
atenţie, mirându-se probabil de tăcerea şi blândeţea mea, urmare mai
degrabă a slăbiciunii, decât a voinţei mele.
— Da, domnule.
— Atunci, spune-mi-o fără ocoluri şi răspicat, nu mă cruţa.
— Nu pot! sunt obosită şi bolnavă. Aş vrea puţină apă.
Se înfioră şi scoase un oftat adânc, apoi mă ridică în braţe şi mă duse
jos. La început nu mi-am dat seama în ce odaie m-a dus; privirea mi-era
înceţoşată, sticloasă, şi nu puteam distinge nimic. În curând simţii căldura înfiorătoare
a focului, căci deşi era vară, cât stătusem în încăperea mea
ajunsesem rece ca gheaţa. Domnul Rochester îmi duse la buze o cupă cu
vin; gustai şi mă simţii mai bine. Apoi mâncai ce-mi dădu dânsul şi după un
scurt timp îmi revenii de-a binelea. Eram în bibliotecă, aşezată în jilţul
stăpânului meu, care se afla foarte aproape de mine. "Dacă aş putea muri
acum, mă gândeam eu, fără să sufăr prea mult, aş fi foarte fericită. Atunci,
nu m-aş mai vedea silită să fac durerosul efort de a-mi zdrobi corzile inimii,
pentru a le despărţi de ale lui. Se pare că trebuie să-l părăsesc. Nu vreau să-l
părăsesc, nu pot să-l părăsesc."
— Cum te simţi acum, Jane?
— Mult mai bine, domnule; în curând o să-mi revin de-a binelea.
— Mai bea puţin vin, Jane.
Îl ascultai. El puse paharul pe masă, se aşeză în faţa mea şi mă privi cu
luare-aminte. Deodată se depărta, scoţând o exclamaţie plină de tulburare
pătimaşă. Începu să umble repede prin odaie şi reveni lângă mine; se aplecă
asupra-mi, să mă îmbrăţişeze, dar amintindu-mi că acum nu-i puteam primi
dezmierdările, întorsei obrazul şi-l îndepărtai pe al lui.
— Cum? Ce înseamnă asta? exclamă el repede. Oh, înţeleg! Nu vrei să
săruţi pe bărbatul Berthei Mason? Socoti că braţele mele sunt mai demult
promise – şi că îmbrăţişările mele aparţin alteia?
— În orice caz, domnule, eu nu mai am nici loc în braţele
dumneavoastră, nici drept la îmbrăţişările dumneavoastră.
— De ce, Jane? Vreau să te scutesc de oboseala de a vorbi şi am să
răspund eu pentru tine: "Pentru că ai o nevastă", vrei să spui. Am ghicit?
— Da.
— Dacă judeci aşa, înseamnă că ai o ciudată părere despre mine. Mă
socoteşti probabil un uneltitor desfrânat, un nelegiuit josnic şi mârşav, care a
simulat o dragoste dezinteresată, ca să te-mpingă într-o capcană întinsă cu
sânge rece, spre a-ţi terfeli demnitatea şi a-ţi distruge stima pentru tine
însăţi. Ce-mi poţi răspunde? Văd că nimic. Mai întâi fiindcă eşti încă slabă şi
ţi-e greu chiar să-ţi mai tragi sufletul; pe urmă, nu te poţi obişnui cu gândul
că trebuie să mă acuzi şi să mă înjoseşti; în fine stăvilarele lacrimilor tale
sunt deschise, iar dacă ai vorbi prea mult, ele s-ar revărsa din belşug şi nu
vrei să te cuprindă mânia, să-mi faci reproşuri, ori scene. Te gândeşti că a
vorbi acum cu mine ţi se pare fără sens. Te cunosc şi mă feresc.
— Domnule, zisei eu, nu doresc să vă fac nici un rău.
Glasul meu tremurător mă înştiinţa că nu trebuia să vorbesc prea mult.
— Încerci să mă nimiceşti, nu în înţelesul pe care-l dai tu cuvântului, ci în
acela pe care i-l dau eu. Mi-ai spus de fapt că sunt om însurat şi ca atare o să
mă ocoleşti şi o să te depărtezi de mine: chiar adineauri, n-ai vrut să mă
săruţi. Ai de gând să rămâi o străină pentru mine, să trăieşti în casa asta doar
ca preceptoare a Adèlei. Dacă am să-ţi spun vreodată un cuvânt binevoitor,
dacă vreodată un sentiment mai cald te va îndemna să te apropii de mine, îţi
vei spune:
"Acest om a fost gata să facă din mine amanta lui: pentru el trebuie să
rămân o stană de piatră". Şi ai să fii cu adevărat o stană de piatră.
Mi-am dres şi mi-am întărit glasul pentru a-i răspunde:
— În jurul meu totul s-a schimbat, domnule; trebuie deci să mă schimb şi
eu, în privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. Trebuie să evităm emoţiile
mari şi să ne ferim de lupta fără sfârşit a amintirilor, iar către asta nu-i decât
o singură cale: Adèle să aibă altă profesoară, domnule.
— Oh, pe Adèle o trimit la pension – asta am şi hotărât! În afară de asta,
nu vreau să te văd chinuită de hâdele amintiri pe care ţi le-ar trezi
Thornfieldul, acest loc blestemat, acest cort al lui Achan73, acest mormânt
neruşinat ce arată luminii cerului năluca unei moarte care trăieşte, acest iad
îngust de piatră, locuit de un singur diavol, mai temut decât toate legiunile
Satanei. Jane, n-o să rămâi aci, nu, nici eu nu vreau. Am făcut o greşeală
când te-am adus la Thornfield, ştiind că e un loc blestemat. Înainte de a te
vedea, poruncisem să ţi se ascundă tot ce se povestea despre casa asta
ticăloasă, căci mă temeam că nici o guvernantă nu va voi să stea cu Adèle,
dacă ar şti alături de cine locuieşte. Conştiinţa mea nu-mi îngăduia să-mi duc
în altă parte nebuna, deşi aveam o casă veche, Ferndean Manor care e mai
retrasă şi mai ascunsă chiar decât asta, unde aş fi putut s-o închid în deplină
siguranţă, dacă nu m-aş fi gândit ca e aşezată într-un loc nesănătos, în inima
unei păduri, şi conştiinţa mea nu-mi îngăduia aşa ceva.
S-ar fi putut prea bine întâmpla ca zidurile acelea umede şi reci să se fi
descotorosit curând de dânsa. Fiecare ticălos cu năravul lui, dar eu nu-l am
pe acela de a asasina, fie şi indirect, nici chiar pe acei pe care-i urăsc mai
mult... Totuşi, ascunzându-ţi prezenţa nebunei, mă purtam ca şi când aş fi
acoperit un copil cu o mantie şi l-aş fi lăsat lângă un copac cu fructe
veninoase; acul din preajma acestui diavol e otrăvit şi totdeauna a fost aşa.
Dar am să închid castelul Thornfield, am să bat în cuie poarta cea mare, am
să închid cu obloane de lemn ferestrele de la parter. Am să dau doamnei
Poole 200 de lire pe an să stea aici cu soţia mea, cum îi spui acestei iazme
îngrozitoare. Ce nu face Grace pentru bani! O să aduc şi pe băiatul ei,
paznicul de la Grimsby Retreat, să-i ţină tovărăşie şi să-i fie la îndemână s-o
ajute în timpul acceselor soţiei mele, de câte ori, tulburată de duhurile ei, îi
va trăsni prin cap să ardă pe oameni noaptea în patul lor, să-i înjunghie, să le
sfâşie carnea de pe oase şi altele de soiul ăsta...
— Domnule, îl întrerupsei eu, n-aveţi nici o milă pentru femeia asia
nenorocită; vorbiţi de ea cu ură, cu o antipatie răzbunătoare. E o cruzime din
partea dumneavoastră. Ea nu-i răspunzătoare de nebunia ei...
— Jane, micuţa mea dragă (lasă-mă să-ţi spun astfel căci aşa simt eu),
nu ştii despre cine vorbeşti şi iar mă judeci rău. N-o urăsc fiindcă e nebună.
Crezi că dacă ai fi nebună, te-aş urî?
— Sunt încredinţată, domnule.
— Atunci te înşeli; nu mă cunoşti, nu ştii nimic despre mine şi nici
dragostea nu mi-o cunoşti. Fiecare părticică din trupul tău mi-e tot atât de
scumpă ca propriul meu trup; suferinţa şi boala tot nu m-ar împiedica să-l
iubesc. Mintea ta e comoara mea şi chiar de-ar fi zdruncinată, tot comoara
mea ar rămâne. Dacă ai fi nebună, pentru a-ţi potoli furia ai avea braţele
mele şi nu în cămaşa de forţă. Chiar dacă m-ai prinde în braţe, într-un acces
de furie, pentru mine ar fi aceeaşi încântare. Dacă te-ai năpusti asupra mea
cum a făcut ieri femeia aceea, încercând să te stăpânesc, te-aş prinde într-o
îmbrăţişare plină de dragoste. Nu m-aş feri de tine cu scârbă, cum mă feresc
de ea. Când ai fi liniştită, n-ai avea alt îngrijitor, alt paznic în afară de mine;
aş şti să te veghez cu duioşie neobosită, cu toate că nu m-ai putea răsplăti
nici măcar cu un zâmbet; nu m-aş mai sătura cătându-ţi în ochi, chiar dacă ei
nu m-ar cunoaşte. Dar de ce să ne mai gândim la asta? Spuneam că vreau să
te iau de la Thornfield. Ştii că totu-i pregătit de plecare; mâine ai să pleci.
Nu-ţi cer decât să mai petreci o noapte sub acest acoperământ, Jane, şi după
aceea îţi vei lua de-a pururi rămas bun de la toate ticăloşiile şi spaimele
Thornfieldului! Am un loc retras care va fi un adăpost sigur împotriva
amintirilor dureroase, împotriva intruşilor nedoriţi şi chiar a minciunii şi
73 Numele unui nelegiuit din legendele biblice
defăimării.
— Luaţi-o pe Adèle cu dumneavoastră, domnule, îl întrerupsei eu. O să
vă ţină tovărăşie.
— Ce vrei să spui, Jane? Nu ţi-am arătat că Adèle o să se ducă la
pension? Şi ce nevoie am de tovărăşia unui copil care nici nu-i al meu, ci e
copilul din flori ai unei dansatoare franceze? De ce să mă zbat pentru ea? De
ce, te întreb, vrei să-mi dai pe Adèle de tovarăşă?
— Vorbeaţi de un adăpost retras, domnule. Izolarea şi singurătatea sunt
triste, prea triste pentru dumneavoastră.
— Singurătatea! Singurătatea! repetă el iritat. Văd că trebuie să dau
explicaţii. Nu pot înţelege ce înseamnă înfăţişarea de sfinx pe care o ia chipul
tău. Tu vei împărţi cu mine acea singurătate. Înţelegi?
Clătinai din cap. Domnul Rochester era atât de aţâţat, încât aveam
nevoie de curaj chiar şi pentru această tăgadă mută. Se plimba agitat prin
odaie şi văzându-mi faţa se opri ca şi când ar fi prins deodată rădăcini. Mă
privi lung şi aspru. Întorsei ochii; îi aţintii asupra focului şi mă silii să par
liniştită şi stăpână pe mine.
— Trebuie să ţinem seamă de Jane şi de firea ei aprinsă, zise el în sfârşit,
cu mai multă linişte decât mă aşteptam judecând după privirea lui.
Ghemuleţul de mândrie s-a depănat destul de lin până acum: dar îmi dădeam
bine seama că se va ivi un nod şi că mătasea o să se încâlcească. Iată nodul!
Acum va trebui să mă aştept la tot felul de jigniri, necazuri şi plictiseli fără
sfârşit! Doamne-Dumnezeule! Cum aş vrea să am ceva din puterea lui
Samson, ca să sfărâm această piedică, aşa cum aş destrăma un ghemotoc de
câlţi!
Începu să se plimbe iar, însă după puţin timp se opri din nou, de astă
dată în faţa mea.
— Jane! îmi zise el, vrei să înţelegi de vorbă?
Apoi se aplecă şi, apropiindu-şi buzele de urechea mea, adăugă:
— Pentru că, dacă nu vrei, am să încerc cu sila.
Glasul îi era răguşit, privirea ca a unui om ce se pregăteşte să scuture
lanţuri de nesuferit şi e gata să se arunce orbeşte într-o acţiune nesăbuită.
Îmi dădui seama deodată că ar fi fost de ajuns o clipă, o nouă pornire de
furie, ca să nu-i mai pot sta împotrivă. Spre a-l stăpâni, n-aveam decât scurta
clipă de faţă; un gest de dispreţ, fuga sau teama, mi-ar fi pecetluit soarta – şi
aş pieri totodată. Dar nu eram de fel înfricoşată; simţeam în mine o mare
putere lăuntrică; înţelegeam că am înrâurire asupra lui şi acest gând mă
întărea. Criza era primejdioasă, dar nu lipsită de farmec: trăiam o simţire ca
aceea ce cuprinde probabil inima unui indian, când lunecă în barca lui
uşoară, pe un curent cumplit de repede. Apucai mâinile crispate ale domnului
Rochester, îi desfăcui degetele încleştate, şi-i spusei blajin:
— Staţi jos. Vă voi vorbi atât cât o să-mi îngăduiţi şi voi asculta tot ce-o
să-mi spuneţi, fie că e sau nu e un lucru la locul său.
Se aşeză, dar rămase tăcut. De câtăva vreme luptam cu lacrimile: mă
silisem să le opresc, ştiind că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Acum însă
mă gândeam că le pot lăsa să curgă în voie, cât pofteam. Dacă asta îl supăra,
cu atât mai bine. Aşa că dădui frâu liber lacrimilor şi începui să plâng
zdravăn.
După puţin timp, mă rugă fierbinte să mă liniştesc, îi răspunsei că nu
pot, cât timp îl văd stăpânit de o asemenea patimă.
— Nu sunt supărat. Jane, îmi zise el. Dar te iubesc prea mult, iar tu ţi-ai
împietrit chipul mic şi palid şi aveai o privire de om rece şi neîndurătoare
încât n-am putut s-o îndur. Acum taci şi şterge-ţi lacrimile.
Glasul lui blând îmi dovedi că se liniştise, aşa că mă liniştii şi eu. Încerca
să-şi sprijine capul de umărul meu, dar nu i-am îngăduit. Se strădui să mă
atragă spre el şi nu l-am lăsat.
— Jane! Jane! îmi zise domnul Rochester cu un accent de mâhnire atât
de amară, încât am tresărit fără voie. Iată deci că nu mă iubeşti. N-ai preţuit
decât rangul meu şi situaţia de soţie, iar acum, când crezi că nu-ţi mai pot fi
bărbat, fugi de mine ca de o broască râioasă sau de-o maimuţă.
M-au durut aceste cuvinte: dar ce era să spun? Ce trebuia să fac? De
bună seamă ar fi trebuit să nu spun nimic. Regretam însă atât de mult că-l
mâhnisem în aşa hal, încât nu-mi putui înfrâna dorinţa de a turna câteva
picături de balsam pe rana ce i-o făcusem.
— Vă iubesc, exclamai eu, mai mult decât oricând: dar nu se cade nici să
arăt, nici să nutresc acest sentiment şi rostesc asemenea vorbe pentru
ultima oară.
— Ultima oară, Jane? Cum? Crezi că vei putea trăi alături de mine, vei
putea să mă vezi în fiecare zi şi, continuând a mă iubi, să rămâi rece şi
nepăsătoare faţă de mine?
— Nu, domnule, sunt sigură că n-aş putea. De aceea nu văd decât o
singură ieşire; dar sunt sigură c-o să vă înfuriaţi dacă v-o spun.
— Oh, spune totuşi! Dacă am să tun şi am să fulger, îţi rămâne totuşi
meşteşugul plânsului.
— Domnule Rochester, trebuie să vă părăsesc.
— Pentru câtă vreme, Jane? Pentru câteva clipe? Ca sa-ţi netezeşti părul
ciufulit, ca să-ţi speli obrazul aprins?
— Trebuie să părăsesc pe Adèle şi Thornfieldul, să mă despart pentru
totdeauna de dumneavoastră; trebuie să încep o viaţă nouă în mijlocul unor
oameni străini şi-n nişte locuri necunoscute.
— Ţi-am spus-o doar. Trec sub tăcere nevoia de a te despărţi de mine.
Vrei să spui, că ai să devii o parte din mine însumi, cât priveşte viaţa despre
care vorbeşti, ai dreptate: da, şi totuşi poţi să fii nevasta mea; nu sunt
însurat. Ai să fii doamna Rochester – şi cu numele şi de fapt. O să-ţi fiu
credincios cât voi trai; o să te duc la una din proprietăţile mele din sudul
Franţei; o vilă cu ziduri albe, pe malurile Mediteranei. Acolo vei trăi fericită,
ocrotită şi nevinovată. Să nu te temi că te voi târî în păcat şi că o să fac din
tine amanta mea. De ce dai din cap? Jane, fii înţelegătoare, iar mă faci să
înnebunesc.
Glasul şi mâinile îi tremurau; nările largi îi fremătau, ochii-mi ardeau, dar
totuşi am îndrăznit să-i vorbesc.
— Domnule, zisei cu, soţia dumneavoastră trăieşte: chiar
dumneavoastră aţi recunoscut-o azi dimineaţă. Daca aş trăi aşa cum doriţi,
v-aş fi amantă. A tăgădui, înseamnă a face un sofism, a spune o minciună.
— Jane, uiţi că nu sunt un om calm: nu sunt nici răbdător, nici rece, nici
lipsit de patimă; ai milă de mine şi de tine, pune degetul pe pulsul meu,
ascultă-i bătăile şi ia bine seama!
Îmi întinse mâna; obrazul şi buzele, din care pieri sângele, deveniseră
livide. Eram foarte abătută. Mi se părea că ar fi crud să-l tulbur şi mai mult
printr-o împotrivire pe care n-o putea suferi. Să-i fac pe plac nu se putea.
Făcui ceea ce instinctiv fac toate făpturile omeneşti când se află în primejdie;
cerui ajutorul unei fiinţe mai mari decât omul; cuvintele: "Doamne,
ajută-mă!" îmi scăpară fără voie de pe buze.
— Sunt nebun! exclamă deodată domnul Rochester. Să-i spun că nu sunt
însurat, fără să-i lămuresc de ce! Uit că nu ştie nimic despre firea acelei
femei şi despre împrejurările în care s-a încheiat legătura asta drăcească.
Da, sunt sigur că Jane va fi de părerea mea când va afla tot ce ştiu eu. Dă-mi
mâna, Janet, pentru ca ochii şi urechile să mă încredinţeze că eşti lângă
mine; vreau să-ţi înfăţişez situaţia mea reală, în câteva cuvinte! Mă poţi
asculta?
— Da, domnule: ceasuri întregi, dacă vreţi.
— Îţi cer doar câteva minute, Jane, ai auzit vreodată că n-am fost cel mai
mare dintre fraţi, că am avut un frate mai în vârstă?
— Da, domnule. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată doamna Fairfax.
— Ai auzit că tatăl meu era zgârcit?
— Da, domnule, am auzit.
— Ei bine, Jane, tata voia ca averea lui să rămână lolaltă; nu se putea
obişnui cu gândul s-o împartă şi să-mi dea partea cuvenită. Hotărâse ca totul
să fie al fratelui meu Rowland. Totuşi, nu se putea împăca nici cu gândul că
cel mai mic dintre copii o să fie un om sărac: voia să mă îmbogăţească
printr-o căsătorie şi începu să-mi caute o tovarăşă. Domnul Mason, plantator
şi negustor în Indiile Occidentale, era un vechi cunoscut al său. Tata ştia că
acel domn Mason se bucura într-adevăr de-o avere mare; se interesă şi află
că vechiul lui prieten avea un băiat şi o fată şi că-i dădea fiică-sii o zestre de
treizeci de mii de lire sterline. Era de ajuns. Când am terminat colegiul, am
fost trimis la Jamaica, să mă însor cu mireasa aceea peţită în numele meu.
Tata nu mi-a pomenit de avere, dar mi-a spus că Spanish Town se mândrea
cu frumuseţea domnişoarei Mason. Şi rostea adevărul. Era frumoasă, aşa
cum e Blanche Ingram, înaltă, oacheşă şi maiestuoasă. Familia ei ar fi vrut să
pună mâna pe mine fiindcă eram de neam mare şi acelaşi lucru îl dorea şi
fata; mi-am văzut logodnica, minunat îmbrăcată, la mai multe baluri. Rareori
am putut fi singur cu ea şi-am avut puţine discuţii mai intime. Se străduia să
mă măgulească şi căuta să-şi pună în valoare, spre desfătarea mea,
farmecele şi talentele. Toţi bărbaţii din cercul ei păreau că o admiră pe ea şi
mă pizmuiau pe mine. Eram uluit, aţâţat, şi simţurile îmi fură tulburate; eram
tânăr, nepriceput, fără experienţă şi crezui c-o iubesc. Stupidele convenienţe
sociale, dorinţele arzătoare, pripeala şi orbirea tinereţii, împing pe un bărbat
către cele mai cumplite prostii. Rudele ei mă îmboldeau, curtezanii ei îmi
aţâţau deşertăciunea, ea însăşi mă îndemna şi astfel, înainte de a-mi putea
da seama ce-i cu mine, căsătoria s-a încheiat. Oh, îmi dispare orice respect
pentru mine când mă gândesc la fapta aceea! Mă îneacă dispreţul. N-am
iubit-o, n-am stimat-o şi nici măcar n-am cunoscut-o vreodată. Nu eram sigur
că are vreo calitate, nu remarcasem nici modestie, nici blândeţe, nici
nevinovăţie şi nici rafinament în gândurile şi purtările ei. M-am căsătorit cu
ea, ca un nătărău, idiot şi orb ce eram! Mai mic n-ar fi fost păcatul dacă... dar
să nu uit cu cine vorbesc.
N-o văzusem niciodată pe mama logodnicei mele: presupuneam că
murise. După ce-a trecut luna de miere, mi-am dat seama că presupunerea
mea fusese greşită; era doar nebună şi închisă într-o casă de sănătate. Avea
şi un frate mai tânăr, idiot. Cel mai în vârstă, pe care l-ai văzut (şi pe care
nu-l pot urî – deşi urăsc toată familia asta – fiindcă prin necontenitul interes
pe care-l poartă surorii lui nenorocite şi prin ataşamentul de câine ce mi-l
arăta pe vremuri dovedeşte că păstrează încă, în mintea lui slabă, oarecare
urme de afecţiune), va avea probabil aceeaşi soartă ca şi ceilalţi. Tata şi
fratele meu Rowland ştiau totul, dar nu se gândiseră decât la cele treizeci de
mii de lire şi se-nţeleseseră de minune în uneltirea asta urzită împotriva mea.
Toate lucrurile descoperite acum erau odioase: dar afară de faptul că
fusesem înşelat şi că mi se ascunseseră atâtea taine, nu m-aş fi gândit
niciodată să-i fac vrem reproş soţiei mele, nici chiar atunci când îmi dădui
seama că firea ei era cu totul diferită de a mea, că gusturile ei erau
vătămătoare pentru mine, că avea o minte de rând, josnică, strâmtă şi nu se
dovedea în stare să nutrească nici un gând nobil şi înălţător: când am văzut
că alături de ea nu pot petrece nici măcar o seară, nici măcar un ceas plăcut,
că nu puteam sta niciodată de vorbă pentru că, despre orice am fi discutat,
primeam numaidecât un răspuns aspru, bădăran, pervers sau tâmpit, când
îmi dădui seama că nu pot avea nici măcar un cămin liniştit şi bine
gospodărit, pentru că nici un servitor nu putea îndura izbucnirile ei sălbatice
şi necugetate, sâcâielile poruncilor ei idioate şi tiranice care se băteau cap în
cap – da, chiar şi atunci m-am stăpânit, m-am ferit să-i fac vreun reproş şi am
încercat să-mi macin în taină dezamăgirea, scârba şi antipatia adâncă.
Jane, nu vreau să te tulbur cu amănunte înfiorătoare. Pentru ce vreau
să-ţi spun sunt de ajuns doar câteva cuvinte. Am trăit patru ani cu femeia pe
care ai văzut-o acolo, sus, şi te rog să mă crezi că m-a pus la grea încercare.
Răul din ea se dezvolta cu o iuţeală înfricoşătoare şi creştea clipă de clipă.
Era atât de cumplită, încât numai cruzimea ar fi putut-o stăpâni şi nu voiam
să aud ce inteligenţă de pigmeu şi în acelaşi timp ce uriaşă pornire către rele
avea! Cât de chinuitoare au fost pentru mine toate astea! Bertha Mason,
demnă fiică a unei mame ticăloase, m-a făcut să cunosc toate chinurile
înjositoare şi scârboase ce-l aşteaptă pe un bărbat legat de o femeie
necumpătată şi necinstită.
Între timp a murit frate-meu şi către sfârşitul celor patru ani a murit şi
tata. Acum eram bogat, dar totuşi înfricoşător de sărac. Eram legat de fiinţa
cea mai grosolană, necinstită şi depravată pe care o cunoscusem vreodată,
iar legea şi societatea spuneau că e o parte din mine. Nu mă puteam despărţi
de ea prin nici un mijloc legal, fiindcă doctorii descoperiră atunci că
nevastă-mea era nebună – căci într-adevăr excesele dezvoltaseră de timpuriu
germenii bolii. Jane, nu-ţi place povestea mea. Pari bolnavă. Vrei să amân pe
altădată restul?
— Nu, domnule, terminaţi; acum vă plâng din toată inima.
— Jane, mila unora vatămă şi jigneşte atât de tare, că îţi vine să le-o
azvârli îndărăt în obraz – dar asta e mila inimilor înăsprite, josnice. De fapt, e
o durere hibridă şi egoistă să asculţi pe cineva povestindu-şi pătimirile; e un
sentiment împletit cu dispreţul care nesocoteşte pe cel ce-a suferit. Dar nu
asta-i mila ta, nu-i aşa, Jane? Nu sentimentul ăsta ţi-l citesc în clipa de faţă pe
obraz şi nu el ţi se revarsă în ochi, îţi înalţă sufletul şi face să-ţi tremure mâna
într-a mea. Mila asta, draga mea, e mama suferindă a dragostei; neliniştile ei
sunt durerile tinereşti ale patimii cereşti. O primesc, Jane; dă fiicei libertatea
să se ducă acolo unde vrea – braţele mele sunt deschise şi o aşteaptă.
— Acum, domnule, continuaţi. Ce-aţi făcut când aţi aflat că-i nebună?
— Am fost în culmea deznădejdii, Jane; între mine şi abis nu mai era
decât o rămăşiţă de demnitate omenească. În ochii lumii eram dezonorat în
chip ruşinos, eram hotărât să rămân curat în ochii mei, până când m-am
îndepărtat de ea, ca să nu mă molipsesc de la apucăturile sale. M-am ferit de
orice legătură cu cei din jur şi totuşi societatea urma să lege laolaltă numele
şi persoanele noastre; o auzeam şi o vedeam în toate zilele; ceva din
răsuflarea ei (puah!) se afla şi în aerul pe care-l respiram. Şi, pe lângă toate
astea, îmi mai aminteam şi că-i fusesem soţ. Atunci, ca şi acum, această
amintire îmi era nespus de odioasă. Mai mult încă, ştiam că atâta vreme cât
va trăi ea, n-o să mă pot însura cu altă femeie. Deşi era cu cinci ani mai mare
(familia ei şi tata mă înşelaseră chiar şi asupra vârsiei), putea trăi mai mult
decât mine, căci trupul ei era pe-atât de voinic, pe cât îi era sufletul de
beteag. Deci, la vîrsta de douăzeci şi şase de ani, toate nădejdile mi-erau
zdrobite.
Într-o noapte, am fost trezit de ţipetele ei. (De când spuseseră doctorii
că-i nebună, bineînţeles că odaia ei stătea încuiată.) Era una din acele nopţi
arzătoare ale Indiilor Occidentale, care de cele mai multe ori vestesc un
uragan. Cum nu puteam să dorm, m-am sculat şi am deschis fereastra. Aerul
părea un val de pucioasă şi nicăieri nu puteam afla o adiere răcoritoare.
Ţânţarii năvăleau pe fereastră şi bâzâiau prin odaie. Marea era aproape şi
mugetul valurilor amintea de huietul unui cutremur; nori negri acoperiseră
cerul; luna mare şi roşie, ca o ghiulea fierbinte, se cufunda în valuri,
aruncând o ultimă privire sângeroasă asupra acestui pământ ce tremura la
apropierea furtunii. Atmosfera şi decorul acela mă tulburau. Blestemele
nebunei îmi răsunau mereu în urechi. În urletele ei, îmi pomenea adeseori
numele cu o ură vrednică de un diavol, şi într-un limbaj!... Niciodată o femeie
de stradă n-a folosit vorbe mai murdare. Cu toate că ne despărţeau două
odăi, îi auzeam fiecare cuvânt căci în Indiile Occidentale casele au pereţii
foarte subţiri, aşa că urletele ei de lup turbat răzbăteau uşor până la mine.
"Viaţa asta, exclamai eu în cele din urmă, e un iad! În cotloanele cele
mai de fund ale Gheenei e de bună seamă acelaşi aer şi răsună aceleaşi
urlete. Am dreptul, dacă pot, să mă eliberez din infern. Chinurile acestei stări
ucigătoare nu par să mai aibă sfârşit. Nu mi-e teamă de focul cel veşnic care
înspăimântă pe fanatic, nu poate exista un viitor mai rău decât zilele acestea
şi am decis să mă întorc îndată la Dumnezeu!"
Spunând aceste cuvinte, îngenuncheai să deschid lada în care aveam
două pistoale încărcate. Voiam să-mi pun capăt zilelor, dar gândul ăsta nu
ţinu decât o clipă, căci nu eram nebun şi criza de neţărmurită de deznădejde
ce stârnise în mine dorinţa şi planul de a mă nimici dispăru pe dată.
Un vânt răcoros, venit din Europa, suflă peste ocean şi intră pe fereastra
deschisă; vijelia izbucni; şuvoaiele se dezlănţuiră, tunetele bubuiră, fulgerele
spintecară cerul şi aerul se răcori. Atunci am luat o hotărâre. Plimbându-mă
prin grădina umedă, pe sub portocalii, rodii şi ananaşii care picurau udaţi de
furtună, în timp ce zorile strălucitoare ale tropicelor mijeau în jurul meu, am
chibzuit îndelung. Am chibzuit astfel, Jane – şi ascultă acum, căci
înţelepciunea cea adevărată m-a mângâiat în ceasul de-atunci şi mi-a arătat
calea cea dreaptă.
Vântul blând venit din Europa şopotea încă prin frunzele înviorate şi
Atlanticul îşi rostogolea cu vuiet talazurile dezlănţuite. Inima mea de multă
vreme uscată şi arsă se-nsufleţi în clipa aceea şi sânge viu năvăli iarăşi către
ea – fiinţa mea râvnea reînnoire, sufletul mi-era însetat de-o sorbitură curată.
Am simţit cum îmi reînvie speranţa şi mi-am dat seama că regenerarea mea
e cu putinţă. De sub o arcadă înflorită din capătul grădinii, am privit peste
întinsul de apă mai albastru decât cerul: lumea veche se afla dincolo; planuri
limpezi mi s-au înfăţişat astfel:
"Întoarce-te în Europa, zise Speranţa. Acolo nu se ştie că ai un nume
pătat şi că târăşti după tine o povară. Poţi să duci nebuna în Anglia şi s-o
închizi la Thornfield, ai să iei toate măsurile ca să nu se afle nimic şi-ai să-i
dai toate îngrijirile trebuincioase; apoi o să călătoreşti cât vei vrea şi o să ai
orice legăuri îţi doreşti. Femeia aceasta şi-a bătut joc de îndelungata-ţi
dragoste, ţi-a mânjit numele, ţi-a pângărit onoarea, ţi-ai putut da seama că
nu-i soţia ta şi nici tu nu eşti soţul ei. Ai tratat-o cum cere starea ei şi ai făcut
tot ce-ţi cerură Dumnezeu şi oamenii. Identitatea ei, legătura ei cu tine,
îngroapă-le în uitare; eşti sortit să nu le împărtăşeşti nimănui. Pune-o în
siguranţă, dă-i tot ce are nevoie, acoperă-i cu un văl de taină degradarea şi
părăseşte-o."
Făcui întocmai. Tata şi frate-meu nu suflaseră nici un cuvânt despre
căsătoria mea, fiindcă chiar din scrisoarea în care le anunţam că mă
însurasem – întrucât începusem să fiu scârbit şi după câte aflasem despre
starea şi caracterul familiei Berthei Mason, vedeam înaintea mea un viitor ce
mă îngrozea – îi rugasem să păstreze taina. Foarte curând, cea pe care tata
mi-o alesese ca tovarăşă de viaţă ajunsese să se poarte cu atâta ticăloşie,
încât el ar fi roşit dacă ar fi trebuit s-o recunoască drept nora lui. Departe de
a dori deci să facă cunoscută această căsătorie, a pus aceeaşi grijă ca şi
mine în a o ascunde.
Am dus-o deci în Anglia; a fost o călătorie înfiorătoare cu un asemenea
monstru pe vas. Am simţit o mare uşurare când am ajuns la Thornfield şi am
instalat-o în odaia de la catul al treilea, devenită de atunci vizuina unei
adevărate fiare sălbatice – celula unui demon. Cu oarecare greutate am
izbutit să-i găsesc o îngrijitoare, fiindcă era nevoie de cineva în care să pot
avea absolută încredere, căci altminteri furiile nebunei ar fi făcut ca taina să
fie descoperită; bolnava avea zile şi chiar săptămâni de luciditate pe care le
folosea să mă batjocorească, în cele din urmă am găsit, la Grimsby Retreat,
pe Grace Poole. Ea şi doctorul Carter (cel care l-a pansat pe Mason în
noaptea când nebuna s-a năpustit asupra lui şi l-a înjunghiat) sunt singurii
care-mi cunosc taina. Doamna Fairfax a bănuit poate ceva, dar n-a putut afla
nimic precis. Grace s-a dovedit în general un bun paznic, dar, din nefericire,
de câteva ori paza ei a dat greş, în bună parte din pricina unui nărav de care
nu se poate lecui şi care se datoreşte probabil meseriei ei obositoare. Nebuna
e răutăcioasă şi vicleană în acelaşi timp; niciodată n-a scăpat prilejul de-a
trage foloase de pe urma greşelilor paznicei, o dată ca să ascundă cuţitul cu
care şi-a înjunghiat fratele şi de două ori ca să pună mâna pe cheia odăii ei şi
să iasă în timpul nopţii. Prima oară a încercat să mă ardă de viu în patul meu,
a doua oară a venit la tine, ca un strigoi. Mulţumesc providenţei că a vegheat
asupra ta şi a îngăduit ca furia Berthei să se verse numai asupra vălului tău,
care poate-i aducea nedesluşit aminte de zilele când ea însăşi se decise să
fie mireasă. Mă cutremur când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla. Îmi
îngheaţă sângele în vine când îmi aduc aminte de făptura care s-a năpustit
asupra mea azi dimineaţă şi care şi-a plecat chipul vânăt şi roşu deasupra
cuibului porumbiţei mele.
— Şi ce aţi făcut, domnule, întrebai eu în pauza care urmă. Ce-aţi făcut,
după ce v-aţi adus soţia aici? Unde aţi plecat?
— Ce-am făcut, Jane? M-am transformat într-un fel de argint viu. Unde
m-am dus? Am călătorit la fel ca jidovul rătăcitor. Am colindat tot continentul
şi-am rătăcit prin toate ţările. Dorinţa şi ţinta mea era să găsesc o femeie
bună, deşteaptă, vrednică de a fi iubită şi care să fie exact opusul turbatei
lăsate la Thornfield.
— Dar nu vă puteaţi însura, domnule.
— Eram hotărât s-o fac şi încredinţat că pot şi am dreptul. Nu mă
gândeam s-o înşel, aşa cum te-am înşelat pe tine. Voiam să-mi spun fără
ocolişuri povestea vieţii mele şi să-mi fac propunerea în mod deschis. Mi se
părea atât de firesc ca toată lumea să mă socotească liber să iubesc şi să fiu
iubit, încât nu m-am îndoit o clipă că voi găsi femeia care să mă înţeleagă şi
să mă accepte, cu tot blestemul ce apasă asupră-mi.
— Şi atunci, dommile?
— De câte ori pui întrebări, Jane, mă faci să zâmbesc. Deschizi ochii ca o
pasăre speriată şi din când în când te frămânţi ca şi cum răspunsurile n-ar
veni destul de repede şi ai vrea să citeşti de-a dreptul în inimă. Dar înainte de
a urma, explică-mi ce vrei să spui prin acest: "Şi atunci, domnule?" Deseori
repeţi vorbele astea şi de fiecare dată, nu ştiu din ce pricină, mă simt îndemnat
să vorbesc fără sfârşit.
— Vreau să spun: Si după aceea? Ce-aţi făcut? Ce-a urmat?
— Mai precis: ce anume vrei să ştii?
— Dacă aţi găsit femeia care să vă placă, dacă i-aţi propus să vă ia de
bărbat şi ce-a răspuns.
— Pot spune dacă am găsit pe cea care să mă placă şi dacă i-am cerut
să mă ia de bărbat; ce mi-a răspuns, rămâne însă – ori – în calea destinului.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Pagina 2 din 3«123»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top