new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 3123»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Charlotte Bronte -Jane Eyre
date: Joi, 16/02/2012, 11:42 AM | message # 1
CAPITOLUL I
În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că
rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu
avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii
adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu
te puteai gândi la plimbare.
Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe
frig, şi eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu
mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra
Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa inferiorităţii mele fizice faţă de
Eliza, John şi Georgiana Reed.
Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar
mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei
dragi – care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau – părea pe deplin
fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi
cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla
mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de
a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă şi mai copilăroasă – ceva
mai veselă, mai deschisă, şi mai firească decât mă arătam – nu-mi va putea
recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţumiţi şi fericiţi.
— Ce spune Bessie că aş fi făcut? întrebai eu.
— Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de
întrebări! De altfel, e într-adevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte aşa
cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o
fată cuminte.
Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă
furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe
ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turceşte şi
trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adăpostită de amândouă
părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta
mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă
vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când,
întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În
depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere,
frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată gonită sălbatic
din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria
păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau,
totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu
toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de
mare, despre stâncile singuratice şi promontoriile locuite numai de ele,
despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de
miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.
"La nord unde-oceanul în valuri se zbate,
Ape în clocot izbind de stâncile-aride,
Acolo, spre Thula, talazuri se umflă,
Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri."
De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor
ţinuturi îngheţate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei,
Groenlandei, cu vasta întindere a zonei arctice şi a acelor ţinuturi
nemărginite, a acelor rezervoare de ger şi zăpadă, unde întinderi de gheaţă
masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în
strălucire de sticlă, munţi peste munţi, înconjoară Polul şi concentrează acolo
toată asprimea celui mai cumplit frig.
Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee
neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc
nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona
peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de succesiunea
gravurilor şi dădea un înţeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate
mări vijelioase, corăbiei sfărâmate şi aruncate pe o coastă pustie, razelor
înfiorătoare şi reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau
un naufragiu.
Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu
monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi
copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care
prevestea ora fluxului de seară.
Cele două corăbii oprite pe marea liniştită mi s-au părut fantome marine.
Pe demonul care prindea cu o şpangă traista în spinarea tâlharului l-am
privit numai în fugă: era o arătare de groază.
La fel şi făptura aceea neagră, cu coarne, cocoţată semeţ în vârful unei
stânci, cercetând cu privirea o mulţime îndepărtată, strânsă în jurul unei
spânzurători.
Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înţelegerea
mea nedezvoltată şi pentru sentimentele mele nedesăvârşite, dar totdeauna
deosebit de interesantă; interesantă ca şi acele poveşti pe care ni le spunea
uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă şi când,
după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne aşezăm
lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele şi scufiţele de noapte
ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de
dragoste şi aventuri din vechi poveşti cu zâne şi balade şi mai vechi sau, aşa
cum am descoperit mai târziu, din Pamela şi Henric, conte de Moreland.
Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puţin în felul meu; nu
mă temeam decât de o întrerupere. Şi ea nu întârzie să vină. Uşa sufrageriei
fu deschisă violent.
— Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă
i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici,
urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneţi mamei că Jane s-a dus să alerge
prin ploaie – sălbatică lighioaie!
"Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu şi doream din tot
sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o
niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând
capul pe uşă, strigă numaidocât:
— Poţi să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John.
Am ieşit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John
afară din ascunzătoare.
— Ce vreţi? întrebai eu, cu o neîncredere stângace.
— Spune: "Ce doriţi, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii
încoa'!
Apoi, aşezându-se într-un jilţ, îmi făcu semn să mă apropii şi să stau în
picioare în faţa lui.
John Reed era un şcolar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai
mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de
spătos şi îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită şi nesănătoasă,
trăsăturile grosolane, faţa largă, mădularele greoaie, iar mâinile şi picioarele
dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de
pete, ca a bolnavilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiţi. Ar fi trebuit să fie
atunci la şcoală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza
sănătăţii sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi
pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puţine prăjituri şi dulciuri de-acasă;
dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre şi-i surâdea mai
mult ideea rafinată că aspectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui
sârguinţe, şi, poate, dorului de casă.
John nu-şi prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea
suferi. Mă pedepsea şi mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată
sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el şi fiecare
părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe
când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă
ameninţa sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi
temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna
Reed era, în această privinţă, oarbă şi mută. Ea nu-l vedea niciodată
lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când
făcea şi una şi alta chiar faţă de dânsa, însă mai adesea în spatele ei.
Obişnuită să fiu supusă faţă de John, mă apropiai de jeţul său. Timp de
trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând
avea să mă lovească şi, aşteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea
la înfăţişarea dezgustătoare şi urâtă a celui care mă va lovi.
Nu ştiu dacă mi-a citit gândul pe faţă, dar deodată se ridică şi, fără să
vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat şi, regăsindu-mi echilibrul, m-am
îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui.
— Asta-i pentru neruşinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai
ascuns hoţeşte în dosul draperiei şi la urmă pentru privirea pe care mi-ai
aruncat-o adineauri, guzganule!
Obişnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-i
răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să
urmeze ocărilor.
— Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.
— Citeam.
— Arată cartea.
Mă întorsei spre fereastră şi-i adusei volumul lui John.
— N-ai voie să ne iei cărţile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani,
fiindcă tatăl tău nu ţi-a lăsat nimic; ar trebui să cerşeşti, nu să trăieşti aici cu
copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeaşi mâncare ca şi noi, să porţi
aceeaşi îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăţ eu
minte să-mi răscoleşti biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărţile sunt ale
mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câţiva ani; du-te la pervazul uşii,
departe de oglindă şi de fereastră.
M-am dus, fără să înţeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui
ridicând cartea, ţinând-o în cumpănă şi pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei
instinctiv, scoţând un ţipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în
aer, mă lovi şi eu căzui izbindu-mi capul de uşă şi făcându-mi o tăietură.
Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme,
făcând loc altor sentimente.
— Băiat rău şi crud ce eşti! îi strigai eu. Te porţi ca un ucigaş, te porţi ca
un vătaf de sclavi – ca împăraţii romani!
Citisem Istoria Romei de Goldsmith şi-mi făcusem o anumită părere
despre Neron, Caligula şi ceilalţi. Făcusem în tăcere şi paralele pe care până
atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare.
— Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Aţi auzit-o, Eliza,
Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate...
Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi-l simţii cum mă
înşfacă de păr şi de umeri. Avea însă de-a face cu o fiinţă ajunsă la
desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaş. Simţeam picături
mici de sânge şiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului şi simţeam o durere
ascuţită. Aceste senzaţii erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în
furie. Nu prea ştiu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi:
"Guzganule! Guzganule!" şi mugind ca o vită.
Ajutorul îi sosi curând. Eliza şi soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama
lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate
astea. Camerista ei, domnişoara Abbot, şi Bessie o însoţeau. Furăm despărţiţi
şi auzii pe cineva rostind aceste cuvinte:
— Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John!
— A mai văzut vreodată cineva atâta patimă?
— Luaţi-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Duceţi-o şi închideţi-o
în odaia roşie.
Patru mâini mă apucară şi fui dusă imediat sus.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:46 AM | message # 2
CAPITOLUL II
Pe drum m-am împotrivit. Asta era ceva cu totul nou în purtarea mea,
ceea ce întări foarte mult părerea proastă pe care Bessie şi domnişoara
Abbot o aveau despre mine. Adevărul este că nu-mi mai ţineam firea, sau
mai curând, cum ar spune francezii, îmi ieşisem din fire. Ştiam că pentru o
clipă de împotrivire trebuia să mă aştept la pedepse deosebit de aspre, dar,
ca oricare alt rob răzvrătit, eram hotărâtă, în deznădejdea mea, s-o ţin aşa
până la capăt.
— Domnişoară Abbot, ţine-i braţul, spuse Bessie; e ca o pisică turbată.
— Ce ruşine! ce ruşine! strigă camerista. Ce purtare urâtă, domnişoară
Eyre. Să loveşti un tânăr gentilom, fiul binefăcătoarei dumitale! Tânărul
dumitale stăpân!
— Stăpânul meu! Cum, el e stăpânul meu? Dar ce sunt eu, servitoare?
— Nu! eşti mai puţin decât o servitoare, căci nu faci nimic ca să-ţi câştigi
existenţa. Stai aici şi gândeşte-te la ticăloşia ta.
Mă duseseră între timp în odaia unde doamna Reed poruncise să fiu
închisă şi mă aruncară pe un scaun. Întâiul meu imbold fu să mă ridic dintr-o
săritură. Patru mâini mă ţinură pe loc.
— Dacă nu stai liniştită, va trebui să te legăm, spuse Bessie. Domnişoară
Abbot, împrumută-mi jartiera dumitale, căci pe a mea ar rupe-o numaidecât.
Domnişoara Abbot se întoarse ca să-şi desprindă jartiera de pe piciorul ei
voinic. Aceste pregătiri şi ruşinea mai mare ce mi se pregătea mă liniştiră
puţin.
— Nu scoate jartiera, strigai eu, că nu mă mişc.
Şi ca să-mi întăresc spusele, mă agăţai cu mâinile de scaun.
— Chiar ia seama să nu te clinteşti de aici, spuse Bessie.
Când fu sigură că eram într-adevăr hotărâtă să ascult, îmi dădu drumul.
Atunci ea şi domnişoara Abbot îşi încrucişară braţele şi mă priviră
posomorâte şi bănuitoare, ca şi când ar fi crezut că mi-am pierdut minţile.
— N-a făcut niciodată atâtea prostii, spuse Bessie, întorcându-se spre
cameristă.
— Dar totdeauna era înclinată spre aşa ceva. Eu i-am spus adeseori
doamnei părerea mea şi dânsa a recunoscut că am dreptate: e un copil
prefăcut. N-am văzut niciodată o fetiţă de vârsta ei aşa lipsită de sinceritate.
Bessie nu răspunse, dar îmi zise numaidecât:
— Ar trebui să-ţi dai seama, domnişoară, că datorezi mult doamnei
Reed. Ea te ţine, şi dacă te-ar izgoni, ai fi silită să te duci într-un azil de
săraci.
N-aveam ce răspunde la cuvintele astea. Nu erau noi pentru mine. Cele
mai vechi amintiri din viaţa mea se legau de astfel de aluzii. Aceste imputări
privitoare la starea de dependenţă în care mă aflam ajunseseră o litanie
nelămurită pentru urechile mele: foarte dureroase şi apăsătoare, dar pe
jumătate neînţelese. Domnişoara Abbot se amestecă şi ea:
— Şi nu se cuvine să te crezi la fel cu domnul şi domnişoarele Reed,
numai pentru că doamna are bunătatea să te crească împreună cu dânşii.
Copiii doamnei Reed vor avea o groază de bani, iar dumneata nimic; trebuie
deci să fii umilă şi să încerci a le fi pe plac.
— Ceea ce îţi spunem e spre binele dumitale, adăugă Bcssie, cu glas mai
puţin aspru. Trebuie să cauţi să fii folositoare şi plăcută, ca să te ţie aici; dar
sunt sigură că, dacă vei fi sălbatică şi furioasă, doamna o să te alunge.
— Şi apoi, urmă domnişoara Abbot, Dumnezeu o va pedepsi. Atunci
unde va ajunge? Ar putea s-o trăsnească tocmai când face nebuniile. Haide,
Bessie, s-o lăsăm. Pentru nimic în lume n-aş vrea să am o inimă ca a ei. Când
o să fii singură, fă-ţi rugăciunile, domnişoară Eyre; dacă nu te vei căi,
Dumnezeu va îngădui unui duh rău să coboare prin coş ca să te răpească.
Plecară, trăgând uşa în urma lor şi încuind-o.
Camera roşie era o odaie de musafiri în care se dormea foarte rar. Aş
putea chiar spune că niciodată, în afară de zilele când la Gateshead Hall
soseau din întâmplare mulţi oaspeţi şi era nevoie să se folosească şi ultima
odaie; cu toate acestea, era una din cele mai mari şi mai arătoase încăperi
ale casei. În mijloc se înălţa un pat ca un altar, susţinut de stâlpi de mahon
masiv de care atârnau draperii de mătase purpurie; două ferestre mari, cu
jaluzelele totdeauna trase, erau pe jumătate ascunse de ghirlande şi draperii
la fel cu ale patului; covorul era stacojiu; masa, aşezată la piciorul patului,
acoperită cu un postav cărămiziu; pereţii vopsiţi într-o culoare roşiatică cu reflexe
trandafirii; dulapul, toaleta, fotoliile, din mahon vechi, cu lustru de
culoare închisă. În mijlocul acestor umbre întunecate, se înălţa pe pat şi
strălucea, albă, o grămadă de saltele şi de perne, totul acoperit cu o pătură
de Marsilia, ca neaua de albă. Ascuns în umbră la capul patului, se zărea un
jilţ larg, capitonat, tot de culoare albă, care-mi părea un tron adumbrit, iar
dedesubt se găsea un scăunel pe care se ţin picioarele.
Odaia era rece, fiindcă se făcea rar focul în ea; fiind departe de
bucătărie şi de odaia copiilor, era totdeauna tăcută şi, cum rareori intra
cineva aici, avea în permanenţă un aer solemn. Numai jupâneasa venea
sâmbăta să şteargă praful strâns în linişte timp de o săptămână pe oglinzi şi
pe mobile. Chiar doamna Reed o vizita la răstimpuri destul de mari, ca să
cerceteze un anume sertar secret al dulapului, unde erau închise diferite
hârtii, sipetul ei de giuvaericale şi o miniatură a răposatului său bărbat.
Aceste din urmă cuvinte închid în ele taina odăii roşii, vraja care o făcea atât
de singuratică, în ciuda întregii ei măreţii.
Domnul Reed murise cu nouă ani înainte; acolo îşi dăduse sufletul,
zăcuse pe catafalc, de acolo fusese scos sicriul de către ciocli şi din ziua
aceea un simţământ de tristă evlavie apărase camera de vizite frecvente.
Bessie şi apriga domnişoară Abbot mă lăsară ţintuită pe o sofa scundă
lângă căminul de marmură. Patul se înălţa în faţa mea; în dreapta era dulapul
înalt, întunecat, cu luciul mat al tăbliilor tulburat de reflexe stinse; în stânga,
ferestrele cu geamuri mate; între ele o oglindă mare răsfrângea pustia
măreţie a camerei şi a patului. Nu eram de loc sigură dacă uşa fusese
încuiată şi, de cum îndrăznii să mă mişc, mă ridicai, vrând să mă încredinţez.
Vai! niciodată vreo temniţă n-a fost mai bine închisă. Întorcându-mă, fui silită
să trec prin faţa oglinzii. Privirea mea fascinată se cufundă fără voie în
adâncul ei. În abisul imaginar totul era mai rece, mai întunecat decât în
realitate, şi ciudata, mica fiinţă care mă privea cu faţa ei palidă, cu braţele
desprinzându-se din umbră, cu ochii strălucitori de teamă şi frământându-se
în odaia aceea, unde totul era neclintit, îmi făcu deodată impresia unui duh,
mi se păru ca o nălucă mică, jumătate zână, jumătate spiriduş, despre care
Bessie ne povestea seara, şi pe care ne-o înfăţişa ieşind din văi singuratice,
mlăştinoase, năpădite de ferigi, spre a se arăta privirii călătorilor întârziaţi.
M-am întors la locul meu.
Toate superstiţiile pe care le cunoşteam începură să mi se strecoare în
minte, dar clipa izbânzii lor depline nu venise încă. Sângele tot îmi mai
încălzea vinele, furia roabei răzvrătite încă mă mai stăpânea cu puterea ei
grozavă. Înainte de a mă lăsa abătută de spaima prezentului, trebuia să
încetinesc goana înspre trecut a amintirilor.
Asuprirea sălbatică a lui John Reed, trufaşa nepăsare a surorilor lui,
duşmănia mamei lor, părtinirea servitorilor îmi întunecau mintea, ca nişte
murdării azvârlite într-o fântână tulbure. De ce trebuia să sufăr întruna? De
ce se purtau fără încetare dispreţuitor cu mine? Pentru ce vină eram osândită
fără nădejde de izbăvire? De ce nu puteam să plec niciodată? De ce zadarnic
aş fi încercat să câştig bunăvoinţa cuiva? Eliza, deşi încăpăţânată şi egoistă,
era respectată. Georgiana, răsfăţată, pizmaşă, obraznică, certăreaţă, era
tratată cu îngăduinţă de toată lumea. Frumuseţea ei, obrajii trandafirii,
cârlionţii de aur păreau să încânte pe toţi cei ce o priveau şi să-i răscumpere
greşelile. John nu era niciodată contrazis, nici pedepsit, cu toate că sucea
gâtul porumbeilor, omora pălmaşii, asmuţea dulăii împotriva oilor, despuia de
roade viţele din sere şi rupea mugurii plantelor rare; îi zicea "zgripţuroaică"
chiar mamei sale; îi reproşa că are pielea smolită, cum o avea şi el; nu ţinea
de loc seama de dorinţele ei şi nu arareori îi rupea ori îi păta rochiile de
mătase şi, totuşi, ea îl numea "scumpul meu odor". Eu nu îndrăzneam să fac
nici o singură greşeală, mă străduiam să-mi îndeplinesc îndatoririle, dar cu
toate astea, de dimineaţa până seara mi se spunea că sunt rea şi nesuferită,
morocănoasă şi plină de ascunzişuri..
Capul mă durea încă şi-mi sângera de lovitura pe care o primisem.
Nimeni nu-l mustrase pe John pentru că mă lovise fără milă. Însă pentru că
mă împotrivisem lui, ca să mă feresc de altă sălbăticie, mă împovărau toţi cu
osândele lor.
"Nedreptate! Nedreptate!" striga mintea mea aţâţată de imboldul
dureros al unei energii precoce, dar trecătoare. Ceea ce era în mine tărie de
caracter, stârnită de tot ce se petrecea în juru-mi, mă făcea să visez la cele
mai ciudate mijloace menite să mă scape de asuprirea aceasta de nesuferit;
mă gândeam să fug, sau, dacă n-oi putea fugi, să nu mănânc nimic, să mor
de foame.
Ce jale în sufletul meu în acea după-amiază posomorâtă! Cât de
tulburată mi-era mintea şi cât de răzvrătită inima! Totuşi, în ce beznă de
neştiinţă se desfăşura acea lupta! Nu puteam răspunde la această neîncetată
întrebare a fiinţei mele lăuntrice: de ce eram sortită să sufăr aşa? Acum,
după ce au trecut mulţi ani – nu voi spune câţi – toate acestea mi se par
limpezi.
La Gateshead Hall eram un element discordant. Acolo nu semănam cu
nimeni; nu mă puteam potrivi de fel cu doamna Reed, cu copiii ei sau cu
slugile la care ţinea ea mai mult. E adevărat că dacă ei nu mă iubeau, nici eu
nu-i iubeam mai mult. Nu erau siliţi să arate dragoste unei fiinţe care nu
putea iubi pe nici unul dintr-înşii, o fiinţă străină care se deosebea de ei prin
fire, înţelegere şi porniri; o fiinţă nefolositoare, care nu era în stare să le
servească interesele sau să le sporească plăcerile; o fiinţă dăunătoare, ce
căuta să păstreze în ea sămânţa răzvrătirii împotriva purtării lor şi un dispreţ
neînduplecat faţă de părerile lor. Ştiu că, dacă aş fi fost o copilă vioaie,
strălucitoare, nepăsătoare, pretenţioasă, frumoasă, nebunatică, doamna
Reed mi-ar fi îndurat mai uşor prezenţa, cu toate că m-aş fi găsit tot sub
stăpânirea ei şi tot lipsită de prieteni. Copiii ei mi-ar fi arătat mai mult din
acea prietenie ce se vede de obicei între tovarăşii de joc – şi servitorii ar fi
fost mai puţin porniţi să facă din mine ţapul lor ispăşitor.
Lumina zilei începea să scadă în odaia roşie. Trecuse de ora patru şi norii
care acopereau cerul trebuiau să aducă în curând un amurg posomorât.
Auzeam ploaia bătând mereu în geamurile scării şi vântul urlând în desişul
dindărătul holului. Încetul cu încetul mă făcui rece ca piatra şi pierdui tot
curajul. Obişnuita mea umilinţă, îndoiala, descurajarea omului părăsit căzură
ca ploaia rece pe cenuşa caldă încă a mâniei mele stinse. Toţi spuneau că
aveam porniri rele şi poate era adevărat: nu plăsmuisem eu oare gândul de a
mă lăsa să mor de foame? Asta ar fi fost cu siguranţă o crimă. Şi eram oare
pregătită să mor? O, cripta de sub altarul bisericii din Gateshead era un liman
ademenitor! Mi se spusese că domnul Reed era înmormântat acolo.
Gândurile îmi aduseseră astfel în minte chipul mortului; începui să stărui
asupra acestei imagini cu o spaimă crescândă. Nu puteam să mi-l amintesc,
dar ştiam că-mi fusese unchi, fratele mamei, că mă luase la el când
rămăsesem o biată orfană şi în ultimele sale clipe ceruse doamnei Reed să-i
promită că voi fi crescută ca şi copiii lor. Doamna Reed credea fără îndoială
că şi-a ţinut cuvântul şi aş spune chiar că şi l-a ţinut, atât cât îi îngăduia firea.
Cum ar fi putut să mă vadă cu încântare, încălcând drepturile copiilor săi, pe
mine, care, după moartea soţului ei, nu eram prin nimic legată de dânsa?
Trebuie să-i fi fost tare neplăcut că se legase printr-un jurământ silit să fie
mama unei copile pe care nu o putea iubi şi să-şi vadă astfel viaţa de familie
în permanenţă stingherită de o străină a cărei prezenţă nu era nimănui
plăcută.
Un gând ciudat miji în mintea mea. Nu mă îndoiam – nu mă îndoisem
niciodată – că, dacă domnul Reed ar fi trăit, s-ar fi purtat bine cu mine, iar
acum, pe când priveam patul acoperit cu pătura albă, pereţii cuprinşi încetul
cu încetul de umbra nopţii şi-mi îndreptam, din când în când, privirea
fascinată spre oglinda ce nu mai reflecta decât contururi întunecate, începui
să-mi amintesc ce auzisem spunându-se despre morţii care, tulburaţi în
morminte prin călcarea ultimelor lor dorinţi, se întorc pe pământ spre a
pedepsi pe cei ce-şi calcă jurământul şi a răzbuna pe cel obijduit. Mă
gândeam că duhul domnului Reed, hărţuit de suferinţele copilului surorii sale,
îşi va părăsi poate lăcaşul, fie c-ar fi sub bolţile bisericii, fie în lumea
necunoscută a morţilor şi se va ivi în faţa mea în acea odaie. Îmi ştersei
lacrimile şi-mi înăbuşii suspinele, temându-mă ca nu cumva semnele unei
dureri prea puternice să trezească un glas supranatural care să mă mângâie,
sau să facă să iasă din beznă vreun chip înconjurat de aureolă care să se
aplece spre mine cu o milă ciudată. Simţeam că aceste lucruri, atât de
alinătoare în poveste, ar fi grozave dacă s-ar înfăptui. Mă silii din răsputeri să
înlătur acest gând şi să fiu tare. Scuturându-mi părul de pe ochi, mi-am
înălţat capul şi am încercat să privesc curajoasă în jurul meu.
În clipa aceea, o lumină se prelinse de-a lungul peretelui. Mă întrebam
dacă nu era o rază de lună strecurată printre jaluzele. Nu, razele lunii erau
neclintite: fâşia de lumină se clătina. Pe când priveam, lumina alunecă pe
tavan şi prinse să tremure deasupra capului meu. Azi sunt gata să cred că
această fâşie de lumină era flacăra unui felinar purtat de cineva care trecea
pe pajişte: dar atunci, simţind spaima cuprinzându-mi inima şi biciuindu-mi
nervii, luai acea rază ţâşnită fugar drept vestitorul unei vedenii venite de pe
celălalt tărâm. Inima îmi bătea cu putere, capul îmi ardea. Un sunet ce
semăna eu un fâlfâit de aripi ajunse până la urechile mele. Lângă mine părea
că se află ceva... Simţeam ca o apăsare pe piept, şi mă-năbuşeam; nu mai
putui îndura... Mă năpustii la uşă, scuturai clanţa cu o stăruinţă
deznădăjduită. Auzii paşi alergând înspre odaia mea. Cheia fu răsucită în
broască. Bessie şi domnişoara Abbot intrară.
— Ţi-e rău, domnişoară Eyre? întrebă Bessie.
— Ce zgomot îngrozitor! M-a cuprins spaima, exclamă domnişoara
Abbot.—
Luaţi-mă! Lăsaţi-mă să mă duc în odaia copiilor, strigai.
— De ce? Te-ai lovit? Ai văzut ceva? întrebă din nou Bessie.
— Oh! Am văzut o lumină şi am crezut că o să vină o stafie.
O apucasem pe Bessie de mână şi ea nu şi-o retrase.
— Ai strigat fără nici un rost, spuse domnişoara Abbot cu un fel de
scârbă. Şi ce zbierete! Ar putea fi iertată dacă ar fi suferit mai mult, dar voia
numai să venim încoa'. Cunosc eu prefăcătoriile ei viclene.
— Ce înseamnă toate astea? întrebă un glas autoritar, şi doamna Reed
sosi pe coridor. Boneta îi flutura şi mersul grăbit făcea să-i foşnească rochia.
Bessie şi Abbot, mi se pare că v-am poruncit s-o lăsaţi pe Jane în odaie până
când voi veni s-o iau eu.
— Domnişoara Jane striga aşa de tare! îndrăzni Bessie.
— Lăsaţi-o! Haide, fetiţo, n-o mai ţine pe Bessie de mână. Fii sigură că
nu vei izbuti prin tertipuri de astea. Dispreţuiesc prefăcătoria, mai ales la
copii, şi e de datoria mea să-ţi dovedesc că prin şiretenie nu vei dobândi
niciodată nimic. Vei sta aici o oră mai mult şi-ţi vei recăpăta libertatea numai
cu condiţia unei supuneri şi linişti desăvârşite.
— Oh! mătuşă! Fie-ţi milă de mine! Iartă-mă! Nu mai pot îndura;
pedepseşte-mă altfel! Am să mor aici...
— Taci! Înverşunarea asta îmi face greaţă!
Şi fără îndoială că aşa simţea. Mă socotea o comediană precoce; credea,
cu toată sinceritatea, că sunt o fiinţă în care se găseau amestecate patimi
aprinse, un spirit josnic şi o făţărnicie primejdioasă.
Bessie şi Abbot ieşiră din odaie. Doamna Reed, scoasă din răbdări de
spaima şi lacrimile mele, mă îmbrânci, zorită, înăuntru şi mă închise, fură să
spună măcar un cuvânt. O auzii plecând. Cred că am avut atunci o stare de
leşin, căci nu-mi amintesc ce a urmat.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:47 AM | message # 3
CAPITOLUL III
Când mi-am venit în fire mi s-a părut că am scăpat dintr-un vis îngrozitor
şi că văd o lumină roşie, vărgată de dungi negre şi groase. Am auzit glasuri
ce vorbeau în şoaptă, de parcă ar fi fost vătuite de murmurul vântului sau al
ploii. Frământarea, nesiguranţa şi mai ales spaima m-au zăpăcit de tot. După
puţin timp, simţii pe cineva apropiindu-se de mine, ridicându-mă şi
asezându-mă într-o poziţie mai comodă; nimeni nu se purtase până atunci
faţă de mine cu atâta duioşie. Mi-am rezemat capul de o pernă sau de un
braţ şi m-am simţit bine.
Cinci minute după aceea, buimăceala se risipise. Îmi dădui bine seama
că eram culcată în patul meu şi că lumina roşie venea de la foc. Se lăsase
noaptea, o lumânare ardea pe masă. Bessie stătea în picioare, la marginea
patului şi ţinea în mână un vas plin cu apă, iar un domn, aşezat pe un scaun
lângă perna mea, se apleca spre mine.
Simţii o uşurare nespusă, o alinătoare certitudine că eram ocrotită şi în
siguranţă, când observai că în odaie se afla un necunoscut, un străin care nu
locuia la Gateshead şi nu făcea parte din familia doamnei Reed. Luându-mi
ochii de la Bessie (cu toate că prezenţa ei era pentru mine era mai puţin
supărătoare decât a domnişoarei Abbot, de pildă) am cercetat faţa străinului.
L-am recunoscut: era domnul Lloyd, farmacistul. Doamna Reed îl chema
câteodată, când se îmbolnăveau servitorii; pentru ea şi pentru copii chema
un doctor.
— Ştii cine sunt? mă întrebă domnul Lloyd.
I-am rostit numele şi i-am dat mâna. El a luat-o şi mi-a spus zâmbind:
— În scurt timp, totul o să fie bine. Pe urmă îmi aşeză încet capul pe
pernă şi adresându-se lui Bessie, îi spuse să vegheze cu multă grijă să nu fiu
stingherită în timpul nopţii. După ce mai dădu câteva îndrumări, lăsând a se
înţelege că va reveni a doua zi, plecă, spre marea mea părere de rău. Mă
simţeam aşa de ocrotită, aşa de îngrijită, cât statea el pe scaun la căpătâiul
meu! Când închise uşa, pentru mine odaia se întunecă, rămăsei iar abătută şi
mă copleşi o mâhnire de nespus.
— Simţi nevoia să dormi, domnişoară? întrebă Bessie aproape cu
blândeţe.
Abia dacă îndrăzneam să răspund, căci mă temeam că următoarele
cuvinte vor fi prea aspre.
— O să încerc.
— Doreşti să bei ceva, sau crezi că ai putea să mănânci?
— Nu, Bessie, mulţumesc.
— Atunci mă duc să mă culc, căci e trecut de miezul nopţii; dar poţi să
mă chemi, dacă ai nevoie de ceva peste noapte.
Ce minunat de îndatoritoare era! Îmi dădu curaj să-i pun o întrebare.
— Bessie, ce-i cu mine? Sunt bolnavă?
— Cred că de atâta plâns ai leşinat în odaia roşie. În curând o să te simţi
mai bine, fără îndoială.
Bessie trecu alături, în odaia fetei din casă şi o auzii spunând:
— Sarah, hai să dormi cu mine în odaia copiilor. Pentru nimic în lume nu
vreau să rămân singură noaptea cu copilul ăsta nenorocit. Ar putea să
moară! Criza pe care a avut-o e aşa de ciudată. O fi văzut de bună seamă
ceva. Doamna e prea aspră.
Sarah se întoarse cu Bessie. Se culcară amândouă. Le-am auzit şoptind
vreo jumătate de ceas înainte de a adormi. Prinsei câteva cuvinte din
convorbire şi ghicii subiectul.
"O formă îmbrăcată în alb a trecut prin faţa ei şi a pierit... Un câine
mare, negru venea din urmă... Trei lovituri puternice la uşa odăii... O lumină
în cimitir, chiar deasupra mormântului fiului său..."
La urmă adormiră amândouă; focul şi lumânarea se stinseră. Petrecui
noaptea într-o veghe plină de teamă; urechile, ochii, mintea îmi erau
deopotrivă încordate de spaimă, una din acele spaime pe care numai copiii le
pot simţi.
Întâmplarea aceasta din odaia roşie n-a fost urmată de nici o boală lungă
sau serioasă. Totuşi nervii îmi fură zdruncinaţi şi urmările le simt încă şi azi.
Da, doamnă Reed, datorită dumilale am îndurat chinurile dureroase ale
multor spaime; dar trebuie să te iert, căci nu ştiai ce faci; credeai că
dezrădăcinezi numai apucăturile mele rele, când, de fapt, îmi sfărâmai corzile
inimii. A doua zi, către prânz, m-am sculat, m-am spălat şi după ce m-am
învelit într-un şal m-am aşezat lângă cămin. Mă simţeam slabă şi sleită; dar
suferinţa mea cea mai mare venea de la o mâhnire de nespus ce mă făcea să
plâng pe înfundate: de-abia îmi ştergeam o picătură sărată de pe obraz, că
altele urmau. Şi totuşi – gândeam – ar fi trebuit să fiu fericită, căci nimeni din
familia Reed nu era de faţă: toţi copiii plecaseră cu trăsura, cu mama lor.
Abbot cosea şi ea în altă odaie, iar Bessie, care intra şi ieşea să rânduiască
sertarele şi să aranjeze jucăriile, îmi vorbea din când în când cu o blândeţe
neobişnuită. Trebuia să mă cred în rai, obişnuită cum eram cu o viaţă de
mustrări neîncetate, de străduinţi nerăsplătite; dar nervii îmi fuseseră atât de
zdruncinaţi, încât liniştea nu mai avea putere de a-i potoli şi nici o plăcere nu
mai putea trezi în ei o senzaţie agreabilă.
Bessie coborî în bucătărie şi-mi aduse o bucată de tort pe o farfurie de
porţelan pictată în culori strălucitoare, pe care se vedea o pasăre a
paradisului aşezată pe o cunună de zorele şi de boboci de trandafiri. Farfuria
aceea trezise în mine o admiraţie înflăcărată; cerusem, deseori, să mi se
îngăduie să o văd mai de aproape, dar până atunci n-am fost socotită
vrednică de acest batir; iar acum acel porţelan preţios sta pe genunchii mei şi
eram îndemnată, prieteneşte, să mănânc prăjitura, dar era zadarnic! Venea
prea târziu, ca aproape toate favorurile mult timp dorite şi deseori refuzate!
N-am putut mânca torta. Penele păsărilor şi culorile florilor mi se păreau
ciudat de şterse, fără viaţă. Pusei deoparte farfuria şi torta. Bessie mă întrebă
dacă vreau o carte. Acest cuvânt avu darul de a mă trezi în mod trecător şi o
rugai să aducă din bibliotecă Călătoriile lui Gulliver. Citisem şi recitisem, cu o
plăcere veşnic nouă, acest volum. Luam întâmplările cuprinse acolo drept
fapte adevărate şi ele-mi trezeau un interes mai adânc decât povestirile cu
zâne, căci după ce căutasem în zadar zânele printre frunze, în corolele
clopoţeilor, sub ciuperci, prin iederile care acopereau zidurile vechi, mă
resemnasem la gândul trist că ele părăsiseră Anglia spre a se adăposti în
vreo ţară unde pădurile erau mai sălbatice şi mai dese, iar populaţia mai
rară.
În schimb Lilliput şi Brobdingnag se aflau, după părerea mea, în vreun
colţ al pământului şi nu mă îndoiam că va veni o zi când voi putea face o
călătorie lungă şi voi vedea cu ochii mei câmpiile mici, casele şi arborii, micul
popor, vacile minuscule, oile şi păsările unuia dintre regate – sau holdele
înalte cât pădurile, dulăii nespus de mari, pisicile îngrozitoare, oamenii şi
femeile înalte cât turnurile, ale celuilalt. Totuşi, când am avut în mână acel
volum drag, când începui să-l răsfoiesc pagină cu pagină, căutând în
minunatele sale gravuri farmecul pe care-l găsisem totdeauna în ele, totul mi
se păru întunecat şi trist: uriaşii nu mai erau de cât stafii jigărite; pigmeii,
spiriduşi de temut şi răufăcători; Guliiver, un călător deznădăjduit, rătăcit în
acele ţinuturi îngrozitoare şi primejdioase. Închisei cartea, căci nu mai aveam
poftă de citit şi o pusei pe masă, lângă torta din care nu gustasem. Bessie
sfârşise de măturat şi dereticat odaia, iar după ce se spălă pe mâini, deschise
un sertar plin de mătăsuri şi atlazuri strălucitoare şi începu să facă o pălărie
nouă pentru păpuşa Georgianei. În timp ce lucra, cânta:
"Pe vremea când pribegeam ca tiranii.
Ce mult e de-atunci..."
Auzisem deseori acest cântec şi totdeauna îmi făcuse mare plăcere, căci
Bessie avea glas dulce, sau cei puţin aşa mi se părea mie. Dar acum, deşi
vocea îi era tot dulce, melodia îmi apărea de o tristeţe neînchipuită.
Câteodată, cu gândul la lucrul ei, cânta foarte încet, tărăgănat, refrenul, iar
cuvintele: "Ce mult e de-atunci" reveneau totdeauna asemenea celei mai
triste cadenţe a unui marş funebru. Bessie trecu la altă baladă, de astăa dată
cu adevărat tristă:
...Trup ostenit, picioarele-s o rană.
Drumul e lung, munţii pierduţi în fum;
Amurgul cu posomorâtă geană
Orfanului sărman îi cade-n drum.
Simt cum mă sfâşie surghiun şi plângeri,
Tot printre stânci, prin mlaştina ascunsă
Au inimi aspre oamenii; voi, Îngeri
Orfanului îi sunteţi călăuză.
Doar vântul serii liniştit adie,
Senin e cerul, stelele-s ivite;
În mila lui doar Dumnezeu mă ştie,
Căci el e al orfanilor părinte.
Chiar dac-ar fi şi-n mlaştini aş rămâne,
Şi împăcat îmi voi primi destinul.
Tatăl din cer va fi mereu cu mine,
Şi îi va da orfanului alinul,
Acesta-i gândul ce mă-mbărbătează.
Deşi părinţii mei sunt azi morminte.
Cămin mi-e cerul, el îmi stă de pază,
Căci Domnul e-al orfanului părinte."
— Haide, domnişoară Jane, nu mai plânge! exclamă Bessie, când sfârşi.
Era ca şi cum ar fi spus focului: "Nu arde!" Dar cum ar fi putut ca ghici că
eram pradă unei suferinţe bolnăvicioase? Domnul Lloyd se întoarse dimineaţa.
— Ei, ce! Te-ai şi sculat? spuse el intrând. Ei, Bessie, cum se simte?
Bessie răspunse că-mi merge foarte bine.
— Atunci ar trebui să fie mai veselă... Vino încoa', domnişoară Jane. Te
cheamă Jane, nu-i aşa?
— Da, domnule, Jane Eyre.
— Ei, dar ai plâns, domnişoară Jane Eyre! Poţi să-mi spui şi mie de ce? Ai
vreun necaz?
— Nu, domnule.
— Plânge fără îndoială pentru că nu s-a putut duce cu doamna, cu
trăsura, interveni Bessie.
— Oh, nu! E prea mare pentru o asemenea copilărie. La fel socoteam şi
eu şi, jignită de o astfel de învinuire, am răspuns iute:
— Niciodată n-am plâns pentru un lucru atât de neînsemnat; nu pot
suferi să merg cu trăsura. Plâng pentru că sunt nenorocită.
— Oh, domnişoară, ce ruşine! exclamă Bessie. Farmacistul cel bun păru
cam încurcat. Mă aflam în faţa lui şi el mă privi stăruitor. Ochii îi erau cenuşii,
mici şi nu prea strălucitori, dar acum cred că mi s-ar părea pătrunzători. Avea
trăsături aspre, însă chipul lui exprima bunătate. După ce mă privi pe
îndelete, mă întrebă:
— Ce ţi s-a întâmplat ieri de te-ai îmbolnăvit?
— A căzut, zise Bessie, amestecându-se din nou.
— A căzut. Iar ca un copilaş! Dar ce, la vârsta ei nu ştie să meargă?
Trebuie să aibă opt sau nouă ani.
— M-a lovit şi m-a trântit jos! fu explicaţia neocolită smulsă de un alt
acces dureros de mândrie jignită. Dar nu de asta m-am îmbolnăvit, adăugai,
pe când domnul Lloyd lua o priză de tabac.
În vreme ce-şi punea tabachera la loc în buzunarul hainei, clopotul sună
pentru masa slugilor. El ştiu ce înseamnă acel sunet de clopot.
— E pentru dumneata, Bessie, spuse farmacistul întorcându-se spre
bonă. Poţi să cobori; până te întorci, eu am să citesc ceva domnişoarei Jane.
Bessie ar fi vrut să rămână, dar fu silită să plece, căci ştia că
punctualitatea la mese era o datorie care la Gateshead Hali nu se putea
încălca.
— Dacă nu te-ai îmbolnăvit din cauza căzăturii, atunci de ce? urmă
domnul Lloyd, după ce plecă Bessie.
— Am fost închisă singură într-o odaie, unde noaptea umblă o stafie.
Văzui pe domnul Lloyd zâmbind şi încruntând sprâncenele totodată.
— O stafie? spuse el. Ei bine, dacă ţi-e frică de umbre, nu eşti totuşi
decât un copil.
— Da, urmai eu, mă tem de stafia domnului Reed. A murit în odaia aceea
şi acolo a şi fost aşezat pe catafalc. Nici Bessie, nici nimeni altcineva nu intră
noaptea acolo, dacă nu-i silit, şi a fost o cruzime să mă închidă acolo singură,
fără o lumânare, o cruzime pe care cred că n-o voi uita niciodată.
— Ce prostie! Şi pentru asta te simţi atât de nefericită? Ţi-e frică acum,
în plină zi?
— Nu, dar peste puţin o să se facă iar noapte. Şi, de altfel, sunt
nefericită, foarte nefericită şi din alte pricini.
— Care? Spune-mi câteva din ele.
Cum aş fi dorit să pot răspunde pe larg la această întrebare, dar îmi
venea aşa de greu. Copiii simt, dar nu-şi pot analiza sentimentele şi dacă
ajung să facă această analiză în sinea lor, izbutesc doar parţial şi n-o pot exprima
prin cuvinte. Temându-mă, totuşi, să nu pierd acest prim şi unic prilej
de a-mi alina mâhnirea, spunând ce aveam pe inimă, după o clipă de
tulburare dădui acest răspuns scurt, dar adevărat:
— Mai întâi n-am nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră.
— Ai o mătuşă şi veri, care sunt buni cu dumneata. Am făcut iar o pauză,
am rostit cu glas tremurat:
— John Reed m-a bătut şi mătuşa m-a închis în camera roşie.
Domnul Llody priză a doua oară.
— Castelul Gateshead nu ţi se pare foarte frumos? mă întrebă el. Şi nu
eşti recunoscătoare că poţi să stai într-o astfel de locuinţă?
— Nu-i casa mea, domnule, şi domnişoara Abbot spune că am chiar mai
puţine drepturi decât o slugă.
— Haida-de! Doar nu eşti aşa de proastă să vrei să părăseşti o locuinţă
atât de frumoasă!
— Dacă aş putea să mă duc oriunde, aş fi fericită s-o părăsesc; dar nu
pot, câtă vreme încă sunt copil.
— Poate, cine ştie! Afară de doamna Reed, ai alte rude?
— Nu cred, domnule.
— Nici una din partea tatălui dumitale?
— Nu ştiu; am întrebat o dată pe mătuşa Reed şi mi-a spus că se poate
să am nişte rude sărace cu numele Eyre, dar că nu ştie nimic despre ele.
— Dacă ai avea, ai vrea să te duci la ele?
Mă gândii. Oamenilor mari sărăcia li se pare un lucru dureros, iar copiilor
cu atât mai mult. Ei nu-şi pot da seama ce este o sărăcie harnică, muncitoare
şi respectabilă; cuvântul nu le aminteşte decât de haine jerpelite, de lipsa de
hrană, de cămin fără foc, de obiceiuri grosolane şi vicii înjositoare; pentru
mine sărăcia era sinonimă cu degradarea.
— Nu, răspunsei eu, n-aş vrea să trăiesc printre săraci.
— Nici chiar dacă ar fi buni cu dumneata?
Clătinai din cap; nu puteam pricepe cum ar avea săracii cu ce să fie
buni; apoi, să învăţ a vorbi ea ei, să capăt obiceiurile, să rămân o incultă, să
cresc ca una dintre acele femei nenorocite pe care le vedeam câteodată
hrănindu-şi copiii sau spălându-le hăinuţele la porţile caselor din sat? Nu mă
simţeam destul de curajoasă ca să plătesc libertatea cu preţul renunţării la
casta mea.
— Dar rudele dumitale sunt atât de sărace? Sunt muncitori?
— Nn ştiu; mătuşa zice că, dacă am rude, trebuie să fie nişte cerşetori şi
eu nu vreau să cerşesc.
— Ai vrea să mergi la şcoală?
Chibzuii din nou. Nu prea ştiam ce-i o şcoală. Bessie îmi vorbise ca
despre o casă unde fetele şedeau în bănci de lemn, în faţa unei mese mari şi
unde li se cerea să fie cât mai blânde şi ordonate. John Reed îşi ura şcoala
şi-şi bătea joc de profesor, dar gusturile lui John Reed nu puteau sluji ca
model gusturilor mele. Dacă amănuntele pe care mi le dăduse Bessie –
amănunte aflate de la fetele dintr-o casă unde servise înainte de a veni la
Gateshead – erau cam înspăimântătoare, mă atrăgea în schimb învăţătura
căpătată de fetele acelea. Bessie îmi lăuda peisajele minunate şi florile
frumoase pictate de ele; apoi fetele ştiau să cânte romanţe, să joace piese,
să brodeze punguliţe, să traducă din cărţile franţuzeşti. Ascultând-o pe
Bessie, simţeam trezindu-se în mine râvna de a le întrece. De altfel, şcoala
mi-ar schimba viaţa pe de-a-ntregul, ar însemna să fac o călătorie lungă şi
m-aş îndepărta cu totul de cei din castel; în sfârşit, ar fi începutul unei vieţi
noi.
— Asta-i, mi-ar plăcea mult să merg la şcoală, răspunsei eu drept
încheiere a chibzuielilor.
— Aşa, bine! Cine ştie ce se poate întâmpla? spuse domnul Lloyd,
sculându-se. Acestui copil i-ar trebui o schimbare de aer şi de mediu, adăugă
el, ca pentru sine; nervii-i sunt obosiţi.
Bessie se întoarse. În aceeaşi clipă, se auzi în curte trăsura doamnei
Reed.—
E stăpâna dumitale, Bessie? întrebă domnul Lloyd. Aş vrea să-i
vorbesc înainte de a pleca.
Bessie îl pofti în sufragerie şi o luă înainte, să-i arate drumul. În
întrevederea care urmă între el şi doamna Reed, eu socotesc că, după cele
petrecute mai târziu, farmacistul a sfătuit-o să mă trimită la şcoală. Sfatul fu
primit îndată, căci în aceeaşi seară Abbot şi Bessie veniră în odaia copiilor şi,
crezându-mă adormită, vorbiră despre acest lucru. "Doamna, spunea Abbot,
e mulţumită că scapă de copilul ăsta supărăcios şi nărăvit, care pare că
totdeauna spionează pe toată lumea sau pune la cale vreun complot."
Eu cred că Abbot mă socotea un fel de Guy Fawkes1.
Cu acelaşi prilej, din convorbirea dintre Abbot şi Bessie aflai pentru
întâia oară că tata fusese un pastor sărac; mama se măritase cu el fără
încuviinţarea rudelor, care socoteau această căsătorie ca nepotrivită pentru
dânsa. Bunicul meu, Reed, supărat de neascultarea mamei, nu-i dăduse nici
un ban. După un an de căsătorie, tata căzu bolnav de tifos. Se molipsise pe
când vizita pe săracii dintr-un mare oraş cu fabrici în care îşi avea parohia şi
unde bântuia această molimă. Mama se îmbolnăvi şi ea îngrijindu-l şi
amândoi muriră în răstimp de o lună.
Bessie, după ce auzi povestirea, oftă şi zise:
— Biata domnişoară Jane, e de compătimit, Abbot!
— Da, răspunse Abbot: dacă ar fi un copil cuminte şi frumos ţi-ar fi milă
văzând cât e de părăsit; dar cine să se uite la un brotac?
— Aşa e, spuse Bessie şovăind. Oricum, sigur e că o frumuseţe ca
domnişoara Georgiana te-ar mişca mai mult, dacă s-ar afla în aceeaşi stare.
— Da, exclamă zeloasa domnişoară Abbot, mie-mi place grozav
domnişoara Georgiana. Micuţă scumpă! cu ochii ei albaştri, bucle lungi şi
obrăjorii aşa de gingaşi, parcă ar fi de cadră! Bessie, am poftă să mănânc din
iepure la cină.
— Şi eu, cu puţină ceapă prăjită. Hai să coborâm.
Şi plecară.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:49 AM | message # 4
CAPITOLUL IV
După convorbirea avută cu domnul Lloyd şi după discuţia dintre Bessie şi
Abbot, pe care am relatat-o mai sus, nădejdea într-o apropiată schimbare a
situaţiei mele devenise îndeajuns de mare pentru a-mi trezi dorinţa de a mă
însănătoşi. Doream însănătoşirea şi o aşteptam în linişte, dar totul rămânea
ca mai înainte. Zilele şi săptămânile treceau, mă înzdrăvenisem şi totuşi nu
se mai pomenea nimic despre ceea ce mă interesa aşa de mult. Doamna
1 Unul din conducătorii aşa-zisului „complot al prafului de puşcă", îndreptat
împotriva regelui Iacob I al Angliei.
Reed arunca uneori câte o privire aspră asupra mea, dar rareori îmi vorbea:
de când cu boala mea, trăsese o linie de separaţie mai accentuată ca oricând
între mine şi propriii ei copii. Dormeam singură într-un mic iatac. Eram
condamnată să mănânc singură, îmi petreceam tot timpul în odaia copiilor,
pe când verii mei şedeau în salon. Mătuşa nu lăsa, cu toate acestea, să-i
scape vreun cuvânt despre trimiterea mea la şcoală. Aveam, totuşi,
certitudinea instinctivă că nu mă va mai suferi mult timp sub acelaşi
acoperământ, căci privirea ei, atunci când cădea asupră-mi, trăda o
duşmănie adâncă şi nepotolită.
Eliza şi Georgiana, urmând desigur îndrumările ce li se dăduseră, îmi
vorbeau cât puteau mai puţin. John se strâmba la mine de câte ori mă
întâlnea. Într-o zi încercă să mă bată dar numaidecât mă împotrivii, mânată
de acelaşi simţământ de mânie adâncă şi revoltă deznădăjduită ce mă mai
cuprinsese o dată, aşa încât socoti că-i mai cuminte să mă lase în pace. Se
îndepărtă, ameninţându-mă şi strigând că i-am rupt nasul. Într-adevăr, lovisem
acea parte proeminentă a obrazului său cu toată tăria de care fusese
în stare pumnul meu; când îl văzui speriat, fie de lovitură, fie de privirea mea,
simţii o arzătoare dorinţă să mă folosesc de avantajul câştigat şi să-l învăţ
minte, dar el şi ajunsese la maică-sa. Îl auzeam spunându-i pe ton plângăreţ
că "scârboasa" de Jane Eyre se repezise la el ca o pisică turbată. Maică-sa îl
întrerupse cu asprime:
— Nu-mi mai vorbi despre creatura asta. John. Ţi-am spus să nu te mai
apropii de ea: nu merită s-o iei în seamă şi nu vreau să te mai văd nici pe
tine, nici pe surorile tale jucându-vă cu ea.
Eram foarte aproape şi mă sprijineam de balustrada scării. Strigai
deodată fără să mă mai gândesc la ce spuneam:
— Da ei nu sunt vrednici să se joace cu mine!
Doamna Reed era o femeie destul de grasă, dar auzind aceste vorbe
ciudate şi îndrăzneţe, urcă repede scara. Mă urcă val-vârtej în odaia copiilor
şi mă îmbrânci lângă patul meu, interzicându-mi să părăsesc locul acela şi să
mai rostesc vreun cuvânt în tot restul zilei.
— Ce-ar zice unchiul Reed, daca ar fi aici? întrebai eu aproape fără voie.
Spun fără voie, căci cuvintele acelea le rostea gura mea fără ca mintea
să fi voit să le spună. Era în mine o putere care vorbea şi căreia eu nu mă
puteam împotrivi.
— Cum? exclamă doamna Reed, aproape şoptit.
Ochii verzi, de obicei reci şi stăpâniţi, se tulburară şi căpătară o expresie
de teamă: luă mâna de pe braţul meu, părând că se îndoieşte dacă sunt copil
sau nălucă. Intrasem în horă, trebuia să joc.
— Unchiul Reed e în cer, urmai eu; el vede tot ce faci şi ce gândeşti; tata
şi mama văd şi ei şi ştiu că mă ţii închisă toată ziua şi că-mi doreşti moartea.
Doamna Reed îşi reveni curând. Mă zgâlţâi cu putere şi, după ce mă
trase zdravăn de urechi, plecă fără să mai spună vreun cuvânt.
Bessie mă mai dăscăli vreme de un ceas; îmi dovedi că eram cea mai
rea şi cea mai părăsită fată care a locuit vreodată sub un acoperiş. Eram
ispitită s-o cred, fiindcă nu simţeam în inima mea decât porniri rele.
Trecu noiembrie, decembrie şi jumătate din ianuarie. Crăciunul şi Anul
nou se sărbătoriră la Gateshead cu veselia obişnuită; s-au schimbat daruri şi
s-au dat ospeţe. Eu eram, fireşte, înlăturată de la aceste bucurii. Partea mea
de veselie era să fiu de faţă, în fiecare zi, la găteala Elizei şi Georgianei, să le
văd coborând în salon cu rochiile lor de muselină uşoară, cu eşarfele lor
stacojii şi cu părul lor inelat cu grijă; să pândesc apoi vânzoleala valeţilor, să
ascult sunetul pianului şi al harpei, clinchetul de pahare şi de porţelanuri, în
clipa cânu se aduceau în salon gustările. Când se deschidea uşa, murmurul
întretăiat al convorbirilor ajungea până la mine. Dacă îndeletnicirea asta mă
obosea, plecam de la scară, ca să intru în pustia şi tăcuta odaie a copiilor.
Acolo, deşi cam tristă, nu mă simţeam totuşi nefericită. La drept vorbind, nu
aveam nici cea mai mică dorinţă să mă aflu în societate, căci în societate
eram foarte arareori luată în seamă. Dacă Bessie ar fi fost bună cu mine, aş fi
preferat să-mi petrec serile cu ea, decât să stau ceasuri întregi sub privirea
cruntă a doamnei Recd, într-o încăpere plină de doamne şi domni. Dar
Bessie, de îndată ce erau îmbrăcate tinerele ei stăpâne, avea obiceiul să se
îndrepte înspre regiunile pline de viaţă ale bucătăriei sau ale odăii jupânesei,
şi lua de obicei lampa cu ea: aşa că, până în clipa când murea focul, mă
aşezam lângă cămin cu păpuşa pe genunchi, aruncând din când în când câte
o privire cercetătoare în juru-mi, spre a mă încredinţa că afară de mine nu se
mai afla nici o nălucă în acea odaie plină de umbre.
Când jarul devenea roşu întunecat, mă dezbrăcăm repede, trăgând cum
mă pricepeam de noduri şi de şireturi şi căutam, în pătucul meu, un adăpost
împotriva frigului şi a întunericului. În acest pătuc luam de fiecare dată
păpuşa cu mine. Oamenii au totdeauna nevoie să iubească ceva şi, negăsind
nici un lucru mai vrednic de dragostea mea, o iubeam din toată inima pe
păpuşa aceea zdrenţăroasă ca o sperietoare de ciori în miniatură. Acum îmi
aduc aminte cu mirare de sinceritatea absurdă cu care iubeam acea mică
jucărie, ce mi se părea aproape vie şi în stare să simtă. Nu puteam adormi
fără să învelesc păpuşa în cămaşa mea de noapte şi când o ştiam acolo, în
siguranţă şi la căldură, eram oarecum fericită, fiindcă o credeam şi pe ea
mulţumită.
Ceasurile mi se păreau lungi până la plecarea musafirilor. Ascultam paşii
lui Bessie pe scară: venea câteodată să ia degetarul sau foarfecă, ori să-mi
aducă drept cină o prăjitură sau o plăcintă cu brânză. Dacă începeam să
mănânc, se aşeza lângă patul meu şi, când sfârşcam, îmi aşeza păturile şi
sărutându-mă de două ori îmi spunea: "Noapte bună, domnişoară Jane". Când
se purta astfel, Bessie îmi părea fiinţa cea mai bună, cea mai frumoasă şi cea
mai blândă de pe pământ: doream din tot sufletul s-o văd totdeauna aşa de
bună şi de binevoitoare şi doream să nu mă certe, să nu-mi mai dea de lucru
peste puterile mele cum era de-atâtea ori îndemnată să facă.
Bessie Lee era, cred, o fată vrednică, fiindcă făcea totul cu îndemânare
şi pesemne că povestea minunat, căci basmele cu care mi-a fermecat
copilăria mi-au rămas ca o imagine de neşters. Era şi frumoasă, dacă nu mă
înşală cumva aducerile-aminte; era o femeie mlădie, cu păr negru, cu ochi de
culoare închisă. Îmi amintesc trăsăturile ei fine, culoarea albă şi sănătoasă a
feţei; era însă iute şi cu toane. Totuşi, deşi se arăta nepăsătoare faţă de
principii şi faţă de dreptate, o preferam tuturor celorlalţi de la Gateshead
Hall.
Ne aflam în 15 ianuarie. Pendula bătuse nouă dimineaţa. Bessie
coborâse la micul dejun: verii mei nu fuseseră încă chemaţi de doamna Reed.
Eliza îşi punea pălăria şi rochia cea mai călduroasă, şi se ducea să dea de
mâncare găinilor. Era cea mai plăcută îndeletnicire a ei: dar îi plăcea – nu mai
puţin – sa vândă ouă menajerei şi să strângă banii astfel căpătaţi. Avea un
adevărat talent pentru negustorie şi o pronunţată tendinţă de a strânge bani,
care se vădea nu numai prin vânzarea ouălor şi a puilor, dar şi în îndelungile
tocmeli cu grădinarul pentru răsaduri de flori, seminţe şi puieţi. Grădinarul
avea poruncă de la doamna Reed să-i cumpere toate roAdèle grădinii pe care
dorea ea să le vândă, iar Eliza şi-ar fi vândut şi părul din cap, dacă ar fi putut
scoate vreun câştig frumos din asta. În ce priveşte banii, la început îi ţinea
ascunşi prin diferite unghere, înveliţi în zdrenţe sau în bigudiuri vechi, dar
unele ascunzători fiind descoperite de servitoare, Eliza se temu că într-o zi va
pierde toată comoara şi consimţi s-o încredinţeze mamei sale, cu o dobândă
cămătărească de 50 sau 60 la sută, pe care o pretindea necruţător la fiecare
trimestru, ţinând cu mare grijă, într-o cărţulie, socoteala câştigului.
Georgiana sta pe un scaun înalt în faţa unei oglinzi, îşi împletea în păr
flori artificiale şi pene ponosite pe care le găsise într-un dulap din mansardă.
În timpul acesta eu îmi făceam patul. Primisem poruncă strictă de la Bessie
ca patul să fie gata făcut înainte de înapoierea ei (căci Bessie mă folosea
acum adeseori ca pe un fel de ajutoare a ei, punându-mă să curăţ odaia şi să
şterg fotoliile de praf). După ce am întins cuvertura pe pat şi am împăturit
cămaşa de noapte, m-am dus la fereastră, unde zăceau împrăştiate câteva
cărţi cu poze şi jucării. Am vrut să le rânduiesc, dar Georgiana mi-a poruncit
cu asprime să-i las în pace lucrurile (fiindcă farfurioarele, ceşcuţele, scaunele
acelea mici erau averea ei). Neavând ce face, începui să suflu în florile de
gheaţă ce se prinseseră pe geam şi făcui astfel un ochi, prin care priveam
afară pământul nemişcat şi împietrit de un ger aspru. De la fereastră se zărea
locuinţa portarului şi aleea pe unde intrau trăsurile, iar după ce topisem de
ajuns din frunzişul argintiu de pe geam, văzui deschizându-se porţile. O
trăsură intră, îndreptându-se spre casă. O priveam cu nepăsare cum se
apropie; veneau adesea trăsuri la Gateshead Hall, dar niciodată nu aduceau
musafiri care să mă intereseze. Caleaşca se opri în faţa uşii. Se auzi sunând
şi noul-venit fu primit. Cum toate acestea nu-mi spuneau nimic, îmi îndreptai
atenţia asupra unui prigor flămând, care se aşezase şi ciripea în ramurile
desfrunzite ale unui cireş din faţa zidului, sub fereastra mea. Îmi mai
rămăsese pâine şi lapte de la micul dejun: făcui firimituri dintr-un rest de
pâinişoară şi încercai să deschid fereastra, vrând să risipesc firimiturile pe
marginea ei, când Bessie urcă repede scara şi intră în odaie strigând:
— Domnişoară Jane, scoate şorţul. Ce faci aici? Te-ai spălat azi dimineaţă
pe obraz şi pe mâini?
Înainte de a răspunde, încercai iar să deschid fereastra, fiindcă ţineam
să dau eu însămi păsării firimiturile de pâine. Izbutii, aruncai o parte din
firimituri pe jos şi abia pe ramurile pomului pe urmă. Închizând fereastra, răspunsei
liniştită:
— Nu, Bessie, de-abia am terminat de şters praful.
— Ce fetiţă sâcâitoare şi neîngrijită! Ce făceai acolo? Eşti roşie, de parcă
ai fi făcut vreo poznă. De ce ai deschis fereastra?
Fui cruţată de osteneala de-a mai răspunde, căci Bessie părea prea
zorită ca să mai asculte lămuririle. Mă trase la lavoar, luă săpun, apă şi un
prosop ordinar şi-mi freca fără milă faţa şi mâinile. Din fericire pentru mine
termină repede, apoi îmi netezi părul cu o perie ţepoasă, îmi scoase şorţul şi
împingându-mă pe scară îmi porunci să cobor repede în sufragerie, unde
eram aşteptată.
Tocmai mă pregăteam să întreb cine m-aştepta şi dacă mătuşa era jos,
dar Bessie şi dispăruse, închizând uşa după ea.
Am coborât încet. De aproape trei luni nu mai fusesem chemată la
doamna Reed. Închisă atâta timp în odaia copiilor, sufrageria şi salonul
ajunseseră pentru mine locuri impunătoare în care mi-era teamă să intru.
Ajunsei în antreul gol, în faţa uşii sufrageriei. Acolo m-am oprit intimidată
şi tremurând. Teama de pedepse nedrepte făcuse din mine o mică fiinţă
bănuitoare şi fricoasă. Nu îndrăzneam nici să mă întorc sus în odaia copiilor,
nici să pătrund în salon; rămăsei pe loc zece minute, şovăind. Deodată
clopotul din sufragerie sună cu putere: trebuia să intru.
...Cine m-o fi aşteptând? mă întrebam eu în timp ce apăsam cu
amândouă mânile clanţa înţepenită care, o clipă sau două, rezistă opintirilor
mele. Pe cine voi vedea cu mătuşa Reed? Un bărbat sau o femeie? Apăsai din
toate puterile pe clanţă şi uşa se deschise. Înaintai, făcând respectuos o
reverenţă, şi privii în jurul meu. Ceva întunecat şi lung – un fel de coloană
îngustă – îmi atrase privirea. Îmi dădui seama, în cele din urmă, că era un om
întunecat, îmbrăcat în negru, care sta în picioare în faţa căminului. Capul
acelui străin ciudat părea o mască înfiptă într-o săgeată lungă.
Doamna Reed sta la locul ei obişnuit, lângă foc. Îmi făcu semn să mă
apropii. O ascultai şi ea mă prezentă străinului, spunând:
— Iată fetiţa despre care v-am vorbit.
Străinul întoarse încet capul spre mine şi, după ce aţinti asupră-mi
cercetătorii săi ochi cenuşii ce clipeau pe sub genele stufoase, întrebă, pe un
ton solemn şi cu o voce de bas:
— E micuţă, câţi ani are?
— Zece ani.
— Aşa de mult? întrebă el cu îndoială şi mai prelungi cercetarea câteva
va minute; pe urmă mi se adresă mie:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Jane Eyre, domnule.
Rostind aceste cuvinte, m-am uitat la el. Era foarte mare, dar poate că
mi s-a părut aşa, fiindcă pe atunci eram eu foarte mică. Avea trăsături
prelungi, şi mi se părea că de altfel toate celelalte caracteristici ale înfăţişării
sale îl arătau aspru şi făţarnic.
— Ei bine, Jane Eyre, tu eşti fetiţă cuminte?
Nu puteam răspunde da: toţi cei în mijlocul cărora trăiam credeau
tocmai dimpotrivă; tăcui deci. Doamna Reed răspunse în locul meu printr-o
clătinare din cap plină de înţeles. Adăugă repede:
— Cu cât vom vorbi mai puţin despre asta, cu atât va fi poate mai bine,
domnule Brocklehurst.
— Îmi pare rău că aud una ca asta. Trebuie să vorbesc câteva clipe cu
ea.
Şi, renunţând la poziţia sa perpendiculară, se aşeză într-un jilţ, în faţa
doamnei Reed.
— Vino încoa', îmi zise.
Păşii peste covoraş; străinul mă aduse drept în faţa lui. Acum, când
chipurile noastre se aflau la aceeaşi înălţime, putui să-i văd mai bine faţa. Ce
nas mare! Şi ce gură! Şi ce dinţi mari, ieşiţi în afară!
— Nu-i nimic mai trist decât să vezi un copil rău, urmă el, mai ales o
fetiţă rea. Ştii unde se duc după moarte cei afurisiţi?
Răspunsul meu fu prompt şi ortodox:
— În iad.
— Şi poţi să-mi spui ce este iadul?
— Este o prăpastie plină de flăcări.
— Ţi-ar place să fii aruncată în acea prăpastie şi să stai în vecii vecilor?
— Nu, domnule.
— Şi ce trebuie să faci ca să te fereşti de-o asemenea soartă?
Mă gândii puţin; de astă dată, auzindu-mi răspunsul, fu uşor să-i
găsească slăbiciunea.
— Trebuie să fiu sănătoasă şi să nu mor.
— Şi cum îţi poţi păstra sănătatea? Copii mai mici decât dumneata pier
zilnic. Acu o zi, două, am îngropat un copil numai de cinci ani; dar era bun şi
sufletul său e acum în cer. Ar trebui să-ţi fie teamă că nu s-ar putea spune
acelaşi lucru despre dumneata, dacă ai fi chemată pe lumea cealaltă.
Neputându-i risipi îndoielile, mi-am pironit ochii la picioarele lui mari şi
am oftat, dorind să mă aflu la capătul pământului.
— Sper că acest oftat vine din inimă, reluă domnul Brocklehurst, şi te
căieşti că ai necăjit atâta pe nobila dumitale binefăcătoare.
"Binefăcătoare! Binefăcătoare! spusei eu în gându-mi. Toţi îi spun
doamnei Reed binefăcătoarea mea. Dacă este aşa, atunci o binefăcătoare
este ceva foarte neplăcut."
— Îţi faci rugăciunea dimineaţa şi seara? îşi urmă el interogatoriul.
— Da, domnule.
— Citeşti Biblia?
— Câteodată.
— O faci cu plăcere ? Îţi place s-o citeşti?
— Îmi plac Apocalipsul, cartea lui Daniel, Facerea, Samuel, câteva
fragmente din Exod şi unele părţi din Regi şi din Cronici şi îmi plac cărţile lui
Iov şi a lui Toma.
— Dar Psalmii? Sper că-ţi plac.
— Nu, domnule.
— Nu? Vai, ce ruşine! Eu am un băieţel mai mic decât dumneata, care
ştie şase psalmi pe dinafară şi când e întrebat ce-i place mai mult, să
mănânce turtă dulce sau să înveţe un verset din psalmi, răspunde: "îmi place
mai mult să învăţ un verset, pentru că îngerii cântă psalmi şi eu vreau să fiu
un mic înger pe pământ". Atunci i se dau două bucăţi de turtă, ca răsplată
pentru cuvioşia lui.
— Psalmii nu sunt interesanţi, spusei eu.
— Asta dovedeşte că ai un suflet rău. Trebuie să îi ceri lui Dumnezeu să
ţi-l schimbe, să-ţi dea altul nou şi curat, să-ţi ia inima asta de piatră şi să-ţi
dăruiască una de carne.
Eram să întreb prin ce operaţie s-ar putea face această schimbare, când
interveni doamna Reed poruncindu-mi să stau jos. Apoi luă ea în mână firul
convorbirii:
— După câte îmi amintesc, domnule Brocklehurst, spuse ea, v-am
pomenit în scrisoarea mea de acum trei săptămâni că această fetiţă n-are
tocmai firea şi sentimentele pe care le-aş fi dorit eu. Dacă o primeşti în
şcoala din Lowood, mi-ar face plăcere să li se ceară subdirectoarei şi
institutoarelor s-o supravegheze îndeaproape şi mai presus de orice să se
ferească de cusurul ei cel mai mare: pornirea de a minţi. Spun toate astea în
faţa ta, Jane, adăugă ea, ca să nu încerci să amăgeşti pe domnul
Brocklehurst.
Era firesc să mă tem şi s-o urăsc pe doamna Reed, căci niciodată nu uita
să mă jignească adânc. Niciodată n-am fost fericită când se afla ea de faţă.
Oricâtă silinţă mi-aş fi dat s-o ascult şi să-i fiu pe plac, strădaniile mele erau
totdeauna respinse şi în schimbul lor nu căpătam decât jigniri, ca acelea
arătate mai sus. Pentru mine, învinuirea aceea adusă de faţă cu un străin fu
grozav de dureroasă. Începeam să întrezăresc cum mi se spulberă speranţele
într-o viaţă nouă şi simţeam, fără să-mi dau prea bine seama, că ea seamănă
ură şi rea voinţă pe drumul ce-l voi străbate în curând. Mă vedeam
transformată, în ochii domnului Brocklehurst, într-o fetită prefăcută şi
periculoasă. Oare ce puteam face spre a şterge această nedreptate? "Nimic,
nimic", mă gândii. Mă străduiam să-mi reţin un oftat şi-mi ştersei repede
câteva lacrimi, dovezi neputincioase ale suferinţelor mele.
— La un copil, minciuna e într-adevăr un cusur jalnic, spuse domnul
Brockleburst. Se înrudeşte cu înşelătoria şi acela care înşală în timpul vieţii
va primi răsplata greşelilor sale într-o groapă de flăcări şi de pucioasă. Vă
asigur însă că va fi supravegheată; voi vorbi eu cu domnişoara Temple şi cu
institutoarele.
— Aş dori, urmă doamna Reed, să primească o educaţie potrivită cu
starea ei, să devină folositoare şi smerită, în ce priveşte vacanţa, vă voi cere
s-o petreacă tot la Lowood.
— Hotărârile dumneavoastră sunt foarte chibzuite, doamnă, răspunse
domnul Brocklehurst: smerenia e o virtute creştină şi ea este neapărat
trebuitoare, mai ales elevelor din Lowood. Pentru asta cer eu neîncetat să li
se insufle elevelor acest sentiment pios. Am studiat mult timp mijloacele de a
le nimici prealumeasca lor mândrie şi zilele astea am avut o îmbucurătoare
dovadă a izbânzii mele. Cea de a doua fiică a mea, Augusta, s-a dus cu
mamă-sa să viziteze şcoala şi la întoarcere a exclamat: "O, dragă tată, ce
liniştite şi simple sunt toate fetele de la Lowood, cu părul pieptănat după
urechi, cu şorţurile lungi şi cu buzunăraşele de la rochii cusute! Sunt îmbrăcate
ca şi copiii săraci!" Apoi adăugă: "Se uitau la rochia mea şi a mamei, ca
şi când n-ar mai văzut niciodată mătase".
— Iată o stare de lucruri pe care o aprob întru totul, urmă doamna Reed.
Să fi căutat în toată Anglia şi n-aş fi găsit ceva mai potrivit pentru Jane Eyre şi
pentru firea ei. Modestie, dragă domnule Brocklehurst, asta cer: modestie în
toate privinţele.
— Fireşte, doamnă, modestia este una dintre datoriile cunoscute şi la
Lowood ; noi am respectat-o în toate: hrană şi haine simple, un trai bun, pe
care am avut grijă să nu-l exagerăm, obiceiuri aspre şi sobre: acestea sunt
regulile şcolii.
— Foarte bine, domnule. Atunci pot nădăjdui că această copilă va fi
primită ca elevă la Lowood, că va fi crescută aşa cum se cuvine stării sale şi
în vederea îndatoririlor ce-i vor reveni în viilor?
— Doamnă, fiţi fără grijă, va fi dusă în această grădină de plante alese şi
sper că privilegiul de nepreţuit al admiterii sale îi va trezi recunoştinţa.
— O voi trimite atunci cât mai curând cu putinţă, domnule Brocklehurst,
e o răspundere ce începea să dea pe afară.
— Negreşit, doamnă, adăugă el. Sunt silit să-mi iau rămas bun. Nu mă
voi întoarce la Gatesheade Hall decât peste o săptămână sau două, pentru că
arhidiaconul, cel mai bun prieten al meu, nu-mi îngăduie să-l părăsesc mai
curând, dar voi înştiinţa pe domnişoara Temple să-şi aştepte noua elevă şi
astfel primirea domnişoarei Jane se va face fără nici o greutate. La revedere,
doamnă.
— La revedere, domnule Brocklehurst. Salută din parte-mi pe doamna şi
domnişoara Brocklehurst, pe Augusta, pe Theodore şi pe domnul Broughlon
Brocklehurst.
— Nu voi uita, doamnă. Micuţo, zise el întoreându-se către mine. Iată o
carte intitulată Călăuza copilului. Vei citi rugăciunile ce se găsesc în ea, dar
mai cu osebire partea unde se vorbeşte despre moartea năprasnică şi
îngrozitoare a Martha G..., o fetiţă rea, care avea obiceiul să înşele şi să
mintă.
Spunând aceste cuvinte, domnul Brocklehurst îmi dădu o broşură
subţire, cusută într-o copaia tare şi după ce porunci să i se aducă trăsura, ne
părăsi.
Am rămas singură cu doamna Reed. Câteva minute se scurseră în
linişte. Ea lucra, iar eu o priveam.
Doamna Reed să tot fi avut la vremea aceea treizeci şi şase sau treizeci
şi şapte de ani. Era o femeie voinică şi cu umeri drepţi, cu mădulare
puternice. Nu era înaltă şi – cu toate că era corpolentă – nu părea obeză. Faţa
cam mare, maxilarele dezvoltate şi puternice. Avea fruntea joasă, bărbia
proeminentă, gura şi nasul destul de regulate; ochii lipsiţi de bunătate
străluceau sub sprâncenele-i rare, pielea era negricioasă şi opacă, părul
foarte blond. Era sănătoasă tun, nu ştia ce-i boala. Gospodină harnică şi
pricepută, ţinea sub mâna ei la fel de bine fermele, ca şi casa. Numai copiii îi
sfidau câteodată autoritatea şi râdeau de ea. Se îmbrăca totdeauna cu gust
şi ştia să se poarte aşa fel încât să-şi scotă totdeauna în evidenţă toaletele.
Stând pe un scăunaş, nu departe de jilţul ei, îi putusem cerceta toate
trăsăturile. Ţineam în mână cartea, unde se povestea moartea năprasnică a
unei mincinoase, spre care-mi fusese îndreptată atenţia ca spre o foarte
nimerită prevenire.
Cele petrecute, tot ce-i spusese doamna Reed domnului Brocklehurst,
tonul convorbirii lor, erau încă proaspete, crude şi dureroase în sufletul meu.
Fiecare cuvânt mă străpunsese ca o săgeată şi stam acolo frământată de o
ură arzătoare.
Doamna Reed ridică ochii de pe lucru şi-i pironi asupra mea, iar degetele
i se opriră.
— Pleacă de aici, întoarce-te în odaia ta! îmi porunci ea.
Fără îndoială că privirea mea, sau nu ştiu ce altceva o jignise. Cu toate
că se stăpânise, tonul ei era foarte îndârjit. Mă ridicai şi mă îndreptai spre
uşă, dar mă întorsei, mă îndreptai spre fereastră, prin mijlocul odăii, apoi mă
apropiai de doamna Reed.
Trebuia să vorbesc! Fusesem călcată în picioare fără milă şi trebuia să
ripostez. Dar cum? Care erau puterile mele, ca să lupt cu această duşmancă?
Toată energia mea răbufni în aceste cuvinte făţişe:
— Eu nu sunt prefăcută. Dacă aş fi prefăcută, ţi-aş spune că te iubesc;
dar eu îţi spun că nu te iubesc. După John Reed, pe dumneata te urăsc mai
mult decât orice pe lume. Cartea asta despre mincinoşi s-o dai fiicei
dumitale, Georgiana; ea minte, nu eu!
Degetele doamnei Reed rămaseră nemişcate, ochii ei de gheaţă
continuau să mă privească la fel de reci.
— Ce mai ai să-mi spui? mă întrebă ea, pe un ton mai potrivit faţă de o
femeie în toată firea, decât faţă de un copil.
Privirea aceea, glasul acela îmi aţâţară şi mai cumplit ura. Îmboldită de o
furie nespusă, tremurând din creştet până în tălpi, urmai:
— Sunt fericită că nu-mi eşti rudă; cât voi trăi n-am să-ţi mai spun
vreodată mătuşă, niciodată nu voi veni să te văd când voi fi mare, iar de mă
va întreba cineva dacă te iubesc şi cum te-ai purtat cu mine, îi voi spune că
numai amintirea dumitale îmi face rău şi că ai fost crudă faţă de mine, de o
cruzime necruţătoare.
— Cum de îndrăzneşti să afirmi aşa ceva, Jane Eyre!
— Cum de îndrăznesc, doamnă Reed? Cum de îndrăznesc? Îndrăznesc
pentru că acesta-i adevărul. Crezi că eu nu am simţire şi pot trăi fără să mă
iubească cineva cât de puţin, fără ca vreun om să fie bun cu mine? Nu, nu
pot trăi astfel, şi dumneata n-ai milă. Îmi voi aminti totdeauna asprimea şi
violenţa cu care m-ai îmbrâncit înapoi în odaia roşie, cum m-ai încuiat acolo,
să pier, deşi mă zbăteam ca-n ceasul morţii. Şi, totuşi, înăbuşită de suferinţă,
îţi strigasem: "Fie-ţi milă, mătuşă Reed, îndură-te de mine!" M-ai pedepsit în
felul ăsta pentru că fusesem bătută şi trântită pe jos fără nici o vină de către
nemernicul dumitale fiu. Voi spune adevărul tuturor celor care mă vor
întreba. Oamenii cred că eşti bună, dar inima dumitale e aspră şi rea.
Dumneata eşti prefăcută!
Când sfârşii de vorbit, mă cuprinse sentimentul cel mai ciudat pe care-i
încercasem vreodată: aveam impresia că s-a sfărâmat un lanţ nevăzut şi am
cucerit o libertate neaşteptată. Simţământul acesta nu-mi venise din senin,
căci doamna Reed părea speriată; lucrul îi căzuse de pe genunchi. Ridică
mâinile, se mişcă agitată în fotoliu şi, după faţa ei contractată, s-ar fi spus că
era gata să plângă.
— Jane, îmi spuse ea, te înşeli. Ce ai? De ce tremuri aşa de tare? Vrei să
bei puţină apă?
— Nu, doamnă Reed.
— Doreşti altceva, Jane? Te încredinţez că aş vrea să-ţi fiu prietenă.
— Dumneata nu. Mai înainte ai spus domnului Brocklehurst că sunt rea
şi mincinoasă, dar toţi cei de la Lowood îţi vor cunoaşte purtarea.
— Jane, astea-s lucruri pe care tu nu le înţelegi; apucăturile rele ale
copiilor trebuiesc îndreptate.
— Minciuna nu-i una din apucăturile mele! strigai cu glas sălbatic,
ascuţit.
— Dar eşti pătimaşă, Jane, trebuie să recunoşti asta; şi acum întoarce-te
în odaia ta, draga mea copilă, şi culcă-te puţin.
— Eu nu sunt draga dumitale copilă, şi nu pot să mă culc. Trimite-mă la
şcoală cât mai repede cu putinţă, doamnă Reed, căci urăsc casa asta.
— Oh! da, am s-o trimit cât mai repede cu putinţă, murmură doamna
Reed, sotto voce, strângându-şi lucrul.
După asta părăsi în grabă odaia.
Fusesem lăsată singură, stăpână pe teren. Fusese bătălia mea cea mai
grea şi întâia mea izbândă. Rămăsei o clipă pe covoraşul unde stătuse
domnul Brocklehurst, bucurându-mă de singurătatea cuceritorului. Mai întâi
îmi zâmbii şi mă simţii uşurată; dar această plăcere sălbatică mi se potoli tot
aşa de repede ca şi bătăile iuţi ale inimii. Un copil nu se poate lua la harţă cu
cei mari, aşa cum făcusem eu, nu-şi poate da drumul furiei, fără să încerce
apoi durerile remuşcării şi înţepătura de gheară a căinţei. Câtă vreme o
învinuisem şi-o ameninţasem pe doamna Reed, ardeam ca un foc viu,
mistuitor, de bălării uscate, dar tot aşa cum vâlvătăile unui asemenea foc nu
mai lasă, după ce s-au stins, decât cenuşă, sufletul meu fu zdrobit când, după
o jumătate de ceas de gândire, recunoscui nebunia purtării mele şi mă simţii
apăsată de tristeţea unei situaţii în care eram urâtă, cu aceeaşi pasiune cu
care uram.
Gustasem întâia oară răzbunarea. Mi se păru plăcută, caldă şi
întremătoare, ca un vin aromat, dar gustul pe care mi-l lăsase, metalic şi
arzător, mi se păru ca de otravă. Atunci m-aş fi dus eu dragă inimă să cer
iertare doamnei Reed; dar ştiam, parte din experienţă şi parte din instinct, că
acum m-ar fi respins cu şi mai multă duşmănie şi mi-ar fi trezit astfel din nou
toate impulsurile clocotitoare ale firii mele.
Aş fi vrut să fac ceva mai bun decât să azvârl cuvinte sălbatice, aş fi vrut
să pot nutri un sentiment mai puţin vinovat decât cel al unei mânii
posomorâte. Luai o carte cu poveşti arabe şi mă silii să citesc, dar nu
înţelesei nimic, căci gândurile-mi parcă se rătăceau mereu în spaţiul dintre
mine şi paginile care de obicei mi se păruseră fermecătoare. Deschisei uşa
sufrageriei şi ieşii afară. Tufişurile erau tăcute şi încremenite. O promoroacă
neagră, pe care n-o topiseră nici razele soarelui, nici bătaia vântului,
acoperea pământul. Mi-am învelit capul şi braţele cu poala fustelor şi m-am
dus să mă plimb într-o parte a parcului, cu totul singuratică. Nu mai găseam
însă nici o bucurie sub acei copaci tăcuţi, printre conurile pinilor, îngheţate
vestigii ale toamnei, care acopereau pământul. În mijlocul acelor frunze
moarte, îngrămădite de vânt şi înţepenite de îngheţ, mă rezemai de grilaj şi
privii câmpul gol cu iarba arsă de ger, pe care turmele nu mai păşteau. Era o
zi foarte cenuşie, cu un cer întunecat ce prevestea ninsoarea. Din când în
când fulgi de omăt cădeau, fără a se topi, pe poteca tare şi pe pământul
argintat de chiciură. Stam acolo, copilă mâhnită şi nenorocită şi şopteam: "Ce
să fac, ce să fac ?" Deodată am auzit un glas limpede strigând:
— Domnişoară Jane, unde eşti? Hai la masă.
Era Bessie. Ştiam şi de aceea nu m-am mişcat; dar în curând zgomotul
uşor ai paşilor ei îmi ajunse la urechi. Bessie trecu pe potecă şi se îndreptă
spre mine.
— Scârboasă mică, îmi spuse ea, de ce nu răspunzi când te chem?
Venirea lui Bessie îmi făcu mai mare plăcere decât gândurile care mă
copleşiseră, deşi, ea, ca de obicei, nu era bine dispusă. După lupta cu
doamna Reed, din care ieşisem învingătoare, nu-mi mai păsa de furia
trecătoare a unei servitoare şi eram gata să viu să mă încălzesc la inima ei
tânără. Mă agăţai de gâtul ei, zicându-i:
— Haide, Bessie, nu mă mai certa.
Nu fusesem niciodată aşa de deschisă şi de puţin sfioasă. Acest fel de a
fi îi plăcu lui Bessie.
— Eşti o fetiţă ciudată, domnişoară Jane, îmi spuse ea privindu-mă: o
mică hoaţă hoinară, căreia îi place singurătatea. Te duci la şcoală, nu-i aşa?
Făcui un semn afirmativ.
— Şi nu-ţi pare rău c-o părăseşti pe sărmana Bessie?
— Ce-i pasă lui Bessie de mine? Ea totdeauna mă dojeneşte.
— Pentru că eşti ciudată, sfioasă şi sperioasă. Dacă ai fi mai
îndrăzneaţă...
— Da, ca să capăt mai multe lovituri!
— Prostii! Dar, de altfel, e adevărat că nu se poartă bine cu dumneata.
Mama, când a venit să mă vadă săptămâna trecută, a spus că pentru nimic în
lume n-ar vrea să vadă pe unul dintre copiii ei în locul dumitale. Dar, haide,
am o veste bună pentru dumneata.
— Nu cred, Bessie.
— Ce vrei să spui, fetiţo? De ce sunt ochii aşa de trişti? Ei bine, află că
domnişorul, doamna şi domnişoarele s-au dus să ia ceaiul la una din
cunoştinţele lor, iar dumneata îl vei bea cu mine. Voi spune bucătăresei să-ţi
facă un cozonăcel şi pe urmă ai să mă ajuţi să scotocesc sertarele, pentru că
în curând va trebui să-ţi fac bagajul. Doamna vrea să părăseşti castelul peste
o zi sau două. Vei alege ce jucării vrei să-ţi iei.
— Bessie, făgăduieşte-mi că n-ai să mă mai dojeneşti până la plecare.
— Bine, n-am să te mai dojenesc; dar fii foarte cuminte şi să nu-ţi mai fie
frică de mine. Nu-ţi fie teamă dacă vorbesc cam repezit, căci teama asta mă
aţâţă mai mult decât orice.
— Nu cred că mă tem acum de dumneata, Bessie, pentru că sunt
obişnuită cu purtările dumitale; dar în curând va trebui să mă tem de alţii.
— Dacă te vei teme, n-au să te poată suferi.
— Aşa cum faci dumneata, Bessie?
— Eu nu te urăsc, domnişoară. Cred că te iubesc mai mult decât pe
ceilalţi.
— Nu mi-o arăţi.
— Ce copil încăpăţânat! N-ai mai vorbit niciodată aşa. Ce te-a făcut aşa
de cutezătoare?
— În curând voi fi departe de dumneata, Bessie, şi de altfel...
Era să pomenesc de cele petrecute între mine şi doamna Reed, dar
gândindu-mă puţin, mi-am dat seama că era mai bine să nu vorbesc despre
asta.
— Şi va să zică îţi pare bine că mă părăseşti?
— Ba de fel, Bessie; chiar în clipa asta încep să simt puţină mâhnire.
— Numai în clipa asta, şi patimă. Cât de rece îmi vorbeşti, domnişorica
mea. Sunt sigură că dacă ţi-aş cere să mă săruţi, n-ai vrea. Sau ai vrea numai
aşa, puţin.
— O, ba da, vreau să te sărut şi chiar cu mare plăcere. Apleacă puţin
capul. Bessie şi-a aplecat obrazul şi ne-am sărutat. Apoi, cu inima pe deplin
întărită, o urmai spre casă. După-amiaza trecu în pace şi linişte. Seara, Bessie
îmi spuse poveştile cele mai frumoaso pe care le ştia şi cântă cele mai gingaşe
cântece ale ei. Chiar şi pentru mine, viaţa avea razele ei de soare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:51 AM | message # 5
CAPITOLUL V
Era în dimineaţa zilei de 19 ianuarie. Tocmai bătuse ora cinci când
Bessie intră cu o lumânare în iatacul meu şi mă găsi în picioare şi aproape
îmbrăcată. Sculată de o jumătate de ceas, mă spălasem pe dată şi mă
îmbrăcasem la lumina lunii ce tocmai sta să apună şi ale cărei raze se
strecurau prin fereastra strâmtă, lângă culcuşul meu. Trebuia să plec din
chiar în ziua aceea. Diligenţa trecea pe la poarta castelului la şase dimineaţa.
Numai Bessie se sculase. După ce aprinse focul începu să-mi încălzească
mâncarea. Copiii mănâncă rareori, când sunt preocupaţi de gândul unei
călătorii. În ce mă priveşte, nu putui mânca nimic. În zadar mă rugă Bessie să
iau măcar o linguriţă sau două din laptele pregătit special pentru mine, ori
măcar o înghiţitură de pâine. Atunci înveli într-o hârtie câţiva pesmeţi şi mi-i
vârî în săculeţ, apoi, după ce-mi puse paltonul şi pălăria, se înveli cu un şal şi
părăsirăm împreună odaia copiilor. Când ajunsei în faţa dormitorului doamnei
Reed, Bessie mă întrebă dacă vreau să-mi iau rămas bun de la stăpâna sa.
— Nu, Bessie, răspunsei. Aseară, când ai coborât la cină, ea a venit la
patul meu şi mi-a spus că azi dimineaţă nu va fi nevoie să le deranjez, nici pe
ea, nici pe verişoarele mele. Mi-a mai spus să nu uit că mi-a fost totdeauna
cea mai bună prietenă, să vorbesc despre ea cum se cuvine şi să-i fiu
recunoscătoare pentru tot ce-a făcut spre binele meu.
— Şi ce i-ai răspuns, domnişoară?
— Nimic. Mi-am ascuns faţa sub plapumă şi m-am întors cu faţa la
perete.
— Rău ai făcut, domnişoară Jane.
— Nu, Bessie, am făcut bine. Stăpâna dumitale n-a fost niciodată
prietena mea. Dimpotrivă, a fost duşmanca mea.
— Oh, domnişoară Jane, nu vorbi aşa!
— Adio, Gateshead! exclamai eu coborând prin hol şi îndreptându-mă
spre poarta cea mare.
Luna apusese şi era întuneric beznă. Bessie purta un felinar cu care
lumina treptele umede ale peronului şi aleile cu pietriş pe care dezgheţul le
muiase de curând. Dimineaţa aceea de iarnă era rece şi pătrunzătoare, dinţii
îmi clănţăneau în timp ce zoream pe alee. În odaia portarului era lumină.
Când am ajuns acolo, am găsit-o pe nevasta portarului aţâţând focul. De cu
seară, geamantanul meu fusese coborât, legat cu frânghii şi pus la uşă. Era
şase fără câteva minute, iar când bătu ceasul, un zgomot de roţi vesti sosirea
diligenţei; mă îndreptai spre uşă şi văzui lumina unui felinar apropiindu-se
repede prin întuneric.
— Pleacă singură? întrebă nevasta portarului.
— Da.
— Se duce departe?
— La cincizeci de mile.
— Lung drum! Mă mir că doamna Reed îndrăzneşte s-o lase să se ducă
singură atât de departe.
O diligenţă trasă de patru cai şi a cărei imperială era înţesată de călători
sosise şi se oprise în faţa porţii. Surugiul şi conducătorul strigau să ne zorim.
Geamantanul meu fu ridicat, iar eu smulsă din braţele lui Bessie pe când
eram agăţată de gâtul ei şi o sărutam.
— Ai grijă de copil! strigă ea conductorului, când mă săltă înăuntru.
— Da, da! răspunse el.
Uşa fu închisă şi se auzi an glas strigând:
— Gata. Diligenţa porni.
Aşa mă despărţii de Bessie şi de Gateshead Hall, aşa fui dusă în goană
spre tărâmuri necunoscute, pe care le credeam îndepărtate şi tainice.
Nu-mi amintesc decât vag de călătoria mea; ştiu doar că ziua mi s-a
părut nesfârşită şi credeam c-am străbătut sute de mile. Am trecut prin mai
multe oraşe şi într-unul din ele, unul foarte mare, diligenţa s-a oprit. Caii fură
schimbaţi şi călătorii coborâră pentru masă. Conductorul mă duse într-un
han, unde voi să-mi dea ceva de mâncare, dar fiindcă nu-mi era foame, mă
lăsă într-o încăpere uriaşă, unde se găsea câte un cămin la fiecare capăt, un
policandru atârnat în mijlocul tavanului şi în partea de sus a unuia dintre
pereţi o mică galerie roşie, plină de instrumente muzicale. Copleşită de
gânduri ciudate, mă plimbai mult timp prin odaia aceea. Mi-era grozav de
teamă să nu vină cineva să mă răpească, deoarece eram încredinţată că
există hoţi de copii. Nu se afla poveste de-a lui Bessie în care să nu fi fost
vorba de isprăvile lor.
În cele din urmă ocrotitorul meu se întoarse şi mă aşeză iarăşi în
diligenţă. După ce se urcă pe capră, suflă în corn, dădu bice cailor şi diligenţa
porni în goană pe "drumul de piatră" ce ducea către L....
Seara se vestea umedă şi cam ceţoasă. Când ziua se stinse spre a face
loc amurgului, înţelesei că eram într-adevăr departe de Gateshead. Nu mai
treceam prin oraşe, iar priveliştile se schimbaseră. Zarea era închisă de coline
înalte, cenuşii, întunericul creştea pe măsură ce coboram în vale, de jur
împrejurul nostru nu erau decât păduri dese. Multă vreme după ce se lăsase
noaptea întunecoasă auzii vântul sălbatic, gonind năvalnic printre copaci.
Legănată de acele sunete, am adormit în sfârşit. Aţipisem nu demult, când
oprirea bruscă a diligenţei mă trezi. În faţa mea se afla o străină pe care o
luai drept servitoare; la lumina felinarului putui să-i văd faţa şi veşmintele.
— E aici o fetiţă cu numele de Jane Eyre? întrebă străina.
— Da, răspunsei eu.
Atunci fui ridicată şi scoasă din diligenţă. Geamantanul fu dat jos şi
diligenţa plecă îndată. Eram amorţită de şederea îndelungată, iar zgomotul şi
zguduiturile diligenţei mă buimăciseră. M-am străduit să-mi vin în fire şi privii
în jurul meu. Vântul, ploaia şi întunericul stăpâneau văzduhul. Izbutii, totuşi,
să întrezăresc un zid şi în el o poartă deschisă. Pe acolo trecui împreună cu
noua mea călăuză, care închise poarta cu grijă şi trase zăvorul. Aveam în faţa
mea o casă, sau mai bine zis un şir de case, care se întindeau pe o suprafaţă
destul de vastă. FaţAdèle lor aveau un mare număr de ferestre, dintre care
numai câteva erau luminate. Trecurăm pe o alee largă acoperită cu pietriş şi
plină de băltoace, la capătul căreia dădurăm de o uşă. Intrarăm, servitoarea
mă conduse într-o odaie unde ardea focul şi mă lăsă singură acolo.
Rămăsei în picioare în faţa căminului, căutând să-mi încălzesc degetele
ţepene; apoi privii în jurul meu.
Nu era nici o lumânare, dar flacăra jucăuşă a focului îmi arăta, în
răstimpuri, pereţii tapetaţi, covoarele, perdelele şi mobilele de mahon
strălucitor. Mă aflam într-un salon, nu atât de spaţios sau elegant cum era cel
de la Gateshead, dar destul de confortabil. Îmi dădui osteneala să înţeleg ce
reprezenta unul dintre tablourile atârnate pe perete, când intră cineva cu o
lumânare. În spatele său venea altă persoană.
Cea dintâi era o femeie înaltă. Avea părul şi ochii negri, fruntea largă şi
palidă, trupul înfăşurat în parte într-un şal, înfăţişarea gravă şi portul nobil.
— Copilul e prea mic ca să fie trimis singur, spuse ea, punând pe masă
sfeşnicul în care ardea lumânarea.
Mă cercetă cu atenţie încă un minut sau două, apoi adăugă:
— Trebuie s-o culcăm numaidecât, pare obosită. Eşti trudită, copila mea?
mă întrebă ea, punându-mi mâna pe umăr.
— Puţin, doamnă.
— Şi ţi-e foame, desigur. Înainte de a se duce la culcare, dă-i să
mănânce, domnişoară Miller. E prima oară când îţi părăseşti părinţii ca să vii
la şcoală, fetiţo?
Îi răspunsei că n-am părinţi şi ea mă întreba de cînd au murit, câţi ani
am şi cum mă cheamă, dacă ştiu să citesc, să scriu şi să cos. După aceea mă
mângâie cu blândeţe pe obraz, spunându-mi:
— Sper că ai să fii o fetiţă cuminte.
Apoi mă dădu în seama domnişoarei Miller.
Doamna care mă părăsise putea să aibă cam douăzeci şi nouă de ani;
cea care mă însoţea acum părea cu câţiva ani mai tânără. Prima mă uimise
cu înfăţişarea, cu glasul şi cu privirea ei. Domnişoara Miller era mai ştearsă,
avea un obraz rumen, dar înfăţişarea o arăta istovită de griji. Mersul şi
mişcările ei repezi dovedeau că trebuia să aibă multe îndatoriri. Părea a fi
supraveghetoare şi aflai mai târziu, într-adevăr, că asta era slujba ei la
Lowood. Mă duse din odaie în odaie, prin coridoarele întortocheate ale unei
case mari. O linişte desăvârşită, care mă cam sperie, domnea în partea pe
unde trecuserăm. Un murmur de glasuri se auzi de îndată. Intrarăm într-o
sală lungă şi spaţioasă. La ambele capete erau câte două mese mari de brad,
luminate fiecare de două lumânări. De jur împrejur şedeau, pe bănci, fete de
toate vârstele, mergând de la nouă ori zece şi până la douăzeci de ani. La
lumina aceea pâlpâitoare, mi se păru că sunt nespus de multe, cu toate că,
de fapt, nu erau mai mult de optzeci. Purtau toate acelaşi costum: rochii de
culoare cafenie şi de croială ciudată, iar pe deasupra rochiei şorţuri lungi de
pânză. Era ora de meditaţie şi-şi preparau lecţiile pe a doua zi, murmurul pe
care-l auzisem era provocat de şoaptele lor.
Domnişoara Miller îmi făcu semn să mă apropii şi sa mă aşez pe o
bancă, lângă uşă; pe urmă, îndreptându-se spre capătul acelei odăi lungi,
strigă:—
Monitoarele să strângă cărţile!
De la diferite mese se ridicară patru fete înalte, luară cărţile şi le puseră
la o parte. Domnişoara Miller strigă din nou:
— Monitoarele să aducă cina!
Cele patru fete ieşiră şi se întoarseră după câteva clipe, aducând fiecare
câte o tavă cu un număr de porţii dintr-un fel de mâncare pe care la început
nu-l putui recunoaşte, în mijloc văzui o cană şi un urcior. Porţiile fură
împărţite elevelor şi cele cărora le era sete luară puţină apă din cana care
servea tuturor. Când veni rândul meu, am băut, căci eram tare însetată, dar
nu mă atinsei de mâncare; emoţiile şi oboseala călătoriei făcuseră să-mi
piară pofta. Tava trecu pe lângă mine şi atunci putui vedea că mâncarea
servită era o budincă de ouă, tăiată în felii.
După ce se termină masa, domnişoara Miller citi rugăciunea şi fetele
urcară scările, două câte două. Sfârşită de oboseală, dădui puţină atenţie
dormitorului; mi se păru, totuşi, foarte lung, ca şi sala de studiu. În noaptea
aceea urma să dorm cu domnişoara Miller, care mă şi ajută să mă dezbrac.
După ce mă întinsei în aşternut, aruncai o privire asupra şirului nesfârşit de
paturi; în fiecare se urcară, curând, câte două eleve. După zece minute,
singura lumânare care ne lumina a fost stinsă şi adormii în mijlocul unei
întunecimi şi linişti depline.
Noaptea trecu repede. Eram prea obosită ca să am vreme măcar să
visez. Doar o dată m-am trezit şi am auzit vântul mugind furios şi ploaia
căzând în rafale. De-abia atunci observai că domnişoara Miller se culcase
lângă mine. Când am deschis iar ochii, se auzea sunetul unui clopot. Toate
fetele erau în picioare şi se îmbrăcau. Zorile nu mijiseră încă şi încăperea era
luminată de o candelă sau două. Mă sculai în silă, pentru că era un frig
straşnic, dar mă spălai totuşi la un lighean la care făceau coadă şase eleve şi,
tremurând, mă îmbrăcai cum putui. După ce se sfârşi toaleta, clopotul sună
din nou. Toale elevele se aşezară în rând, două câte două, şi în această
ordine coborâră scara şi intrară într-o sală de studiu slab luminată.
Rugăciunile fură citite de domnişoara Miller care, după ce sfârşi, strigă:
— Aşezaţi-vă pe clase!
Urmă o zarvă care ţinu câteva minute, deşi domnişoara Miller nu mai
contenea să strige: "Tăcere! Păstraţi ordinea!" Când zgomotul încetă pe
deplin, băgai de seamă că elevele se grupaseră în patru semicercuri, în faţa a
patru jilţuri aşezate la patru mese. Toate şcolăriţele aveau câte un volum în
mână. O carte mare, ce părea a fi Biblia, sta pe fiecare masă, în faţa jilţului
gol. Urmă o pauză de câteva clipe, în timpul căreia nu se auzea decât
murmurul nedesluşit, pe care-l face totdeauna un număr mare de oameni.
Domnişoara Miller trecu de la clasă la clasă cerând să înceteze acel zgomot
surd, ce se prelungea.
Clinchetul unui clopot îndepărtat îmi izbi urechile şi imediat trei doamne
intrară în încăpere. Fiecare din ele se aşeză în faţa unei mese. Domnişoara
Miller se aşeză pe scaunul al patrulea, cel mai apropiat de uşă, în jurul căruia
nu erau adunate decât fetiţe foarte mici. Mi se porunci să iau loc în această
ultimă clasă şi m-am pomenit la capătul băncii.
Începură lecţiile. Se spuseră temele din ziua aceea şi câteva texte din
Scriptură. Urmă apoi o lectură lungă din Biblie, care ţinu un ceas. Când se
sfârşiră toate aceste exerciţii, se făcuse ziuă de-a binelea. Neobosit, clopotul
sună a patra oară. Elevele se rânduiră din nou şi se îndreptară spre
sufragerie. Cât mă bucuram că am să pot mânca ceva! Mâncasem aşa de
puţin în ajun, încât eram pe jumătate leşinată de foame.
Sufrageria era o sală mare, scundă şi întunecoasă. Pe două mese lungi
fumegau castroanele, dar aroma aburilor nu deschidea de loc pofta de
mâncare. Când fetele simţiră mirosul mâncării, fu o mişcare generală de
nemulţumire. Din fruntea coloanei unde se aflau fetele înalte din clasa cea
mai mare, se auziră şoapte:
— O, ce scârbos! Iar a ars porridge-ul!
— Linişte! strigă un glas. Nu era al domnişoarei Miller, ci al unei
profesoare dintr-o clasă superioară, o femeie scundă, negricioasă, bine
îmbrăcată, dar a cărei înfăţişare avea ceva morocănos. Se aşezase la capătul
primei mese, iar o altă doamnă, cu o înfăţişare mai plăcută, prezida la a
doua. M-am uitat degeaba după cea care mă conduse cu o seară înainte, căci
n-am zărit-o. Domnişoara Miller stătea la capătul mesei unde mă aflam eu. În
sfârşit, o femeie mai vârstnică şi care părea străină se aşeză la a patra masă,
în faţa domnişoarei Miller. Am aflat mai târziu că era profesoara de franceză.
Se rosti o rugăciune lungă şi se cântă un imn religios. O servitoare aduse ceai
pentru profesoare şi masa începu. Înfometată şi foarte slăbită, am înghiţit cu
lăcomie câteva linguri din porţia mea, fără să mă gândesc la gustul mâncării,
dar când foamea mi s-a mai potolit puţin mi-am dat seama că e greţoasă:
porridge-ul ars are un gust aproape la fel de respingător ca şi cartofii putrezi.
Foamei înseşi i se face greaţă de aşa ceva. Fiecare fată mişca încet lingura,
gusta hrana, încerca s-o înghită şi pe urmă mai toate renunţau. Dejunul se
sfârşi, fără ca cineva să fi mâncat. Fetele rostiră rugăciunea de mulţumire,
pentru ceea ce nu primiseră, şi se cântă din nou un imn religios. Din
sufragerie trecurăm în sala de meditaţie. Am ieşit printre cele din urmă şi am
văzut o profesoară gustând din porridge şi uitându-se apoi la celelalte;
întreaga atitudine a profesoarelor exprima nemulţumirea. Una dintre ele –
cea voinică – murmură:
— Ce mâncare groaznică! E o ruşine!
Lecţiile reîncepură de-abia după un sfert de ceas, în care timp clasa vuia
de atâta gălăgie. Se părea că în acest scurt răgaz e îngăduit să vorbeşti,
chiar tare şi slobod, şi nu era fată să nu se folosească de acest drept. Toate
discuţiile se învârteau în jurul dejunului, de care elevele îşi băteau joc în voie.
Sărmane fiinţe! Era singura lor mângâiere. În sală nu se afla altă profesoară
în afară de domnişoara Miller. Fetele cele mari o înconjuraseră şi vorbeau cu
ea serioase şi triste. Am auzit rostindu-se numele doamnei Brocklehurst.
Domnişoara Miller dădu din cap, ca şi cum ar dezaproba ce se spunea, dar nu
părea că se sileşte să potolească nemulţumirea generală, pentru că, desigur,
o împărtăşea.
Ceasornicul bătu de nouă ori; domnişoara Miller veni în mijlocul încăperii
şi exclamă:
— Linişte! La locurile voastre!
Disciplina se înscăuna: în cinci minute ordinea înlocui zarva, iar
babiloniei de mai înainte îi urmă o relativă linişte. Profesoarele îşi reluaseră
cu punctualitate posturile; şi totuşi şcoala întreagă parcă era în aşteptare.
Rânduite în bănci, cele optzeci de fete stăteau drepte şi nemişcate. Era o
adunare ciudată: toate aveau părul lins pe frunte şi pieptănat pe după urechi,
fără cea mai mică buclă; toate purtau, rochii cafenii, închise la gât şi cu
guleraş îngust. Pe rochii se cususe un buzunar de pânză ce le slujea ca sac
pentru lucru şi semăna puţin cu chimirele highlanderilor2. Purtau ciorapi de
lână şi pantofi grosolani ţărăneşti încheiaţi cu catarame de aramă. Vreo
douăzeci dintre ele, îmbrăcate în felul acesta, erau fete pe deplin dezvoltate
sau, aş putea spune, chiar femei tinere. Costumul acela le stătea prost şi le
dădea, până şi celor mai chipeşe, o înfăţişare ciudată.
Le priveam şi le cercetam din când în când şi pe profesoare. Nu-mi
plăcea nici una. Cea voinică părea cam grosolană, cea scundă părea iute şi
rea, iar franţuzoaica era repezită şi caraghioasă. Cât despre sărmana domnişoară
Miller, era stacojie, părea obosită peste măsură. Pe când le priveam ba
pe una, ba pe alta, toată şcoala se ridică deodată în picioare ca împinsă de
un singur resort.
Ce se întâmplase? Nu auzisem nici un ordin: eram nedumerită. Dar,
înainte de-a mă lămuri, fetele se aşezaseră la loc. Cum toţi ochii se
îndreptaseră spre un singur punct, privii şi eu în aceeaşi direcţie şi observai
în sală persoana care mă primise în ajun. Stătea în fundul lungii încăperi,
lângă foc, căci la fiecare capăt al sălii se afla câte un cămin. Privea serioasă
şi tăcută cele două rânduri de fete. Domnişoara Miller se apropie de ea,
pentru a-i pune o întrebare, iar după ce primi răspunsul se întoarse la locul ei
şi spuse tare:
— Monitoarea clasei întâi să aducă globurile!
În vreme ce se îndeplinea porunca, doamna necunoscută se plimba încet
prin odaie. Cred ca înclinarea către respect mi-e adânc înrădăcinată în suflet,
fiindcă îmi amintesc parcă şi acum respectul admirativ cu care îi urmăream
paşii. Văzută în plină lumină a zilei, mi se păru frumoasă, înaltă şi bine
făcută. În ochii ei căprui strălucea o mare bunăvoinţă; sprâncenele-i lungi şi
bine desenate scoteau în evidenţă albeaţa frunţii. Părul ei, castaniu foarte
închis, era strâns în bucle mici pe tâmple, după moda vremii. Nu se purtau pe
atunci nici panglicuţe, nici bucle lungi.
Rochia, de asemeni croită după moda timpului, era de culoare purpurie
şi garnisită cu o podoabă de modă spaniolă din catifea neagră, iar la cordonul
ei strălucea un ceas de aur (ceasornicele erau mai rare atunci decât astăzi).
Dacă va întregi acest portret, adăugându-i nişte trăsături noi, un obraz palid
dar senin şi o ţinută nobilă, cititorul va avea în minte, atât de desăvârşită pe
cât sunt în stare să zugrăvească cuvintele, icoana domnişoarei Temple, Maria
Temple, după cum aflai mai târziu că o cheamă, văzând numele ei scris pe o
carte de rugăciuni pe care mi-o încredinţase s-o duc la biserică.
Directoarea şcolii din Lowood (căci ea era) se aşeză în faţa mesei, pe
care fuseseră rânduite globurile, strânse prima clasă în jurul ei şi începu o
lecţie de geografie. Clasele mai mici fură chemate de celelalte profesoare şi
vreme de un ceas urmară lecţiile de gramatică şi de istorie, apoi de scriere şi
de aritmetică. Lecţiile de muzică le preda domnişoara Temple, dar numai
câtorva eleve mai mari. Ceasul vestea sfârşitul orei hotărâte pentru fiecare
lecţie. Când sună în cele din urmă douăsprezece, directoarea se ridică.
— Am de spus un cuvânt elevelor din Lowood, zise ea.
Murmurul care urma fiecărei lecţii izbucnise şi acum, dar când se auzi
glasul domnişoarei Temple, încetă dintr-o dată. Ea urmă:
— Vi s-a dat azi dimineaţă o mâncare pe care n-aţi putut-o mânca.
Trebuie să vă fie foame. Am dat dispoziţii să vi se dea o gustare cu pâine şi
brânză.
Profesoarele o priviră uimite.
2 Ţărani din munţii Scoţiei
— Iau asupra mea toată răspunderea, adăugă ea, vrând, parcă, să
lămurească pe ceilalţi, şi părăsi imediat sala.
Pâinea şi brânza fură aduse şi împărţite, spre marea mulţumire a întregii
şcoli, apoi ni se dădu ordin să ne jucăm în grădină. Fiecare îşi puse o pălărie
ordinară de pai, legată cu panglici din stambă vopsită, şi un palton de stofă
cenuşie. Eu fui îmbrăcată ca şi celelalte şi urmându-le ajunsei afară, în aer
liber.
Grădina era mare, înconjurată de ziduri înalte, spre a opri orice privire
necuviincioasă. Pe una din laturi se găsea o galerie acoperită. Mijlocul,
înconjurat de alei lungi, era împărţit în straturi mici. Fiecare elevă primea în
grijă unul dintre ele, aşa încât nu exista strat care să nu-şi aibă stăpânul său.
Vara, când pământul era acoperit de flori, acele grădiniţe deveneau desigur
încântătoare, dar la sfârşitul lui ianuarie, totul era uscat de vânt şi părăginit.
Tremuram şi mă uitam în jurul meu. Nu era o zi potrivită pentru plimbări
în aer liber; deşi nu ploua, se lăsase o ceaţă deasă, gălbuie, ce se prefăcu
apoi într-o burniţă măruntă. Pământul mustea încă din cauza ploii puternice
din ajun. Cele mai voinice dintre fete alergau de colo până colo şi înjghebau
jocuri repezi, altele, palide şi slabe, se înghesuiau căutând adăpost şi căldură
sub galerie. Se auzea deseori, pe măsură ce le pătrundea umezeala, o tuse
seacă ieşind din piepturile lor chinuite de tremur.
Până acum încă nu vorbisem cu nimeni şi nimeni nu se sinchisea de
mine. Mă simţeam destul de singură; dar singurătatea nu mă apăsa prea
tare, căci eram obişnuită cu ea. Mă rezemai de un stâlp al galeriei,
strângându-mi la piept paltonul subţirel şi încercând să uit frigul ce mă
cuprindea şi foamea care mă chinuia. Îmi petrecui tot timpul privind în
juru-mi şi gândindu-mă. Observaţiile mele erau prea nedesluşite şi fragmentare
ca să merite a fi rechemate în memorie. Abia dacă ştiam unde mă
aflu. Gateshead şi viaţa mea trecută pluteau la o depărtare care îmi părea
nemărginită; prezentul era nelămurit şi ciudat, iar asupra viitorului nu-mi
puteam face nici o părere. Privii grădina, care aducea foarte mult a grădină
de mânăstire, pe urmă privirile mi se opriră asupra casei, formată dintr-o
aripă cenuşie şi veche şi alta ce părea cu totul nouă. Partea cea nouă, unde
se aflau sala de studii şi dormitoarele, era luminată de ferestre cu multe
ochiuri şi apărate de zăbrele, ceea ce o făcea să semene cu o biserică. Pe o
placă mare, aşezată deasupra intrării, se vedea următoarea inscripţie:
"Aşezământul Lowood. Această aripă, a fost reclădită în anul... de Naomi
Brocklehurst, de la Brocklehurst Hall, din acest comitat." "Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi
să slăvească pre Tatăl vostru carele este în ceruri." (Maici, V. 16).
După ce am citit şi recitit aceste cuvinte, mi-am dat scama că aş avea
nevoie de lămuriri, deoarece singură nu le puteam pătrunde pe deplin
înţelesul. Chibzuiam încă la ce-ar putea să însemne "aşezământ" şi mă străduiam
să văd ce legătură putea fi între partea întâi a inscripţiei şi versetul din
Biblie, când o tuse seacă mă făcu să întorc capul. Văzui o fată care sta lângă
mine pe banca de piatră. Ţinea în mână o carte şi părea cu totul cufundată în
lectură. De unde eram, puteam citi titlul: Rasselas3. Numele acesta mă izbi
prin ciudăţenia lui şi mi se păru prin urmare atrăgător. Întorcând o pagină,
fata ridică ochii, iar eu folosii prilejul ca să-i vorbesc.
— E interesantă cartea asta? o întrebai.
Mă gândeam chiar s-o rog să mi-o împrumute o dată.
3 Este vorba de romanul didactic intitulat Rasselas, prinţ al Abisiniei – operă a
scriitorului englez Samuel Johnson (1709-1784).
— Mie îmi place, îmi răspunse ea după o scurtă pauză, în care timp mă
cercetă cu privirile.
— Despre ce-i vorba? urmai eu.
Nu puteam pricepe de unde luasem îndrăzneala de a începe în felul
acesta convorbirea cu o străină. Era ceva împotriva firii şi obiceiurilor mele,
dar îndeletnicirea în care o găsisem cufundată trezise fără îndoială în sufletul
meu oarecare simpatie. Şi mie îmi plăcea să citesc, însă, ce-i drept, numai
lucruri uşoare şi copilăreşti, întrucât nu eram încă în stare să pricep cărţile
serioase şi cu miez.
— Poţi să te uiţi la ea, îmi spuse fata, dându-mi cartea.
Cercetând-o zorită, m-am încredinţat că titlul era mai captivant decât
cuprinsul. Rasselas mi se păru o carte plicticoasă pentru gustul meu
neformat. Nu pomenea nimic de zâne şi duhuri, n-avea nici o poză
strălucitoare pe paginile cu litere înghesuite. O înapoiai deci proprietarei sale.
Fata o primi la fel de liniştită, fără să-mi spună nimic. Era gata să-şi
reînceapă lectura, când o întrerupsei iar.
— Poţi să-mi spui, întrebai eu, ce înseamnă inscripţia săpată pe placa de
deasupra uşii? Ce-i aceea "Aşezământul Lowood"?
— Casa unde ai venit să locuieşti.
— De ce se numeşte aşezământ? E deosebită într-un fel oarecare de alte
şcoli?
— E o şcoală ţinută în parte din mila obştească. Şi tu, şi eu, şi toate
celelalte eleve suntem întreţinute din mila publică, suntem copii ai milei.
Desigur că eşti orfană. Tatăl sau mama ta au murit, nu-i aşa?
— Amândoi au murit de multă vreme. Nici nu mi-i aduc aminte.
— Ei bine, toţi copiii pe care ai să-i vezi aici au pierdut cel puţin pe unul
dintre părinţi şi de aceea s-a dat şcolii numele de aşezământ pentru
creşterea orfanilor.
— Plătim ceva, sau suntem ţinute fără plată?
— Noi sau prietenii noştri plătesc cincisprezece lire sterline pe an.
— Atunci de ce ni se spune copii ai milei?
— Pentru că cele cincisprezece lire nefiind îndestulătoare pentru
întreţinerea şi educaţia noastră, ce lipseşte se adună prin subscripţie.
— Şi cine sunt subscriitori?
— Diferiţi oameni miloşi, caro locuiesc prin împrejurimi, sau chiar la
Londra.
— Dar această Naomi Brocklehurst cine-i?
— Este doamna care a clădit aripa cea nouă a casei, după cum arată şi
inscripţia, şi al cărei fiu supraveghează şi conduce aici totul.
— Pentru ce?
— Fiindcă el este administratorul şi conducătorul.
— Atunci casa nu-i a acelei doamne care are ceas de aur şi care a spus
că vom căpăta pâine şi brânză?
— Domnişoara Temple? Oh, nu! Aş fi vrut să fie a ei, dar ea trebuie să
dea socoteală domnului Brocklehurst pentru tot ce face. El ne cumpără hrană
şi îmbrăcăminte.
— Şade aici?
— Nu. Locuieşte într-un castel mare, la două mile de Lowood. E pastor şi
se spune că face mult bine.
— Ai spus că doamna aceea înaltă se numeşte domnişoara Temple?
— Da.
— Dar pe celelalte profesoare cum le cheamă?
— Cea pe care o vezi aici, roşie la faţă, e domnişoara Smith. Ea croieşte
şi supraveghează lucrul nostru, fiindcă noi singure ne facem rochiile,
paltoanele şi celelalte veşminte. Cea scundă, cu păr negru, este domnişoara
Scatcherd. Predă istoria şi gramatica şi conduce clasa a doua. În sfârşit, cea
învelită în şal şi care poartă batista legată de cordon cu o panglică galbenă
este doamna Pierrot. E din Lille, din Franţa, şi predă franceza.
— Îţi iubeşti profesoarele?
— Destul de mult.
— O iubeşti şi pe cea scundă cu părul negru, pe doamna...? Nu pot
pronunţa numele cum îl pronunţi tu.
— Domnişoara Scatcherd are o fire iute, trebuie să iei seama să n-o
superi. Doamna Pierrot nu-i o fiinţă rea.
— Dar domnişoara Temple e cea mai bună, nu-i aşa?
— Da, domnişoara Temple e foarte bună, înţeleaptă şi-i mai mare peste
celelalte profesoare pentru că-i cea mai învăţată dintre toate.
— Eşti de mult la Lowood?
— De doi ani.
— Eşti orfană?
— Mama a murit.
— Te simţi bine aici?
— Mă întrebi cam prea multe. Deocamdată ţi-am spus destule. Acum aş
vrea să citesc puţin.
Dar în clipa aceea clopotul sună, vestind prânzul. Toată lumea părăsi
grădina. Cu greu s-ar fi putut spune că mirosul ce umplea sufrageria era mai
atrăgător decât cel care ne întâmpinase dimineaţă. Mâncarea fu adusă în
două vase uriaşe, cositorite, din care se înălţa un abur gros cu miros de
grăsime râncedă. Ni se servi un fel de mâncare alcătuit din bucăţi de carne
cu cartofi fără nici un gust, amestecaţi şi fierţi laolaltă. Fiecare elevă căpătă o
porţie destul de mare. Mâncai cât putui, întrebându-mă dacă în fiecare zi voi
mânca aşa de prost.
După masă, trecurăm imediat în sala de studiu. Reîncepură lecţiile şi
ţinură până la cinci.
În timpul după-amiezii nu se petrecu decât un singur fapt deosebit. Fata
cu care vorbisem în grădină fu dată afară de la lecţia de istorie de către
domnişoara Scatcherd şi pusă să stea în picioare în mijlocul clasei. Pedeapsa
asta mi se păru foarte umilitoare, mai ales pentru o fată de vârsta ei: părea
să aibă treisprezece-paisprezece ani. Mă aşteptam să arate că suferă şi-i e
ruşine; dar, spre marea mea mirare, nu plânse şi nici măcar nu roşi. Stătea
liniştită – deşi gravă – şi era ţinta tuturor privirilor. "Cum poate îndura asta cu
atâta linişte şi tărie? mă gândeam eu. Dacă aş fi în locul ei, aş vrea să
mă-nghită pământul. Dar ea pare că nici nu se gândeşte la pedeapsa pe
care-o suferă şi la situaţia tristă în care se află, parcă nici nu vede nimic
împrejurul ei. Am auzit vorbindu-se de oameni care visează treji şi mă întreb
dacă nu-i cumva cazul ei. Are ochii aţintiţi în podea, dar sunt sigură că n-o
vede. Privirea-i parcă pătrunde înăuntrul fiinţei, în însăşi inima sa. Se
gândeşte la trecut; prezentul nu înseamnă nimic în faţa ei. Fata asta-i o
enigmă pentru mine; o fi bună, o fi rea?"
Puţin după cinci, ni se dădu altă masă: o ceaşcă mică de cafea şi o
jumătate de felie de pâine neagră. Am băut cafeaua şi am mâncat cu nesaţ
pâinea; dar aş mai fi dorit încă o dată pe atâta: eram încă flămândă. Pe urmă
ni se dădu o jumătate de ceas recreaţie, apoi iar studiu. În sfârşit, cana de
apă, felia de budincă de ovăz, rugăciunea – şi toată lumea se duse la culcare.
Aşa a trecut prima mea zi la Lowood.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:53 AM | message # 6
CAPITOLUL VI
Ziua următoare începu la fel, ne-am sculat şi ne-am îmbrăcat la lumina
candelei. În dimineaţa aceea, însă, am fost silite să ne lipsim de ceremonia
spălatului, pentru că apa îngheţase în urcioare. Vremea se schimbase de cu
seară şi un vânt aspru dinspre nord-est şuierase toată noaptea prin
crăpăturile ferestrelor, făcându-ne să tremurăm în paturi şi îngheţând apa din
căni.
Timp de un ceas şi jumătate, cât a durat rugăciunea şi citirea Bibliei, am
simţit că-s aproape gata să mor de frig. În sfârşit, veni şi vremea mesei. De
data aceasta porridge-ul nu era ars, şi se putea mânca, dar porţiile erau
destul de mici şi mie cel puţin mi-ar fi trebuit de două ori pe atât.
În ziua aceea am fost repartizată ca elevă în clasa a patra4 şi a trebuit să
mă supun tuturor îndatoririlor obişnuite. Până acum nu fusesem decât
spectatoare la Lowood; acum devenisem actriţă. Nefiind obişnuită să învăţ pe
dinafară, lecţiile mi se părură lungi şi grele, iar trecerea rapidă de la un
obiect la altul mă buimăci. De aceea m-am bucurat când, la trei după amiază,
domnişoara Smith mi-a dat o fâşie de muselin, lungă de doi yarzi5, un degetar
şi ace şi m-a trimis într-un capăt al sălii, poruncindu-mi să tivesc fâşia de
muselin. La ora aceea, aproape toată lumea cosea, afară, totuşi, de elevele
unei singure clase, care citeau tare, adunate în jurul domnişoarei Scatcherd.
În sală domnea liniştea, aşa încât auzeai cu uşurinţă subiectul lecţiei, puteai
observa cum se descurcă fiecare copil şi asculta mustrările sau laudele
profesoarei. Era ora de istoria Angliei. Printre cele care citeau se găsea şi fata
întâlnilă de mine pe galeria din grădină; la începutul lecţiei se aflase în
rândurile din faţă, dar pentru vreo greşeală de pronunţare, sau pentru că nu
respectase cum trebuie punctuaţia, fu aşezată tocmai în fund. Domnişoara
Scatcherd continua, chiar după ce-o pedepsise în felul acela, să-i facă
observaţii şi-i adresa într-una cuvinte cam de soiul acestora:
"Burns (se pare că acesta-i era numele; aici tuturor fetelor li se spune pe
numele de familie, aşa cum se face în alte părţi numai cu băieţii), Burns, stai
drept, nu mai ţine piciorul într-o parte." "Burns, îţi scoţi bărbia în afară într-un
fel neplăcut; îndreaptă-ţi-o." "Burns, ţi-am spus să ţii capul sus; nu vreau să
te văd în faţa mea cu o asemenea ţinută." Şi tot aşa o ţinea mereu.
După ce citi capitolul de două ori, cărţile fură închise şi începură
întrebările. Lecţia cuprindea o parte din domnia lui Carol I. Era vorba despre
diferite chestiuni în legătură cu impozitele şi taxele ce se plăteau pentru
vapoare. Cea mai mare parte dintre eleve nu puteau răspunde, dar cum se
ajungea la domnişoara Burns, toate greutăţile erau numaidecât înlăturate. Se
părea că ea ţine minte pe dinafară toată lecţia şi la orice întrebare are
răspunsul gata.
Mă aşteptam s-o aud pe domnişoara Scatcherd lăudând-o. Dimpotrivă, o
auzii strigând deodată:
— Murdaro şi nesuferito, azi dimineaţă nu ţi-ai curăţat unghiile!
Fata nu răspunse nimic şi tăcerea ei mă miră, "De ce, îmi ziceam eu, nu
spune că nu s-a putut spăla nici pe mâini, nici pe faţă pentru că apa a fost în-
4 În şcolile engleze clasele urmează ordinea descrescătoare
5 1 yard = 0,92 metri
gheţată?"
Dar în acea clipă, domnişoara Smith mă rugă să-l ţin o jurubiţă de aţă,
aşa încât n-o mai putui urmări pe Burns. Câtă vreme a depănat jurubiţa,
domnişoara Smith mi-a vorbit din când în când, întrebându-mă dacă am mai
fost vreodată la şcoală, dacă ştiam să brodez iniţiale, să cos, să tricotez, aşa
că n-am mai putut să iau seama la purtarea domnişoarei Scatcherd. Când mă
întorsei la locul meu, ea tocmai dăduse un ordin a cărui semnificaţie n-am
priceput-o. O văzui însă pe Burns părăsind îndată sala, îndreptându-se spre o
cămăruţă unde se închideau cărţile şi întorcându-se după mai puţin de un
minut cu un mănunchi de vergi legate la un loc. Făcând o reverenţă
respectuoasă, ea dădu acea unealtă prevestitoare de rău domnişoarei
Scatcherd şi, fără a i se fi spus, îşi desfăcu liniştită bluza. Profesoara o lovi cu
îndirjire de douăsprezece ori peste umeri şi gât. Nici o lacrimă nu căzu din
ochii fetei. Eu mă oprisem din lucru, căci la această privelişte degetele
începură să-mi tremure şi mă cuprinse o furie neputincioasă, dar nici o
trăsătură de pe chipul melancolic al domnişoarei Burns nu se schimbă, nici
un muşchi nu-i tresări.
— Nesimţitoareo! exclamă domnişoara Scatcherd. Oare nimic n-o să te
facă să te îndrepţi şi să nu mai fii atât de neglijentă? Du vergile înapoi!
Burns se supuse. O privii pe furiş când ieşea din cămăruţa unde se
închideau cărţile. Îşi punea batista la loc în buzunar şi dâra unei lacrimi
strălucea pe obrazul ei palid.
La Lowood, recreaţia de seară era ceasul cel mai plăcut. Colţul de pâine
şi cafeaua care ni se dădeau la cinci, fără să potolească foamea, ne
însufleţeau totuşi. Lunga constrângere de peste zi slăbea; sala de studiu era
mai călduroasă decât dimineaţa. Făceau foc mare ca să înlocuiască
lumânarea ce nu era adusă decât ceva mai târziu. Văpaia roşiatică din cămin,
zarva de astă dată îngăduită, în sfârşit zumzetul nedesluşit al tuturor glasurilor
strecurau în noi o dulce senzaţie de libertate.
În seara zilei când o văzusem pe domnişoara Scatcherd bătându-şi eleva
cu vergile, mă plimbam, ca de obicei, printre bănci, mese şi grupe vesele de
eleve, singură, dar fără să mă simt totuşi stingherită. Când treceam prin faţa
ferestrelor, ridicam din când în când obloanele şi mă uitam afară. Cădeau
fulgi deşi şi zăpada se îngrămădise lângă perete. Apropiindu-mi urechea de
fereastră, putui desluşi, cu tot zgomotul dinăuntru, jalnicul vâjâit ai vântului.
Dacă aş fi părăsit un cămin drag şi părinţi iubitori e probabil că acesta ar
fi fost ceasul când aş fi suferit cel mai rău din pricina despărţirii. Vântul mi-ar
fi sfâşiat sufletul, şi haosul acela întunecat mi-ar fi tulburat liniştea; dar în
starea în care mă aflam, amândouă nu-mi provocau decât o aţâţare ciudată.
Cuprinsă de neastâmpăr şi de un fel de febră, doream ca vântul să şuiere mai
sălbatic, lumina slabă ce mă înconjura să se preschimbe în beznă, iar
zumzetul nedesluşit să devină vuiet năprasnic.
Sărind peste bănci, târându-mă pe sub mese, îmi făcui drum până la
cămin şi, îngenunchind lângă apărătoarea de fier, o găsii pe Burns stând pe
gânduri, tăcută, despărţită de tot ce se petrecea în sală datorită tovărăşiei
unei cărţi, pe care o citea la lumina jarului.
— Tot Rasselas? o întrebai, aşezându-mă în spatele ei.
— Da, îmi răspunse ea, am terminat-o chiar adineauri.
După cinci minute, închise într-adevăr cartea. M-am bucurat.
"Acum, mă gândii eu, poate o să vrea să vorbească puţin cu mine." Mă
aşezai lângă dânsa, pe podea.
— Care este celălalt nume al dumitale, Burns? întrebai eu.
— Helen.
— Eşti de departe?
— Dintr-un ţinut de la nord, la hotarul cu Scoţia.
— Te mai întorci vreodată acolo?
— Nădăjduiesc; dar nimeni nu ştie ce-ascunde viitorul.
— Desigur că doreşti să pleci de la Lowood?
— Nu, de ce să doresc? Am fost trimisă la Lowood ca să învăţ. La ce
mi-ar folosi să plec înainte de a termina şcoala?
— Dar domnişoara Scatcherd este atât de crudă cu tine!
— Crudă? Nu! E aspră. Nu-i plac defectele mele.
— Dacă aş fi în locul tău, aş urî-o; m-aş împotrivi, dacă m-ar bate cu
vergi; i le-aş smulge şi le-aş rupe în faţa ei.
— Cred că nu. Dar dacă ai face-o, domnul Brocklehurst te-ar da afară din
şcoală şi le-ai pricinui mare supărare rudelor. E mai bine să înduri cu răbdare
o durere pe care o suferi singură, decât să faci un fapt necugetat ale cărui
urmări supărătoare ar apăsa asupra întregii familii. Şi, de altfel, Biblia ne
porunceşte să răsplătim răul cu binele.
— Dar e cumplit să fii bătută cu vergile, sau pusă să stai în picioare în
mijlocul unei săli pline de lume, mai ales la vârsta ta. Eu sunt cu mult mai
mică şi n-aş putea îndura aşa ceva.
— Şi totuşi ar fi de datoria ta să te supui fără să cârteşti, dacă nu poţi
altfel. Ar fi o slăbiciune şi o nerozie să spui "nu pot", când ştii că ţi-e sortit să
înduri.
O ascultai mirată. Nu puteam înţelege această doctrină a resemnării şi
pricepeam şi mai puţin bunăvoinţa pe care o arăta ea celor ce-o pedepseau.
Simţeam că Helen Burns judeca orice lucru în lumina unei flăcări nevăzute de
mine. Mă gândeam că ar fi posibil ca Helen să aibă dreptate şi eu să greşesc,
dar nu ţineam să adâncesc problema asta; am lăsat-o deoparte, aşteptând o
vreme mai potrivită.
— Spui că ai defecte, Helen. Care sunt? Mie mi se pare că eşti o fată
foarte bună.
— Atunci învaţă de la mine să nu judeci după aparenţe. Aşa cum spune
domnişoara Scatcherd, sunt foarte neîngrijită; pun rareori lucrurile la locul lor
şi nu mi le las niciodată acolo unde trebuie; sunt neglijenta, uit regulile
stabilite, citesc când ar trebui să-mi pregătesc lecţiile, n-am nici o metodă;
câteodată, spun ca şi tine, că nu pot îndura să fiu supusă unor reguli stricte.
Asta o supără mult pe domnişoara Scatcherd, care, bineînţeles, e pricepută şi
destoinică.
— Şi aspră şi crudă, adăugai eu.
Dar Helen nu vru să aprobe această adăugire şi tăcu.
— Domnişoara Temple e tot aşa de severă cu tine ca şi domnişoara
Scatcherd?
Când auzi numele domnişoarei Temple, un zâmbet blând îi lumină figura
serioasă.
— Domnişoara Temple, spuse ea, este foarte bună. Îi vine greu să fie
aspră chiar cu elevele cele mai rele. Ea vede greşelile mele şi mă dojeneşte
cu blândeţe; dacă fac ceva vrednic de laudă, mă răsplăteşte cu dărnicie, iar o
dovadă a caracterului meu urât este că până şi mustrările ei aşa de domoale,
aşa de drepte, n-au avut puterea de-a mă face să-mi îndrept greşelile; chiar
laudele ei, pe care eu le preţuiesc atât de mult, nu mă pot face mai îngrijită şi
mai stăruitoare.
— E de mirare, spusei eu. E atât de uşor să fii ordonată!
— Pentru tine, nu mă îndoiesc. Dimineaţa, în clasă, am observat că erai
foarte atentă; gândurile nu-ţi rătăceau în altă parte când domnişoara Miller
explica lecţia şi te întreba, pe câtă vreme ale mele rătăcesc totdeauna.
Adeseori, când ar trebui s-o ascult pe domnişoara Scatcherd şi să reţin tot ce
spune, nici nu-i aud glasul. Cad într-un fel de visare. Îmi pare câteodată că
sunt în Northumberland, iar zgomotul din jurul meu parcă ar fi murmurul unui
râuleţ ce curge prin Deepden, pe lângă casa noastră. Când îmi vine rândul,
sunt trezită din visare; dar, ca să aud mai bine susurul râuleţului din visurile
mele, n-am ascultat ce se spunea şi nu ştiu la ce-ar trebui să răspund.
— Şi totuşi, ce bine ai răspuns azi dimineaţă.
— A fost doar o întâmplare: lecţia pe care o citeam mă interesase. În loc
să visez la Deepden, mă minunam cum de un om căruia îi plăcea dreptatea
putea fi aşa de nedrept, aşa de nebun ca regele Carol I. Mă gândeam cât a
fost de jalnic că omul ăsta înzestrat cu atâta cinste şi conştiinţă n-a putut
vedea dincolo de prerogativele coroanei. O, dacă ar fi fost el în stare să
prevadă şi şi înţeleagă încotro tindeau ceea ce numiră năzuinţele veacului! Şi
totuşi îl iubesc, îl respect, îl compătimesc pe acest biet rege ucis! Duşmanii
lui au fost mai vinovaţi decât el; ei au vărsat un sânge pe care n-aveau
dreptul să-l verse. Cum au îndrăznit să-l ucidă?
Helen vorbea acum pentru sine. Uitase că nu eram în stare s-o înţeleg
prea bine, că nu ştiam nimic sau aproape nimic despre acest subiect. Am
adus-o iar la starea înţelegerii mele.
— Dar când domnişoara Temple îşi predă lecţiile, gândurile îţi mai
rătăcesc?
— Nu, fireşte; sau, oricum, rar de tot. Fiindcă domnişoara Temple are
totdeauna să-mi spună ceva mai nou decât gândurile mele; graiul ei îmi pare
deosebit de blând şi ceea ce mă învaţă ea este adesea tocmai ce doream eu
să aflu.
— Atunci te porţi bine cu domnişoara Temple?
— Da, adică sunt bună într-un chip pasiv; nu mă străduiesc, merg încotro
mă împing pornirile mele. O bunătate ca asta nu are nici un merit.
— Dimpotrivă. Eşti bună cu cei care sunt buni cu tine. E ceea ce mi-am
dorit totdeauna. Dacă am fi blânzi şi ascultători faţă de cei cruzi şi nedrepţi,
totul s-ar petrece numai după voia celor haini; de nimic nu le-ar mai fi teamă
şi deci niciodată nu s-ar mai schimba, ci, dimpotrivă, s-ar face din ce în ce
mai răi. Când suntem bătute pe nedrept, ar trebui să lovim şi noi, aşa de
straşnic, încât persoana care a fost nedreaptă să nu mai aibă niciodată poftă
să reînceapă...
— Când o să fii mai mare, sper că o să-ţi schimbi părerile. Eşti încă o
copilă neştiutoare.
— Dar eu, Helen, simt că trebuie să nu pot suferi pe cei care nu mă
iubesc, orice aş face spre a le fi pe plac; trebuie să mă împotrivesc celor care
mă pedepsesc pe nedrept. Lucrul ăsta e tot aşa de firesc ca şi a iubi pe cei
care îmi arată dragoste şi a primi o pedeapsă, dacă recunosc că o merit.
— Păgânii şi sălbaticii susţin asemenea păreri, dar creştinii şi popoarele
civilizate le resping.
— Cum? Nu înţeleg.
— Nu violenţa domoleşte ura şi nu răzbunarea lecuieşte nedreptatea.
— Atunci ce?
— Citeşte Noul Testament, ascultă ce spune Cristos şi vezi ce face el.
Cuvântul lui să-ţi fie poruncă şi purtarea sa pildă să-ţi fie.
— Şi ce spune el?
— Spune: "Iubeşte pe duşmanii tăi, binecuvântează pe cei care te
blestemă şi fă binele celor care te urăsc şi te dispreţuiesc".
— Atunci ar trebui s-o iubesc pe doamna Reed? Nu pot. Să-l
binecuvântez pe fiul ei John? E peste puterile mele.
La rândul ei, Helen îmi ceru lămuriri. Şi atunci începui să înşir, aşa cum
mă pricepeam, povestirea nenorocirilor şi a urii mele. Sălbatică şi crudă, când
eram aţâţată, spusei ce simţeam, fără s-ascund ceva, fără cruţare.
Helen mă ascultă răbdătoare până la sfârşit. Mă aşteptam să facă vreo
observaţie, dar ea rămase mută.
— Ei bine, exclamai eu, nu-i doamna Reed o femeie cu inimă de piatră, o
femeie fără suflet?
— Fără îndoială că n-a fost bună cu tine, pentru că nu-i plăcea firea ta,
după cum domnişoarei Scatcherd nu-i place a mea. Dar cât de amănunţit îţi
aduci aminte toate cuvintele şi faptele ei! Ce impresie adâncă a făcut asupra
sufletului tău nedreptatea ei! Mie nici o nedreptate nu mi-a lăsat urme atât
de adânci. N-ai fi mai fericită dacă ai încerca să-i uiţi asprimea şi emoţiile
adânci pe care le-a stârnit în sufletul tău? Mi se pare că viaţa-i prea scurtă ca
s-o petrecem hrănindu-ne ura sau ţinând minte nedreptăţile. Oare pe lumea
asta nu suntem toţi împovăraţi de greşeli? Eu sunt încredinţată că va veni în
curând o vreme când ne vom putea lipsi de trupurile astea care ne duc în
ispită. Atunci, scăpând de apăsătoarea noastră temniţă de carne, vom scăpa
şi de înjosire şi păcat; atunci nu ne va mai rămâne decât scânteia spiritului,
principiul impalpabil al vieţii şi al gândirii, curat ca în clipa când a ieşit din
mâna Ziditorului. El se va întoarce de unde a purces, pentru a fi transmis –
poate unei fiinţe superioare omului. Poate că va urca pe rând treptele slavei;
poate, în sfârşit, palida rază a sufletului omenesc se va preface în
strălucitoarea lumină a serafimilor! Dar este oare sigur că acest principiu nu
va degenera cumva dinspre om înspre duhul răului? Nu, nu pot să cred.
Credinţa mea e cu totul alta. Nimeni nu mi-a arătat-o şi vorbesc rar despre
ea; ea este însă bucuria mea şi mă leg de dânsa, căci ea aduce nădejdea în
sufletele tuturora. Socotesc veşnicia o odihnă necurmată, un lăcaş de lumină,
nu o prăpastie şi un loc de spaimă. Şi afară de asta, cu această credinţă pot
deosebi foarte limpede pe criminal de crima lui; pot să iert cu toată
sinceritatea pe primul şi să urăsc pe cea de-a doua; cu această credinţă
dorinţa de răzbunare nu-mi poate otrăvi sufletul, nicicând josnicia nu mă
scârbeşte prea adânc, iar nedreptatea niciodată nu mă zdrobeşte. Trăiesc
liniştită, îndreptându-mi ochii către sfârşitul vieţii mele!
Capul lui Helen, care se lăsa în jos pe măsură ce vorbea, se plecă şi mai
mult când sfârşi ultima frază. Văzui din privirea ei că nu mai vrea să discute
cu mine, ci vrea să stea de vorbă cu propriile ei gânduri.
Totuşi, nu i se lăsă mult timp pentru gândire. O monitoare, o fată înaltă,
necioplită, care intră aproape chiar în clipa când sfârşeam convorbirea,
strigă, cu accent puternic din Cumberland:
— Helen Burns, dacă nu faci rânduială în sertare şi nu-ţi strângi
numaidecât lucrul, o rog pe domnişoara Scatcherd să vină să vadă şi dânsa.
Trezindu-se din visare, Helen oftă; se ridică şi se supuse monitoarei fără
să răspundă şi fără să zăbovească.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 11:59 AM | message # 7
CAPITOLUL VII
Primele trei luni petrecute la Lowood îmi părură un veac, dar nu veacul
de aur: a fost pentru mine o luptă istovitoare cu tot felul de greutăţi. A trebuit
să mă obişnuiesc cu reguli noi, cu îndatoriri cu care nu eram deprinsă. Teama
de a nesocoti vreo obligaţie mă sleia mai mult decât suferinţele fizice, deşi
nici acestea nu erau puţin lucru.
În cursul lunilor ianuarie, februarie şi o parte din martie, zăpezile mari şi
apoi dezgheţul făcuseră drumurile de neumblat. Nu puteam ieşi dincolo de
zidurile grădinii, decât pentru a ne duce la biserică; dar între aceste hotare
trebuia să petrecem în fiecare zi un ceas în aer liber. Veşmintele noastre nu
erau destul de groase ca să ne apere de un frig atât de straşnic. În loc de
ghete aveam pantofi în care zăpada intra şi se topea uşor. Mâinile,
nefiindu-ne apărate de mănuşi, degerau, ca şi picioarele. Ţin minte şi-acum
suferinţa îngrozitoare pa care o înduram din această pricină în fiecare seară,
căci picioarele mi se umflau, şi durerile cumplite care mă săgetau în fiecare
dimineaţă, când încercam să vâr în pantofi degetele jupuite, umflate şi
ţepene. Afară de asta, mâncarea era din ce în ce mai puţină şi mai rea. Copiii
în creştere au mare poftă de mâncare, iar noi primeam de-abia atât cât să ne
putem ţine pe picioare. Urmarea era terorizarea fetelor mai mici, căci de câte
ori găseau prilej, cele mari, totdeauna flămânde, ameninţau pe cele mici c-o
să le ia o parte din porţia lor. De multe ori am împărţit între două din ele
preţioasa mea bucată de pâine neagră, ce ni se dădea o dată cu cafeaua, şi
după ce dădeam celei de-a treia jumătate din ceaşca mea de cafea,
înghiţeam restul plângând pe-ascuns de foame.
Duminicile de iarnă erau triste. Aveam de făcut două mile până la
biserica din Brocklebridge, unde slujea directorul nostru. Plecam dârdâind de
frig. Când ajungeam acolo, ne era şi mai frig şi, înainte de a se sfârşi slujba
de dimineaţă, eram aproape paralizate. Fiind prea departe ca să ne
întoarcem la masă, căpătăm între slujbe pâine şi carne rece în porţii tot aşa
de neîndestulătoare ca şi la mesele obişnuite.
După slujba de seară, ne întorceam pe un drum în pantă, neadăpostit
din nici o parte. Vântul amarnic de iarnă sufla peste colinele înzăpezite –
înspre miazănoapte – şi aproape ne jupuia pielea de pe obraji.
Îmi amintesc de domnişoara Temple cum păşea uşor şi repede de-a
lungul rândurilor de eleve chinuite, strângându-şi la piept paltonul prin care
pătrundea vântul îngheţat. Cu îndemnurile şi pilda ei încuraja pe toată lumea
şi tuturor le dădea puterea să-şi ţină firea şi să mărşăluiască înainte, "ca
nişte ostaşi căliţi". Celelalte profesoare – sărmanele! – erau în mod obişnuit,
ele însele, mult prea abătute, ca să-şi mai dea osteneala să încurajeze pe
alţii.
Când ajungeam la Lowood, cât de mult doream toate lumina şi căldura
unui foc zdravăn! Dar – celor mici cel puţin – nu le era îngăduit; amândouă
căminele din clasă erau numaidecât împresurate de două şiruri de eleve
mari, iar în spatele lor cele mai mici, îngrămădindu-se una într-alta, îşi
ascundeau sub şorţuri braţele rebegite de frig.
Ne era sortită totuşi o mică bucurie: la cinci ni se împărţea o porţie dublă
de pâine – o felie întreagă, în loc de o jumătate – şi o fărâmă de unt. Era
ospăţul săptămânal la care visam de la o duminică la alta. De obicei mă
străduiam să-mi păstrez măcar jumătate din această masă copioasă, fiindcă
restul eram totdeauna silită să-l împart.
Duminica seara se repeta pe dinafară catehismul, capitolele cinci, şase
şi şapte din Evanghelia după Matei şi ascultam o predică lungă, citită de
domnişoara Miller, care-şi trăda oboseala printr-un căscat cu neputinţă de
oprit. Lectura era deseori întreruptă de vreo jumătate de duzină de fetiţe,
care, doborâte de somn, începeau să joace rolul lui Evtihie6 şi cădeau, nu de
la al treilea etaj, ci din banca a patra. Erau ridicate pe jumătate moarte şi,
drept leac, erau silite să stea în picioare în mijlocul sălii, până la sfârşitul
predicii; câteodată, totuşi, picioarele li se tăiau şi cădeau grămadă. Trupurile
lor erau proptite atunci de scaunele mari ale monitoarelor.
N-am pomenit încă de vizitele domnului Brocklehurst. Cea mai mare
parte a primei luni după sosirea mea el nu se arătă; îşi prelungise pesemne
şederea la prietenul său, arhidiaconul. Pentru mine, absenţa aceasta era o
uşurare. Nu trebuie să mai spun că aveam motivele mele să mă tem de
sosirea lui. Dar de venit, a venit în cele din urmă.
Eram la Lowood de aproape trei săptămâni. Într-o după-amiază, pe când
stam cu o tăbliţă pe genunchi şi mă chinuiam să sfârşesc de adunat un şir
lung de cifre, ridicai distrată ochii spre fereastră şi zării pe cineva care tocmai
trecea. Îl recunoscui aproape instinctiv şi când, două minute după aceea,
toată şcoala, inclusiv profesoarele se ridicară en masse7, n-avui nevoie să
privesc ca să văd pe cine salutau astfel. Un pas apăsat străbătu sala şi
aceeaşi coloană neagră ce se încruntase aşa de crâncen la mine, atunci când
mă cercetase pe covoraşul de lângă căminul din Gateshead, se ivi alături de
domnişoara Temple, care se sculase şi ea în picioare.
Privii dintr-o parte această piesă arhitectonică. Nu mă înşelasem. Era
domnul Brocklehurst, cu redingota sa închisă de sus până jos, şi părând mai
lung, mai slab şi mai ţeapăn decât oricând.
Aveam temeiurile mele să mă tem de această arătare, îmi aminteam
prea bine insinuările viclene ale doamnei Reed cu privire la felul meu de a fi,
făgăduiala făcută de domnul Brocklehurst că va înştiinţa pe domnişoara
Temple şi pe celelalte profesoare despre firea mea dezmăţată. Tot timpul mă
temusem de îndeplinirea acestei făgăduieli: în fiecare zi mă aşteptam să-l
văd pe "Omul care trebuie să vină", căci cele ce avea să spună despre
convorbirea mea cu el şi despre viaţa mea trecută aveau să mă înfiereze
pentru totdeauna, ca pe un copil netrebnic. Şi iată-l acum aici. Stătea în
picioare lângă domnişoara Temple şi-i vorbea la ureche. Eram încredinţată
că-i dezvăluia josnicia mea şi-i căutam privirea cu o îngrijorare dureroasă,
aşteptându-mă dintr-o clipă în alta ca ochii ei negri să-mi arunce priviri de
duşmănie şi dispreţ. Am ciulit urechile şi, deoarece se întâmplase să mă aflu
chiar în faţă, am putut auzi aproape tot ce vorbeau. Subiectul convorbirii lor
îmi linişti deocamdată temerile.
— Eu cred, domnişoară Temple, spunea domnul Brocklehurst, că aţa
cumpărată la Lowton are să fie bună. Mi s-a părut tocmai potrivită pentru
cămăşile de stambă şi m-am îngrijit şi de ace. Să-i spui domnişoarei Smith că
am uitat să-mi notez acele pentru eleve, dar săptămâna viitoare va primi
câteva testele. Sub nici un cuvânt să nu dea însă mai mult de unul fiecărei
eleve. Dacă au mai multe, nu mai sunt destul de atente şi le pierd. Şi, să nu
uit, domnişoară! Doresc ca ciorapii de lână să fie păstraţi mai bine. Când am
venit aici ultima dată, am cercetat, trecând prin grădina bucătăriei, rufele ce
se uscau pe frânghii şi am văzut o mulţime de ciorapi negri rupţi de tot; după
mărimea găurilor sunt sigur că n-au fost ţesuţi la timp.
Şi tăcu.
6 O legendă biblică vorbeşte despre tânărul troian Evtihie, care în timpul unei
foarte lungi cuvântări a apostolului Pavel a adormit şi a căzut pe fereastră de
la etajul al treilea.
7 Toţi deodată (fr.).
— Instrucţiunile dumneavoastră vor fi împlinite, domnule, spuse
domnişoara Temple.
— În afară de asta, urmă el, spălătoreasa mi-a spus că unele fetiţe au
primit două guleraşe într-o săptămână; e prea mult, regulamentul nu
îngăduie decât unul.
— Cred că vă pot explica pentru ce s-a întâmplat aşa, domnule. Agnes şi
Catherina Johnstone au fost poftite joia trecută să ia ceaiul cu câteva
prietene la Lowton şi le-am dat voie, numai pentru acest prilej, să pună
guleraşe curate.
Domnul Brocklehurst dădu din cap:
— Bine, de astă dată treacă-meargă! Dar asemenea lucruri nu trebuie să
se repete prea des. Mai e ceva care m-a mirat: verificând socotelile cu
intendenta am constatat că în ultimele cincisprezece zile s-a dat de două ori
copiilor o gustare de pâine şi brânză. Ce-i cu asta? Mă uit în regulament şi nu
văd nicăieri menţionată gustarea. Cine a introdus această inovaţie? Şi cu ce
drept?
— Eu sunt răspunzătoare, domnule, reluă domnişoara Temple. Dejunul
fusese aşa de prost, încât elevele nu l-au putut mânca şi n-am vrut să le las
să rabde până la cinci.
— O clipă! După cum ştii, crescându-le pe aceste fete, scopul meu nu
este să le deprind cu luxul şi răsfăţul, ci să le fac răbdătoare, tari şi sobre.
Dacă se întâmplă o mică neplăcere, cum ar fi o mâncare stricată, care n-a
fiert de ajuns sau a stat prea mult pe plită, nu trebuie să le dai o lecţie
dăunătoare, înlocuind un bun pierdut cu altul şi mai de preţ, spre a le răsfăţa
trupul şi a te abate de la ţelul acestei instituţii. Astfel de întâmplări ar trebui
dimpotrivă să fie un prilej de întărire sufletească pentru eleve. Ar fi fost
momentul potrivit să li se predice neluarea în seamă a lipsurilor trecătoare; în
asemenea prilejuri o cuvântare scurtă ar fi fost cum nu se poate mai
binevenită. Un îndrumător înţelept n-ar fi pierdut o asemenea ocazie de a
aminti suferinţele primilor creştini, chinurile mucenicilor, îndemnurile
stăpânului nostru ceresc care poruncea ucenicilor să-şi ia crucea şi să-l
urmeze. Cât de nimerit ar fi fost să li se repete cuvintele lui Cristos: "Omul nu
trăieşte doar cu pâine, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu" şi să li se amintească
alinătoarea sentinţă: "..Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează din dragoste
pentru mine!" O, doamnă! Dumneata nu te-ai gândit, când le-ai dat copiilor
pâine şi brânză în loc de porridge ars, că poate le hrăneşti, într-adevăr, trupul
lor nemernic, dar nu ţii de loc seamă că le înfometezi sufletul nemuritor!
Domnul Brocklehurst se opri din nou, ca şi cum ar fi fost copleşit de
emoţie. Când începuse să vorbească, domnişoara Temple plecase ochii, dar
acum privea drept înaintea ei; faţa sa, de obicei palidă ca marmura, părea a
fi căpătat acum în plus răceala şi tăria ei, îndeosebi gura-i era aşa de bine
închisă, încât doar dalta sculptorului ar mai fi fost în stare s-o deschidă, iar
sprâncenele i se-mpreunaseră treptat, dându-i o înfăţişare de asprime
împietrită.
Domnul Brocklehurst sta în picioare lângă cămin. Cu mâinile la spate,
supraveghea maiestuos toată şcoala. Deodată ochii îi scăpărară ca şi cum
privirea sa ar fi întâlnit ceva supărător. Se întoarse şi exclamă, cu mai multă
aprindere decât până atunci:
— Domnişoară Temple, domnişoară Temple! Cine-i, cine-i copila asta cu
păr buclat? Da, domnişoară, cu păr roşu şi buclat, numai bucle? Întinse
bastonul arătând spre fetiţa care-l îngrozise. Mâna îi tremura.
— E Julia Severn, răspunse domnişoara Temple foarte liniştită.
— Julia Severn, domnişoară? Şi de ce are părul buclat? De ce se ţine ea
atât de făţiş de regulile modei lumeşti, sfidând orice precept moral şi orice
principiu al acestui institut? Aici, într-un aşezământ evanghelic, de caritate,
să poarte părul numai bucle?
— Părul Juliei e buclat de la natură, răspunse domnişoara Temple, din ce
în ce mai liniştită.
— De la natură! Poate, dar noi nu trebuie să ne conformăm naturii. Eu
vreau ca aceste fete să fie copii ai harului divin. Am spus de atâtea şi de
atâtea ori că doresc să poarte părul pieptănat lins, simplu, modest. Domnişoară
Temple, părul acestei fetiţe trebuie tuns. Mâine dimineaţă voi trimite
un frizer. Dar mai văd şi altele care au mult prea bogată podoaba. Spune
acelei fete înalte să se întoarcă, sau mai bine spune tuturor celor din prima
bancă să se ridice şi să se întoarcă cu faţa la perete.
Domnişoara Temple îşi trecu batista peste buze, ca şi cum şi-ar fi
stăpânit un surâs involuntar; totuşi dădu ordinul şi, când fetele din prima
clasă înţeleseră ce li se cerea, se supuseră. Aplecându-mă peste bancă, le
observai privirile şi strâmbăturile în vreme ce executau mişcarea. Păcat că nu
putea şi domnul Brocklehurst să le vadă. Poate ar fi înţeles atunci că, în
pofida grijii pe care o purta înfăţişării exterioare, ceea ce se afla înăuntru
rămânea mult mai departe de înrâurirea sa decât şi-ar fi putut el închipui.
Cercetă câteva minute reversul acelor medalii vii, apoi rosti hotărârea.
Glasul acela răsună în urechea mea ca glasul judecăţii de apoi:
— Toate fetele vor fi tunse! Domnişoara Temple vru să facă o
observaţie.
— Domnişoară, urmă el, eu slujesc unui stăpân a cărui împărăţie nu e în
lumea aceasta. Misiunea mea este să stârpesc în aceste fete dorinţele cărnii,
să le învăţ să se îmbrace modest şi sobru, iar nu să-şi împletească părul şi să
poarte veşminte costisitoare. Ei bine! toţi aceşti copii care stau în faţa
noastră şi-au aranjat părul lung în cozi pe care deşertăciunea însăşi pare a le
fi împletit... Da, repet, toate cozile astea trebuiesc tăiate. Gândeşte-te la
timpul pe care l-au pierdut până acum... la...
Aici domnul Brocklehurst fu întrerupt. Trei doamne intrară în clasă.
Nimerit ar fi fost să vină ceva mai înainte şi să audă predica lui asupra
gătelilor, căci erau splendid îmbrăcate în catifele, mătăsuri şi blănuri. Două
dintre ele (fete frumoase, de şaisprezece sau şaptesprezece ani) purtau
pălării de castor garnisite cu pene de struţ, cum era moda pe atunci. O
mulţime de bucle mici, pieptănate cu grijă, ieşeau de sub borul pălăriilor
încântătoare. Doamna mai în vârstă era înfăşurată într-un minunat şal de
catifea, brodat cu hermină, şi purta, după moda franceză, un rând de bucle
false. Acele doamne – care nu erau decât doamna şi domnişoarele
Brocklehurst – fură primite cu respect de domnişoara Temple şi conduse la
locurile de onoare de la capătul sălii. Se părea că veniseră în trăsură cu
domnul Brocklehurst şi cercetaseră cu atenţie încăperile de la etaj, în vreme
ce domnul Brocklehurst făcea socotelile cu intendenta, cerceta pe
spălătoreasă şi silea pe directoare să-i asculte predicile. Deocamdată ele
făcură câteva observaţii şi imputări domnişoarei Smith, care îngrijea rufăria şi
inspecta dormitoarele, dar n-am avut timp să le ascult, atenţia mea fiind
atrasă de altceva.
Până acum, tot trăgând cu urechea la convorbirea dintre domnul
Brocklehurst şi domnişoara Temple, nu uitasem să iau – în acelaşi timp –
precauţiile necesare în ce priveşte siguranţa mea personală. Îmi ziceam că
totul ar merge bine, dacă aş putea face aşa fel încât să nu fiu observată. De
aceea m-am înfundat în bancă şi m-am prefăcut foarte ocupată cu adunarea
mea. Mă aşezasem aşa ca să-mi ascund obrazul în dosul tăbliţei. Poate aş fi
scăpat dacă tăbliţa mea trădătoare nu mi-ar fi alunecat din mână şi n-ar fi
căzut cu zgomot mare la pământ. Toţi ochii se îndreptară spre mine. Am ştiut
atunci că totul s-a sfârşit şi pe când mă aplecam să strâng cioburile tăbliţei
de ardezie, mi-am adunat puterile ca să pot înfrunta orice.
Furtuna nu întârzie să se dezlănţuie:
— O fată zăpăcită! spuse domnul Brocklehurst; şi continuă de îndată: Mi
se pare că-i eleva cea nouă. Apoi, mai înainte ca eu să-mi fi putut trage
sufletul: Să nu uit că trebuie să vă spun ceva cu privire la ea. După asta
strigă – Doamne, cât de tare mi se păru că strigă! – Să vină aici copila care a
spart tăbliţa!
Singură nu m-aş fi putut mişca: eram paralizată. Dar două fete mai
mărişoare, care se aflau lângă mine, mă puseră pe picioare şi mă împinseră
spre temutul judecător. Domnişoara Temple mă ajută cu blândeţe să viu
lângă el şi prinsei din fugă sfatul ei şoptit:
— Nu te speria, Jane. Am văzut că n-ai făcut-o dinadins şi n-ai să fii
pedepsită.
Aceste cuvinte blajine îmi străpunseră inima ca un pumnal.
"Peste o clipă mă va dispreţui şi nu va mai vedea în mine decât o
făţarnică", îmi zisei. Şi atunci un acces de furie împotriva lui Reed,
Brocklehurst şi-a celorlalţi îmi aprinse sângele. Eu nu eram Helen Burns.
— Apropiaţi scaunul ăsta, spuse domnul Brocklehurst, arătând un scaun
foarte înalt, de pe care coborâse o monitoare.
Scaunul fu adus.
— Aşezaţi copila pe el, zise dânsul.
Fui aşezată; de cine? N-aş putea spune. Starea în care mă aflam nu-mi
îngăduia să reţin amănuntele. Îmi dădeam numai seama că fusesem ridicată
la înălţimea nasului domnului Brocklehurst, că dânsul se afla la o distanţă
cam de un yard de mine şi o sumedenie de jachetele îmblănite de mătase
portocalie şi purpurie, un nor de pene argintii se întindeau şi se legănau mai
jos de mine.
— Doamnelor, spuse domnul Brocklehurst, întorcându-se către familia
sa, domnişoară Temple, doamnelor profesoare şi elevelor, o vedeţi toate pe
această fetiţă?
Fără îndoială că toate mă vedeau; simţeam privirile lor îndreptate ca
nişte săgeţi de foc înspre obrajii mei învăpăiaţi.
— Vedeţi că-i încă tânără; observaţi că are chipul obişnuit al copilăriei.
Dumnezeu i-a acordat cu dărnicie înfăţişarea noastră, a tuturor. Nici o sluţire
nu arată că ar avea o fire deosebită. Cine ar putea crede totuşi că necuratul a
şi găsit în ea o slujitoare şi o unealtă? Şi totuşi, deşi mă doare inima s-o spun,
acesta-i adevărul.
Urmă o pauză în care avui timpul să-mi domolesc nervii, să-mi dau
seama că trecusem Rubiconul şi că încercarea nu mai putea fi înlăturată;
eram, deci hotărâtă s-o îndur cu tot curajul.
— Dragele mele copile, urmă cu patos preotul de marmură neagră, este
aceasta o împrejurare tristă şi nenorocită; căci am datoria să vă previn că
fetiţa pe care o vedeţi şi care ar fi putut fi un mieluşel al Domnului este o
mică osândită; nu-i o oiţă din turma credincioşilor ci, în chip vădit, o străină şi
o vrăjmaşă. Fugiţi de ea; nu-i urmaţi pilda; dacă va fi nevoie, feriţi-vă de
tovărăşia ei, îndepărtaţi-o din jocurile voastre şi nu staţi de vorbă cu ea. Iar
dumneavoastră, doamnelor profesoare, trebuie s-o supravegheaţi
îndeaproape: urmăriţi-i toate mişcările, cântăriţi-i bine cuvintele, cercetaţi-i
faptele, pedepsiţi-i trupul ca să-i mântuiţi sufletul, dacă mântuirea ei mai este
cu putinţă – pentru că această fetiţă (limba mea şovăie s-o spună), această
copilă născută într-o ţară creştină e mai rea decât mulţi dintre păgânii care
se roagă lui Brahma sau îngenunchează în faţa lui Juggernaut8. Căci această
fetiţă este o... mincinoasă!
Urmă o pauză de vreo zece minute, în timpul căreia, devenind deplin
stăpână pe mine, putui vedea pe soţia şi fiicele preotului scoţând batiste din
buzunar şi ducându-le la ochi. Cea mai în vârstă dintre doamne îşi legăna
capul la dreapta şi la stânga, iar cele două mai tinere murmurau fără
încetare: "Îngrozitor!"
Drept încheiere, domnul Brocklehurst spuse:
— Toate aceste lucruri le-am aflat de la binefăcătoarea sa, de la acea
doamnă evlavioasă şi milostivă care a luat-o sub ocrotirea sa ca pe o orfană
şi a crescut-o ca pe propria ei fiică. Dar nenorocita copilă a plătit bunătatea şi
dărnicia ocrotitoarei sale printr-o nerecunoştinţa atât de josnică şi
înfiorătoare, încât preabuna doamnă Reed a fost silită s-o despartă de copiii
săi, de teamă ca pilda rea să nu le întineze curăţenia. Binccredincioasa
doamnă a trimis-o aici ca s-o vindece, aşa cum în vechime evreii îşi trimiteau
bolnavii la lacul Bethesda. Doamnelor profesoare, domnişoară directoare, vă
cer să nu lăsaţi ca apele să rămână neclintite în preajma ei9.
După această încheiere sublimă, domnul Brocklehurst îşi încheie
nasturele de sus al redingotei, mormăi ceva către familia sa care se ridică, se
înclină înaintea domnişoarei Temple şi apoi toate mărimile ieşiră cu pompă
din încăpere. În pragul uşii, judecătorul se întoarse şi spuse:
— Lăsaţi-o acolo încă o jumătate de ceas şi nimeni să nu-i vorbească în
tot restul zilei.
Eram acolo, sus. Eu, care spusesem că n-aş putea îndura ruşinea de a
sta în picioare în mijlocul sălii, mă aflam acum pe acel piedestal al ruşinii
expusă tuturor privirilor.
Nu pot arăta în cuvinte ceea ce simţeam, dar chiar în clipa când acele
simţăminte îmi umpleau pieptul înăbuşindu-mi respiraţia şi sugrumându-mi
gâtlejul, o fată trecu pe lângă mine; în trecere şi-a înălţat ochii. Ce lumină
stranie strălucea în ei! Ce senzaţie nemaiîncercată arunca în fiinţa mea raza
aceea! Şi senzaţia aceasta nouă m-a întărit. Era ca şi când un mucenic sau
un erou, trecând pe lângă o victimă ori o roabă, îi dăruise o parte din forţele
sale. Îmi stăpânii furia clocotitoare, înălţai capul şi mă înţepenii bine în scaun.
Helen Burns întrebă pe domnişoara Smith ceva cu privire la lucrul ei. Fu
certată fiindcă întreabă un lucru atât de simplu, dar întorcându-se la loc în
bancă îmi zâmbi iarăşi. Ce surâs! Mi-l amintesc şi-acum: era prinosul unei
inteligenţe vii şi-al unui curaj adevărat; el îi lumina trăsăturile limpezi, faţa-i
slăbită şi cenuşiii ei ochi melancolici, ca oglindirea unui chip de înger. Şi
totuşi, Helen Burns purta pe braţ un bilet pe care erau scrise aceste cuvinte:
"Fată dezordonată". Cu un ceas mai înainte o auzisem pe domnişoara
Scatcherd pedepsind-o ca a doua zi să mănânce numai pâine goală şi apă,
8 În sanscrită Yagannatha, "stăpânul lumii", zeu venerat de hinduşi ca
încarnare a lui Vişnu. Statuia lui, aflată în templul din oraşul Puri de pe coasta
Golfului Bengal, este purtată în fiecare an în procesiune pe un car uriaş, ale
cărui roţi strivesc în învălmăşeală numeroşi pelerini.
9 Legenda biblică spune că apele lacului erau tămăduitoare numai atunci
când se pogora îngerul şi le tulbura.
fiindcă pătase cu cerneală foaia caietului, pe când transcria un exerciţiu.
Aşa-i alcătuită biata fire omenească! Pete ca cele ale Helenei Burns se află pe
discul celei mai curate planete, dar ochi ca ai domnişoarei Scatcherd nu pot
zări decât aceste nimicuri şi rămân orbi în faţa desăvârşitei străluciri a
globului întreg.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:02 PM | message # 8
CAPITOLUL VIII
Înainte de a-mi fi ispăşit pedeapsa mea de o jumătate de ceas, bătu ora
cinci. Lucrul încetă şi toată lumea se duse în sufragerie să bea ceaiul, M-am
încumetat să cobor. Se înserase de-a binelea. Mă strecurai într-un colţ şi mă
aşezai pe parchet. Farmecul ce mă susţinuse până atunci era pe cale să
piară. Necazul care mă cuprinse era atât de copleşitor, încât căzui fără putere
cu faţa la pământ. Mă podidi pânsul. Helen Burns nu era acolo, nimeni nu-mi
venea în ajutor. Părăsită, vărsai lacrimi din belşug. Venind la Lowood, mă
hotărâsem să fiu bună, să mă străduiesc şi să-mi câştig multe prietene, să le
câştig respectul şi să le merit dragostea. Făcusem chiar progrese vădite. Încă
în dimineaţa aceea fusesem aşezată în fruntea clasei, domnişoara Miller mă
lăudase călduros, domnişoara Temple îmi dăruise un zâmbet de aprobare
şi-mi promisese să mă înveţe desenul şi să-mi îngăduie să iau lecţii de
franceză, dacă aveam să mă port tot aşa timp de două luni. Eram iubită de
tovarăşele mele. Cele de vârsta mea mă socoteau egala lor, cele mari nu mă
mai hărţuiau; iar acum eram din nou doborâtă, călcată în picioare; mă voi
mai putea ridica vreodată?
"Nu, nu voi mai putea", îmi spusei, şi mă rugam din tot sufletul să mor.
Pe când murmuram această rugăciune printre sughiţuri de plâns, se apropie
cineva. Am tresărit – Helen Burns era iar lângă mine. O văzusem la lumina
focului din cămin, trecând prin odaia lungă şi goală. Îmi aducea pâinea şi
cafeaua.
— Hai, mănâncă ceva, îmi spuse ea.
N-am vrut: simţeam că în starea în care mă aflu, o picătură de cafea sau
o firmitură de pâine îmi va face rău. Helen mă privi, probabil, cu mirare; în
ciuda tuturor străduinţelor mele, nu izbuteam să mă liniştesc. Plângeam cu
hohote. Se aşeză lângă mine, prinzându-şi genunchii cu braţele şi
rezemându-şi capul pe ei; dar era tăcută ca o indiană. Tot eu am rupt
tăcerea.
— Helen, spusei eu, de ce stai lângă o fată pe care toată lumea o
socoteşte mincinoasă?
— Toată lumea, Jane? De-abia optzeci de persoane au auzit că ţi s-a spus
aşa şi pe lume sunt sute de milioane de oameni.
— Ce-mi pasă de aceste milioane? Cei optzeci pe care-i cunosc mă
dispreţuiesc.
— Te înşeli, Jane. Cred că nici una dintre eleve nu te dispreţuieşte, nici
nu te urăşte, ba sunt sigură că multe te compătimesc.
— Cum pot să mă compătimească, după cele spuse de domnul
Brocklehurst?
— Domnul Brocklehurst nu-i un zeu; nu-i nici măcar un om de seamă pe
care să-l poţi admira. Nimeni nu-l iubeşte aici, pentru că n-a făcut niciodată
nimic ca să ne câştige dragostea. Dacă s-ar fi purtat frumos cu tine, ai fi găsit
în jurul tău numai duşmance care te-ar fi urât, pe faţă sau în ascuns. Dar
după cele petrecute, aproape toate ar vrea să-ţi arate simpatie, dacă ar îndrăzni.
Profesoarele şi elevele te vor privi, poate, o zi sau două, cu răceală:
dar în sufletele lor sunt ascunse sentimente prietenoase pe care le vor arăta
în curând, cu atât mai hotărât, cu cât vor trebui să şi le înăbuşe un timp. Şi
de altfel, Jane...
Tăcu.
— Ce, Helen? spusei eu, punându-mi mâinile într-ale ei.
Ea îmi luă cu blândeţe degetele spre a le încălzi şi urmă:
— Chiar dacă toată lumea te-ar urî şi te-ar crede păcătoasă, dar
propria-ţi conştiinţă te va aproba şi te va dezvinovăţi, nu vei rămâne fără
prietene.
— Nu; îmi dau seama că aş fi mulţumită de mine însămi, dar asta nu e
de ajuns. Dacă aş şti că celelalte nu mă iubesc, mai bine aş muri decât să
trăiesc aşa; nu pot îndura să fiu singură şi duşmănită. Uite, Helen, ca să
capăt dragostea ta, a domnişoarei Temple şi a tuturor celor pe care-i iubesc
sincer, aş primi cu bucurie să mi se rupă un braţ, să fiu împunsă de un taur
sau să stau îndărătul unui cal nărăvaş, care m-ar izbi cu copita în piept...
— Taci, Jane! Pui prea mult preţ pe dragostea oamenilor, eşti prea
impulsivă şi prea neînduplecată. Mâna divină care ţi-a zămislit trupul şi i-a
dat viaţă te-a înzestrat şi cu alte puteri în afara slabei tale făpturi sau a altor
fiinţe ca şi tine de slabe. Dincolo de lumea asta şi în afară de seminţia
omenească există o lume nevăzută şi o împărăţie a duhurilor; lumea aceea
se află în jurul nostru, fiindcă ea este pretutindeni şi acele duhuri veghează
asupra noastră, pentru că li s-a dat menirea să ne păzească; şi dacă murim în
suferinţă şi ruşine, dacă batjocura ne loveşte din toate părţile şi ura ne striveşte,
îngerii ne văd chinul şi ne recunosc nevinovăţia (dacă într-adevăr
suntem nevinovate, aşa cum te ştiu pe tine străină de vina pe care domnul
Brocklehurst ţi-a adus-o cu uşurinţă şi trufie, luându-se după cele spuse de
doamna Reed; căci în ochii tăi strălucitori şi în fruntea ta senină ţi-am citit
sinceritatea) iar Dumnezeu aşteaptă doar ca spiritul să se elibereze de trup,
pentru a ne încununa cu o răsplată deplină. De ce să ne lăsăm aşadar striviţi
de nenorocire, când viaţa-i atât de scurtă, iar moartea ne aduce în chip atât
de neîndoielnic fericirea şi slava?
Eu tăceam: vorbele Helenei mă alinaseră; dar în acea alinare pe care
mi-o dăruise era o mâhnire nespusă. Pe măsură ce vorbea, mă simţeam
copleşită de o jale despre care-mi dădeam seama de unde vine. Când sfârşi
de vorbit, răsuflă mai iute şi o tuse seacă îi zbuciumă pieptul. Uitai
deocamdată de necazurile mele şi fui îngrijorată din pricina ei.
Aplecând capul pe umărul Helenei, îmi trecui braţul în jurul mijlocului ei,
mă strânsei lângă ea şi ne odihnirăm astfel în linişte. Dar asta nu dură mult
timp, căci în sala mare intră cineva. Vântul gonise câţiva nori groşi şi luna
apăruse iar pe cer; razele ei pătrundeau pe o fereastră şi ne luminau din plin,
pe noi şi pe cea care venea spre noi. O recunoscurăm numaidecât pe domnişoara
Temple.
— Te căutam, Jane Eyre, spuse ea. Vino în odaia mea, căci vreau să-ţi
vorbesc. Fiindcă tot e şi Helen Burns aici, poate veni şi ea.
Ne-am ridicat. Urmând-o pe directoare, am trecut prin mai multe
coridoare întortocheate şi am urcat o scară înainte de-a ajunge la locuinţa ei.
Încăperea mi se păru veselă. Era luminată de un foc bun. Domnişoara Temple
spuse Helenei Burns să se aşeze într-un jilţ scund lângă foc şi luând altul mă
pofti să iau loc alături de ea.
— Te-ai potolit? mă întrebă directoarea privindu-mă în ochi. Te-a uşurat
plânsul?
— Mă tem că nu mă voi mai linişti niciodată.
— De ce?
— Pentru că am fost învinuită pe nedrept şi toată lumea, chiar şi
dumneavoastră, mă socotiţi vinovată.
— Vom crede ce vom vedea şi ne vom forma părerea după faptele tale,
copila mea. Poartă-te mai departe ca o fată de ispravă şi-ai să fii mulţumită.
— Într-adevăr, domnişoară?
— Da, îmi răspunse ea, cuprinzându-mă pe după mijloc. Şi acum
spune-mi cine-i doamna pe care domnul Brocklehurst o numeşte
binefăcătoarea ta?
— Este doamna Reed, nevasta unchiului meu. Unchiul a murit şi m-a
lăsat în grija ei.
— Va să zică nu te-a înfiat de bunăvoie?
— Nu. I-a părut rău c-a trebuit s-o facă, dar unchiul, după câte mi-au
spus deseori servitorii, când se afla pe patul de moarte a pus-o să-i promită
că mă va ţine totdeauna lângă ea.
— Uite, Jane, după cum ştii – sau dacă nu ştii îţi spun eu – când un
criminal e acuzat, i se îngăduie totdeauna să ia cuvântul şi să se apere. Ai
fost învinuită de ipocrizie; apără-te în faţa mea cât poţi mai bine; spune tot
ce ţii minte, dar nu adăuga şi nu exagera nimic.
Hotărâi în adâncul sufletului meu să fiu cât se poate de cumpătată şi
sinceră. După ce mă gândii câteva minute, ca să rânduiesc în minte cele ce
aveam de spus, începui să depăn firul întregii poveşti a tristei mele copilării.
Eram istovită de emoţie, aşa încât cuvintele-mi fură mai blânde decât erau
de obicei, când pomeneam despre acest subiect dureros. Amintindu-mi ceea
ce îmi spusese Helen cu privire la îngăduinţă, pusei în cuvintele mele mult
mai puţină fiere şi venin decât în alte dăţi. Povestită şi simplificată astfel,
istorisirea mea părea mai aproape de adevăr şi pe măsură ce înaintam,
simţeam că domnişoara Temple mă crede pe de-a-ntregul.
În timpul povestirii, pomenisem de domnul Lloyd, spunând cum venise el
să mă vadă după criza aceea, căci, nu uitasem întâmplarea îngrozitoare din
odaia roşie. Mă temeam chiar că, povestind-o, voi fi împinsă de furie să
depăşesc măsura, căci într-adevăr nimic nu putea îm-blânzi amintirea fiorilor
de gheaţă ai agoniei ce-mi cuprinsese atunci sufletul şi-mi aminteam cum
doamna Reed nici nu luase în seamă rugăminţile-mi deznădăjduite şi mă
încuiase a doua oară în acea odaie întunecoasă pe care o credeam bântuită
de stafii.
Sfârşisem. Domnişoara Temple mă privi în tăcere câteva clipe, apoi îmi
spuse:—
Îl cunosc puţin pe domnul Lloyd şi am să-i scriu. Dacă răspunsul lui îţi
va întări spusele, ai să fii descărcată, în mod public, de orice învinuire. Eu te
socotesc de pe acum nevinovată, Jane.
Mă îmbrăţişă şi mă ţinu mult timp lângă dânsa. Fui fericită, pentru că
simţeam o plăcere copilărească să-i admir faţa, rochia, podoabele, fruntea
luminoasă, nenumăratele-i bucle mătăsoase şi ochii negii strălucitori.
Întorcându-se spre Helen, o întrebă:
— Cum te mai simţi, Helen? Ai tuşit mult astăzi?
— Nu chiar aşa de mult, domnişoară.
— Dar durerile de piept?
— M-au mai lăsat.
Domnişoara Temple se sculă, luă mâna Helenei, îi pipăi pulsul, pe urmă
se întoarse la locul ei şi o auzii oftând. Rămase pe gânduri câteva clipe, pe
urmă spuse veselă:
— Astă-seară sunteţi musafirii mei, trebuie să vă tratez cum se cuvine.
Sună.
— Barbara, zise ea servitoarei care intrase, n-am luat încă ceaiul. Adu
tava şi pune ceşti pentru aceste două domnişoare.
Tava fu adusă îndată. Cât îmi încântară ochii ceştile de porţelan şi
ceainicul aşezat pe măsuţa rotundă, lângă foc! Ce minunate mi se părură
aroma ceaiului şi feliile de pâine, care însă, spre dezamăgirea mea (căci
începea să-mi fie foame), mi se păreau decât foarte puţine la număr.
Domnişoara Temple observă şi dânsa.
— Barbara, zise ea atunci, n-ai putea să ne mai aduci nişte pâine şi puţin
unt? Nu-i destul pentru trei persoane.
Barbara plecă şi se întoarse numaidecât.
— Domnişoară, doamna Harden spune că a trimis raţia obişnuită.
Doamna Harden, intendenta, era croită după voia inimii domnului
Brocklehurst; părea alcătuită dintr-un amestec ciudat de fier şi oase de
balenă.
— Oh, foarte bine! răspunse domnişoara Temple. Atunci, Barbara, mi se
pare că o să fie nevoie să ne mulţumim şi cu atât.
După ce ieşi servitoarea, adăugă zâmbind:
— Noroc că de data asta am cum înlocui ce lipseşte.
Ne pofti din nou să ne apropiem de masă şi puse în faţa noastră câte o
ceaşcă de ceai şi o felie de pâine prăjită, foarte gustoasă, dar subţire; pe
urmă se ridică, deschise un sertar şi scoase un pachet învelit în hârtie; o turtă
dulce, rotundă şi mare, se arătă ochilor noştrii.
— Aş fi vrut să vă dau fiecăreia câte o bucată s-o luaţi cu voi, spuse ea,
dar fiindcă n-avem destulă pâine cu unt, va trebui s-o mâncăm acum. Şi
mâna ei darnică ne tăie felii mari.
În seara aceea ni s-a părut că suntem hrănite cu nectar şi ambrozie. O
bucurie aproape la fel de mare ne-a făcut zâmbetul de mulţumire cu care ne
privea domnişoara Temple pe când ne potoleam foamea cu acea mâncare
minunată pe care ne-o împărţise cu dărnicie. După ce terminarăm ceaiul şi
tava fu luată, ne chemă iarăşi lângă foc; ne aşezarăm de o parte şi de
cealaltă a fotoliului său, şi dânsa începu să discute cu Helen. Era, într-adevăr
o favoare să le poţi asculta.
Domnişoara Temple avea totdeauna ceva senin în înfăţişare, ceva nobil
în ţinută, în vorba ei exista acea rafinată precauţiune care înlătură
exagerarea sau patima. Cei care o priveau şi o ascultau simţeau nu numai
mare plăcere, dar şi adâncă admiraţie. Aşa mi se întâmplă şi mie; Helen
Burns, însă, m-a uimit.
Mâncarea întremătoare, focul strălucitor, prezenţa şi bunătatea
profesoarei noastre iubite, sau poate, mai mult decât toate, ceva ce se
petrecea în acel suflet ales îi întărea toate puterile fiinţei; şi ele se arătaseră
începând prin a-i colora obrajii până atunci totdeauna palizi şi lipsiţi de
sânge: pe urmă îi luminară ochii, dându-le treptat o strălucire blândă şi
dintr-o dată mi se dezvălui o frumuseţe mai mare decât a domnişoarei
Temple, dar nu o frumuseţe a culorilor gingaşe a genelor lungi sau a
sprâncenelor bine desenate, ci o frumuseţe a cugetului, a bunătăţii şi a
dragostei. Sufletul îi sta pe buze şi cuvintele îi curgeau ca dintr-un şipot
tainic. Oare poate o fată de patrusprezece ani să aibă un suflet îndeajuns de
mare şi îndeajuns de puternic spre a cuprinde în el izvorul năvalnic al unei
elocinţe pure şi înflăcărate? Asta era trăsătura caracteristică a cuvintelor
Helenei în acea seară pe care eu nu o voi uita niciodată; spiritul său părea că
se grăbeşte să trăiască, într-un timp nespus de scurt, cât mulţi alţii într-o
viaţă întreagă.
Domnişoara Temple şi Helen vorbiră de lucruri care-mi erau străine;
despre popoare şi timpuri trecute; despre ţinuturi îndepărtate; despre taine
ale firii descperite sau numai bănuite. Vorbiră despre cărţi. Cât de mult
citiseră! Ce comori de cunoştinţe stăpâneau! Numele scriitorilor francezi le
păreau atât de familiare. Dar mirarea mea ajunsese la culme când
domnişoara Temple o întrebă pe Helen dacă mai găsea timp să repete latina
pe care o învăţase de la tatăl ei; apoi, luând o carte din bibliotecă, îi spuse să
citească şi să traducă o pagină din Vergiliu. Helen se supuse şi admiraţia mea
creştea cu fiecare clipă. Când sfârşi, clopotul vestea ceasul culcării. Nu mai
puteam rămâne. Domnişoara Temple ne îmbrăţişă şi, strângându-ne la piept,
ne zise:
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei!
O îmbrăţişa pe Helen ceva mai îndelung decât pe mine. O lăsă să plece
mai greu; pe Helen o urmări cu privirea, pentru ea oftă mâhnită a doua oară
şi-şi şterse o lacrimă de pe obraz.
Când am ajuns în dormitor, am auzit glasul domnişoarei Scatcherd.
Inspecta sertarele. Era tocmai la cel al Helenei Burns şi când fata intră fu
aspru certată. I se spuse că a doua zi i se vor agăţa de umăr o duzină de
lucruri prost rânduite.
— Este adevărat că sertarele mele erau într-o neorânduială ruşinoasă,
îmi spuse Helen încet. Aveam de gând să le aranjez, dar am uitat.
A doua zi, domnişoara Scatcherd scrise cu litere mari pe o bucată de
carton cuvântul "Dezordonată", apoi îl prinse – ca pe nişte phylactere10 – în
jurul frunţii Helenei, fruntea aceea albă, înaltă, blândă şi inteligentă. Până
seara, fata suferi răbdătoare pedeapsa, fără mânie, căci socotea că a meritat
ispăşirea. În clipa când domnişoara Scatcherd plecă, după lecţia de seară,
alergai la Helen, îi smulsei hârtia de pe frunte şi o aruncai în foc. Furia aceea
de care Helen nu era capabilă mie îmi sângerase inima toată ziua şi lacrimi
fierbinţi îmi curseră de-a lungul obrajilor. Vederea tristei ei resemnări mă
făcea să sufăr îngrozitor.
Trecuse aproape o săptămână de la cele povestite, când domnişoara
Temple primi răspuns din partea domnului Lloyd. Pare-se că povestirea lui
întărea spusele mele.
Directoarea strânse toată şcoala, arătă că luase informaţii asupra
greşelilor de care fusese învinuită Jane Eyre de către domnul Brocklehurst şi
spuse că e cât se poate de fericită să comunice că o găsise nevinovată.
Profesoarele îmi strânseră mâna şi mă sărutară; un murmur de satisfacţie
trecu printre colegele mele.
Uşurată de o povară atât de copleşitoare, hotărâi să mă pun pe lucru şi
să-mi croiesc un drum prin mijlocul tuturor greutăţilor.
Muncii mult şi izbânzile fură pe măsura trudei; memoria mea, care nu
era prea credincioasă, se îmbunătăţi prin practică şi exerciţiul îmi ascuţi
mintea. După câteva săptămâni, fui trecută într-o clasă superioară şi nu eram
de două luni la Lowood, când mi se îngădui să iau lecţii de franceză şi desen.
În aceeaşi zi, învăţai primele două timpuri ale verbului "etre" şi desenai cea
dintâi casă (ai cărei pereţi, în treacăt fie zis, erau mai înclinaţi decât ai
vestitului turn din Pisa). În seara aceea, ducându-mă la culcare, uitai să-mi
10 Talismane (fr. veche).
servesc în gând cina alcătuită din cartofi prăjiţi, pâine albă şi mult lapte
proaspăt, cum aveam obiceiul să fac spre a-mi potoli stomacul flămând. Mă
mulţumii, în loc de cină, să privesc mii de gravuri închipuite care se
desprindeau din întuneric. Îmi imaginam că erau toate făcute de mine.
Vedeam case, copaci, stânci şi ruine pitoreşti, cirezi de vite, ca în tablourile
lui Cuyp11, picturi frumoase reprezentând fluturi care zburau pe trandafiri
îmbobociţi, păsări ciugulind cireşele coapte, sau un cuib de prigorii acoperit
cu ramuri de iederă şi cu ouşoare cât mărgăritarul într-însul. Mă trudeam
să-mi închipui cum va fi ziua când voi putea traduce cu uşurinţă o cărticică
franţuzească de poveşti, pe care mi-o arătase doamna Pierrot. Am adormit
înainte de-a izbuti să dezleg problema într-un chip mulţumitor.
Solomon a avut dreptate: "Mai de preţ este un blid de linte acolo unde e
dragoste, decât un bou îngrăşat acolo unde e ură".
Acum n-aş fi dat Lowoodul şi toate privaţiunile lui pentru Gateshead şi
belşugul său zilnic.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:04 PM | message # 9
CAPITOLUL IX
Dar lipsurile sau mai curând suferinţele, pe care le răbdasem până
atunci, se împuţinau. Primăvara se apropia – ba de fapt primele ei semne se
şi arătaseră; gerurile încetaseră, zăpezile se topiseră, vânturile reci suflau cu
mai puţină tărie. Sărmanele mele picioare, pe care frigul lui ianuarie le
degerase şi la umflase, începeau să se vindece, sub balsamul adierilor
molcome de aprilie. În cursul nopţilor şi dimineţilor, nemaifiind un frig ca în
Canada, nu ne mai îngheţa sângele în vine. Puteam îndura recreaţiile în
grădină; câteodată chiar, când strălucea soarele, ele erau vesele şi plăcute.
Firele de iarbă străpungeau scoarţa cafenie a pământului care se înviora pe zi
ce trecea, ca şi cum în timpul nopţii Speranţa ar fi plutit pe deasupra şi ar fi
lăsat, în fiecare dimineaţă, urmele tot mai strălucitoare ale trecerii sale.
Florile începeau a se arăta printre frunzele uscate; erau ghioceii, şofranul,
urechiuşa de culoare roşie şi panselele cu ochii auriii. Joia aveam jumătate de
zi liberă şi mergeam să ne plimbăm. Găseam flori şi mai frumoase, răsărite
pe sub gardurile vii.
Mai descoperii încă o mare desfătare, o bucurie pe care numai zarea o
ţărmurea. Dincolo de zidurile înalte cu ţepuşi de fier, care străjuiau şcoala, se
întindea un platou plin de verdeaţă şi umbră, împrejmuit de un lanţ de culmi
înalte; în mijloc curgea un râu, plin de pietre negre şi de viitori scânteietoare.
Cât de diferită mi se păruse această privelişte sub cerul de plumb al iernii,
când totul era înţepenit de îngheţ sau îngropat sub zăpadă, când negura, tot
aşa de rece ca moartea, purtată de vântul din răsărit, se prelingea pe acele
culmi împurpurate, pe urmă se strecura de-a lungul ostrovului spre a se
contopi, în sfârşit, cu pâcla îngheţată ce plutea deasupra râului! Chiar şi râul
era, în acel anotimp, un nesuferit puhoi mocirlos ce despica pădurea în două.
În văzduhul frământat de ploaia rece sau de vârtejurile viforului deseori
răsuna iarna un vuiet groaznic, iar pădurea nu înfăţişa privirilor decât un şir
de copaci schilavi, ca nişte schelete.
Aprilie era pe sfârşite şi luna mai se apropia, strălucitoare şi senină. În
fiecare zi cerul era albastru, soarele-şi arunca asupra pământului razele-i
blânde, adieri uşoare veneau dinspre apus şi dinspre miazăzi. Plantele
11 Albert Cuyp (1620-1691), pictor şi gravor olandez
creşteau repede. Totul înverzea, totul era acoperit de flori. Natura dădea
viaţă şi măreţie stejarilor, fagilor şi ulmilor: arbuştii şi plantele de pădure
cotropeau fiecare colţişor ascuns; şanţurile erau pline de nenumărate feluri
de muşchi, iar pământul iradia o lumină ciudată, izvorâtă din bogăţia
primulelor sălbatice. Vedeam lucirea lor, de un auriu palid, răspândindu-se
blândă în locurile umbrite.
Inima îmi era copleşită de bucuria primăverii, eram liberă şi mai
totdeauna singură. Desfătarea şi libertatea asta, nouă pentru mine, aveau o
cauză despre care trebuie să vorbesc chiar acum.
N-am transformat oare Lowoodul într-un cuib prietenos atunci când l-am
descris, înconjurat de verdeaţă, de flori de pădure şi munţi, aşezaţi pe malul
unui râu? Fără îndoială, locul era frumos; dar oare era şi sănătos? Asta-i o
altă întrebare.
Valea împădurită unde se afla situat Lowoodul era leagănul acelor neguri
care aduc molimele. Primăvara, pâclele se înteţiră, intrară în azilul orfanelor
şi suflarea lor răspândi tifosul în dormitoare şi în sălile de studiu înţesate, aşa
că încă înainte de venirea lui mai, şcoala fu transformată în spital.
Hrana proastă, răcelile neîngrijite pregăteau cel mai prielnic teren
molimelor. Din optzeci de eleve, patruzeci şi cinci zăceau bolnave. Cursurile
fură întrerupte şi nu se mai păstra disciplina. Cele câteva fete sănătoase
căpătară aproape deplină libertate, pentru că medicul stăruia asupra
plimbărilor în aer liber ca ajutor de seamă pentru păstrarea sănătăţii şi
pentru că, chiar de n-ar fi fost aşa, nimeni n-avea timp să ne supravegheze.
Atenţia domnişoarei Temple era cu totul absorbită de bolnavele sale; îşi
petrecea zilele în infirmerie şi n-o părăsea decât pentru a-şi îngădui o odihnă
de câteva ceasuri, în timpul nopţii. Profesoarele erau ocupate până peste
cap, împachetând şi făcând pregătirile de plecare pentru elevele norocoase,
care aveau rude sau prieteni în stare să le scoată din focarul acela de
molimă. Multe din ele, care fuseseră mai înainte atinse de boală, au murit de
cum au ajuns acasă; altele îşi dădură sufletul la Lowood şi fură
înmormântate, în grabă şi pe tăcute, caracterul bolii neîngăduind nici o
întârziere.
Părea că boala îşi făcuse sălaş la Lowood şi moartea îşi repeta stăruitor
vizitele. În timp ce între zidurile şcolii stăruiau spaima şi tristeţea, în timp ce
din odăi răbufneau mirosuri de spital şi se încerca în zadar stăvilirea
asalturilor morţii prin droguri şi hapuri, luminoasa lună mai strălucea senină
deasupra colinelor înalte şi a acelui ţinut frumos, acoperit de păduri. Grădinile
scânteiau de flori, nalbele erau cât pomii de înalte, crinii se deschiseseră,
lalelele şi trandafirii îmboboceau; marginile răzoarelor erau înveselite de
rozmarin trandafiriu şi de mărgăritar; dimineaţa şi seara, măceşul îşi
răspândea mireasma asemănătoare cu cea a mărului. Dar de toate aceste
comori cele mai multe fete de la Lowood nu se puteau bucura. Arareori dacă
mai culegea cineva un buchet de flori, şi atunci doar ca să împodobească un
sicriu.
Dar eu şi celelalte fete care rămăseseră sănătoase ne bucuram din plin
de frumuseţea locurilor şi a anotimpului. Eram lăsate să alergăm prin pădure
ca nişte ţigănci, de dimineaţă până seara. Ne duceam unde voiam, după
pofta inimii: apoi regimul era mai bun decât înainte. Domnul Brocklehurst şi
familia lui nu se mai apropiau de loc de Lowood; nu mai exista nici o inspecţie
şi intendenta cea zgârcită, speriată de molimă, plecase. Cea care o înlocuia
lucrase la dispensarul din Lowood şi, necunoscând obiceiurile de la noi,
împărţea mâncare cu mai multă dărnicie. De altfel, era şi mai puţină lume de
hrănit; bolnavele mâncau puţin, aşa că mesele erau mai îmbelşugate. Când
nu mai era timp să se gătească, şi asta se întâmpla adeseori, ni se dădea o
bucată mare de plăcintă cu carne rece sau o felie groasă de pâine cu brânză.
Luam mâncarea cu noi în pădure, ne alegeam locul care ne plăcea mai mult
şi ne ospătam pe iarbă, cu mare poftă.
Locul cel mai drag mi-era o piatră mare şi netedă care se înălţa, albă şi
uscată, chiar în mijlocul râului. Nu puteai ajunge acolo decât dacă treceai apa
prin vad, ispravă ce-o făceam totdeauna desculţe. Piatra era îndeajuns de
lată ca să putem sta în voie pe dânsa, eu şi o altă elevă, care era pe atunci
prietena mea cea mai iubită, Mary-Ann Wilson, o fată deşteaptă şi înzestrată
cu mult spirit de observaţie. Mă simţeam bine cu ea, atât din pricină că era
spirituală şi originală cât şi pentru că felul ei de a se purta mă făcea să mă
simt în largul meu. Mai în vârstă decât mine cu câţiva ani, cunoştea lumea
mai bine şi putea să-mi povestească multe lucruri pe care le ascultam cu
plăcere. Alături de ea curiozitatea mea era totdeauna satisfăcută. Se arăta
îngăduitoare faţă de cusururile mele şi nu căuta niciodată să-mi pună frâu
cuvintelor. Ei îi plăcea să povestească, mie să ascult; ei îi plăcea să dea
amănunte, mie să le cer. Ne potriveam foarte bine şi chiar dacă din discuţiile
noastre nu trăgeam mare folos, ne simţeam foarte fericite.
Dar unde era Helen Burns? De ce nu petreceam cu ea aceste dulci zile
de libertate? O uitasem? Sau eram atât de nevrednică încât mă obosise
aleasa ei tovărăşie? Fireşte, Mary-Ann Wilson, de care am pomenit, era inferioară
întâiei mele prietene. Putea doar să-mi povestească istorioare
amuzante, să-mi astâmpere curiozitatea prin bârfeli de duh, pe care eram
bucuroasă să le aflu, dar Helen da acelor care aveau fericirea de a vorbi cu
ea îndemn către lucruri mult mai înalte.
Aşa e, cititorule; ştiam şi simţeam toate astea dar, deşi am multe
defecte şi puţine calităţi care să le răscumpere, Helen nu m-a obosit
niciodată; n-am încetat niciodată să am pentru dânsa o dragoste vie, gingaşă
şi respectuoasă, atât cât era în stare inima mea să cuprindă. Şi cum ar fi fost
altfel, când Helen, în orice timp, în orice împrejurări, îmi arătase o prietenie
caldă şi credincioasă, pe care niciodată n-a întunecat-o proasta dispoziţie şi
n-a tulburat-o niciodată supărarea? Dar Helen era bolnavă; de câteva
săptămâni fusese despărţită de noi şi nu ştiam în ce odaie zace. Mi se spuse
că nu locuia în infirmerie cu elevele bolnave, fiindcă nu suferea de tifos, ci de
tuberculoză. În neştiinţa mea, socoteam că boala asta-i o suferinţă blândă şi
înceată, pe care timpul şi îngrijirile trebuiau s-o vindece negreşit.
Părerea aceasta îmi fu întărită când o văzui coborând de două sau de
trei ori, în după-amieze foarte calde, însorite, şi ducându-se în grădină
împreună cu domnişoara Temple. Nu mi s-a dat însă voie să-i vorbesc; n-o
puteam vedea decât prin fereastra sălii de studiu şi încă şi atunci nelămurit,
căci era învelită într-un şal şi se aşeza deoparte, sub galerie.
Într-o seară, la începutul lui iunie, rămăsesem până foarte târziu în
pădure, cu Mary-Ann. Ca de obicei, ne-am despărţit de celelalte şi am
colindat până departe, dar atât de departe de data asta, încât ne rătăcisem şi
furăm nevoite să întrebăm de drum pe un om şi o femeie ce locuiau într-o
căsuţă singuratică şi aveau grijă de o turmă de porci pe jumătate sălbatici
care păşteau jir în pădure. Când ne-am întors, luna se înălţase pe cer; un
căluţ, pe care-l recunoscusem ca fiind al doctorului, era legat la poarta
grădinii. Mary-Ann îmi atrase atenţia că trebuia să fie cineva foarte bolnav,
dacă s-a trimis după domnul Bates la asemenea ceas. Ea a intrat înăuntru,
dar eu am mai rămas câteva clipe să sădesc în grădină rădăcini pe care le
adusesem din pădure, căci mă temeam să nu se veştejească, dacă nu le pun
îndată în pământ. După ce am sfârşit treaba aceasta, am mai zăbovit încă
puţin. Roua da un parfum suav florilor. Era o seară atât de plăcută, de senină
şi de caldă! Apusul încă împurpurat făgăduia şi pentru a doua zi o vreme frumoasă.
Luna se înălţa măreaţă. Priveam toate acestea şi mă bucuram, aşa
cum se poate bucura un copil, când deodată îmi veni un gând pe care nu-l
mai avusesem niciodată până atunci:
"Cât de dureros e să zaci în asemenea clipe pe patul de suferinţă şi să te
afli în primejdie de moarte! E frumoasă lumea – îngrozitor ar fi să te vezi
smulsă dintr-însa ca să te duci... cine ştie unde!" Mintea mea a făcut în clipa
aceea primul efort de a înţelege tot ce mi se spusese despre cer şi iad şi
pentru întâia oară s-a tras înapoi, speriată. Pentru prima dată, cercetând în
jur, se văzu înconjurată de o prăpastie fără fund. Simţea şi înţelegea numai
starea în care se află: prezentul; tot restul nu era decât un nor fără formă, o
genune nepătrunsă, şi se-ncrâncenă la gândul de a fi aruncată în acel haos.
Eram cufundată în asemenea gânduri noi pentru mine, când auzii
deschizându-se poarta cea mare: domnul Bates ieşea cu infirmiera. După ce
se încredinţa că doctorul a încălecat şi a plecat, se pregătea să închidă
poarta, când eu alergai spre dânsa.
— Cum îi merge Helenei Burns?
— Foarte rău, răspunse ea.
— Pentru Helen a venit doctorul Bates?
— Da.
— Şi ce spune?
— Că n-o să mai rămână mult aici.
Dacă aş fi auzit aceeaşi frază în ajun, mi-aş fi închipuit că Helen urma să
se întoarcă în Northumberland, la tatăl ei, şi nu m-aş fi gândit la o moarte
apropiată; dar atunci înţelesei numaidecât. Mi-am dat seama că zilele Helenei
Burns sunt numărate, că ea va părăsi lumea asta spre a trece în lăcaşul
duhurilor, dacă asemenea lăcaşuri există. Primul meu sentiment fu spaima;
pe urmă inima îmi fu sfâşiată de o durere grozavă. Simţeam dorinţa şi nevoia
de a o vedea; întrebai în ce odaie se află.
— În odaia domnişoarei Temple, îmi spuse infirmiera.
— Pot să-i vorbesc?
— O, nu, fetiţo, nu cred. Şi pe urmă e timpul să intri înăuntru. Capeţi
friguri dacă stai afară, când cade roua.
Infirmiera închise poarta şi eu intrai pe o uşă lăturalnică ce ducea în sala
de studiu. Era tocmai timpul. Sunase de nouă şi domnişoara Miller chema
elevele la culcare.
Trecură două ceasuri; trebuia să fie aproape unsprezece. Nu puteam să
dorm. Judecând după liniştea desăvârşită din dormitor, toate colegele mele
erau cufundate într-un somn adânc. Mă sculai, îmbrăcai rochia peste cămaşa
de noapte şi ieşii desculţă din dormitor. Începui să caut odaia domnişoarei
Temple. Era la celălalt capăt al clădirii. Cunoşteam drumul, şi lumina lunii de
vară, pe care norii n-o acoperiseră, pătrundea pe ferestre şi mă ajută să-l
găsesc uşor. Un miros de camfor şi de oţet mă vesti că eram aproape de
infirmerie; trecui repede, înspăimântată de gândul că aş putea fi auzită de
sora care veghea toată noaptea. Mi-era teamă să nu fiu observată şi trimisă
înapoi în pat; trebuia s-o văd pe Helen; eram hotărâtă s-o strâng în braţe
înainte ca ea să moară, să i dau o ultimă sărutare, să schimb un ultim cuvânt
cu ea. După ce coborâi o scară, trecui printr-o aripă a clădirii şi, izbutind să
deschid şi să închid două uşi fără să fiu auzită, ajunsei la o altă scară. O urcai.
În faţa mea se găsea odaia domnişoarei Temple. Prin gaura cheii şi pe sub
uşă se strecurau fuioare subţiri de lumină. Domnea tăcere adâncă.
Apropiindu-mă, văzui că uşa era întredeschisă, pesemne spre a lăsa aerul de
afară să intre în acel înăbuşitor lăcaş al bolii. Nerăbdătoare şi fără să şovăi
prea mult – cu sufletul şi simţurile înfiorate de o cumplită suferinţă – împinsei
uşa şi privii în cameră. Ochii mei o căutau pe Helen şi se temeau să n-o
găsească moartă.
Lângă patul domnişoarei Temple, pe jumătate acoperit de perdele albe,
se afla un pătuţ. Văzui forma unui trup desenându-se sub pătură; dar faţa era
ascunsă de perdele. Sora, cu care vorbisem în grădină, adormise în jilţ. O
lumânare, căreia uitaseră să-i taie mucul, ardea pâlpâind pe masă.
Domnişoara Temple nu era acolo. Aflai mai târziu că fusese chemată lângă o
fată care delira. Făcui vreo câţiva paşi şi mă oprii lângă pat; pusei mâna pe
perdea, dar mă gândii că-i mai bine să vorbesc înainte de a o trage, căci
mi-era groază să nu găsesc doar un trup fără viaţă.
— Helen, murmurai încet, dormi?
Bolnava se ridică, dădu perdeaua la o parte şi îi văzui faţa palidă, slăbită,
dar nespus de senină. Mi se păru aşa de puţin schimbată încât temerile mele
se topiră pe dată.
— Tu eşti, Jane? E cu putinţă? întrebă glasul ei blând.
"O! îmi zisei, n-o să moară; infirmiera, doctorul, toţi se înşală: dacă ar fi
aşa, privirea şi vorbele sale n-ar fi atât de liniştite."
Mă îndreptai către pătuţul ei şi o îmbrăţişai. Fruntea-i era rece şi
amândoi obrajii îi erau reci şi firavi, reci îi erau mânile şi tot trupul ei era rece,
dar zâmbea ca şi altădată.
— De ce ai venit aici, Jane? E trecut de unsprezece; am auzit pendula
bătând acum câteva clipe.
— Am venit să te văd, Helen; mi s-a spus că eşti greu bolnavă şi n-am
putut să adorm înainte de a vorbi cu tine.
— Ai venit, deci, să-mi spui adio; soseşti tocmai la timp.
— Te duci undeva, Helen? Te întorci acasă?
— Da, la casa mult dorită – la casa cea veşnică.
— Nu, nu, Helen!...
Mă oprii, deznădăjduită. Pe când căutam să-mi înghit lacrimile, Helen fu
apucată de un acces de tuse şi totuşi sora nu se trezi. După ce-i conteni
tuşea, rămase câteva minute sfârşită, pe urmă murmură:
— Jane, picioruşele tale sunt goale; culcă-te lângă mine şi acoperă-te cu
pătura mea.
Aşa am făcut. Îşi trecu braţul pe după mijlocul meu şi eu mă cuibării
lângă dânsa. După o lungă tăcere, îmi spuse în şoaptă:
— Sunt foarte fericită, Jane. Când ţi se va spune că am murit, să crezi şi
să nu te întristezi. Nu-i nimic trist în asta; toţi trebuie să murim într-o zi şi
boala ce mă răpeşte nu-i dureroasă, e blândă şi înceată. Sufletul meu e-atât
de liniştit; nimănui pe lume nu-i va părea prea rău după mine. Nu-l am decât
pe tata, care s-a recăsătorit de curând şi moartea mea nu va fi o mare
pierdere pentru el. Dacă mor tânără, înseamnă că scap de suferinţe mari şi
grele. Eu n-am puterile şi darurile trebuincioase spre a-mi croi cu uşurinţă un
drum în lume; n-aş fi făcut decât greşeli după greşeli.
— Dar unde te duci, Helen? Poţi să vezi? Ştii?
— Eu am credinţă şi cred că păşesc spre Dumnezeu!
— Unde este Dumnezeu? Ce este Dumnezeu?
— E creatorul meu şi al tău. El nu-şi va nimici niciodată făpturile. Mă
bizui deplin pe puterea lui şi mă încredinţez bunătăţii sale. Număr ceasurile
până în clipa cea mare care mă va dărui lui şi mi-l va descoperi.
— Atunci, Helen, tu eşti sigură că raiul există şi că sufletele noastre pot
ajunge acolo după moarte?
— Da, Jane, sunt sigură că există o viaţă viitoare. Eu cred că Dumnezeu
e bun şi că pot să-i încredinţez lui ceea ce e nemuritor în mine fără să mă
tem de greşeală. Dumnezeu este tatăl meu, Dumnezeu este prietenul meu:
eu îl iubesc şi cred că şi el mă iubeşte.
— Helen, am să te revăd după ce voi muri?
— Vei veni în acelaşi lăcaş al fericirii, vei fi primită de acelaşi părinte
atotputernic şi atotziditor; să nu te-ndoieşti, dragă Jane!
Întrebai iarăşi, dar de data asta numai în sinea mea:
"Unde-o fi oare acel lăcaş? Există măcar un asemenea loc?" O strânsei şi
mai tare în braţe pe Helen; îmi era mai dragă ca oricine!; mi se părea că-mi
stă în putinţă să n-o las să plece, şi-mi culcai faţa pe umărul ei. Atunci îmi
spuse ea, cu tonul cel mai blând:
— Ce bine mă simt! Tuşea asta din urmă m-a obosit puţin, şi cred că
acum aş putea dormi. Dar nu mă părăsi, Jane; îmi place să te simt lângă
mine.—
Am să rămân cu tine, dragă Helen, şi nimeni nu mă va putea smulge
de aici.
— Ţi –e cald, draga mea?
— Da.
— Noapte bună, Jane.
— Noapte bună, Helen.
Mă sărută, o sărutai şi curând adormirăm amândouă.
Când mă deşteptai, era ziuă. Fui trezită de o clătinare neobişnuită. Eram
în braţele cuiva; sora mă ducea prin coridor, înapoi în dormitor. Nu mă certă
nimeni pentru că părăsisem patul; toată lumea era preocupată de eu totul
altceva. Nu căpătai nici o explicaţie la întrebările mele stăruitoare. Câteva
zile după aceea, aflai că domnişoara Temple, întorcându-se în zori în odaie,
mă găsise culcată în pătuţ, cu faţa rezemată de umărul Helenei Burns, cu
braţele în jurul gâtului ei. Eu dormeam, dar Helen murise.
Mormântul ei se află în cimitirul din Brocklebridge. Vreme de
cincisprezece ani n-a fost decât o movilită acoperită cu iarbă; dar acum o
placă de marmură cenuşie arată locul unde se odihneşte; pe placă se poate
citi numele ei şi acest singur cuvânt: Resurgam.
Voi învia.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:05 PM | message # 10
CAPITOLUL X
Până aici am povestit în amănunţime întârnplările existenţei mele fără
însemnătate. Pentru primii zece ani ai vieţii mi-au trebuit aproape tot atâtea
capitole, dar n-am de gând să fac o biografie exactă şi nu vreau să-mi evoc
amintirile decât atunci când ştiu că ele ar putea fi întrucâtva interesante: de
aceea voi trece aproape opt ani sub tăcere. Va fi nevoie numai de câteva
rânduri spre a face legătura cu ce va urma.
După ce tifosul şi-a încheiat ravagiile, a părăsit, încetul cu încetul,
Lowoodul; dar furia lui şi numărul jertfelor atraseră atenţia tuturor asupra
şcolii. Se făcură cercetări şi se descoperiră cauzele cumplitei nenorociri.
Dezvăluite treptat, amănuntele asupra acestor cauze aţâţară la culme mânia
opiniei publice. Poziţia nesănătoasă a clădirii, cantitatea şi calitatea hranei ce
se da copiilor, apa sălcie şi puturoasă folosită la gătit, îmbrăcămintea
proastă, totul, în sfârşit, fu dat la iveală. Descoperirile fură teribil de
umilitoare pentru domnul Brocklehurst, dar foarte folositoare aşezământului.
Mai mulţi binefăcători bogaţi din comitat adunară o sumă cu care se
putu ridica o altă clădire, în locuri sănătoase. Regulamente noi înlocuiră pe
cele vechi. Hrana şi veşmintele fură mult îmbunătăţite; administrarea fondurilor
şcolii fu încredinţată unui comitet. Domnul Brocklehurst nu putu fi
lăsat pe dinafară, din pricina averii şi a legăturilor familiei sale. Rămase deci
administrator, dar i se asociară persoane cu vederi mai largi şi suflet mai
milostiv. În funcţia sa de inspector fu asistat de oameni iscusiţi, care îmbinau
înţelegerea cu severitatea, bunătatea cu dreptatea şi împăcau totodată
confortul cu economia. Astfel îmbunătăţită, şcoala ajunse, cu timpul, un
aşezământ într-adevăr nobil şi folositor. După această înnoire, am mai stat
opt ani între zidurile şcolii; şase ca elevă, iar doi ca profesoară. Şi într-o
calitate, şi în cealaltă mi-am putut da seama de valoarea şi importanţa şcolii.
În aceşti opt ani, viaţa mea a fost monotonă, dar pentru că munceam, nu
mi s-a părut tristă. Aveam la îndemână putinţa de-a căpăta o foarte bună
educaţie şi eram permanent stimulată, atât de dragostea pentru anumite
studii şi dorinţa de a excela în toate, cât şi de plăcerea de-a face o bucurie
profesoarelor, mai ales celor pe care le iubeam. M-am folosit din plin de
avantajele ce mi se ofereau. Cu timpul, ajunsei cea mai bună elevă din clasa
întâi şi după asta am fost numită profesoară. Mi-am făcut cu râvnă datoria
vreme de doi ani; dar după aceea, mi-am schimbat părerile.
În vremea tuturor schimbărilor de care pomenesc, domnişoara Temple
rămăsese directoarea şcolii şi ei îi datorez cea mai mare parte a cunoştinţelor
mele. Prietenia şi tovărăşia ei îmi fuseseră o necontenită mângâiere: îmi
ţinuse loc de mamă, de profesoară şi, în ultimul timp, de prietenă. Apoi s-a
măritat cu un pastor, un bărbat minunat şi aproape vrednic de o astfel de
femeie. A plecat cu soţul ei într-un comitat îndepărtat, aşa că am pierdut-o.
Din ziua plecării ei, n-am mai fost nici eu aceeaşi fiinţă. O dată cu ea
s-au risipit simţămintele statornice, toate acele mici obişnuinţe ce făcuseră
ca Lowoodul să devină aproape un cămin pentru mine. Împrumutasem ceva
din firea ei şi-i luasem multe din obiceiuri: eram pătrunsă de simţământul
datoriei şi al ordinei, eram liniştită şi mă credeam mulţumită. În ochii
celorlalţi şi chiar în ai mei păream disciplinată şi supusă.
Dar soarta, în persoana pastorului Nasmyth, s-a aşezat între domnişoara
Temple şi mine. Puţin după celebrarea căsătoriei, o văzui îmbrăcată în
costum de călătorie şi urcându-se în diligenţă. Urmării cu privirea trăsura
care urca dealul, până ce dispăru după creastă: pe urmă mă întorsei în odaia
mea, unde petrecui singură cea mai mare parte a după-amiezii libere
acordate în cinstea evenimentului.
Mă plimbai prin odaie aproape tot timpul. Mi se părea că nu fac decât să
regret pierderea suferită şi să mă gândese cum aş putea-o înlocui. Dar, după
ce cugetările mele ajunseră la capăt şi, ridicându-mi privirea, mi-am dat
seama că se scursese toată după-amiaza şi era seara târziu, descoperii
altceva. Băgai de seamă că în mine se petrecuse o transformare. Mintea mea
dăduse la o parte tot ce împrumutasem de la domnişoara Temple, sau mai
bine zis că luase cu sine întreaga atmosferă senină pe care o respirasem în
preajma ei. Acum, când eram lăsată în voia pornirilor mele fireşti, începui să
simt iar imboldul emoţiilor trecute. Nu-mi lipsea sprijinul, dar îmi fusese răpit
temeiul strădaniilor: nu-mi lipsea tăria de a fi liniştită, dar raţiunea de a-mi
păstra liniştea nu-mi mai stătea alături. Până atunci, pentru mine lumea
întreagă fusese închisă între zidurile Lowoodului. Toată experienţa mea se
mărginea la cunoaşterea regulilor şi obiceiurilor de aici; dar acum îmi
aminteam că lumea e largă şi că multe căi de nădejde şi teamă, de emoţii şi
imbolduri sunt deschise celor care aveau destul curaj să păşească înainte şi
să caute în mijlocul primejdiilor adevărata cunoaştere a vieţii.
Mă îndreptai spre fereastră, o deschisei şi privii. În faţa mea erau cele
două aripi ale clădirii, mai încolo grădina, apoi hotarele Lowoodului şi în
sfârşit linia ondulată a dealurilor. Îmbrăţişai într-o singură ochire ţelul, şi
privirile mi se opriră pe îndepărtatele piscuri albastre. Peste ele doream să
trec. Podişul acela întreg acoperit de bălării şi împrejmuit de stânci mi se
părea o închisoare, sau un loc de surghiun. Privirea mea urmărea şoseaua
albă ce şerpuia ocolind piciorul muntelui şi pierea într-o trecătoare, între
două culmi. Cât aş fi dorit s-o urmăresc mai departe! Începui să mă gândesc
la vremea când călătorisem pe aceeaşi şosea într-o diligenţă, când
coborâsem acelaşi povârniş, în lumina slabă a amurgului. Părea că un veac
s-a scurs de când venisem la Lowood şi totuşi de atunci nu-l părăsisem
niciodată. Toate vacanţele mi le petrecusem tot aici, căci doamna Reed nu
mă poftise niciodată la Gateshead şi nici ea, nici altcineva din familie nu
venise vreodată să mă vadă. Nu primisem nici o scrisoare şi nici un sol din
partea celor dinafară. Cunoştinţele mele despre lume se reduceau la regulile
şcolii, la îndatoririle de aici, la obiceiurile şi felul de trai de aici, la glasurile,
chipurile, frazele, costumele, preferinţele şi antipatiile din şcoală, şi de-abia
acum îmi dădeam seama că toate astea nu erau de ajuns. Într-o
după-amiază, această rutină de opt ani începu să mă apese. Doream libertatea,
după libertate tânjeam, pentru libertate înălţăm ruga-mi cea mai
fierbinte, dar se părea că vântul care adia uşor lua cu el şi-mprăştia toate
vorbele mele. Renunţai deci la acest vis şi înfiripai o pretenţie mai umilă:
cerui doar o schimbare a stării mele, dar şi cerinţa aceasta păru a se pierde
în gol.
Atunci, pe jumătate deznădăjduită, strigai: "Hărăzeşte-mi, Doamne, cel
puţin o nouă robie! "
Clopotul sună chemându-mă la cină şi coborâi.
Până în clipa când copiii fură culcaţi, nu-mi putui relua firul gândurilor şi
chiar şi după aceea o profesoară, care dormea cu mine în odaie, printr-un
iureş de cuvinte îmi îndepărtă gândurile de la ţelul năzuinţelor mele. Cât de
mult doream să-şi curme năvala vorbelor! Aveam impresia că dacă m-aş
putea gândi puţin la ce mi se cuibărise în minte pe când stăm rezemată de
fereastră, aş afla cu siguranţă soluţia eliberatoare.
Domnişoara Gryce începu, în sfârşit, să sforăie. Era o femeie greoaie din
Ţara Galilor şi până acum nu văzusem în obişnuitele ei arii nazale decât ceva
supărător. În seara aceea însă am întâmpinat primele note cu o adâncă
satisfacţie. Eram ferită de orice întrerupere şi gândurile-mi pe jumătate
şterse se reînsufleţiră dintr-o dată.
"Altă robie! Asta înseamnă totuşi ceva", monologăm eu (în gând,
bineînţeles, fiindcă nu vorbeam tare). Ştiu ce înseamnă asta, pentru că nu
sună prea plăcut; nu sună ca libertate. Bucurie, Pasiune, cuvinte cu adevărat
desfătătoare, dar care pentru mine nu-s nimic altceva decât sunete deşarte,
trecătoare şi fără semnificaţie. Dacă aş fi vrut să le ascult, ar fi însemnat
numai să-mi pierd timpul. Însă Robie! Asta are un înţeles! Oricine poate robi.
Eu am robit aici opt ani; tot ce doresc acum este să robesc în altă parte. Nici
măcar o asemenea dorinţă umilă să nu mi-o pot împlini? Nici asta să nu fie cu
putinţă? O, nu, ţelul acesta nu e greu de atins, dacă am o minte în stare
măcar să găsească mijloacele de cuviinţă pentru a ajunge acolo.
Mă aşezai pe pat sperând astfel că biata mea minte o să poată gândi
mai în voie. Noaptea era rece; îmi aruncai un şal pe umeri şi începui să mă
gândesc, încordându-mi toate puterile:
...Ce vreau? O slujbă nouă, o altă casă, alte chipuri şi alte întâmplări.
Numai atât vreau, fiindcă ar fi zadarnic să vreau mai mult. Dar ce fac oamenii
ca să capete o slujbă nouă? Se roagă de prieteni, pesemne, dar eu n-am
prieteni. Mai sunt însă mulţi alţii care n-au prieteni, care o scot singuri la
capăt şi se ajută singuri. Cum or fi făcând oare?
N-aş fi putut spune: nimeni nu-mi dădea răspuns. Şi atunci cerui minţii
mele să găsească răspunsul şi să-l găsească repede.
Iar mintea mea lucră din ce în ce mai iute; îmi simţeam inima bătând şi
sângele zvâcnindu-mi în tâmple; dar vreme de aproape un ceas s-a chinuit în
van şi n-a izbutit să scoată din haos răspuns întrebărilor mele.
Istovită de acest efort zadarnic, mă ridicai şi începui să umblu prin odaie.
Dădui perdeaua la o parte să pot privi câteva stele care punctau cerul negru:
apoi, pătrunsă de frig, mă furişai în pat.
În lipsa mea, o zână binevoitoare aşezase răspunsul pe pernă, căci de
cum mi-am aşezat capul pe ea acel răspuns mi-a venit în minte. "Cei ce
doresc o slujbă dau un anunţ la ziar, la Crainicul Comitatului de pildă."
"Dar cum? Nu ştiu nici măcar în ce fel se dă un anunţ."
De data asta răspunsul veni lin şi repede.
"N-ai decât să scrii ce doreşti, să pui într-un plic scrisoarea şi banii
trebuincioşi pentru anunţ; pe urmă o trimiţi directorului ziarului Crainicul. Cu
cel dintâi prilej pui scrisoarea la poşta din Lowton. Ceri ca răspunsul să fie
trimis lui J.E. la post-restante. Te poţi duce să te interesezi, cam o săptămână
după ce ai trimis scrisoarea şi dacă primeşti un răspuns, ai să procedezi aşa
cum vei crede de cuviinţă, ţinând seama de cuprinsul lui." Mă gândii mereu la
acest plan, până când ajunse să mi se cristalizeze limpede în minte. Apoi,
mulţumită, am adormit.
M-am sculat în revărsatul zorilor şi, înainte de-a suna clopotul care
trezea toată şcoala, scrisoarea mea era gata, închisă şi cu adresa pusă. Iată
ce cuprindea:
"O fată cu practică de educatoare (nu fusesem oare doi ani profesoară?)
doreşte un loc într-o familie cu copii mai mici de patrusprezece ani (mă
gândeam că având de-abia optsprezece nu puteam lua sub îndrumarea mea
copii aproape de aceeaşi vârstă). Poate preda disciplinele cerute de o bună
educaţie, împreună cu franceza, desenul şi muzica. (Pe vremea aceea,
cititorule, programul acesta restrâns era socotit destul de cuprinzător.) A se
adresa: J. E., post-restante, Lowton, comitatul..."
Scrisoarea rămase o zi închisă în sertarul meu. După ceai, cerui voie noii
directoare să mă duc la Lowton să fac unele cumpărături, atât pentru mine,
cât şi pentru celelalte profesoare. Mă învoi îndată şi plecai. Aveam de mers
vreo două mile, seara era umedă, dar zilele încă destul de lungi. Intrai în vreo
două prăvălii şi după ce pusei scrisoarea la poştă mă întorsei pe o ploaie cu
găleata. Hainele îmi erau ude leoarcă, dar inima uşoară.
Săptămână care urmă mi se păru nesfârşită; avu totuşi un sfârşit ca
toate lucrurile pământeşti şi într-o seară frumoasă de toamnă pornii din nou
pe şoseaua ce ducea la Lowton. Drumul era încântător: mergea de-a lungul
râului şi şerpuia prin curbele foarte line ale văilor; dar în ziua aceea
frumuseţea lui nu mă atrăgea, mă gândeam mai mult la scrisorile pe care
aveam să le găsesc sau nu în acel orăşel spre care îmi îndreptam paşii, docil
la farmecul câmpului şi al ploii.
Ca să pot pleca în ziua aceea, am spus că vreau să-mi comand o
pereche de pantofi; mă ocupai, deci, mai întâi de asta. Apoi, părăsind
ulicioara curată şi liniştită pe care locuia cizmarul, mă îndreptai spre biroul
poştei, condus de o bătrână care purta ochelari de baga şi mănuşi negre.
— Sunt ceva scrisori pentru J. E.? întrebai.
Mă privi pe deasupra ochelarilor, pe urmă deschise sertarul, căută
printr-însul mult timp, aşa de mult, încât începusem să pierd orice nădejde; în
cele din urmă luă o scrisoare pe care o ţinu aproape cinci minute înaintea
ochelarilor, apoi mi-o dădu, ţintuindu-mă cu o privire inchizitorială, plină de
îndoială. Scrisoarea purta adresa: J. E.
— Nu-i decât una? întrebai.
— Asta-i tot, îmi răspunse ea.
Pusei scrisoarea în buzunar şi mă-ntorsei spre casă. N-o puteam
deschide numaidecât; regulamentul mă obliga să mă întorc la opt şi era
aproape şapte jumătate.
Diferite îndatoriri mă aşteptau la înapoiere; trebuia să stau cu copiii în
timpul orei de studiu, apoi era rândul meu să citesc rugăciunile şi să fiu de
faţă la culcarea elevelor; după aceea urma cina luată împreună cu celelalte
profesoare. Chiar atunci când – în sfârşit – ne retraserăm să ne culcăm,
domnişoara Gryce, de care nu puteam scăpa, rămânea să doarmă cu mine în
odaie. Nu mai aveam decât un muc de lumânare şi tremuram de teamă ca nu
cumva să ardă cu totul înainte ca pălăvrăgeala tovarăşei mele să ia sfârşit.
Din fericire, cina îmbelşugată o făcu să adoarmă; nu mă dezbrăcasem încă, şi
ea sforăia. Lumânarea nu se mistuise toată; luai plicul care purta iniţialele J.
E. şi-l deschisei. Era o scrisoare scurtă, cu următorul cuprins:
"Dacă J. E. care a dai anunţul în Crainicul de joia trecută are cunoştinţele
articulate, dacă poate prezenta certificate mulţumitoare asupra firii şi
priceperii sale, i se oferă un loc de educatoare pentru o fetiţă mai mică de
zece ani. Salariul: 30 de lire pe an. J. E. e rugată să trimită numele, adresa,
certificatele şi alte amănunte pe adresa: Doamna Fairfax, la Thornfleld, Ungă
Millcole. comitatul..."
Privii mult timp scrisoarea; scrisul demodat şi tremurat trăda mâna unei
bâtrâne, ceea ce avu darul să mă bucure, fiindcă la început mă încercase o
oarecare spaimă. Mă temeam ca nu cumva, lucrând după cum mă tăiase
capul, să cad în vreo cursă şi mai presus de toate doream ca urmarea
demersului meu să fie respectabilă, cinstită en regie12. Îmi dădeam seama că
o bătrână reprezenta o chezăşie pentru mine. Doamna Fairfax! Mi-o
închipuiam îmbrăcată într-o rochie neagră şi cu o bonetă de văduvă, rece
poate, dar nu nepoliticoasă; în sfârşit, o croiam după modelul bătrânelor
doamne respectabile din Anglia. Thornfield! Fără îndoială numele casei ei:
mi-o imaginam frumoasă şi rânduită cu gust, deşi clădirea nu-mi apărea limpede
înaintea ochilor. Millcote, comitatul...! Mi-am amintit harta Angliei şi am
stabilit pe harta închipuită oraşul şi comitatul. Dar comitatul Millcote era cu
şaptezeci de mile mai aproape de Londra decât ţinutul îndepărtat în care mă
aflam: un avantaj în plus pentru mine. Doream să mă îndrept spre viaţă şi
mişcare. Millcote era un oraş mare, cu fabrici, pe malurile râului A... De bună
seamă, un loc plin de forfotă; cu atât mai bine! Va fi, cel puţin, o schimbare
12 Cum se cuvine (fr)
desăvârşită. Nu pentru că în închipuirea mea coşurile înalte şi norii de fum ar
fi fost pline de farmec. "Dar, îmi spuneam eu, Thornfield trebuie să fie
negreşit la o depărtare bună de oraş."
Tocmai atunci lumânarea arse până la capăt şi flacăra se stinse.
A doua zi, trebuia să merg mai departe: nu-mi mai puteam tăinui
planurile; trebuia să le împărtăşesc şi altora, ca să pot izbândi. În timpul
recreaţiei de după masă, am spus directoarei că mi se prezintă perspectiva
să capăt un loc cu leafă de două ori mai mare decât cea de la Lowood. (Acolo
nu primeam decât 15 lire pe an.) O rugai să vorbească despre mine cu
domnul Brocklehurst sau cu un alt membru din comitet şi să vadă dacă dânşii
ar fi dispuşi să-mi dea referinţe. Îndatoritoare, directoarea consimţi şi în ziua
următoare vorbi domnului Brocklehurst, care spuse că trebuia să se scrie
doamnei Reed, întrucât era tutoarea mea. S-a trimis scrisoarea mătuşa mele,
iar ea a răspuns că "pot face orice vreau şi că de mult s-a hotărât să nu se
mai amestece în treburile mele". Scrisoarea trecu prin mâna tuturor
membrilor comitetului şi, după o zăbavă ce mi se păru de neîndurat, mi s-a
dat în mod formal voie să-mi găsesc o situaţie mai bună dacă pot. Fui
asigurată – pe deasupra – că, întrucât mă purtasem totdeauna bine la
Lowood, atât ca profesoară cât şi ca elevă, mi se va da imediat un certificat
asupra caracterului şi destoiniciei mele, semnat de conducătorii
aşezământului.
Într-adevăr, după vreo lună, am căpătat certificatul. Tiimisei o copie
doamnei Fairfax şi primii răspunsul. Era mulţumită şi-mi lăsa un răgaz de
cincisprezece zile pentru a mă prezenta să primesc postul de guvernantă în
casa ei.
Acum eram ocupată cu pregătirile. Cele cincisprezece zile trecură
repede. N-aveam multe lucruri şi ultima zi îmi fu prea de ajuns ca să-mi fac
bagajul. Tot avutul meu era strâns în acelaşi geamantan cu care venisem,
opt ani mai înainte, de la Gateshead.
În sfârşit, geamantanul era legat şi adresa pusă. Peste o jumătate de
ceas trebuia să vină cineva să-l ia şi să-l ducă la Lowton, de unde a doua zi
dis-de-dimineaţă urma să iau şi eu diligenţa, îmi pregătisem rochia de stofă
neagră, pe care aveam s-o port pe drum, îmi pregătisem pălăria, mănuşile,
manşonul, scotocisem prin toate sertarele să mă încredinţez că n-am uitat
nimic. Şi acum, nemaiavând altceva de făcut, mă aşezai pe un scaun şi
încercai să mă odihnesc. Dar nu putui, deşi stătusem în picioare toată ziua.
Nu mă putui odihni o clipă. Eram prea emoţionată. Una din etapele vieţii
mele se încheia în noaptea asta, alta începea a doua zi. Între cele două
etape, somnul nu se lipea de mine şi, înfrigurată, mă vedeam silită să
veghez, în vreme ce se desăvârşea schimbarea.
— Domnişoară, îmi spuse servitoarea, întâlnindu-mă în antreu, unde
rătăceam ca un duh neliniştit, este jos cineva care vrea să vă vorbească.
"Surugiul, fără îndoială", îmi zisei şi coborâi repede scările, negăsind cu
cale să mai cer alte lămuriri. Ca să ajung la bucătărie, trebuia să trec prin
vorbitor, a cărui uşă era întredeschisă. Cineva ieşi de acolo şi se repezi la
mine
— Ea e, sunt sigură ! Aş fi cunoscut-o dintr-o mie! exclamă persoana
care îmi tăiase drumul prinzându-mă de mână.
M-am uitat şi am văzut o femeie îmbrăcată ca o bonă elegantă, trupeşă,
dar încă tânără şi foarte frumuşică; avea ochii şi părul negru, chipul
surâzător.
— Nu ştii cine sunt? mă întrebă ea, cu un glas şi un zâmbet ce mi se
păreau cunoscute. Sper că nu m-ai uitat de tot, domnişoară Jane?
O clipă după aceea eram în braţele ei, acoperind-o cu sărutări şi
exclamând "Bessie! Bessie! Bessie!" Altceva nu fui în stare să mai spun, în
vreme ce ea mă privea râzând printre lacrimi. Intrarăm amândouă în vorbitor,
lângă foc sta un băieţel de trei ani. Îmbrăcat cu o bluză şi pantaloni cadrilaţi.
— E băieţaşul meu, îmi spuse Bessie de îndată.
— Atunci înseamnă că te-ai măritat, Bessie?
— Da, de aproape cinci ani, cu Robert Leaven, vizitiul. Bobby are şi o
surioară, pe care am botezat-o Jane.
— Şi nu mai eşti la Gateshead?
— Acum stau în odaia portarului, fiindcă portarul cel vechi a plecat.
— Şi cum o duc ceilalţi? Vorbeşte-mi despre ei, Bessie... Dar mai întâi
stai jos: Bobby, vino aici, pe genunchii mei.
Bobby însă preferă să se ducă la maică-sa.
— Nu eşti nici prea înaltă, nici prea voinică, domnişoară Jane, urmă
doamna Leaven. Aş îndrăzni să spun că nu te-au îngrijit bine aici. Domnişoara
Reed este cu un cap mai înaltă decât dumneata şi domnişoara Georgiana e
de două ori mai voinică.
— Georgiana trebuie să fie frumoasă, Bessie.
— Da, foarte frumoasă. Iarna trecută a fost la Londra cu mama ei şi
toată lumea a admirat-o. Un tânăr lord s-a îndrăgostit de ea şi fiindcă părinţii
lui nu se învoiau la căsătorie, ştii ce au făcut? Domnişoara Georgiana şi el au
fugit. Au fost însă prinşi şi aduşi îndărăt. Domnişoara Reed i-a descoperit.
Cred că a făcut-o numai din gelozie şi acum cele două surori se au ca pisica şi
câinele. Într-una se ceartă.
— Dar John Reed ce face?
— Nu chiar aşa ele bine cum ar dori maică-sa. A urmat un colegiu, dar
l-au trântit la examene. Unchii săi ar vrea să-l facă avocat şi l-au pus să
studieze dreptul; dar e un pierde-vară şi nu cred să facă mare ispravă.
— Cum arată?
— E foarte înalt. Unii spun că-i un domnişor tare chipeş, dar are buzele
atât de groase!
— Şi doamna Reed?
— Arată destul ele bine, dar cred că e cam amărâtă. Purtarea domnului
John nu-i prea place. Cheltuieşte atâta bănet!
— Ea te-a trimis aici, Bessie?
— Fireşte că nu; dar de mult doream să te văd, şi când am auzit că a
venit o scrisoare de la dumneata şi vrei să te duci în altă parte, m-am hotărât
să vin să te mai văd o dată, înainte de-a pleca atât de departe de mine.
— Mă tem, Bessie, zisei eu râzând, că ai rămas cam dezamăgită când
m-ai văzut. Şi într-adevăr, privirea ei, cu toate că era respectuoasă, nu arăta
nici un fel de admiraţie.
— Nu, domnişoară Jane, nu-i chiar aşa. Eşti destul de drăguţă; arăţi ca o
adevărată doamnă şi asta e tot ce am aşteptat de la dumneata. Nici în
copilărie n-ai fost vreo frumuseţe.
Răspunsul sincer al lui Bessie m-a făcut să zâmbesc: am simţit că are
dreptate, dar mărturisesc că nu m-a lăsat chiar indiferentă. La optsprezece
ani oricine doreşte să placă – şi convingerea că înfăţişarea lui nu ajută cu
nimic la îndeplinirea acestei dorinţi numai plăcere nu poate aduce.
— Dar cred că eşti învăţată, urmă Bessie, ca şi cam ar fi vrut să mă
mângâie. Ce ştii? Cânţi la pian?
— Puţin.
În odaie era un pian. Bessie îl deschise şi mă rugă să-i cânt ceva. Cântai
un vals sau două şi ea fu încântată.
— Domnişoarele Reed nu cântă aşa bine ca dumneata! strigă ea cu
entuziasm. Am spus totdeauna c-o să le întreci la învăţătură. Să desenezi
ştii?
— Uite, deasupra căminului, un tablou pictat de mine. Era un peisaj în
acuarelă pe care îl dăruisem directoarei drept mulţumire că vorbise pentru
mine cu cei din comitet. Directoarea îl înrămase şi îi pusese geam.
— E minunat, domnişoară Jane! Este tot aşa de frumos ca tablourile
profesorului de desen al domnişoarelor Reed. Cât despre domnişoare, ele
n-ar putea face aşa ceva pentru nimic în lume. Ai învăţat şi franceza?
— Da, Bessie, pot să citesc şi să vorbesc.
— Ştii să brodezi şi să lucrezi la canava şi la gherghef?
— Ştiu.
— Atunci eşti într-adevăr o doamnă, domnişoară Jane! Ştiam că aşa o să
fie. Ai să-ţi croieşti drum în viaţă, chiar dacă rudele n-or să vrea să ştie de
dumneata. Ah! te-aş mai întreba un lucru! Ai auzit vreodată ceva despre
familia tatălui dumitale?
— Niciodată.
— Ştii că doamna spunea totdeauna că-s săraci şi nenorociţi. Se poate
să fie săraci, dar aş pune gâtul că sunt şi tot atât de nobili ca şi familia Reed.
Acum vreo şapte ani, un domn Eyre a venit la Gateshead şi a cerut să te
vadă. Doamna a răspuns că eşti la şcoală, la cincizeci de mile depărtare.
Domnul acela a părut a fi tare mâhnit: spunea că n-are timp să se ducă
acolo, căci pleca într-o ţară îndepărtată şi vaporul trebuia să pornească peste
o zi sau două zile din Londra. Arăta ca un adevărat gentilom şi cred că era
fratele tatălui dumitale.
— Şi în ce ţară pleca, Bessie?
— Într-o insulă, la mii de mile de aici şi unde se face vin, după câte mi-a
spus feciorul.
— Madera? sugerai eu.
— Da... aşa... chiar ăsta-i numele!
— Şi a plecat?
— Da, n-a stat mult la noi. Doamna l-a luat cam de sus şi după ce a
plecat a spus că-i un pungaş de negustor. Robert al meu crede că-i un
negustor de vinuri.
— Se prea poate, i-am răspuns eu, şi o fi agent sau funcţionar la un
negustor de vinuri.
Am vorbit cu Bessie încă vreun ceas despre vremurile trecute. Pe urmă a
trebuit să mă părăsească. A doua zi de dimineaţă, o mai văzui câteva minute
la Lowton, pe când aşteptam diligenţa. Ne-am despărţit în faţa casei
domnului Brocklehurst. Fiecare se-ndrepta către alt loc. Ea a pornit spre
Lowood Fell, pe unde trebuia să treacă diligenţa de Gateshead, iar eu m-am
suit în aceea care avea să mă ducă spre o viaţă nouă şi spre noi îndatoriri în
împrejurimile necunoscute ale Millcote-ului.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:07 PM | message # 11
CAPITOLUL XI
Un capitol nou al unui roman este ca un tablou nou într-o piesă.
Închipuieşte-ţi, cititorule, că la ridicarea cortinei ai în faţa ochilor o odaie a
hanului "George"- din Millcote; ca în toate hanurile, pereţii sunt acoperiţi de
un tapet cu desene mari, şi în odaie se mai află un covor, mobile şi câteva
podoabe pe cămin; în sfârşit, mai era acolo portretul lui George al II-lea şi al
principelui de Wales, dimpreună cu un alt tablou care înfăţişa moartea lui
Wolfe13. Toate acestea le zăreşti la lumina unei lămpi cu gaz agăţate de
tavan şi a unui foc straşnic lângă care mă aflu aşezată, cu mantila pe mine şi
pălăria pe cap. Manşonul şi umbrela stau pe masa de alături şi eu caut să
scap de amorţeală şi de frigul care mi-a pătruns în oase după şaisprezece
ceasuri de călătorie, pe o zi aspră de octombrie.
Părăsisem Lowton la patru dimineaţa şi ceasul din Millcote bătea chiar
acum ora opt.
Cititorule, deşi se pare că nimic nu-mi lipseşte, n-am totuşi cugetul
liniştit. Credeam că la sosirea diligenţei o să mă întâmpine cineva. Pe când
coboram scăriţa de iernii rezemată de trăsură, privisem îngrijorată în juru-mi,
cu speranţa că voi auzi rostindu-mi-se numele şi voi vedea ceva ce-ar
semăna cu o trăsură, care să mă ducă la Thornfield; dar nu văzui nimic din
toate acestea şi, când întrebai pe un băiat dacă nimeni nu întrebase de
domnişoara Eyre, el îmi răspunse că nu. Nu-mi mai rămăsese altceva de
făcut decât să cer să mi se pregătească o odaie şi iată-mă aşteptând aici,
întovărăşită doar de temerile şi îndoielile mele.
O fată fără experienţă, care deodată se vede singură pe lume, încearcă
o senzaţie foarte ciudată. Nu cunoaşte pe nimeni, nu-i sigură că va putea
atinge cândva ţinta călătoriei şi, oprită de tot felul de piedici, nu se mai poate
întoarce nici la locul pe care l-a părăsit. Farmecul aventurii îndulceşte
această senzaţie, văpaia mândriei o încălzeşte, iar zvâcnetul fricii vine s-o
tulbure. Şi frica puse cu totul stăpânire pe mine, când văzui că a trecut o
jumătate de ceas şi nimeni nu vine să mă întâmpine. În sfârşit, eram hotărâtă
să sun.
— Este pe-aici pe-aproape vreo aşezare căreia i se spune Thornfield?
întrebai pe băiatul de prăvălie care apăru în uşă.
— Thornfield? Nu ştiu, doamnă, dar să întreb în cârciumă.
Ieşi, însă reveni aproape imediat.
— Dumneavoastră sunteţi domnişoara Eyre?
— Da.
— Atunci vă aşteaptă cineva.
Am sărit de pe scaun, mi-am luat manşonul şi umbrela şi am ieşit iute.
Un om stătea în faţa uşii hanului şi, la lumina unui felinar, putui zări în stradă
un soi de vehicul la care era înhămat un cal.
— Ăsta e bagajul dumneavoastră? spuse cu bruscheţe omul care mă
aştepta, arătând spre geamantanul meu.
— Da.
Geamantanul fu repede săltat în vehicul, care era un fel de cupeu. Mă
urcai, şi înainte ca vizitiul să închidă uşa îl întrebai ce distanţă era până la
Thornfield.
— Aproape şase mile.
— Şi cât o să facem?
— Cam vreun ceas şi jumătate.
Închise uşa, se caţără pe capră şi pornirăm. Mergeam încet, aşa că avui
tot timpul să mă gândesc. Eram mulţumită că sunt, în sfârşit, atât de aproape
de ţinta călătoriei mele şi, rezemându-mă de fundul trăsurii confortabile, dar
13 James Wolfe (1727-1759), general englez mort în Canada în timpul unui
război împotriva francezilor
nu prea elegante, putui cugeta în voie.
"Pesemne – îmi spusei eu, judecând după simplicitatea vizitiului şi a
trăsurii – că doamna Fairfax nu-i o femeie deosebit de luxoasă; cu atât mai
bine! O singură dată în viaţă am fost în casă de oameni bogaţi şi am fost
nespus de nenorocită. Aş vrea să ştiu dacă stă singură, numai cu fetiţa. În
cazul ăsta, dacă va fi pe cât de puţin binevoitoare, sunt sigură că ne vom
înţelege foarte bine. Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă. E păcat că nu totdeauna
obţii ce doreşti, chiar dacă te străduieşti din răsputeri. Când venisem
la Lowood, de pildă, luasem aceeaşi hotărâre; m-am ţinut de dânsa şi am
reuşit, dar la doamna Reed toate eforturile mele n-au fost întâmpinate decât
cu dispreţ. Mă rog lui Dumnezeu ca doamna Fairfax să nu fie a doua doamnă
Reed: oricum, nu voi fi silită să rămân la ea. Dacă lucrurile nu vor merge cum
trebuie, am să-mi pot căuta un alt loc. Dar unde om fi ajuns?"
Lăsai fereastra în jos şi privii: Millcote rămânea în urma noastră.
Judecând după numărul luminilor, era un oraş de seamă, mult mai mare
decât Lowton. Ne aflam acum – după câte puteam vedea – pe un fel de izlaz
pe care se vedeau risipite câte va case. Ţinutul mi se păru foarte deosebit de
cel al Lowoodului; mai populat, dar mai puţin pitoresc; mai însufleţit, dar mai
puţin romantic.
Drumul era greu şi noaptea ceţoasă. Vizitiul lăsa calul mai mult la pas,
aşa că făcurăm două ceasuri. În cele din urmă se întoarse spre mine şi spuse:
— Nu mai avem mult până la Thornfield.
Privii din nou. Treceam pe lângă o biserică. Zării turnuleţele ei scunde şi
largi şi auzii ceasornicul bătând stertul. Pe un povârniş de deal zării luminile
unui sat sau cătun, strălucind ca o adevărată Cale a Laptelui. Peste zece
minute, vizitiul coborî şi deschise două porţi mari care fură trântite la loc
după trecerea noastră. Urcarăm încet o coastă şi ajunserăm înaintea faţadei
lungi a unei case. O singură fereastră boltită, cu perdeaua trasă, era
luminată; restul rămânea în întuneric. Trăsura se opri în faţa uşii din mijloc,
care-mi fu deschisă de o servitoare. Am coborât şi am intrat în casă.
— Pe aici, doamnă, îmi spuse femeia.
Trecurăm printr-un hol pătrat, cu uşi înalte de jur împrejur şi mă duse
într-o odaie luminată şi de foc şi de lumânări; lumina vie mă sili să mă opresc
o clipă, orbită din pricina contrastului cu întunericul în care fusesem
cufundată câteva ceasuri. Când fui în stare să văd ce mă înconjoară, mi se
înfăţişă o privelişte plăcută.
Mă aflam într-o încăpere mică, atrăgătoare. Lângă focul vesel era o
masă rotundă; pe un jeţ înalt şi de formă demodată şedea cea mai îngrijită şi
mai scundă doamnă ce se poate închipui. Purta bonetă de văduvă, rochie de
mătase neagră şi şorţ alb de muselină. Întocmai aşa mi-o închipuisem pe
doamna Fairfax; crezusem doar că era mai impunătoare şi cu o privire mai
puţin blândă. Împletea; la picioarele ei stătea culcată o pisică mare. Într-un
cuvânt, nimic nu lipsea ca să împlinească frumosul ideal al tihnei casnice. Nu
se poate închipui ceva mai liniştitor pentru o guvernantă nouă: nu era acea
măreţie ce te copleşeşte, acel fast care te buimăceşte. În clipa în care intrai,
bătrâna doamnă se sculă şi foarte binevoitoare veni în întâmpinarea mea:
— Bine ai venit, drăguţo! Mă tem să nu te fi plictisit de drum; John mână
aşa de încet. Trebuie să-ţi frig; apropie-te de foc.
— Doamna Fairfax, nu? spusei eu.
— Da, chiar eu. Şezi, te rog.
Mă duse la fotoliul său şi începu să-mi scoată şalul şi să-mi deznoade
panglicile pălăriei. O rugai să nu-şi dea atâta osteneală.
— O, nu-i nimic, nu-i nimic. Dar mâinile dumitale sunt aproape
îngheţate! Leah! adăugă ea, fierbe puţin vin şi fă vreo două sandvişuri; uite
cheile de la cămară.
Scoase din buzunar o legătură mare de chei, cât se poate de
gospodărească, şi o dădu servitoarei.
— Apropie-te de foc, urmă ea. Ţi-ai adus geamantanul, nu-i aşa,
drăguţo?
— Da, doamnă.
— Voi spune să ţi-l ducă în odaie. Şi ieşi.
"Mă tratează ca pe un oaspete, îmi zisei. Nu mă aşteptam la o astfel de
primire, credeam că voi găsi oameni reci şi rigizi. Văd că nu mă tratează în
felul obişnuit în care am auzit că este tratată o guvernantă: dar să nu ne
bucurăm prea repede."
Doamna se întoarse. Când Leah aduse tava, ea strânse de pe masă
coşul cu lucruri de împletit şi cele câteva cărţi care se mai aflau acolo şi cu
mâna ei îmi întinse gustarea. Atâta atenţie venită din partea stăpânei mele şi
încă a unei persoane în vârstă mă cam stânjenea, dar cum n-avea de loc
aerul să facă ceva deosebit, socotii că-i mai bine să-i primesc liniştită
politeţea.
— Voi avea plăcerea s-o văd pe domnişoara Fairfax astă-seară? întrebai
eu, după ce luai de câteva ori din ce-mi oferise.
— Ce spui, draga mea? Sunt cam surdă, răspunse buna doamnă,
apropiindu-şi urechea de gura mea.
Repetai întrebarea, mai desluşit.
— Domnişoara Fairfax? A, domnişoara Varens, vrei să zici! Varens e
numele viitoarei dumitale eleve.
— Adevărat? Nu-i fiica dumneavoastră?
— Nu, eu n-am familie.
Eram s-o întreb ce rudă e cu domnişoara Varens, dar mi-am amintit că
nu-i frumos să întrebi prea multe şi eram sigură că, mai curând sau mai
târziu, am să aflu.
— Sunt aşa de mulţumită, îmi spuse ea, aşezându-se în faţa mea şi
luând pisica pe genunchi, sunt aşa de mulţumită că ai venit. Voi fi foarte
fericită să am o tovarăşă. Poţi să fii sigură că aici te vei simţi totdeauna bine:
Thornfield este un castel vechi şi vestit, poate cam neglijat în ultima vreme,
dar e totuşi un loc respectabil. Ştii însă că iarna te simţi prost singură, chiar
în cele mai frumoase reşedinţe. Spun singură, fiindcă Leah este fără îndoială
o fată drăguţă, John şi nevastă-sa sunt şi ei foarte de treabă, dar sunt
servitori şi cu ei nu poţi vorbi de la egal la egal; trebuie să-i ţii la distanţa
cuvenită daca vrei să nu-ţi pierzi autoritatea. Iarna trecută, dacă ţi-aduci
aminte, a fost o iarnă foarte aspră şi când nu ningea, ploua sau bătea vântul
– iarna trecută, zic, din noiembrie până în februarie, afară de măcelari şi
postaşi n-a mai venit nimeni pe aici. Căzusem într-un fel de melancolie, tot
stând singură noapte după noapte. Leah îmi mai citea câteodată. dar cred că
biata fată socotea asta o robie. Primăvara şi vara lucrurile au mers mai bine.
Soarele şi zilele lungi aduc atâta schimbare! Apoi, la începutul toamnei, a
venit mica Adèle Varens cu bona ei. Un copil însufleţeşte dintr-o dată o casă
întreagă şi acum, când eşti şi dumneata aici, am să fiu într-adevăr veselă.
Sufletul mi s-a încălzit când am auzit-o pe buna doamnă vorbind astfel şi
mi-am apropiat scaunul de al ei; apoi îi arătai dorinţa mea sinceră de a-i fi o
tovarăşă la înălţimea tuturor nădejdilor ei.
— Dar nu vreau să te ţin prea târziu, spuse ea. Acum o să sune miezul
nopţii: ai călătorit toată ziua şi trebuie să fii obosită. Dacă ţi-ai încălzit
picioarele, am să-ţi arăt odaia. Ţi-am pregătit o cameră lângă a mea. E mică,
dar m-am gândit c-o să te simţi mai bine decât în odăile mari din faţă.
Mobilele sunt într-adevăr mai frumoase acolo, dar sunt aşa de triste şi
singuratice! Eu nu dorm niciodată în camerele acelea.
Îi mulţumii pentru alegerea foarte nimerită şi, cum eram într-adevăr
obosită de călătorie, mă grăbii să mă retrag. Doamna Fairfax luă lumânarea
şi mă petrecu. Se duse întâi să vadă dacă uşa sălii era încuiată, pe urmă,
după ce scoase cheia, se îndreptă spre scară. Treptele şi balustrada erau de
stejar. Ferestrele înalte şi prevăzute cu gratii, ca şi sala spre care dădeau
uşile odăilor de dormit, păreau mai degrabă ale unei biserici decât ale unei
case. Pe scară şi pe sală stăruia un aer îngheţat, ca de cavou. Te simţeai
singur şi părăsit, aşa încât fui mulţumită că odaia mea e mică şi mobilată în
stil modern obişnuit.
După ce doamna Fairfax îmi ură prietenos noapte bună, închisei uşa şi
privii în jurul meu. În curând impresia neplăcută lăsată de sala aceea goală,
de scara întunecată şi spaţioasă, de antreul lung şi rece, era risipită de
aspectul primitor al odăiţei mele. Îmi adusei aminte că, după o zi de oboseală
pentru trup şi frământare pentru suflet, eram în sfârşit la adăpost. Cu inima
plină de recunoştinţă, îngenuncheai în faţa patului şi mulţumii lui Dumnezeu
pentru ce îmi dăduse; nu uitai a-l implora să-mi acorde sprijin pe drumul pe
care păşeam mai departe şi să-mi dea tăria de a fi vrednică de bunătatea ce
mi se arătase cu atâta mărinimie, înainte de-a o fi meritat. În acea noapte,
culcuşul meu n-avea spini iar odaia nu ascundea spaime. Obosită şi fericită,
adormii repede şi adânc. Când m-am trezit, de mult se luminase de ziuă.
Ce veselă mi se păru cămăruţa mea, când soarele, răzbătând printre
perdelele de ton albastru, îmi arătă un covor întins pe parchet şi pereţi
acoperiţi cu tapet frumos. Nu mă putui opri să compar această odaie cu cea
de la Lowood, cu standurile ei goale şi pereţii cu văruiala pătată. Când eşti
tânără, aspectul exterior al lucrurilor te impresionează adânc. De aceea
mi-am închipuit că o nouă viaţă va începe de acum înainte, o viaţă care, pe
lângă spini şi trudă, îmi va aduce flori şi bucurii. Toate forţele mele sufleteşti
se treziră, aţâţate de această schimbare şi de acest câmp nou deschis
speranţei; nu pot spune ce aşteptam, dar năzuiam către ceva minunat, care
poate n-avea să se petreacă îndată, nici într-o lună, ci într-un viitor pe care
nu-l puteam hotărî.
Mă sculai şi mă îmbrăcai cu îngrijire. Nevoită să fiu simplă, pentru că
toate obiectele mele de îmbrăcăminte erau de o extremă simplicitate,
doream totuşi – cum e şi firesc – să am o înfăţişare cât mai plăcută. Nu
obişnuiam să dispreţuiesc aparenţele şi să nu mă gândesc la impresia pe
care aş face-o; dimpotrivă, dorisem totdeauna să arăt cât mai bine şi să plac,
atât cât îmi putea îngădui lipsa mea de frumuseţe. Câteodată îmi părea rău
că nu eram mai frumoasă. Aş fi dorit să am obrajii trandafirii, nasul drept,
gura mică, roşie ca o cireaşă; mi-ar fi plăcut să fiu înaltă, bine făcută, să am
un port semeţ. Simţeam că era o nenorocire să fii atât de mică, de palidă, să
ai trăsături neregulate şi aşa de aspre. Pentru ce mă năpădeau aceste dorinţi
şi aceste păreri de rău? Ar fi greu de spus; atunci nu-mi puteam nici eu da
seama: şi, totuşi, exista o pricină logică, firească.
Cu toate acestea, după ce-mi netezii părul şi îmbrăcai rochia neagră
care, deşi arăta ca un veşmânt de qnaker14 avea cel puţin meritul că era bine
croită, şi după ce îmi potrivii gulerul curat, alb, îmi spusei că arăt destul de
14 Adept al unei secte religioase foarte austere
bine pentru a mă înfăţişa înaintea doamnei Fairfax şi că noua mea elevă nu
se va îndepărta de mine, cu silă. După ce deschisei fereastra şi cercetai dacă
toate se aflau la locul lor pe masa de toaletă, ieşii din odaie.
Trecui prin gangul lung şi îngust, apoi coborâi scara alunecoasă de
stejar. Ajunsei în sala mare, unde mă oprii câteva clipe spre a privi tablourile
ce împodobeau pereţii (îmi amintesc că unul dintre ele înfăţişa un bătrân
fioros, cu platoşă, iar altul o doamnă cu păr pudrat şi colier de mărgăritare),
lampa de bronz agăţată de tavan şi ceasornicul, a cărui cutie era ciudat
sculptată, şi pe care scurgerea vremii o făcuse neagră ca abanosul. Toate
acestea mi se păreau impunătoare, dar pe atunci eram atât de puţin
obişnuită cu măreţia. Uşa cu geamuri a holului fiind deschisă, am păşit peste
prag. Mi se înfăţişa o minunată dimineaţă de toamnă: cerul era limpede,
soarele strălucea deasupra tufişurilor îngălbenite, peste câmpiile încă verzi.
Am înaintat câţiva paşi spre pajişte şi am privit casa. Avea trei caturi; fără să
fie prea mare, era totuşi destul de încăpătoare. Părea mai degrabă un conac
decât castelul unui nobil. Crenelele îi dădeau o înfăţişare pitorească. Faţada
cenuşie a casei se înălţa în spatele unor copaci plini de cuiburi de ciori;
păsările zburau croncănind încoace şi-ncolo şi trecând pe deasupra pajiştii
ajungeau la o livadă, despărţită printr-un gard prăbuşit de curtea largă.
Lângă gard străjuia un şir de copaci falnici ca nişte stejari noduroşi, dar
acoperiţi de spini. De aici venea pesemne numele casei15. În depărtare se
zăreau nişte dealuri nu atât de înalte ca cele din preajma Lowoodului, nici
atât de râpoase. Nu păreau nişte bariere ce te despărţeau de lume şi, totuşi,
erau îndeajuns de masive şi singuratice, lăsând impresia că înconjoară
Thornfieldul, prefăcându-l într-o sihăstrie pe care n-ai fi bănuit-o în preajma
unei aşezări atât de agitate ca Millcote.
Pe coasta unui deal stăteau risipite casele dintr-un mic cătun, ale căror
acoperişuri licăreau în bătaia soarelui printre coroanele arborilor. Biserica se
înălţa în apropierea Thornfieldului. Turla ei înaltă şi veche răsărea dintre case
şi porţi, deasupra unui colnic.
Mă bucuram de priveliştea calmă, respiram aerul curat şi răcoros.
Ascultam croncănitul ciorilor, priveam faţada largă, învechită, a clădirii şi
tocmai mă gândeam ce mare trebuie să-i pară casa scundei doamne Fairfax,
când ea se ivi în uşă.
— Ce! Ai şi ieşit? Văd că te scoli devreme.
Mă îndreptai spre ea; mă îmbrăţişă şi-mi strânse mâna.
— Îţi place la Thornfield? mă întrebă doamna.
Îi răspunsei că-mi place nespus de mult.
— Da, e un loc frumos, dar are să se părăginească dacă domnul
Rochester nu se va hotărî să stea sau măcar să vină mai des pe aici. Ţarinele
frumoase şi casele mari au nevoie de ochiul stăpânului.
— Domnul Rochester?! exclamai eu.
— Proprietarul Thornfieldului, îmi răspunse ea liniştită. Nu ştiai că-l
cheamă Rochester?
Bineînţeles că nu ştiam. Nu auzisem niciodată de el. Dar buna doamnă
credea că toată lumea era obligată să fi auzit de domnul Rochester.
— Credeam, urmai eu, că Thornfieldul e proprietatea dumneavoastră.
— A mea! Bată-te să te bată! Ce-ţi trece prin minte? A mea! Eu nu sunt
decât îngrijitoarea casei – intendenta. Este adevărat că sunt rudă de departe
cu domnul Rochester (din partea mamei) sau cel puţin soţul meu era rudă
de-a lor. Era preot, parohul bisericii din Hay, cătunul cel mic pe care-l vezi pe
15 Thornfield – "câmpul spinilor'".
coasta dealului, şi în biserica aceea slujea. Mama domnului Rochester era din
familia Fairfax, verişoară de-a doua cu soţul meu. Dar nu pun prea mult
temei pe legătura asta de rudenie. De fapt asemenea lucruri n-au nici o
însemnătate pentru mine. Mă socotesc doar o simplă îngrijitoare şi stăpânul
meu este totdeauna foarte politicos cu mine. Nu cer nimic mai mult.
— Dar fetiţa, eleva mea?
— Este pupila domnului Rochester şi dânsul m-a rugat să-i găsesc o
guvernantă. Are de gând, cred, s-o crească în comitatul... Iat-o că vine cu
"bona" ei, căci aşa îi spune ca dădacei.
Astfel se lămuri enigma. Văduva aceea scundă, curtenitoare şi bună, nu
era o doamnă, ci o femeie care depindea de alţii, ca şi mine. Pentru asta n-o
iubeam de loc mai puţin; dimpotrivă, îmi era mai dragă ca oricând. Egalitatea
dintre ea şi mine era nu numai rezultatul bunăvoinţei sale, ci şi un lucru real.
Cu atât mai bine: asta însemna că voi fi şi mai liberă.
Pe când toate lucrurile astea îmi treceau prin minte, o fetiţă, întovărăşită
de dădacă, veni în fugă de-a lungul pajiştei. Îmi privii eleva care, la început,
părea că nu mă vede. Era o fetiţă de vreo şapte, opt ani, plăpândă, palidă, cu
trăsături fine şi păr bogat, revărsat în bucle până la talie.
— Bună ziua, domnişoară Adèle, spuse doamna Fairfax. Vino s-o saluţi
pe domnişoara care îţi va fi profesoară şi care va face din tine o fată învăţată.
Fetiţa se apropie.
— C'est la ma gouvernante?16 zise ea, arătând spre mine.
— Mais oui, certainement17, i se răspunse.
— Sunt străine? întrebai eu, mirată că le aud vorbind franţuzeşte.
— Dădaca e străină şi Adèle s-a născut pe continent. Nu l-a părăsit
niciodată, cred, până acum şase luni, când a venit aici. Nu ştia o boabă
englezeşte, dar astăzi vorbeşte puţintel. Eu n-o pricep, fiindcă amestecă
amândouă limbile, însă dumitale îţi va veni uşor să te înţelegi cu ea.
Din fericire, avusesem ca profesoară chiar o franţuzoaică şi cum
căutasem totdeauna să vorbesc cât mai mult franţuzeşte cu domnişoara
Pierrot, iar în ultimii şapte ani învăţasem pe dinafară, în fiecare zi, câte un
pasaj din operele scriitorilor francezi, dându-mi multă osteneală cu accentul
şi străduindu-mă să imit cât mai bine pronunţarea profesoarei mele,
ajunsesem să vorbesc îndeajuns de repede şi de corect, ca s-o scot la capăt
cu domnişoara Adèle.
Când i se spuse că eram guvernanta ei, se apropie şi-mi strânse mâna.
Conducând-o la dejun, îi spusei câteva fraze în limba ei. Îmi răspunse la
început scurt; dar când ne-am aşezat la masă şi după ce m-a privit ţintă vreo
zece minute cu ochii ei mari de un castaniu-deschis, începu deodată
flecăreala.
— Ah! exclamă ea şi continuă în franţuzeşte, vorbeşti limba mea tot aşa
de bine ca şi domnul Rochester. Cu dumneata pot vorbi ca şi cu el. Şi Sophie
o să aibă cu cine vorbi. O să fie aşa de fericită! Aici nu se înţelege cu nimeni,
fiindcă doamna Fairfax e englezoaică în toată legea. Sophie e dădaca mea. A
trecut marea cu mine pe un vapor mare... Avea un coş care scotea fum – tii,
ce de fum mai scotea!... Eu eram bolnavă. Sophie şi domnul Roehester erau
şi ei bolnavi. Domnul Rochester sta întins pe o canapea într-o odaie
frumoasă, căreia-i zicea salon. Sophie şi cu mine aveam două paturi mici în
altă cameră. Eu eram gata să cad dintr-al meu: era numai atâta de îngust, ca
o bancă. Şi mademoiselle... cum te cheamă!
16 1 E guvernanta mea (fr.).
17 Da, bineînţeles (fr.).
— Eyre – Jane Eyre.
— Aire? Of! dar nu pot să-l pronunţ. Ei, şi cum îţi spuneam, vaporul
nostru s-a oprit dimineaţa, înainte să răsară soarele, într-un oraş mare – un
oraş uriaş cu case negre şi acoperite de fum. Nu semăna de loc cu oraşul
frumos şi curat din care plecasem. Domnul Rochester m-a luat în braţe şi-am
trecut pe-o scândură care ducea înspre uscat; şi Sophie venea în urmă, apoi
ne-am urcat cu toţii într-o trăsură şi ne-am dus la o casă mare şi frumoasă,
mai mare şi mai frumoasă decât asta şi căreia i se spunea hotel, unde am
stat aproape o săptămână. Sophie şi cu mine ne-am plimbat în fiecare zi
într-un loc mare, plin de copaci, căruia i se spunea parc. Eram mulţi copii
acolo, nu numai eu, şi un eleşteu cu păsări frumoase pe care le hrăneam cu
firmituri de pâine.
— Poţi s-o înţelegi dacă vorbeşte atât de repede? întrebă doamna
Fairfax.
O înţelegeam foarte bine, fiindcă eram obişnuită cu vorbirea năvalnică a
doamnei Pierrot.
— Întreab-o despre părinţii ei, urmă doamna cea bună. Aş fi curioasă să
aflu dacă-şi mai aduce aminte de dânşii.
— Adèle, întrebai eu, cu cine stăteai în oraşul acela frumos şi curat
despre care mi-ai vorbit?
— Am stat un timp cu mama: dar ea a plecat la Maica Domnului. Mama
mă învăţa să dansez, să cânt şi să spun versuri; o mulţime de domni şi
doamne frumoase veneau s-o vadă şi eu dansam în faţa lor şi le cântam.
Tare-mi plăcea. Vrei să mă auzi cum cânt?
Fiindcă terminase micul dejun, îi dădui voie să-mi arate ce ştie. Coborî
de pe scaun şi se aşeză pe genunchii mei şi pe urmă, împreunându-şi manile
cu prefăcută modestie, îşi aruncă buclele înapoi, ridică ochii în tavan şi
începu să cânte o arie dintr-o operă. Era vorba de o femeie părăsită care,
după ce plânsese din pricina perfidiei amantului, îşi chema în ajutor mândria.
Cerea slugilor ei s-o împodobească dându-i bijuteriile cele mai strălucitoare,
s-o îmbrace în rochiile cele mai elegante, căci s-a hotărât să se ducă în
noaptea aceea la bal, unde trebuia să-l întâlnească pe înşelător, spre a-i
dovedi prin veselia ei că n-o doare necredinţa lui.
Aria aleasă părea ciudată pentru un copil, dar socotii că originalitatea
constă în a face să răsune pe buzele-i nevinovate accentele dragostei şi ale
geloziei. În orice caz, era ceva de prost gust, cel puţin aşa mi se păru mie.
Adèle cântase melodia destul de bine şi cu naivitatea vârstei sale. După
ce sfârşi, coborî de pe genunchii mei şi zise:
— Acum, mademoiselle, voi spune câteva versuri.
Luând ţinuta de rigoare începu: "LA ligue de rats": fable de La Fontaine18.
Declamă fabula cu intonaţie corectă, fiind foarte atentă la punctuaţie.
Mlădierea glasului şi gesturile potrivite, lucru foarte rar la vârsta ei, dovedeau
că fusese învăţată cu grijă.
— Cine te-a învăţat fabula asta? o întrebai.
— Mama; ea mi-o spunea totdeauna aşa. De câte ori ajungeam aici,
când spui: "Qu'avez-vous donné? lui dit un de ces rats, parlez!"19 mă punea
să ridic, mâna ca să-mi aduc aminte că trebuie să ridic şi glasul. Acum vrei să
dansez puţin?
— Nu, ajunge. Dar când a plecat mama ta la Maica Domnului, cu cine ai
rămas?
18 Liga şoarecilor, fabulă de La Fontaine (fr.)
19 Ce ai? îi spuse unul dintre şoareci, vorbeşte! (fr.)
— Cu madame Frederic şi bărbatu-său. Ea m-a îngrijit, dar nu mi-e rudă.
Cred că e săracă, pentru că n-are casă atât de frumoasă ca mama. De altfel
n-am rămas mult acolo. Domnul Rochester m-a întrebat dacă vreau să vin să
stau cu el în Anglia şi am răspuns că da, pentru că-l cunoscusem pe domnul
Rochester înaintea doamnei Frederic şi fusese totdeauna bun cu mine; îmi
dădea rochii şi jucării frumoase. Dar nu şi-a ţinut făgăduiala, fiindcă după ce
m-a adus în Anglia, a plecat şi nu l-am mai văzut niciodată.
După micul dejun, Adèle şi cu mine ne-am dus în bibliotecă. Din porunca
domnului Rochester, aici trebuia să fie sala de studiu. Cele mai multe cărţi
erau încuiate în nişte dulapuri mari, cu geamuri. Unul singur era deschis.
Cuprindea lucrări elementare din toate domeniile, romane, volume de
literatură uşoară, de poezii, biografii şi însemnări de călătorie. Socotise
pesemne că asta era tot ce putea dori să citească o guvernantă. Într-adevăr,
eram mulţumită deocamdată şi, în comparaţie cu puţinele cărţi pe care le
frunzăream din când în când la Lowood, mi se părea că am aici nenumărate
prilejuri de desfătare şi învăţătură. În aceeaşi cameră se mai aflau un pian
nou de tot, un şevalet şi două globuri, pentru lecţiile de geografie, de bună
seamă.
Adèle se dovedi o elevă destul de cuminte, deşi niciodată nu mă asculta
cu prea multă atenţie. Nu era obişnuită să muncească organizat şi m-am
gândit că n-ar fi fost nimerit s-o iau prea repede de la început. De aceea,
după ce i-am vorbit mult timp şi am învăţat-o câteva lucruri, văzând că era
aproape douăsprezece, îi dădui voie să se înapoieze la dădaca ei.
M-am hotărât ca până la ora cinci să desenez pentru ea câteva schiţe.
În vreme ce urcam să-mi iau mapa şi creioanele, mă chemă doamna
Fairfax.
— Lecţia dumitale de dimineaţă s-a sfârşit, cred, îmi zise ea.
Glasul venea dintr-o odaie a cărei uşă cu canaturi era deschisă. Intrai,
când o auzii că mă strigă. Văzui atunci o odaie spaţioasă şi impozantă. Pe jos
era aşternut un covor turcesc, fotoliile şi perdelele erau roşii, pereţii îmbrăcaţi
în lemn de nuc, tavanul împodobit cu sculpturi minunate. O fereastră
mare, cu multe vitralii, lăsa să pătrundă lumina limpede a dimineţii. Doamna
Fairfax curăţa câteva vase de marcasită roşie, aşezate pe bufet.
— Ce odaie frumoasă! exclamai eu privind în jurul meu.
Niciodată nu mai văzusem o odaie atât de impunătoare.
— Asta e sufrageria. Tocmai am deschis fereastra să intre puţin aer şi
soare, căci totul e aşa de umed în apartamentele rar locuite! Salonul miroase
ca o pivniţă.
Îmi arătă o boltă mare arcuită, acoperită de o perdea purpurie, ridicată
deocamdată. Am urcat cele două trepte largi din faţa bolţii şi m-am uitat
înăuntru; mi s-a părut o privelişte de basm, într-atât era de minunat ceea ce
se oferea ochilor mei neobişnuiţi cu asemenea lucruri. Nu era, cu toate astea,
decât un simplu salon foarte arătos, iar alături un budoar. Pe jos se aflau
covoare albe, ce păreau presărate cu strălucitoare cununi de flori. Tavanele
erau împodobite cu reliefuri de ciorchini de struguri şi frunze de viţă, de un
alb ca zăpada, ce contrasta puternic cu stofele şi divanele stacojii. Vase
strălucitoare de Boemia, de un roşu-rubiniu, scoteau în relief marmura albă a
căminului. Între ferestre, oglinzi mari răsfrângeau acea îmbinare de zăpadă şi
foc.
— Ce rânduială în toate odăile, doamnă Fairfax! exclamai eu. Nici o
învelitoare şi, totuşi, nici un fir de praf. Dacă n-ar fi frigul ăsta, ar părea că
sunt locuite zi de zi.
— Ei, ce să faci, domnişoară Eyre. Domnul Rochester vine rar, însă
totdeauna pe neaşteptate. Nu-i place deloc să găsească mobilele acoperite şi
să audă zgomotul dereticatului, aşa încât mă străduiesc ca odăile să fie
totdeauna pregătite.
— Domnul Rochester e un om pedant şi pretenţios?
— Nu chiar; dar are gusturile şi obiceiurile unui gentilom şi vrea ca totul
să fie rânduit după voia lui.
— Îl iubeşti? E iubit?
— O, da. Pe aici familia sa a fost totdeauna respectată. Aproape tot
ţinutul e încă din timpuri străvechi al Rochesterilor.
— Dar... lăsând la o parte averea, dumneata îl iubeşti? Aşa, numai ca
om, e simpatizat?
— N-aş avea de ce să nu-l iubesc, cred că şi arendaşii îl socotesc un
stăpân drept şi darnic; dar n-a stat niciodată prea mult timp printre ei.
— Şi n-are nici un fel de ciudăţenii? Într-un cuvânt, ce fel de om e?
— O, e un om fără cusur, cel puţin aşa mi se pare mie. Poate că e cam
ciudat. A călătorit şi a văzut multe. Sunt încredinţată că e foarte învăţat, dar
de vorbit, n-am vorbit niciodată prea mult cu el.
— Ce ciudăţenii are?
— Nu ştiu, nu-i de loc uşor de spus: nimic deosebit, dar când începe să-ţi
vorbească, simţi că-i mai altfel decât alţii. Nu poţi fi niciodată sigur dacă
vorbeşte serios ori glumeşte, dacă-i mulţumit sau nu. Pe scurt, nu-ţi poţi da
bine seama ce gândeşte, sau cel puţin eu nu pot: dar n-are a face, e un
stăpân foarte bun.
Asta-i tot ce am aflat de la doamna Fairfax despre stăpânul ei şi al meu.
Sunt unii oameni care nu se pricep de loc să schiţeze portretul moral al cuiva,
să observe ce-i caracteristic unei persoane sau unui lucru; buna noastră
doamnă aparţinea fără îndoială acestei categorii, întrebările mele o
nelinişteau, dar n-o făceau să găsească nimic nou. În ochii ei, domnul
Rochester era domnul Rochester, un gentilom, un moşier şi nimic mai mult:
nu cerceta mai adânc lucrurile şi dorinţa mea de a căpăta o imagine mai
precisă a caracterului său o mira, de bună seamă.
Când părăsirăm sufrageria, mă pofti să-mi arate restul casei; m-a condus
peste tot. Am admirat eleganţa şi curăţenia ce domneau pretutindeni. Mai
ales camerele din faţă mi se părură deosebit de impresionante; unele dintre
cele de la catul trei, deşi întunecoase şi scunde, erau interesante prin
aspectul lor străvechi. Pe măsură ce mobilele de la primele caturi se
demodaseră, fuseseră trimise sus şi lumina slabă ce pătrundea prin
ferestruici scotea la iveală paturi vechi de o sută de ani, cufere de măr sau
de nuc, care datorită sculpturilor ciudate, încătuşând ramuri de palmieri sau
capete de îngeraşi, semănau mult cu arca lui Noe, şiruri de jilţuri venerabile,
cu spetezele înguste şi înalte, scaune şi mai vechi, purtând urmele pe
jumătate şterse ale unor broderii lucrate de mâini care de două generaţii nu
mai erau decât pulbere. Toate astea dădeau catului al treilea de la Thornfield
Hall înfăţişarea unei case a trecutului, a unei racle cu moaşte. În timpul zilei
îmi plăcea liniştea ciudată şi întunericul acelor încăperi, dar noaptea pentru
nimic în lume n-aş fi dormit în acele paturi largi şi grele, cu tăblii masive de
stejar, umbrite de perdele uriaşe ale căror broderii înfăţişau flori ciudate,
păsări şi mai ciudate şi cele mai ciudate chipuri omeneşti. Cât de straniu
trebuie să fi arătat toate acestea sub razele palide ale lunii !
— Servitorii dorm în odăile astea? întrebai eu.
— Nu; servitorii stau în nişte apartamente mai mici, în spatele casei. În
camerele astea nu doarme niciodată nimeni. Dacă ar fi o stafie la Thornfield
Hall, cu siguranţă că aici şi-ar căuta refugiul.
— Cred şi eu. Va să zică n-aveţi stafii?
— După câte ştiu eu, nu, răspunse zâmbind Fairfax.
— Nici în tradiţiile locului? Nu sunt legende sau poveşti cu stafii?
— Nu cred. Se spune totuşi că Rochesterii au fost nişte oameni foarte
violenţi. Poate de aceea stau acum atât de liniştiţi în mormintele lor.
— Da. După frămmtarea unei vieţi zbuciumate, dorm bine, murmurai eu.
Dar unde te duci, doamnă Fairfax? o întrebai văzând-o că se îndepărtează.
— Pe terasă. Nu vrei să vezi ce privelişte se zăreşte de sus?
O urmai pe o scară foarte îngustă ce ducea la mansardă; de acolo
urcarăm o scăriţă şi trecând printr-un chepeng ajunserăm pe acoperiş. Eram
acum la acelaşi nivel cu crengile pline de cuiburi de ciori şi le puteam vedea
bine de tot. Rezemată de creneluri, privii în depărtare şi cercetai locurile ce
se întindeau în faţa mea, ca o hartă. Atunci văzui pajiştea scânteietoare şi
catifelată ce înconjura casa. Câmpul era mare cât un parc şi acoperit ici-colo
cu pâlcuri de copaci bătrâni. Pădurea tristă şi deasă era străbătută de o
cărare neumblată şi atât de acoperită cu muşchi, încât arăta mai verde decât
arborii cu frunzişul lor. Biserica, porţile, drumul, dealurile liniştite, toată firea
părea că se odihneşte sub soarele zilei de toamnă. În zare, un cer adânc de
azur cu pete albe de marmură, ca nişte perle. Nimic nu era uimitor în această
privelişte, dar totul te încânta. Când m-am înapoiat şi am trecut din nou prin
chepeng, abia de mai vedeam în josul scăriţei. Mansardele mi se păreau
întunecate ca nişte cripte, în comparaţie cu cerul albastru, cu tufişurile,
păşunile şi dealurile în mijlocul cărora se afla castelul, cu toate împrejurimile
luminate de razele soarelui, pe care le admirasem, năpădită de fericire.
Doamna Fairfax rămase o clipă în urmă, să ferece chepengul. Bâjbâind,
am găsit uşa care ducea afară din mansardă şi am coborât scara întunecată.
Rătăcii câtva timp pe coridorul ce despărţea, la catul al treilea, camerele din
faţă de cele din spate. Era strâmt, scund şi întunecos; n-avea decât o
fereastră mică ce-l lumina din capătul cel mai îndepărtat. Cele două rânduri
de uşiţe negre şi închise te făceau să te gândeşti la gangul castelului unui
Barbă-Albastră.
Când treceam, păşind uşor pe acolo, urechile-mi fură izbite de un hohot
de râs, singurul sunet pe care nu te-ai fi aşteptat să-l auzi într-un loc atât de
tăcut.
Era un râs ciudat, limpede, dar fără viaţă şi fără nici o umbră de veselie.
M-am oprit. Râsul încetă doar o clipă, apoi izbucni mai tare: căci întâiul hohot,
deşi desluşit, fusese foarte slab. De data asta era zgomotos, părând cu
trezeşte răsunet în toate odăile pustii, deşi pornise din una singură, a cărei
uşă aş fi putut s-o arăt chiar, fără să greşesc.
— Doamnă Fairfax – strigai eu, pentru că în acea clipă cobora scara – ai
auzit hohotul acela de râs? De unde o fi venind?
— Pesemne-i vreo servitoare, răspunse ea; poate Grace Poole.
— Ai auzit-o? întrebai din nou.
— Da; şi o aud adeseori. Coase într-una din odăile astea. Câteodată stă
şi Leah cu ea, iar când sunt împreună, fac deseori zgomot.
Râsul se repetă pe un ton coborât, sacadat şi se sfârşi printr-un murmur
ciudat.
— Grace! strigă doamna Fairfax.
Nu mă aşteptam să aud pe cineva răspunzând, căci acel râs era tragic şi
supranatural. Niciodată n-am auzit unul la fel. Din fericire era ziua-n-amiaza
mare, aşa că nici o împrejurare prielnică stafiilor nu însoţise acel zgomot şi
nici locul, nici ceasul nu puteau trezi spaima. Altfel m-ar fi cuprins o groază
superstiţioasă. Faptele îmi dovediră că fusesem de-a dreptul nebună când mă
speriasem.
Văzui deschizându-se o uşa în apropierea mea şi o servitoare ieşi. Era o
femeie între treizeci şi patruzeci de ani. Avea umerii obrajilor pătraţi, părul
roşu, faţa urâtă şi aspră. Nu se poate închipui arătare mai puţin romantică,
mai puţin fantomatică.
— Prea mult zgomot, Grace, zise doamna Fairfax. Nu uita poruncile pe
care le-ai primit!
Grace făcu o reverenţă tăcută şi plecă.
— Femeia asta coase şi o ajută pe Leah, urmă văduva. Desigur că nu-i
fără cusur, dar lucrează minunat. A, bine că mi-am adus aminte! Cum te-ai
împăcat azi dimineaţă cu eleva dumitale?
Intreptând astfel convorbirea spre Adèle, ajunserăm repede în odăile
vesele şi luminoase de jos. Adèle ne întâmpină, strigându-ne:
— Mesdames, vous etes servies!20 Pe urmă adăugă: J'ai bien faim, moi!21
Masa era gata şi ne aştepta în odaia doamnei Fairfax.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:09 PM | message # 12
CAPITOLUL XII
Felul liniştit în care fusesem primită la Thornfield părea să-mi vestească
o viaţă uşoară şi impresia asta n-a fost întru nimic dezminţită când am
cunoscut mai bine castelul şi pe cei ce-l locuiau. Doamna Fairfax era
într-adevăr ceea ce îmi păruse de la început: o femeie blândă, binevoitoare,
destul de instruită şi de o inteligenţă obişnuită. Eleva mea era o fată foarte
vioaie, dar fiindcă fusese răsfăţată şi lăsată în voia ei, avea câteodată toane.
Cum însă era încredinţată cu totul îngrijirilor mele şi nici o intervenţie
nechibzuită nu venea de nicăieri să pună piedici metodelor mele de educaţie,
renunţă repede la micile ei capricii şi deveni fată ascultătoare. N-avea nici un
talent deosebit, nici o trăsătură de caracter mai pronunţată, nici o latură a
sentimentelor sau preferinţelor care ar fi putut-o înălţa fie şi cu o şchioapă
deasupra celorlalţi copii, dar nici n-avea vreun cusur care s-o facă inferioară
celor mai mulţi dintre ei. Progresa mulţumitor şi îmi arăta o dragoste care,
dacă nu era prea profundă, era în schimb sinceră şi caldă. Silinţa ce şi-o
dădea ca să-mi placă, simplicitatea, flecăreala ei veselă îmi insuflau şi mie
destulă dragoste ca să putem fi mulţumite una de alta.
Limbajul acesta, par paranthèse22 ar putea să le pară rece acelora care
afişează doctrine pompoase despre firea îngerească a copiilor şi despre
devotamentul idolatru ce trebuie să li-l arate cei însărcinaţi cu creşterea lor.
Dar eu nu scriu ca să măgulesc egoismul părinţilor sau să mă transform în
ecou al făţărniciei; eu spun adevărul şi atât. Mă îngrijeam cu conştiinciozitate
de progresele şi bunul mers al educaţiei Adèlei şi nutream pentru ea o
dragoste calmă, după cum pe doamna Fairfax o iubeam din pricina bunătăţii
sale şi în tovărăşia ei aflam totdeauna o mare plăcere dăruită de privirea-i
calmă, de sufletul şi caracterul ei potolit.
Dojenească-mă cine o vrea, când voi mai spune că din timp în timp mă
20 Doamnelor, poftiţi la masă! (fr.)
21 Mie mi-e grozav de foame! (fr.)
22 În treacăt fie spus (fr.)
plimbam singură, că priveam prin grilajul porţii drumul ce se-ntindea înaintea
mea sau că văzând pe Adèle jucându-se cu dădaca şi pe doamna Fairfax
făcând peltea în cămara de provizii, urcam cele trei caturi, ridicam chepengul
podului şi mă duceam pe terasă; că atunci când, în sfârşit, ochii mei puteau
cuprinde câmpiile, colinele, linia întunecată a orizontului, doream cu
înflăcărare sprijinul unei puteri în stare să-mi arate ce era dincolo de aceste
hotare, ca să cercetez acea lume activă, acele ţinuturi şi oraşe pline de viaţă,
despre care auzisem vorbindu-se, dar pe care niciodată nu le văzusem.
Atunci îmi doream mai multă experienţă de viaţă, legături mai strânse cu
ceilalţi semeni şi putinţa de a cunoaşte un număr mai mare de oameni şi
caractere mai diferite decât cele de la Thornfield. Preţuiam ce era bun în
doamna Fairfax şi în Adèle, dar credeam în existenţa altor firi, a căror
bunătate să fie mai caldă. Aş fi vrut să pot vedea cu ochii mei lucrurile de a
căror existenţă eram încredinţată.
Cu siguranţă că mulţi mă vor huli şi mă vor socoti o fire veşnic
nemulţumită. Dar n-aveam încotro; neastâmpărul era în firea mea şi
câteodată mă frământa până la tortură. Atunci, unica mea uşurare era să mă
plimb încoace şi încolo pe coridorul de la catul al treilea, retrasă în mijlocul
liniştii şi singurătăţii ce domneau acolo, să mă opresc cu ochii minţii asupra
tuturor nălucirilor strălucitoare ce se înfăţişau dinainte-mi şi care, de bună
seamă, erau numeroase şi ademenitoare. Aceste gânduri îmi furnicau
neîncetat prin minte şi neliniştea ce mă frământa îmi dădea totuşi viaţă. Îmi
plăcea nespus să ascult o poveste fără sfârşit, o poveste plăsmuită de
închipuirea mea, plină cu tot felul de isprăvi, cu viaţă, cu flăcări şi pasiuni –
tot lucruri pe care le doream atât de mult, dar pe care viaţa mea actuală nu
mi le oferea.
Degeaba se crede că oamenii ar trebui să fie fericiţi atunci când au
linişte; lor le trebuie acţiune şi dacă n-o au, şi-o creează. Milioane de fiinţe
sunt condamnate la viaţă mai monotonă decât a mea şi milioane se răzvrătesc
împotriva soartei. Nimeni nu-şi închipuie câte revolte, afară de cele
politice, dospesc în masa fiinţelor vii care populează pământul. Ne închipuim
că femeile sunt totdeauna foarte potolite, dar femeile sunt ca şi bărbaţii; au
nevoie să-şi folosească puterile ca şi fraţii lor, le trebuie un câmp pe care
să-şi desfăşoare strădaniile, întocmai ca şi bărbaţii lor. Ele suferă din pricina
constrângerii prea straşnice, şi a nemişcării prea absolute, exact aşa cum ar
suferi şi bărbaţii. Fraţii lor mai "fericiţi" dau dovadă de orbire când spun că
ele trebuie să se mărginească la a face budinci, la a împleti ciorapi, a cânta la
pian şi a broda săculeţe. E o nesocotinţă să le condamni ori să le iei în râs
dacă încearcă să facă sau să înveţe mai mult decât statorniceşte tradiţia că-i
de trebuinţă pentru ele.
Când mă aflam acolo, singură, auzeam deseori râsul lui Grace Poole;
totdeauna acelaşi râs încet şi gros – ha! ha!- ce mă făcuse să tresar prima
dată. Auzeam de asemenea murmurul ei ciudat, mai ciudat chiar decât râsul.
Erau zile când rămânea cu totul tăcută şi altele când scotea sunete
neînţelese. Câteodată o vedeam ieşind din odaie, ducând în mână un lighean,
o farfurie sau o tavă, coborând în bucătărie şi înapoindu-se după scurt timp
(oh! cititorule romantic, iartă-mă dacă-ţi spun întreg adevărul!) cu o cană de
bere neagră. Înfăţişarea ei avea darul de a domoli orice curiozitate trezită de
ţipetele-i curioase. Avea trăsături aspre şi nimic în făptura sa nu te putea
atrage. Încercai de mai multe ori să intru în vorbă cu ea, dar nu era
vorbăreaţă. De obicei un răspuns monosilabic reteza scurt orice încercare de
acest fel.
Ceilalţi servitori, John şi nevastă-sa, Leah, fata în casă şi Sophie, dădaca
franceză, erau oameni cumsecade, dar întru nimic deosebiţi. Cu Sophie
vorbeam franţuzeşte şi câteodată o întrebam despre ţara ei natală; dar nu
era în stare să povestească sau să descrie, răspunsurile ei nelămurite şi
încurcate te făceau să crezi că dorea mai curând să încetezi, decât să
continui cu întrebările.
Astfel trecură octombrie, noiembrie şi decembrie. Într-o după-amiază de
ianuarie, doamna Fairfax îmi ceru o zi de învoire pentru Adèle, care răcise.
Adèle stărui cu o însufleţire ce-mi aminti cât de preţioase mi se păreau zilele
libere, când eram copil. I-o dădui deci, gândin-du-mă că-i bine să mă arăt, în
privinţa asta, mai înţelegătoare. Era o zi frumoasă şi liniştită, deşi foarte rece;
mă săturasem să tot stau nemişcată în bibliotecă o întreagă dimineaţă ce mi
se părea nesfârşită. Doamna Fairfax tocmai încheiase o scrisoare. Mi-am pus
pălăria şi paltonul şi i-am spus că duc eu scrisoarea la poşta din Hay, la o
depărtare de două mile. Socoteam că va fi o plimbare plăcută. Când Adèle fu
aşezată pe scăunaşul ei, lângă focul din odaia doamnei Fairfax, îi dădui cea
mai frumoasă păpuşă de ceară a ei (pe care o păstram de obicei învelită în
poleială în sertar) şi o carte de istorie.
— Revenez bientot, ma bonne amie, ma chere mademoiselle
Jeannette23, îmi spuse ea.
O îmbrăţişai şi plecai.
Pământul era îngheţat, aerul liniştit şi drumul singuratic. Până m-am
încălzit am mers repede, dar după aceea am domolit pasul, să mă bucur în
tihnă şi să trăiesc cât mai din plin desfătarea acelei clipe. Când trecui pe
lângă clopotniţă, la biserică bătea ora trei.
Acel ceas al zilei avea farmec pentru mine, fiindcă se apropia amurgul şi
soarele scăpăta alene către asfinţit. Eram la o milă de Thornfield, pe un
drumeag vestit vara pentru trandafirii sălbatici, pentru nucii şi rugurile de
mure pline de rod, care creşteau pe margini; chiar la vremea aceea erau încă
poame roşii de păducei, dar farmecul său cel mai de seamă stătea în
singurătatea-i desăvârşită şi tihna-i netulburată de foşnetul frunzelor. Dacă
se stârnea o adiere, aici nu se auzea nici un sunet, pentru că nu exista nici
unul din acei arbori al căror frunziş se păstrează totdeauna verde şi prin care
şuieră vântul; păducelul veştejit şi tufişurile de aluni rămâneau tot atât de
mute ca şi pietrele albe, tocite, din mijlocul drumului. Cât puteam cuprinde
cu ochii, de fiece parte, vedeam doar câmpii, pe care vitele nu mai păşteau,
şi dacă zăream, din timp în timp, vreo pasăre cafenie sărind pe gardurile vii,
credeam că-i o ultimă frunză moartă, ce nu se desprinsese încă de pe
ramură.
Drumeagul urca necontenit până la Hay. După ce am făcut cam
jumătate din drum, m-am aşezat pe treptele unei scări mici ce urca înspre un
ogor, îmi strânsei bine mantila în jurul corpului şi-mi ascunsei mâinile în
manşon. Nu simţeam de fel gerul, deşi era foarte aspru, după cum dovedea
gheaţa ce acoperea drumul, în mijlocul căruia un pârâiaş acum îngheţat se
revărsase cu câteva zile mai înainte, pe o vreme de dezgheţ. Din locul unde
mă aflam, zăream Thornfieldul: castelul cenuşiu şi crenelat era lucrul cel mai
izbitor din valea a cărei panoramă mi se arăta. La apus se vedeau pădurile
din Thornfield şi arborii unde îşi făceau cuiburi ciorile. Am zăbovit acolo până
ce soarele coborî şi pieri, purpuriu, dincolo de crestele copacilor. Atunci am
pornit-o iarăşi spre răsărit.
În faţa mea vedeam luna ridicându-se pe coama unui deal, palidă încă şi
23 Întoarce-te repede, buna mea prietenă, dragă domnişoară Jeannette (fr.)
pălind un norişor, dar devenind din ce în ce mai strălucitoare. Plutea
deasupra satului Hay, care, pe jumătate pierdut printre arbori, îşi înălţa fumul
albastru din cela câteva hornuri. Mai aveam o milă până acolo, şi, totuşi, în
mijlocul acelei linişti depline, zgomotele firave ale vieţii răzbăteau până la
mine. Auzeam şi murmurul râurilor, însă din ce vale şi de la ce depărtare,
n-aş fi putut-o spune. Dincolo de Hay erau însă multe dealuri şi – fără îndoială
– multe râuri îşi strecurau şirul apei printre ele. Seara aceea liniştită lăsa să
se audă clipocitul cristalin al pâraielor apropiate şi susurul stins al celor mai
de departe.
Dar acele delicate clipociri şi şoapte, atât de îndepărtate şi de limpezi
totodată, fură acoperite de un zgomot neaşteptat. Un tropăit, un sunet
metalic de potcoave izbite în pământul îngheţat înlătură clipocitul dulce al
apelor, tot aşa precum într-un tablou, masa greoaie a unei stânci sau
trunchiul masiv al unui stejar gros, înfipt cu tărie pe primul plan, te împiedică
să vezi colinele albăstrii, zarea luminoasă şi norii ce-şi contopesc nuanţele.
Zgomotul îl făcea un cal ce se apropia. Cotiturile drumeagului mi-l
ascundeau încă, dar îl auzeam venind. Mă pregăteam să părăsesc drumul,
fiindcă era îngust, dar m-am oprit numai şi m-am tras puţin la o parte, să-l las
să treacă. Eram tânără pe-atunci şi mintea mi-era pălită de tot felul de
plăsmuiri luminoase ori întunecate. Amintirile din poveştile doicii erau, alături
de atâtea altele, adânc întipărite în mintea mea. Totuşi, când răsăreau din
tainiţele minţii, aveau mai multă tărie şi vioiciune pentru cea care eram
acum, decât avuseseră pentru copilul de odinioară. În timp ce calul se
apropia şi aşteptam clipa când avea să apară în lumina tulbure a înserării, îmi
amintii de o poveste pe care mi-o spunea Bessie; era vorba de un spiriduş din
nordul Angliei, numit "Gytrash". Acest spiriduş rătăcea pe drumurile
singuratice, în chip de cal, catâr sau dulău şi se arăta uneori călătorilor
întârziaţi, asemeni calului acestuia ce venea acum înspre mine.
Ajunsese aproape, dar încă nu se vedea, când afară de tropăit auzii un
zgomot venind din tufiş şi văzui strecurându-se de-a lungul alunilor un câine
mare, care, datorită blănii sale albe vrâstate cu negru, se zărea cu uşurinţă
printre pomi. Era tocmai una dintre înfăţişările pe care le lua Gytrash: un
animal ce semăna cu un leu, cu păr lung şi cap uriaş. Trecu totuşi destul de
liniştit pe lângă mine, fără să-şi întoarcă ochii lui ciudaţi, aşa cum mă
aşteptam. Apăru şi calul, un animal înalt ce purta un călăreţ. Acel bărbat
destramă dintr-o dată tot farmecul, pentru că Gytrash nu fusese nicicând
încălecat de făptură omenească. El era totdeauna singur şi, după părerea
mea, spiriduşii puteau sălăşlui în trupul necuvântător al animalelor, dar nu
prea jinduiau după forma unei banale fiinţe omeneşti. Nu era deci Gytrash, ci
un simplu călător care luase drumul cel mai scurt spre Millcote. Trecu pe
lângă mine şi îşi urmă drumul. Dar după câţiva paşi mă întorsei, căci atenţia
îmi fu atrasă de zgomotul unei căderi şi exclamaţia: "Ce dracu mă fac acum?"
Animalul alunecase pe gheaţa care acoperea şoseaua; calul şi călăreţul se
prăbuşiră. Câinele se întoarse şi el, alergând în salturi. Văzând starea
nenorocită în care se afla stăpânu-său şi auzind calul icnind, latră de hăuliră
văile, cu o putere la care te puteai aştepta văzându-i statura. Chelălai dând
târcoale calului şi călăreţului trântiţi la pământ, apoi alergă spre mine. Era tot
ce putea face, n-avea cum să cheme pe altcineva în ajutor.
L-am urmat şi am găsit pe călător chinuindu-se să iasă de sub cal. Făcea
asemenea eforturi, încât mi-am zis că nu s-a putut lovi prea tare. Totuşi îl
întrebai:
— Sunteţi rănit, domnule?
Mi se păru că-l aud înjurând, dar nu eram sigură. Cert este că mormăi
ceva şi nu-mi răspunse îndată.
— Ce pot face pentru dumneata? întrebai din nou.
— Numai să te dai la o parte, îmi răspunse el, pe când se ridică în
genunchi, apoi în picioare.
M-am supus. Atunci începu o operaţie grea, complicată şi zgomotoasă,
însoţită de lătrături atât de furioase, încât a trebuit să mă dau la o parte, dar
n-am vrut să plec înainte de a vedea sfârşitul. Totul s-a terminat cu bine:
calul a fost pus pe picioare iar câinele fu domolit printr-un "Jos, Pilot!".
Călătorul, aplecat acum, îşi pipăia laba piciorului şi coapsa, de bună seamă
să vadă dacă mai erau tefere; dar se pare că era totuşi ceva care îl făcea să
sufere, căci îndată se îndreptă spre treptele de unde tocmai mă ridicasem şi
se aşeză.
Se vedea cum în ziua aceea aveam mare dorinţă să fiu de folos, sau cel
puţin îndatoritoare, căci mă apropiai din nou şi zisei:
— Dacă sunteţi rănit, domnule, pot aduce pe cineva de la Thornfield, sau
de la Hay.
— Mulţumesc, nu-i nevoie: n-am nici un os rupt, e numai o scrântitură.
Încercă din nou să umble, dar efortul acesta îi smulse fără voie un
geamăt.
Nu se întunecase încă bine şi luna devenise strălucitoare, îl putui vedea
limpede pe străin. Era îmbrăcat într-o jachetă lungă de călătorie, cu guler de
blană şi catarame de oţel. De talie mijlocie, avea pieptul foarte lat, faţa
întunecată, trăsăturile aspre şi fruntea largă. Ochii şi sprâncenele încruntate
arătau că are o fire aprigă şi că acum e tare nemulţumit. Nu mai era tânăr,
dar nici nu se putea încă spune că e în vârstă. Putea să aibă treizeci şi cinci
de ani. Nu-mi era deloc teamă de el, simţeam doar puţină sfială. Dacă ar fi
fost un tânăr frumos, un erou de roman, n-aş fi îndrăznit să-l mai întreb ceva,
deşi vedeam bine că nu-i fac nici o plăcere, sau n-aş fi cutezat să-i ofer
servicii pe care nu le cerea. Nu vorbisem niciodată cu un tânăr frumos şi nici
nu ştiu dacă văzusem vreunul. Aduceam omagii teoretice frumuseţii,
eleganţei, curteniei şi farmecelor fascinante, dar dacă aş fi întâlnit vreodată
un bărbat cu toate aceste însuşiri, instinctul m-ar fi înştiinţat că el nu găseşte
şi nici nu poate găsi la mine ceva care să-l încânte. Aş fi fugit de el cum fugi
de foc, de fulgere, de tot ce nu-i plăcut, deşi e strălucitor.
Dacă acel străin mi-ar fi zâmbit şi s-ar fi arătat prietenos când i-am
vorbit, dacă mi-ar fi refuzat ajutorul cu voie bună şi mulţumindu-mi, mi-aş fi
urmat drumul, fără a fi ispitită să-mi reînnoiesc întrebările. Dar încruntarea şi
asprimea călătorului m-au ajutat să mă simt bine şi, când îmi făcu semn să
plec, rămăsei pe loc, spunându-i:
— Dar, domnule, nu pot să te părăsesc acum, pe drumul ăsta pustiu,
înainte de a vedea că eşti din nou în stare să încaleci.
Când am spus asta m-a privit; până acum abia dacă-şi întorsese ochii
către mine.
— Mi se pare că la ora asta dumneata ar fi trebuit să fii acasă, dacă
locuieşti pe aici, prin împrejurimi. De unde vii?
— Din vale şi când e lună nu mi-e teamă, oricât ar fi de târziu. Dacă vrei,
pot să dau o fugă până la Hay; de altfel trebuie să pun o scrisoare la poşta de
acolo.—
Spui că vii din vale? Locuieşti în casa aceea cu creneluri? mă întrebă
el, arătându-mi Thornfield Hall, pe care luna îl lumina cu razele sale argintii.
Castelul se vedea înălţându-se palid, din mijlocul pădurii ce se proiecta,
întunecată, pe cerul înroşit de cele de pe urmă flăcări ale amurgului.
— Da, domnule,
— A cui e casa?
— A domnului Rochester.
— Îl cunoşti pe domnul Rochester?
— Nu, nu l-am văzut niciodată.
— Nu stă acolo?
— Nu.
— Ai putea să-mi spui unde este?
— Nu, domnule.
— Desigur că nu eşti una din servitoarele de la castel. Eşti...
Se opri şi aruncă o privire asupra îmbrăcăminţii mele, ca de obicei,
simplă: un palton de merinos negru şi o pălărie de castor, pe care nu le-ar fi
purtat fata în casă a unei doamne din lumea mare. Părea încurcat; nu ştia ce
să creadă, îi venii în ajutor.
— Sunt guvernanta.
— A, guvernanta! repetă el. Să mă ia dracu dacă nu uitasem.
Guvernanta!
Şi fui din nou silită să îndur privirea lui scrutătoare. După două minute se
ridică; dar când încercă să umble, suferinţa i se citi pe chip.
— Nu pot să te trimit după ajutor, îmi spuse el; dar ai putea să mă ajuţi
chiar dumneata, dacă eşti aşa de bună.
— Cum să nu, domnule.
— Ai o umbrelă de care să mă slujesc, în loc de baston?
— Nu.
— Atunci caută să apuci dârlogii calului şi să mi-l aduci. Nu ţi-e frică?
Dacă aş fi fost singură, m-aş fi temut să mă apropii de un cal, dar fiindcă
mi se cerea s-o fac, eram gata să mă supun. Lăsai manşonul jos, înaintai spre
calul înalt şi încercai să prind dârlogii, dar era un animal nervos şi nu mă lăsă
să mă apropii. M-am trudit în zadar; mi-a fost chiar tare fiică văzându-l cum
loveşte pământul cu picioarele de dinainte. Călăreţul aştepta şi privi câtva
timp; în cele din urmă râse:
— După câte văd, spuse el, muntele nu va veni niciodată la Mahomed,
aşa că tot ce-ţi rămâne de făcut e să-l ajuţi pe Mahomed să se ducă la munte.
Vino încoace, te rog.
Mă apropiai.
— Iartă-mă, urmă el; nevoia mă sileşte să mă folosesc de dumneata.
Îmi puse o mână grea pe umăr şi, rezemându-se cu oarecare opintire,
şchiopată până la calul său, pe care-l stăpâni de îndată ce prinse dârlogii;
apoi sări în şa, făcând o strâmbătură dureroasă, pentru că sforţarea îi
răscolise durerea.
— Acum, zise el, muşcându-şi buzele, adu-mi cravaşa; e acolo sub tufiş.
O găsii şi i-o adusei.
— Îţi mulţumesc; du repede scrisoarea la Hay şi întoarce-te cât poţi mai
curând.
Dădu pinteni calului, care porni în galop. Câinele îl urmă şi câteşitrei se
făcură nevăzuţi.
"Cum duce chinul în vârtej sălbaticele bălării".
Îmi ridicai manşonul de jos şi-mi urmai drumul. Aventura se sfârşise.
Fusese o întâmplare fără importanţă; n-avea nimic romantic şi nimic
interesant; dar adusese o schimbare în unul din ceasurile vieţii mele
monotone: cineva avusese nevoie de mine, îmi ceruse sprijinul şi i-l
dădusem, eram mulţumită că făcusem ceva. Oricât de comună şi
neînsemnată ar fi fost acea faptă, ea fusese totuşi ceva activ; şi eram atât de
sătulă să tot duc o viaţă în care mai mult lâncezeam decât trăiam. Apoi un
chip nou era ca un nou portret în galeria amintirilor mele. Se deosebea de
celelalte, mai intâi fiindcă era al unui bărbat; pe urmă, pentru că era
întunecat, puternic şi aspru. Când am ajuns la Hay şi am pus scrisoarea la
poştă, tot mai păstram în faţa ochilor chipul acela şi coborând dealul către
Thornfield îl mai vedeam încă. Ajunsă la locul întâlnirii m-am oprit, am privit
în jurul meu şi am ascultat, închipuindu-mi că voi auzi tropotul unui cal şi voi
vedea un călăreţ îmbrăcat într-o jachetă de călărie, urmat de un câine de
Terra Nova, ce semăna cu Gytrash. Dar nu vedeam decât un gard şi o salcie
cu creştetul desfrunzit, înălţându-se dreaptă în întâmpinarea razelor lunii; nu
se auzea decât vântul, care vuia departe, în arborii Thornfieldului, şi,
aruncând o privire spre locul de unde venea murmurul, am zărit lumină la
una din ferestrele castelului. Mi-am adus aminte că e târziu şi am grăbit
pasul.
Întoarcerea la Thornfield nu-mi făcu nici o plăcere. A pătrunde pe porţile
castelului însemna a mă reîntoarce la viaţa mea, în care nu se întâmpla
niciodată nimic; însemna doar să trec prin sala tăcută, să urc scara întunecoasă,
să intru în odaia mea singuratică şi să petrec o bună parte a serii de
iarnă doar cu liniştita doamna Fairfax, atât şi nimic altceva. Nu era de ajuns
ca să spulbere uşoara aţâţare pricinuită de plimbarea mea? Nu însemna
să-mi ferec iarăşi viaţa – ale cărei daruri de siguranţă şi tihnă nu eram în
stare să le preţuiesc – cu nişte lanţuri nevăzute? Cum mi-ar fi priit furtunile
unei vieţi nesigure şi plină de lupte, o experienţă grea şi amară, în stare a mă
face să râvnesc liniştea în care trăiam acum! Da, toate acestea ar fi fost
pentru mine la fel de binevenite ca o plimbare lungă pentru cineva care a
amorţit rămânând prea îndelung într-un fotoliu confortabil; dorinţa mea de
agitaţie şi mişcare era la fel de firească şi normală ca şi a celui ţintuit prea
mult în fotoliu.
Zăbovii în faţa porţii, zăbovii pe pajişte; mă plimbai încoace şi-ncolo pe
drumul pardosit cu piatră. Obloanele uşii cu geamuri erau trase: nu puteam
vedea înăuntru. Ochii şi mintea mea păreau, de altfel, că vor să se îndepărteze
de casa mohorâtă, de vizuina plină cu celule întunecate, aşa cum mi
se părea în clipa aceea, ca să se îndrepte spre cerul frumos ce se înfăţişa
înainte-mi – o mare albastră şi fără pic de nor. Luna se înălţa măreaţă la
orizont. Părăsind vârful colinelor, de după care se ridicase, din ce în ce mai
departe de ele, părea că tinde spre zenitul întunecat, pierdut în adâncul
nemărginit şi-n neţărmurita depărtare. Stelele tremurătoare care-i urmăreau
drumul îmi tulburau sufletul şi-mi grăbeau bătăile inimii. Sunt lucruri mici
care ne aduc din nou pe pământ; atunci a bătut orologiul şi a fost de ajuns.
Îmi luai privirile de la lună şi stele, deschisei o uşă lăturalnică şi intrai.
Deşi lampa de bronz atârnată de plafonul sălii celei mari fusese aprinsă,
încăperea era întunecată. Prin uşa deschisă a sufrageriei se strecura licărirea
unui foc, luminând sala şi primele trepte ale scării. Lumina focului se
răsfrângea pe căminul de marmură, pe grătarele de alamă, şi scotea în relief
draperiile purpurii şi mobilele lustruite, într-o iradiere nespus de plăcută. La
aceeaşi lumină se vedeau de asemeni câteva persoane stând de vorbă în
jurul căminului. De-abia am apucat să le zăresc şi să deosebesc un amestec
de glasuri pline de voioşie, printre care pe acela al Adèlei, că uşa s-a şi închis.
Mă îndreptai repede spre odaia doamnei Fairfax. Şi acolo ardea focul în
cămin, dar odaia nu era luminată şi nici doamna Fairfax nu se afla la locul ei.
În schimb, un dulău alb şi negru, leit Gytrash de pe drum, stătea lungit pe
covor şi privea ţintă la foc. Semăna într-atât cu acela, încât înaintai spre el şi
strigai: "Pilot !" Câinele se ridică şi mă mirosi. Îl mângâiai şi el se gudură
blând. Era un câine cu care ţi-ar fi fost teamă să rămâi singură şi mă
întrebam de unde a venit aici; sunai, pentru că aveam nevoie de lumină şi
voiam să ştiu cine era musafirul. Leah intră.
— Ce-i cu câinele ăsta? întrebai.
— A venit cu stăpânul.
— Cu cine?
— Cu stăpânul, domnul Rochester, care a sosit chiar acum.
— Aha ! Şi doamna Fairfax e cu dânsul?
— Da, şi domnişoara Adèle. John s-a dus să aducă un doctor, căci
stăpânul a suferit un accident cu calul şi domnul Rochester şi-a scrântit un
picior.—
A căzut calul pe drumul spre Hay?
— Da, a alunecat pe când cobora dealul.
— Ah! Leah, adu-mi te rog o lumânare.
Leah se întoarse numaidecât, urmată de doamna Fairfax, care îmi repetă
aceleaşi veşti, adăugând că domnul Carter, medicul, sosise şi se afla la
domnul Rochester; pe urmă dădu porunci pentru ceai şi eu mă urcai în odaie,
să mă dezbrac.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:12 PM | message # 13
CAPITOLUL XIII
Se pare că urmând sfatul doctorului, domnul Rochester se culcă în acea
seară devreme şi se sculă a doua zi târziu. Nu coborî decât pentru a rezolva
unele afaceri urgente; agentul său şi câţiva fermieri sosiseră şi aşteptau să-i
vorbească.
Adèle şi cu mine furăm silite să părăsim biblioteca, pentru că acolo îşi
primea domnul Rochester oaspeţii. Se făcu foc în altă odaie de la etaj, ne-am
dus cărţile acolo şi ne-am rânduit camera ca pe o sală de studiu. În acea
dimineaţă chiar mi-am dat seama că Thornfield Hall şi-a schimbat înfăţişarea.
Nu mai era tăcut ca o biserică, mereu se auzea câte cineva bătând în uşă,
sunând sau trecând în grabă pe sală. Glasuri noi răsunau la parter. Un şuvoi
nou, de viaţă adevărată, năvălise în castel. Acum avea un stăpân. În ce mă
priveşte eram mai mulţumită.
N-a fost lucru uşor să faci în ziua aceea lecţii cu Adèle, care nu mai era
în stare să se concentreze. Ieşea într-una din odaie şi se uita pe scară, vrând
să-l zărească pe domnul Rochester. Ticluia mereu pretexte să coboare:
dorea, se vede, să intre în bibliotecă, unde ştiam că de fapt nu i se simţea
deloc lipsa. Când mă supăram puţin şi o sileam să stea liniştită, continua
să-mi vorbească de prietenul ei, domnul Edward Fairfax de Rochester, cum îi
spunea ea {auzeam întâia oară toate aceste nume). Era tare curioasă să afle
ce dar i-o fi adus. Se pare că domnul Rochester o vestise chiar de cu seară că
o dată cu bagajele va sosi de la Millcote şi o cutie, al cărei conţinut o va
interesa îndeaproape.
— "Et cela doit signifier, spuse ea, qu'il y aura, là-dedans, un cadeau
pour moi et peut- être pour vous aussi, mademoiselle. Monsieur a parlé de
vous; il m'a demandé le nom de ma gouvernante, et si elle n' était pas une
petite personne, assez mince et un peu pâle. J'ai dit oui, car c'est vrai,
n'est-ce pas, mademoiselle?"24
Mâncai împreună cu eleva mea, ca de obicei, în odaia doamnei Fairfax.
Fiindcă ningea şi era viforniţă, rămaserăm după masă în sala de studiu. Seara
dădui voie Adèlei să-şi lase cărţile şi lucrul şi să coboare; căci, judecând după
liniştea ce domnea la parter şi după faptul că nu mai auzeam sunând la uşă,
îmi închipuiam că domnul Rochester era acum liber. Rămasă singură, mă
îndreptai spre fereastră, dar nu era nimic de văzut. Amurgul şi fulgii de
zăpadă îngroşau aerul şi ascundeau până şi copăceii de pe pajişte. Lăsai
perdeaua în jos şi revenii lângă foc.
Priveam jarul şi începusem să zugrăvesc în minte ceva asemănător cu
un tablou pe care-l văzusem altădată şi care înfăţişa castelul din Ileidelberg,
în valea Rinului, când doamna Fairfax, intrând pe neaşteptate, făcu fărâme
mozaicul scânteietor de-abia înfiripat şi împrăştie – totodată – gândurile
apăsătoare ce începuseră să se îngrămădească în singurătatea mea.
1
— Domnului Rochester i-ar face plăcere, zise ea, dacă dumneata şi eleva
dumitale aţi vrea să luaţi ceaiul cu dânsul astă-seară. Atâtea treburi a avut
toată ziua, încât n-a putut să te vadă încă.
— La ce oră ia ceaiul? întrebai.
— Oh, la şase. Când e la ţară mănâncă mai devreme. Dar acum ai face
bine să-ţi schimbi rochia; hai să te ajut. Uite, ia lumânarea asta.
— Trebuie să-mi schimb rochia?
— Da, e mai bine. Când e domnul Rochester aici, eu mă îmbrac
totdeauna în toaletă de seară.
Această formalitate suplimentară îmi părea cam ceremonioasă, totuşi
mă întorsei în odaie şi ajutată de doamna Fairfax îmi schimbai rochia de stofă
neagră cu una de mătase de aceeaşi culoare, cea mai arătoasă şi singura
rochie de schimb pe care o aveam, în afară de una cenuşie-deschisă, care –
după ideile mele despre eleganţă, formate la Lowood – îmi părea prea
frumoasă ca să poată fi îmbrăcată altfel decât în prilejuri cu totul
excepţionale.
— Îţi trebuie o broşa, îmi spuse doamna Fairfax.
N-aveam decât o mică perlă, o amintire lăsată de domnişoara Temple, la
despărţire. O pusei şi coborârăm. Nu eram obişnuită cu străinii şi de aceea
faptul că trebuia să apar în faţa domnului Rochester devenea o încercare
grea pentru mine. Trecând prin sufragerie, am lăsat-o pe doamna Fairfax s-o
ia înainte şi eu mă ţinui în urma ei. După ce trecurăm pe sub bolta a cărei
perdea era acum lăsată, am ajuns în elegantul salon.
Pe masă ardeau două lumânări de ceară şi pe cămin alte două. Pilot sta
întins pe jos, încălzindu-se la flacăra minunatului foc. Adèle stătea în
genunchi lângă el. Îi văzui şi pe domnul Rochester, pe jumătate culcat pe o
canapea, cu piciorul sprijinit de o pernă. Se uita la Adèle şi la câine, iar
lumina focului îi bătea în plină faţă. Recunoscui pe călătorul cu sprâncene
stufoase de cărbune, cu fruntea pătrată ce părea şi mai pătrată din pricina
felului cum era tuns. Îi recunoscui nasul, deosebit mai mult prin expresia de
hotărâre decât prin frumuseţe, nările largi, care trădau, după cum credeam
24 Asta înseamnă desigur că acolo-i un dar pentru mine şi poate şi pentru
dumneata, domnişoară. Domnul a vorbit de dumneata, m-a întrebat cum o
cheamă pe guvernanta mea şi dacă nu-i o persoană micuţă, destul de slabă
şi puţin palidă. Am spus că da, fiindcă-i adevărat, nu-i aşa, domnişoară? (fr.)
eu, o fire aprinsă; gura, bărbia şi maxilarele îi erau aspre, da, câteşitrele
foarte aspre – fără doar şi poate. Acum, când nu mai era îmbrăcat în jacheta
de călărie, puteai observa că trupu-i spătos se potrivea cu faţa. Avea un trup
frumos de atlet, piept larg, şolduri înguste, deşi nu era de loc înalt şi nelipsit
de graţie.
Domnul Rochester trebuie să fi observat intrarea mea şi a doamnei
Fairfax, dar se părea că nu are de gând să ne bage în seamă, deoarece
apropierea noastră nu-l făcu nici măcar să ridice capul.
— Iat-o pe domnişoara Eyre, spuse doamna Fairfax liniştită.
El făcu o plecăciune, dar privi mai departe la câine şi la copil.
— Domnişoara Eyre să ia loc, zise el.
Salutul lui ţeapăn, tonul nerăbdător, deşi ceremonios, părea să
adauge:. ..Ce-mi pasă că domnişoara Eyre este aici sau aiurea? Deocamdată
n-am chef să vorbesc cu ea.
M-am aşezat şi nu m-am simţit stânjenită. O primire prea curtenitoare
m-ar fi zăpăcit probabil: n-aş fi putut răspunde cu eleganţa şi graţia cuvenită;
această ciudată bădărănie însă nu-mi impunea nici o îndatorire. Dimpotrivă,
o ţinută de linişte cuviincioasă mă avantaja faţă de asemenea toane. De
altfel, ciudăţenia acestei purtări avea haz şi eram nerăbdătoare să ştiu ce o
să-i urmeze.
Domnul Rochester continua să se poarte ca o statuie, ceea ce înseamnă
că nici nu vorbi, nici nu se mişcă. Doamna Fairfax, gândindu-se pesemne că
oamenii trebuie să se poarte totdeauna amabil, începu să vorbească plină de
blândeţe, ca de obicei, dar, tot ca de obicei, destul de banal. Îl compătimi
pentru sumedenia de treburi pe care le avusese toată ziua şi pentru durerea
ce i-o pricinuia piciorul scrântit, apoi îi recomandă răbdare şi stăruinţă cât
timp va ţine boala.
— Doamnă, aş dori ceai, fu singurul răspuns pe care-l căpătă.
Ea se grăbi să sune, şi când slujnica aduse tava, orândui ceştile şi
linguriţele cu iuţeală, Adèle şi cu mine ne apropiarăm de masă, dar stăpânul
nu-şi părăsi canapeaua.
— Eşti bună să dai ceaşca asta domnului Rochester? mă întrebă doamna
Fairfax. Adèle ar putea s-o verse.
Făcui ce-mi ceruse. Când el luă ceaşca din mâinile mele, Adèle socoti că
e momentul potrivit să ceară ceva pentru mine şi zise:
— N'est-ce pas, mosieur, qu'il y a un cadeau pour mademoiselle Eyre
dans votre petit coffre?25
— Cum de veni vorba despre daruri? spuse el morocănos. Te aşteptai la
vreun dar, domnişoară Eyre? Îţi plac darurile?
Şi mă scrută cu nişte ochi care îmi părură întunecaţi, supăraţi şi
pătrunzători.
— Nu prea ştiu, domnule, am avut prea puţin de a face cu ele. Un dar e
socotit de obicei un lucru plăcut.
— De obicei? Dar dumneata ce părere ai?
— Trebuie să mă gândesc câtva timp, înainte de a vă putea răspunde.
Un dar are mai multe aspecte, nu-i aşa? şi trebuie să te gândeşti la toate,
înainte de a emite o părere.
— Domnişoară Eyre, dumneata nu eşti atât de spontană ca Adèle: cum
mă vede îmi şi cere în gura mare un dar. Dumneata o iei pe ocolite.
— Pentru că am mai puţină încredere decât Adèle în drepturile mele.
25 Nu-i aşa, domnule, că aveţi un dar pentru domnişoara Eyre în cufăraşul
dumneavoastră? (fr.)
Fata se poate bizui pe faptul că e o cunoştinţă veche şi e oarecare tradiţie,
deoarece mi-a spus că totdeauna i-aţi dăruit jucării. În ce mă priveşte, n-aş
putea spune întrucât mi s-ar cădea aşa ceva, fiindcă sunt străină şi n-am
făcut nimic care să merite un semn de recunoştinţă.
— Oh, nu fi prea modestă! Am examinat-o pe Adèle şi am văzut că ţi-ai
dat destulă osteneală cu ea; nu prea străluceşte, nu-i prea talentată, dar
într-un timp scurt a progresat foarte mult.
— Prin aceste cuvinte mi-aţi făcut într-adevăr un dar, domnule, şi vă
sunt recunoscătoare. Cea mai râvnită răsplată pentru un profesor este lauda
adusă elevului său.
— Oh! Oh! zise domnul Rochester, şi-şi bău ceaiul în linişte. Veniţi lângă
foc, spuse el când tava fu ridicată şi doamna Fairfax se retrase într-un colt
şi-şi luă lucrul.
Adèle mă prinse de mână şi mă purtă în jurul odăii, să-mi arate cărţile
frumoase şi bibelourile de pe măsuţe, dar când auzirăm glasul domnului
Rochester, ne grăbirăm să ascultăm. Fetiţa voi să se aşeze pe genunchii mei,
dar el îi porunci să se joace cu Pilot.
— De trei luni eşti aici? mă întrebă el.
— Da, domnule.
— Şi vii de la...?
— De la şcoala din Lowood, în comitatul...
— Ah! o şcoală de caritate. Cât timp ai stat acolo?
— Opt ani.
— Opt ani! Atunci înseamnă că eşti într-adevăr rezistentă. Eu credeam
că numai jumătate din acest răstimp e prea de ajuns ca să vină de hac celui
mai puternic organism. Nu mă mai mir că pari ieşită de pe celălalt tărâm.
M-am şi întrebat unde ai putut căpăta figura asta. Ieri, când mi-ai ieşit în cale,
pe drumul spre Hay, m-am gândit fără voie la poveştile cu zâne şi am fost
gata să cred că mi-ai vrăjit calul; nici acum nu-s încă sigur de asta. Cine-ţi
sunt părinţii?
— N-am.
— Şi cred că n-ai avut niciodată. Ţi-aduci aminte de ei?
— Nu.
— Mi-am închipuit. Şi când te-am găsit lângă scările acelea îţi aşteptai
poporul.
— Despre cine vorbiţi, domnule?
— Despre oamenii verzi: era o noapte cu lună, cum nu se poate mai
potrivită pentru ei. Ţi-am sfărâmat oare vreun cerc, de mi-ai aşternut în cale
gheaţa aceea blestemată?
Dădui din cap.
— S-a împlinit de mult un veac – răspunsei eu tot aşa de serioasă ca şi el
– de când oamenii verzi au părăsit Anglia. Nici pe drumul ce duce spre Hay,
nici pe câmpiile vecine nu mai poţi afla vreo urmă de-a lor. De aici înainte,
nici soarele arzător al verii, nici luna rece a nopţilor de iarnă nu le vor mai
lumina petrecerile.
Doamna Fairfax lăsase să-i cadă lucrul din mână şi părea că nu pricepe
ce fel de discuţie o mai fi şi asta.
— Ei bine, spuse domnul Rochester, dacă n-ai nici tată, nici mamă,
trebuie să ai unchi sau mătuşi, cel puţin.
— Nu, după câte ştiu, n-am nici unul.
— Şi căminul dumitale?
— N-am nici unul.
— Dar fraţii, surorile dumitale, unde sunt?
— N-am nici fraţi, nici surori.
— Cine te-a îndemnat să vii aici?
— Am dat un anunţ la ziar şi doamna Fairfax mi-a scris.
— Da, zise buna doamnă, care ştia acum pe ce lume se află, şi
mulţumesc în fiecare zi providenţei că m-a îndemnat să fac asemenea
alegere. Domnişoara Eyre a fost o tovarăşă minunată pentru mine şi o
profesoară blândă şi atentă pentru Adèle.
— Nu te osteni cu laudele, răspunse domnul Rochester. N-au trecere la
mine. Voi judeca eu însuşi. Mai întâi şi întâi mi-a vrăjit calul.
— Cum, domnule? tresări doamna Fairfax.
— Ei îi datorez scrântitura asta.
Văduva privi buimacă, fără să înţeleagă.
— Domnişoară Eyre, ai locuit vreodată într-un oraş? reluă domnul
Rochester.
— Nu, domnule.
— Dar de văzut ai văzut multă lume?
— Numai elevele şi profesoarele de la Lowood, iar acum pe cei care
locuiesc împreună cu mine la Thornfield.
— Ai citit mult?
— Doar cărţile care mi-au căzut în mână; n-au fost nici prea multe, nici
prea savante.
— Ai dus o viaţă de călugăriţă şi fără îndoială că ai fost crescută într-o
atmosferă religioasă. Brocklehurst, care după câte înţeleg conduce Lowoodul,
e pastor, nu-i aşa?
— Da, domnule.
— Şi de bună seamă că toate fetele îl veneraţi aşa cum o întreagă
mănăstire de călugăriţe o venerează pe stareţă.
— Oh, nu!
— Eşti foarte aspră! Nu! Cum aşa? Care călugăriţă nouă nu-şi venerează
duhovnicul? Asta aduce a nelegiuire.
— Nu-l puteam suferi pe domnul Brocklehurst; şi nu numai eu. Este un
om rău, făţarnic şi intrigant. Ne-a tuns pe toate fetele şi din economie
cumpăra ace şi aţă atât de proaste încât cu greu se putea coase cu ele.
— O economie foarte păgubitoare, spuse doamna Fairfax, care putu lua
din nou parte la conversaţie.
— Şi ăsta era păcatul lui cel mai mare? întrebă demnul Rochester.
— Înainte de înfiinţarea comitetului, cât timp se ocupa singur de
aprovizionare, ne lăsa să suferim de foame. O dată pe săptămână ne ameţea
cu nişte lecturi lungi şi în fiecare seară ne silea să citim cărţile scrise de el
despre moartea năprasnică şi despre judecata de apoi. Cărţile astea ne
speriau atât de tare, încât nu mai îndrăzneam să ne ducem la culcare.
— Ce vârstă aveai când ai intrat la Lowood?
— Zece ani.
— Şi ai stat acolo opt ani? Atunci ai optsprezece. Am încuviinţat.
— După cum vezi, aritmetica e folositoare. Fără ajutorul ei nu ţi-aş fi
putut ghici vârstă. Nu-i uşor s-o afli, când trăsăturile şi înfăţişarea nu-s pe
măsura anilor. Ce ai învăţat la Lowood? Cânţi la pian?
— Puţin.
— Nici vorbă, ăsta-i răspunsul care se dă totdeauna. Treci în bibliotecă...
dacă vrei. (Iartă-mă, dar sunt obişnuit cu tonul poruncitor. Spun: "Fă asta", şi
se face! Nu-mi pot schimba obiceiurile pentru dumneata, o nou-venită.) Intră,
deci, în bibliotecă; ia o lumânare; lasă uşa deschisă; aşază-te la pian şi cântă
ceva!
Am ieşit din salon şi m-am supus tuturor dispoziţiilor primite.
— Destul! îmi strigă el după câteva minute. Văd că ştii să cânţi puţin, ca
orice şcolăriţă engleză: poate ceva mai bine decât unele dintre ele, dar nu
cânţi bine.
Închisei pianul şi mă întorsei. Domnul Rochester urmă:
— Azi dimineaţă, Adèle mi-a arătat câteva schiţe, pe care spune că le-ai
făcut dumneata. Nu ştiu dacă sunt făcute în întregime de dumneata. Te-a
ajutat, de bună seamă, un profesor?
— Nu! Nu! exclamai eu.
— O! asta va să zică îţi aţâţă mândria. Ei bine, du-te de adă mapa, dacă
poţi afirma că sunt făcute de dumneata; dar nu afirma, dacă nu eşti sigură,
fiindcă mă pricep.
— Atunci, domnule, eu voi tăcea şi veţi judeca dumneavoastră singur.
Adusei mapa din bibliotecă.
— Apropie masa, spuse domnul Rochester.
O împinsei lângă canapeaua lui. Adèle şi doamna Fairfax se apropiară şi
ele, să vadă desenele.
— Nu vă înghesuiţi aşa, spuse domnul Rochester. Le veţi lua pe măsură
ce termin eu cu ele, dar nu vă mai băgaţi în sufletul meu.
Examina pe rând picturile şi schiţele; puse trei deoparte şi, după ce le
privi pe celelalte, le aruncă.
— Pune-le pe masa de dincolo, doamnă Fairfax, zise el, şi priveşte-le
împreună cu Adèle. Iar dumneata, (se uită la mine) stai jos şi răspunde la
întrebările mele. Văd că aceste trei picturi sunt făcute de aceeaşi mână.
Dumneata le-ai făcut?
— Da.
— Când ai avut vreme să le faci? Ţi-au cerut desigur timp mult şi ceva
gândire.
— Le-am făcut în ultimile două vacanţe petrecute la Lowood, când
n-aveam altceva de lucru.
— Unde ai găsit originalele acestor copii?
— În capul meu.
— În capul ăsta de pe umerii dumitale?
— Da, domnule.
— Mai ai şi alte piese de acelaşi fel într-însul?
— Cred că da, domnule, ba sper că şi mai bune.
Puse tablourile în faţa lui şi le privi din nou.
Cititorule, în vreme ce domnul Rochester e ocupat să le privească, am
să-ţi prezint desenele cu pricina. Mai întâi trebuie să-ţi spun că n-au nimic
minunat. Într-adevăr, subiectele se înfăţişează limpede minţii mele. Aşa cum
le plăsmuisem în închipuire înainte de a încerca să le dau viaţă, erau cu
adevărat impresionante, dar mâna nu se arătase a fi pe măsura închipuirii,
nu realizase decât o palidă copie a ceea ce văzuseră ochii minţii mele.
Erau acuarele. Prima înfăţişa nişte nori joşi şi vineţi plutind deasupra
mării zbuciumate. Zarea era acoperită de umbră ca şi primul plan, adică
talazurile cele mai apropiate, căci pământul nu se zărea de loc. O rază de
lumină scotea în relief un catarg pe jumătate scufundat, în vârful căruia
stătea un cormoran mare şi întunecat, cu aripile stropite de spumă; ţinea în
cioc o brăţară de aur ţintuită cu nestemate, căreia mă silisem să-i dau
culorile cele mai strălucitoare ce le puteam găsi pe paletă şi toată
preciziunea de care era în stare penelul meu. La piciorul catargului, acoperit
de pânza valurilor ce băteau în verde, se zărea trupul unui înecat. Singurul
mădular care se putea vedea lămurit, întrucât ieşea afară din valuri, era un
braţ fără nici un fel de podoabă.
Pe primul plan al celui de-al doilea tablou se înălţa o colină acoperită de
iarbă şi frunze purtate de vânt. Deasupra colinei se întindea cerul inundat de
lumina violetă a amurgului. Înălţat pe fundalul cerului, se desluşea bustul
unei femei. Combinasem culorile cele mai întunecate şi cele mai blânde,
pentru a o zugravi. Fruntea-i mohorâtă era încununată de o stea; partea de
jos a feţei se zărea ca printr-o ceaţă, ochii îi străluceau întunecat şi sălbatic;
părul flutura ca o umbră, asemenea unor nori întunecaţi, frământaţi de
furtună şi sfâşiaţi de fulger. Pe gât i se revărsa o lumină palidă, ce amintea
de razele lunii. Aceeaşi lumină se răspândea şi pe norii uşori ce înconjurau
acel simbol al luceafărului.
În sfârşit, ultimul tablou reprezenta piscul unui gheţar, avântându-se
către un cer polar de iarnă. Razele Nordului trimiteau zării săgeţile lor strâns
înmănuncheate. Pe primul plan se vedea un cap – un cap uriaş plecat spre
gheţar şi sprijinit de el. Două mâini prelungi, încrucişate sub frunte,
acopereau partea de jos a feţei cu un văl întunecat. Nu se vedea decât o
frunte palidă albă ca osul uscat, doi ochi ce priveau ţintă, găunoşi şi parcă
sticloşi de deznădejde. Tâmplele erau înfăşurate în faldurile negre ale unui
turban, în mijlocul căruia, desenat nelămurit, ca un nor, strălucea un cerc de
flăcări albe cu scânteieri de nestemate de o culoare mai sumbră. Acea palidă
aureolă era simbolul unei diademe regale şi încununa o "fiinţă fără trup".
— Erai fericită când ai făcut aceste desene? mă întrebă domnul
Rochester.
— Eram preocupată, domnule. Da, şi eram fericită; a fost una dintre cele
mai mari bucurii ale vieţii mele.
— Asta nu înseamnă mult. Ai recunoscut singură că plăcerile dumitale
n-au fost prea numeroase. Aş spune că te aflai pe un fel de tărâm al visărilor
de artist, când ai amestecat aceste culori ciudate. Lucrai mult în fiecare zi?
— Era vacanţă şi n-aveam nimic altceva de făcut; lucram de dimineaţă
până la prânz şi de la prânz până-n seară. Zilele lungi de vară mi-erau
prielnice.
— Şi erai mulţumită de rezultatele acestei munci febrile?
— Câtuşi de puţin. Contrastul între idei şi realizare mă făcea să sufăr; de
fiecare dată imaginasem ceva ce nu eram în stare să realizez.
— Nu-i chiar aşa. Ai prins umbra gândurilor dumitale, dar probabil că
nimic mai mult. N-ai destulă ştiinţă şi îndemânare de artist, spre a le reda pe
deplin. Aceste schiţe sunt, totuşi, remarcabile pentru o şcolăriţă. Gândul pe
care vor să-l exprime e fantastic. Aceşti ochi ai Luceafărului trebuie să-i fi
văzut într-un vis. Cum i-ai putut face atât de limpezi şi, totuşi, de loc
strălucitori? Căci astral ăsta care străluceşte deasupra le întunecă razele. Ce
ai vrut să spui zugrăvindu-i atât de adânci şi de solemni? Şi cine te-a învăţat
să pictezi vântul? E furtună pe cer şi pe această culme de deal. Unde ai văzut
Latmosul26? Căci muntele ăsta nu-i altul decât Latmos. Ia-ţi desenele!
De abia legasem mapa, când, uitindu-se la ceas, domnul Rochester zise
deodată:
— E nouă. Unde îţi sunt gândurile, domnişoară Eyre, de o laşi pe Adèle
să stea aşa de târziu? Du-o la culcare.
26 Munte în Asia Mică între Milet şi Heracleea, unde, după cum spune o
legendă, Diana venea să-l vadă pe păstorul Endymion, iubitul ei.
Adèle îşi sărută tutorele înainte de a părăsi odaia. El primi îmbrăţişarea,
dar nu păru să fie mai încântat decât dacă în locul ei ar fi fost Pilot: ba poate
chiar mai puţin.
— Acum vă urez bună seara la toţi, spuse el, arătând uşa.
Însemna că e obosit de tovărăşia noastră şi vrea să plecăm. Doamna
Fairfax îşi strânse andrelele. Eu îmi luai mapa, făcurăm o plecăciune, la care
ne răspunse cu răceală şi plecarăm.
— Ziceai că domnul Rochester nu-i din cale afară de ciudat, doamnă
Fairfax? îi spusei când, după ce culcasem pe Adèle, mă dusei în odaia ei.
— Aşadar ţi se pare ciudat?
— Mi se pare foarte schimbăcios şi foarte repezit.
— Ai dreptate. Cineva care nu-l cunoaşte poate să-şi facă impresia asta.
Eu sunt însă aşa de obişnuită cu felul lui de a fi, că nu-i dau atenţie, şi apoi,
abia dacă are o fire ciudată, trebuie să fim îngăduitori.
— De ce?
— Mai întâi, pentru că aşa-i firea lui şi nimeni nu-şi poate schimba firea;
pe urmă fiindcă e fără îndoială copleşit de gânduri triste care-l zbuciumă şi
asta îl face schimbăcios.
— Ce gânduri?
— Necazuri familiale.
— Dar n-are familie.
— Acum nu, însă a avut – sau, cel puţin, rude. Şi-a pierdut acum câţiva
ani fratele mai vârstnic.
— Un frate mai mare?
— Da. Nu sunt decât vreo nouă ani de când stăpâneşte dumnul
Rochester această proprietate.
— Nouă ani înseamnă ceva. Îşi iubea oare aşa de mult fratele ca să
rămână nemângâiat atâta timp?
— O! nu – poate că nu. Cred că au fost unele neînţelegeri între ei.
Domnul Rowland Rochester nu era prea drept cu domnul Edward şi se pare
că l-a aţâţat chiar pe tatăl lor împotriva lui. Domnul cel bătrân ţinea la bani şi
dorea tare mult ca moşia familiei să rămână întreagă. Nu se împăca deloc cu
gândul de a micşora averea împărţind-o, dar, în acelaşi timp voia, totuşi, ca
pentru cinstea numelui, Edward să fie bogat. Puţin timp după ce dânsul a
devenit major, s-a recurs la unele procedee care nu au fost prea loiale şi care
au pricinuit multe răutăţi. Domnul Rochester cel bătrân şi cu Rowland se
înţeleseseră şi, spre a-l îmbogăţi pe Edward, îl târâră într-o situaţie cu care el
nu s-a putut împăca. Nu ştiu prea bine ce au făcut, dar domnul Edward n-a
putut îndura tot ce-a avut de suferit. Nu-i prea iertător, aşa că a rupt
legăturile cu familia şi duce de mult o viaţă pribeagă. De când a ajuns
stăpânul castelului, după moartea fratelui său – care n-a lăsat testament – nu
cred să fi stat nici cincisprezece zile aici. De altfel, nu mă mir că se fereşte de
acest loc.
— Şi de ce?
— Poate că i se pare trist.
Răspunsul era şovăielnic. L-aş fi vrut ceva mai limpede, dar doamna
Fairfax nu putea sau nu voia să-mi dea amănunte asupra pricinii şi felului
încercărilor suferite de domnul Rochester. Mărturisea că e o taină pentru
dânsa şi că nu putea face decât presupuneri. Era vădit că nu mai dorea să
vorbească despre asta. Am înţeles şi n-am mai stăruit.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:14 PM | message # 14
CAPITOLUL XIV
În zilele următoare l-am văzut foarte puţin pe domnul Rochester.
Dimineaţa părea a fi extrem de ocupat cu diverse treburi, iar după-amiază,
domnii din Millcote sau din împrejurimi veneau să-l vadă şi rămâneau
câteodată să cineze cu el. După ce i s-a înzdrăvenit piciorul şi a putut să
încalece din nou, mare parte din zi era plecat, pesemne să înapoieze vizitele
primite, deoarece nu se întorcea decât noaptea târziu.
În acest interval, chiar şi pe Adèle o chema foarte rar. Eu nu-l vedeam
decât întâmplător, întâlnindu-l în scara cea mare, pe seară sau în antreu.
Câteodată trecea prin faţa mea trufaş şi nepăsător, abia catadicsind să mă
salute uşor şi să-mi arunce o privire rece; alteori dimpotrivă, făcea o
plecăciune şi-mi zâmbea cu amabilitate. Aceste toane nu mă jigneau de loc,
deoarece îmi dădeam bine seama că eu nu contribuiam cu nimic la ele şi
atitudinile lui contradictorii erau provocate de pricini cu desăvârşire străine
de mine.
Într-o zi, când avea oaspeţi la masă, trimise după mapa mea, fără
îndoială spre a le arăta desenele. Musafirii plecară devreme, ca să se ducă la
Millcote, la o întrunire publică, după cum am aflat de la doamna Fairfax, dar
fiindcă timpul era umed şi urât, domnul Rochester nu i-a însoţit. Puţin după
plecarea lor, el sună şi fui rugată să cobor împreună cu Adèle. După ce o
îmbrăcai şi-i aranjai părul şi după ce mă încredinţai că îmi venea bine
costumul de quaker la care nu mai era nimic de retuşat, pentru că
îmbrăcămintea ca şi pieptănătura mea erau prea simple şi prea searbede,
coborârăm. Adèle se întreba dacă sosise, în sfirşit, le petit coffre27 căci, datorită
cine ştie căror încurcături, până atunci nu sosise încă. Nu se înşelase.
Intrând în sufragerie, văzurăm pe masă o cutie de carton, pe care fetiţa păru
a o recunoaşte instinctiv.
— Ma boîte! Ma boîte!28 – exclamă ca, alergând înspre masă.
— Da, ţi-a sosit în sfârşit cutia. Du-o într-un colţ, tu, fiică autentică a
Parisului, şi desfă-o, spuse glasul grav şi cam batjocoritor al domnului
Rochester, care stătea într-un fotoliu larg, lângă foc. Dar ia seama să nu mă
plictiseşti turuindu-mi tot timpul despre disecţia pe care ai de gând s-o faci
pachetului, sau despre ce ai să găseşti înăuntru. Să faci totul în linişte.
Tiens-toi tranquille, enfant, comprends-tu?29
Se părea că Adèle n-ar mai fi avut nevoie de această recomandare, căci
se retrăsese imediat pe canapea cu comoara ei şi începu să desfacă sforile cu
care era împachetată. După ce înlătură această piedică şi îndepărtă diferite
învelitori de poleială, strigă doar:
— Oh! ciel! Que c'est beau!30 şi rămase cufundată într-o contemplare
plină de admiraţie.
— Domnişoara Eyre e aici? întrebă stăpânul, ridicându-se pe jumătate şi
privind spre mine. Aşa! vino şi stai aici, adăugă el, trăgând un scaun alături
de fotoliu. Flecăreala copiilor nu poate aminti nimic plăcut unui bătrân holtei
ca mine. Mi-ar fi cu neputinţă să petrec o seară întreagă en tête-à-tête cu un
ţânc. Nu-ţi depărta scaunul, domnişoară Eyre. Stai chiar acolo unde l-am pus
– adică – te rog. Dă-o-ncolo de politeţe! Eu uit mereu de ea. Nici bătrânele
27 Cufăraş (fr.).
28 Cutia mea! Cutia mea! (fr.)
29 Să stai liniştită, fetiţo, ai înţeles? (fr.)
30 Oh! Doamne, ce frumos e! (fr.)
doamne naive nu-mi plac prea mult, dar pe bătrânica mea nu trebuie totuşi
s-o uit! E o Fairfax, sau cel puţin s-a căsătorit cu un Fairfax. Nu trebuie s-o
neglijez. Se spune că sângele apă nu se face.
Sună şi chemă pe doamna Fairfax, care veni imediat, aducându-şi lucrul.
— Bună seara, doamnă, zise el. Te-am chemat într-un scop caritabil. Am
oprit-o pe Adèle să-mi vorbească despre darul pe care i l-am făcut. Văd că
arde de nerăbdare, aşa că ai bunătatea şi ţine-i de urât; va fi una din faptele
cele mai milostive pe care le vei fi făcut vreodată.
Într-adevăr, de-abia zărise Adèle pe doamna Fairfax, că o şi chemă pe
sofa şi-i aruncă în poală tot conţinutul de porţelan, fildeş şi ceară al boîte-i
sale; în tot acest timp nu mai înceta cu explicaţiile şi îşi exprima încântarea
într-o englezească stâlcită, alegându-şi cu greu cuvintele.
— Acum, zise domnul Rochester, mi-am făcut datoria de stăpân al casei,
am orânduit ca musafirii să se distreze. Pot, deci, să mă gândesc în voie şi la
plăcerea mea. Domnişoară Eyre, trage-ţi scaunul mai aproape, eşti încă prea
departe de mine şi nu te pot privi fără să-mi schimb poziţia comodă în care
stau, ceea ce n-am de loc chef să fac.
M-am supus, deşi aş fi preferat să rămân puţin mai în umbră; dar
domnul Rochester ştia să poruncească în aşa fel, încât n-aveai încotro şi
trebuia să execuţi de îndată.
Eram în sufragerie, după cum am mai spus. Candelabrul ce fusese aprins
pentru cină lumina sărbătoreşte toată odaia. Focul ardea cu flăcări roşii şi
strălucitoare, umbre purpurii cădeau în falduri bogate în faţa ferestrei mari şi
a bolţii înalte. Nu se auzea decât murmurul şoptit al vorbelor Adèlei (nu
îndrăznea să vorbească tare) şi ropotul ploii de iarnă ce izbea în geamuri.
Domnul Rochester – cel care sta acum întins în jilţul îmbrăcat cu damasc
– mi se părea cu totul altul decât cel pe care-l văzusem înainte. Nu mai arăta
nici aşa de posac, nici atât de sever. Văzui că zâmbeşte şi ochit îi scânteiară.
Ar fi fost cu putinţă ca vinul să-l fi înveselit puţin, clar n-aş putea s-o afirm cu
tărie. Într-un cuvânt. era mai bine dispus, ca omul după o masă bună, mai
deschis, mai vesel şi mai îngăduitor decât fusese dimineaţă. Totuşi, mai
păstra ceva mohorât în înfăţişare, când îşi rezema capul masiv de speteaza
capitonată a jilţului şi când focul îi lumina trăsăturile săpate parcă în granit şi
ochii mari, negri (pentru că avea nişte ochi negri, mari şi frumoşi, în
adâncurile cărora se ivea câteodată o lumină nouă ce exprima, dacă nu
blândeţea, cel puţin ceva care amintea de ea). Vreo două minute privise focul
şi în tot acest răstimp eu îi cercetasem cu atenţie chipul, când, întorcându-se
brusc, observă privirea mea pironită asupra lui.
— Mă examinezi, domnişoară Eyre? Îţi par frumos?
Dacă aş fi avut timp să mă gândesc aş fi dat un raspuns convenţional,
nelămurit şi politicos, dar cuvintele îmi porniră aproape fără voie de pe buze.
— Nu, domnule.
— Ah! pe cuvântul meu! ştii că eşti cam ciudată? Pari o micuţă
nonnette31 delicată, liniştită, serioasă şi simplă – cum stai aşa cu mâinile
împreunate, cu ochii de obicei pironiţi în podea (afară doar de clipele când îi
ţii aţintiţi asupra mea, ca acum, de pildă). Când eşti întrebată sau când se
face în faţa dumitale o observaţie la care eşti datoare să răspunzi, atunci
trânteşti un răspuns fără ocol, dacă nu obraznic, cel puţin neaşteptat. Ce vrei
să spui cu vorbele astea?
— Iertaţi-mă, domnule. Am fost prea sinceră. Ar fi trebuit să vă spun că
nu-i uşor să dai pe neaşteptate un răspuns cu privire la înfăţişarea cuiva, că
31 Tînără (fr)
gusturile sunt diferite, că frumuseţea n-are însemnătate, sau cam aşa ceva.
— Nu, n-ar fi trebuit să răspunzi aşa. Poftim! Frumuseţea n-are
însemnătate! Astfel, sub cuvânt că îndulceşti lovitura de mai adineauri, că
mă mângâi şi mă alini, îmi dai o lovitură şi mai vicleană! urmă el. Zi-i mai
departe. Şi ce cusur îmi găseşti, mă rog? Mi se pare că am toate mădularele
întregi şi că sunt la fel ca ceilalţi oameni.
— Domnule Rochester, îngăduiţi-mi vă rog să-mi retrag răspunsul. N-a
fost un lucru cugetat, ci pur şi simplu o gafă.
— Aşa cred şi eu, dar eşti răspunzătoare de o asemenea uşurinţă. Ia să
vedem: fruntea mea nu-ţi place?
Îşi ridică părul negru ce-i cădea pe ochi şi lăsă să se vadă fruntea mare,
inteligentă, dar care nu arăta urmă de bunătate.
— Ei, domnişoară, sunt oare un prost? mă întrebă el.
— Departe de aşa ceva, domnule. Dar nădăjduiesc că n-o să vă pară
prea deplasată întrebarea: iubiţi oamenii?
— Iarăşi! Încă o împunsătură sub pretext de mângâiere şi asta din
pricina afirmaţiei că nu-mi place societatea copiilor şi a bătrânilor (să nu fim
cumva auziţi!). Nu, domnişoară, nu sunt un mare iubitor de oameni, dar am
putere de înţelegere, adăugă el arătând spre acea parte a capului care –
după cum se spune – indică tocmai prezenţa facultăţii pomenite şi care, din
fericire pentru el, se vedea destul de bine şi făcea ca partea de sus a capului
să pară mai largă. Ba chiar altădată am avut un fel de gingăşie sufletească.
La vârsta dumitale eram un flăcău destul de sensibil; mi-era milă de cei slabi,
de cei lipsiţi de apărare şi noroc. Dar soarta m-a încercat, ba chiar m-a
chinuit cu mâinile ei puternice şi acum pot să mă laud că sunt tare şi
rezistent ca o minge de cauciuc; e adevărat că, din când în când, îmi mai
simt inima vibrând, dar nu mai am decât un singur punct sensibil. Crezi că
mai e vreo nădejde pentru mine?
— Ce fel de nădejde, domnule?
"De bună seamă a băut prea mult", îmi zisei, neştiind ce să răspund la
năstruşnica-i întrebare. Cum i-aş fi putut spune eu dacă mai era sau nu în
stare să se schimbe?
— Pari încurcată, îmi zise el, şi cu toate că nu eşti mai frumoasă decât
mine, totuşi aerul acesta stingherit îţi şade bine; de altfel, asta îmi convine,
fiind un mijloc de a-ţi îndepărta de faţa mea ochii scrutători şi a-i îndrepta
spre florile tocite de pe covor. Aşa că fii încurcată! Astă-seară, domnişoară,
am chef de vorbă.
Spunând aceste cuvinte, se ridică din fotoliu şi-şi rezemă braţul de
marmura căminului. Aşa cum stătea acum, îi putui vedea desluşit corpul, faţa
şi lăţimea neobişnuită a pieptului, disproporţionat oarecum faţă de lungimea
trupului. Sunt sigură că aproape oricui i-ar fi părut un om urât; dar în
atitudinea sa era atâta mândrie inconştientă, în purtarea lui atâta degajare,
părea că-i pasă aşa de puţin de aspectul lui exterior şi părea atât de convins
că avea alte însuşiri, în stare să înlocuiască simplul farmec personal, încât,
privindu-l, îi împărtăşeai în mod inevitabil nepăsarea, fiind aproape ispitit să-i
împărtăşeşti şi încrederea în sine.
— Aveam chef de vorbă, repetă el şi de aceea am trimis să te cheme.
Focul şi candelabrul nu-mi erau de ajuns, şi nici chiar Pilot, întrucât nici unul
nu vorbeşte. Adèle ar fi fost mai potrivită, dar şi ea lasă mult de dorit... şi
doamna Fairfax e la fel. În ce le priveşte pe dumneata, sunt încredinţat că,
dacă ai vrea, ai fi tocmai ce-mi trebuie. M-ai pus pe gânduri din prima seară
când te-am invitat aici. De atunci aproape te uitasem: alte gânduri te
izgoniseră din mintea mea. Dar în astă-seară vreau să fiu la largul meu; să
dau deoparte tot ce displace şi să iau aminte la ceea ce face plăcere. Ei bine!
Tare aş vrea să ştiu mai multe despre dumneata; vorbeşte.
În loc să vorbesc, am zâmbit, şi surâsul meu nu era nici binevoitor, nici
supus.—
Vorbeşte, stărui el.
— Despre ce, domnule?
— Despre ce vrei. Te las să alegi şi poţi să povesteşti cum îţi place.
Mă aşezai şi nu spusei nimic. "Dacă îşi închipuie că voi vorbi numai
pentru plăcerea de a vorbi, de a mă da în spectacol, îi voi dovedi că nu şi-a
găsit omul", gândii eu.
— Eşti mută, domnişoară Eyre?
Tăceam mai departe. Domnul Rochester aplecă puţin capul spre mine şi
scormoni cu privirea în ochii mei.
— Îndărătnică? spuse el. Şi supărată? A! e şi firesc... Ţi-am cerut să-mi
vorbeşti, într-un fel cu totul nesocotit şi aproape obraznic. Domnişoară Eyre,
îţi cer iertare. Îţi spun o dată pentru totdeauna că nici nu mă gândese să te
tratez ca pe un inferior. Adică (se corectă el) nu revendic decât superioritatea
conferită de o diferenţă de douăzeci de ani în ceea ce priveşte vârsta şi un
veac în ceea ce priveşte experienţa, căci cu atât ţi-am luat-o înainte.
Asemenea superioritate este firească et y tiens32 cum ar spune Adèle, şi pe
temeiul acestei superiorităţi, numai şi numai a acesteia, te rog să ai
bunătatea să-mi vorbeşti puţin în ceasul de faţă şi să-mi alungi gândurile,
care-mi devin dureroase, pentru că se întorc totdeauna la acelaşi punct, unde
rod ca un cui ruginit.
Binevoise să-mi dea o lămurire, să-şi ceară aproape scuze. N-am rămas
insensibilă şi am vrut să i-o dovedesc.
— Nu vreau altceva decât să vă alung gândurile negre, domnule; numai
că nu sunt de fel sigură de izbândă. De unde să ştiu eu ce vă interesează?
Întrebaţi-mă şi mă voi strădui să vă răspund.
— Atunci, mai întâi, recunoşti că am dreptul să fac puţin pe stăpânul? Să
fiu câteodată repezit şi – poate – pretenţios, din pricinile pe care ţi le-am
arătat? Adică, înainte de toate, pentru că sunt destul de bătrân ca să-ţi fiu
tată, apoi, pentru că am luptat – trecând prin tot felul de încercări – cu o
mulţime de oameni de toate naţiile, pentru că am cutreierat jumătate din
lumea asta, pe când dumneata ai stat liniştită, totdeauna cu aceiaşi oameni
şi în aceeaşi casă.
— Faceţi cum credeţi, domnule.
— Asta nu-i un răspuns, sau – mai degrabă – e un răspuns foarte
supărător, fiindcă-i foarte evaziv. Răspunde limpede.
— Nu cred, domnule, că aveţi dreptul să-mi porunciţi numai pentru că
sunteţi mai bătrân sau pentru că aţi cunoscut lumea mai bine decât mine.
Dreptul de a vă aroga această superioritate depinde de felul cum v-aţi folosit
timpul şi experienţa.
— Hm! Spus pe şleau !Dar nu admit acest punct de vedere. Nu m-ar
avantaja de loc, căci n-am folosit cum trebuie nici timpul, nici experienţa. Să
lăsăm atunci deoparte superioritatea mea: îţi cer numai să-mi primeşti din
când în când ordinele, fără să fii şocată şi fără să te socoţi jignită de tonul
meu poruncitor. Spune: vrei?
Am zâmbit. "Domnul Rochester e într-adevăr un om ciudat, mi-am zis
eu, pare să fi uitat că-mi plăteşte treizeci de lire pe an tocmai ca să-mi
32 Şi ţin la ea (fr.).
poruncească".
— Iată un surâs care-mi place, spuse el, observând pe dată zâmbetul
meu fugar. Dar nu-i de ajuns; vorbeşte.
— Mă gândeam, domnule, că puţini stăpâni se ostenesc să afle dacă cei
pe care-i plătesc sunt sau nu jigniţi ori deranjaţi de poruncile primite.
— Cei pe care-i plătesc?! Cum? Eşti deci angajata mea? A, da, uitasem
salariul! Ei bine, acest motiv pecuniar îmi dă dreptul sa te jignesc oare?
— Pentru acest motiv nu, domnule. Dar pentru motivul că aţi uitat de
plată şi de bani, pentru că vă interesează dacă subalternul o fericit să
depindă de altul, da, primesc din toată inima.
— Şi consimţi să nu rosteşti fraze şi forme convenţionale fără să te
gândeşti că lipsa lor poate fi luată drept obrăznicie?
— Fiţi sigur, domnule, că niciodată nu voi lua drept obrăznicie lipsa de
formalism. Cea dintâi aş putea spune chiar că îmi place, dar pe cea de a doua
nici o fiinţă liberă n-o poate îndura pentru nici un fel de plată.
— Asta-i o glumă! Majoritatea fiinţelor libere îndura orice pentru bani. Te
sfătuiesc, deci, să nu mai proclami adevăruri universale, în privinţa cărora
eşti cu desăvârşire neştiutoare. Totuşi, îţi sunt recunoscător pentru răspuns,
în ciuda inexactităţii sale: da, da... Îţi mulţumesc, atât pentru felul în care l-ai
rostit, cât şi pentru semnificaţia cuvintelor dumitale. Felul în care le-ai rostit a
fost sincer şi deschis, iar un asemenea fel de a vorbi nu se întâlneşte pe toate
drumurile. Dimpotrivă, la seriozitate se răspunde de obicei cu tot felulul de
fasoane, cu o manieră neroadă, rece şi grosolană de a ţi se răstălmaci
intenţiile. Din trei mii de guvernante proaspăt ieşite din şcoală, nici trei nu
mi-ar fi răspuns ca dumneata. Dar nu vreau să te măgulesc: dacă ai fost
turnata într-un alt tipar decât celelalte, nu-i meritul dumitale, ci opera firii. De
altfel, poate că mă pripesc cu concluziile, căci numai după lucrurile pe care le
ştiu deocamdată despre dumneata s-ar prea putea să nu fii mai bună decât
celelalte; ar fi posibil să ai defecte insuportabile, care să precumpănească
asupra celor câteva calităţi.
"Poate aşa stau lucrurile şi cu dumneata-, mă gândii eu. În clipa când
acest gând îmi fulgeră prin minte privirile noastre se întâlniră şi el îmi citi
gândul şi-mi răspunse ca şi când l-aş fi rostit prin cuvinte...
— Da, da, ai dreptate, am destule cusururi: îmi dau seama şi nu caut să
le ascund, te asigur: Dumnezeu ştie că n-am dreptul să fiu prea aspru faţă de
alţii. Răscolindu-mi sufletul şi scrutându-mi trecutul, văd un şir de fapte, un
fel de viaţă care mi-ar putea atrage multe mustrări din partea semenilor mei.
La vârsta de douăzeci şi unu de ani, am intrat, sau mai bine zis (trebuie să
ştii că păcătoşilor le place să arunce jumătate din vină asupra sorţii şi
împrejurărilor)... am fost azvârlit pe un drum greşit şi de atunci niciodată
n-am mai aflat drumul cel drept; dar aş fi putut fi altfel, aş fi putut fi tot atât
de bun ca dumneata – mai înţelept – aproape tot aşa de neprihănit, îţi
invidiez liniştea sufletească, puritatea conştiinţei şi trecutul fără pată. Fetiţo,
un trecut neîntinat e o comoară fermecătoare, un izvor nesecat de prospeţime
şi puritate. Nu-i aşa?
— Ce fel de trecut aveaţi dumneavoastră la optsprezece ani, domnule?
— Minunat, limpede şi sănătos; nici o apă spurcată nu-l prefăcuse în
mocirlă puturoasă. La optsprezece ani eram ca şi dumneata. Întocmai ca şi
dumneata. Natura mă făcuse un om bun, unul dintre cei mai buni, domnişoară
Eyre, şi vezi că acum nu mai sunt. Ochii dumitale îmi spun că nu vezi;
mă felicit că-ţi pot cel puţin citi asta în privire (bine că a venit vorba; ia
seama la cele ce spui cu ochii, fiindcă le înţeleg de minune limbajul).
Crede-mă pe cuvânt: nu sunt rău! să nu vezi în mine un nemernic. Nu. Dar
datorită împrejurărilor – sunt într-adevăr încredinţat de acest lucru – mai mult
decât pornirilor mele fireşti, am ajuns un păcătos de rând, care s-a cufundat,
spre a se desfăta, în toate acele sărmane desfrânări şi batjocuri în mijlocul
cărora cei bogaţi şi bicisnici îşi duc viaţa. Te miră că-ţi mărturisesc asemenea
lucruri? În cursul vieţii dumitale va trebui să fii de nenumărate ori duhovnic
fără voie a multor taine. Mulţi vor simţi instinctiv, ca şi mine, că cel mai mare
dar pe care-l ai nu e să vorbeşti despre dumneata, ci să asculţi şi pe alţii
vorbind despre ei, vor înţelege că nu le primeşti spovedania cu răutate
dispreţuitoare, ci cu un fel de simpatie înnăscută, ce alină şi îmbărbătează,
deşi nu se manifestă prea zgomotos.
— De unde puteţi şti, cum puteţi ghici toate astea, domnule?
— Ştiu foarte bine, de aceea continuu să-ţi vorbesc aproape tot atât de
nestingherit, ca şi cum mi-aş scrie gândurile într-un jurnal. Ai să-mi spui că ar
fi trebuit să mă arăt mai tare decât împrejurările; e adevărat, dar nu vezi că
n-am putut. Când soarta m-a înşelat, nu am avut înţelepciunea de a mă
stăpâni; m-a cuprins deznădejdea. De atunci a început prăbuşirea mea, iar
acum, când vreun idiot depravat îmi trezeşte scârbă prin destrăbălarea lui
neruşinată, nu mă pot lăuda că sunt mai bun decât el. Mă văd silit să
mărturisesc că suntem la fel. De ce n-am avut tăria să rezist? Dumnezeu ştie
cât o doream! Să te temi de remuşcări, când vei fi ispitit să cazi în greşeală,
domnişoară Eyre. Remuşcarea este otrava vieţii.
— Se spune că leacul ei este căinţa.
— Nu ăsta-i leacul. Singurul leac ar putea fi îndreptarea şi eu aş fi în
stare să mă îndrept. Mai am încă destulă putere, dacă... Dar la ce bun m-aş
gândi la asta, aşa hărţuit, copleşit şi blestemat cum sunt! Şi de altfel, întrucât
fericirea îmi este pentru totdeauna interzisă, am dreptul să aflu plăcerea în
viaţă. Şi o s-o dobândesc cu orice preţ.
— Atunci, domnule, o să vă prăbuşiţi şi mai în adânc.
— Se prea poate; şi totuşi, dacă aflu o plăcere nouă şi proaspătă, de ce
să însemne asta o prăbuşire? Şi s-ar putea să aflu una tot aşa de nouă şi
proaspătă ca mierea sălbatică pe care albinele o culeg din florile timpului.
— Luaţi seama numai să nu vă lase un gust amar.
— Ce ştii dumneata? N-ai gustat-o niciodată. Ce serioasă şi solemnă ţi-e
privirea! Şi eşti tot atât de neştiutoare, ca şi statuia asta – spuse el luând una
de pe cămin. N-ai dreptul să-mi ţii predici, neofitule, tu cate n-ai trecut pragul
vieţii şi nu-i cunoşti tainele.
— Nu fac decât să vă reamintesc propriile dumneavoastră cuvinte,
domnule. Aţi spus că greşeala aduce remuşcare şi aţi afirmat că remuşcarea
este otrava vieţii.
— Cine vorbeşte de greşeală acum? Nu socotesc greşeală ghidul care
mi-a trecut prin minte. Cred că a fost mai curând o inspiraţie, decât o ispită; a
fost un gând sincer, nespus de alinător – ştiu bine! Uite că-mi vine iar în
minte. Nu mi l-a insuflat duhul răului, te asigur, sau – dacă a fost el – atunci a
îmbrăcat veşminte îngereşti. Cred că trebuie să primesc un asemenea
oaspete, când cere să intre în inima mea.
— Nu vă încredeţi în el, domnule: nu-i un înger adevărat.
— Te mai întreb o dată: de unde ştii dumneata? Prin ce instinct vrei să
deosebeşti serafimul prăbuşit în abis de solul lui Dumnezeu – pe îndrumător
de seducător?
— Am judecat după înfăţişarea dumneavoastră; era foarte tulburată
când aţi spus că gândul ăsta vă apare iar în cuget. Sunt încredinţată că
dacă-l veţi asculta, veţi avea şi mai multe de îndurat.
— De loc. Trimisul ăsta mi-a adus cea mai minunată solie din lume. De
altfel, nu eşti îngerul meu păzitor, aşa că fii liniştită. Intră, vesele hoinar!
Părea că vorbeşte cu o nălucă văzută numai de el; apoi încrucişa braţele,
ca spre a strânge la piept acea fiinţă nevăzută.
— Acum, zise el din nou către mine, l-am primit pe nou-sositul pelerin.
Cred cu adevărat că e un zeu travestit. Am şi început să mă simt mai bine;
inima mea era un fel de raclă cu moaşte, acum va fi un altar.
— Ca să spun drept, domnule, nu vă înţeleg deloc. Nu pot urma această
convorbire; mă depăşeşte cu totul. Ştiu un singur lucru: spuneaţi că nu
sânteţi aşa de bun cum aţi dori să fiţi şi că asta vă doare. Am înţeles doar
atât: că aveţi conştiinţa încărcată şi din pricina asta suferiţi fără încetare. Mi
se pare însă că dacă v-aţi strădui din răsputeri, aţi izbuti cu timpul să
ajungeţi acolo unde năzuiţi, şi dacă de acum înainte veţi lua hotărârea de a
îndrepta faptele şi gândurile, peste câţiva ani veţi avea un trecut limpede pe
care-l veţi putea contempla cu bucurie.
— E un gând frumos şi bine exprimat, domnişoară Eyre, şi în această
clipă pavez iadul cu intenţii bune.
— Vă rog?!
— Da. Iau hotărâri bune şi cred că vor fi trainice ca bronzul. Faptele mele
vor fi altele decât până acum.
— Şi mai bune?
— Da, mai bune. În aceeaşi măsură în care mineralul pur este mai bun
decât zgura murdară. Pari a te îndoi de mine, dar eu nu mă îndoiesc. Îmi
cunosc ţinta şi mijloacele. Din această clipă fac o lege neînduplecată, ca a
meziior şi perşilor, şi declar că amândouă vor fi drepte.
— Nu pot fi, domnule, dacă pentru ele ai nevoie de legi noi.
— Ba sunt, domnişoară Eyre, deşi reclamă neapărat legi noi. Măsurile şi
împrejurările excepţionale cer legi.
— Asta-i o maximă primejdioasă, domnule, se vede îndată că e uşor să
abuzezi de ea.
— Ai dreptate, sentenţiosule filozof! Dar jur pe toţi zeii căminului meu că
nu voi abuza.
— Sunteţi om şi deci supus greşelilor.
— Da, ca şi dumneata. Ei şi?
— Oamenii supuşi greşelilor n-ar trebui să-şi însuşească pe nedrept o
putere ce nu poate fi încredinţată fără primejdii decât fiinţelor desăvârşite şi
dumnezeieşti.
— Ce putere?
— Aceea de a spune despre orice linie de conduită, oricât de ciudată şi
neobişnuită: asta-i calea cea bună.
— Da, răspunse domnul Rochester, chiar acestea sunt cuvintele: asta-i
calea cea bună.
— Să dea Dumnezeu să fie, i-am răspuns eu ridicându-mă, căci mi se
părea de prisos să continui o discuţie atât de greu de înţeles pentru mine.
Simţeam, de altfel, că, cel puţin deocamdată, nu puteam ajunge să pătrund
firea celui cu care stăteam de vorbă. Încercam acea nesiguranţă, acel
simţamânt nedesluşit de nelinişte pe care ţi-l trezeşte convingerea că eşti
neştiutor.
— Unde te duci? mă întrebă domnul Rochester.
— S-o culc pe Adèle, răspunsei. Trebuia de mult să doarmă.
— Ţi-e teamă de mine pentru că vorbele mele seamănă cu cele ale
Sfinxului.
— Vorbiţi într-adevăr în enigme, dar, deşi sunt mirată, nu mă tem.
— Ba da, te temi; mândria dumitale se teme de o gafă.
— În acest sens, da, mi-e teamă; n-aş vrea să spun prostii.
— Dacă le-ai spune, ai face-o cu atâta linişte şi seriozitate, încât le-aş lua
drept vorbe înţelepte. Nu râzi niciodată, domnişoară Eyre? Nu-ţi da osteneala
să răspunzi. Văd că râzi rar, dar poţi s-o faci cu multă voioşie. Crede-mă,
lumea nu te-a făcut aspră, după cum nici pe mine nu m-a făcut vicios. Te mai
ţine încă în chingi constrângerea Lowoodului; îţi supraveghezi expresia feţei,
vorbirea ţi-e reţinută, gesturile măsurate, şi te temi înaintea unui bărbat sau
a unui frate, sau a tatălui, a stăpânului, în sfârşit în faţa oricui; te temi ca
zâmbetul să nu-ţi fie prea vesel, vorba prea liberă, mişcările prea vioaie. Dar
cu timpul, sper, vei învăţa să fii naturală faţă de mine, căci mie îmi este cu
neputinţă să fiu convenţional cu dumneata. Atunci mişcările şi privirile îţi vor
fi mai vii, mai libere; acum încă nu îndrăzneşti. Câteodală semeni cu o pasăre
ciudată închisă în colivie: acolo între gratii se află un prizonier plin de viaţă,
neastâmpărat şi hotărât; de-ar fi slobod, s-ar înălţa până la nori. Tot mai vrei
să te duci la culcare?
— A bătut ora nouă, domnule.
— Nu-i nimic. Mai stai o clipă. Adèle nu-i încă gata de culcare. Am putut
s-o observ în voie, tot timpul cât am stat cu spatele la foc şi cu faţa spre
odaie. În vreme ce-ţi vorbeam, m-am uitat la ea din când în când (am
motivele mele s-o socotesc vrednică de studiat, motive pe care s-ar putea, ba
nu... pe care sigur o să ţi le împărtăşesc într-o zi). Acum vreo zece minute a
scos din cutie o rochiţă de mătase trandafirie. Chipul i s-a luminat
numaidecât. Parcă simţeai cum îi curge cochetăria în sânge, cum îi umple
creierul şi-i hrăneşte până şi măduva oaselor. "II faut que je l'essaie!"33 a
exclamat ea, et a l'instant même!"34 – şi a zbughit-o din odaie. E acum cu
Sophie şi-şi încearcă rochia. Peste câteva minute se va întoarce. Şi ştiu ce voi
vedea: o miniatură a Celinei Varens, în costumul pe care-l purta pe scenă la
începutul... Dar n-are nici o importanţă. Totuşi presimt că cele mai gingaşe
simţăminte ale mele vor primi o lovitură; rămâi aici, să vezi dacă am
dreptate.
După câteva minute, se auziră paşii Adèlei în sala cea mare. Intră
îmbrăcată aşa cum îmi vestise tutorele ei: o rochie de atlaz trandafiriu foarte
scurtă şi plină de garnituri înspre poale înlocuise rochia ei cafenie, iar o
cunună de boboci de trandafiri îi împodobea fruntea. Purta ciorapi de mătase
şi sandale de atlaz alb.
— Est-ce que ma robe va bien?35 exclamă ea, sărind în sus. Et mes
souliers? et mes bas? Tenez, je crois que je vais danser!36 Şi prinzându-şi
poalele rochiei, începu să sară prin încăpere. Ajungând lângă domnul
Rochester, făcu o piruetă pe vârful picioarelor şi îngenunche în faţa lui,
exclamând:
— Monsieur, je vous remercie mille fois de votre bonté37, apoi,
ridicându-se, adăugă: C'est comme cela que maman faisait, n'est-ce pas,
33 Trebuie s-o încerc! (fr.).
34 Şi chiar acum! (fr.)
35 Îmi vine bine rochia? (fr.)
36 Dar pantofii? şi ciorapii! Ştiţi ceva, cred că am să dansez! (fr.)
37 Domnule, vă mulţumesc de o mie de ori pentru bunătatea dumneavoastră
(fr.
monsieur?38
— Întocmai! răspunse el – şi "comme cela"39 mi-a fermecat banii mei
englezeşti şi m-a făcut să-i scot din buzunarele pantalonilor mei de croială
britanică. Eram neştiutor, domnişoară Eyre; faţa mea a fost tot atât de
proaspătă ca şi a dumitale. Primăvara mea s-a dus totuşi, dar mi-a lăsat pe
mâini această floricică franceză de care – câteodată – m-aş descotorosi
bucuros, căci nu mai dau nici o însemnătate trunchiului care a zămislit-o,
întrucât am descoperit că numai o pulbere de aur îi putea sluji de
îngrăşământ. Nu îndrăgesc decât pe jumătate aceasta floare, mai ales când
se arată atât de artificială ca acum. O păstrez şi o cresc spre a da urmare
principiului catolic conform căruia printr-o singură faptă bună ispăşeşti
nenumărate păcate mari sau mici. Într-o zi îţi voi lămuri toate astea. Noapte
bună.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 16/02/2012, 12:16 PM | message # 15
CAPITOLUL XV
Domnul Rochester mă lămuri într-adevăr cu alt prilej. Într-o
după-amiază, când mă aflam pe câmp cu Adèle, ne-am întâlnit întâmplător şi
m-a rugat să-mi las eleva să se joace prin preajma noastră cu Pilot şi cu
cercul, iar noi să ne plimbăm pe o alee lungă, străjuită de fagi.
Apoi îmi povesti că Adèle era fata unei dansatoare de la Opera franceză,
Céline Varens, faţă de care avusese odată ceea ce numea el "une grande
passion"40. Celine se prefăcuse că-i răspunde cu o dragoste şi mai înflăcărată.
Se credea idolatrizat, aşa urât cum era; îşi închipuia că dansatoarei îi plăcea
mai mult "sa taille d'athlète"41 decât eleganţa lui Apollo din Belvedere.
— Şi am fost atât de măgulit de dragostea silfidei franceze pentru
spiriduşul englez, încât am instalat-o într-o casă somptuoasă, i-am dat
servitori, trăsură, caşmiruri, diamante, dantele. Într-un cuvânt, am început
să-mi toc averea, în stilul obişnuit, ca oricare alt guguman. N-am avut măcar
nici originalitatea de a căuta un drum nou către ruşine şi sărăcie, ci am
urmat, ca un prost, vechiul făgaş, fără să mă îndepărtez cu un deget măcar
de drumul bătătorit. Am avut după cum meritam, soarta tuturor nătângilor.
Venii într-o seară, când Céline mă aştepta, şi n-o găsii acasă. Era o noapte
caldă, şi, cum alergătura prin tot Parisul mă obosise cumplit, mă aşezai în
salonaşul ei, fericit să respir aerul sfinţit prin prezenţa ei îndelungată.
Exagerez; nu socotisem niciodată că în preajma ei ar stărui mireasma
sfinţeniei; nu, în jurul ei nu plutea decât mirosul moscului şi al ambrei.
Mireasma florilor din seră amestecată cu cea a parfumurilor începea să mă
sufoce şi atunci îmi trecu prin minte să deschid fereastra şi sa ies pe balcon.
Era seară, becurile de gaz aprinse, noaptea liniştită şi senină; pe balcon se
aflau câteva scaune. Mă aşezai pe unul din ele şi-mi aprinsei o ţigară. Dacă
îmi dai voie am să aprind şi acum una.
Se opri, scoase o ţigară, o aprinse şi zvârli în aerul îngheţat câteva
rotocoale de fum cu aromă havaneză, apoi continuă:
— Pe vremea aceea îmi plăceau şi bomboanele, domnişoară Eyre.
38 Aşa făcea mama mea, nu-i aşa, domnule? (fr.).
39 În felul ăsta (fr.)
40 O mare pasiune (fr.)
41 Talia lui de atlet. (fr.).
Crocam42 (nu lua în seamă barbarismul), crocam pastile de ciocolată şi
trăgeam apoi câte un fum de ţigară, privind cum se perindau echipajele în
lungul acelei străzi la modă, ce se învecina cu Opera. Deodată am observat
un cupeu elegant, tras de doi frumoşi cai englezeşti şi luminat din plin de
strălucitoarele felinare ale oraşului. Am recunoscut cupeul pe care i-l
dăruisem Célinei. Se întorcea acasă. De nerăbdare, inima îmi bătea să se
spargă de balustrada de fier pe care mă rezemasem. Cupeul se opri – după
cum mă aşteptam – la poarta casei şi flacăra mea (ăsta e numele ce se dă
unei inamorata de operă) coborâ. Deşi Céline era înfăşurată într-un mantou
(de prisos într-o seară atât de călduroasă de iunie), o recunoscui îndată după
picioruşul ce i se zări de sub rochie, când coborî.
Aplecat peste balcon, eram să şoptesc: "Mon ange"...43 cu un glas pe
care numai dragostea îl putea auzi, când altă persoană, înfăşurată de
asemenea într-o mantie, coborî după ea; dar de astă dată nişte tocuri cu
pinteni loviră caldarâmul şi o pălărie bărbătească trecu sub poarta cea mare
a casei.
N-ai ştiut niciodată ce-i gelozia, nu-i aşa, domnişoară Eyre? Bineînţeles
că nu; nici nu mai era nevoie să te întreb, de vreme ce niciodată n-ai ştiut
ce-i dragostea! O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale
încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa
vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat până
acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile
astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le
spumegă la picioare. Dar îţi spun, şi poţi să ţii minte aceste cuvinte ale mele,
că într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi
acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în
spumă şi vuiet. Atunci, fie că vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de
vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val
puternic şi aruncată pe ape mai liniştite, aşa cum mă aflu eu acum. Îmi place
ziua asta, cerul acesta de oţel, îmi place nemişcarea şi asprimea lunii sub
strânsoarea gerului; îmi place Thornfieldul, vechimea lui, singurătatea şi
copacii săi năpădiţi de ciori, tufişurile spinoase, faţada cenuşie şi şirurile de
geamuri întunecate în care se oglindesc tăriile de metal ale cerului. Şi totuşi,
mult timp mi-a fost groază să mă gândesc măcar la acest castel. M-am ferit
de el ca de o casă ciumată! Cât urăsc încă...
Îşi încleştă fălcile şi tăcu; se opri şi izbi cu piciorul în pământul îngheţat.
Un gând nesuferit părea a-l fi prins atât de crâncen în gheare, încât nu mai
putea face nici măcar un pas. Înaintam pe alee în clipa când el se oprise.
Castelul era în faţa noastră.
Şi-a înălţat ochii, apoi a aruncat asupra crenelurilor o privire cum nu
văzusem şi nici n-am mai văzut vreodată în viaţa mea; durerea, ruşinea,
furia, nerăbdarea, scârba, ura – toate păreau că se luptă şi năvălesc în
aceeaşi clipă în pupilele ochilor săi dilataţi, sub sprâncenele negre ca
abanosul. Lupta era cumplită, dar un alt simţământ se înălţă şi birui: era ceva
aspru, cinic, hotărât şi neînduplecat. Îşi birui emoţia şi urmă:
— În acest minut de tăcere, domnişoară Eyre, m-am socotit cu destinul
meu care stă acolo, după acel trunchi de fag, ca una din vrăjitoarele ce i s-au
arătat lui Macbeth în bătăliile din Forres. "Îţi place Thornfieldul?", îmi spunea
el, ridicând degetul şi scriind în aer un memento ce se aşternea în hieroglife
lugubre pe faţada castelului: "Iubeşte-l dacă poţi! Iubeşte-l dacă îndrăzneşti!"
42 Din cuvântul francez croquer, a ronţăi
43 Îngerul meu (fr.)
"Da, îl voi iubi", am răspuns eu. Îndrăznesc să-l iubesc şi, adăugă el furios,
îmi voi ţine cuvântul, voi sfărâma piedicile care nu mă lasă să fiu fericit şi
bun; da, da, bun. Aş vrea să fiu mai bun decât am fost şi decât sunt acum.
După cum Leviathanul lui Iov a sfărâmat suliţa, săgeata şi platoşa, tot aşa
ceea ce alţii vor socoti că sunt bariere de fier şi aramă, vor fi zdrobite sub
mâna mea, ca paiele sau ca lemnul putred.
În clipa aceea, Adèle alergă înspre el, cu cercul în mână.
— Pleacă de aici, fetiţo! strigă domnul Rochester cu asprime. Stai
deoparte, sau du-te înăuntru la Sophie.
Apoi îşi urmă plimbarea în tăcere. Încercai să aduc iarăşi vorba despre
subiectul de care se depărtase brusc.
— Aţi părăsit balconul, domnule, când a intrat mademoiselle Varens? îl
întrebai.
Mă aşteptam aproape să fiu repezită pentru că această întrebare nu
prea la locul ei, dar dimpotrivă, trezindu-se din posomorâta sa visare,
întoarse ochii spre mine şi fruntea păru că i se luminează.
— Oh! uitasem de Céline! îmi spuse el. Ei bine, când am zărit-o pe
fermecătoarea mea iubită în tovărăşia unui bărbat, mi s-a părut că aud un
şuierat şi văd şarpele verde al geloziei înălţându-se de pe balconul luminat
de lună, strecurându-mi-se în rotocoale unduitoare sub haină şi
deschizându-şi în câteva clipe drum până în străfundurile inimii mele. Este
ciudat! exclamă el, întrerupându-se din nou. Este ciudat că te-am ales drept
confidentă pentru toate astea, domnişoară! Este şi mai ciudat că mă asculţi
liniştită, ca şi cum cel mai firesc lucru din lume ar fi ca un bărbat cum sunt eu
să povestească despre metresele lui de la Operă unei fete delicate şi fără
experienţă, cum eşti dumneata! Dar această din urmă ciudăţenie lămureşte
pe cea dintâi. Cum ţi-am mai arătat o dată, cu înfăţişarea asta serioasă,
prevăzătoare şi înţeleaptă, pari o confidentă ideală. De altfel, ştiu de ce
m-am încrezut în sufletul dumitale. Este un suflet aparte, unic şi care nu se
poale molipsi de nici un rău. Din fericire, nu vreau să-i fac vreun rău şi chiar
dacă aş vrea, n-aş putea; nu te pot pângări. Cu cât stăm mai mult de vorbă,
cu atât e mai bine, căci eu mă purific. După ce se abătu astfel de la
povestirea lui, urmă:
— Am rămas pe balcon. "O să vină cu siguranţă în buduar, îmi zisei; să le
pregătesc o capcană." Trecând mâna prin fereastra deschisă, trăsei perdeaua
şi închisei oblonul, lăsând doar o mică deschizătură, prin care să pot auzi
jurămintele şoptite ale îndrăgostiţilor. Apoi, mă strecurai iar în jilţul meu
tocmai când perechea pătrundea înăuntru. Priveam ţintă prin deschizătură.
Camerista Célinei intră, lăsă o lampă aprinsă pe masă şi plecă, îi putui vedea
astfel desluşit pe amândoi; îşi scoaseră pelerinele. Îmbrăcată în atlaz şi cu
bijuterii – darurile mele, bineînţeles – Céline era cu adevărat strălucitoare,
însoţitorul ei purta o uniformă de ofiţer. L-am recunoscut: era vicontele... un
tânăr stricat şi zănatic. Îl întâlnisem de câteva ori în societate. Mi se părea
atât de vrednic de dispreţ, încât nici nu-mi trecuse vreodată prin minte să-l
urăsc. Recunoscându-l, dintele şarpelui geloziei fu rupt, dar şi dragostea
pentru Céline se stinse. Nu merita să lupţi pentru o femeie care te putea
înşela cu un astfel de om; nU era vrednică decât de dispreţ, mai puţin totuşi
decât mine, care fusesem jucăria ei.
Începură să discute; convorbirea lor mă linişti de-a binelea: uşuratică,
fără suflet şi fără duh, era sortită mai mult să plictisească, decât să întărâte
pe cel ce asculta. Cartea mea de vizită se afla pe masă; cum o văzură
începură să vorbească despre mine, dar nici unul nici altul n-avea destulă
tărie sau nu dorea îndeajuns, să mă scuture zdravăn. M-au batjocorit însă,
atât cât le-a îngăduit meschinăria lor. Céline îndeosebi stăruia asupra
cusururilor mele – diformităţi, cum le spunea ea. Tocmai ea, care îmi arătase
o admiraţie înflăcărată pentru ceea ce numea "ma beauté mâle"44. În această
privinţă se deosebeşte cu totul de dumneata, care mi-ai spus pe şleau la a
doua întrevedere a noastră că nu-ţi par frumos. Acest contrast m-a izbit
atunci şi...
În clipa aceea, Adèle alergă iar spre noi.
— Monsieur, zise ea, John a venit să spună că a sosit administratorul
dumneavoastră şi vă aşteaptă.
— Ei! atunci trebuie să scurtez povestea. Deschisei fereastra şi înaintai
spre ei. O eliberai pe Céline de ocrotirea mea şi-i pusei în vedere să se mute
din casă; îi dădui o pungă de bani, să facă faţă nevoilor celor mai grabnice,
fără sa mă sinchisesc de ţipetele, istericalele, zvârcolirile, protestele şi
rugăminţile ei. Când vicontele îmi dădui întâlnire în Bois de Boulogne, avui
plăcerea să mă bat cu el a doua zi. I-am trimis un glonţ într-un braţ gălbejit şi
slab ca o aripă de pui jigărit, şi atunci crezui că am sfârşit cu toată clica. Dar,
din nenorocire, cu şase luni mai înainte Varens născuse fetiţa asta, pe Adèle,
despre care afirma că-i a mea. Se prea poate, deşi nu găsesc în înfăţişarea ei
nici un indiciu al doritei mele paternităţi. Pilot îmi seamănă mai mult. Câţiva
ani după ruptura noastră, mamă-sa o părăsi şi fugi în Italia cu un muzicant
sau cântăreţ. Socoteam că nu-i sunt dator cu nimic Adèlei şi nici acum nu-mi
recunosc vreo îndatorire, pentru că nu sunt tatăl ei, dar aflând că a fost părăsită,
luai această sărmană fiinţă din mocirla şi noroiul Parisului şi o
transplantai aici, ca s-o cresc curată pe pământul sănătos al unei grădini
englezeşti de ţară. Doamna Fairfax te-a găsit pe dumneata pentru educaţia
ei, dar acum, când ştii că Adèle este fiica din flori a unei dănţuitoare de la
Operă, o să ai poate alte păreri despre slujba dumitale şi despre elevă.
Într-o zi vei veni probabil să-mi spui că ai găsit un alt loc şi să mă rogi să
caut altă guvernantă, nu?
— Nu, Adèle nu-i răspunzătoare de greşelile mamei sale şi nici de ale
dumneavoastră. Ţin la ea, şi, acum când ştiu că n-are părinţi, fiindcă
mamă-sa a părăsit-o iar dumneata te lepezi de ea, o voi iubi şi mai mult. Cum
aş putea să prefer pe moştenitorul răsfăţat al unei familii bogate, care şi-ar
urî guvernanta ca pe un lucru supărător, în locul sărmanei orfane ce caută o
prietenă în educatoarea ei?
— O, ăsta-i felul dumitale de a vedea! Trebuie să intru în casă acum.
Dumneata de asemenea; se întunecă.
Mai rămăsei câteva minute cu Adèle şi cu Pilot, alergai puţin cu ea şi ne
jucarăm cu racheta şi cu cercul. Când ne întoarserăm acasă şi-i scosei boneta
şi pardesiul, o luai pe genunchi, şi o lăsai să pălăvrăgească aproape un ceas,
după pofta inimii. Îi îngăduii chiar câteva libertăţi şi expresii nepotrivite în
care se complăcea când i se dădea multă atenţie şi care-i arătau caracterul
uşuratic, moştenit probabil de la maică-sa, şi atât de puţin potrivit spiritului
englezesc. Avea totuşi calităţile ei şi eram pornită să preţuiesc cât mai mult
tot ce avea bun. Căutam în trăsăturile şi portul său o asemănare cu domnul
Rochester, dar nu puteam găsi nici una; nimic în ea nu trăda această
înrudire. Păcat. Dacă i-ar fi semănat puţin, i-ar fi fost cu mult mai dragă.
44 Frumuseţea mea bărbătească (fr.).
Numai când mă retrasei în odaia mea, să mă culc, îmi amintii pe îndelete
de povestirea domnului Rochester. Nu era probabil nimic deosebit: pasiunea
unui bogat gentilom englez pentru o dănţuitoare franceză, trădarea acesteia
erau fapte care se petreceau în fiecare zi în lumea mare; dar ceva cu
adevărat ciudat se arăta în exaltarea emoţiei ce-l cuprinsese deodată. În
clipa când spusese că-i fericit să poată mărturisi bucuria pe care o trăia din
nou în vechiul castel şi împrejurimile acestuia. Chibzuii îndelung asupra
acestui fapt, dar îl părăsii treptat, găsindu-l de neînţeles şi pornii să mă
gândesc la purtarea domnului Rochester faţă de mine. Taina pe care găsise
cu cale să mi-o destăinuiască părea un tribut adus discreţiei mele. Eu aşa o
socoteam şi o primeam CA atare. De vreo câteva săptămâni, se purta cu mine
într-un fel cu mult mai uniform decât la început; se părea că nu-l mai
stingheresc şi nu mai avea acele accese de trufie care mă îngheţau. Când mă
întâlnea pe neaşteptate, părea că socoteşte întâlnirea binevenită şi avea
totdeauna un cuvânt bun, ba câteodată chiar un zâmbet, pentru mine. Când
mă poftea la el, îmi oferea cinstea unei primiri cordiale, care mă făcea să-mi
dau seama că aveam într-adevăr puterea să-l amuz şi că aceste convorbiri ce
aveau loc de obicei seara erau căutate atât pentru plăcerea lui, cât şi pentru
folosul meu.
Vorbeam puţin, e drept, dar îmi plăcea să-l ascult. Era comunicativ din
fire; îi plăcea să zugrăvească aspecte şi întâmplări cu totul necunoscute unei
minţi care nu le putea afla, neavând legături cu lumea. (Nu-mi pomenea de
fapte urâte şi destrăbălate, ci de lucruri pline de interes pentru mine, datorită
importanţei ori realei lor noutăţi.) Eram fericită când îmi împărtăşea atâtea
lucruri necunoscute mie, când îmi înfăţişa locuri nevăzute de mine şi
descoperea minţii mele tărâmuri nestrăbătute. Nu mă mai tulbura niciodată
cu aluzii supărătoare.
Purtările sale potolite mă făcură să lepăd toate constrângerile ce mi le
impuneam cândva; fui atrasă spre el de sinceritatea prietenoasă ce mi-o
arăta. Erau clipe când îl socoteam mai curând o rudă şi mai puţin un stăpân;
totuşi, câteodată se arăta încă poruncitor, dar asta nu mă mai supăra, căci
vedeam bine că o făcea fără nici un fel de intenţie, numai fiindcă aşa-i era
firea. Acest nou interes arătat fiinţei mele mă făcu atât de fericită şi de
recunoscătoare, încât încetai să mai doresc o familie. Părea că soarta începe
să mă favorizeze; golurile vieţii mele se umplură; sănătatea mea înflori,
puterile îmi sporiră.
Dar mi se mai părea urât domnul Rochester? Nu, cititorule: recunoştinţa
şi plăcutele asociaţii de idei făceau ca faţa lui să fie lucrul cel mai plăcut
vederii mele. Prezenţa sa într-o odaie mi se părea mai luminoasă decât focul
cel mai viu. Totuşi, nu-i uitasem cusururile; nici nu puteam să le uit, pentru
că mereu şi le arăta: era mândru, batjocoritor şi aspru faţă de orice
slăbiciune. În fundul sufletului, ştiam că marea lui bunătate faţă de mine
corespunde unei asprimi nedrepte faţă de ceilalţi.
Avea toane şi era ciudat. În mai multe rânduri, fiind trimisă să-i citesc
ceva, l-am găsit singur în bibliotecă stând cu capul sprijinit pe braţele
încrucişate şi, când ridică ochii, observai că trăsăturile-i erau întunecate de o
expresie morocănoasă şi rea. Dar credeam că asprimea, ciudăţenia şi
greşelile trecutului (spun ale trecutului, întrucât părea că şi le îndreptase) se
datorau crudelor lovituri ale soartei. Eram convinsă că firea îl înzestrase cu
porniri mai bune, principii mai nobile, gusturi mai curate, decât acelea care
fuseseră create de împrejurări, infiltrate prin educaţie sau făurite de jocul
destinului. Ceteam că într-însul sălăşluiau calităţi minunate, deşi –
deocamdată – cam slabe şi învălmăşite. Trebuii să mărturisesc că mâhnirea
lui mă chinuia şi aş fi dat multe, să i-o pot alina.
Stinsesem lumânarea şi mă culcasem, dar nu puteam dormi şi mă
gândeam într-una la expresia pe care o luase chipul său în clipa când se
oprise pe alee şi spusese că soarta îl luase în râs silindu-l să fie fericit la
Thornfield.
"Şi de ce n-ar fi? mă întrebam. Ce-l îndepărtează de CASA aceasta? O va
părăsi oare curând? Doamna Fairfax mi-a spus că rareori sta aici mai mult de
cincisprezece zile şi iată că se împlineau opt săptămâni de când se afla între
noi. Cât de trist ar fi să plece! Să presupunem că ar lipsi toată primăvara,
vara şi toamna: cât de posomorâtă ar fi atunci strălucirea soarelui şi cât de
triste zilele cele mai frumoase!"
Nu ştiu dacă după ce m-am gândit la toate astea am adormit sau nu; dar
deodată am tresărit, pe de-a-ntregul, la auzul unui murmur nedesluşit, străin
şi lugubru, care mi se părea că vine chiar de deasupra mea. Regretam că nu
lăsasem lumânarea aprinsă; noaptea era întunecoasă şi simţeam cum mă
cuprinde spaima. M-am ridicat, m-am aşezat în capul oaselor şi am ascultat.
Zgomotul încetase.
Încercai să adorm iar, dar inima îmi bătea cu putere; nu-mi mai puteam
afla liniştea. Ceasul de jos din holul cel mare, bătu ora două. În acea clipă mi
se păru că o mână atinge uşa mea, ca şi cum ar fi vrut să pipăie drumul de-a
lungul sălii întunecoase. "Cine-i acolo?" am strigat. Nici un răspuns.
Îngheţasem de spaima. Deodată mi-am amintit că ar putea fi Pilot, care
venea adeseori, când se întâmpla ca uşa bucătăriei să rămână deschisă, şi se
culca la uşa domnului Rochester. Îl găsisem chiar eu de câteva ori acolo,
dimineaţa când mă sculasem. Gândul acesta mă linişti întrucâtva şi mă culcai
din nou. Liniştea potoleşte nervii şi, fiindcă o tăcere deplină stăpânea iarăşi
peste tot, am simţit cum mă cuprinde din nou somnul: dar în noaptea aceea
nu-mi era dat să dorm. Când eram cât pe aci să mă afund în vise, fui
îngrozită de un zgomot care-ţi îngheţa sângele în vine.
Un râs drăcesc – gros, înăbuşit şi adânc – izbucni, după cât se părea,
chiar la uşa odăii mele. Capătul patului era lângă uşă şi crezui o clipă că
diavolul, care se strecurase până aici, sta la căpătâiul meu – ba chiar că se
tupilase pe pernă. Mă sculai, privii în jurul meu dar nu putui distinge nimic.
Sunetul ciudat se auzi iar şi înţelesei că venea din antreu. Primul meu gest a
fost să pun zăvorul, al doilea să strig:..Cine-i acolo? Auzii pe cineva mormăind
şi gemând iar după o clipă paşi îndepărtându-se din antreu către scara
dinspre catul al treilea, a cărei uşă fu îndată deschisă şi închisă. Apoi totul se
linişti.
"Să fi fost Grace Poole? O fi stăpânită de diavoli?" mă întrebai. Nu mai
puteam rămâne singură, trebuia să mă duc la doamna Fairfax. Îmi pusei o
rochie şi un şal, trăsei zăvorul şi deschisei uşa tremurând. În coridor ardea o
lumânare, lăsată pe preş. Fui mirată, dar uimirea mea crescu şi mai mult
când băgai de seamă că aerul era ceţos, ca şi cum ar fi fost plin de fum.
M-am uitat în jurul meu să-mi dau seama de unde vine mirosul de ars pe
care-l simţeam.
Auzii o uşă scârţâind: era uşa de la camera domnului Rochester şi de
acolo ieşea un nor de fum. Nu m-am mai gândit la doamna Fairfax, nici la
Grace Pooil, nici la râsul acela straniu. Într-o clipă fui în odaia domnului
Rochester. Perdelele erau în flăcări. În mijlocul flăcărilor şi al fumului, domnul
Rochester zăcea întins nemişcat, cufundat într-un somn adânc.
— Scoală-te! Scoală-te! îi strigai eu, scuturându-l. El mormăi ceva şi se
întoarse pe o parte: fumul îl înăbuşise pe jumătate. Nu mai era nici o clipă de
pierdut; focul cuprinsese cearşafurile. Alergai la lighean şi cană; din fericire,
amândouă erau mari şi pline cu apă. Le-am răsturnat inundând patul şi pe
domnul Rochester. Am fugit înapoi în odaia mea, de unde am luat cana cu
apă, am udat din nou patul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să sting
flăcările care-l cuprinseseră.
Sfârâitul focului ce se stingea, zgomotul pe care-l făcuse cana goală
când o zvârlisem din mâini şi mai ales răceala apei cu care-l stropisem îl
treziră în sfârşit pe domnul Rochester. Deşi acum era întuneric, mi-am dat
seama că se deşteptase, deoarece l-am auzit izbucnind în blesteme
groaznice, când se pomeni culcat într-o băltoacă.
— Ce-i asta, o inundaţie? exclamă el.
— Nu, domnule, răspunsei; dar a izbucnit focul. Sculaţi-vă, aţi scăpat. Mă
duc să aduc o lumânare.
— În numele tuturor zânelor creştinătăţii, tu eşti, Jane Eyre? întrebă el.
Ce mi-ai făcut, mică vrăjitoare? Cine mai e cu dumneata în odaia asta? Ai
vrut să mă îneci?
— Mă duc să aduc o lumânare, domnule; dar, în numele cerului,
sculaţi-vă! Cineva a încercat să vă omoare. Trebuie să aflaţi îndată cine-i şi
de ce a vrut să facă asta.
— Uite că m-am şi sculat! Dar – deşi te pun în primejdie – mai adă o
lumânare. Aşteaptă puţin să găsesc ceva haine uscate, dacă or mai fi. Oh!
uite halatul meu. Acum aleargă!
Ştiu că am alergat! Am adus lumânarea ce rămăsese încă în antreu. El
mi-o luă din mână, o ridică şi cercetă patul înnegrit de fum şi scorojit,
cearşafurile muiate şi arse, covorul ce înota în apă.
— Ce-i asta? Şi cine a făcut-o? întrebă el.
Îi povestii pe scurt tot ce ştiam; îi vorbii despre râsul ciudat pe care-l
auzisem pe sală, despre paşii care se îndreptaseră spre catul al treilea,
despre fumul şi mirosul de ars ce mă adusese în odaia lui, despre ce găsisem
aici; îi spusei că pentru a stinge focul întrebuinţasem toată apa pe care o
găsisem.
M-a ascultat păstrând un aer foarte grav. Chipul lui – în timp ce eu
povesteam – trăda mai mult tulburare decât mirare. După ce terminai ce
aveam de spus stătu câtva timp fără să scoată o vorbă.
— Vreţi s-o vestesc pe doamna Fairfax? întrebai eu.
— Doamna Fairfax? Nu, la ce dracu s-o chemi? Ce ar putea face? Las-o
să doarmă liniştită.
— Atunci să trezesc pe Leah, pe John şi pe nevastă-sa.
— Nu, stai aici liniştită. Ai un şal pe dumneata. Dacă nu ţi-o destul de
cald, poţi lua mantaua de colo. Înfăşoară-te cu ea şi stai în jilţul ăsta: acum
pune picioarele pe scaun aşa, să nu le uzi. Eu am să iau sfeşnicul şi lumânarea
şi o să te las singură câteva minute. Stai aici până mă întorc; stai ca un
şoarece. Trebuie să cercetez catul al treilea; dar ţine minte: nu te clinti şi nu
chema pe nimeni.
Plecă; eu urmării câtva timp lumânarea depărtându-se. Străbătu antreul
cu paşi uşori, deschise încet de tot uşa scării, o închise după dânsul, şi ultima
rază se stinse. Eram părăsită într-un întuneric desăvârşit. Căutai să prind
vreun zgomot, dar nu auzii nimic. Trecu foarte mult timp; eram obosită şi-mi
era frig, deşi mă învelisem cu mantaua. Şi apoi nu vedeam pentru ce era
nevoie să rămân acolo, deoarece, oricum, nu mă gândeam să trezesc pe
cineva. Eram cât pe ce să risc a-l nemulţumi pe domnul Rochester
neascultându-i poruncile, când lumina luci din nou, nelămurită, pe peretele
sălii şi auzii picioarele sale desculţe păşind de-a lungul antreului. "Sper că-i
el! – îmi zisei – şi nu ceva mai rău."
A intrat în cameră galben şi foarte posomorât.
— Am descoperit totul, îmi spuse punând sfeşnicul pe lavoar. E chiar aşa
cum mi-am închipuit.
— Ce adică, domnule?
Nu răspunse, dar încrucişând braţele privi câteva clipe în podele. În cele
din urmă, după mai multe minute, îmi zise pe un ton destul de ciudat:
— Nu-mi amintesc ce mi-ai spus c-ai văzut când ai deschis uşa odăii
dumitale?
— Numai sfeşnicul, pus pe jos.
— Dar ai auzit un râs ciudat; înainte n-ai mai auzit râsul acela sau cel
puţin ceva asemănător?
— Ba da, domnule, este aici o femeie, Grace Poole, care coase: ea râde
în felul acela. E o fiinţă ciudată.
— Chiar aşa, Grace Poole. Ai ghicit: e foarte ciudată. Am să mă gândesc
la cele petrecute. Sunt mulţumit că suntem singurii care cunoaştem
amănuntele precise ale întâmplării din noaptea asta. Să nu flecăreşti; nu
pomeni nimic despre asta. Voi lămuri eu totul, spuse el, arătând patul.
Întoarce-te acum în odaia dumitale; pentru restul nopţii, mie o să-mi fie de
ajuns divanul din bibliotecă. E aproape patru; peste două ceasuri se vor trezi
servitorii.
— Atunci, noapte bună, domnule, spusei eu, ridicându-mă.
Părea mirat, deşi chiar el îmi spusese să plec.
— Ce, exclamă deodată, mă părăseşti aşa curând şi în felul acesta?
— Dumneavoastră mi-aţi spus să plec, domnule.
— Dar nu aşa, fără să-mi adresezi un singur cuvânt bun; nu în felul
acesta scurt şi aspru. Mi-ai scăpat viaţa, m-ai smuls din ghearele unei morţi
crâncene şi mă părăseşti ca şi cum am fi străini! Cel puţin să ne dăm mâna.
Îmi întinse mâna; i-o dădui pe a mea. O luă mai întâi într-o mână, apoi în
amândouă.
— M-ai scăpat de la moarte şi sunt fericit că am faţă de dumneata o
datorie atât de mare; nu pot spune nimic mai mult. Aş fi suferit să am o
asemenea obligaţie faţă de orice altă fiinţă, dar faţă de dumneata e cu totul
altceva. Nu mi se pare deloc o povară binefacerea dumitaie, Jane.
Tăcu şi mă privi iar; cuvinte vizibile aproape îi tremurau pe buze şi glasul
îi era sugrumat de emoţie.
— Încă o dată, noapte bună, domnule. Dar în toată chestiunea asta nu
poate fi vorba de datorie ori de folos, nici de recunoştinţă şi de povară.
— Ştiam, continuă el, că odată şi odată o să-mi faci un bine. Am citit-o în
ochii dumitale când te-am privit prima oară. Nu-i întâmplător că expresia şi
surâsul lor... (se opri iar, apoi urmă repede) m-au alinat până în fundul
sufletului. Oamenii vorbesc de simpatii fireşti. Am auzit vorbindu-se de duhuri
binevoitoare. E un grăunte de adevăr în basmele cele mai ciudate. Scumpa
mea ocrotitoare, noapte bună!
Glasul lui avea o energie ciudată şi o flacără stranie îi strălucea în ochi.
— Sunt fericită că s-a întâmplat să fiu trează, spusei eu retrăgându-mă.
— Cum? vrei să pleci ?
— Mi-e frig, domnule.
— Frig? E adevărat, stai în băltoaca asta! Du-te, Jane, du-te!
Dar îmi ţinea mâna şi nu puteam pleca. Am recurs la un şiretlic.
— Mi se pare, domnule, că aud pe doamna Fairfax.
— Atunci lasă-mă.
Îmi eliberă mâna şi plecai.
M-am întors în patul meu, dar nu mai puteam să dorm. Pe la revărsatul
zorilor m-am simţit purtată pe o mare neliniştită, în care valuri de mâhnire se
rostogoleau sub vârtejuri de bucurie; mi se părea câteodată că zăream,
dincolo de acele ape furioase, un ţărm dulce, ca dealurile Beulah45. Din când
în când, o adiere răcoritoare, pe care speranţa o ţinea trează, îmi purta
sufletul în triumf, către o ţintă ce nu putea fi atinsă nici chiar în închipuire. Un
vânt potrivnic sufla dinspre uscat şi mă trăgea întruna înapoi. În zadar mintea
voia să se împotrivească aiurărilor mele: eram prea înflăcărată ca să adorm
şi mă sculai o dată cu ivirea zorilor.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Charlotte Bronte -Jane Eyre
Pagina 1 din 3123»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top