new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 11
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » CRIMELE DIN BALTIMORE de Arthur Conan Doyle
CRIMELE DIN BALTIMORE de Arthur Conan Doyle
date: Vineri, 10/02/2012, 9:31 AM | message # 1
CAPITOLUL I - O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII

Printre calatorii care se-ntorceau dintr-o excursie de placere, pe tarmurile marete ale Marilor Lacuri, in nord-estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oras mare si frumos, al comertului si al universitatilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai paraseau sala garii drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios.
Ei aveau de gand ca, fara sa mai intarzie la Baltimore, unde statusera mai mult timp, inainte de a intreprinde aceasta calatorie de placere in regiunea lacurilor, sa se indrepte numaidecat spre Locust-Point, portul orasului Baltimore si statia finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, imbarcandu-se pe iahtul „Sniveler", ce trebuia sa treaca si pe la Liverpool.
Tocmai voiau sa se urce intr-o trasura, cand atentia le fu atrasa de o multime de oameni, ce se stransese intr-un colt de strada, din apropierea garii.
Dupa cum se incredintara numaidecat, multimea se oprise din pricina unui anunt, ce vestea: "3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea politiiei pe ucigasul sau pe ucigasii baiatului care a fost gasit macelarit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in varsta de paisprezece-cincisprezece ani si, dupa cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din scolile bune de aici. Era inalt, mare, puternic, blond, cu ochii albastri, cu fata rosie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era imbracat intr-un costum cenusiu, vargat. Purta o sapca scolareasca si, dupa marturisirea unei rude care l-a vazut ultima oara in viata, avea un ceasomic vechi, mostenire lasata in familie din tata in fiu. Toti cei care au vazut sau au vorbit cu Charley Dauforth - acesta este numele celui omorat - in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumatate, cand si-a parasit locuinta din Harrison Avenue si cand a fost vazut ultima oara, si pana in seara de 25, cand e probabil ca a fost omorat, sunt rugati sa anunte numaidecat sectia principala de politie din strada Washington".
Sheriock Holmes citi anuntul cu cea mai mare luare aminte. Parea ca voia sa-si intipareasca bine in minte toate cuvintele din instiiniiarea potitiei. Tanarul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El stiu numaidecat ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si cand maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana cand nu descoperea totul.
Cadavrul care fusese gasit ciopartit trebuia sa destepte un interes cu totul neobisnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din crestet pana-n talpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se intoarse la Harry si zise:
- N-o sa plecam azi, baiatule. Inainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetarile pe care le face politia de aici in privinta autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la sectia din strada Washington, ca sa ni se dea amanunte complete. Nadajduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aiba nimic de zis impotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam.
Cei doi detectivi se urcara intr-o trasura ce tocmai trecea prin fata lor si, dupa cateva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Functionarul fu foarte vesel, facand cunostinta cu celebrul detectiv si cu tanarul sau ajutor.
- Ma simt fericit, le-a zis el, cand afla scopul vizitei lor, ca vreti sa va folositi geniut si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra baietilor au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au cazut victime unor ucigasi necunoscuti. Populatia este grozav de nelinistita din pricina acestor crime infioratoare si misterioase, iar presa arunca asupra autoritatilor politienesti tot felul de imputari, ca n-a fost inca in stare sa-l descopere pe faptuitor si alte asemenea. In aceste imprejurciri, ajutorul dumneavoastra ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteti hotarat sa ne-ajutati, atunci va voi da atat dumneavoastra, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel incat sa nu intampinati nici o piedica in urmarirea ucigasului si sa puteti proceda oricand la arestarea lui pe baza catilor de legitimatie.
- Va sunt foarte recunoscator pentru bunavoiniia dv, domnule Harcou, raspunse Holmes, si va rog sa luati numaidecat masurile necesare.
- Voi insarcina indata pe secretarul meu sa va intocmeasca hegitimatiile de care aveti nevoie, raspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alaturi.
- Si acum va voi povesti, urma el dupa ce se intoarse la vizitatorii sai, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decat ce Sheriock Holmes si Harry Taxon citisera pe afis. Noi au fost numai informatiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legisti descoperisera la victima, cu toate ca, victima fusese ciopari:ita, o hernie in partea stcinga, ce condusese la stabilirea identitatii baiatului ucis.
Cercetarile facute la spitalele din Baltimore dovedira in curand ca, intr-adevar, cu putin timp mai inainte, un baiat de varsta celui ucis fusese consultat de hernie intr unul din spitalele evreiesti. Se putu descoperi si infirmierul al carui ajutor il ceruse baiatul.
Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscura in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei.
Apoi se adusera rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care baiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscura pe ruda for Charley Dauforth.
- Cadavrele celorlalti patru copii omorati in ultimul timp au fost gasite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? intreba Holmes
- Tot asa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau bratele, ca lui Dauforth.
- Si n-aveti nici o banuiala despre cine ar fi ucigasii?
- Nu, domnule, suntem cu totul nelamuriti in aceasta privinta; numai atat este sigur, ca toate aceste crime au fost savarsite de una si aceeasi persoana. Nu numai felul in care s-au savarsit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost gasite niciodata in casa, ci afara, in locuri singuratice.
- Charles Dauforth era de neam bun? Parintii lui sunt oameni cu dare de mana?
- Sunt chiar bogati si fac parte dintre oamenii cei mai bine vazuti din Maryland. James Dauforth, tatal victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuieste in Rockville, un mic oras, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se gaseste o scoala buna el a fost silit sa-si trimita unicul fiul Si mostenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate.
- Spuneati mai adineauri, dle prefect, ca baiatul locuia la niste rude. Oare acestea aveau vreun interes ca baiatul sa moara? Le statea el in calea vreunei mosteniri?
- Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am facut-o si noi. Dauforth, dupa cum am spus, era singurul fiu la parinti, si cand amandoi ar fi murit, averea insemnata a Dauforthilor i-ar fi ramas lui Bill Dauforth, un mic functionar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, caruia aceasta-i lasase copilul in gazda.
- Dar la ceilalti copii ucisi, imprejurarile erau asemanatoare?
- Dimpotriva: ceilalti apartineau unor familii sarace.
- Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor.
- Desigur, domnule.
in acel moment intra in incapere un politist, anuntand ca un domn voia sa vorbeasca neaparat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth.
Dl Harcourt il primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata rosie, care dupa toate aparentele arata astfel din pricina bauturii. Toata infatisarea lui arata o
putemica agitate launtrica, o durere adanca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca putin mai inainte plansese mult.
- Ma numesc James Dauforth, zise e!, inclinandu-se greoi in fata sefului polifiei, sunt tatal baiatului care a fost gasit ciopartit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea i ngrozitoare, m-am grabit de la Rockville spre Baltimore, ca sa ma duc in locuinta fratelui meu, casierul garii. Vroiam sa-I intreb daca nu cumva ei sau sotia lui nu puteau sti dupa purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile incotro se dusese la 9 si jumatate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se intalneasca. Voiam mai ales sa ma informez cu cine se intalnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane stie ce anturaj periculos, caci baiatul meu era prea increzator, din nenoroare, si-i credea pe tot oamenii care i se aratau prietenosi.
- Si ce-ati afiat, domnule Dauforth? intreba seful politei.
Ca Charley nu era in relatii decat cu elevi, colegi de varsta lui si copii bine crescuti, din familii bune. El nu lipsea niciodata mult de acasa. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai intotdeauna cand ie~ea era insotit de ea sau de barbatul ei. Dar in seara de 24 iesise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de niste lectii pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gandira sa-l opreasca deoarece colegul acela statea aproape, cale numai de cateva minute, si apoi pe la ora zece e inca multa lume pe strada in tot cartierul.
- Domnul si doamna Dauforth au dat aceleasi declaratii Si primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adaugat ca, atunci cand au vazut ca baiatul afiat in grija lor nu s-a intors nici in noaptea aceea, nici in ziua urmatoare, au fost cuprinsi de o spaima si de o grija foarte mari. Interesandu-se apoi la scolarul la care Charley spusese ca se duce si afiand ca nici nu fusese la el, ar fi instiintat imediat politia despre disparitia baiatului, dar ei crezura ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, caci in timpul din urma baiatul se plangea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorinta sa-si vada parintii iubiV.
- Da, e-adevarat, suspina dl James Dautforth, caruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul baiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un prej sa-I lase sa piece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din baiatul meu, si asta nu se putea in oraselul nostru neinsemnat!... Dar, adauga nenorocitul parinte, si ochii-i stralucira, iar glasul ii tremura de o agitaVe puternica, nenorocitul care mi-a rapit tot ce aveam mai scump pe lume isi va ispasi pedeapsa caci n-am sa ma odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopar pe ucigasul fiului meu. Am sa-I duc la esafod, chiar daca ar fi propriul frate!
Prefectul poliliei tresari.
- Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, vreo banuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth?
Zicand aceste cuvinte, el il atinti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta paru a sta la indoiala si paru ca-i era greu sa vorbeasca, dar isi intoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o banuiala asupra celui care era din acelasi sange cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotarare:
- Nu pot tagadui, dle Harcourt, zise el cu o voce inabusita, am o oarecare banuiala asupra lui Bill. Adineauri nu I-am gasit acasa si cand am intrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zapacit asa de mult incat, fara sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de banuieli. Pe fata ei se zugravise o spaima cu greu stapanita, glasul incepuse sa-i tremure, iar cand, dupa ce statuse zapacita cateva minute, imi raspunse, abia a putut sa ingane ca nu stie unde este, ca afacerea asta ingrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine stie pe unde rataceste acum ca sa-si mai aline durerea.
- Ei, si lucrul acesta ar fi asa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, caci privirile prefectului il nagau de mult sa o faca. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost intotdeauna bune, altfel n-at fi incredintat copilul fratelui dumneavoastra
- Aveti dreptate, raspunse fabricantul de bere; cel putin eu am crezut intotdeauna ca Bill tinea muit la Charley.
- Si ce v-a zdruncinat increderea asa, deodata?
- O observatie ciudata, pe care am facut-o cu pupn timp mai inainte de a parasi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, raspunse dl Dauforth. Din ziare am vazut ca Charley, cand a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect mostenit in familia noastra, si pe care cel mai mare copil il primea intotdeauna de la tatal sau, in ziua primei impartasanii. La intrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul cand a plecat. Asadar, va inchipuiti mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, cand din intamplare am zarit ceasul intr-unul din vaseie goale de marmura ce se afiau pe semineu. Aproape era sa ma tradez fata de doamna Dauforth, scotand o exclamatie de spaima; dar m-am stapanit tocmai la timp, cum mi-am infranat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea banui usor ca nu va fi gasit m-a facut sa am banuiefile cele mai infricosatoare. Si cu cat ma silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele castiga mai mult teren. Tot aceste banuieli m-au facut sa alerg aici, domnilor, sa lamuresc si lipsa batatoare la ochi a fratelui meu, caci aceasta, dupa parerea mea, este in legatura cu omorul. Trebiaie sa admitesi ca gasirea ceasului in vasul de pe semineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu.
- Fiiti sigur, dle Dauforth, lua atunci cuvantul prefectul poliiriei, ca polilia va face tot ce-i va sta in putinJa sa-I gaseasca pe criminal.
El se intoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alaturi tocmai pusese legitimaitia necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscaleasca, iar dupa ce acesta o iscali, i-o inmana detectivului.
Acesta o baga in buzunar, mullumind. Mai inainte insa de a pleca impreuna cu Harry, cand sa se desparta de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie inca o data de acesta din urma, ii puse mana pe umar si-i zise:
- Cred ca i I vezi i n culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care I-aV vazut in vasul de pe semineu il face suspect, dar e greu de inchipuit ca un om de situatia domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiasi criminal.
- Parerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei aratandu-I pe Sherlock Holmes. Soarta apasa destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie asa de neinduratoare ca sa vi-I rapeasca si pe singurul dumneavoastra frate, caci ar fi pierdut daca banuiala aceasta ar fi indreptaf - Si eu nadajduiesc ca voi ajunge in curand la un rezultat, raspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci cand voi primi asigurarea dumneavoastra, domnule prefect, ca nimeni nu va cauta sa puna vreo piedica investigaVilor mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Placerea noastra e sa lucram independenti. In practica mea indelungeta, am ajuns la urmatoarea concluzie - copilul cu moate multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa lasi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetarile mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe cared pute'}i face acum e sa cautati o fotografie a fiului dumneavoastra Charley, pe care sa mi-o dati. Aceasta imi va fi de un ajutor real in cercetarile mele. Domnul prefect al polioei va va asigura ca afacerea dumneavoastra este in maini bune, daca o lasati in seama mea.
- O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult isi batea capul unde-I mai vazuse pe marele detectiv. Nu cred ca ma insel, dar dumneavoastra sunteo domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al carui chip a fost reprodus de curand de mai multe jumale americane.
- All right, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte incantat de aceasta recunoastere, si voi cauta cat de curand sa nu mai fiu
recunoscut atat de usor aici in Baltimore... Puteti sa-mi dali fotografia fiului dumneavoastra?
Domnul Dauforth isi baga mana in buzunar:
- lata, zise el scotand din portofel o fotografie invelita cu grija in hartie de matase, fotografia pe care o ceretii. si adauga cu o voce tremuratoare de emotie. Nadajduiesc ca mi-o veiii da inapoi in curand. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sarmanul meu baiat. O, domnule, puneti-va toate puterile si descoperiti-I pe ucigasul fiului meu, pentru ca cel putin sangele lui nevinovat sa fie razbunat.
Hofmes ii stranse mana in tacere: apoi atat el, cat si Harry se inclinara cu politeiie in fata prefectului si a domnului Dauforth si parasira repede cabinetul de politie din Baltimore.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:31 AM | message # 2
CAPITOLUL II - Primele urme ale criminalului

- Acum, la hotelul nostru! zise Harry, cand ajunsera in strada. E bine ca inca nu ne-am expediat bagajele. Sa ne apucam numaidecat sa ne deghizam. Celebritatea este, mai ales pentru detectivi, foarte neprielnica Si eu trebuie sa ma feresc in tot momentul ca sa nu cumva vreun reporter indrazneii sa ma fotografieze.
Dupa vreun ceas, un domn mai in varsta si aitul mai tanar iesira din „Hotelul Londrei".
Ei aveau infatisarea unor negustori instariti din Baltimore si se indreptau spre Harrison Avenue la numarul 10.
- Vom face si noi o vizita doamnei Dauforth, zise cel mai batran; poate ca barbatul ei s-o fi intors acasa si ar putea sa ne dea informatii despre disparitia lui neasteptata, pricinuita desigur de motive cu totul nevinovate.
Locuinta domnului Dauforth era la etajul al paisprezecelea al uneia din cele din urma case din strada Harrison, aproape de parcul Druid Hill.
Tot cartierul din preajma parcului iti facea o impresie buna, fiind locuit de oameni cu stare. Cartierul vecin era locuit mai ales de studenti. Aici se afiau o mulVme de locatari de diferite feluri, de la restaurantele cele mai bune, in care veneau familii cu pretentii, pana la speluncile cele mai rau famate, in care serviciul era foarte prost.
Cei doi domni se urcara cu ascensorul la etajul al paisprezecetea al casei din strada Harrison. Ei sunara si batura de mai multe ori la usa, dar nu le deschise nimeni. Tocmai voiau sa se intoarca, suparati, cand o usa din fata intrarii locuintei domnului Dauforth se deschise si in
deschizatura ei se ivi capul unei femei batrane. Ea se interesa cu curiozitate de dorinta celor doi domni.
- Domnul Dauforth si sotia domnului nu sunt acasa? intreba Sherlock Holmes.
- Nu sunt acassa, raspunse doamna batrana.
- Dar acum o ora doamna Dauforth era acasa?
- Asa e, a plecat pe neasteptate. O, domnilor! Sarmana femeie este grozav de tulburata de nenorocirile intamplate in familia ei in timpul din urma.
- Nu s-ar putea sa ne povestiti ceva amanunte in aceasta privinta? intreba Sherlock Holmes.
- Ba da, domnilor, o sa va spun si dumneavoastra ceea ce stiu. Poftiti pulin la mine.
Cei doi detectivi urmara cu placere invitatia batranei doamne, care, dupa ce ii ruga sa o scuze ca trebuie sa se aseze (si ei se asezara pe scaune), incepu sa-i descoasa despre scopul vizitei lor la familia Dauforth. - Domnii sunt mai mult ca sigur de la politie? intreba ea pe sleau. Desigur ca voiiii sa afiaiii amanuntele de la domnul sau de la doamna Dauforth in privinja omorului ce a ingrozit orasul intreg. Ma tem foarte mult ca si Dauforthii sunt amestecali in aceasta afacere, altfel de ce-ar fi disparut domnul Dauforth, asa deodata si fara ca cineva sa stie unde s-a dus? Ca nici nevasta-sa nu stie nimic. Apoi, de ce doamna Dauforth are, din ziua aceea, o fata asa de trista si de abatuta? De ce a sters-o si ea asa de repede? Nu-mi vine sa cred ca numai durerea pricinuita de pierderea baiatului aceluia asa de dragut si de amabil sa fi zapacit asa de mult pe cei doi soiii! Doamna Dauforth spunea mereu ca se temea ca barbatul ei s-o fi sinucis, ca n-ar fi putut suferi imputarile fratelui sau, ca n-a ingrijit destul de bine pe Charley, pe care i-I daduse in seama. Chiar si ea mi-a parut cu totul deznadajduita cand a fost la ea, acum o ora, cumnatul ei din Rockville. Dar, chiar daca acesta avea sa-i imputa ceva, tot nu era un motiv ca ea sa-si curme viata.
- De aceea nici eu nu cred ca ea sau sotul ei sa fi avut un asemenea gand, raspunse Holmes. Tulburarea lor trebuie sa aiba un alt motiv decat moartea nepotului lor. Domnul Dauforth este functionar la gara si are un venit neinsemnat. Poate sa fi cheltuit peste puterile lor si sa fi facut datorii. Deci se poate prea bine ca creditorii sa-i fi incoltit cam rau.
- Ei chiar traiau luxos si faceau cheltuieli ce nu prea se potriveau situatiei lor. Dar doamna Dauforth mi-a povestit odata ca se asteptau la o mostenire mare. Aceasta poate ca o sa le si vina acum, dupa moartea lui Charley, caci domnul James Dauforth, marele fabricant de bere din Rockville, cu toate ca pare foarte robust, nu e tocmai sanatos; dimpotriva, sufera de o boala grea.
- Doamna Dauforth a facut aluzie in fata dumneavoastra la vreo mostenire? intreba Holmes. Va rog sa ne spuneV numai ce puteti justifica, caci va afiati in fata unor oameni ai politiei si daca imprejurarile o vor cere, cuvintele dumneavoastra vor fi repetate in fata justitiei.
- Domnule, tot ce v-am spus e curatul adevar. Ma feresc ca de diavol sa spun vreo minciuna. Eu chiar Stiu mai multe despre omor decat banuieste politia. Dupa ce am citit astazi instiintarea politiei, aveam de gand sa ma duc la prefect si sa-i marturisesc totul. Era pe la ora 8 dimineata, in ziua de 25, cand am facut o plimbare, dupa cum mi-e obiceiul, in Parcul Druid Hill care este numai la cativa pasi de aici. Vremea era asa de frumoasa, aerul, cu toata ora de dimineata, era asa de cald, pasarelele ciripeau asa de vesele in copaci, incat ma hotarai sa-mi prelungesc plimbarea pana mai departe. Nu fusesem decat foarte rar prin aleile din dos, ce dau spre Jones Creek, caci locul fiind cam singuratic nu prea e cautat de vizitatori. Astfel, vroiam sa le vad mai bine. Fara sa fi intalnit pe cineva, am trecut de mai multe tufisuri, cand deodata cainele pe care il luasem cu mine se opri si incepu sa maraie. Am observat imediat ce se intamplase.
La mica departare de mine, zarii doi oameni care, vorbind inceti*or, se indreptau spre Jones Creek, un raulet cu apa aproape statatoare, ce miroase urat. Amandoi aveau o infatisare destul de suspecta, cu toate ca erau bine imbracati. Unuf din ei ducea, sub pardesiu, dupa cum mi s-a parut, un pachet lung, greu. Din cand in cand, cei doi oameni se uitau imprejur speriati, dar ei nu ne bagara in seama, pe mine si pe catel, pe care din prevedere il luasem in brate si-I facusem sa se linisteasca. Astfel vazui cum cei doi barbati suspecti se urcara pe podul de peste Jones Creek, apoi se oprira, iar omul care ducea pachetul se apleca deodata peste balustrada si-si arunca povara in apa murdara a rauletului. Dupa aceea, amandoi o pornira repede cat ii tineau picioarele, pe cararile din cealalta parte a raului Jones Creek si in curand disparura din ochii mei. Atunci ma apropiai de rau, strecurandu-ma pe dupa pomi, sa nu fiu vazuta, si observai ca apa de langa pod tot mai facea valuri in locul unde aruncasera pachetul. Numai cand am afiat despre instiintarea politiei - si asta s-a intamplat acum un ceas - mi-a venit in gand ca in pachet se afiau, poate, bucatile Mate din corpul nenorocitului baiat, pe care paznicii I-au descoperit pe o alee din fundul parcului.
- Aceasta informatie e desigur foarte importanta, raspunse Holmes, care ascultase cu multa tuare aminte povestirea batranei domnisoare, caci, socotind dupa
tablita de pe usa, pe care era gravat numele: „Domnisoara Ellen Milles", ea nu fusese casatorita. N-ati putea oare sa mi-i descrieti pe cei doi barbati?
- Ba da, raspunse domnisoara Milles; i-am vazut foarte bine. Unul era un barbat inalt, lat in spate, de vreo patruzeci si cinci de ani, cu o fata grozav de palida, cu ochii infundati in fundul capului, cu cearcane negre imprejur si cu o privire intepatoare. Avea si o barba neagra, cam incalcita. Era Tmbracat din cap pana in picioare in negru si-si trasese in fata palaria-i mare, de pasla. Celalalt era mic si indesat. Avea o fata prosteasca, cu fălcile ieşite. Părul de pe cap şi mustăţile erau blonde. EI purta un costum cenuşiu, cadrilat, şi o pălărie tare, neagră, ce-l cădea până peste urechi. Mi s-a părut că se clătina, luptându-se cu urmele unei ameteli, după o noapte de betie. Ceea ce însă m-a intrigat mai tare e că se părea că avea numai jumătate din urechea dreaptă, căci cealaltă jumătate lipsea.
Sherlock Holmes se ridică.
- Vă mulţumesc pentru informaţiile dumneavoastră, domnişoară Milles, zise el, înclinându-se politicos. Vă vom avea în vedere în cercetările noastre şi chiar se poate ca pentru aceste informaţii să aveţi dreptul la o parte din premiul acordat pentru descoperirea ucigaşilor lui Charley Dauforth. Şi ca să vedeţi c-am fost îndreptăţit să vă chestionez in această afacere, vă rog să binevoiţi a vă arunca o privire asupra acestei legitimaţii.
Şi el îi arătă domnişoarei Ellen Milles legitimaţia ca să mulţumească pe bătrâna şi curioasa cucoană. Imediat ce îşi aruncă privirea asupra acestei legitimaţii, şi se înclină de mai multe ori cu respect în faţa celor doi polifţişti, exprimându-şi mulţumirea că nu mai avea nevoie să se ducă la poliţie, să dea informaţiile pe care le stia.
- Acum aţi face bine, domnişoară Mifles, zise Holmes râzând prietenos, dacă aţi păstra cea mai mare confidenţialitate asupra vizitei noastre la dumneavoastră. Avem de-a face cu nişte criminali neobişnuit de primejdioşi, care au pe conştiinţă nu numai omorul lui Charley Dauforth, ci şi uciderea celorlalţi copii, amorâţi înaintea lui. Şi dacă criminalii aceia ar afla că dumneavoastră aţi fost cea care i-aţi trădat poliţiei s-ar putea să nu vă meargă tocmai bine şi la urma urmelor, să fiţi chiar dumneavoastră următoarea victimă.
Domnişoara Milles tresări de spaimă şi jură pe toţi sfinţii că n-o să spună nimic nimănui despre onoarea pe care i-o făcuseră domnii de la poliţie venind la ea. Apoi cei doi detectivi se despărţiră de ea, fiind siguri că de frică, bătrâna domnişoară avea să-şi ţină jurământul cu sfinţenie.
- Să mergem acum la parcul Druid Hill, zise Holmes către Harry, cănd ieşiră din casa aceea mare, să vedem mai departe locul unde s-a găsit cadavrul ciopârţit al băiatului şi să căutăm, pe cât ne va sta în putinţă, să reconstituim împrejurările în care s-a făcut acea descoperire.
Ei ajunseră curând la parcul imens, care era unul din cele mai frumoase şi mai vechi parcuri din Baltimore. Soarele se afla destul de sus când ei pătrunseră pe alleile umbroase şi nu se plimbau de mult când un om bătrân, care după uniformă se vedea că era paznic, trecu pe dinaintea lor.
- Domnuie, îi zise Sherlock Holmes, ai câteva minute de pierdut cu noi?
Paznicul se opri din mers.
- Cu ce vă pot ajuta? întrebă el scurt. E aproape de prânz şi am prea puţin timp pentru masă, aşa că nu l-aş putea pierde.
- Vreau să te rog să ne duci la locul unde a fost găsit cadavrul ciopârţit al băiatului Dauforth.
- Dumneata eşti al zecelea care în uitimul timp mi-a făcut această cerere, mormăi paznicul. Am avea altceva de făcut, decât să mulţumim curiozitatea vizitatorilor parcului.
- Ei, moşule, zise Holmes, strecurând un dolar în mâna paznicului aşa de amabil. Dacă te-ai uita mai de aproape la asta - şi scoase din buzunar legitimaţia de la poliţie - nădăjduiesc că n-o să mai ai nimic de zis împotriva dorinţei mele.
- Bineînţeles, domnule, răspunse atunci paznicul cu totul schimbat, vă voi conduce numaidecât la locul crimei. Şi pomi repede înaintea detectivilor, aşa că aceştia trebuiră să-şi iuţească paşii ca să-l poată urma. Astfel ajunseră numaidecât în partea din fund a parcului, unde se plimbase domnişoara Milles cu căteluşul ei în dimineaţa zilei de 25.
Râuletul strălucea printre pomi, ca şi parapetul alb al podului. Paznicul se opri la o mică depărtare de Jones Creek.
- lată aici, zise el, în după-amiaza zilei de 25 între orele patru şi cinci, pe când curăţam fundul mlăştinos al râului, am găsit, cu căngile, un pachet mare, învelit într-o pânză cafenie. Cum căngile noastre ajung până la fund, cu cârligele lor de fier, ca astfel să poată trage tot brădişul şi plantele înrădăcinate acolo, nu se putea să ne scape un obiect aşa de mare, ca pachetul acela. Astfel am bănuit numaidecât că vom găsi în el ceva suspect. Pânza în care era învelit era plină de sânge, iar prin ea se simtea că înăuntru erau bucăţi de carne şi oase. Totuşi n-am fi bănuit niciodată c-o să găsim ce-am aflat după ce-am tăiat pânza. Vă mărturisesc, domnilor, că priveliştea pe care am văzut-o era îngrozitoare. Sărmanului băiat, al cărui corp era ciopârtit, i se tăiase capul şi trunchiul cu fierăstrăul cu atâta măiestrie, că parcă ar fi fost făcut de un măcelar de profesie; iar mâinile şi picioarele îi fuseseră scoase din încheieturi. Apoi şi acestea fuseseră, la rândul lor, tăiate şi zdrobite.
- In ce fel credeţi, întrebă Sherlock Holmes, că pachetul a ajuns în Jones Creek?
- Desigur c-a fost aruncat peste pod, căci se afla chiar lângă el. Ca să nu iasă la suprafată, ucigaşii puseseră în el şi nişte pietre. Astfel crima lor nu s-ar fi descoperit dacă din întâmplare, nu ne-am fi apucat, în ziua următoare, să curăţăm râuleţul.
- Din rnomentul în care aţi făcut descoperirea aceasta grozavă, n-ati mai observat învârtindu-se prin parc niscaiva oameni, care se plimbau mai ales prin locurile acestea?
- Nu mi-a bătut nimeni la ochi, răspunse paznicul. Ei, desigur că cei care au săvârşit această crimă se vor feri desigur să mai calce a doua oară pe aici fără îndoială că ei se află acum departe de aici.
- Să nu crezi asta, prietene, răspunse Holmes, care în tot timpul relatării paznicului cercetase, fără încetare, împrejurările cu ochii-l pătrunzători. E un lucru constatat de mult că ucigaşul e atras mereu spre victima sa. Şi tocmai asta îi aduce pierzania... la te uită colo, şopti el apoi spre Hany, fără să-şi schimbe câtuşi de putin poziţia din acel moment a corpului, la individul acela, care se vede peste drum, în partea cealaltă a râului, stând, aproape de pod, în dosul unui tufiş şi pândindu-ne. Nu se aseamănă oare cu descrierea pe care ne-a făcut-o domnişoara Milles despre însoţitorul omului îmbrăcat în negru şi cu barbă neagră?
Fără să bată la ochi, Hany, îşi îndreptă privirea spre locul arătat; apoi într-o clipă el alergă, ca vântul, trecând podul, spre tufiş, ca să pună mâna pe individul suspect.
Dar aproape în acelaşi moment, spre marea uimire a paznicului, alergă şi Holmes tot spre individul blond, cu costumul cenuşiu, cadrilat. Atunci crezu şi paznicul de cuviintă să urmeze pilda celor doi detectivi, aşa că cei trei oameni pomiră în goană după criminal.
În curând însă paznicul îi pierdu din vedere pe Sherlock Holmes şi pe Harry Taxon, care-l urmăreau pe fugar cu o repeziciune uimitoare.
Cruciş şi curmeziş, printr-un adevărat labirint de alei şi poteci, ba adeseori trecând chiar printre pomi, fugarul şi cei care îl urmăreau se îndreptau spre cartierele
mărginaşe ale Baltimore-ului, către acele împrejurimi rău famate, locuite de fel de fel de criminali. Desigur criminalul locuia pe acolo.
Cei doi detectivi parcă îşi dăduseră, pe tăcute, cuvântul să nu lase pe individul bănuit să ajungă până acolo, ci să-l prindă mai înainte de a ieşi din parc.
Astfel, Harry dintr-o parte, iar Holmes dintr-alta se apropiară din ce în ce mai mult de fugar. Acum nu mai era decât o problemă de câteva minute şi cel urmărit urma să fie prins.
Văzându-se în această situatie critică, acesta din urmă scoase un revolver din buzunar şi trase două gloante spre cei doi detectivi ele însă nu nimeriră ţinta, ci trecură la mică distanţă de capetele lui Hany Taxon şi Sherlock Holmes.
Atunci Holmes se hotărî să ia o măsură rapidă; el îşi scoase iute ca fulgerul un revolver din buzunar şi trase un glont; cel urmărit fiind rănit, căzu la pământ, scoţând un strigăt de durere. Într-o clipă, cei doi urmăritori fură lângă el. Fugarul fiind însă rănit numai uşor la un picior, după ce se reculese din prima spaimă, vru să-şi urmeze fuga, dar Holmes şi Harry, îi prinseseră deja.
- Stai pe loc, flăcăule îi zise cel dintâi ameninţător, pe când Harry îi punea cu repeziciune şi iscusintă cătuşele de oţel. Mai înainte de a-ţi da drumul, am vrea să vorbim câteva cuvinte cu tine. Tu eşti individul care, în dimineaţa zilei de 25, pe la ora 8, ai fost văzut, împreună cu un tovarăş, un om palid, cu barbă neagră, în acelaşi loc unde te-am văzut astăzi. Ai fost cu el pe pod, când tovarăşul tău a aruncat în Jones Creek un pachet mare invelit într-o pânză castanie. Desigur că eşti unul dintre criminalii care au ucis, în noaptea de 24 spre 25, pe sărmanul Charley Dauforth şi l-au tăiat în bucăti, băgându-l într-un sac, ca să-l facă să dispară pentru totdeauna în Jones Creek.
- Ai înnebunit, omule? Şi rostind o înjurătură grosolană, prizonierul vru să scape din cătuşele sale. Te vei căi că m-ai rănit şi că m-ai legat. ln dimineaţa de 25, Dumnezeu ştie unde am fost, dar nicidecum în parcul Druid Hill.
- Minti, criminal nenorocit! Persoana care te-a văzut te-a descris atât de bine, încât te-am recunoscut imediat. Mai înainte de toate, te trădează urechea dreaptă, care-i ciopârţită. Ar fi mult mai bine să laşi încăpătânarea şi să nu mai tăgăduieşti. Căci nu avem multă vreme şi în cazul când nu vei deschide gura, vom proceda scurt şi rapid.
- Dar sunt cu totul nevinovat de crima pe care vreţi să mă faceţi răspunzătorl zise omul plin de spaimă şi cu o voce tremurătoare. Îmi pot stabili un alibi pentru noaptea de 24 spre 25 când s-a întâmplat crima, după părerea voastră.
- Ei, dacă nu eşti tu ucigaşul lui Charley Dauforth, vei fi, poate, al celorlalţi băieţi în tot cazul, bărbosul acela negru, cu care ai fost văzut, trebuie să-l fi ucis pe Charley, de vreme ce el a venit cu pachetul cu bucăţelele băiatului, pe care l-a aruncat de pe pod în râu. O să ne spui cine este şi unde-l putem găsi?
- Prea îmi pui multe întrebări, domnule, răspunse cel arestat; a fost pur şi simplu o întâmplare că ne-am întâlnit în parc în dimineaţa zilei de 25. Nu ştiu nici cum îl cheamă, nici unde e şi nici de unde a luat pachetul cu care a venit şi pe care l-a aruncat în apă.
- Ei dacă nu vrei să vorbeşti, flăcăule, atunci voi căuta să-ţi împrospătez memoria.
La aceste cuvinte, detectivul scoase un baston de cauciuc cu care-l lovi de mai multe ori cu putere în spate pe îndărătnicului individ. Acesta se strânse de durere şi-şi muşcă buzele, ca să nu lase să-l scape vreun sunet. Dar Holmes îşi prelungi încercarea de împrospătare a memoriei cu atâta putere şi energie, până ce stratul de gheaţă de pe inima iscusitului criminal începu sâ se topească. EI căzu în genunchi şi-şi ceru iertare plângând:
- Vezi aşa, old friend, zise Halmes zâmbind; ţi-e de ajuns sau mai ai nevoie să te mai ajut putin?
- Voi spune tot ce vreţi să ştiti, se jelui omul cu o jumătate de ureche, opreşte-te numai, că-mi rupi toate oasele. Ce vreti să ştiti mai întâi?
- Ei aşa îmi placi, zise râzând detectivul, şi scoase din buzunar o sticluţă cu coniac; dacă vei fi de treabă, vei vedea că nici eu nu sunt aşa de rău. lată, ia sticluţa asta şi mai alină-ţi durerile cu o inghiţitură zdravănă. Nădăjduiesc că o să te inzdrăveneşti bine.
Cel arestat luă sticla cu lăcomie şi ar fi sorbit-o pe toată dintr-o dată, dacă Holmes nu l-ar fi împiedicat.
- Stopped, my boyl zise ef, smulgându-l sticla din mâinţ n-am vorbit să te îmbeţi şi să îndrugi verzi şi uscate, aşa ca să nu te poată pricepe nimeni. Iţi făgăduiesc insă că-ti voi da tot ce mai este în sticlă, dacă vei fi ascultător. Şi vezi ca altădată să nu mai fiu nevoit să bat tactul pe spinarea ta. Ascute-ti deci urechile şi-ascultă bine: aici e sticla şi colo bastonul de cauciuc. Ai de ales intre amăndouă... Va să zică, cine era individul cu ochii negri, şireti?
- N-ai decăt să mă baţi pănă mă vei omori, răspunse cet întrebat, că nu-ţi pot răspunde la această întrebare.
- Totuşi e bun prieten cu tine, răspunse Holmes ameninţător, şi-şi apropie iar bastonul de cel prins. Duminică dimineaţă cănd aţi fost aici să aruncati cadavrul, ai vorbit foarte prieteneşte cu el şi după ce aţi aruncat pachetul in apă, aţi luat-o amândoi la picior. Trebuie neapărat să vă cunoaşteti de mai muttă vreme. Vorbeş-te deci ticălosule! N-ai să mă prosteţi pe mine, căci sunt şi eu tot atât de priceput ca tine. Ar fi mai bine pentru tine să-mi spui totul mie, decăt să te mai duc pe la judecătorul de instrucţie. Acum soarta îţi mai este în mână; pe când, dacă veî ajunge la politie, va fi vai de capul tău.
- Ei, dacă-i aşa mă voi spovedi pe negriciosul acela il cunosc din ziua de 24. L-am intălnit pentru prima oară într-o cărciumă de lângă gara Camden, unde vin tot beţivi unul şi unul. El era impreună cu un băiat drăgut, de vreo cincisprezece ani, pe care-l imbătase tun, de adormise ca un mort. Când m-am aşezat la masă, lăngă el, şi l-am întrebat cine era băiatul, acesta mi-a răspuns că este nepotul său, cu care vroia să plece peste câteva ore la Willington, in New Jersey, spre a-l duce ta părinţii săi.
- Pe la ce oră era asta?
- Ei, să fi fost cam între unsprezece şi douăsprezece.
- Cum arăta băiatul? Semăna poate cu ăsta? Şi Holmes scoase fotografia pe care i-o dăduse d-nul Dauforth şi-o arătă individului.
Acesta aruncă numai o privire scurtă asupra ei şi zise:
- Da, ăsta era!
- Aşadar, l-ai găsit pe negricios in cârciumă şi n-ai intrat o dată cu el şi cu băîatul?
- Să mă ia dracu' dacă nu spun adevărul, răspunse celălalt. Când am venit eu, negriciosul trebuie să fi fost de multă vreme acolo.
- Şi cât aţi stat impreună?
- Cel mult o jumătate de ceas, apoi am plecat fiindcă vroiam să mai dau o spargere in noaptea aceea. Avusesem de lucru cam până la patru dimineaţa, dar am fost şi bine răsplătit, căci am făcut o afacere bună. Pe urmă, de bucurie, am mai intrat într-o cârciumă şi am mai tras puţin la măsea, aşa că pe la şapte eram turtit de-a binelea. Astfel, ce e de mirare că m-am dus să mă răcoresc puţin în frumosul şi răcorosul parc Druid Hill. Am intrat prin partea asta, dar n-am făcut decât câtiva paşi, când deodată dădui de negriciosul care venea cu un pachet mare. „Ce-ai acolo inăuntru? îl intrebai eu curios; sufli ca un cal şi eşti plin de sudoarel „Nu fi aşa de curios amice, îmi răspunse el morocănos. Adică, ce-ar fi dacă ti-aş spune... Băiatul cu care m-ai văzut aseară, in cârciumă, pe care îi duceam la gară, s-a obrăznicit şi a început să-mi facâ imputări că l-am târât într-o asemenea speluncă şi că l-am îmbătat. Atunci, mânios, i-am cărat câteva cu boxul, iar el şi-a dat imediat ochii peste cap şi n-a mai zis nici o vorbă. Asta a fost o afacere nostimă de tot, fir-ar a dracului să fie! Apoi a trebuit să caut să scap de băiat, ca să nu-mi dea cineva de urmă. De aceea l-am dus undeva, unde să fiu numai eu singur cu el, i-am dezbrăcat, l-am tăiat şi l-am băgat în sacul acesta de pânză, după ce am mai băgat şi câteva pietre, ca să-l tragă la fundul apei." lar când negriciosul m-a rugat să-l ajut, n-am putut să zic că nu vreau, mai ales că mi-a băgat în mână o livră. Pe urmă am plecat împreună, după ce am isprăvit lucrul amândoi din păcate n-am fost destul de prevăzători şi destul de repezi la treabă, căci astfel nu ne-ai fi dat dumneata de urmă.
- Dar de ce nu te-ai dus la poliţie să capeti premiul de 3.000 de dolari, dacă, cu adevărat, nu eşti vinovat de omorul lui Charley Dauforth? Asta nu prea imi miroase a bine.
- Cred şi eu că dumitale ţi s-o fi părut aşa, domnule, dar ţi-am mai spus că în noaptea de 24 spre 25 am învârtit o afacere, care nu era tocmai pe placul domnilor poliţişti. De aceea nu prea m-am simtit cu conştiinţa împăcată, ca să alerg aşa cu una cu două la poliţie, să dau de gol pe altul. Repet deci, încă o dată, că nu l-am ajutat deloc pe negricios; am destule pe suflet, dar de viaţa oamenilor nu m-am atins niciodată! N-am deloc poftă să ajung pe scaunul electric. Dacă nu crezi că am stat cu negriciosul în noaptea de 24 spre 25 numai un ceas n-ai decât să te interesezi singur la cârciuma de lângă gara Camten şi să a întrebi pe drăguţa lui, fata de la tejghea, care, după câte mi se pare, e în legătură cu negriciosul. Ea îţi va adeveri că am părăsit cârciuma cam pe la ora unsprezece.
- Ei, atunci, să ne duci la această cârciumă, zise Holmes, pe când îi făcea semn bătrânului paznic, care se zărea printre arbori, domnul acesta ne va aduce o trăsură închisă, cu care vom porni de aici, fără să bată la ochi, şi ne vom duce la localul pe care ni-l vei arăta.
Paznicut parcului fu informat in câteva minute despre cele întâmplate şi după un sfert de oră cei doi detectivi şi prizonierul lor plecară cu trăsura spre cârciuma de lângă gara Camden.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:32 AM | message # 3
CAPITOLUL III - Interogatoriul de la cârciumă
Cartierul în care era gara Camden, spre care se îndreptase vizitiul, era unul dintre cartierele cele mai mizerabile ale oraşului Baltimore şi mai ales strada unde se opriră, in sfârşit, în faţa unei case, tocmai în marginea oraşului, care era locuită de fel de fel de oameni fără căpătâi.
Cârciuma în care Buck Lome - aşa zisese omul cu jumătate de ureche că-l cheamă - îl văzuse pe omul cel negricios cu copilul se afla în pivnita acestei case. O scară veche şi ruptă ducea jos, în local, ale cărui uşă şi fereastră erau acoperite de nişte perdele de stambă roşie, murdară.
La această oră timpurie de după-amiază, clienţii obişnuiţi ai cârciumii nu se aflau încă aici, ceea ce fu un mare noroc pentru Holmes şi Harry, căci acelor vagabonzi i-ar fi fost foarte uşor să-şi scoată cuţitele de la brâu şi revolverele, spre a elibera pe prizonier din mâinile detectivilor. Astfel insă, intrarea neaşteptată a celor doi detectivi împreună cu Buck Lorne produse o spaimă grozavă cârciumarului, care şedea în dosul tejghelei, precum şi asupra chelneriţelor, care, ca şi patronul lor, aveau o mutră suspectă.
Buck Lorne arătă pe una din aceste chelneriţe pe care el o socotea iubita negriciosului. Era o fată grasă, cu o faţă obraznică şi mirosind grozav a rachiu.
Îndată ce află de ce veniseră domnii de la poliţie - fireşte că ea credea că Sherfock Holmes şi Hany Taxon erau politişti -, ea izbucni în râs şi zise cu obrăznicie:
- Ce am eu cu flăcăul despre care vorbeşte prostănacui ăstal Aşa e, a fost seara târziu, în ziua de 24, cu un băiat blond, înalt, subtire, dar vânjos care purta un costum cenuşiu, se adresă ea, la aceste cuvinte, către o colegă care, curioasă, venise din cameră.
- Desigur, Kitty, răspunse cea întrebată; ne-am mirat cu toatele, ce căuta aici un băiat aşa de tânăr şi drăgut în tovărăşia unui hoţ ca negriciosul.
- Well, Sir, începu atunci vorba domnul Red Riley, proprietarul localului şi mie îmi venise să îi fac vânt negriciosului, împreună cu băiatul, dacă nu mi-ar fi explicat că băiatul îi era rudă şi că voia să-l ducă acasă, la părintii lui care stau în Willington. Şi chiar se părea să fie aşa, căci băiatul, care era beat-turtă, răspunse la toate acestea prin da!
- Ştiti desigur, domnule Riley, sau cel puţin vă puteti închipui cine era băiatul? întrebă Holmes îndreptându-şi ochii cenuşii, cu o privire pătrunzătoare, asupra cârciumarului.
- Da, negreşit! Când am citit azi anunţul poliţiei mi-am zis îndată că nu se poate ca victima să fi fost altcineva decât Charley Dauforth.
- Bărbatul care l-a atras aici pe băiat venea de mult în localul dumitale?
- No, Sir, in seara de 24, a venit pentru prima oară. Mai inainte nu l-am observat vreodată printre clientii mei. Chiar şi acestora nu li s-a părut cunoscut căci nu s-a aşezat la masa cuiva şi a luat loc la masa din fund, împreună cu băiatul. Numai după ce au stat acolo câteva ceasuri, pe când băiatul adormise pe-o bancă, a venit ăsta - şi patronul arătă pe Buck Lorne - şi s-a aşezat la masa luî.
- Nu vi s-a părut, domnule Riley, că amândoi se cunoşteau mai de mult?
- Yes, Sir, răspunse Riley; şi-au strâns mâinile şi-au ciocnit împreună pahar după pahar.
Hoimes îşi îndreptă privirea-i amenintătoare asupra celui arestat.
- Cum se potriveşte informaţia asta, a domnului Riley, cu mărturisirea dumitale, că l-ai văzut pe negricios pentru prima oară, în seara de 24? Ai căutat să mă înşeli, prietene; acum mai îndrăzneşti să rămâi tot la mărturisirile dinainte? Gândeşte-te, căci ştii ce te aşteaptă. Îti dau câteva minute de gândit, în care timp voi urma cu ascultarea patronului şi a cucoanelor acestora. Aşadar, domnule Riley, cât timp au stat ei impreună?
- Ei, asta nu pot s-o spun exact, răspunse cârciumarul. Localul s-a umplut pe la douăsprezece. Aşa de mult, că am avut treabă până peste cap şi n-am mai putut ieşi de după tejghea. Kitty însă trebuie să ştie, căci ea a servit în camera din dos, unde stăteau ei.
- All right, Sir, zise Kitty, nu i-am pierdut deloc din vedere fiindcă mi s-au părut de la început că erau nişte poame bune... N-au stat mult împreună. Cam pe la unu după miezul noptii ăsta a plecat, iar negriciosul a rămas cu băiatul.
- Şi nu s-a mai întors toată noaptea?
- No, Sir.
- Când au plecat apoi, cel cu barbă neagră şi băiatul?
- Ei au mai stat cam vreo jumătate de ceas, după care negriciosul l-a ridicat pe băiat şi a plecat cu el la gară. Aşa cel puţin mi-a spus el. Trenul de Willington pleacă la ora două dimineaţa, şi el mi-a spus că trebuie să ajuntă la vreme, ca să nu piardă trenul.
- Iti mulţumesc, zise Holmes. lncă o întrebare: Buck Lorne mi-a spus că dumneata ai avea legături cu negriciosul acela. Aşa e?
Fata izbucni într-un râs grozav:
- Numai asta-mi mai lipseal A vrut el, nu-i vorbă, să pună mâna pe mine, şi desigur că tot pentru asta a venit şi-n seara aceea, căci imi tot făcea cu ochiul, dar eu nu sunt de nasul lui! Odată am fost aşa de proastă, c-am plecat seara cu el; dar mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat cu fata curată. Câinele acela era cât pe ce să mă strângă de gât. Am scăpat numai vârându-i în braţ un ac de pălărie, pe care il aveam in mână, şi m-am ales numai cu ochiul umflat şi vânăt. Dar nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla; poate că, dacă tâlharul nu se poticnea şi nu trebuia să se ascundă, ar mai fi pus mâna pe mine şi mi-ar făcut de petrecanie.
- Atunci mă mir foarte mult că nu te-ai dus încă la poliţie, zise Holmes. Doar ştii ce răsplată se va da aceluia care îl va descoperi pe ucigaş.
- All right, dar nu-mi trebuie bani însângeraţi, răspunse Kitty. Mai intâi nici nu ştiu bine cum il cheamă pe negriciosul acela, ori unde locuieşte, şi apoi nu mi-ar merge tocmai bine dacă l-aş denunţa... Şi la drept vorbind, ar fi şi păcat să denunţ pe unul care ştie să scape aşa de bine de poliţişti. Pe urmă s-ar putea, cine ştie, ca intr-o noapte frumoasă când m-aş plimba pe străzi, să mă pomenesc cu un cuţit între coaste... Să mă ierţi, dar n-am încă poftă să mă ia dracu'!
- Îţi mai aduci aminte, domnişoară Kitty, o mai întrebă Holmes, încotro te-a dus omul cu barba neagră, in noaptea aceea?
- Nu, zise Kitty; scrâşnind din dinţi nu ştiu, era pe undeva, pe a înţărcat dracul copii, tocmai la capătul lumii. Afară de asta, era aşa de întuneric, că nu se vedea nici vârful nasului, şi dacă n-aş fi fost aşa de beată, căci negriciosul îmi dăduse aşa de mult să beau, n-aş fi făcut prostia să mă duc cu el. Mai ales când m-am întors acasă, eram turtă nu altceva; casele se învârteau în jurul rneu; iar felinarele se apucaseră să joace.
- Totuşi, s-ar putea să faci o încercare, domnişoară Kitty, zise Holmes, cu un ton prietenos; poate o vom scoate-o la capăt; în tot cazul; n-o să ai nici o vină dacă nu vei putea să-ţi aduci aminte... Spuneai că te-a dus unde a înţărcat dracul copiii? Desigur, vroiai să înţeleg locurile virane, parcelate pentru case, şi care se află aproape de gară? Harry, i-a du-te şi întreabă-l pe vizitiu, care aşteaptă afară; cât ne trebuie să ajungem acolo?
Cred că nu sunt decât câteva minute. Domnul Riley o să-ţi dea voie să lipseşti atâta timp cu noi.
- Well, Sir, răspunse cârciumarul, foarte politicos, n-am nimic împotrivă... Poţi să te duci, Kitty, căci nu cred că ai de ce să te temi de negriciosul acela... Acum au început să-l încolţească din toate părţile şi în curând o să-l vezi la răcoare.
- Ei, din partea mea, zise Kitty, dacă domnul comisar vrea, n-am nimic de zis. Dar nu cred c-o să pot recunoaşte locul.
În timpul acela Harry se-ntoarse şi zise că drumul până-n cartierul cu terenuri virane face cel mult un sfert de ceas.
- Atunci avem destul timp să-l ducem mai întâi pe domnul acesta la o secţie de poliţie apropiată, zise Holmes zâmbind. Mai înainte de a ne duce să inspectăm locuinţa ucigaşului, să isprăvim cu acest domn Buck Lorne, de la care trebuie să aflăm tot ceea ce priveşte cunoştinţa lui cu negriciosul, care, fără îndoială, trebuie să fie destul de veche.
Buck Lorne avu o expresie de spaimă, iar când detectivii îi porunciră să se urce iar în trăsură, el îi dete un brânci lui Harry care sta lângă el, ca să-şi facă drum şi s-o ia la fugă.
Dar Holmes, care nu-l slăbise nici un moment din ochi pe criminal, mai înainte ca Buck Lorne să facă un pas, îl apucă de ceafă şi-l târî cu putere spre trăsura închisă.
- Câine nelegiuit, îi zise el înciudat, acum e timpul s-o sfârşim cu tine!
El o rugă apoi pe Kitty să se urce şi ea in trăsură, după care se sui şi el cu Harry, aşezându-se de amândouă părţile criminalului..
- La secţia de poliţie cea mai apropiată! zise Holmes apoi vizitiului.
Caii porniră în galop spre biroul poliţiei. Când ajunseră aici, Holmes îi lăsă pe Harry şi pe Kitty în trăsură, iar el îl sili pe Buck Lorne să se dea jos şi să intre în seciie. Politistul de serviciu fu foarte mirat văzând că intră în birou un domn atât de elegant care aduce un pungaş. Dar acesta fu şi mai mirat când, aruncând o privire spre legitimaţia pe care detectivul i-o arătă, văzu că in faţa lui se afla Sherlock Holmes, cel mai renumit criminalist al lumii.
- Domnule coleg, iată, ţi-aduc un individ, se adresă Holmes către funcţionar, care se înclină foarte politicos, pe care-l bănuiesc că este amestecat în uciderile băieţilor din Baltimore, şi mai ales că are legătură cu uciderea lui Charley Dauforth.
Funcţionarul poliţienesc îl ascultă cu multă luare aminte şi-l măsură cu o privire pătrunzătoare pe arestat, din creştet până în tălpi.
- Hm, zise el, e foarte probabil să fie aşa! Flăcăul acesta, cu urechea înjumătăţită, este o cunoştinţă mai veche a poliţiei şi împodobeşte de mult albumul criminalifor. Cum te numeşti? îl întrebă el apoi pe criminal.
- Buck Lorne, răspunse acesta cu obrăznicie.
- Buck Lorne? zise funcţionarul râzând, nu, nu, prietene! Ăsta nu=i numele adevărat. În lista criminalilor eşti trecut altfel. Dumneata eşti - acum.o ştiu sigur - Ralf Morgan, unul din criminalii cei mai renumiţi din tot Maryllandul. De altfel, eu bănuiesc că tu ai fost acela care, în noaptea de 24 spre 25, ai dat spargerea de la bijuteria domnului Barnes, din strada Vulturului.
- All right, old boy, zise criminalul, râzând batjocoritor! Chiar aşa e şi nu tăgăduiesc deloc, căci altfel aş putea fi bănuit că, împreună cu negriciosul de Drogger Bill, pe care îl cunosc încă din Texas, dar a cărui locuintă nu ştiu unde este, i-aş fi făcut de petrecanie broscoiului ăla de băiat. Şi nu mi-ar mai merge bine dacă m-aţi băga la închisoare pe viaţă!
După aceste cuvinte, Buck Lorne, alias Ralf Morgan îşi puse mâinile legate pe piept.
- Băgaţi numai mâna în buzunarul dinăuntru, din partea asta, zise el cu oarecare mândrie de hoţ, şi veţi găsi dovada că eu sunt acela care a făcut afacerea de la prăvălia bogatului evreu.
Funcţionarul poliţienesc, urmând această invitaţie, scoase din buzunarul hoţului câteva tocuri în care, după ce le deschise, văzu mai multe bijuterii preţioase.
- Ei, acum ai să crezi, domnule, se adresă atunci criminalul batjocoritor, către Holmes, că n-am nici un amestec în uciderea lui Charley Dauforth, şi de ce, în dimineaţa de 25, când m-am întâlnit din întâmplare cu el în parc, nu m-am gândit să-l dau de gol. Mai întâi, m-aş fi purtat rău faţă de un tovarăş, şi al doilea, aş fi intrat singur în bucluc.
- Cu toate acestea se poate prea bine ca şi dumneata să ai o vină în uciderea băiatului, zise Halmes. În tot cazul - se adresă el funcţionarului poliţienesc - puneţi-l sub paza cea mai severă. Va trebui să ne dea mai multe lămuriri şi se poate ca, la urma urmelor, să nu fie tocmai curat.
- Fiţi fără grijă, domnule Halmes, răspunse poliţistul zâmbind; voi chema numaidecât să vină duba şi-l voi trimite la răcoare, la închisoarea centrală; de unde n-o să mai poată fugi.
Holmes se despărţi de funcţionar şi se urcă iar în trăsură, care porni îndată, după informaţiile chelneriţei, care acum se râzgândise şi zise că-şi amintea cam pe unde era casa unde fusese cu negriciosul. În curând aveau să ajungă, căci acum recunoştea împrejurimile.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:32 AM | message # 4
CAPITOLUL IV - Ascunzătoarea

La intrarea uneia dintre străzile cele mai lăturalnice şi mai mizerabile, situată chiar în apropierea locurilor virane, destinate pentru clădiri, vizitiul opri trăsura. Cei din trăsură se dădură jos, şi după ce Holmes plăti birjarului, începu să caute, după indicaţiile lui Kitty, locuinţa omului cu barba neagră, zis negriciosul DaggerBill, din Texas.
Dar fata era o călăuză foarte rea, căci ei străbătură toată strada, Kitty neştiind bine dacă aceasta era chiar strada în care se afla locuinţa criminalului. Abia după ce umblară o oră întreagă, căutând în zadar, Kitty începu să dea semne de recunoaştere.
În amintirea ei nu rămăsese decât un singur amănunt, neînsemnat în ce privea casa; ea ştia că era mai retrasă decât celelalte clădiri, fiind clădită intr-o vreme cănd se credea că strada va fi lârgită.
- Aici e, zise Kitty abia răsuflând; acum ştiu prea bine că am urcat trei trepte ca să intrăm în casă, cum este aici.
Dar când Holmes şi Harry o urmară-n casă, ea-ncepu să se îndoiască din nou. Mansarda în care o dusese bărbosul cel negru se putea să fie, după părerea ei, şi-n altă casă.
Holmes însă nu fu de aceeaşi părere; el credea mai curând că se aflau pe urma adevărată.
Pe când Kitty tot se mai îndoia şi se uita încoace şi-n colo prin casă, el întrebă pe portar despre locuitorii ultimului etaj şi află că sus de tot, într-o mansardă, locuia de cinci săptămâni un bărbat, care mai înainte trăise cu nevastă-sa dar care după toate aparenţele, venise din vestul îndepărtat al ţinutului Baltimore-ului.
Descrierea pe care portarul o făcu chiriaşulului se potrivi de minune cu aceea pe care o făcuse domnişoara Ellen Milles omului negricios. Portarul nu ştia cu ce se ocupa omul acela. El sustinea însă că trebuia să fie un om rău, căci se petrecuseră de mai multe ori scene grozave între el şi nevastă-sa şi de aceea sărmana femeie se despărtise de el şi luase altă casă, undeva, prin Baltimore. El se numea Jeremy Snowdon şi stătea prea puţin acasă; mai ales în zilele din urmă nu fusese văzut deloc. Holmes ii mulţumi pentru informaţiile date şi urcă împreună cu Harry şi cu Kitty. Abia ajunseră acolo şi fata se îndreptă, cu hotărâre, spre o uşă ce era încuiată pe dinăuntru.
- Ei, o întrebă Holmes, eşti sigură c-ai intrat prin uşa asta, în odaia omului cu barbă neagră?
- Well, Sir, sunt foarte sigură.
- Atunci să batem în uşă, urmă detectivul şi bătu de câteva ori cu putere. În sfârşit, când după câtva timp văzură că totul era liniştit în dosul uşii, Holmes scoase din buzunar cheia universală şi deschise uşa, ca fata să-şi aducă aminte bine că fusese adusă aici de către omul bănuit. Kitty aruncă o privire şi-şi aminti numaidecât că-n odaia aceea fusese adusă în noaptea de care era vorba.
După ce stabili asta, Holmes mulţumi fetei şi, spunându-i că criminalul s-ar putea fi ascuns în cameră, o făcu să plece imediat.
- Aşa, zise el zâmbind către Harry, în sfârşit, suntem singuri! El încuie uşa şi amândoi incepură să cerceteze incăperea, care era mobilată numai cu iucrurile strict necesare. Rezemat de un perete, se afla un dulap mare din lemn de brad, de modă veche. În faţa lui, pe peretele celălalt se afla o sobă de fier cu o tăblie pe care se putea găti. Aproape de sobă, observară un pat mic. În faţa ferestrei, se afla o masă de bucătărie, iar pe tăblia acesteia dedesubt erau mai multe vase de gătit. Lângă ea era o masă de spălat şi o găleată smălţuită. Mobilierul mai era întregit de un scrin şi câteva scaune stricate.
- Ei, nu e prea plăcut aici, zise Holmes, după ce se uită în fugă prin camera din mansardă. Îmi pot inchipui spaima pe care au avut-o nenorocitele de victime, care, după ce nemernicul le aducea aici sus, erau puse să aleagă: ori să servească poftele lui perverse, ori să fie omorâte.
- Va să zică, eşti convins, maestre, zise Harry, că de data asta avem de-a face cu un astfel de ucigaş?
- Fără nici o îndoială, acest ucigaş pervers de băieţi a fost îndemnat să săvârşească crimele-i grozave de înclinaţiile sadice, de pofta de a vedea o viaţă sfârşindu-se în chinuri şi de a auzi gemetele şi horcăitul victimei omorâte. O dată ce victima ajungea aici sus, nimic nu-l era mai uşor decât să-i facă de petrecanie. M-ai înţeles, Harry? Te uiţi la mine mirat: se pare că din cauza zgomotului de-afară, abia-mi poti auzi cuvintele.
Holmes se apropie de fereastră, o deschise şi aruncă o privire afară. El văzu o curte pătrată, mare, înconjurată de clădiri ca ale unei fabrici. Una din acele măcelării mari, cum se găsesc numai în America de Nord, funcţiona în acele clădiri. Şi zgomotul grozav al maşinilor ce tăiau mereu vitele şi carnea nu înceta nici noaptea, nici ziua. Şi era aşa de mare, încât ar fi acoperit orice strigăt în casa de peste drum, şi mai ales în mansarde. Deci nici un strigăt al victimei nu putea să-l stânjenească pe ucigaş. El, putea, fără teamă, să spargă şi să sfărâme oasele victimei.
Holmes se întoarse iar în încăpere. Privirile lui căzură pe masa de lângă fereastră. Pe ea se vedeau urme de sânge.
- Aici pe masa asta, zise el către Harry, s-a ciopârtit corpul sărmanului băiat.
- Şi-n găleata aceea care odată a fost plină cu apă, zise Harry, arătând cu mâna găleata smălţuită de lângă spălător, ucigaşul arunca, după toate aparenţele, bucăţile de cadavru, ca să nu răspândească urmele de sânge peste tot.
- All right, băiatule, asta-i şi părerea mea. Acum să cercetăm toate lucrurile mai de aproape. Eu tot mai cred că vom găsi aici părţile ce lipseau din cadavrul lui Charley Dauforth. Ia caută tu în scrinul de acolo, pe când eu voi cerceta în soba de fier. Soba joacă un rol mare în criminalistică; de multe ori ea slujeşte de ascunzătoare a urmelor criminale. Criminalii îşi închipuiesc că ce a distrus focul nu se mai poate recunoaşte uşor. Ei nu se gândesc că nimic nu se poate ascunde chimiei.
Zicând aceste cuvinte, el se apropie de soba de fier şi deschise uşa. Interiorul era plin de cenuşă. Locuitorul încăperii din mansardă trebuia să fi făcut de curând un foc mare. Detectivul aprinse felinarul electric şi la lumina lui cercetă de-amănuntul cenuşa şi cărbunii arşi în sobă. Eforturile lui fură în curând încununate de succes. Faţa lui exprimă bucuria unei izbânzi depline, căci în cenuşă descoperi rămăşiţa unui os. Holmes îl scoase repede din sobă, să-l cerceteze mai bine la lumina zilei şi abia a putut să-şi stăpânească o exclamaţie de mulţumire, căci recunoscu în acea rămăşiţă de os antebraţul ce lipsea cadavrul nenorocitului Charles Dauforth.
Dar şi Harry făcuse o descoperire importantă: sub o grămadă de rufe murdare ce se afla în sertarul de la mijloc al scrinului, era cămaşa băiatului, plină de sânge. Literele marcate pe ea, C.D., nu mai lăsau nici o îndoială că fusese a lui Charles Dauforth şi că într-adevăr acesta fusese omorât aici.
Pe când cei doi detectivi priveau cu luare-aminte corpurile delicte, nu observară că uşa dulapului, ce se afla în spatele lor, se deschise incet de tot şi prin crăpătura ei se ivi o clipă chipul omului suspect.
Cu ochiul unei păsări de pradă, care vrea să se repeadă asupra victimei, omul acesta urmări fiecare mişcare a detectivului, ţinând în mâna dreaptă un revolver. Figura lui fu schimonosită de un rânjet drăcesc când văzu lucrurile pe care cei doi bărbati le găsiseră şi le cercetau cu încordare. Un moment păru că avea de gând să-şi descarce arma asupra lor, dar se răzgândi.
Gândul că zgomotul armei putea să-i alarmeze pe cei din casă îl făcu desigur să nu-şi îndeplinească intenţia criminală. Tot aşa încet, după cum o deschisese, el închise uşa dulapului la loc, ascuzându-se.
Nici Holmes şi nici Harry nu-l observaseră, cu toate că cel dintâi tresărise puţin la un moment dat.
- Mai înainte de a pleca de aici, zise detectivul învelind rămăşiţa de os carbonizată în cămaşa plină de sânge şi apoi totul într-o bucată mare de hârtie pe care a găsise pe scrin, înainte de a înştiinţa autorităţile poliţieneşti despre descoperirea pe care am făcut-o, aş mai vrea să văd toată încăperea mai îndeaproape. Poate că vom găsi aici niscaiva lucruri care, chiar dacă n-ar fi de cine ştie ce însemnătate, ne-ar putea sugera cine anume este ucigaşul sau ce criminal se ascunde sub numele de, Snowdon şi Drogger-Bill. Poate că în pat vor fi vreo câteva hârtii sau alte lucruri din care s-ar putea dovedi asta.
Sherlock Holmes se apropie de pat, vrând să se apleca sub el.
- Opreşte-te, Harry, urmă Holmes, începănd să vorbească în şoaptă, n-ai auzit un zgomot uşor dincolo de perete?
Harry dădu din cap fără să zică o vorbă. După o clipă, Holmes ajunse din câţiva paşi mari, fără zgomot, la perete şi amândoi ascultară un moment, fără măcar să sufle. Dar peste tot era linişte!
După ce trecură câteva minute fără ca zgomotul să se mai repete, Holmes bătu în perete cu cheia universală, pe care o purta întotdeauna în buzunar. Deodată se auzi un zgomot sec.
- Nu ţi se pare şi ţie, Harry, întrebă el pe ucenicul său, că în dosul acestor scânduri se mai află incă o cameră, ce ţine tot de locuinta ucigaşuiui?
- Desigur, cu toate că nu se vede nicăieri nici o uşă. Fără să răspundă ceva, Holmes se îndreptă spre dulap şi îi arătă uşa cu o privire plină de înţeles.
- Scoate revolverul, îi şopti el lui Harry, voi deschide uşa şi dacă vei auzi vreun zgomot în dulap, după ce-l voi deschide, să tragi imediat, căci atunci cel care a pricinuit zgomotul de adineauri este ascuns înăuntru; şi cine ar putea fi altul decât cel căutat?
Harry se pregăti să tragă şi luă poziţie ca să poată ţinti în dulap, prin crăpătura uşii. Dar când maestrul său deschise uşa cu precauţie, găsiră dulapul gol.
Holmes apăsă într-un anumit loc al dulapului şi peretele din fund al acestuia se deschise.
Cei doi detectivi mai stătură un moment nemişcaţi şi numai când în încăperea alăturată nu se mai auzi nici un zgomot suspect, îndrăzniră să intre. Aici domnea un întuneric de nepătruns.
Cu tot curajul lor, detectivii nu îndrăzniră să înainteze mai departe prin întuneric, căci s-ar fi putut in orice moment să fie doborâţi de către ucigaş.
După ce amândoi işi aprinseră felinarele electrice, având barem atâta lumină cât să poată vedea locul şi încotro să se învârtească, ei cercetară toată încăperea.
Daca descoperirile lor de până acum nu i-ar fi încredinţat îndeajuns că dăduseră peste ascunzătoarea unui criminal grozav, apoi cele ce aflară în camera aceasta le-adusese cea mai deplină siguranţă. Într-adevăr, într-un colţ era o grămadă de fel de fel de obiecte pungăşite, adică unelte din spargeri. Dar ceea ce interesă mai mult pe cei doi detectivi erau nişte portrete, atârnate pe pereţi: fotografii îngălbenite ale unor băieţi tineri şi frunoşi, precum şi un portret al unei perechi, în haine de nuntă.
Amândoi detectivii studiară cu băgare de seamă pe omul din fotografie.
- Ce zici tu, Hany, întrebă detectivul, fotografia asta nu l-o fi reprezentând, bineinteles cu mult mai tânăr, pe omul pe care-l căutăm?
- Se prea poate, răspunse Harry, pe vremea aceea se vedea că individul nu purta peruca neagră de acum şi nici nu se vopsise cu negru pe obraz. Atunci mai avea părul roşu ca focul.
- Cred c-ar fi bine să luăm fotografia cu noi, zise detectivul. În caz că nu l-am găsit pe criminal în persoană, ea ne-ar putea ajuta poate să dăm de urma nevestei lui. Apoi mai puse mâna pe cele câteva scrisori ce se aflau pe jos. Şi acum să ne uităm mai cu băgare de seamă la tavan, căci flăcăul care desigur c-a fost adineauri aici trebuie să fie ascuns pe undeva. După părerea mea, nu se poate să o fi şters decât pe acoperiş care-i aproape de tot, deasupra capului nostru.
Agăţându-se de căpriori, el ajunse repede la deschizătura ce da afară pe acoperiş şi al cărei capac îl ridică cu uşurinţă.
- Vulpea s-a furişat prin gaura asta, zise Holmes. Probabil că se va întoarce tot pe aici, ca să vadă dacă musafirii nepoftiţi se mai află tot în ascunzătoarea sa şi dacă nu cumva l-au prădat de tot.
El ridică cu prevedere uşiţa din tavan şi se uită afară.
- Într-adevăr, în faţa mea se întinde un loc de plimbare pe acoperişuri. Văd şi coşuri multe şi mari, după care tâlharul s-a putut ascunde uşor, spre a ne pândi. De aici se poate uşor, plimbându-te pe acoperişuri, să ajungi la o altă uşiţă, iar de acolo într-un pod al unei case străine, de unde să cobori in stradă, fără să fii băgat în seamă. Aş avea chef să mă iau după omul nostru şi să fac o plimbare pe acoperişuri dar, din anumite motive, cred că e mai bine să las asta pentru mai târziu.
Zicând aceste cuvinte, Holmes închise uşiţa şi sări jos, pe pardoseala camerei unde se aflau.
- N-ar fi bine, maestre, intrebă atunci Harry, s-aşteptăm aici sau în odaia cealaltă, întoarcerea criminalului?
- Desigur, băiete, răspunse Holmes, m-am gândit şi eu la asta; dar cred c-ar fi mai bine să ne arătăm un moment jos, in stradă, să ne vadă criminalul care desigur că stă pe acoperiş şi se uită în toate părţile, spionând împrejurimile. Cum soarele n-a apus încă, o să creadă că e mai bine să nu se întoarcă în odaia lui şi probabil c-o să aştepte până ce s-o întuneca. Până atunci, noi ne vom putea intoarce fără să fim văzuţi de cineva.
- Planul acesta e minunat, răspunse Harry, urmând pe maestrul său, care trecu în odaia de alături.
Cei doi detectivi stătură un moment aici, apoi părăsiră ascunzătoarea ucigaşului, încuind uşa in urma lor.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:33 AM | message # 5
CAPITOLUL V - Lupta din mansardă

După ce Holmes şi Harry se plimbară mai mult timp, după cum le fusese vorba, împrejurul casei şi se arătară chiar în curte, ieşiră apoi printre clădirile fabricilor de alături şi se întoarseră încă înainte de apusul soarelui în camera de la mansardă a criminalului.
Cum acesta putea să intre în locuinţa lui prin două părţi, ei se hotărâră să se despartă pentru câtva tirnp.
- Tu, Harry, zise Holmes ucenicului său, vei sta la pândă în odaia aceasta din faţă, iar eu voi face tot aşa în odaia cea mică de-alături. Cel care va auzi ceva suspect sau va avea nevoie de celălalt să bată numaidecât în perete. Fii cu ochii în patru, Harry, şi gata in orice moment pentru atac; căci spre a-i uşura criminalului sau vreunuia din tovarăşii lui o eventuală vizită a focuinţei lor, vom lăsa uşa din faţă deschisă. Altfel s-ar putea ca vreunul din ei să-o deschidă repede şi să năvălească asupra ta.
- Voi sta la pândă, ca o santinelă, îl asigură tânărul detectiv ai cărui ochi străluceau de bucurie că avea un rol aşa de important în aventura ce se pregătea. Să nădăjduim că n-o să stăm mult la pândă.
Holmes trecu prin dulap în camera de-alături şi se aşeză pe o saltea stricată ce se afla pe jos, aproape de deschiderea din tavan. Răbdarea lui Holmes şi a lui Harry fu pusă la grea încercare, in gaura aceea întunecoasă, dar ea nu slăbi nici un moment.
Ei aşteptară cu cea mai mare încordare vreun ceas apariţia lui Snowdon. Oare mişelul mirosise că Sherlock Holmes şi Harry Taxon se întorseseră să-l ia în primire? Se părea că era aşa, căci nici Harry nu dăduse vreun semn de viaţă. Se vedea că nici el nu văzuse nimic în postul de observaţie.
Noaptea trebuia să se fi lăsat de mult, o noapte vijelioasă în adevăratul înţeles al cuvântului.
Furtuna ce ameninţa încă de când se plimbau pe stradă se dezlănţuise. Vântul sufla cu putere pe deasupra acoperişului sub care cei doi detectivi stăteau la pândă şi pătrundea în cameră printre crăpături, iar când începu să cadă o ploaie grozavă adevărate torente de apă năvăliră prin crăpăturile tavanului. În camerele întunecoase se răspândi o umezealâ grozavă şi mai ales în cea în care se afla acum Sherlock Holmes, toate lucrurile se udară.
Detectivul se văzu silit să se scoale de pe salteaua care se udase. El tocmai voia să-l intrebe pe Harry dacă încăperea în care stătea rămăsese uscată, când un tunet înfricoşat, urmat de un fulger orbitor îl opriră pe loc. În acelaşi timp, simţi un curent puternic de aer pătrunzând prin uşiţa tavanului, care tocmai fusese deschisă.
Ochii detectivului se îndreptară îndată spre deschizătura tavanului. Apoi se ascunse după o mobilă, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Cel aşteptat sosise.
Criminalul se uită cu multă prevedere prin crăpăturile uşiţei. El ascultă cu cea mai mare încordare, ţinând încă în mână capacul pe care-l ridicase, gata la cel mai mic zgomot sâ se retragă şi să-l închidă la loc.
Abia după ce crezu că putea fi sigur, deschise de tot uşiţa şi sări jos, în camera întunecoasă. El era acum aşa de aproape de Sherlock Holmes încât acestuia îi trebui mare stăpânire de sine ca să nu sară asupra iui. Mâinile lui Sheriock Holmes se întinseră să-l apuce, dar în ultimul moment el îşi schimbă planurile, căci mai înainte de a-l prinde pe criminal, voia să vadă ce avea de gând să facă acolo.
Individul se îndreptă îndată spre colţul unde se aflau instrumentele de spargere.
„Ah! se gândi Hoimes, vrea să mai facă o nouă afacere şi-şi caută instrumenteie trebuincioase. Dar nu trebuie să-l las să ajungă până acolo. Dacă mişelul va pune mâna pe vreo daltă sau alt instrument, voi fi mai slab decât el şi-mi va fi mai greu să-mi apăr pielea."
În acel moment se auzi o bătaie uşoară în perete. "Doamne, oare, tocmai în momentul acesta să fi venit cineva şi la Harry? Sau poate că Harry auzise săritura de pe acoperiş a lui Snowdon şi prin bătaia aceea voia să-l întrebe pe Holmes dacă avea nevoie de ajutorul lui?"
În tot cazul, bătaia aceea nu era tocmai pe placul detectivului, căci o auzise şi Snowdon, fără nici o îndoială. Într-adevăr, Holmes îl văzu cum tresare şi se codeşte un moment, neştiind ce să facă. Dar îndată ce se auzi în odaia de alături un al doilea zgomot, pricinuit de o uşă ce se închidea, acesta sări direct la uşa secretă a dulapului să treacă în odaia de alături. Dar n-ajunse să-şi îndeplinească gândul, căci în acel moment în care împingea uşa, Holmes, dintr-o săritură de panteră, fu în spatele lui.
Omul, luat prin surprindere, scoase o înjurătură sălbatică. Apoi, cu putere uimitoare şi cu o dibăcie nemaivăzută, căută să se scuture de cel care-l atacase, dar acesta îl apucase de gât şi-l ţinea bine. Încă vreo câteva clipe şi criminalul era să fie strangulat.
Deodată însă acesta se aruncă pe spate cu toată puterea corpului său, aşa câ Holmes căzu greu cu capul pe o unealtă de fier, ce se afla în cale şi fu un moment ameţit. Criminalul se folosi de momentul acesta favorabil, îşi adună toate puterile şi scăpă din mâinile detectivului. Apoi apucă o pârghie groasă de fier şi vru să zdrobească capul lui Sherlock Holmes, care tocmai se ridica de jos.
Dar ochii detectivului, care se pare că vedeau tot atât de bine prin întuneric ca şi la lumina ziiei, observară că Snowdon apucase fierul primejdios şi, mai înainte ca acesta să-l ridice în aer, apucă şi el un ciocan şi se pregăti să facă acefaşi lucru ca Snowdon. Astfel Holmes îşi ridică şi el în aer unealta-l grea, dar Snowdon scăpă, dându-i o lovitură dibace.
Holmes căzu iar la pământ şi acum începu o luptă grozavă între cei doi oameni, în mijlocul întunericului de nepătruns ce domnea în încăpere. Ei se rostogoleau la pământ, răsuflând din greu, căci când unul era mai tare, iar după un moment, celălalt.
Se luptau ca două fiare gata să se sfâşie, dar nici unul nu izbutea să-l invingă pe celălalt, amândoi având o putere egală.
În sfârşit Holmes reuşi să-şi apuce stiletul şi făcu o tăietură puternică în umărul potrivnicului său. Atunci criminalul ii dădu drumul cu un strigăt de durere. Apoi, sărind în sus, se repezi spre deschizătură şi, mai înainte ca detectivul să-l poată urma, Snowdon se ridică pe bârne cu iscusinţa unei pisici şi ieşi afară prin uşiţa lăsată deschisă.
Pe când se mai afla încă cu picioarele atârnate în odaie, ţinându-se numai cu mâinile de marginea ferestrei, Holmes se repezi asupra lui să-l apuce şi să-l tragă înapoi în cameră. Şi desigur c-ar fi reuşit s-o facă, dacă criminalul încercat nu ar fi prevăzut gândul şi nu i-ar fi dat o lovitură cu piciorul în frunte.
Stăpânindu-şi durerea, Holmes îşi duse mâinile la frunte; în timpul acesta Snowdon reuşi s-ajungă pe acoperiş nevătămat.
Detectivul slobozi numaidecât un glonţ de revolver in urma lui Snowdon, care însă îi răspunse cu un râs batjocoritor.
- Mişel blestemat! scrâşni detectivul, te voi urmări chiar şi până-n iad!
El făcu o săritură şi se prinse de bârne, apoi vru să se urce pe acoperiş. Dar în acelaşi moment, capacul deschizăturii îi căzu în cap şi în acelaşi timp auzi pe Snowdon alergând grăbit pe acoperiş, spre casa vecină.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:33 AM | message # 6
CAPITOLUL VI - O plimbare primejâioasă
Lovitura cu capacul greu ar fi fost desigur mortală dacă Holmes n-ar fi avut sub pălărie o placă de oţel ce-I ferise până atunci de mult lovituri. El nu fu decât puţin ameţit şi izbuti s-ajungă pe acoperiş, unde se opri câteva minute, pentru a-şi recăpăta judecata-i rece şi a se gândi la goana primejdioasă care urma.
Situatia era îngreunată şi de vijelia ce se dezlăntuise şi mai tare, urlând cu furie. Cerul noptii era încărcat de nori grei, aducători de vijelie; tunetul bubuia fără încetare; fulgere!e
străluceau, iar vântul sufla cu atâta putere peste acoperişuri, încât era foarte periculos să umble cineva pe marginea lor.
În fiecare moment, detectivul putea să fie aruncat de furia vântului in întuneric; dar ploaia ce-i uda şi-i răcorea fruntea îl făcu in stare să întreprindă urmărirea primejdioasă a criminalului.
Cu tot vântul care în momentul acela se întetise mai tare şi sufla cu furie, el călcă pe jgheabul de tinichea ce se întindea de-a fungu! acoperişului şi care se îndoi sub greutatea lui.
Cu o îndrăzneală nebunească, Holmes alergă pe marginea prăpastiei ameţitoare şi izbuti s-ajungă la capătul acoperişului; aici luă o hotărâre eroică şi, dintr-o săritură, fu pe acoperişul casei vecine. Cum acesta era ud, greutăţile urmării se măriră şi mai mult.
Hoimes se hotărî sa-şi adune toată energia spre a pune mâna pe criminal, chiar pe acoperişul acela, orice i s-ar fi pus in cale. Căci, după cum se încredinţase, criminalul se afla încă pe acopeeiş. Îl văzuse chiar atunci că dispăruse in dosul cupolei de sticlă ce se înălţa in mijlocul acoperişului, cupolă construită să lumineze pănă ia etajul de jos.
Detectivul puse mâna pe revolver. Mai avea încă patru gloante pe care le putea trage asupra lui Snowdon şi dorea să-i găurească putin pielea, dacă el alerga spre
cupola împrejmuită de un grilaj de fier subţire. Şi într-adevăr criminalul, care se afla la pândă în dosul cupolei, sări atunci repede in sus, spre a năvăli asupra lui Holmes, tot cu revolverul pregătit. Liniştea fu tulburată de zgomotul a cinci sau şase gloante trase repede unul după altul, dar in întunericul acelei nopţi vijelioase nici un luptător nu izbuti să nimerească ţinta. Furios, Snowdon îşi aruncă atunci arma ca să se lupte cu potrivnicul său cu mâinile goale sus, pe acoperiş. Dar aceasta convenea de minune lui Holmes, căci şi el era un boxer bun şi chiar luase mai multe premii.
- Come-in! zise vesel către potrivnicul său, vei vedea că n-ai făcut alegerea potrivită!
Şi numaidecât el lăsă să cadă o ploaie de lovituri furioase in capul lui Snowdon.
Dar Holmes avea de-a face cu un inamic tot aşa de iscusit şi putemic ca el căci şi acesta părea iniţiat in toate şmecheriile luptei şi pară într-un chip minunat loviturile pe care Holmes voia sa i la aplica, mai ales în regiunea stomacului. În sfârşit Snowdon slăbi un moment şi în clipa următoare căpătă o astfel de lovitură in partea de jos a corpului încât îşi pierdu şi vederea, şi auzul, căzând pe spate, rostogolindu-se peste grilajul scund al cupolei.
Zgomotul grozav al geamurilor sparte, ce se prăbuşiră in adâncime, fu acoperit de strigătul de moarte al criminalului care cădea de pe acoperiş in casă, de la o înălţime de patru etaje.
Holmes vru să se aplece peste grilaj şi să se uite in jos prin geamurile sparte, ca să se încredinţeze dacă Snowdon murise, când auzi o împuşcătură in spatele !ui, iar când se întoarse, un glont trecu la un milimetru de capul lui. Spre marea lui mirare, el văzu că de pe acoperiş se deschideau o mulţime de ferestruici prin care ieşeau oameni cu felinare in mâini. Ei săriră din toate păriţile asupra lui Holmes, scoţând înjurături sălbatice. Desigur că ei îl socoteau un spărgător primejdios, ba poate chiar ceva mai rău.
Împuşcăturile trase pe casa vecină le atrăseseră atenţia şi observară că se petrece ceva neobişnuit deasupra capetelor lor. Acum însă spargerea geamurilor
cupolei, lupta ce se petrecuse puţin mai înainte lângă ea şi prăbuşirea lui Snowdon înăuntrul casei, toate acestea li se părură atât de ciudate încât crezură numaidecât că aveau de-a face cu nişte spărgători care îşi aleseseră tocmai această noapte vijelioasă pentru a-şi săvârşi fărădelegile.
Dar oamenii din Baltimore, şi mai ales cei din cartienal acesta, erau nişte oameni hotărâţi. Nimeni nu putea să glumească cu ei, şi locuitorii casei cu cupolă dovediră
numaidecât aceasta căci fără s-asculte explicaţiile lui Sherlock Holmes I-ar fi sfâşiat de viu, dacă el nu s-ar fi priceput să scape datorită îndrăznelii şi dibăciei lui.
Văzând prea bine că era să se facă moarte de om, mai înainte de a-i putea face pe oamenii aceia turbaţi să inţeleagă că nu era vinovat, Holmes sări cu paşi mari peste acoperişul umed şi se îndreptă spre casa vecină.
Dar cum urmăritorii se luară după el, descărcând mereu focuri de revolvere, el văzu că drumul spre odaia lui Snowdon era blocat. Nu-i mai rămase altceva decât să facă o încercare disperată, mai mult decât îndrăzneaţă, de a coborî de pe acoperiş in curte pe burlanul de ploaie. Urmăritorii lui scoaseră un nou strigăt de furie când îl văzură că se apleacă spre acoperiş şi ţinându-se cu putere de burlan, flutură câteva momente în aer, între cer şi pământ; apoi găsind un sprijin pentru picioare, incepu să coboare pe burlan cu iscusinta şi experienta unui acrobat din cei mai buni.
Holmes coborî de-a lungul burlanului de ploaie in mijlocul tunetelor asurzitoare şi al fulgerelor orbitoare. Dar coborârea lui nu rămase neobservată. Pe toate coperişurile şi chiar in curte, năvăliseră o mulţime de măcelari care îl zăriseră pe Holmes. Astfel, mai înainte de a ajunge la pământ, el văzu că şi aici i se pregătea aceeaşi soartă cu care-I ameninţaseră oamenii de pe acoperiş. Numai dacă Harry ar fi fost acolo să-I recunoască!
Holmes se temu că legitimaţia pe care i-o dăduse prefectul poliţiei nu avea să-i fie de nici un folos fată de bestiile acestea de măcelari, care ameninţau cu braţele goale şi vânjoase.
Din fericire pentru el, acest zgomot neobişnuit atrăsese câţiva poliţişti de la secţia de polite din apropiere şi aceştia izbutiră să înfrâneze furia oamenilor din curte, până când Holmes putu să-şi arate identitatea. În câteva cuvinte, el explică funcţionarilor motivul primejdioasei lui coborâri de-a lungul burlanului.
Aceştia abia îşi puteau crede urechilor. Aşadar, chiar in apropierea lor, la o depărtare de numai câteva case de sectia de polite, îşi avea ascunzătoarea criminalul băietilor, care băgase groaza şi spaima in tot oraşul şi chiar in oraşele din imprejurimi! A trebuit să vină detectivul din Londra să-I descopere pe acest ucigaş mizerabil. Poate că cel puţin acum aveau să reuşească, sub conducerea lui Sherlock Holmes, să-I prindă pe presupusul Snowdon.
Sheriock Holmes nu prea credea ca Snowdon să fi scăpat cu viaţă din căzătura aceea grozavă de la o înălţime aşa de mare.
Dar nu mică le fu mirarea tuturor celor care il însoţeau când pătrunseră in vestibulul casei de alături, in care dădea cupola de sticlă, şi nu-I găsiră pe criminal!
Oricât de necrezut părea lucrul acesta, dar nu se putea altfel presupune decât că ucigaşul, in cădere, se agăţase cu o mână de candelabrul uriaş ce lumina vestibulul şi scările. De aici el îşi găsise un drum şi ieşise cu bine afară. Astfel, Holmes şi poliţiştii se gândiră să continue cercetările.
Detectivul era nervos. Dacă I-ar fi avut măcar pe Harry lângă el! Dar unde rămăsese oare tânărul? Dacă ar fi avut şi el o aventură ca a lui?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:34 AM | message # 7
CAPITOLUL VII - Triumful lui Harry

Harry, auzind zgomotul ciudat ce se făcuse dintr-o dată în încăperea vecină, se gândi imediat să alerge în ajutorul maestrului său, căci i se păruse că cineva sărise pe ferestruica tavanului din cameră.
Cum însă maestrul său nu-i făcuse semnul convenit, el renunţă la gândul acesta. Nu ştia dacă Holmes nu bătuse în uşă, numai ca el să nu intre în acel moment, căci se putea ca prin intrarea lui necugetată să-i strice cine ştie ce plan detectivului şi acesta l-ar fi costat prea mult pe Harry, care nu voia cu nici un preţ să-l supere pe maestrul său.
Îndată ce îi apăru ocazia să dea semnalul hotărât, auzi apropiindu-se de uşă nişte paşi uşori de femeie, care se opri lângă uşă, probabil să asculte, şi care îşi apăsă mâna încet pe clanţă.
Harry se ascunse după dulapul cel mare, aşteptând cu încordare intrarea persoanei misterioase.
Nu trecură nici câteva secunde şi uşa se deschise încetişor, iar în prag se ivi o femeie înaltă, slabă, îmbrăcată în nişte haine de culoare închisă. Dar în odaie era aşa de întuneric, că Harry nu putu s-o recunoască pe femeia care se oprise în prag.
Deodată însă, bolta neagră de nori fu străbătută de un fulger ce lumină o clipă odaia şi pe femeia din uşă. Astfel Harry putu vedea în fugă figura palidă şi îngrozită, cu trăsăturile schimbate de spaimă, a unei femei care părea să facă parte din lumea bună şi el fu cuprins de o mare agitaţie, căci îşi aduse aminte numaidecât de femeia nenorocită pe care o văzuse în haine de mireasă, la braţul lui Snowdon, în fotografia din camera de alături.
Oare ce-o hotărâse pe femeia aceasta care, după spusele portarului, se despărtise de mult de bărbatul ei, din pricina brutalităţii lui, să vină aici cu toată ora târzie şi cu toată vijelia de afară? Oare ce legături mai avea cu criminalui? Desigur, aşa trebuie să fie, şi numai dorinţa de a vorbi cu bărbatul ei o adusese aici.
Dar ştia ea oare că Snowdon era un criminal atât de primejdios şi că vărsase aici sus, în această mansardă mizerabilă, sângele nevinovat al lui Charley Dauforth şi poate chiar şi pe cel al celorlalţi băieţi ucişi?
Harry se gândi să-l înştiinţeze numaidecât pe maestrul său de această vizită neaşteptată şi bătu incet în perete. Această lovitură era cea care contrariase atât pe Holmes fiindcă fusese auzită şi de Snowdon. Apoi Harry se hotărî repede şi se îndreptă spre femeie, tocmai în momentul când un nou fulger lumină odaia.
Un strigăt înăbuşit de groază ieşi din gura femeii care rămase încremenită in pragul uşiţ dar îndată după aceea ea se retrase, inchise uşa şi o luă la fugă. Harry Taxon o urmări numaidecât. Lucrurile se petrecură aşa de repede, că el nu mai auzi nimic din lupta ce se încinsese, în acelaşi moment între Holmes şi Snowdon.Tânăru6 detectiv ştia să alerge de minune; totuşi ii fu greu să se ţină după femeia palidă.
Ştia că Holmes va da o mare importanţă faptului că a pus mâna pe presupusa nevastă a ucigaşului de copii căci, după toate probabilităţile, ea ar fi fost cea mai în stare să dea informaţii preţioase asupra criminalului. De aceea, el nu voia cu nici un preţ s-o scape din mână. Harry alergă in urma ei printr-un şir de străzi până când în sfârşit aceasta se opri abia suflând, la intrarea unei fundături, unde nu mai avea să fugă mai departe.
- Cine eşti? o întrebă Harry, care şi el abia mai răsufla şi o apucă de mână trăgând-o in fundătura tăcută şi singuratică, ca să poată vorbi cu ea netulburat. Nu eşti doamna Snowdon, soţia omului care locuieşte in mansarda sărăcăcioasă în care voiai să intri adineauri?
Femeia tăcu. Se vedea că spaima o amuţise.
- Vorbeşte, stărui tânărul detectiv, ce motiv te-a făcut să-l vizitezi pe soţul dumitale?
- De ce mă întrebi şi ce te îndreptăţeşte să-mi pui aceste întrebări? exclamă în sfârşit femeia.
- Sunt detectiv, răspunse Harry. Nu ştii oare ce bănuieli planează asupra bărbatului dumitale, Snowdon?
- De unde ştii că eu sunt doamna Snowdon?
- Fotografia dumitale şi a soţului în haine de nuntă, din încăperea cea mică, nu lasă nici o îndoială despre asta. Te plâng, doamnă, că după cât se pare mai ai simpatie pentru un om menit să fie spânzurat... Te-ai despăririt de mai mult timp de el; de ce voiai acum să-l vezi iar?
- O, Dumnezeule mare! gemu femeia. Vorbele pe care le aud acum din gura dumitale îmi întăresc bănuiala pe care o aveam împotriva lui, de când am văzut anunţul afişat la poliţie în toate colţurile şi pe toate străzile. O, spune-mi, domnule, e adevărat că el l-a omorât pe Charley Dauforth? Căci m-am dus în ascunzătoarea din Barklay Street numai ca s-aud din gura lui Jeremy... Aşadar, el este ucigaşul?
-Da, doamnă răspunse Harry.
Femeia abia mai putea respira de groază.
- Aveţi dovezi? întrebă ea apoi, înfricoşată.
- Cele mai zdrobitoare!
Ochii tânărului detectiv se aţintiră, la aceste cuvinte, cu pătrundere pe faţa palidă a femeii, luminată de lumina tremurătoare a felinarului lângă care stătea.
În momentul acela fata ei strălucea de bucurie.
- Se pare, urmă Harry, că această informaţie te-a mulţumit şi că m-am înşelat când am zis că simpatia pentru bărbatul dumitale te hotărâse să te duci la locuinţa lui.
- Dovedeşte-mi, domnule, răspunse femeia repede, că Jeremy e într-adevăr ucigaşul micului Dauforth şi vei afla şi dumneata de la mine, dar in alt loc, mai mult chiar decât doreşti să ştii. Ha, ha! râse ea cu amărăciune, eu să am simpatie pentru sceleratul acela?
- Îţi voi da dovezi, răspunse Harry repede; ele sunt în pachetul acesta.
- Atunci vino cu mine, domnule! zise femeia apucându-l pe Harry de braţ. Peste câteva momente, vei afla motivul care m-a îndemnat să mă duc la locuinta soţului meu.
Ea îl trase pe Harry după ea şi coti iar în strada principală. Aproape de gara Camden, ale cărei lumini se vedeau în depărtare, se opriră în faţa unei case cu un etaj.
- Am ajuns, îi zise femeia lui Harry.
Ea deschise uşa casei şi amândoi intrară într-o odaie luminată slab. In momentul acela, o uşă ce da în ea se deschise.
- Ei, Mabel, întrebă o femeie de vreo treizeci de ani, care se ivi în pragul uşii foarte îngrijorată, ce veşti aduci? Bănuiala ta era îndreptăţită?
- Domnul acesta ţi-o va dovedi, zise femeia care răspunse la numele de Mabel, arătându-l pe Harry, pe care cealaltă abia acum îl observă cu mirare. Te rog, domnule, se adresă ea tânărului detectiv, să intrăm în această cameră. Aş vrea să te prezint surorii mele, doamna Ruth Dauforth, pentru care, mai ales, am făcut drumul până în strada Barklay.
- Doamna Dauforth? zise Harry Taxon îndreptându-şi privirile cu uimire când la una, când la alta, sunteţi surori?
- Dar de ce pui această întrebare?
- Dar se vede bine, de la prima vedere, că sunteţi surori după asemănarea pe care o aveţi. Ce înlănţuire ciudată de împrejurări mă face să găsesc aici două doamne, care nu sunt în legătură cu numai cu ucigaşul, ci şi cu victima? Oare asta să aibă vreo legătură cu crima?
- Sunteiţi criminalist, domnule, nu-i aşa? întrebă Kuth Dauforth; deci nu mă mir că vă exprimaţi o asemenea părere! Vezi, Mabel, avea ori n-avea dreptate bărbatul meu să cadă intr-o asemenea capcană? Voiam să-l conving, făcându-l să creadă că nimeni nu va crede că el, unchiul lui Charley, este ucigaşul copilului nevinovat, dar n-a vrut să m-asculte. Tocmai că suntem înrudiţi! Zicea el, tocmai pentru că, după moartea lui Charley, eu sunt moştenitorul cel mai apropiat al fratelui meu, se va crede că i-am luat viaţa! Şi după asta a fugit ca un nebun, nu ştiu încotro, şi mă tem să nu-şi fi luat zilele... Şi ca să vă vorbesc numai de mine, vezi, Mabel, nu ţi-am spus tot adevărul, nu ţi-am povestit ce purtare ciudată a avut fratele bărbatului meu, tatăl lui Charley, faţă de mine, când a fost azi-dimineaţă la noi. Ar fi trebuit să fiu oarbă să nu observ că el s-a purtat astfel, fiindcă ne bănuia, pe mine şi pe bărbatul meu, de această crimă odioasă. De aceea am alergat la tine, dragă soră, să-ţi cad în genunchi şi să te rog să afli dacă nu cumva bărbatul tău, omul acela care deja are atâtea păcate pe sufletul lui, nu e vinovat de această crimă.
- Da, aşa e, răspunse doamna Snowdon, întorcându-se spre Harry, fiindcă nu bănuiam că Ruth va imita exemplul soţului ei, dacă nu va putea să-şi dovedească nevinovăţia in această crimă şi fiindcă chiar eu aveam bănuiala întemeiată că bărbatul meu era vinovat de toate crimele săvârşite in timpul din urmă în Baltimore m-am dus în strada Barklay. Şi acum dumneata, domnule, mi-ai putea arăta, după cum mi-ai făgăduit, dovada că Jeremy este cu adevărat ucigaşul lui Charley Dauforth. Te asigur incă o dată că nu voi avea nici o consideraţie pentru mişelul acela care mi-a nimicit toată fericirea vieţii mele!
„lar dacă vei vrea, te voi duce şi la celelalte ascunzători pe care Jeremy le are aici în Baltimore." Harry desfăcu pachetul, dar abia văzură cele două femei conţinutul lui şi scoaseră ţipete de groază. Ruth Dauforth recunoscuse, la prima vedere, intr-un deget al mâinii carbonizaie pe care Holmes o găsise in cenuşa din sobă, un inel mic de aur, cu o piatră de rubin roşu, pe care James Dauforth i-l dăruise odinioară fiului său. Ea îşi acoperi îngrozită faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote.
- Unde ai găsit toate astea? întrebă Mabel, care abia se putea stăpâni să nu cadă, atât era de tulburată.
- În soba de fier din camera soţului dumitale, iar în scrin cămaşa însângerată. Uitaţi-vă aici, pe ea sunt cusute iniţialele C.D. Mai e nevoie şi de alte dovezi că Snowdon, cum se numeşte bărbatul dumitale, este ucigaşul lui Charley Dauforth?
- Nu! Nu! zise Mabel, atât ajunge să rup pentru totdeauna şi cea din urmă legătură ce mă mai lega de soţul meu, pe care l-am iubit altădată cu atâta ardoare. Sângele nevinovat al copiilor trebuie răzbunat şi vă voi ajuta pe cât îmi vor îngădui slabele mele puteri.
- Atunci vino, zise Harry, învelind la loc braiţul cadavrului, cămaşa şi fotografia, să-ţi îndeplineşti făgăduiala.
El îşi luă pălăria şi părăsi, împreună cu Mabel Snowdon, căsuţa în care se petrecuse această scenă. Harry se îndreptă repede spre strada Barklay, unde se afla ascunzătoarea criminalului. Ardea de nerăbdare să-l informeze pe marele său maestru despre descoperirile pe care le făcuse. El era plin de mândrie, ştiind că maestrul său va fi mulţumit de el.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 9:34 AM | message # 8
CAPITOLUL VIII - Ispăşirea crimei

Harry şi însoţitoarea lui, Mabel Snowdon, tocmai ajunseseră în faţa casei din strada Barklay, unde stătuse ascuns luni întregi ucigaşul de băieţi, când, spre marea lui mirare, tânărul detectiv auzi vocea cunoscută a maestrului său venind dinspre o poartă vecină. Apoi îi văzu pe Holmes ieşind împreună cu câţiva poliţişti pe uşa casei in care se afla locuinţa ucigaşului. Ei fuseseră la mansarda lui Snowdon, de unde Holmes işi luase haina pe care o lăsase acolo. Acum se pregăteau să se ducă la secţia de poliţie, ce se afla pe o stradă vecină, să-l informeze pe inspector despre descoperirea detectivului şi despre cele întâmplate în strada Barklay.
In acelaşi timp, Holmes voia să se intereseze la poliţie, dacă se aflase pe acolo ceva despre Hany Taxon. Işi poate închipui oricine cât fu el de bucuros când dădu cu ochii de ucenicul sau.
- Hei, băiatule, iată-te! zise el mulţumit. Dar cine este doamna de lângă tine?
- Sunt fericit, maestre, să-ţi prezint pe doamna Mabel Snowdon, răspunse Harry cu mândrie.
Şi ochii lui se atintiră, asupra feţei detectivului, spre a observa impresia pe care i-o face această femeie. Şi fu mulţumit pe deplin. Căci, cu toate că Sherlock Holmes nu lăsa de obicei să i se vadă pe faţă sentimentele lăuntrice, de astă dată însă ochii îi străluceau de bucurie.
- Atunci ne putem aştepta la mărturii importante în cazul Dauforth, zise Holmes îndreptându-şi ochii întrebători spre Mabel Snowdon.
- Într-adevăr doamna este hotărâtă să ne dea toate informaţiile asupra locuinţei probabile a celui pe care, după cât mi se pare, încă n-aţi putut pune mâna, cu toate că, judecând după zgomotul pe care l-am auzit in incăperea mică inainte de plecarea mea, am bănuit c-ai avut o intâlnire serioasă cu el.
- Din păcate, mi-a scăpat printre degete, răspunse Holmes. Dacă doamna cu care ai avut norocul să te întâlneşti şi despre care cred că este soţia criminalului e hotărâtă să ne facă vreo câteva mărturisiri impotriva lui, aceasta ne va aduce o mare bucurie. În cazul acesta, doamna ar trebui să fie aşa de bună să ne întovărăşească la secţie. Scenele agitate ce s-au petrecut aici în timpul absenţei tale, Harry, au atras, după cum vezi, o mulţime de curioşi şi deci n-ar fi cu putinţă să vorbim liniştiţi.
- Sunt gata să vă urmez, răspunse doamna Snowdon, cred că e de datoria mea să nu mai ascund autorităţilor ceea ce n-am spus până acum din consideraţie pentru soţul meu.
Doamna Snowdon îi însoţi pe cei doi detectivi şi pe poliţişti la biroul de poliţie cel mai apropiat, unde Holmes şi ceilalţi poliţişti fură uimiţi de mărturisirile pe care nenorocita de soţie a criminalului le făcu despre bărbatul ei.
Ea le zugrăvi cu durere viaţa plină de dureri şi de amărăciune pe care o dusese ani de-a rândul cu bărbatul ei, pe care la început îl crezuse un om cinstit, orbită cum era de dragoste. Dar el deveni în curând un om rău şi brutal. Cu toate acestea, fiindcă nu le ascultase pe rudele ei care se supăraseră, ea rămase cu el şi trăiră impreună timp îndelungat.
Dar Snowdon fu destituit din postul său de la banca unde lucra din cauza înşelătoriilor şi a deturnărilor şi de atunci căzu din ce in ce mai jos, până ce ajunse un criminal de rând.
- Încă din Texas, povesti nenorocita femeie suspinând şi vărsând şiroaie de lacrimi, mi s-a părut că Jeremy avea înclinări perverse către tineri şi băieţi, că avea predispoziţii sadice... Îmi mai aduc aminte cu groază că într-o zi am dat peste el tocmai când rupea capul unor porumbei şi bea sângele cald al păsărilor ucise. Aceasta mă hotărî atunci să fug de el şi am venit în Baltimore unde se afla sora mea, măritată cu domnul Bill Dauforth, un mic funcţionar de la gara Ohio. Dar în curând mă urmă şi Jeremy, pe care l-am întâlnit din intâmplare pe stradă. El mi-a jurat cu lacrimi fierbinţi, făcându-mi cele mai mari făgăduieli, că se va îndrepta şi va deveni un om cumsecade, dacă îmi voi lega viaţa iar de a lui, şi l-am crezut. Ne-am mutat amândoi în locuinţa sărăcăcioasă unde, după cum am aflat acum, s-a întâmplat după plecarea mea o crimă înfricoşătoare!... l-am oferit aproape tot ce mai rămăsese din averea mea pe care, silită de el, am ridicat-o de la bancă, încă de când eram în Texas. Îmi povestise că reuşise să capete un post, mic şi rău plătit, de copist la un avocat. Dar în curând am fost silită din nou, din pricina relei sale purtări şi a brutalităţii lui, să mă despart de el şi să mă mut în căsuta unde l-am dus pe tânărul criminalist şi unde am găsit-o şi pe sora mea. Ea a avut grijă de mine când m-a văzut venind la ea, acum câteva săptămâni, lipsită de orice sprijin i-am descris chinurile mele; dar nu i-am mărturisit bănuiala înfricoşătoare pe care o aveam asupra bărbatului meu, de când trăiam din nou cu el aici, în Baltimore.
- Bănuiai oare că Snowdon ar fi autorul tuturor acelor groaznice omoruri săvârşite în timpul din urmă în Baltimore? întrebă Holmes.
- Nu, domnule, nu bănuiam deloc una ca asta, căci altfel aş fi înştiinţat numaidecât poliţia; bănuiam însă că Snowdon frecventa cercurile criminalilor, răspunse femeia. Într-o zi însă am descoperit că o ladă mare de lemn aflată în camera mică a locuiniîei noastre din mansardă era plină de o mulţime de instrumente de spărgător; în afară de asta, vizitele prea dese ale unui om cu urechea dreaptă înjumătăţită şi care la prima vedere, nu părea tocmai o poamă bună, îmi dăduseră de bănuit... Într-o seară, când omul acesta a venit iar la soţul meu, crezăndu-se neascultaţi, avură împreună o convorbire lungă pe şoptite. Când au plecat, i-am urmărit şi am văzut că-şi îndreptau paşii spre locul defăimat din port, unde, cum am aflat mai târziu, veneau tot felul de criminali. A doua zi de dimineaţa am citit că se săvârşise în oraş o spargere mare la o bancă din cele mai însemnate. Şi cum Snowdon nu s-a intors acasă decât foarte târziu, după masă, bănuiala mi se păru intemeiată şi am fost aproape sigură că şi el fusese amestecat în acea spargere. După aceea, l-am mai văzut de multe ori ducându-se spre Locus-Point, la cârciuma marinarilor cu firma „Ancora de aur"... Acestea sunt mărturisirile pe care voiam să vi le fac, domnilor. Poate că veţi izbuti să găsiţi pe Snowdon, criminalul copiilor, în Locus-Point.
- „Ancora de Aur" este un local pe care poliţia îl cunoaşte de mult ca pe un loc de întrunire al tâlharilor, răspunse funcţionarul de la poliţie. Dar mai multe razii făcute acolo n-au dat nici un rezultat căci fără îndoială criminalii care se duc acolo sunt înştiinţaţi întotdeauna de venirea poliţiei. Din nenorocire, există şi în poliţia noastră indivizi care au legături cu lumea interlopă. Cu toate acestea, se pare că lucrul cel mai bun ar fi să facem o nouă razie la „Ancora de Aur"
- Bineînteles, răspunse Holmes, sunt cu totul de părerea dumitale şi nădăjduiesc că, dacă vom avea destulă prevedere, ucigaşul va cădea în noaptea aceasta in mâinile noastre. Vor fi de ajuns câţiva poliţişti buni pentru a-l prinde nu numai pe criminalul grozav care mi-a scăpat astă-seară, dar şi pe ceilalţi tâlhari care îşi au ascunzătoarea la „Ancora de Aur"
Poliţistul fu de aceeaşi părere cu Holmes şi-n curând plănuiră totul. După câteva minute, pe când doamna Snowdon se întorcea acasă, o mică trupă de zece poliţişti, întovărăşită de cei doi detectivi londonezi, se indrepta spre Locus-Point.
Când ajunseră aproape de cârciuma "Ancora de Aur", Holmes hotări cu conducătorul micii trupe de poliţişti, toţi înarmaţi cu revolvere, să-l lase pe el şi pe Harry să intre singuri în localul suspect şi să-l urmeze numai după ce-l va chema printr-un semnal anume hotărât, din fluier.
Apoi el şi cu Harry se duseră pe o stradă dosnică şi întunecoasă, prin care, după părerea lor, se putea intra în odăile din dos ale unei case singuratice din port, în care se aflau sălile cârciumii marinarilor, încă atât de frecventată la o oră aşa de târzie. Bănuiala lui nu-l înşefase.
După ce străbătură strada întunecoasă, cei doi ajunseră la un zid nu tocmai înalt ce împrejmuia curtea localului „Ancora de Aur". Cu puţină osteneală, cei doi detectivi reuşiră să se caţere pe zid şi să sară apoi în curtea întunecoasă. Aici, atenţia le fu atrasă la început de o lumină ce ieşea printre obloanele unei ferestre de la o încăpere de la etajul de jos, ce da în curte.
Ei se furişară fără zgomot până la fereastră şi ce văzură prin crăpăturile obloanelor le spori şi mai mult agitaţia. Apoi se îndreptară repede spre uşa din dos a casei, pe care o deschiseră numaidecât.
Dar oricât de încet sfărâmaseră ei broasca uşii şi pătrunseseră înăuntru, cel care se afla în camera din dos trebuia să fi auzit zgomotul, căci, mai înainte ca cei doi detectivi să fi ajuns la uşa ei, obloanele ferestrei se deschiseră deodată şi un om înalt şi slab, cu barbă roşie, cu faţa palidă ca moartea şi braţul strâns legat, sări în curte. Apoi, tocmai în momentul când Holmes şi Hany năvăliră afară după el, acesta dispăru printr-o fereastră a pivniţei.
- După el, zise detectivul şi, fără să mai stea mult pe gânduri, sări prin această fereastră a pivniţei, dar aşa de încet încât Harry, care-l urmase numaidecât, fu cât pe-aici să-i sară în cap.
Ajungând jos, cei doi detectivi îşi aprinseră felinarele de buzunar şi la flacăra lor, cu toate că era destul de mică, putură să observe cum individul înalt şi uscăţiv cu barbă roşie, care nu era altul decât Jeremy Snowdon, ucigaşul copiilor, alerga în sărituri de panteră spre partea din fund. Holmes descoperi numaidecât un mecanism secret şi, apăsând încet cu un deget o bucată de perete, se învârti împrejur şi lăsă să se vadă intrarea unei încăperi despărţită de pivniţă. Această încăpere era plină de o mulţime de lăzi şi de baloturi de marfă, printre care abia se putea trece pe nişte cărări înguste.
Criminalul trebuia să se fi ascuns într-una din aceste cărări, după vreo grămadă de lăzi.
Era o mare îndrăzneală să pătrundă cineva prin acele cărări înguste, căci Snowdon putea să stea la pândă undeva şi să se apere fără să fie descoperit.
Holmes vedea bine că aveau de-a face cu un criminal foarte primejdios, iscusit şi încercat, deoarece putuse mereu să le scape până atunci. Dar el şi cu Harry nu ştiau ce era frica, căci în practica lor îndelungată avuseseră de multe ori de-a face cu asemenea indivizi disperaţi.
- Tu du-te pe cărarea asta, îi şopti Holmes lui Harry, iar eu mă voi aventura în gaura aceea; la urma urmelor, tot o să dăm de el undeva. Eu cred că Snowdon s-a folosit tocmai de una din aceste două cărări spre a se pune la adăpost.
În clipa următoare, cei doi detectivi londonezi dispărură printre lăzile şi baloturile cu marfă. Trecură câteva minute lungi de tot când, deodată, răsună în partea din fund a încăperii un strigăt puternic, un strigăt infricoşat, pe care nu-l putea scoate nimeni altul decât Jeremy Snowdon.
Şi chiar criminalul fusese cel care, prins deodată şi pe neaşteptate de Holmes şi de ajutorul său, scoase acel ţipât deznădăjăuit.
Căci ascuns în colţul cel mai intunecos, el crezuse la început că izbutise să scape de cei doi urmăritori, când deodată, ei se aruncară asupra lui mai inainte ca să se poată apăra şi-l doborâră la pământ Apoi il înţepeniră pe loc, punându-l cătuşe la mâini şi la picioare.
Poliţiştii aflaţi în faţa cârciumii „Ancora de Aur', care aşteptau cu cea mai mare nerăbdare semnalul detectivului, fură destul de uimiti când, după scurt timp, îi văzură pe cei doi detectivi londonezi întorcându-se şi ducând cu ei pe ucigaşul legat fedeleş.
De bucurie că izbutiseră în sfârşit să pună mâna pe primejdiosul criminal, ei procedară chiar în noaptea aceea la o razie a sălilor de consumaţie ale cârciumii marinarilor. Apoi îi intovărăşiră pe Sherlock Holmes şi pe Harry Taxon la secţia de poliţie, pentru a-l depune in sigurantă deocamdată aici pe Snowdon, până ce va sosi ordinul prefectului. Acesta fu imediat înştiinţat telefonic pentru a li se spune unde trebuia sâ fie transportat criminalul.
Chiar în noaptea aceea, Snowdon fu adus in faţa lui Harcourt şi supus unui interogatoriu îndelungat. După ce mai intâi tăgădui, el mărturisi, când Sherlock Holmes ii arătă resturile de cadavru găsite în camera lui si cămaşa însângerată. lar după ce doamna Mabel Snowdon fu adusă ca martoră impotriva soţului ei, el recunoscu că nu era numai ucigaşul lui Charley Dauforth, ci şi al celorlalţi băieţi, crime ce îngroziseră luni de-a rândul tot oraşul Baltimore şi împrejurimile.
Peste câteva zile, criminalul işi ispăşi crima prin moarte, pe scaunul electric.
Domnul James Dauforth, tatăl nenorocitului Charley, fu uşurat aflând că ucigaşul unicului său fiu fusese pedepsit şi fiindcă fusese aşa de nedrept faţă de fratele său şi de soţia acestuia, bănuindu-l de o faptă aşa de mişelească. Aşadar, acesta căută să-şi răscumpere păcatul: domnul Bill Dauforth, scos din fericire la timp din valurile râului Shesapeake Bay, unde voise să-şi curme viaţa, deznădăjduit din pricina morţii nepotului său, Charley, fu dus la spital, unde stătu multă vreme, să se întremeze. Când ieşi, fratele său îl luă la Rockville, asigurându-i aici, atât lui, soţiei sale şi sorei acesteia, Mabel, o viaţă liniştită şi lipsită de griji. Atunci el află că ceasul fiului său, pe care el îl găsise în vasul de pe şemineu şi care-i deşteptase bănuiala asupra fratelui său, fusese lăsat de Charley acasă, în seara aceea de 24 mai.
- Ei, Harry, zise Holmes către tânărul său ucenic, după ce ucigaşul fu predat în mâinile justiţiei, acum ne putem întoarce mulţumiţi acasă, la Londra. A fost mare noroc că la întoarcerea în Baltimore, am văzut afişul poliţiei, lângă gară, căci astfel am ferit pe doi oameni cinstiţi de a ispăşi crimele grozave săvârşite pe nemernicul acela fără pereche, Snowdon. Cred că domnul Harcourt, prefectul poliţiei, îşi va aduce aminte cu plăcere de noi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » CRIMELE DIN BALTIMORE de Arthur Conan Doyle
Pagina 1 din 11
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top