new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 212»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Dama cu camelii-Alexadre Dumas fiul
Dama cu camelii-Alexadre Dumas fiul
date: Vineri, 10/02/2012, 8:23 AM | message # 1
1848
I
Eu sunt de părere că nu poţi crea personaje decât dacă ai studiat
îndelung oamenii, după cum nu poţi vorbi o altă limbă decât cu condiţia
să o fi învăţat temeinic.
Nefiind încă la vârsta la care imaginezi, mă voi mulţumi doar să
povestesc.
Îl rog, deci, pe cititor să fie convins că această povestire este
adevărată, iar personajele, cu excepţia eroinei, sunt toate în viaţă.
De altminteri, se găsesc la Paris destui martori care au asistat la cea
mai mare parte a faptelor adunate aici şi care ar putea să le confirme
dacă mărturia mea nu este îndestulătoare. Printr-o împrejurare
deosebită, numai eu puteam să le aştern pe hârtie, fiindcă am fost
singurul confident al celor din urmă amănunte, fără de care ar fi fost cu
neputinţă să se închege o povestire interesantă şi completă.
Iată cum am aflat aceste amănunte.
În ziua de 12 martie 1847 am văzut, pe rue Lafitte, un afiş mare,
galben, care încunoştinţa pe trecători despre vânzarea la licitaţie a unor
mobile şi a unor obiecte rare şi scumpe. Vânzarea avea loc în urma unui
deces. Anunţul nu menţiona numele persoanei decedate; vânzarea urma
să aibă loc în rue d'Antin nr. 9, în ziua de 16, între orele 12 şi 5 după
amiaza.
Afişul mai spunea că atât apartamentul, cât şi mobilele puteau fi
văzute în zilele de 13 şi 14.
Am fost totdeauna amator de curiozităţi. Mi-am spus că nu trebuie
să scap această ocazie; chiar de n-ar fi să cumpăr nimic, cel puţin să văd
despre ce este vorba.
A doua zi m-am dus în rue d'Antin nr. 9.
Era încă devreme, dar apartamentul roia de vizitatori şi chiar de
vizitatoare, care, deşi îmbrăcate în catifele scumpe, învăluite în caşmiruri
şi aşteptate la intrare de cupeurile lor elegante, priveau cu mirare, cu
admiraţie chiar, la luxul ce se desfăşura sub ochii lor.
Ara înţeles mai târziu această admiraţie şi uimire; privind şi eu mai
cu atenţie, mi-am dat cu uşurinţă seama că mă aflam în apartamentul
unei femei întreţinute. Or, dacă există un lucru pe care doamnele din
lumea bună doresc să-l privească — şi se aflau acolo destule doamne din
lumea bună — este tocmai interiorul unor asemenea femei, ale căror
echipaje le împroaşcă zilnic cu noroi pe ale lor, care au, ca şi ele şi
alături de ele, loja rezervată la Operă sau la „Théâtre des Italiens", şi care
îşi etalează, la Paris, neruşinata opulenţă a frumuseţii lor, a bijuteriilor şi
a scandalurilor.
Aceea la care mă aflam nu mai era în viaţă: chiar femeile cele mai
virtuoase puteau deci să pătrundă până în alcovul ei. Moartea purifica
aerul acestei splendide cloace, şi, de altminteri, ele puteau invoca, la
nevoie, scuza că nimeriseră la o licitaţie fără să ştie despre cine era
vorba. Citiseră afişele, voiau să vadă lucrurile despre care era vorba în
aceste afişe şi să-şi facă alegerea din vreme; nimic mai simplu; ceea ce
nu le împiedica să adulmece, în mijlocul tuturor acestor minunăţii,
urmele vieţii de curtezană, despre care, fără îndoială, li se spuseseră
atâtea lucruri stranii.
Din nenorocire, tainele muriseră o dată cu zeiţa, şi, cu tot zelul lor,
doamnele nu putură să afle decât ceea ce era de vânzare după deces,
dar nimic din ce se vindea în timpul vieţii locatarei.
De altfel, aveai de unde să alegi. Mobilierul era superb. Mobile din
lemn de trandafir, mobile de Boule, vase de Sèvres, vaze chinezeşti,
statuete do Saxa, atlazuri, catifele şi dantele, nimic nu lipsea.
M-am plimbat şi eu prin apartament şi m-am luat după doamnele
curioase care sosiseră înaintea mea. Ele intrară într-o cameră tapisată cu
stofă persană, şi eram să intru şi eu acolo, când deodată le-am văzut
cum se dau înapoi zâmbind, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de această
nouă curiozitate. Acum doream cu atât mai mult să pătrund în acea
încăpere. Era camera de toaletă, din care nu lipseau nici cele mai
minuţioase detalii, unde setea de risipă a celei ce murise părea să fi
atins culmea.
Pe o masă mare, lipită de perete, o masă lată de trei picioare şi
lungă de şase, străluceau toate comorile lui Aucoc şi Odiot. Era o colecţie
magnifică, şi nici unul din zecile de obiecte atât de necesare toaletei
unei femei de felul aceleia la care ne aflam nu era din alt metal decât din
aur sau argint. Totuşi, această colecţie nu putuse fi adunată decât încetul
cu încetul, şi nu acelaşi amor o completase.
Pe mine, care nu mă înspăimânta spectacolul camerei de toaletă a
unei femei întreţinute, mă amuza să examinez detaliile, oricare ar fi fost
ele; am observat că toate aceste ustensile splendid cizelate purtau
iniţiale felurite şi coroane diferite.
Priveam la toate aceste obiecte — care dezvăluiau fiecare prostituarea
sărmanei fete — şi îmi spuneam în sinea mea că Dumnezeu a fost
îndurător cu ea, pentru că a cruţat-o de obişnuita pedeapsă, lăsând-o să
moară în mijlocul luxului şi în plină frumuseţe, înainte de bătrâneţe,
această primă moarte a curtezanelor.
Într-adevăr, ce poate fi mai jalnic decât bătrâneţea viciului, mai cu
seamă la femei? Este lipsită de orice demnitate şi nu inspiră nici un
interes. Această căinţă veşnică, nu din pricina drumului greşit pe care au
apucat, ci a socotelilor proaste şi a banilor rău întrebuinţaţi, este unul din
cele mai triste lucruri ce pot fi auzite.
Am cunoscut o bătrână curtezană căreia, din tot trecutul ei, nu-i mai
rămăsese decât o fată, care, după spusele contemporanilor săi, era
aproape tot atât de frumoasă pe cât fusese şi mama. Această biată copilă,
căreia mama sa nu-i spusese „tu eşti fata mea" decât pentru a-i
porunci să-i aducă bani ca să aibă cu ce-şi îngriji bătrâneţele, după cum
şi ea o îngrijise pe când era copil, această biată fată, cu numele de
Louise, ascultându-şi mama, se dăruia fără voinţă, fără pasiune, fără
plăcere, ca şi cum ar fi făcut meseria, dacă s-ar fi gândit cineva s-o
înveţe vreuna.
Neîncetatul spectacol al desfrâului, un desfrâu precoce, întreţinut şi
de veşnica stare bolnăvicioasă a fetei, stinseseră în ea puterea de
înţelegere a răului şi a binelui, pe care poate că Dumnezeu i-o sădise,
dar pe care nimeni nu se gândise să i-o cultive.
N-am să uit niciodată această tânără fată, care ieşea pe bulevarde,
mai în fiecare zi la aceeaşi oră. Mama sa o însoţea de fiecare dată, cu
conştiinciozitatea unei adevărate mame care şi-ar fi însoţit o adevărată
fiică. Eram tinerel pe vremea aceea şi dispus să accept morala uşuratică
a secolului în care trăiam. Îmi amintesc totuşi că spectacolul acestei
supravegheri revoltătoare îmi inspira şi dispreţ, şi dezgust.
Mai adăugaţi faptul că niciodată pe chipul vreunei fecioare nu s-a
desluşit un asemenea sentiment do nevinovăţie, o asemenea expresie
de suferinţă melancolică.
Părea întruchiparea resemnării.
Într-o zi, însă, figura fetei se lumină.
În mijlocul desfrâului, al cărui program era întocmit de mama sa, i
se păru păcătoasei că Dumnezeu i-a îngăduit să guste şi ea un strop din
fericire. Şi de ce oare, la urma urmei, Dumnezeu, care o crease plină de
slăbiciuni, ar fi lăsat-o fără nici o consolare, sub povara dureroasă a vieţii
sale? Într-o zi, prin urmare, Louise îşi dădu seama că va avea un copil, şi
tot ce mai rămăsese curat în fiinţa ei tresări de bucurie. Sufletul are
tainiţe ciudate. Louise alerga să-i împărtăşească şi mamei sale vestea
care o făcea atât de fericită.
Este ruşinos de spus, totuşi noi nu vorbim aici despre imoralitate din
plăcere, noi povestim un fapt adevărat, pe care poate că am face mai
bine să-l trecem sub tăcere dacă nu am fi încredinţaţi că trebuie, din
timp în timp, dezvăluit martiriul acestor fiinţe, care sunt condamnate
fără a fi ascultate şi care sunt dispreţuite fără a fi judecate; este ruşinos,
spuneam, dar mama îi răspunse fetei că n-aveau îndeajuns nici pentru
ele două şi, prin urmare, cu atât mai mult n-au să aibă pentru trei; că
astfel de copii sunt nefolositori şi că o sarcină înseamnă timp pierdut.
A doua zi, o moaşă, de care vom spune doar că era o prietenă a
mamei sale, veni să o vadă pe Louise, care zăcu la pat câteva zile şi se
sculă apoi mai palidă şi mai slăbită ca înainte.
Trei luni mai târziu, un bărbat se înduioşă de soarta fetei şi se
consacră tămăduirii ei sufleteşti şi trupeşti; dar ultima lovitură fusese
prea violentă, şi Louise muri din cauza urmărilor avortului.
Mama sa trăieşte încă şi astăzi. Cum? Numai Dumnezeu ştie.
Toate aceste amintiri mi se depănaseră prin minte cât timp
contemplasem serviciile de toaletă de argint şi de aur şi, după cât se
pare, se scursese o bună bucată de vreme, deoarece în tot apartamentul
nu mă mai aflam decât eu şi un paznic, care, din pragul uşii, mă observa
cu mare atenţie să nu şterpelesc ceva.
M-am apropiat de omul acesta de treabă, căruia îi prilejuisem atâta
nelinişte:
— Domnule, îi zisei, ai putea să-mi spui numele persoanei care
locuia aici?
— Domnişoara Marguerite Gautier.
O cunoşteam pe fata aceasta şi după nume, şi din vedere.
— Cum, spusei paznicului, a murit Marguerife Gautier?
— Da, domnule.
— Şi când asta?
— Acum trei săptămâni, cred.
— Şi pentru ce se permite vizitarea apartamentului?
— Creditorii s-au gândit că acest lucru o sa atragă mulţi amatori.
Cumpărătorii pot vedea din timp efectul pe care îl fac stofele şi mobilele;
înţelegeţi, desigur, în chipul acesta se decid mai uşor la cumpărat...
— Avea deci datorii?
— Oh, domnule, o grămadă!
— Dar banii scoşi din vânzare o să le acopere, fără îndoială?
— O să le şi depăşească.
— Şi surplusul, atunci, cui o să-i revină?
— Familiei.
— Are deci o familie?
— După cât se pare, da.
— Mulţumesc, domnule.
Paznicul, liniştit asupra intenţiilor mele, mă salută, iar eu plecai.
"Sărmana fată, îmi spuneam întorcându-mă acasă, de bună seamă
ca a avut o moarte jalnică, pentru că, în lumea ei, nu ai prieteni decât
dacă eşti bun-zdravăn." Şi fără să vreau m-am înduioşat gândind la
soarta Margueritei Gautier.
Poate are să pară multora ridicol, dar în ceea ce mă priveşte, am o
îngăduinţă fără margini pentru curtezane, şi nici nu-mi dau măcar
osteneala să analizez această îngăduinţă.
Într-o zi, pe când mergeam la prefectura să-mi ridic un paşaport, am
văzut, pe una din străzile laterale, cum doi jandarmi duceau cu ei o
tânără femeie. Nu ştiu ce făcuse această fată. tot ce pot să spun este că
plângea în hohote, ţinând la piept un copil de câteva luni, de care,
arestată fiind, trebuia să se despartă. Din aacea zi n-am mai putut să dispreţuiesc
o femeie la prima vedere.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:24 AM | message # 2
II
Licitaţia era fixată pentru ziua de 16.
Fusese lăsată o zi între vizitare şi vânzare, pentru a da răgaz
tapiţerilor să demonteze draperiile, perdelele etc.
În acea vreme eu tocmai mă întorsesem dintr-o călătorie. Era destul
de firesc ca ştirea despre moartea Margueritei să nu-mi fi fost adusă la
cunoştinţă ca una din noutăţile importante pe care prietenii le comunică
întotdeauna aceluia care se reîntoarce în capitala noutăţilor. Marguerite
era frumoasă, dar pe cât de mult zgomot face viaţa complicată a acestor
femei, pe atât de puţin zgomot provoacă moartea lor. Ele sunt ca
soarele, care, uneori, apune la fel cum răsare, fără strălucire. Moartea
lor, atunci când mor de tinere, este aflată de toţi amanţii lor în acelaşi
timp, deoarece la Paris aproape toţi amanţii unei „fete" cunoscute se
învârtesc în acelaşi cerc. Se mai schimbă câteva amintiri despre ea, şi
viaţa unora şi a altora continuă, fără ca să fie tulburată de acest
incident, măcar cu o lacrimă.
Astăzi, la 25 de ani, lacrimile au devenit un lucru atât de rar, încât
nu poţi să le dăruieşti primei-venite. Abia dacă obţin acest lucru părinţii,
care plătesc pentru a fi plânşi, şi asta în raport cu cât au dat.
În ceea ce mă priveşte, deşi iniţialele mele nu se aflau gravate pe
nici unul din lucrurile care aparţinuseră Margueritei, această îngăduinţă
instinctivă, această milă naturală pe care o mărturiseam adineauri mă
făceau să reflectez asupra morţii ei mai îndelung poate decât ar fi
meritat.
Îmi aminteam că o întâlnisem adeseori pe Marguerite la
Champs-Elysées, unde venea cu regularitate, în fiecare zi, într-un mic
cupeu albastru, tras de doi splendizi armăsari murgi. De câte ori o
vedeam, mă impresiona în făptura ei o distincţie puţin obişnuită la
semenele ei, distincţie pe care o accentua încă şi mai mult o frumuseţe
cu adevărat excepţională.
Aceste nefericite creaturi, când ies, sunt însoţite totdeauna de nu se
ştie cine. Cum nici un bărbat nu consimte să-şi arate în văzul lumii
dragostea nocturnă ce Ie-o nutreşte, şi cum acestor fiinţe le e groază de
singurătate, ele ies însoţite fie de altele, care, mai puţin norocoase, nu
posedă trăsuri, fie de câte o bătrână elegantă, al cărei lux rămâne o
taină, şi căreia i te poţi adresa fără nici o teamă dacă vrei să afli
amănunte despre femeia pe care o însoţeşte.
La Marguerite nici vorbă de aşa ceva. Sosea la Champs-Elysées
totdeauna singură, în trăsura ei, în care stătea într-un colţ, cât mai
retrasă cu putinţă, iarna înfăşurată într-un şal lung de caşmir, vara
purtând rochii foarte simple; şi deşi pe aleea ei preferată se plimbau
multe persoane cunoscute, atunci când, întâmplător, le surâdea, acel
surâs nu putea fi văzut decât de cei cărora le era destinat, şi chiar şi o
ducesă ar fi putut să surâdă astfel.
Nu se plimba niciodată prin piaţa circulară de unde începe Champs-
Elysées, aşa cum fac şi o făceau colegele ei. Caii o duceau într-o goană
până în pădure. Acolo cobora din trăsură, se plimba vreme de o oră, apoi
se urca din nou în cupeu şi se întorcea acasă în trapul vioi al celor doi
murgi.
Toate aceste scene, la care asistasem uneori, se perindau acum din
nou prin faţa ochilor mei, şi regretam moartea acestei femei, aşa cum îţi
pare rău de distrugerea totală a unei frumoase opere de artă.
Era cu neputinţă să întâlneşti frumuseţe mai fermecătoare decât a
Margueritei.
Înaltă şi subţire până la exagerare, ea poseda în ce! mai înalt grad
arta de a ascunde această mică scăpare a naturii doar prin simpla
aranjare a lucrurilor ce le purta. Şalul ei de caşmir, atât de lung că
aproape atingea pământul, lăsa să se întrevadă, de o parte şi de alta,
volanele bogate ale unei rochii de mătase, iar manşonul stufos care îi
ascundea mâinile, şi pe care îl ţinea la piept, era mărginit de nişte cutuliţe
atât de meşteşugit aranjate, încât chiar ochii cei mai pretenţioşi cu
putinţă n-ar fi putut să găsească nici un cusur formelor sale.
Capul, O adevărată minune, era obiectul unei cochetării deosebite.
Un cap micuţ, pe care maică-sa, cum ar li spus Alfred de Musset, părea
să-l fi făcut anume aşa pentru a-l face mai cu grijă.
Într-un oval de o graţie ce nu poate fi descrisa, puneţi doi ochi
negri, cu nişte sprâncene atât de fin arcuite, încât păreau pictate; peste
ochii aceştia, aruncaţi vălul genelor lungi, care, plecându-se, umbreau
frăgezimea trandafirie a obrajilor; trageţi şi un nas fin, drept, spiritual, cu
nările uşor deschise de o năzuinţă arzătoare către viaţa senzuală; desenaţi
o gură frumos conturată, cu buzele întredeschise graţios, pentru a
lăsa să se vadă nişte dinţi albi ca laptele; coloraţi pielea cu puful
mătăsos al piersicilor neatinse de mână omenească, şi veţi obţine
tabloul complet al acestui căpşor fermecător.
Părul negru ca tăciunele, ondulat natural sau nu, se despărţea pe
frunte în două şuviţe dese, care se pierdeau înapoia capului, lăsând să
se vadă vârful urechilor, la care străluceau două diamante, fiecare în
valoare de câte patru-cinci mii de franci.
Cum de s-a putut ca viaţa ci mistuitoare să nu schimbe de pe figura
Margueritei expresia feciorelnică, copilărească chiar, ce o caracteriza,
iată un lucru pe care suntem nevoiţi să-l constatăm fără a-l înţelege.
Marguerite poseda un minunat portret al ei, făcut de Vidal (Vincent
Vidal, 1811—1887, pictor francez, autorul a numeroase lucrări —
portrete, peisaje şi scene de gen — realizate în pastel), singurul om al
cărui talent putea să-i redea frumuseţea. După moartea ei, am avut la
mine acest portret pentru câteva zile, şi asemănarea era atât de
uimitoare, încât, mulţumită lui, am putut da unele amănunte, pentru
care n-ar fi fost suficiente, poate, numai amintirile mele.
Unele detalii din acest capitol nu le-am aflat decât mai târziu; le
scriu totuşi acum, pentru a nu mai reveni asupra lor când voi începe să
povestesc viaţa acestei femei.
Marguerite asista la toate premierele şi îşi petrecea toate serile la
spectacole sau la baluri. Ori de câte ori se juca o piesă nouă, puteai fi
sigur că ai s-o vezi, împreună cu trei lucruri de care nu se despărţea
niciodată şi care se găseau aşezate totdeauna în faţa ei, pe balustrada
lojii de rangul întâi: binoclul de teatru, o pungă cu bomboane şi un
buchet de camelii.
Timp de douăzeci şi cinci de zile pe lună, cameliile erau albe, cinci
zile, roşii; nimeni n-a cunoscut vreodată cauza schimbării culorii, fapt pe
care îl menţionez fără a-l putea explica, şi pe care îl remarcaseră de
asemenea şi obişnuiţii teatrelor pe care le frecventa cel mai des, ca şi
prietenii ei.
Niciodată Marguerite n-a fost văzută purtând alte flori decât camelii.
Din această pricină, cei de la doamna Barjon, florăreasa ei, o porecliseră
„Dama cu camelii", şi aşa avea să-i rămână numele.
Mai ştiam, de altminteri ca toţi cei care trăiesc într-o anumita lume
la Paris, că Marguerite fusese iubita tinerilor celor mai eleganţi, că nu se
sfia s-o mărturisească şi că ei înşişi, de asemenea, se lăudau cu asta;
ceea ce dovedea că şi amanţii şi amanta fuseseră mulţumiţi unii de alţii.
Totuşi, de vreo trei ani încoace, în urma unei călătorii la Bagnères, se
spunea că trăia doar cu un bătrân duce străin, enorm de bogat, şi care
încercase sa o rupă de viaţa ei trecută, ceea ce ea, de altminteri, păruse
să accepte de bunăvoie.
Iată ce mi s-a povestit în această privinţă.
În primăvara anului 1842, Marguerite era atât de slăbită, atât de
schimbată, încât medicii îi prescriseră o cură de ape, drept care plecă la
Bagnères.
Acolo, printre bolnavi, se afla şi fiica ducelui de care a fost vorba
mai sus şi care nu numai că suferea de aceeaşi boală, dar semăna leit cu
Marguerite, încât ai fi putut jura că erau surori. Numai că tânăra ducesă
era bolnavă de ftizie în ultimul grad şi, la puţine zile după sosirea
Margueritei, îşi dădu sfârşitul.
Într-o dimineaţă, ducele, care rămăsese la Bagnères,
neîndurându-se să părăsească pământul în care îşi înmormântase o
parte din sufletul său, o zări pe Marguerite la încrucişarea unor alei.
I se păru că vede trecând umbra copilei sale şi, îndreptându-se spre
ea, îi luă mâinile, plângând, o îmbrăţişă şi, fără s-o întrebe cine era, o
imploră să-i îngăduie s-o revadă şi s-o iubească întocmai ca pe imaginea
vie a fiicei sale moarte.
Marguerite, care se afla la Bagnères singură, doar cu camerista, şi
neavând, de altminteri, nici o teamă de a se compromite, acceptă rugămintea
ducelui. Erau la Bagnères unele persoane care o cunoşteau şi
care se prezentară, îndatoritoare, să-l informeze pe duce asupra situaţiei
exacte a domnişoarei Gautier. Pentru bătrân a fost o adevărată lovitură,
deoarece aici înceta asemănarea cu fiica sa, dar era prea târziu. Tânăra
femeie devenise pentru sufletul său o adevărată necesitate, era singurul
pretext, singura scuză de a mai trăi încă.
Nu-i făcu nici un reproş, nici nu avea dreptul să-i facă, dar o întrebă
dacă se simţea în stare să-şi schimbe viaţa, oferindu-i în schimbul
acestui sacrificiu toate compensaţiile pe care ea le-ar dori. Marguerite îi
promise.
Trebuie să spunem că în vremea aceea, Marguerite, o fire atât de
entuziastă, era suferindă. Trecutul îi apărea ca una din cauzele principale
ale bolii ei, şi un fel de superstiţie o făcea să spere că Dumnezeu se va
îndura şi că în schimbul pocăinţei şi al îndreptării sale îi va lăsa
frumuseţea şi sănătatea.
Într-adevăr, datorită apelor, plimbărilor, oboselii naturale şi somnului,
era aproape restabilită când sosi sfârşitul verii.
Ducele o întovărăşi pe Marguerite la Paris, unde continua să vină să
o vadă, întocmai ca la Bagnères.
Această legătură, a cărei adevărată origine nu se cunoştea, după
cum nici adevăratul motiv, provoca la Paris o mare senzaţie, fiindcă
ducele, cunoscut pentru bogăţia sa, devenea acum cunoscut pentru dărnicia
sa.
Apropierea dintre bătrânul duce şi tânăra femeie fu pusă pe seama
libertinajului, des întâlnit la bătrânii bogaţi. Se presupuneau atâtea, doar
adevărul, nu.
Totuşi, sentimentele acestui tată faţă de Marguerite izvorau dintr-o
sursă atât de pură, încât orice altă legătură cu ea, în afară de cea
sufletească, i s-ar fi părut un incest, şi niciodată el nu i-a adresat vreun
cuvânt pe care fiica sa nu l-ar fi putut auzi.
Departe de noi gândul de a face din eroina noastră altceva decât
era. Vom spune deci că atâta timp cât ea rămăsese la Bagnères,
promisiunea făcută ducelui nu fusese greu de ţinut şi că fusese ţinută
chiar; dar după întoarcerea la Paris, acestei fete, obişnuită cu viaţa de
petreceri, cu baluri, cu orgii chiar, i s-a părut că singurătatea, curmată
doar de vizitele regulate ale ducelui, are s-o facă să moară de plictiseală,
iar suflul dogoritor al vieţii ei de altădată se abătea şi peste mintea şi
peste inima sa.
Mai adăugaţi că Marguerite se reîntorsese din această călătorie mai
frumoasă ca oricând, că avea 20 de ani şi că suferinţa adormită, dar nu
învinsă, făcea să trezească, iarăşi, acele dorinţi înfierbântate, care sunt
aproape întotdeauna urmarea bolii de piept.
Ducele suferi nespus de mult în ziua în care prietenii săi, veşnic la
pândă să descopere vreun scandal de-al Margueritei — cu care, după
spusa lor, acesta se compromitea — veniră să-l informeze şi să-i aducă
dovezi că, la orele când ea era sigură că ducele nu va veni s-o vadă,
primea vizite care adeseori se prelungeau până a doua zi.
Întrebată, Marguerite mărturisi ducelui tot, sfătuindu-l, fără nici un
gând ascuns, să înceteze de a se mai ocupa de ea, fiindcă nu se mai
simţea în stare să-şi respecte angajamentele luate şi nu voia să se
bucure mai departe de ajutorul unui om pe care-l înşela.
Timp de opt zile ducele nu-şi făcu apariţia; atâta a fost în stare să
reziste, fiindcă în cea de a noua zi veni s-o implore pe Marguerite să-l
primească iarăşi, promiţându-i s-o accepte aşa cum este, numai să-l lase
s-o vadă, şi jurându-se că nu-i va mai face niciodată vreun reproş, chiar
de-ar fi să moară.
Aşa stăteau lucrurile trei luni dupa reîntoarcerea Margueritei, adică
prin noiembrie sau decembrie 1842.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:25 AM | message # 3
III
În ziua de 16, la ora 1, m-am dus în rue d'Antin.
Încă de la poartă se auzea cum strigă portăreii şi funcţionarii care
se ocupau de licitaţie.
Apartamentul gemea de curioşi.
Toate celebrităţile viciului îşi dăduseră întâlnire aici, examinate pe
furiş de câteva doamne din lumea mare, care se folosiseră încă odată de
pretextul licitaţiei pentru ca să vadă mai de aproape unele femei cu
care, altminteri, n-ar fi avut niciodată prilejul să se găsească laolaltă şi
pe care le invidiau, poate, în taină pentru plăcerile lor atât de lesne
obţinute.
Doamna ducesă de F... stătea cot la cot cu domnişoara A..., unul din
exemplarele cele mai jalnice printre curtezanele noastre moderne;
doamna marchiză de T... ezita să cumpere o mobilă pentru care licita şi
doamna D..., cea mai elegantă şi mai cunoscută femeie adulteră a epocii
noastre; ducele de Y..., despre care la Madrid se spunea că-şi toacă
averea la Paris, iar la Paris că se ruinează la Madrid, şi care, în realitate,
nu-şi cheltuia nici măcar venitul, în timp ce vorbea întruna cu doamna
M... — una dintre cele mai spirituale povestitoare ale noastre, care
binevoieşte din când în când să scrie ceea ce spune şi să semneze ceea
ce scrie — schimba priviri tainice cu frumoasa doamnă de N..., fidelă
plimbărilor lungi pe Champs-Elysées, aproape totdeauna îmbrăcată în
trandafiriu sau albastru şi proprietară a unui echipaj tras de doi armăsari
negri, pe care Tony i-a vândut ei cu zece mii de franci şi pe care, culmea,
ea i-a plătit; în sfârşit, domnişoara R..., care numai cu talentul ei îşi poate
oferi dublul a ceea ce femeile din lumea buna îşi iau cu dota lor şi triplul
a ceea ce altele obţin cu trupul lor, venise şi ea, cu toată vremea rece,
să cumpere unele lucruri, şi nu s-ar fi putut spune că nu erau destule
priviri aţintite asupra sa.
Am putea să mai cităm încă iniţialele multor persoane adunate în
acest salon, şi tare mirate de a se găsi laolaltă; dar ne este teamă să nul
plictisim pe cititor.
Să spunem doar că toată lumea era de o veselie nebună, şi că
multe din doamnele ce se aflau acolo, o cunoscuseră pe decedată, dar
nu păreau să-şi reamintească de ea.
Se râdea tare; portăreii strigau cât îi ţinea gura; negustorii, care
invadaseră băncile aşezate în faţa meselor de licitaţie, cereau zadarnic
să se facă linişte, ca să-şi încheie afacerile în voie. Cred că nu mi-a fost
dat să văd o adunare de oameni mai pestriţă, mai zgomotoasă.
Mă strecurai, smerit, prin vârtejul acestui tumult, care nu putea să
nu mă întristeze, gândindu-mă că avea loc lângă camera unde-şi dăduse
sfârşitul biata fiinţă căreia i se vindeau acum mobilele pentru a i se plăti
datoriile. Venit aici mai mult să observ decât să cumpăr, priveam la
mutrele furnizorilor care scoseseră lucrurile la mezat: feţele li se
umpleau de bucurie ori de câte ori un obiect atingea un preţ la care nu
se aşteptaseră.
Oameni în aparenţă cinstiţi, care speculaseră prostituarea acestei
femei, care câştigaseră sută la sută la ce-i vânduseră, care n-au lăsat-o
în pace nici în ultimele clipe ale vieţii, urmărind-o cu tot felul de popriri şi
de citaţii, şi care veneau acum, după moartea ei, să culeagă fructele
„onorabilelor" lor calcule şi dobânzile obţinute din creditele lor ruşinoase.
Câtă dreptate au avut cei din antichitate când au consacrat
negustorilor şi hoţilor acelaşi zeu.
Rochii, caşmiruri, bijuterii se vindeau cu o iuţeala de necrezut. Dar
nimic din toate acestea nu mă ispitea, şi aşteptam încă.
Deodată am auzit strigându-se:
— Un volum, foarte frumos legat, cu marginile aurite, intitulat: Manon
Lescaut. Are ceva scris de mână pe prima pagină. Zece franci...
— Doisprezece, rosti o voce după o linişte destul de lungă.
— Cincisprezece, spusei eu.
De ce? Nici eu nu ştiam. Fără îndoială din pricina acelui ceva scris
de mână.
— Cincisprezece, repetă agentul judecătoresc.
— Treizeci! exclamă primul licitator pe un ton care părea să desfidă
orice concurenţă.
Chestiunea luase întorsătura unei lupte.
— Treizeci şi cinci! am strigat şi eu atunci, pe aceiaşi ton.
— Patruzeci!
— Cincizeci!
— Şaizeci!
— O sută!
Mărturisesc că dacă aş fi avut de gând să produc senzaţie, atunci
reuşita ar fi fost deplină, deoarece, la auzul acestei sume, se aşternu o
mare tăcere, şi fiecare mă privea, vrând să ştie cine era acest domn care
părea atât de hotărât să intre în posesia acelui volum.
Se pare că modul în care am accentuat ultimul meu cuvânt l-a
convins pe adversarul meu; preferă deci să se retragă dintr-o lupta care
nu ar fi avut alt rezultat decât sa mă facă să plătesc acest volum de zece
ori cât valora şi, închinându-se, îmi spuse cu foarte multa amabilitate,
deşi cu oarecare întârziere:
— Am cedat, domnule.
Nimeni nemaiadăugând nimic, cartea mi-a fost adjudecată.
Cum mă temeam acum de vreo nouă încăpăţânare, pe care amorul
meu propriu ar fi încurajat-o poate, dar de pe urma căreia, cu siguranţă,
punga mea s-ar fi resimţit, mi-am înscris numele, am cerut ca volumul sa
fie pus deoparte şi am plecat. De bună seamă, că am dat mult de gândit
celor care, martori ai acestei scene, se întrebau fără îndoială în ce scop
venisem să plătesc o sută de franci pentru o carte pe care puteam s-o
obţin de oriunde pentru zece sau cel mult pentru cincisprezece franci.
O oră mai târziu, am trimis sa mi se aducă ceea ce cumpărasem.
Pe prima pagină, scrisă elegant, cu pana, dedicaţia celui care
dăruise cartea. Dedicaţia nu cuprindea decât următoarele cuvinte:
„Manon, Margueritei,
Umilinţă"
Era semnată: Armand Duval.
Ce voia să însemne acest cuvânt: „Umilinţă"?
Recunoştea oare Manon în Marguerite, prin opinia acestui domn
Armand Duval, o superioritate în privinţa desfrânării, sau a inimii?
Cea de-a doua interpretare era mai verosimilă, deoarece prima nu
ar fi însemnat decât o impertinenţă, sinceritate pe care Marguerite n-ar fi
acceptat-o, oricare ar fi fost opinia ei asupra propriei sale persoane.
Am ieşit din nou în oraş şi nu m-am mai interesat de carte decât
seara, la culcare.
Desigur, Manon Lescaut este o povestire emoţionantă, şi nici un
amănunt al ei nu-mi este necunoscut, şi totuşi, ori de câte ori am la
îndemână cartea, mă simt din nou atras de ea, o deschid, şi pentru a
suta oară trăiesc alături de eroina abatelui Prevost. Şi eroina aceasta
este atât de adevărată, încât am impresia că am şi cunoscut-o. În noile
împrejurări, acea comparaţie făcută între ea şi Marguerite dădea un
farmec neaşteptat acestei lecturi, iar indulgenţei mele i se alătură şi
mila, încercând un sentiment aproape de iubire faţă de sărmana fată, de
pe urma căreia dobândisem cartea. Este adevărat, Manon murise într-un
deşert, însă murise în braţele bărbatului care o iubea din tot sufletul şi
care, după ce şi-a dat sfârşitul, i-a săpat un mormânt, l-a udat cu
lacrimile sale şi şi-a îngropat şi inima în acel mormânt; în timp ce
Marguerite, care păcătuise ca şi Manon şi poate, ca şi ea, se pocăise,
murise în mijlocul unui lux somptuos, dacă mă luam după ceea ce
văzusem, în patul în care îşi trăise trecutul, dar şi în mijlocul acelui
deşert al inimii, mult mai sterp, mult mai întins, mult mai nemilos decât
cel în care fusese îngropată Manon.
Într-adevăr, Marguerite, aşa cum am aflat de la câţiva prieteni care
cunoşteau ultimele amănunte din viaţa ei, nu avusese parte să aibă la
căpătâi o consolare adevărată în timpul celor două luni cât durase lenta
şi dureroasa sa agonie.
De la Manon şi de la Marguerite gândurile mi se îndreptară spre alte
fete pe care le cunoşteam şi pe care le vedeam cum păşesc, cântând, pe
acelaşi drum, spre o moarte întotdeauna aceeaşi.
Sărmane creaturi! Dacă a le iubi înseamnă o greşeală, cel puţin să
le compătimim. Compătimiţi pe orbul care n-a văzut niciodată lumina
zilei, pe surdul care n-a auzit niciodată acordurile naturii, pe mutul care
n-a putut niciodată să-şi exprime prin viu grai ceea ce simte, şi, sub un
fals pretext al pudoarei, nu voiţi să deplângeţi această orbire a inimii,
această surzenie a sufletului, acest mutism al conştiinţei care duc la
nebunie pe nefericita îndurerată şi care, fără voia ei, o fac incapabilă să
vadă binele, să audă vocea Domnului şi să rostească graiul curat al
dragostei şi al credinţei.
Hugo a scris Marion Delorme, Musset a scris Bernerette, Alexandre
Dumas, Fernande, gânditorii şi poeţii din toate timpurile au adus
curtezanei ofranda iertării, iar uneori vreun om mare le-a reabilitat prin
dragostea lui sau dăruindu-le chiar numele. Dacă insist asupra acestui
punct, asta se datoreşte faptului că printre cei ce mă vor citi se vor afla
poate mulţi gata să arunce această carte, în care se tem să nu găsească
decât o apologie a viciului şi a prostituţiei, iar vârsta autorului contribuie
fără îndoială la justificarea acestor temeri. Să-i liniştim pe cei ce gândesc
astfel; pot citi mai departe, dacă îi reţine numai această teamă.
Eu sunt doar convins de un principiu şi anume: femeii căreia
educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape
întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre tărâmul binelui; aceste
cărări sunt durerea şi iubirea. Amândouă sunt spinoase şi acelea care o
apucă pe această cale îşi sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar
îşi lasă, în acelaşi timp, în mărăcinii de pe drum gătelile viciului şi ajung
la capătul lui în acea stare de goliciune de care nu te ruşinezi în faţa
Domnului.
Cei ce întâlnesc în cale aceste drumeţe curajoase trebuie să le
întărească, să spună tuturor că le-au întâlnit şi, vorbind astfel şi altora
despre fapta lor, să le arate calea pe care trebuie s-o apuce.
Nu este vorba aici de a pune orbeşte, la intrarea vieţii, doi stâlpi,
unul purtând inscripţia: Calea binelui, iar celălalt avertismentul: Calea
răului, nici de a le spune celor care vor să intre: „Alegeţi"; trebuie, ca şi
Isus, să arăţi celor ce-au căzut pradă ispitelor întâlnite cărările care duc
de la a doua cale la cea dintâi, şi mai ales nu trebuie ca primii paşi pe
această cale să fie prea dureroşi, şi nici ca ea să pară prea de
nestrăbătut.
Creştinismul, cu minunata parabolă a fiului risipitor, ne îndeamnă la
indulgenţă şi la iertare. Isus a arătat o iubire neţărmurită faţă de aceste
suflete rănite de patimele omeneşti, oblojindu-le cu balsamul scos din
propriile lor răni şi aducându-le tămăduirea. Astfel, Isus spunea Mariei
Magdalena: „Multe îţi vor fi iertate, pentru că mult ai iubit", sublimă iertare
ce avea să trezească o credinţă sublimă.
Şi noi de ce-am fi mai aspri decât Isus? De ce, luându-ne cu încăpăţânare
după părerile acestei lumi, care se face mai aspră decât e pentru
ca să se creadă în puterea ei, de ce-am respinge, alături de această
lume, suflete ale căror răni sângerează adesea şi prin care, întocmai ca
sângele stricat al unui bolnav, se scurge tot răul trecutului, suflete ce nu
aşteaptă decât o mână prietenă care să le aducă alinarea şi tămăduirea?
Mă adresez generaţiei mele, acelora pentru care teoriile domnului
Voltaire nu mai au, din fericire, nici o valoare, acelora care înţeleg, ca şi
mine, că omenirea s-a lansat de vreo cincisprezece ani încoace într-unul
din cele mai îndrăzneţe avânturi. Ştiinţa binelui şi a răului a fost cucerită
pentru totdeauna, credinţa se reclădeşte, respectul lucrurilor sfinte ne-a
fost redat; şi dacă lumea nu devine cu desăvârşire buna, cel puţin, se
face mai bună. Strădaniile tuturor oamenilor inteligenţi tind către acelaşi
ţel, şi toate marile voinţe slujesc aceluiaşi principiu: să fim buni, să fim
tineri, să fim adevăraţi! Răul nu este decât o vanitate, să avem orgoliul
binelui, şi mai cu seamă să nu deznădăjduim. Să nu dispreţuim femeia
care nu este nici mamă, nici soră, nici fiică, nici soţie. Sa nu restrângem
stima numai la familie, indulgenţa la egoism. Din moment ce cerul se
bucură mai mult de pocăinţa unui păcătos decât de o sută de drepţi care
nu au greşit niciodată, să încercăm să bucurăm cerul. Poate că ne va
răsplăti însutit. Sa semănăm pe drumul nostru milostenia iertării faţă de
cei pe care dorinţele pământeşti i-au pierdut, pe care o speranţă divină îi
va salva poate, căci, cum spun bătrânele atunci când te sfătuiesc să iei
vreun leac pregătit de ele, chiar dacă n-are să-ţi facă bine, în orice caz
rău nu poate să-ţi facă.
Cu siguranţa, trebuie să pară cam îndrăzneţ clin partea mea să
încerc să obţin atât de mari rezultate din firavul subiect de care mă
ocup; dar suit dintre aceia care cred că în puţin se afla totul. Copilul este
mic, dar în el este cuprins omul; creierul este strâmt, dar el adăposteşte
cugetarea; ochiul nu este decât un punct, clar îmbrăţişează spaţii
imense.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:27 AM | message # 4
IV
Două zile mai târziu, vânzarea era complet terminată. Rezultatul: o
sută cincizeci de mii de franci.
Creditorii îşi împărţiseră două treimi din sumă, iar familia, alcătuită
dintr-o soră şi un nepoţel, moştenise restul.
Soră-sa holbase straşnic ochii când agentul judecătoresc a înştiinţat-
o în scris că moştenea cincizeci de mii de franci.
De mai bine de şase-şapte ani fata nu-şi mai văzuse sora, care
dispăruse într-o bună zi, fără să se mai afle, din momentul dispariţiei,
nici de la ea, nici de la alţii, cel mai mic amănunt în legătură cu viaţa ei.
Prin urmare, sosise în mare grabă la Paris, şi nespusă a fost uimirea
celor ce o cunoscuseră pe Marguerite văzând că unica sa moştenitoare
era o fată zdravănă şi frumoasă de la ţară, care până atunci nu mai
scosese nasul din satul ei.
Aceasta se trezi deodată bogată, fără ca măcar să ştie de unde îi
pică această avere nesperată.
Mi s-a spus mai târziu că s-a reîntors acasă, la ţară, ducând cu sine,
de la moartea surorii ei, o mare tristeţe, compensată totuşi de
plasamentul cu patru şi jumătate la sută dobândă pe care îl făcuse.
Peste toate aceste întâmplări cu mare ecou în Paris, oraşul-mamă al
scandalurilor, începuse să se aştearnă uitarea, iar cât despre mine,
aproape că nu-mi mai aminteam în ce măsură luasem parte la aceste
evenimente, când o nouă întâmplare mă făcu să cunosc întreaga viaţă a
Margueritei şi să aflu amănunte atât de emoţionante, încât mă cuprinse
dorinţa să scriu povestea ei, ceea ce am şi făcut.
Apartamentul, golit de toate mobilele vândute, era de închiriat de trei
sau patru zile, când, într-o dimineaţă, cineva sună la mine la uşă.
Valetul, sau, mai degrabă, portarul meu, care îndeplinea şi această
slujbă, se duse să deschidă şi sa înapoie cu o carte de vizită,
spunându-mi că persoana care i-o înmânase dorea să-mi vorbească.
Îmi aruncai ochii pe cartea de vizită şi citii aceste două cuvinte:
Armand Duval.
Mă străduii să-mi amintesc unde mai întâlnisem acest nume, şi
mi-am adus aminte de prima pagină din volumul Manon Lescaut.
Oare ce dorea de la mine persoana care dăruise acea carte Margueritei?
Am dat poruncă să fie poftit imediat înăuntru.
Pe uşă intră un tânăr blond, înalt, palid, în haine de drum, pe care
părea că nu şi le scosese de pe el de câteva zile şi nici măcar nu-şi
dăduse osteneala să le perie la sosirea în Paris, atâta erau de pline de
praf.
Domnul Duval, adânc emoţionat, nu făcu nici un efort pentru a-şi
ascunde emoţia şi, cu lacrimi în ochi şi vocea tremurândă, îmi spuse:
— Domnule, să-mi scuzaţi, vă rog, vizita şi îmbrăcămintea; dar în
afară de faptul că tinerii nu sunt prea protocolari între ei, ţineam atât de
mult să vă văd încă astăzi, încât nu mi-am îngăduit nici să trec pe la
hotelul unde mi-am trimis cuferele, şi am venit într-o fugă la
dumneavoastră, cu teama totuşi că, deşi atât de devreme, n-am să vă
găsesc.
Îl rugai pe domnul Duval să se aşeze lângă foc; se aşeză şi îşi
scoase din buzunar o batistă, cu care îşi acoperi o clipă faţa.
— De bună seamă că nu înţelegeţi, reluă el suspinând trist, ce vrea
de la dumneavoastră un vizitator necunoscut la o asemenea oră, într-o
astfel de ţinută şi plângând, după cum vedeţi. Vin, domnule, numai
pentru a vă ruga să-mi faceţi un mare serviciu.
— Vorbiţi, domnule, sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră:
— Aţi asistat la vânzarea lucrurilor Margueritei Gautier?
Pronunţând numele acesta, emoţia pe care tânărul şi-o stăpânise o
clipă deveni mai puternică decât el şi se văzu silit să-şi ducă mâinile la
ochi.
— Trebuie să vă par nespus de ridicol, adăugă el, vă rog să mă
scuzaţi încă o dată, şi fiţi convins că n-am să uit răbdarea cu care
binevoiţi să mă ascultaţi.
— Domnule, i-am răspuns eu, dacă serviciul pe care se pare ca aş
putea sa vi-l fac este în măsura să vă îndulcească puţin tristeţea,
spuneţi-mi repede cu ce vă pot fi de folos, şi veţi găsi în mine un om
fericit să vă îndatoreze.
Durerea domnului Duval îmi inspira simpatie, şi, fără să-mi dau
seamă de ce, aş fi vrut să-i tiu agreabil.
Îmi spuse atunci:
— Dumneavoastră aţi cumpărat ceva la licitaţia Margueritei?
— Da, domnule, o carte.
— Manon Lescaut?
— Întocmai.
— Mai aveţi aceasta carte?
— Se află la mine, în camera de dormit.
La auzul acestei ştiri, Armand Duval îmi apăru parcă uşurat de o
mare povară şi îmi mulţumi, ca şi cum aş fi început să-i fac un serviciu
păstrând acest volum.
Atunci m-am ridicat, m-am dus în camera de culcare să iau cartea şi
i-am dat-o.
— Da, aceasta este, spuse el privind dedicaţia de pe prima pagină ţi
răsfoind filele, aceasta este cartea, şi două lacrimi mari picară pe pagini.
Ei bine, domnule, spuse el ridicându-şi privirea spre mine, fără ca măcar
sa încerce să-mi ascundă ca plânsese şi că era pe punctul să plângă
iarăşi, ţineţi mult la această carte?
— De ce mă întrebaţi?
— Pentru că am venit să vă rog să mi-o cedaţi.
— Iertaţi-mi curiozitatea, spusei atunci. Aşadar, dumneavoastră i-aţi
dat cartea Margueritei Gautier?
— Eu însumi.
— Aceasta carte este a dumneavoastră, domnule, luaţi-o, sunt
fericit că pot să v-o înapoiez.
— Dar, reluă domnul Duval încurcat, cel puţin să vă achit suma pe
care aţi plătit-o pentru ea.
— Permiteţi-mi să vă ofer această carte. Preţul unui singur volum la
o vânzare asemănătoare este o nimica toată, şi nu-mi amintesc cât l-am
plătit.
— L-aţi plătit o sută de franci.
— Este adevărat, spusei, aflându-mă la rândul mea în încurcătură.
De unde ştiţi?
— Este foarte simplu. Speram să sosesc la timp la Paris, ca să iau
parte la vânzarea lucrurilor Margueritei, dar n-am ajuns decât în dimineaţa
asta. Voiam neapărat să am un lucru de-al ei, şi am alergat într-un
suflet la portărel, să-i cer voie să-mi arunc ochii pe lista obiectelor
vândute şi a numelor cumpărătorilor. Am văzut că acest volum fusese
cumpărat de dumneavoastră şi m-am hotărât să vă rog să mi-l cedaţi,
deşi preţul pe care l-aţi plătit m-a făcut să mă tem ca nu cumva şi pe
dumneavoastră să vă lege vreo amintire de această carte.
Vorbind astfel, părea evident că Armand se temea să n-o fi cunoscut
şi eu pe Marguerite aşa cum o cunoscuse el.
M-am grăbit să-l liniştesc:
— N-am cunoscut-o pe domnişoara Gautier decât din vedere, i-am
spus. Moartea sa m-a impresionat cum impresionează totdeauna pe
orice tânăr moartea unei femei frumoase, pe care o întâlnea cu plăcere.
Am vrut să cumpăr ceva cu ocazia vânzării, şi m-am încăpăţânat să
supralicitez acest volum, nici eu nu ştiu de ce, poate pentru plăcerea de
a-l face să turbeze pe un oarecare domn care îşi pusese în cap să-l aibă
şi care părea să desfidă că l-aş putea obţine eu. Vă repet, deci, domnule,
această carte vă stă la dispoziţie şi vă rog din nou s-o primiţi, ca să n-o
aveţi de la mine în aceleaşi condiţii în care am dobândit-o eu de la
portărel şi ca ea să însemne pentru noi făgăduiala unei cunoştinţe mai
îndelungate şi a unor legături mai trainice.
— Bine, domnule, îmi spuse Armand, strângându-mi mâna, primesc
şi vă voi fi recunoscător toată viaţa.
Ardeam de dorinţa să-l descos pe Armand despre Marguerite,
fiindcă dedicaţia cărţii, călătoria tânărului, dorinţa lui de a avea acest
volum îmi aţâţau curiozitatea; dar mi-era teamă ca, punându-i întrebări
vizitatorului meu, să nu creadă că nu i-am primit banii decât spre a avea
dreptul să mă amestec în chestiunile sale personale.
El parcă mi-ar fi ghicit dorinţa, fiindcă îmi spuse:
— Dumneavoastră aţi citit acest volum?
— În întregime.
— Ce-aţi gândit despre cele două rânduri pe care le-am scris?
— Numaidecât am înţeles că în ochii dumneavoastră biata fată
căreia i-aţi dăruit această carte ieşea din categoria obişnuită, căci nu
puteam să nu văd în aceste rânduri altceva decât un compliment banal.
— Şi aveţi dreptate, domnule. Această fată era un înger. Iată, îmi
spuse el, citiţi această scrisoare.
Şi îmi întinse o hârtie ce părea să fi fost citită şi recitită de
nenumărate ori.
Am deschis-o; iată ce cuprindea:
„Scumpul meu Armand, am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, văd
ca ai rămas la fel de bun, şi pentru asta îi mulţumesc Domnului. Da, sunt
bolnavă, prietene, de o boală care nu cruţă; dar atenţia pe care mi-o
arăţi încă îmi alină mult din suferinţă. Fără îndoială, n-am să mai trăiesc
îndeajuns încât să am fericirea să strâng mâna care a scris calda
scrisoare pe care am primit-o de curând şi ale cărei cuvinte m-ar
însănătoşi, dacă ar mai exista ceva care să mă poată vindeca. N-am să
te mai văd, fiindcă sunt foarte aproape de clipa morţii, şi fiindcă te
despart de mine sute de kilometri. Bietul meu prieten! Marguerita ta de
odinioară e tare schimbată, şi poate că e mai bine — decât să o vezi în
starea în care se află — să n-o mai vezi niciodată. Mă întrebi dacă te
iert; oh! din tot sufletul, dragă prietene, căci răul pe care ai vrut să mi-l
faci nu era altceva decât o dovadă a dragostei tale pentru mine. A trecut
o lună de când stau în pat, şi ţin atât la stima ta, încât scriu zi de zi la
jurnalul vieţii mele, din clipa în care ne-am despărţit şi până în clipa în
care nu voi mai avea puterea să scriu. Dacă interesul pe care mi-l arăţi
tu, Armand, este sincer, atunci, când ai să te întorci, du-te la Julie
Duprat. Ea are să-ţi înmâneze acest jurnal. În el ai să găseşti motivul şi
scuza celor ce s-au petrecut între noi. Julie este atât de buna cu mine;
vorbim adesea despre tine. Era aici când a sosit scrisoarea ta şi, citind-o,
am plâns amândouă.
O rugasem, în cazul în care nu mi-ai fi dat nici o ştire, ca la sosirea
ta în Franţa să-ţi înmâneze aceste hârtii. Nu ai de ce să-mi fii
recunoscător. Reamintirea zilnică a singurelor clipe fericite din viaţa mea
îmi face nespus de bine, şi dacă, citindu-mi însemnările, ai să găseşti în
ele scuza trecutului, eu, recitindu-le, găsesc o necontenită uşurare.
Aş dori să-ţi las ceva care să-ţi reamintească întotdeauna de mine,
dar la mine totul este sechestrat, şi nimic nu-mi mai aparţine.
Înţelegi, dragă prietene? Sunt pe moarte, şi din camera de culcare
aud cum păşeşte prin salon paznicul pe care creditorii mei l-au instalat
acolo pentru ca nu cumva să se scoată ceva din casă şi să nu-mi
rămână nimic dacă o fi să nu mor. Să sperăm că au să aştepte să-mi dau
sfârşitul şi după aceea au să înceapă să vândă.
Vai! oamenii sunt fără milă! Sau, mai degrabă, mă înşel. Dumnezeu
este drept şi neînduplecat.
Ei bine, iubitul meu, ai să vii la licitaţie şi ai să cumperi ceva, căci
dacă aş pune deoparte pentru tine un lucruşor cât de mic şi s-ar afla, ar
fi în stare să te dea în judecată pentru sustragere de obiecte sechestrate.
Tristă viaţă părăsesc!
Ce milostiv ar fi Dumnezeu de mi-ar îngădui să te mai văd o dată
înainte de a închide ochii pentru totdeauna! Este cazul, cred, să-ţi spun
adio, dragul meu prieten; iartă-mă dacă nu-ţi scriu mai mult, dar cei ce
spun că au să mă vindece îmi sleiesc puterile luându-mi sânge, iar mâna
mea nu mai este în stare să scrie nimic.
MARGUERITE GAUTIER
Într-adevăr, ultimele cuvinte de-abia se mai puteau desluşi.
I-am înapoiat lui Armand scrisoarea, pe care, de bună seamă că, în
timp ce eu o citeam pe hârtie, el o recitise în minte, deoarece îmi spuse:
— Cine ar putea crede vreodată că această scrisoare a fost scrisă de
o fată întreţinută!
Şi cu totul copleşit de amintiri, privi câtva timp rândurile de pe
scrisoare, apoi o duse la buze şi o sărută.
— Şi când mă gândesc, reluă el, că a murit fără s-o pot revedea, că
n-am s-o mai văd niciodată, când mă gândesc că ea a făcut pentru mine
ceea ce nici o soră n-ar fi făcut, nu-mi pot ierta că am lăsat-o să moară
astfel! Moartă! A murit gândindu-se la mine, scriindu-mi şi rostindu-mi
numele, sărmana, scumpa mea Marguerite! Şi Armand, dând frâu liber
gândurilor şi lacrimilor, îmi întinse mâna, continuând: Lumea m-ar socoti
tare copilăros dacă m-ar vedea jeluindu-mă atât după o fiinţă ca ea;
oamenii nu pot şti cât am făcut-o să sufere pe această femeie, cât am
fost de crud şi cât de bună şi de resemnată a fost ea. Credeam că eu
sunt acela care aveam de iertat, dar astăzi mă găsesc nedemn de
iertarea pe care ea mi-o acordă. Oh, aş da zece ani din viaţă să pot să
plâng o oră la picioarele ei!
E tare greu să alini o durere de care eşti străin, clar cum prinsesem
o deosebită simpatie pentru acest tânăr, care îmi mărturisea cu atâta
sinceritate nefericirea lui, am socotit că nu-i vor fi indiferente câteva
cuvinte din partea mea:
— Nu aveţi rude, prieteni? Nu fiţi deznădăjduit. Căutaţi-i, au să vă
consoleze. Eu tot ce pot face este să vă compătimesc.
— Este adevărat, spuse el ridicându-se şi plimbându-se cu paşi mari
prin cameră, vă plictisesc. Scuzaţi-mă, nu mă gândisem că nu are de ce
să vă pese prea mult de durerea mea şi că vă inoportunez cu un lucru
care nu poate şi nu trebuie să vă intereseze întru nimic.
— Vă înşelaţi asupra înţelesului cuvintelor mele, şi sunt cu totul la
dispoziţia dumneavoastră; numai că regret că nu sunt în măsură sa vă
alin suferinţa. Dacă compania mea şi aceea a prietenilor mei pot să va
mai distragă de la gândurile dumneavoastră, în sfârşit, dacă aveţi nevoie
de mine câtuşi de puţin, ţin să vă asigur că mi-ar face mare plăcere să
vă fiu agreabil.
— Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi, îmi spuse el, durerea mă orbeşte.
Îngăduiţi-mi să mai zăbovesc câteva clipe aici, să-mi şterg ochii, pentru
ca gură-cască de pe stradă să nu se minuneze la vederea unui tânăr
care plânge. M-aţi făcut foarte fericit dându-mi această carte; nu ştiu
cum am să-mi pot arăta vreodată recunoştinţa pentru ceea ce vă
datorez.
— Acordându-mi puţin din prietenia dumneavoastră, i-am răspuns
eu lui Armand, şi încredinţându-mi pricina nefericirii dumneavoastră.
Destăinuindu-ţi suferinţele, îţi alini durerea.
— Aveţi dreptate; dar astăzi simt prea tare nevoia sa plâng şi n-aş
putea rosti decât cuvinte fără şir. Într-o zi am să vă povestesc pe
îndelete totul, şi veţi vedea câtă dreptate am s-o regret pe biata fată. Şi
acum, adăugă el, ştergându-şi pentru ultima oară ochii şi privindu-se în
oglindă, spuneţi-mi că nu vă par prea caraghios şi îngăduiţi-mi sa mai vin
să vă vizitez.
Privirea tânărului era deschisă şi blândă; eram gata-gata să-l
îmbrăţişez.
Cât despre el, ochii începuseră din nou să i se împăienjenească de
lacrimi; observând că băgasem de seamă acest lucru, îşi întoarse
privirea în altă parte.
— Acum, curaj, i-am spus eu.
— Adio, îmi răspunse.
Şi făcând un efort nemaipomenit ca să nu-l podidească plânsul, aş
putea spune că mai degrabă fugi decât ieşi pe uşă.
Am dat la o parte perdeaua de la fereastră şi l-am văzut urcându-se
în gabrioleta care îl aştepta la poartă; dar nici nu se suise bine, că şi
izbucni iar în lacrimi, ascunzându-şi faţa în batistă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:28 AM | message # 5
V
Se scursese destulă vreme fără să mai fi auzit ceva despre Armand,
în schimb, despre Marguerite venise adesea vorba.
Nu ştiu dacă aţi observat, este de-ajuns ca numele unei persoane ce
părea că-ţi va rămâne necunoscută sau cel puţin indiferentă să fie
pronunţat o singură dată în faţa ta, pentru ca apoi în jurul acestui nume
să se grupeze o serie întreagă de amănunte şi pentru ca toţi prietenii să
înceapă să-ţi vorbească de lucruri despre care mai înainte nu aduseseră
niciodată vorba.
Descoperi atunci că persoana aceea îţi era destul de apropiată, îţi
dai seama că a trecut de multe ori prin viaţa ta, fără s-o fi remarcat;
găseşti în întâmplările care ţi se povestesc despre ea, coincidenţe,
afinităţi cu anumite întâmplări din propria ta existenţă. Nu mă aflam,
desigur, în această situaţie în privinţa Margueritei, pentru că o văzusem,
o întâlnisem şi pentru că o cunoşteam din vedere şi ştiam ce fel de viaţă
duce; totuşi, cu începere de la acea licitaţie, atât de des îmi ajunsese la
ureche numele ei, iar în împrejurarea pe care am relatat-o în capitolul
anterior acest nume era atât de strâns legat de o nefericire aşa de
adâncă, încât mirarea îmi crescu, sporindu-mi neîncetat curiozitatea.
Ajunsesem până într-acolo încât nu-mi mai întâmpinam altfel
prietenii, cărora nu le vorbisem niciodată despre Marguerite, decât
întrebându-i:
— Aţi cunoscut pe o anume Marguerite Gautier?
— „Dama cu camelii"?
— Chiar ea.
— Bine de tot!
Acest „bine de tot" era însoţit uneori de surâsuri ce nu puteau să
lase nici o îndoială asupra semnificaţiei lor.
— Ei bine, cine era fata aceasta? continuam eu.
— O fată bună.
— Asta-i tot?
— Doamne sfinte! Da, mai mult cap şi poate ceva mai mult suflet
decât celelalte.
— Şi nu ştiţi nimic deosebit despre ea?
— A ruinat pe baronul de G...
— Numai pe el?
— A fost iubita bătrânului duce de...
— Era într-adevăr amanta lui?
— Aşa se spune; în orice caz, îi dădea mulţi bani.
Şi totdeauna urmau aceleaşi detalii generale.
Totuşi, aş fi fost curios să aflu ceva despre legătura dintre
Marguerite şi Armand.
Am întâlnit într-o bună zi pe unul dintre aceia care trăiesc de obicei
în intimitatea femeilor cunoscute. L-am descusut.
— Dumneavoastră aţi cunoscut-o pe Marguerite Gautier?
Mi-a răspuns cu acelaşi „bine de tot".
— Ce fel de fată era?
— O fată frumoasă şi cumsecade. Vestea morţii ei m-a mâhnit
adânc.
— N-a avut ea oare un amant cu numele de Armand Duval?
— Un tânăr blond şi înalt?
— Da.
— A avut.
— Cine era acest Armand?
— Un băiat care, cred, şi-a tocat cu ea puţina avere pe care-o
poseda şi care a fost nevoit s-o părăsească. Se spune că aproape
înnebunise, nu altceva, din aceasta pricină.
— Şi ea?
— Ea îl iubea la fel de mult, spune lumea, dar în felul în care iubesc
astfel de fete. Nu trebuie sa le ceri mai mult decât pot da.
— Şi ce a devenit Armand?
— Nu ştiu nimic. L-am cunoscut foarte puţin. A rămas cinci sau şase
luni cu Marguerite, dar la ţară. Când ea s-a întors la Paris, el a plecat.
— Şi nu l-aţi mai revăzut de atunci?
— Niciodată.
Nici eu nu-l mai revăzusem pe Armand. Ajunsesem să mă întreb
dacă atunci când venise la mine, sentimentele de odinioară nu-i fuseseră
cumva exagerate de vestea recentă a morţii Margueritei, pe care poate
c-o şi uitase între timp, după cum îşi uitase şi făgăduiala de a reveni să
mă vadă.
Această presupunere ar fi fost verosimilă pentru oricare altul, dar în
disperarea lui Armand erau accente prea sincere, şi trecând de la o
extremă la alta, mi-am închipuit că tristeţea se transformase în boală, iar
dacă nu mai aveam ştiri despre el, însemna că era bolnav, sau poate
mort de-a binelea.
Mă interesa tânărul chiar fără să vreau. Poate că în acest interes era
şi o doză de egoism; poate că sub această durere întrevăzusem o
mişcătoare, poveste de dragoste; poate, în sfârşit, că dorinţa mea de a
cunoaşte povestea lor juca un rol însemnat în îngrijorarea pe care mi-o
pricinuia tăcerea lui Armand.
Şi deoarece domnul Duval nu venea la mine, m-am hotărât să mă
duc eu la el. Pretextul n-ar fi fost greu de găsit; numai că, din nenorocire,
nu-i cunoşteam adresa, iar cei pe care-i întrebasem n-o ştiau nici ei.
M-am dus în rue d'Antin. Poate că portarul casei unde locuise
Marguerite ştia adresa lui Armand. Dar portarul era nou. Nici el n-o
cunoştea. M-am interesat atunci de cimitirul unde fusese îngropată domnişoara
Gautier. La cimitirul Montmartre.
Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos, şi de bună
seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect dureros şi dezolant pe
care li-l dă iarna; în sfârşit, era destul de cald pentru ca cei vii să-şi
amintească de morţi şi să-şi îndrepte paşii spre cimitir. M-am dus la
cimitir, zicându-mi: "O simplă privire la mormântul Margueritei îmi va fi
de-ajuns ca să ştiu dacă durerea lui Armand mai dăinuieşte încă, şi poate
am să şi aflu ce s-a mai întâmplat cu el".
Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în ziua de 22
februarie o femeie cu numele de Marguerite Gautier nu fusese
înmormântată în cimitirul Montmartre.
Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi numerotaţi toţi cei
care intră în acest ultim lăcaş, şi îmi răspunse că, într-adevăr, în ziua de
22 februarie, la prânz, fusese înmormântată o femeie care purta acest
nume.
L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. deoarece este foarte
greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al morţilor, care îşi are
străzile sale, întocmai ca şi oraşele celor vii. Paznicul chemă un grădinar,
căruia îi dădu indicaţiile necesare, dar acesta îl întrerupse spunând:
— Ştiu, ştiu... Oh, este foarte uşor de recunoscut mormântul!
continuă el, întorcându-se spre mine.
— De ce? îl întrebai eu.
— Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de altele.
— Dumneavoastră aveţi grijă de el?
— Da, domnule, şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de morţii lor
aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest mormânt.
După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse:
— Iată că am ajuns...
Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe care nu l-ai
fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru n-ar fi fost indicat de o
placă de marmoră albă, cu un nume gravat pe ea.
Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier mărginea
bucata de pământ cumpărată, şi tot locul era acoperit de camelii albe.
— Ce părere aveţi? mă întrebă grădinarul.
— Este foarte frumos.
— Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit ordinul să
pun alta.
— Şi cine a dat acest ordin?
— Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima oară; vreun
vechi prieten de-al moartei, fără îndoială, fiindcă mi se pare că era cam
uşuratică dânsa. Se spune că era foarte frumoasă. Domnul a cunoscut-o?
— Da.
— La fel ca celălalt domn? îmi spuse grădinarul, cu un zâmbet şiret.
— Nu, nici măcar nu i-am vorbit vreodată.
— Şi dumneavoastră veniţi s-o vedeţi aici; este foarte frumos din
partea dumneavoastră, deoarece nu se prea înghesuie nimeni s-o vadă
pe biata fată...
— Nu vine, prin urmare, nimeni?
— Nimeni, în afară de acest tânăr, care a venit o singură dată.
— O singură dată?
— Da, domnule!
— Şi n-a mai fost de atunci.
— Nu, dar are sa vină din nou la întoarcere.
— Este deci plecat în călătorie?
— Da.
— Şi ştiţi cumva unde se află?
— Cred că este la sora domnişoarei Gautier.
— Şi ce caută acolo?
— Vrea să-i ceară autorizaţia s-o deshumeze pe moartă şi s-o
îngroape în altă parte.
— Şi de ce n-ar lăsa-o aici?
— Ştiţi, domnule, că, şi în privinţa morţilor, fiecare îşi are ideile lui.
Noi, ăştia de aici, vedem în fiecare zi tot felul de lume. Acest teren n-a
fost cumpărat decât pentru cinci ani, şi tânărul vrea un loc de veci şi un
teren mai mare; în cartierul nou ar fi mai bine.
— Ce numiţi dumneavoastră cartierul nou?
— Terenurile noi care se vând acum, în partea stingă. Dacă cimitirul
ar fi fost întreţinut totdeauna atât de bine ca acum, n-ar exista un altul la
fel în toată lumea; dar sunt încă multe de făcut până să fie cum ar
trebui. Şi apoi oamenii sunt atât de caraghioşi.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun că există oameni pe care nu-i părăseşte mândria
nici aici. Această domnişoară Gautier se pare că şi-a cam făcut de cap în
viaţă, scuzaţi-mi expresia. Acum, sărmana, e moartă; şi o să se aleagă
din ea tot atâta cât o să se aleagă şi din cele despre care n-are nimeni
nimic de zis şi pe care le udăm în fiecare zi. Ei bine, când rudele
persoanelor care sunt îngropate alături de ea au aflat cine era, ce crezi
că le-a trecut prin cap? Au spus că se opun ca să fie îngropată aici şi că
ar trebui să existe locuri separate pentru astfel de femei, ca şi pentru
săraci. S-a văzut vreodată aşa ceva? Le-am tras o săpuneală straşnică;
mari rentieri care nu vin nici măcar de patru ori pe an să-şi viziteze
morţii, care îşi aduc singuri florile — şi priviţi ce flori! — care se calicesc
să pună pe cineva să îngrijească mormintele celor pe care pretind că-i
jelesc, care pun să se incrusteze pe aceste morminte lacrimi pe care ei
niciodată nu le-au vărsat, şi care vin să facă pe grozavii în ceea ce
priveşte vecinii! O să mă credeţi dacă o să vreţi, domnule, n-o cunosc pe
această domnişoară şi nici nu ştiu ce-a făcut, dar cu toate acestea, ei
bine! eu ţin la ea, la această sărmană micuţă, am grijă de ea, şi-i dau
toate cameliile la preţul cel mai modest. Este moarta mea preferată. Noi,
ăştia, domnule, suntem nevoiţi să ţinem la morţi, deoarece, fiind atât de
ocupaţi, aproape că nu avem timpul să ţinem la altceva.
Priveam la acest om, şi unii dintre cititorii mei, fără să mai fie nevoie
să le explic de ce, vor înţelege emoţia pe care o resimţeam ascultându-l.
El îşi dădu seama, fără îndoială, de acest lucru, deoarece continuă:
— Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru această fată
şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când stau şi mă gândesc că
astăzi unul nu-i cumpără măcar o floare, mi se pare un lucru nespus de
trist şi de ciudat. Şi încă moarta asta e fericită că are barem un mormânt
şi că există totuşi cineva care-şi mai aduce aminte de ea. Dar avem aici
fete de aceeaşi teapă şi de aceeaşi vârstă cu ea, care sunt aruncate în
groapa comună, şi mi se rupe inima de durere când aud cum li se
prăvălesc bietele trupuri în pământ. O dată ce-au murit, nimeni nu se
mai îngrijeşte de ele. Nu-i totdeauna veselă meseria noastră, mai ales
atâta timp cât ne mai rămâne un dram de inimă. Ce vreţi? Asta-i ceva
mai puternic decât mine. Am şi eu o fată frumoasă, de douăzeci de ani,
şi ori de câte ori e adusă aici vreo moartă de vârsta ei, mă gândesc la
ea, şi fie că este vorba de vreo doamnă din lumea bună, fie de vreo fată
fără căpătâi, nu pot să mă împiedic să nu fiu mişcat. Dar fără îndoială că
vă plictisesc cu poveştile mele, şi dumneavoastră n-aţi venit aici ca să
mă ascultaţi pe mine. Mi s-a spus să vă conduc la mormântul
domnişoarei Gautier, iată-vă în faţa lui; pot să vă mai fiu de folos cu
altceva?
— Ştiţi cumva adresa domnului Armand Duval? l-am întrebat pe
grădinar.
— Da, locuieşte în strada... Acolo, cel puţin, am fost ca să încasez
preţul tuturor acestor flori pe care le vedeţi aici.
— Mulţumesc, prietene.
Am aruncat o ultimă privire asupra mormântului înflorit şi, fără voia
mea, scrutai adâncimile pentru a vedea ce făcuse pământul din
frumoasa fiinţă care-i fusese încredinţată, apoi m-am îndepărtat, copleşit
de tristeţe.
— Domnul doreşte oare să-l vadă pe domnul Duval? reluă
conversaţia grădinarul, care mergea alături de mine.
— Da!
— Sunt absolut sigur ca nu s-a întors din călătorie, altminteri l-aş fi
văzut aici.
— Sunteţi deci convins că n-a uitat-o pe Marguerite?
— Nu numai că sunt convins, dar aş pune şi rămăşag că dorinţa
dânsului de a-i schimba mormântul nu înseamnă decât dorinţa de a o
revedea.
— Cum asta?
— Primele cuvinte pe care mi le-a adresat venind la cimitir au fost:
„Ce să fac ca s-o mai văd o dată?" Acest lucru nu putea avea loc decât
prin schimbarea mormântului, şi atunci l-am lămurit asupra tuturor
formalităţilor ce trebuiau îndeplinite ca să obţină schimbarea, deoarece
ştiţi ca pentru a muta morţii dintr-un mormânt într-altul trebuie să fie
recunoscuţi, şi numai familia poate să-şi dea încuviinţarea la această
operaţie, la care trebuie să asiste şi un comisar de poliţie. Tocmai pentru
a obţine această autorizaţie s-a dus domnul Duval la. sora domnişoarei
Gautier, iar prima sa vizită va fi, fără îndoială, aici.
Ajunsesem la poarta cimitirului; am mulţumit încă o dată
grădinarului, punându-i în palmă câteva monede, şi m-am îndreptat
către adresa pe care mi-o dăduse.
Armand nu se înapoiase.
I-am lăsat câteva rânduri, rugându-l să vină să mă vadă de îndată
ce va sosi, sau să mă anunţe într-un fel unde l-aş putea găsi.
A doua zi, dimineaţa, am primit o scrisoare de la Duval, în care mă
încunoştinţa despre întoarcerea sa şi mă ruga să trec pe la el, adăugind
că, frânt de oboseală, îi era cu neputinţă să iasă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:29 AM | message # 6
VI
L-am găsit pe Armand în pat.
Văzându-mă, îmi întinse mâna, ce-i ardea de febră.
— Ai febră, i-am spus.
— Nu-i nimic, doar oboseala unei călătorii făcute în mare grabă,
asta-i tot.
— Vii de la sora Margueritei?
— Da, de unde ştii?
— Ai obţinut ceea ce doreai?
— Am obţinut şi acest lucru; dar cine te-a informat despre călătorie
şi despre scopul pe care îl urmăream?
— Grădinarul cimitirului.
— Ai văzut mormântul?
Abia dacă îndrăznii să mai răspund, deoarece tonul ultimelor
cuvinte îmi dovedea că cel care le pronunţase era iarăşi pradă emoţiei la
care mai fusesem martor, şi că ori de câte ori gândurile sale sau vorbele
cuiva îl vor duce din nou la acest subiect dureros, multă vreme încă
această emoţie va fi mai tare decât voinţa de a şi-o înfrâna.
M-am mulţumit deci să-i răspund dând din cap.
— L-a îngrijit bine? continuă Armand.
Două lacrimi mari se rostogoliră peste obrajii bolnavului, care îşi
întoarse capul spre a şi le ascunde de mine. M-am făcut că nu le observ
şi am încercat să schimb subiectul discuţiei.
— Iată că s-au scurs trei săptămâni de când ai plecat, am spus.
Armand îşi trecu mâna peste ochi şi îmi răspunse:
— Exact trei săptămâni.
— A fost o călătorie lungă.
— Oh, n-am fost toată vremea pe drum! Timp de cincisprezece zile
am fost bolnav, altminteri m-aş fi înapoiat de mult; de-abia ajuns acolo,
m-au apucat frigurile şi am fost silit să stau în casă.
— Şi ai pornit din nou la drum fără să fii complet vindecat?
— Dacă mai rămâneam încă opt zile pe meleagurile acelea, sunt
sigur că aş fi murit acolo.
— Dar acum, că te-ai înapoiat, trebuie să te îngrijeşti; prietenii
dumitale au să vină să te vadă. Eu, cel dintâi, dacă o să-mi îngădui.
— Peste două ore am să mă scol.
— Ce imprudenţă!
— Trebuie!
— Dar ce ai de făcut atât de urgent?
— Trebuie să mă duc la comisarul de poliţie.
— De ce nu rogi pe altcineva să se ocupe de această chestiune,
care ar putea să-ţi agraveze boala?
— Dimpotrivă, este singurul lucru care ar putea să mă vindece.
Trebuie să o văd. De când am aflat că a murit, şi mai ales de când i-am
văzut mormântul, nu mai pot să dorm. Nu-mi pot închipui că femeia
aceasta, pe care am părăsit-o atât de tânără şi atât de frumoasă, a
murit. Trebuie să mă conving cu ochii mei. Trebuie să văd ce a făcut
Dumnezeu din această fiinţă pe care am iubit-o atâta, şi poate că
oroarea priveliştii va înlocui deznădejdea amintirii. O să vii cu mine, nu-i
aşa?... Bineînţeles, dacă acest lucru nu te plictiseşte prea mult...
— Ce a spus sora ei?
— Nimic. A părut foarte mirată de faptul că un străin vrea să
cumpere un loc de veci şi să-i facă Margueritei un mormânt; mi-a semnat
numaidecât autorizaţia pe care i-o cerusem.
— Ascultă-mă, te rog, şi pe mine, aşteaptă mai întâi să te
însănătoşeşti de-a binelea şi apoi să faci strămutarea.
— Oh, mă voi ţine tare, fii fără grijă! De altminteri, simt că am să
înnebunesc dacă nu duc la capăt, cât mai repede, hotărârea pe care am
luat-o şi a cărei îndeplinire a devenit o necesitate a durerii mele. Jur că
nu pot să mă liniştesc până n-o văd pe Marguerite. Poate că e din pricina
febrei care mă arde, poate e urmarea insomniilor mele, sau vreo
consecinţă a delirului; chiar de-o fi să intru în ordinul trapiştilor (Ordin
religios înfiinţat în 1140, care impune adepţilor săi restricţii severe -
interzicerea cărnii şi a peştelui, obligativitatea muncilor manuale,
izolarea completă etc), ca domnul de Roncé, trebuie s-o privesc, şi după
aceea voi vedea eu ce-i de făcut.
— Pricep, i-am spus eu lui Armand, şi sunt cu totul alături de
dumneata. Pe Julie Duprat ai văzut-o?
— Oh, da, am văzut-o chiar în ziua în care am sosit!
— Ţi-a dat hârtiile pe care le-a lăsat Marguerite pentru dumneata?
— Iată-le!
Armand scoase de sub pernă un sul mare, pe care-l puse apoi
numaidecât la loc.
— Ştiu pe dinafară tot ce scrie în ele, îmi spuse el. De trei săptămâni
le-am recitit de câte zece ori pe zi. Ai să le citeşti şi dumneata, dar mai
târziu, când voi fi mai calm şi când am să pot să te fac să înţelegi cât
suflet şi câtă iubire dezvăluie această confesiune. Deocamdată, te-aş
ruga să-mi faci un serviciu.
— Care?
— Te aşteaptă jos o trăsură?
— Da!
— Atunci, vrei să iei paşaportul meu şi să mergi să întrebi la poştă
dacă sunt scrisori pentru mine? Tatăl şi sora mea mi-au scris desigur la
Paris, dar cum am plecat într-o atât de mare grabă, n-am mai avut
timpul să mă interesez înainte de plecare. Când ai să te reîntorci, vom
merge împreună să-l anunţăm pe comisarul de poliţie despre ceremonia
de mâine.
Armand îmi înmână paşaportul, aşa că mă dusei în rue Jean-Jacques
Rousseau.
Erau două scrisori pe numele Duval; le-am ridicat şi m-am întors la
Armand.
L-am găsit complet îmbrăcat şi gata de plecare.
— Mulţumesc, îmi spuse el luând scrisorile. Da, adăugă după ce
privi adresele, da, sunt de la tatăl meu şi de la sora mea. Cu siguranţă că
n-au ştiut ce să creadă despre tăcerea mea.
Deschise scrisorile şi le ghici mai degrabă decât le citi — fiecare se
întindea pe câte patru pagini — căci după câteva clipe le împături şi-mi
spuse:
— Să plecăm, am să le răspund mâine.
Ne-am dus la comisarul de poliţie. Armand îi remise procura surorii
Margueritei.
Comisarul îi dădu în schimb o înştiinţare către paznicul cimitirului;
se înţeleseră ca strămutarea să aibă loc a doua zi dimineaţa, la orele 10;
eu aveam să vin să-l iau cu o oră mai devreme, pentru ca apoi să ne
ducem împreuna la cimitir.
Eram curios şi eu să asist la acest spectacol şi mărturisesc că n-am
închis ochii toată noaptea.
Dacă mie nu-mi dădeau pace gândurile, ce noapte fără de sfârşit
trebuie să fi fost pentru Armand!
A doua zi, la orele 9, când am intrat la el, era îngrozitor de palid, dar
părea calm.
A schiţat un surâs şi mi-a întins mâna.
Lumânările arseseră până la capăt, şi înainte de a ieşi, Armand luă
cu el o scrisoare voluminoasă, adresată tatălui său, în care, fără îndoială,
îşi destăinuise gândurile ce-l stăpâniseră peste noapte.
O jumătate de oră mai târziu soseam la cimitirul Montmartre.
Comisarul ne aştepta.
Pornirăm încet către mormântul Margueritei. Comisarul păşea în
frunte, Armand şi cu mine îl urmam la câţiva paşi.
Simţeam din când în când braţul prietenului meu tresărind
convulsiv, ca şi cum fiori de gheaţă i-ar fi străbătut brusc trupul. Mă
uitam atunci la el; îmi înţelegea privirea şi îmi surâdea, însă din clipa în
care porniserăm la drum n-am schimbat nici o vorbă.
Cu puţin timp înainte de a ajunge la mormânt, Armand s-a oprit ca
să-şi şteargă faţa acoperită de broboane mari de sudoare.
Am profitat de acest popas să răsuflu, deoarece şi eu îmi simţeam
inima ca strânsă într-o menghină.
De unde va fi venind dureroasa plăcere pe care o resimţi la astfel de
privelişti? Când am ajuns la mormânt, grădinarul scosese toate ghivecele
cu flori, grilajul de fier fusese dat la o parte, şi doi oameni săpau
pământul.
Armand se sprijini de un copac, cu privirea aţintită spre mormânt.
Părea că toată viaţa i se concentrase în ochi.
Deodată se auzi scrâşnetul unei cazmale izbindu-se într-o piatră.
La acest zgomot, Armand se zvârli înapoi ca trăsnit de o descărcare
electrică şi-mi strânse braţul cu atâta putere, că mă duru.
Un gropar luă o lopată lată şi goli încetul cu încetul groapa; când nu
mai rămaseră decât pietrele cu care se acoperă coşciugul, le aruncă
afară una câte una.
Nu-l scăpam din ochi pe Armand, deoarece în orice clipă mi-era
teamă să nu fie zdrobit de impresiile prea puternice pe care se străduia
să şi le înăbuşe; dar el privea mereu, cu ochii ficşi şi larg deschişi, ca
într-un acces de nebunie, şi doar un tremur uşor al obrajilor şi al buzelor
trăda că era pradă unei violente crize nervoase.
În ceea ce mă priveşte, nu pot să spun decât un lucru: regretam că
venisem.
Sicriul fu complet descoperit, şi comisarul spuse groparilor:
— Deschideţi-l.
Oamenii se supuseră, ca şi cum lucrul acesta ar fi fost cel mai
simplu de pe lume.
Sicriul era din stejar; începură să deşurubeze capacul. Umezeala
pământului ruginise şuruburile, aşa că n-a fost lesne de deschis. Când îi
scoaseră capacul răbufni un miros îngrozitor, deşi înăuntru erau presărate
plante aromatice.
— Oh, Doamne! Doamne! murmură Armand, şi se făcu şi mai palid.
Chiar şi groparii se traseră înapoi.
Un giulgiu mare, alb, acoperea cadavrul, conturând câteva
sinuozităţi. La unul din capete giulgiul era aproape complet ros, lăsând
descoperit un picior al moartei.
Nu mai lipsea mult ca să leşin, şi în momentele în care scriu aceste
rânduri, amintirea scenei acesteia îmi apare din nou în toată cruda ei
realitate.
— Să ne grăbim, spuse comisarul.
Atunci, unul dintre gropari întinse mâinile, începu să descoase
giulgiul şi. apucându-l de unul din capete, descoperi brusc chipul
Margueritei.
Era îngrozitor de privit, şi e groaznic acum de descris.
Ochii nu mai erau decât două găuri, buzele dispăruseră, iar dinţii,
albi îi erau încleştaţi.
Părul lung, negru, fără luciu, era strâns pe tâmple şi ascundea puţin
scobiturile verzi ale obrajilor; şi, totuşi, în această figură recunoşteam
chipul alb, trandafiriu şi voios pe care îl văzusem de atâtea ori.
Armand, fără să-şi poată lua privirea de pe chipul moartei, îşi
dusese batista la gură şi muşca din ea.
În ce mă priveşte, mi se părea că un cerc de fier îmi strângea capul,
că o perdea mi se lasă peste ochi, iar urechile îmi vâjâiau îngrozitor; tot
ce am putut să mai fac a fost să deschid o sticluţă pe care o luasem
pentru orice eventualitate cu mine şi să respir cu nesaţ sărurile pe care
le conţinea.
Ca prin ceaţă, l-am auzit pe comisar întrebându-l pe domnul Duval:
— O recunoaşteţi?
— Da, răspunse înăbuşit tânărul.
— Atunci închideţi sicriul la loc şi transportaţi-l, zise comisarul.
Groparii traseră din nou giulgiul peste faţa moartei, închiseră
coşciugul, îl apucară fiecare de câte un cap şi porniră spre locul ce le
fusese arătat.
Armand nu se clinti din loc. Ochii îi erau pironiţi pe groapa goală;
era tot atât de palid ca şi cadavrul pe care-l văzusem cu câteva clipe mai
înainte... Ai fi zis că e o stană de piatră.
Am priceput ce avea să urmeze când durerea se va mai atenua, o
dată cu dispariţia groaznicei privelişti, când nu va mai fi împietrit de
durere.
M-am apropiat de comisar.
— Prezenţa domnului, i-am spus arătând spre Armand, mai este
necesară?
— Nu, mi-a răspuns el, şi chiar vă sfătuiesc să-l duceţi de aici. Pare
bolnav.
— Să mergem, i-am spus atunci lui Armand, luându-l de braţ.
— Ce? zise el, privindu-mă ca şi cum nu m-ar fi recunoscut.
— S-a sfârşit, am adăugat, trebuie să vii, prietene, eşti palid, ţi-e
frig, ai să te omori cu emoţiile astea.
— Ai dreptate, să mergem, răspunse ca un automat, dar fără să
facă un pas.
L-am apucat atunci de braţ şi l-am luat cu mine. Se lăsa dus ca un
copil, murmurând doar din timp în timp:
— Ochii... i-ai văzut ochii?
Şi se uita îndărăt, ca şi cum viziunea aceasta l-ar fi chemat înapoi.
Mersul îi devenise sacadat; înainta parcă numai în smucituri; dinţii îi
clănţăneau, mâinile îi erau de gheaţă, o violentă agitaţie nervoasă
pusese stăpânire pe el.
Îi vorbeam, dar nu-mi răspundea.
Tot ce mai putea, să facă era să se lase condus.
La poarta cimitirului găsirăm o trăsură. Era şi timpul.
De-abia se aşeză pe pernă, că frigurile se înteţiră şi se declanşă o
adevărată criză de nervi; doar teama de a nu mă înspăimânta îl făcea să
şoptească, strângându-mi mâna:
— Nu e nimic, nu e nimic, aş vrea să plâng.
Îi vedeam pieptul dilatându-i-se, vedeam cum sângele îi năvăleşte
în ochi, dar lacrimile îi secaseră.
I-am dat să respire flaconul cu săruri, de care mă folosisem şi eu, iar
când ajunserăm la el acasă, doar frigurile îl mai scuturau încă.
L-am culcat cu ajutorul feciorului, am pus să i se facă un foc bun în
cameră şi am alergat după doctorul meu, căruia i-am povestit tot ce se
întâmplase.
A venit într-un suflet.
Faţa lui Armand era roşie ca purpura, aiura şi bolborosea cuvinte
fără şir, printre care se auzea limpede doar numele Margueritei.
— Ce are? l-am întrebat pe doctor după ce l-a examinat.
— Are o febră cerebrală, nici mai mult, nici mai puţin, şi asta este un
mare noroc, fiindcă, să mă ierte Dumnezeu, altfel cred că şi-ar fi pierdut
minţile. Din fericire, boala trupească are să învingă boala sufletească, şi
într-o lună, poate că va fi scăpat şi de una, şi de alta.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:33 AM | message # 7
VII
Bolile de felul celei de care suferea Armand au o parte bună: sau
omoară dintr-o dată, sau trec foarte repede.
Cincisprezece zile după întâmplările pe care le-am povestit, Armand
se afla în plină convalescenţă, iar între noi se legase o strânsă prietenie.
Aproape că nu mă mişcasem de la căpătâiul lui tot timpul cât a fost
bolnav.
Primăvara îşi adusese prinosul de flori, de frunze, de păsări, de
cântece, iar ferestrele prietenului meu priveau cu voioşie spre grădina
ale cărei miresme îşi făceau drum până la el.
Doctorul îi dăduse voie să se scoale din pat, aşa că stăteam
adeseori de vorbă lângă fereastra deschisă, când soarele e mai puternic,
de la amiază până pe la 2.
Mă feream cu grijă să aduc vorba despre Marguerite, temându-mă
mereu ca numele ei să nu trezească vreo tristă amintire ce mocnea sub
calmul aparent al bolnavului; însă, dimpotrivă, se părea că lui Armand îi
face plăcere să vorbească despre ea, nu ca odinioară, cu ochii înotând în
lacrimi, ci cu un surâs blând, care mă liniştea asupra stării sale sufleteşti.
Băgasem de seamă că, după ce fusese ultima oară la cimitir, după
spectacolul zguduitor care-i dezlănţuise acea criză violentă, durerea
morală părea să fi fost depăşită de gravitatea bolii, iar moartea Margueritei
n-o mai privea cu ochii trecutului. După certitudinea dobândită
astfel, urmase un fel de consolare, şi pentru a izgoni imaginea tragică
ce-i apărea adeseori, se cufunda în amintirile fericite ale zilelor petrecute
cu Marguerite şi părea că nu vrea să-şi mai amintească de nimic altceva.
Trupul îi era sleit de violenţa crizei şi de vindecarea bolii, pentru a
mai îngădui şi spiritului o emoţie puternică, iar bucuria universală din
preajma lui Armand, iscată de venirea primăverii, îi ducea gândurile, fără
voia lui, spre amintiri senine.
Tot timpul Armand refuzase, cu încăpăţânare, să dea vreo veste
familiei sale despre primejdia prin care trecea, iar când, în sfârşit, fu
salvat, tatăl său încă nu aflase nimic despre boala prin care trecuse.
Într-o seară rămăseserăm la fereastră mai târziu ca de obicei;
vremea fusese splendidă şi soarele apunea într-o strălucitoare lumină de
azur şi de aur. Deşi ne aflam la Paris, toată verdeaţa ce ne înconjura
părea că ne izolează de restul lumii, şi doar zgomotul vreunei trăsuri
dacă ne tulbura din când în când convorbirea.
— Când am cunoscut-o pe Marguerite, era cam pe vremea asta, în
seara unei zile la fel cu cea de azi, îmi spuse Armand, ascultându-şi
propriile sale gânduri, şi nu ceea ce-i spuneam eu.
N-am răspuns nimic.
Atunci se întoarse spre mine şi-mi spuse:
— Trebuie totuşi să-ţi împărtăşesc povestea mea; poate ai să scrii
vreo carte, căreia lumea nu-i va da crezare, dar care cred că va fi
interesantă de aşternut pe hârtie.
— Ai să-mi povesteşti totul mai târziu, dragă prietene, am spus eu;
deocamdată nu eşti încă destul de întremat.
— Seara este caldă, pieptul de pui l-am mâncat, îmi spuse el
surâzând; nu mai am febră, n-avem nimic de făcut, aşa că îţi pot povesti
totul acum.
— Dacă ţii cu tot dinadinsul, te ascult.
— E o poveste cât se poate de simplă, adăugă el, şi am să ţi-o spun
în ordinea întâmplărilor. Dacă ai de gând, mai târziu, s-o scrii, eşti liber
s-o povesteşti cum îţi place.
Am redat întocmai ce mi-a spus, şi doar pe ici, pe colo dacă am
schimbat câteva cuvinte din această mişcătoare poveste.
— Da, reluă Armand, rezemându-şi din nou capul de speteaza
fotoliului, da, era o seară întocmai ca aceasta. Îmi petrecusem ziua la
ţară, cu un prieten de-al meu, Gaston R... Seara ne-am înapoiat la Paris,
şi, neavând ce face, am intrat la „Théâtre des Variétés".
Într-una din pauze am ieşit; tocmai atunci trecea pe coridor o
femeie înaltă, pe care prietenul meu o salută.
— Pe cine ai salutat? l-am întrebat.
— Pe Marguerite Gautier, mi-a răspuns el.
— Mi se pare că e foarte schimbată, fiindcă n-am mai recunoscut-o,
am spus eu cu o emoţie pe care ai s-o înţelegi îndată.
— A fost bolnavă; biata fată, n-are s-o mai ducă mult.
Îmi amintesc aceste cuvinte ca şi cum mi-ar fi fost spuse ieri.
Trebuie să-ţi mărturisesc, dragă prietene, că de doi ani, această fată
îmi provoca, de câte ori o întâlneam, o impresie neobişnuită.
Fără să ştiu de ce, mă făceam palid, iar inima începea să-mi bată
nebuneşte. Unul dintre prietenii mei, care se ocupă cu ştiinţele oculte, ar
numi ceea ce simţeam eu, „afinitatea fluidelor"; cât despre mine, cred,
pur şi simplu, că mi-era hărăzit să mă îndrăgostesc de Marguerite şi că
presimţeam acest lucru.
Fapt este că îmi provoca o tulburare reală şi că mai mulţi prieteni
de-ai mei s-au amuzat grozav văzând cine era persoana care îmi provoca
o astfel de stare.
Am văzut-o pentru prima oară în Place de la Bourse, la Porte Susse.
Dintr-o caleaşcă descoperită, oprită acolo, coborâse o femeie îmbrăcată
în alb. Un murmur de admiraţie întâmpinase intrarea ei în magazin. Cât
despre mine, am rămas pironit locului din clipa în care a păţit înăuntru
până în momentul în care a ieşit. Mă uitam în prăvălie, prin geamurile
vitrinei, cum îşi alegea lucrurile pe care venise să le cumpere. Aş fi putut
să intru, dar nu îndrăzneam. Nu ştiam cine este şi-mi era teama să nu
ghicească motivul intrării mele în magazin şi să se supere. Totuşi, nu
credeam că-mi va fi dat s-o mai revăd.
Era îmbrăcată elegant; purta o rochie de muselină, toată numai
volane, un şal indian, pătrat, cu colţurile brodate cu fir de aur şi flori de
mătase, o pălărie de pai de Italia şi o singură brăţară — un lanţ gros de
aur — care începuse să fie la modă în acel timp.
S-a urcat din nou în caleaşca şi a plecat.
Unul dintre băieţii din magazin rămăsese în pragul uşii, urmărind cu
ochii caleaşca elegantei cliente. M-am apropiat de el şi l-am rugat să-mi
spună cine era.
— Domnişoara Marguerite Gautier, îmi răspunse el.
N-am îndrăznit să-i cer adresa, aşa că am plecat.
Amintirea acestei apariţii, fiindcă era într-adevăr o apariţie, nu mi-a
ieşit din minte, ca multe altele; aşa că am început s-o caut pretutindeni
pe această femeie ca de nea, neasemuit de frumoasă.
Câteva zile mai târziu a avut loc un spectacol la „Opéra-Comique".
M-am dus şi eu. Prima persoană pe care am zărit-o într-o lojă de rangul
întâi a fost Marguerite Gautier.
Tânărul cu care eram a recunoscut-o şi el; rostindu-i numele, îmi
spuse:
— Priveşte, te rog, la fata aceea frumoasă!
Chiar în acel moment, Marguerite începu să privească cu binoclul
spre locul unde ne aflam; zărindu-l pe prietenul meu, îi surâse şi-i făcu
semn să vină s-o viziteze în lojă.
— Mă duc să-i spun bună seara, îmi zise el, şi mă reîntorc
numaidecât.
Nu m-am putut stăpâni să nu-i spun i
— Ce fericit eşti!
— Pentru ce?
— Pentru că o vei vedea pe această femeie.
— Nu cumva eşti îndrăgostit de ea?
— Nu, am rostit repede, înroşindu-mă, fiindcă nici eu nu eram prea
lămurit asupra sentimentelor mele, dar aş dori tare mult s-o cunosc.
— Vino cu mine, şi am să i te prezint.
— Cere-i mai întâi permisiunea.
— Ei, la naiba, nu-i cazul să faci atâtea fasoane cu ea! Hai, vino...
Vorbele pe care mi le-a spus mă durură. Tremuram la gândul că am
să mă conving că Marguerite nu merita sentimentele pe care i le
nutream.
Există într-o carte a lui Alphonse Karr (Alphonse-Jean-Baptiste Karr
(1808—1890), scriitor francez cunoscut prin spiritul şi verva sa satirică),
intitulată 'Am Rauchen, un bărbat care urmăreşte într-o seară o femeie
elegantă şi atât de frumoasă, încât se îndrăgosteşte de ea pe loc, cum o
zăreşte. Ca să sărute mâna acestei femei, simte în el puterea de a
încerca totul, voinţa de a cuceri totul, curajul de a face totul. Dar abia
dacă îndrăzneşte să-i privească glezna cochetă ce rămâne puţin
descoperită când îşi saltă uşor rochia, să nu se murdărească. În timp ce
el visează la tot ceea ce ar fi capabil să facă pentru a avea această
femeie, ea îl opreşte la un colţ de stradă şi îl întreabă dacă nu vrea să
urce sus, la ea.
El întoarce capul, traversează strada şi se înapoiază acasă, copleşit
de tristeţe.
Îmi reaminteam acest episod; aş fi fost gata să sufăr din pricina
acestei femei, şi mă temeam să nu mă accepte prea repede, să nu-mi
acorde prea prompt o dragoste pe care aş fi dorit-o cu preţul unei îndelungi
aşteptări sau al unui mare sacrificiu. Aşa suntem noi, bărbaţii;
din fericire, imaginaţia dăruieşte simţurilor această poezie, iar dorinţele
trupului acordă această îngăduinţă visărilor sufletului. În sfârşit, de mi
s-ar fi spus: „O vei avea pe această femeie astă-seară, iar mâine vei fi
ucis", aş fi acceptat. Dacă mi s-ar fi spus: „Dă zece ludovici, şi vei fi
amantul ei", n-aş fi primit şi aş fi plâns ca un copil care vede
năruindu-i-se, la deşteptare, castelul pe care şi-l făurise peste noapte.
Voiam totuşi s-o cunosc, era un mijloc, şi, de altminteri, singurul, de
a şti la ce mă puteam aştepta din partea ei.
I-am spus deci prietenului meu că ţineam ca ea să-i acorde
permisiunea de a-i fi prezentat, după care am început să dau târcoale pe
culoar, spunându-mi că peste o clipă aveam să fiu în faţa ei, iar eu nu
ştiam încă ce atitudine să iau când ea o să mă privească.
Mă străduiam să-mi pregătesc în minte cuvintele pe care urma să i
le spun.
Ce sublimă copilărie este şi amorul!
O clipă mai târziu, prietenul meu cobora.
— Ne aşteaptă, îmi spuse el.
— E singură? l-am întrebat.
— Cu o altă doamnă.
— Nu sunt şi bărbaţi?
— Nu.
— Haidem!
Prietenul meu se îndreptă spre ieşirea din teatru.
— Stai! Nu pe acolo, i-am spus.
— Mergem să-i cumpărăm bomboane. M-a rugat să-i aduc o
pungă...
Intrarăm într-o cofetărie din Passage de l'Opéra.
Aş fi vrut să cumpăr toată prăvălia, şi stăteam în cumpănă ce să
aleg, când prietenul meu ceru:
— O jumătate de kilogram de struguri glasaţi.
— Ştii bine că-i plac?
— Niciodată nu mănâncă alte bomboane, ăsta-i doar un lucru ştiut.
Ah, continuă el când ieşirăm, ştii cărei femei urmează să te prezint? Să
nu-ţi închipui cumva că e vorba de vreo ducesă, ci pur şi simplu de o
femeie întreţinută, întreţinută în cel mai larg sens, dragul meu; prin
urmare, să nu te jenezi, poţi să-i spui tot ce-ţi va trece prin cap.
— Bine, bine, am mormăit eu, ţinându-mă după el şi spunându-mi
că probabil mă voi lecui de pasiunea mea.
În momentul în care am intrat în lojă, Marguerite râdea cu hohote.
Aş fi vrut să fie trista.
Prietenul meu mă prezentă. Marguerite înclină uşor din cap şi spuse:
— Şi bomboanele mele?
— Iată-le!
În timp ce le lua, mă privi. Am lăsat ochii în jos şi m-am înroşit.
Se aplecă la urechea vecinei şi-i şopti câteva cuvinte, după care
amândouă izbucniră apoi în râsete.
Fără nici o îndoială, eu eram cauza acestor râsete; acum mă aflam
în şi mai mare încurcătură. Aveam pe atunci ca amantă o mică burgheza
foarte tandră şi foarte sentimentală, dar iubirea şi scrisorile sale
melancolice mă făceau să pufnesc în râs. Am înţeles cât sânge rău
trebuie să-i fi făcut, după simţămintele pe care le încercam eu acum, şi
vreme de cinci minute am iubit-o aşa cum niciodată n-a mai fost iubită
vreo femeie.
Marguerite îşi mânca boabele de strugure fără să se mai ocupe de
mine.
Prietenul care mă introdusese n-a vrut să mă lase în această situaţie
ridicolă.
— Marguerite, zise el, nu trebuie să te mire dacă domnul Duval nu-ţi
spune nimic. L-ai zăpăcit în aşa hal, încât nu mai e în stare să scoată un
singur cuvânt.
— Cred mai degrabă că domnul te-a însoţit aici fiindcă te plictiseai
să vii singur.
— Dacă ar fi adevărat acest lucru, am spus la rândul meu, nu l-aş fi
rugat pe Ernest să vă ceară permisiunea de a vă fi prezentat.
— N-a fost poate decât un mijloc de a mai amâna momentul fatal...
Oricât de puţin ai venit în contact cu fete de genul Margueritei, e
cunoscută totuşi plăcerea pe care o resimt ele să facă spirite gratuite şi
să ia peste picior persoanele pe care le văd pentru prima oară. Fără
îndoială că acest lucru constituie o răzbunare pentru umilinţele pe care
adeseori sunt silite să le îndure din partea celor pe care-i văd în toate
zilele.
De aceea, pentru ca să le poţi da replica cuvenită, trebuie să ai o
anumită obişnuinţă a lumii lor, pe care eu, din păcate, n-o aveam; apoi,
imaginea pe care mi-o făurisem despre Marguerite a făcut ca felul ei de
a glumi să mi se pară de-a dreptul exagerat. Nimic însă nu-mi era
indiferent din partea acestei femei. De aceea m-am ridicat şi i-am spus,
cu o emoţie în glas pe care mi-a fost cu neputinţă s-o ascund complet:
— Dacă gândiţi astfel despre mine, doamnă, nu-mi mai rămâne
decât să vă cer iertare pentru indiscreţia mea şi să plec, asigurându-vă
că nu se va mai repeta.
Cu acestea, am salutat şi am ieşit.
De-abia am închis uşa, că am şi auzit răsunând un al treilea hohot
de râs. Tare-aş fi vrut să m-atingă cineva, cu cotul, în acel moment...
M-am întors înapoi în stal.
Se auzeau loviturile care anunţau ridicarea cortinei.
Ernest îşi reluă locul lângă mine.
— Cum te-ai purtat! îmi spuse el aşezându-se. Fetele te socotesc
nebun.
— Ce-a spus Marguerite după ce-am plecat?
— A râs, şi m-a asigurat că în viaţa ei n-a mai văzut pe cineva atât
de caraghios ca tine. Dar nu trebuie să te declari învins; nu trebuie să le
faci fetelor de genul ăsta onoarea de a le lua în serios. Ele nu ştiu ce
înseamnă eleganţa şi politeţea; seamănă cu câinii când îi dai cu parfum.
Îşi închipuie că miros urât şi se duc repede să se tăvălească în noroi.
— La urma urmei, ce mă priveşte? am spus eu, încercând să iau un
ton cât mai degajat. N-am s-o mai văd niciodată, şi dacă-mi plăcea
înainte de-a o cunoaşte, lucrurile s-au schimbat cu desăvârşire acum,
când mi-am dat seama cu cine am de-a face...
— Aida, de! Nu m-ar mira să te văd într-o bună zi în loja ei şi să aud
spunându-se că te ruinezi pentru ea. De altfel, ai avea dreptate, e
prost-crescută, adevărat, dar ce lovitură ai da să ai o amantă atât de
frumoasă!
Din fericire, se ridică cortina, şi prietenul meu tăcu. Să-ţi spun ce se
juca pe scenă, mi-ar fi cu neputinţă. Tot ceea ce îmi reamintesc este că
din timp în timp îmi ridicam ochii spre loja pe care o părăsisem atât de
brusc şi unde vizitatorii se perindau într-una.
Totuşi, eram departe de a nu mă mai gândi la Marguerite. Un alt
sentiment începea să pună stăpânire pe mine. Mi se părea că trebuie, că
sunt obligat să fac să se şteargă şi insulta şi ruşinea mea; îmi spuneam
că voi avea-o pe această fată chiar de-ar trebui să-mi cheltuiesc toată
averea, că voi avea de drept locul pe care îl abandonasem atât de
repede.
Marguerite şi prietena sa părăsiră loja mai înainte de terminarea
spectacolului.
Fără să vreau, m-am ridicat şi eu din fotoliu.
— Pleci? mă întrebă Ernest.
— Da.
— Pentru ce?
În acel moment Ernest observă că loja Margueritei era goală.
— Du-te, du-te, şi reuşită bună, sau, mai degrabă, o mai bună
reuşită.
Am ieşit.
Pe scară am auzit fâşâitul rochiilor şi zgomotul câtorva voci. M-am
tras la o parte şi, fără ca să fiu zărit, le-am văzut pe cele două femei
plecând însoţite de doi tineri.
In dreptul coloanelor de la intrarea în teatru le întâmpină un lacheu
tinerel.
— Du-te de spune vizitiului să aştepte în faţă la „Café Anglais",
spuse Marguerite. Noi o să venim pe jos până acolo.
Câteva minute după aceea, tot învârtindu-mă încoace şi încolo pe
bulevard, am zărit-o pe Marguerite la fereastra unuia din saloanele
restaurantului. Stătea rezemată de balcon şi rupea, una câte una,
petalele unui buchet de camelii.
Unul dintre cei doi bărbaţi, aplecat peste umărul ei, îi vorbea pe
şoptite.
Am intrat la „Maison-d'Or", am luat loc într-unui din saloanele de la
primul etaj, şi de aci n-am mai pierdut o clipă din ochi fereastra despre
care vorbeam.
La ora 1 noaptea, Marguerite, împreună cu cei trei prieteni, s-au
urcat în trăsura care-i aştepta afară.
Am luat şi eu o gabrioletă şi m-am ţinut după ea.
Trăsura se opri în rue d'Antin nr. 9.
Marguerite coborî şi intră singură în casă.
Era, fără îndoială, o întâmplare, dar această întâmplare mă făcu
grozav de fericit.
Din ziua aceea am întâlnit-o deseori pe Marguerite, la spectacole, sau
pe Champs-Elysées. Şi întotdeauna aceeaşi veselie la ea, întotdeauna
aceeaşi emoţie la mine.
Trecură totuşi cincisprezece zile fără s-o mai văd nicăieri.
Întâlnindu-l pe Gaston, m-am interesat despre ea.
— E tare bolnavă, biata fată, îmi răspunse el.
— Dar ce are?
— E bolnavă de piept, şi cum a dus o viaţă care nu era menită s-o
vindece, acum zace la pat şi se stinge...
Ciudat mai este sufletul omului; am fost aproape bucuros din pricina
bolii.
M-am dus zi de zi să aflu veşti despre ea, fără să-mi las numele sau
cartea de vizită. Am aflat astfel despre convalescenţa ei şi despre
plecarea la Bagnères.
Apoi, timpul începu să se scurgă, impresia puternică pe care mi-o
făcuse păru să se şteargă încetul cu încetul din mintea mea. Am
călătorit; relaţiile, obiceiurile, diversele activităţi au luat locul acestor
gânduri, iar când reflectam la această primă aventură, nu voiam să văd
în ea decât una din acele pasiuni pe care le ai când eşti foarte tânăr şi
de care râzi mai târziu.
De altminteri, n-ar fi fost un merit să birui aceste amintiri, deoarece
o pierdusem din vedere pe Marguerite încă de la plecarea ei, şi, după
cum ţi-am spus, când a trecut pe lângă mine, pe culoar, la „Théâtre des
Variétés", nici n-am mai recunoscut-o.
Purta voaletă, este adevărat, dar oricât de ascunsă i-ar fi fost faţa,
cu doi ani mai înainte, nici n-ar fi fost nevoie s-o văd pentru a o
recunoaşte: aş fi simţit că era ea.
Cu toate astea, când am ştiut că era ea, inima a început să-mi bată
mai tare; iar cei doi ani care trecuseră fără s-o vad, ca şi urmările pe
care se părea că le avusese această despărţire, se risipiră în neant doar
la simpla atingere a rochiei sale.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:34 AM | message # 8
VIII
Deşi, continuă Armand după o pauză, înţelegeam că eram încă
îndrăgostit, mă simţeam mai puternic decât altădată, şi la dorinţa de a o
revedea pe Marguerite se mai adăuga şi voinţa de a o face să simtă că
acum îi eram superior.
Câte căi urmează şi câte argumente găseşte inima pentru a ajunge
acolo unde vrea!
N-am putut să mai rămân mult timp pe culoare, aşa că m-am întors
să-mi ocup fotoliul, aruncând o privire rapidă în sală, ca s-o văd în ce lojă
se află.
Stătea într-o lojă din avanscena parterului şi era singură. Era
schimbată, după cum am mai spus, nu-i mai regăseam pe buze surâsul
indiferent. Suferise; suferea încă.
Deşi ne aflam în aprilie, era îmbrăcată ca de iarnă, numai în catifele.
Mă uitam la ea atât de insistent, încât privirea mea îi atrase privirile
spre mine.
Mă examină cu atenţie câteva clipe, îşi duse binoclul la ochi, spre a
mă vedea mai bine, şi crezu, fără îndoială, că mă recunoaşte, fără a
putea spune cu siguranţă cine eram, deoarece, când îşi luă binoclul de la
ochi, un surâs, acel fermecător salut al femeilor, îi flutura pe buze,
pentru a răspunde la salutul pe care avea aerul că îl aşteaptă de la mine;
dar nu i-am răspuns, vrând parcă să înregistrez o victorie asupra ei şi să
pară că eu am uitat-o, în timp ce ea îşi mai aduce aminte de mine.
Crezând că s-a înşelat, ea îşi întoarse capul în altă parte.
Se ridică cortina.
Am întâlnit-o de multe ori pe Marguerite la teatru, dar n-am văzut-o
niciodată dând vreo atenţie jocului de pe scenă.
Nici pe mine nu prea mă interesa spectacolul. Eram cu ochii numai
la ea, dar străduindu-mă în acelaşi timp să nu bage de seamă acest
lucru. Am văzut-o schimbând priviri cu o persoană care stătea în loja din
faţa ei; mi-am îndreptat ochii într-acolo şi am văzut o femeie pe care o
cunoşteam şi cu care mă aflam în relaţii destul de prieteneşti.
Persoana era o fostă femeie întreţinută, care încercase să facă
teatru, nu reuşise, şi care, bazându-se pe relaţiile sale cu elegantele
Parisului, se apucase de comerţ şi deschisese un salon de mode.
Am întrevăzut în ea un mijloc de a mă întâlni cu Marguerite şi am
profitat de un moment în care privea spre mine, pentru a o saluta din
ochi, schiţând şi un gest uşor cu mâna.
Ceea ce prevăzusem se adeveri — mă pofti în loja ei.
Prudence Duvernoy era fericitul nume al modistei; era o femeie
rotofeie, de vreo 40 de ani, una din acele femei faţă de care n-ai nevoie
de prea mare diplomaţie ca să afli tot ceea ce vrei să ştii, mai ales când
ceea ce doream să ştiu era atât de simplu, ca şi lucrul pe care voiam să
i-l cer.
Am profitat de un moment în care şi-a reluat conversaţia, prin
semne, cu Marguerite şi am întrebat-o:
— Cui îi faci semne?
— Margueritei Gautier.
— O cunoşti?
— Da, sunt modista ei şi e vecină cu mine.
— Locuieşti, aşadar, în rue d'Antin?
— La numărul 7. Fereastra camerei ei de toaletă dă spre camera
mea.
— Se spune că-i o fata încântătoare.
— N-o cunoşti?
— Nu, dar aş ţine foarte mult s-o cunosc.
— Vrei să-i spun să vină în loja noastră?
— Nu, aş ţine mai mult să mă prezinţi la ea acasă.
— La ea acasă?
— Da.
— E mai greu.
— De ce?
— Pentru că este protejata unui duce bătrân şi foarte gelos.
— Ce încântător sună „protejata".
— Da, protejata, reluă Prudence. Bietul bătrân, cred că ar fi în mare
încurcătură dacă ar fi vorba să-i fie amant.
Prudence începu atunci să-mi povestească cum a făcut cunoştinţă
Marguerite cu ducele la Bagnères.
— De aceea, va să zică, este singură aici, am continuat eu.
— Exact.
— Şi cine are s-o conducă acasă?
— El.
— Va veni, prin urmare, s-o ia?
— Dintr-o clipă într-alta...
— Şi pe dumneata cine te conduce acasă?
— Nimeni.
— Mă ofer eu.
— Dar bănuiesc că eşti cu un prieten.
— Atunci ne oferim amândoi.
— Şi cine e prietenul dumitale?
— Un băiat fermecător, tare spiritual, şi care va fi încântat să te
cunoască.
— Bine, ne-am înţeles! Plecăm toţi patru după scena asta, fiindcă pe
ultima o cunosc.
— Cu plăcere. Mă duc să-i spun şi prietenului meu.
— Du-te... Stai! îmi spuse Prudence în momentul în care mă
pregăteam să ies. Uite-l pe duce, intră chiar acum în loja Margueritei.
Am privit într-acolo.
Un om într-adevăr de 70 de ani tocmai se aşezase în spatele fetei şi
îi întindea o pungă cu bomboane, din care ea se servi imediat; surâzând
apoi, puse punga în faţa ei şi începu să facă Prudencei nişte semne care
s-ar fi putut traduce astfel:
— Vrei să iei?
— Nu, răspunse Prudence.
Marguerite luă din nou punga şi, întorcându-se, începu să discute cu
ducele.
Povestirea tuturor acestor amănunte pare o copilărie, dar tot ceea
ce e legat de Marguerite îmi este încă atât de viu în minte, încât nu mă
pot opri să nu le reamintesc astăzi.
Am coborât să-l anunţ pe Gaston ceea ce aranjasem pentru noi
amândoi.
A acceptat.
Ne-am părăsit locurile noastre de la parter pentru a ne duce în loja
doamnei Duvernoy.
Dar abia deschisesem uşa, că a trebuit să ne oprim, ca să facem loc
Margueritei şi ducelui, care plecau.
Aş fi dat zece ani din viaţă ca să fiu în locul bătrânului.
Ajunşi în bulevard, ducele o invită să se urce într-o gabrioletă înaltă,
condusă de el însuşi; curând se făcură nevăzuţi, duşi în trapul bătut a doi
cai de o frumuseţe rară.
Am intrat în loja Prudencei.
După terminarea spectacolului, ne-am urcat într-o trăsură modestă,
care ne-a dus în rue d'Antin numărul 7. La poarta casei, Prudence ne-a
invitat să ne urcăm la ea, ca să ne arate salonul de mode pe care-l ţinea,
de care părea să fie foarte mândră, şi pe care nici unul din noi nu-l mai
văzuse. Va închipuiţi cu ce graba am acceptat invitaţia.
Mi se părea că mă apropiam încetul cu încetul de Marguerite.
Numaidecât adusei vorba despre ea.
— Bătrânul duce se află la vecina dumitale? am întrebat-o pe
Prudence.
— Nu; trebuie să fie singura.
— Dar se plictiseşte îngrozitor, spuse Gaston.
— Ne petrecem împreună aproape toate serile, iar când se întoarce
acasă, mă cheamă la ea. Marguerite nu se culcă niciodată mai devreme
de ora două noaptea. Nu poate să adoarmă înainte.
— De ce?
— Pentru că este bolnavă de piept şi mai întotdeauna are febră.
— Marguerite nu are amanţi? am întrebat-o eu.
— Niciodată n-am văzut ca cineva să fi rămas la ea după ce plec eu;
dar nu garantez că nu vine nimeni când nu sunt eu la ea; adeseori,
seara, îl întâlnesc acolo pe un anume conte de N., care crede că îşi
netezeşte drumul făcându-i vizite la ora unsprezece noaptea şi oferindu-i
bijuterii cu duiumul; numai că ea, să nu-l vadă în ochi. Marguerite nu
procedează bine, pentru că acest conte e un băiat foarte bogat.
Degeaba îi tot bat eu capul: „Draga mea copilă, ăsta e omul care îţi
trebuie!" Ea, care, de altminteri, îmi urmează de obicei sfaturile, îmi
întoarce spatele şi îmi răspunde că prea-i dobitoc. O fi el dobitoc, sunt de
acord; dar pentru ea ar însemna o situaţie, în timp ce bătrânul duce
poate să moară de pe o zi pe alta. Bătrânii sunt egoişti; familia îi reproşează
neîncetat dragostea ce i-o poartă Margueritei: iată două motive
pentru care n-o să-i lase nimic moştenire. Eu îi fac mereu morală, dar ea
îmi răspunde că are destulă vreme să-l ia pe conte când o să moară
ducele. Nu-i totdeauna prea amuzant, continuă Prudence, să trăieşti cum
trăieşte Marguerite. Eu, să fiu în locul ei, cu mine n-ar merge şi l-aş
trimite iute-iute la plimbare pe moşulică ăsta. E tare searbăd, bătrânul; îi
spune „fata mea", are grijă de ea ca de un copil, se ţine scai de capul ei.
Sunt sigură că în acest moment vreunul dintre servitorii lui dă târcoale
pe stradă, să vadă cine iese, şi mai cu seamă cine intră.
— Vai! Sărmana Marguerite! spuse Gaston, aşezându-se la pian şi
începând să cânte un vals. Nu ştiam toate astea. De altfel, de la o vreme
încoace o vedeam eu că nu mai este la fel de voioasă ca mai înainte...
— Ssst! spuse Prudence, devenind atentă.
Gaston se opri din cântat.
— Cred că mă cheamă...
Am ascultat şi noi.
Într-adevăr, o voce o striga pe Prudence.
— Gata, domnilor, vă rog să vă retrageţi, ne spuse doamna
Duvernoy.
— Aha! Aşa înţelegi dumneata ospitalitatea? spuse Gaston râzând.
O să plecăm când vom avea noi poftă.
— De ce să plecăm?
— Fiindcă mă duc la Marguerite.
— O să aşteptăm aici...
— Asta nu se poate.
— Atunci mergem şi noi cu dumneata.
— Asta se poate şi mai puţin.
— De altminteri, eu o cunosc pe Marguerite, pot foarte bine să merg
să-i fac o vizită.
— Dar Armand n-o cunoaşte.
— Am să i-l prezint.
— Cu neputinţă.
Auzirăm din nou vocea Margueritei, care o chema într-una pe
Prudence.
Prudence dete fuga în camera de toaletă. Eu şi cu Gaston ne luarăm
după ea. Prudence deschise fereastra. .
Ne ascunserăm astfel încât să nu fim văzuţi de afară.
— De zece minute te tot strig! spuse Marguerite de la fereastră, pe un
ton aproape poruncitor.
— Ce doreşti?
— Vreau să vii imediat la mine.
— De ce?
— Deoarece contele de N... e încă aici şi mă plictiseşte de moarte.
— Nu pot să vin acum.
— Cine te împiedică?
— Am la mine doi tineri care nu vor să plece.
— Spune-le că trebuie să ieşi...
— Le-am spus-o.
— Ei bine, lasă-i la dumneata; când or să te vadă ieşind, au să plece
şi ei.
— După ce-or întoarce casa cu susul în jos?
— Dar ce vor?
— Vor să te vadă.
— Cum îi cheamă?
— Pe unul îl cunoşti, e domnul Gaston R...
— Ah, da, îl cunosc! Şi celălalt?
— Domnul Armand Duval. Nu-l cunoşti?
— Nu; adu-i totuşi încoace; prefer pe oricine contelui. Vă aştept,
veniţi repede.
Marguerite închise fereastra ei, iar Prudence pe a sa.
Marguerite, care îşi reamintise o clipă de figura mea, nu-şi aducea
aminte de numele meu. Aş fi fost mai bucuros de o amintire chiar
defavorabilă pentru mine decât de această uitare.
— Ştiam bine, spuse Gaston, că are să fie încântată să ne vadă.
— Încântată nu este cuvântul cel mai potrivit, răspunse Prudence,
punându-şi şalul şi pălăria. Vă primeşte ca să-l facă pe conte să-şi ia
tălpăşiţa. Daţi-vă osteneala să fiţi mai drăguţi decât el, sau altminteri,
cum o cunosc eu pe Marguerite, are să se supere rău pe mine.
Ne-am luat după Prudence, care se şi afla pe scară.
Tremuram; mi se părea că această vizită avea să aibă o mare
înrâurire asupra vieţii mele.
Eram şi mai emoţionat încă decât în seara când îi fusesem
prezentat în loja de la „Opéra-Comique".
Ajungând în faţa uşii apartamentului pe care îl cunoşti, inima îmi
bătea atât de puternic, încât îmi era cu neputinţă să-mi mai adun
gândurile.
Câteva acorduri de pian răzbăteau până la noi.
Prudence sună.
Pianul încetă.
O femeie, care avea mai degrabă înfăţişarea unei doamne de
companie decât a unei cameriste, veni să ne deschidă.
Am păşit în salon, şi din salon în budoar, care la acea dată arăta
cum l-ai văzut mai târziu.
Un tânăr stătea rezemat de cămin. Marguerite, aşezată la pian, lăsa
să-i alerge degetele pe clape, începând mereu bucăţi pe care nu le
termina.
Întreaga scenă trăda plictiseala, izvorâtă la bărbat din situaţia
penibilă în care îl punea nulitatea sa, iar la femeie din pricina vizitei
acestui sinistru personaj.
La vocea Prudencei, Marguerite se ridică de la pian; îndreptându-se
spre noi, după ce schimbă mai întâi o privire de recunoştinţă cu doamna
Duvernoy, ne spuse:
— Intraţi, domnilor, şi fiţi bineveniţi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:35 AM | message # 9
IX
— Bună seara, scumpul meu Gaston, spuse Marguerite prietenului
meu, sunt foarte bucuroasă să te văd. De ce n-ai venit în loja mea, la
„Variétés"?
— Mi-a fost teamă să nu deranjez.
— Prietenii nu deranjează niciodată, şi Marguerite accentuă asupra
cuvântului „prieteni", ca şi cum ar fi vrut să-i facă pe cei de faţă să
înţeleagă că Gaston, cu toată primirea familiară de care se bucurase, nu
era şi nu fusese pentru ea niciodată altceva decât un prieten.
— Atunci, îmi permiţi să ţi-l prezint pe domnul Armand Duval.
— Dar am şi încuviinţat-o pe Prudence sa facă acest lucru.
— De altminteri, doamnă, am spus eu înclinându-mă şi reuşind cu
greu să scot nişte sunete aproape de neînţeles, am mai avut onoarea să
vă fiu prezentat.
Fermecătorii ochi ai Margueritei păreau că scrutează în noianul de
amintiri, dar nu-şi reaminti, sau păru că nu-şi reaminteşte.
— Doamnă, am luat eu cuvântul din nou, vă sunt recunoscător că
aţi uitat această primă prezentare, deoarece am fost tare ridicol, şi de
bună seamă ca am apărut în ochii dumneavoastră ca un om foarte
plicticos. Lucrurile s-au întâmplat acum doi ani, la „Opéra-Comique"; eram
cu Ernest de X...
— Ah! Îmi aduc aminte! reluă Marguerite surâzând. Nu
dumneavoastră aţi fost ridicol, ci eu am fost răutăcioasă, cum de altfel
mai sunt şi acum câteodată, dar totuşi mai puţin. M-aţi iertat, domnule,
nu-i aşa?
Şi îmi întinse mâna, pe care, plecându-mă, i-am sărutat-o.
— Este adevărat, reluă ea. Închipuiţi-vă că m-am deprins cu un
prost obicei: îmi place să-i pun în încurcătură pe oamenii pe care-i văd
pentru prima oară. E curată neghiobie. Doctorul care mă îngrijeşte spune
că asta se datoreşte faptului că sunt nervoasă şi mereu suferindă: vă rog
să-i daţi crezare medicului.
— Dar păreţi foarte sănătoasă.
— Oh, am fost tare bolnavă...
— Ştiu!
— Cine v-a spus?
— Toată lumea ştie; am venit adeseori să aflu veşti despre dumneavoastră
şi am aflat cu plăcere despre convalescenţa dumneavoastră.
— Nu mi s-a remis niciodată cartea dumneavoastră de vizită.
— Nu mi-am lăsat-o niciodată.
— Oare să fiţi dumneavoastră tânărul acela care venea în fiecare zi
să se intereseze despre mine cât am fost bolnavă şi care n-a vrut
niciodată să-şi spună numele?
— Da, eu sunt.
— Atunci, sunteţi mai mult decât indulgent, sunteţi generos. Dumneavoastră,
conte, n-aţi fi făcut asta, adaugă ea, întorcându-se spre
domnul de N..., după ce şi-a aruncat asupra mea una din acele priviri
prin care femeile îşi completează părerea despre un bărbat.
— Eu nu vă cunosc decât de două luni, replică contele.
— Şi domnul, care nu mă cunoaşte decât de cinci minute... Totdeauna
spuneţi prostii!
Femeile sunt fără milă cu oamenii la care nu ţin.
Contele se înroşi şi îl văzui cum îşi muşcă buzele.
Mi-a fost milă de el, deoarece părea îndrăgostit ca şi mine, iar
sinceritatea crudă a Margueritei de bună seamă că îl făcuse tare
nefericit, mai ales în prezenţa a doi străini.
— Când am intrat, cântaţi la pian, am spus eu pentru a schimba
subiectul conversaţiei. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea să mă consideraţi
ca pe o veche cunoştinţă şi să continuaţi?
— Oh, zise ea lăsându-se pe canapea şi făcându-ne semn să ne
aşezăm şi noi, Gaston cunoaşte bine calitatea muzicii mele! Este bună
când sunt singură cu contele, dar n-aş vrea să vă fac să înduraţi un
asemenea supliciu.
— Îmi faceţi mie aceasta favoare? replică domnul de N... cu un
surâs pe care încercă să-l compună fin şi ironic.
— Nu aveţi ce să-mi reproşaţi; este singura favoare.
Era parcă hotărât ca bietul tânăr să n-apuce să spună o vorbă.
Îndreptă spre Marguerite o privire cu adevărat imploratoare.
— Spune, te rog, Prudence, continuă ea, ai făcut ceea ce te-am
rugat?
— Da.
— Bine, o să-mi povesteşti asta mai târziu. Avem de discutat, să nu
pleci până nu vorbim.
— Suntem, fără îndoială, indiscreţi, am spus eu atunci, şi acum,
după ce noi, sau mai degrabă eu am avut prilejul unei a doua prezentări,
spre a fi uitată prima, acum o să ne retragem, Gaston şi cu mine.
— Nici vorbă de aşa ceva! Cuvintele mele nu s-au referit la
dumneavoastră. Din contra, ţin ca dumneavoastră să rămâneţi.
Contele îşi scoase ceasornicul foarte elegant.
— Este timpul să mă duc la club, spuse el.
Marguerite nu răspunse nimic.
Contele se depărtă de cămin şi se îndreptă spre ea:
— Cu bine, doamnă.
Marguerite se ridică.
— Cu bine, dragă domnule conte. Aţi şi plecat?
— Da, mi-e teamă să nu vă plictisesc.
— Nu mă plictisiţi astăzi mai mult decât în celelalte zile. Când o să
vă vedem din nou?
— Când o să-mi permiteţi.
— Atunci, adio.
Fără pic de cruţare, trebuie să recunoaşteţi.
Din fericire, contele avea o foarte bună educaţie şi un caracter
excelent. Se mulţumi să sărute mâna pe care Marguerite i-o întinsese
destul de nepăsător şi să plece după ce ne-a adresat şi nouă un salut.
În momentul în care ieşea pe uşă, aruncă o privire spre Prudence.
Aceasta ridică din umeri cu un aer care voia să spună: „Ce vreţi? Eu am
făcut tot ce-am putut."
— Nanine! strigă Marguerite. Luminează drumul domnului conte.
Am auzit apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc.
— În sfârşit! exclamă Marguerite, apărând din nou. Iată-l plecat.
Băiatul ăsta îmi calcă îngrozitor pe nervi.
— Scumpa mea copilă, spuse Prudence, cu adevărat, eşti prea din
cale-afară de rea cu el, care este atât de bun şi de îndatoritor cu tine.
Uite, chiar acum, pe cămin, ceasul pe care ţi l-a dăruit, şi care l-a costat,
sunt sigură, cel puţin o mie de scuzi.
Doamna Duvernoy se apropie între timp de cămin, şi începu să se
joace cu bijuteria, de la care nu-şi mai dezlipea privirile aprinse de
lăcomie.
— Draga mea, spuse Marguerite, aşezându-se la pian, dacă pun în
cumpănă, pe de o parte, ceea ce-mi dă şi, pe de altă parte, ceea ce-mi
spune, găsesc că vizitele sale nu-l costă mare lucru.
— Bietul băiat, este aşa de îndrăgostit de tine.
— Dacă ar trebui să-i ascult pe toţi cei ce sunt îndrăgostiţi de mine,
nu mi-ar mai rămâne timp nici măcar să mănânc.
Marguerite îşi trecu degetele peste clapele pianului; apoi se întoarse
către noi şi spuse:
— Vreţi să gustaţi ceva? Am o poftă straşnică de nişte lichior.
— Mie mi-e poftă de o bucăţică de pui, spuse Prudence. Ce-ar fi să
mâncăm?
— De acord! Hai să mergem să luăm masa, spuse Gaston.
— Nu, o să mâncăm aici.
Marguerite sună. Apăru Nanine.
— Trimite să ne aducă de mâncare.
— Ce trebuie să comand?
— Ce vrei, numai repede de tot, cât mai repede!
Nanine ieşi.
— Minunat! spuse Marguerite, sărind în sus de bucurie, ca un copil.
Acum o să mâncăm. Ce plicticos mai e şi imbecilul ăsta de conte.
Cu cât o priveam mai mult pe Marguerite, cu atât mă încânta mai
tare. Era de o frumuseţe răpitoare.
Chiar şi slăbiciunea sa era pentru mine plină de farmec.
Eram într-o adevărată contemplaţie.
Ce se petrecea cu mine, mi-ar veni greu să explic. Eram plin de
îngăduinţă faţă de viaţa sa, plin de admiraţie pentru frumuseţea sa.
Dezinteresarea de care dădea dovadă refuzând un bărbat tânăr, elegant
şi bogat, dispus să se ruineze de dragul ei, o scuza, în ochii mei, de toate
greşelile trecute.
Un aer de candoare se desluşea în această femeie.
Vedeai că nu depăşise încă virginitatea viciului. Mersul sigur, talia
suplă, nările trandafirii şi întredeschise, ochii mari, uşor cerniţi, trădau
una din acele naturi fierbinţi, care răspândesc în jurul lor un parfum de
voluptate, ca şi acele sticluţe din Orient, care, oricât de bine ar fi închise,
lasă să răzbată din ele mireasma licorii.
În sfârşit, fie că era ceva firesc, fie că era ca o urmare a bolii sale,
din timp în timp îi străluceau în ochi fulgere de dorinţe. Împărtăşirea
acestor dorinţe ar fi însemnat o adevărată deschidere a cerurilor pentru
cel iubit. Dar cei care o iubiseră pe Marguerite nu se mai socoteau, iar
cei pe care îi iubise ea nu se numărau încă.
Pe scurt, recunoşteai în această fată fecioara pe care o nimica toată
o făcuse curtezană, şi curtezana pe care o nimica toată ar fi făcut-o
fecioara cea mai îndrăgostită şi mai pură. Mai întâlneai la Marguerite
mândrie şi independenţă: două sentimente care, rănite, sunt în stare să
genereze aceleaşi reacţii ca şi pudoarea. Rămăsesem mut, sufletul parcă
mi se scursese cu totul în inimă, iar inima în ochi.
— Aşadar, reluă ea deodată, dumneavoastră eraţi cel care venea să
afle veşti despre mine când eram bolnavă?
— Da!
— Să ştiţi că este o faptă foarte frumoasă! Şi cum aş putea să vă
mulţumesc?
— Să-mi permiteţi din când în când să vin să vă vizitez.
— Ori de câte ori doriţi, între orele cinci şi şase, şi de la orele
unsprezece până la miezul nopţii. Ştii ce, Gaston? Cântă-mi Invitaţia la
vals.
— Pentru ce?
— Ca să-mi faci plăcere în primul rând, şi apoi pentru că eu nu
reuşesc s-o cânt cum trebuie.
— Unde te încurci?
— La partea a treia, pasajul în diez.
Gaston se ridică, se aşeză apoi la pian şi începu minunata melodie a
lui Weber; notele stăteau deschise pe pupitru.
Cu o mână rezemată de pian, Marguerite privea partitura, urmărind
cu ochii fiecare notă pe care o acompania încetişor din gură. Când
Gaston ajunse la pasajul pe care i-l indicase, Marguerite începu să fredoneze,
plimbându-şi degetele pe capacul pianului:
— Re, mi, re, do, re, fa, mi, uite, aici nu merge. Ia-o de la început...
Gaston reîncepu; apoi Marguerite îi spuse:
— Acum lasă-mă şi pe mine să încerc...
Marguerite se aşeză în locul lui şi începu să cânte, dar degetele sale
îndărătnice se înşelau întotdeauna asupra vreuneia sau alteia din notele
despre care am pomenit mai sus.
— Este de necrezut, exclamă Marguerite, răsfăţându-se ca un copil,
cum de nu reuşesc să cânt acest pasaj! Mă credeţi că rămân câteodată
să repet până la două dimineaţa? Şi când mă gândesc că acest imbecil
de conte îl cântă fără note, şi încă admirabil! Asta mă face, cred, să fiu
aşa de furioasă pe el.
Şi Marguerite o luă de la capăt, dar mereu cu aceleaşi rezultate.
— Să se ducă la dracu şi Weber, şi muzica, şi pianele! exclamă ea,
aruncând partitura la capătul celălalt al camerei. Pricepeţi că nu pot să
execut opt diezi unul după altul?
Şi Marguerite îşi încrucişă mâinile, privindu-ne şi bătând din picior.
Sângele i se urcase în obraji, şi o tuse uşoară îi întredeschise buzele.
— Haide, haide, rosti Prudence, care îşi scosese pălăria şi-şi netezea
părul în faţa oglinzii, te înfurii, şi iarăşi o să-ţi fie rău; haidem să
mâncăm, e un lucru mult mai înţelept; cât despre mine, mor pur şi simplu
de foame.
Marguerite sună din nou, apoi se aşeză iarăşi la pian şi începu sa
cânte, cu jumătate de voce, un cântec decoltat, fără să se încurce de loc
la acompaniament.
Gaston cunoştea cântecul, aşa că alcătuiră un fel de duet.
— Nu mai cântaţi cântece din astea fără perdea, mă adresai
Margueritei familiar şi pe un ton de rugăminte.
— Oh! Cât sunteţi de cast! Îmi zise ea surâzând şi îmi întinse mâna.
— Nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră.
Marguerite făcu un gest care voia să spună: „Oh! E mult de când am
terminat eu cu castitatea."
În acel moment apăru Nanine.
— E gata masa? întrebă Marguerite.
— Da, doamnă, într-o clipa.
— Apropo, îmi spuse Prudence, dumneata n-ai vizitat apartamentul
Margueritei. Vino să ţi-l arăt. Îl ştii, salonul era o adevărată minune.
Marguerite ne însoţi câţiva paşi, apoi îl chemă pe Gaston şi trecu cu
el în sufragerie să vadă dacă e gata masa.
— Ia te uită! spuse Prudence cu voce tare, privind o etajeră şi luând
de pe ea o figurină de Saxa. Nu ţi-l ştiam pe prichindelul ăsta!
— Care?
— Ciobănaşul care ţine în mână o colivie cu o păsărică.
— Ia-l dacă-ţi face plăcere.
— Ah! Dar n-aş vrei să te lipseşti de el.
— Voiam să-l dau cameristei. Eu îl găsesc groaznic, dacă însă îţi
place, ia-l.
Prudence nu vedea decât darul, nu şi chipul în care era făcut.
Îşi puse bibeloul deoparte şi mă conduse în budoar; Prudence îmi
arătă două miniaturi aşezate faţă în faţă, apoi îmi spuse:
— Iată-l pe contele de G..., care a fost foarte îndrăgostit de
Marguerite; el a lansat-o. Îl cunoşti?
— Nu. Şi ăstălalt? o întrebai, arătându-i cealaltă miniatură.
— E micul viconte de L... A fost nevoit să plece...
— Pentru ce?
— Pentru că era aproape ruinat. Ăsta ştiu că o iubea pe Marguerite!
— Probabil că şi ea îl iubea la fel de mult, nu?
— Este o fată atât de ciudată, că nu ştii niciodată la ce te poţi
aştepta de la ea. În aceeaşi zi în care plecase vicontele, Marguerite a
fost văzută seara, ca de obicei, la spectacol, şi totuşi vărsase lacrimi
destule în clipa despărţirii.
În acel moment apăru Nanine, care ne anunţă că supeul era servit.
Când am intrat în sufragerie, Marguerite stătea rezemată de perete,
iar Gaston îi strângea mâinile într-ale lui şi-i vorbea în şoaptă.
— Eşti nebun, îi răspundea Marguerite, ştii foarte bine că nu te
doresc. Când cunoşti o femeie ca mine, nu aştepţi să treacă doi ani ca
să-i ceri să-ţi devină amantă. Noi, femeile astea, ori ne dăm imediat, ori
niciodată. Poftiţi la masă, domnilor.
Şi desprinzându-se din mâinile lui Gaston, Marguerite îl aşeză în
dreapta sa, pe mine în stânga, apoi spuse Naninei:
— Înainte de a te aşeza, spune la bucătărie să nu deschidă dacă are
să sune cineva.
Această dispoziţie era dată la ora 1 noaptea.
La masă s-a râs, s-a băut şi s-a mâncat mult.
Numai după câteva clipe, şi veselia ajunsese în toi; din când în când
ţâşneau, în aclamaţiile entuziaste ale Naninei, Prudencei şi Margueritei,
cuvinte pe care o anumită lume le găseşte pline de haz, dar care
pătează întotdeauna buzele ce le rostesc. Gaston se distra în lege; era
un băiat cu suflet bun, dar o cam luase încă din tinereţe pe căi greşite.
Un moment, am vrut să mă ameţesc şi eu, să rămân insensibil cu
sufletul şi cu gândul la spectacolul ce se desfăşura sub ochii mei şi să-mi
iau şi eu partea mea din această veselie, care părea a fi unul din felurile
ce se serveau la masă; dar încetul cu încetul m-am izolat de larmă,
paharul mi-a rămas plin şi am devenit aproape trist văzând-o pe
frumoasa fiinţă de 20 de ani bând, vorbind ca un hamal şi râzând cu atât
mai zgomotos cu cât ceea ce se spunea era mai scandalos.
Totuşi, această veselie, acest fel de a vorbi şi de a bea, care la
ceilalţi invitaţi păreau a fi urmările desfrâului, ale unei sănătăţi robuste
sau ale obişnuinţei, la Marguerite îmi apăreau ca o nevoie imperioasă de
a se uita pe sine, ca un fel de friguri, ca o excitare a nervilor. La fiecare
pahar de şampanie, obrajii i se acopereau de o roşeaţă aprinsă, ca
atunci când ai febră, iar tuşea, uşoară la începutul mesei, devenise, pe
măsură ce trecea timpul, destul de puternică, silind-o să-şi rezeme capul
de speteaza scaunului şi să-şi apese tot mai des pieptul cu mâinile.
Sufeream nespus, gândindu-mă cât rău îi făceau acestei fiinţe plăpânde
excesele sale zilnice.
În fine, lucrul pe care-l prevăzusem şi de care mă temeam se întâmplă.
Spre sfârşitul mesei, o apucă pe Marguerite un acces de tuse mai
violent decât toate celelalte pe care le avusese de când venisem. Mi se
părea că simte o sfâşiere lăuntrică în tot pieptul. Biata fată se făcu
purpurie şi, eu ochii închişi de durere, îşi duse la gură şervetul, pe care
apăruseră câteva picături de sânge. Ridicându-se, Marguerite dete fuga
în camera de toaletă.
— Dar ce are Marguerite? întrebă Gaston.
— A râs prea mult şi scuipă sânge, spuse Prudence. Oh, n-o să fie
nimic, asta i se întâmplă în fiecare zi! O să se întoarcă înapoi. S-o lăsăm
singură, îi place mai mult aşa.
Eu n-am putut să rezist şi, spre marea uimire a Prudencei şi a
Naninei, care mă chemau înapoi, m-am dus după Marguerite.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:37 AM | message # 10
X
Camera unde se refugiase nu era luminată decât de o singura lumânare,
aşezată pe o masă. Răsturnată pe o canapea, cu rochia desfăcută,
Marguerite îşi ţinea o mână pe inimă, iar cealaltă îi atârna pe podea. Pe
masă se afla un lighean de argint, plin pe jumătate cu apă; apa era
străbătută de firişoare de sânge, ca o marmoră.
Marguerite, foarte palidă şi cu gura întredeschisă, încerca să-şi vină
în fire. Din când în când, pieptul i se umplea de un suspin adânc, care, o
dată gonit, părea să o mai uşureze puţin, dându-i pentru câteva secunde
impresia că se simte bine.
M-am apropiat fără ca ea să facă vreo mişcare; m-am aşezat şi i-am
luat mâna care i se odihnea pe piept.
— Ah, dumneata erai? îmi spuse ea, schiţând un surâs.
Probabil că aveam o figură grozav de tulburată, deoarece ea
adăugă:
— Eşti şi dumneata bolnav?
— Nu; spune-mi, îţi mai este rău?
— Foarte puţin, şi îşi şterse cu batista lacrimile pe care tusea i le
adusese în ochi. M-am obişnuit acum.
— Dumneata te sinucizi, doamnă, i-am spus eu atunci, cu o voce
emoţionată. Aş vrea să-ţi fiu prieten, rudă, ca să te împiedic să-ţi faci, cu
bunăştiinţă, atâta rău.
— Ah, nu face să te alarmezi pentru asta... replică Marguerite pe un
ton puţin amar. Priveşte şi vezi dacă ceilalţi se ocupă de mine: fiindcă ei
ştiu bine că nu e nimic de făcut împotriva bolii de care sufăr.
Apoi se ridică, luă lumânarea, o puse pe cămin şi se privi în oglindă.
— Cât de palidă sunt! exclamă ea, încheindu-şi rochia şi trecându-şi
degetele peste părul despletit. Eh! Să ne întoarcem la masă. Vii?
Eu însă stăteam jos şi nu mă mişcăm.
Marguerite înţelese emoţia pe care mi-o provocase această scenă,
deoarece se apropie de mine şi, întinzându-mi mâna, îmi spuse:
— Haide, vino.
I-am luat mâna şi i-am dus-o la buze; fără să vreau, două lacrimi,
multă vreme stăpânite, îi picurară pe mână.
— Ce-i asta?! Dar ce copil eşti! spuse Marguerite, reaşezându-se
lângă mine. Uite că plângi! Dar ce ai?
— De bună seamă că-ţi par tare caraghios, dar ce-am văzut mi-a
făcut îngrozitor de rău.
— Eşti tare bun! Ce vrei? Nu pot să dorm, trebuie să mă distrez şi eu
puţin. Şi, la urma urmei, când e vorba de fete uşoare ca mine, una în
plus sau în minus, ce contează? Doctorii îmi spun că sângele pe care îl
scuip este din bronhii. Îmi iau aerul că-i cred — este tot ce pot să fac
pentru ei.
— Te rog să mă asculţi, Marguerite, i-am spus cu o intonaţie pe care
n-am putut să o ascund. Nu ştiu ce înrâurire o să ai asupra vieţii mele,
dar ceea ce ştiu este că în acest moment nu există nimeni, nici chiar
sora mea, la care să ţin ca la dumneata. Şi asta din prima clipă în care
te-am văzut. În numele cerului, îngrijeşte-te şi renunţă la viaţa pe care o
duci.
— Dacă m-aş îngriji, aş muri. Ceea ce mă susţine este tocmai viaţa
febrilă şi intensă pe care o duc. Şi apoi, doar femeile din lumea bună,
care au familie şi prieteni, au posibilitatea să se îngrijească; cât despre
noi, din momentul în care nu mai putem măguli vanitatea amanţilor
noştri, aceştia ne părăsesc, şi seri nesfârşite urmează unor zile la fel de
nesfârşite. Oh, le cunosc bine, am stat la pat două luni! După trei săptămâni,
nimeni n-a mai venit să mă vadă.
— E adevărat că nu sunt pentru dumneata decât un străin, am
continuat eu, dar dacă ai vrea, te-aş îngriji ca un frate, nu te-aş părăsi şi
te-aş vindeca. Iar când îţi vei fi recăpătat forţele, n-ai decât să-ţi reiei,
dacă ai să vrei, viaţa pe care o duci acum; dar sunt convins că-ţi va
plăcea mai mult o viaţă liniştită, care te-ar face mai fericită şi te-ar
păstra frumoasă.
— Vorbeşti aşa în astă seară pentru că atunci când bei, devii mărinimos,
dar nu te cred capabil de răbdarea cu care te lauzi atâta.
— Dă-mi voie să-ţi amintesc, Marguerite, că ai fost bolnavă vreme
de două luni şi că în tot acest răstimp n-a existat o singură zi în care să
nu vin să mă interesez cum îţi merge.
— Asta-i adevărat; dar de ce n-ai urcat niciodată la mine?
— Pentru că atunci nu te cunoşteam.
— Dar cine se sinchiseşte de o fată ca mine?
— Totdeauna trebuie să te arăţi respectuos în faţa unei femei;
aceasta e cel puţin părerea mea.
— Aşadar, m-ai îngriji?
— Da.
— Ai fi în stare să stai zi de zi lângă mine?
— Da.
— Chiar şi nopţile?
— Atâta vreme cât nu te-aş plictisi.
— Şi cum numeşti dumneata asta?
— Devotament.
— Şi de unde vine acest devotament?
— Dintr-o simpatie irezistibilă pe care o am pentru dumneata.
— Aşadar, eşti îndrăgostit de mine? Spune-o numaidecât, e mult
mai simplu...
— Se poate, dar dacă va trebui să ţi-o spun vreodată, aş vrea să nu
fie astăzi.
— Ai face mai bine să nu mi-o spui niciodată.
— Pentru ce?
— Pentru că din această mărturisire nu pot urma decât două lucruri.
— Care?
— Sau nu te voi accepta, şi atunci ai să mă urăşti, sau am să te
accept, şi atunci ai să ai o amantă tristă; o femeie nervoasă, bolnavă,
posomorită sau de o veselie mai tristă decât cea mai adâncă mâhnire. O
femeie care scuipă sânge şi care cheltuieşte o sută de mii de franci pe
an este bună pentru un bogătaş bătrân ca ducele, dar este grozav de
plictisitoare pentru un tânăr ca dumneata, şi dovada e că toţi tinerii
amanţi pe care i-am avut m-au părăsit foarte repede.
Nu răspundeam nimic: o ascultam. Această sinceritate care aducea
aproape a spovedanie, această viaţă dureroasă întrezărită prin vălul
aurit care o acoperea, şi de asprimea căreia biata fată se refugia în
desfrâuri, beţie şi insomnie, toate acestea mă impresionau în aşa
măsură, încât nu găseam de spus nici un cuvânt potrivit.
— Haide, reluă Marguerite, am început să spunem copilării. Dă-mi
braţul şi să ne reîntoarcem în sufragerie. Nu trebuie să se ştie de ce am
zăbovit atâta aici.
— Poţi să te întorci dacă ţii, dar eu te rog să-mi îngădui să rămân
aici.
— Pentru ce?
— Pentru că veselia dumitale îmi face prea mult rău.
— Ei bine, am să fiu tristă.
— Te rog, Marguerite, îngăduie-mi să-ţi spun un lucru care fără îndoială
că ţi-a mai fost spus, iar obişnuinţa de a-l tot auzi te va împiedica
poate să-i dai crezare. Totuşi, este foarte adevărat, şi nu ţi-l voi mai
repeta niciodată.
— Spune..., rosti ea cu acel surâs ce luminează faţa mamelor tinere
când îşi ascultă copilaşul care le mărturiseşte vreo poznă.
— Chiar din prima clipă în care te-am văzut, nu-mi dau seama nici
cum, nici de ce, ai intrat în viaţa mea; în zadar am încercat să-ţi gonesc
imaginea din gândurile mele, întotdeauna a revenit; astăzi, când te-am
reîntâlnit, după ce au trecut doi ani fără să te revăd, ai pus şi mai mult
stăpânire pe inima şi pe mintea mea; în fine, acum, când am venit la
tine, când te cunosc, când ţi-am pătruns tainiţele ciudate ale sufletului,
nu mă mai pot lipsi de tine, şi simt că aş înnebuni nu numai dacă nu m-ai
iubi, dar chiar dacă nu mi-ai îngădui să te iubesc.
— Vai, sărmanul de tine, am să-ţi repet ce spunea doamna D.... asta
înseamnă că eşti foarte bogat! Dar nu ştii oare că eu cheltuiesc pe lună
şase sau şapte mii de franci, şi că aceste cheltuieli au devenit o
necesitate a vieţii pe care o duc? Nu ştii, aşadar, bietul meu prieten, că
am să te duc la ruină repede de tot şi că familia ta o să te pună sub
interdicţie, ca să te înveţe minte să trăieşti cu o creatură ca mine?
Iubeşte-mă cât vrei, ca un bun prieten, dar numai aşa! Vino să mă vezi,
o să râdem, o să vorbim, dar să nu mă ridici în slava cerului, fiindcă nu
preţuiesc mare lucru. Ai un suflet bun, ai nevoie să fii iubit, eşti prea
tânăr şi prea sensibil ca să trăieşti în lumea noastră. Ia-ţi o femeie
măritată. Vezi că sunt o fată cumsecade şi-ţi vorbesc deschis...
— Dar ce-i asta? Ce dracu faceţi voi acolo? strigă Prudence, pe care
n-am auzit-o venind şi care îşi făcu apariţia în pragul camerei, cu părul
cam răvăşit şi cu rochia descheiată.
Am recunoscut în această dezordine mâinile lui Gaston.
— Vorbim lucruri serioase, spuse Marguerite. Lasă-ne puţin, o să
venim şi noi imediat.
— Bine, bine, vorbiţi, copii, spuse Prudence plecând şi închizând
uşa, ca pentru a mai accentua o dată tonul cu care pronunţase ultimele
cuvinte.
— Aşadar, ne-am înţeles, continuă Marguerite când ramaserăm
singuri. Nu mă vei mai iubi.
— Am să plec.
— Chiar aşa?
Mersesem prea departe ca să mai dau înapoi, şi, de altminteri, fata
aceasta mă tulburase cu totul. Acest amestec de veselie, de tristeţe, de
candoare, de prostituţie, chiar şi boala ei, care de bună seamă că îi
sporea forţa impresiilor, ca şi sensibilitatea nervilor, totul mă făcea să
înţeleg că dacă, de la bun început, nu reuşeam să domin natura aceasta
distrată şi uşoară, ea era pierdută pentru mine.
— Ia te uită! Aşadar, e serios ce spui! zise ea.
— Foarte serios.
— Dar de ce nu mi-ai spus toate astea mai repede?
— Când să ţi le fi spus?
— A doua zi după ce mi-ai fost prezentat la „Opéra-Comique".
— Cred că m-ai fi primit foarte prost dacă aş fi venit să te văd.
— Pentru ce?
— Pentru că în ajun fusesem tare stupid!
— Asta este adevărat. Dar totuşi mă iubeai încă de pe atunci.
— Da.
— Ceea ce nu te-a împiedicat să te duci să te culci şi să dormi foarte
liniştit după spectacol. Cunoaştem noi ce înseamnă aceste amoruri
grozave...
— Ei bine, te înşeli! Ştii ce-am făcut în seara aceea, după
spectacolul de la „Opéra-Comique"?
— Nu.
— Te-am aşteptat la intrarea la „Café Anglais". M-am luat după
trăsura în care te-ai urcat, împreună cu cei trei prieteni, şi când te-am
văzut coborând singură şi intrând în casă tot singură, am fost tare fericit.
Marguerite se porni pe râs.
— De ce râzi?
— Fără motiv.
— Spune-mi de ce-ai râs, te implor, sau am să cred că iar îţi baţi joc
de mine.
— N-ai să te superi?
— Cu ce drept m-aş supăra?
— Ei bine, exista un motiv temeinic ca să intru singură.
— Care?
— Acela că mă aştepta cineva aici.
De mi-ar fi dat o lovitură de cuţit, şi nu m-ar fi durut mai tare. M-am
ridicat şi, întinzându-i mâna, i-am spus:
— Adio!
— Eram convinsă că ai să te superi, spuse ea. Bărbaţii sunt stăpâniţi
de furia de a afla tot ceea ce poate să-i facă să sufere.
— Dar te asigur, am adăugat pe un ton rece, ca şi cum aş fi vrut să
dovedesc că mă lecuisem pe vecie de pasiunea mea, te asigur că nu
sunt supărat. Era foarte firesc să te aştepte cineva, după cum este foarte
firesc să mă retrag la orele trei dimineaţa.
— Ai şi dumneata pe cineva care te aşteaptă acasă?
— Nu, dar trebuie să plec.
— Adio, atunci.
— Mă goneşti?
— Câtuşi de puţin.
— De ce mă chinuieşti?
— Cu ce te-am chinuit?
— Mi-ai spus că te aştepta cineva.
— Nu m-am putut stăpâni să nu râd la gândul că ai fost atât de
fericit văzându-mă intrând singură în casă, când exista un motiv atât de
temeinic pentru asta.
— Adeseori te bucuri nespus de o copilărie, şi găsesc ca e o
adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când lăsând-o să
dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel ce se bucura de ea.
— Dar cu cine crezi că ai de-a face? Nu sunt nici fecioară, nici
ducesă. Nu te cunosc decât de astăzi şi nu am de ce să-ţi dau socoteală
de faptele mele. Admiţând că-ţi voi deveni într-o zi amantă, trebuie să fii
bine lămurit că am avut alţi amanţi înaintea ta. Dacă ai şi început să-mi
faci scene da gelozie înainte, ce are să fie prin urmare după, dacă are să
existe vreodată acest după! N-am mai văzut în viaţa mea un om ca tine!
— Pentru că nimeni nu te-a iubit aşa cum te iubesc eu.
— Spune sincer, mă iubeşti, aşadar, mult de tot?
— Atât cât este cu putinţă să iubeşti, aşa cred...
— Şi de când a început?
— Din ziua în care te-am văzut coborând din caleaşca şi intrând la
Susse, acum trei ani.
— Ştii că-i încântător? Ei bine! Ce trebuie să fac pentru a-mi arăta
recunoştinţa faţă de această iubire înflăcărată?
— Să ţii puţin la mine, am spus eu, iar inima îmi bătea în piept aşa
de tare, încât aproape că nu mai puteam scoate o vorbă, fiindcă mi se
părea că Marguerite, cu toate surâsurile pe jumătate ironice cu care
însoţise întreaga conversaţie, începuse şi ea să-mi împărtăşească
tulburarea, şi simţeam că mă apropii de clipele aşteptate de atâta amar
de vreme.
— Ei, bine, şi ducele?
— Care duce?
— Bătrânul meu gelos.
— N-are să ştie nimic.
— Şi dacă o să afle?.
— Are să te ierte.
— A, nu! Are să mă părăsească, şi ce-am să ajung atunci?
— Dar văd că te expui să fii părăsită pentru un altul.
— Cum ai aflat?
— Din dispoziţia pe care ai dat-o să nu se deschidă nimănui în
noaptea aceasta.
— Este adevărat, dar e vorba de un prieten serios.
— La care nu ţii de loc, pentru că-l opreşti să vină să te vadă la o
asemenea oră.
— Nu eşti de loc îndreptăţit să-mi reproşezi acest lucru, pentru că
l-am făcut ca să vă primesc, pe tine şi pe prietenul tău.
Încetul cu încetul mă apropiasem de Marguerite; mi-am petrecut
mâinile în jurul taliei sale şi îi simţeam trupul suplu apăsându-mi uşor
palmele.
— Dacă ai şti cât te iubesc..., am rostit eu încetişor.
— Adevărat de tot?
— Îţi jur!
— Ei bine, dacă-mi promiţi că ai să-mi îndeplineşti toate dorinţele
fără să spui vreo vorbă, fără să-mi faci vreo observaţie, fără să mă
descoşi, poate că am să te iubesc.
— Tot ce ai să vrei!
— Dar ţin să te previn, vreau să fiu liberă, să fac ce am poftă, fără
să-ţi dau cel mai mic amănunt asupra vieţii mele... De multă vreme caut
un amant tânăr, supus, îndrăgostit fără bănuieli, iubit fără drepturi. N-am
reuşit niciodată să-l găsesc. Bărbaţii, în loc să fie mulţumiţi că li se
acordă pentru vreme îndelungată ceea ce de-abia sperau să obţină o singură
dată, cer socoteală amantei lor de prezent, de trecut şi chiar de
viitor. Pe măsură ce se obişnuiesc cu ea, vor s-o domine, şi devin cu atât
mai pretenţioşi cu cât li se dă tot ceea ce vor. Dacă mă hotărăsc să-mi
iau acum un nou amant, vreau să aibă trei calităţi destul de rare: să fie
încrezător, supus şi discret.
— Ei bine, am să fiu exact aşa cum ai să doreşti!
— O să vedem.
— Şi când o să vedem?
— Mai târziu.
— Pentru ce?
— Pentru că, spuse Marguerite desprinzându-se din braţele mele şi
luând dintr-un buchet mare de camelii roşii o camelie pe care mi-o prinse
la butonieră, pentru că nu poţi întotdeauna să aduci la îndeplinire un
angajament în aceeaşi zi în care l-ai semnat.
Era uşor de înţeles.
— Şi când am să te revăd? am întrebat-o eu, strângând-o în braţe.
— Când această camelie îşi va schimba culoarea.
— Şi când are să-şi schimbe culoarea?
— Mâine, de la orele 11 noaptea până la miezul nopţii. Eşti
mulţumit?
— Mă mai întrebi?
— Şi nu sufla o vorbă nici prietenului tău, nici Prudencei, nimănui.
— Îţi promit.
— Acum sărută-mă şi să ne întoarcem în sufragerie.
Mi-a întins buzele, şi-a netezit din nou părul, şi am ieşit din cameră,
ea cântând, iar eu pe jumătate nebun.
În salon s-a oprit şi mi-a spus pe şoptite:
— Trebuie să ţi se pară ciudat că las impresia că, sunt gata să te
accept numaidecât. Ştii care este motivul? Pentru că, urmă ea luându-mi
mâna şi punându-mi-o pe inimă, ale cărei palpitaţii violente mă cutremurau,
pentru că având de trăit mai puţin decât ceilalţi, mi-am
îngăduit să trăiesc mai repede.
— Nu-mi mai vorbi astfel, te implor.
— Oh, consolează-te! continuă ea râzând. Oricât de puţin timp aş
mai avea de trăit, să fii sigur că tot am să trăiesc mai multă vreme decât
ai să mă iubeşti.
După care începu din nou să cânte şi păşi în sufragerie.
— Unde este Nanine? întrebă ea văzându-i singuri pe Gaston şi pe
Prudence.
— Doarme în camera ta, tot aşteptând să te duci la culcare,
răspunse Prudence.
— Nenorocita! O omor! Haideţi, domnilor, este timpul să vă
retrageţi.
Zece minute mai târziu, plecam împreună cu Gaston. Marguerite îmi
strânse mâna la plecare şi rămase cu Prudence.
— Ei bine, mă întrebă Gaston când ajunserăm afară, ce spui despre
Marguerite?
— Este un înger, şi sunt nebun după ea.
— Îmi închipuiam; i-ai spus-o?
— Da.
— Şi ţi-a promis că o să te creadă?
— Nu.
— Nu-i ca Prudence.
— Ea ţi-a promis ceva?
— A făcut mai mult, scumpul meu! Nici n-ai crede! Se ţine încă
foarte bine grăsuna asta de Duvernoy!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:38 AM | message # 11
XI
Ajuns aici cu povestirea, Armand se opri.
— Eşti aşa de amabil să închizi fereastra? îmi spuse el. Începe să-mi
fie frig. Între timp eu am să mă lungesc în pat.
Am închis fereastra. Armand, care era încă foarte slăbit, îşi scoase
halatul şi se culcă. Câteva momente îşi lăsă capul să se odihnească pe
pernă, ca un om istovit de un drum lung sau chinuit de amintiri dureroase.
— Poate că ai vorbit prea mult, i-am spus eu. Nu vrei mai bine să
plec şi să te las să dormi? Ai să-mi povesteşti în altă zi sfârşitul.
— Te plictiseşte cumva?
— Dimpotrivă.
— Am să continuu atunci: daca mă laşi singur, n-am să pot dormi.
Când m-am înapoiat acasă, reluă Armand, fără a avea nevoie de
vreo pauză ca să-şi adune gândurile, atât de vii îi erau încă în minte
toate aceste amănunte, nu m-am culcat; am început să reflectez asupra
neaşteptatelor întâmplări din ziua aceea. Întâlnirea, prezentarea,
promisiunea făcută de Marguerite, totul se desfăşurase atât de rapid,
fusese atât de nesperat, încât aveam momente în care credeam că
visez. Totuşi, n-ar fi fost pentru prima oară când o fată ca Marguerite,
căreia îi ceri azi să fie a ta, să-ţi îndeplinească a doua zi rugămintea.
În zadar îmi treceau astfel de gânduri prin minte; prima impresie pe
care mi-o făcuse viitoarea mea amantă fusese atât de puternică, încât
dăinuia, la fel de vie. Nu voiam nicidecum să văd în ea o fată uşoară,
asemenea celorlalte, şi, stăpânit de vanitatea atât de caracteristică
bărbaţilor, eram gata să cred că şi ea nutrea faţă de mine, irezistibil,
aceeaşi atracţie pe care o resimţeam eu pentru ea.
Îmi amintii însă că era o fire plină de contraste şi auzisem adeseori
spunându-se despre Marguerite că-şi vindea iubirea ca pe o marfă, când
mai scump, când mai ieftin, după sezon.
Pe de altă parte, cum se putea împăca oare această faimă cu
respingerea neîncetată a tânărului conte pe care-l întâlnisem la ea? O
să-mi spuneţi că nu-l găsea pe placul ei, şi deoarece ducele îi asigura un
trai pe picior mare, dacă este vorba să-şi ia un alt amant, desigur că
prefera un bărbat care să-i şi placă. De ce oare atunci nu-l voia pe
Gaston, bărbat fermecător, spiritual, bogat, şi părea să mă prefere pe
mine, pe care mă găsise atât de ridicol întâia oară?
Este adevărat că sunt mici întâmplări de moment care cântăresc
mai mult decât dacă ai face cuiva curte un întreg an.
Dintre toţi cei care ne găseam atunci la masă, numai pe mine m-a
cuprins îngrijorarea când ea s-a sculat şi a plecat. M-am dus după ea, am
fost atât de mişcat încât nici nu mi-am mai putut ascunde emoţia şi am
început să plâng, sărutându-i mâna. Această împrejurare, împreună cu
vizitele mele zilnice, timp de două luni, cât fusese bolnavă, poate că au
făcut-o să vadă în mine un om deosebit de toţi cei pe care-i cunoscuse
până atunci, şi e posibil ca Marguerite să-şi fi spus că putea lesne să facă
pentru o iubire mărturisită în acest chip ceea ce mai făcuse de atâtea ori
pentru alţii, acest fapt nemaiprezentând pentru ea nici o însemnătate.
Toate aceste presupuneri, după cum vezi, păreau destul de
adevărate; dar, oricare ar fi fost motivul consimţământului ei, un lucru
era sigur, acela că Marguerite consimţise.
Cum eu eram îndrăgostit de Marguerite, şi în curând urma să fie a
mea, nu puteam să-i cer nimic mai mult. Totuşi, repet, deşi era o femeie
întreţinută, îmi făurisem despre această iubire, poate pentru a o idealiza,
imaginea unei iubiri fără de speranţă, şi de aceea", cu cât se apropia mai
mult clipa în care speranţa mea s-ar fi înfăptuit, cu atât mă îndoiam mai
mult.
N-am închis ochii toată noaptea.
Nu mă mai recunoşteam. Eram pe jumătate nebun. Aci nu mă mai
găseam nici destul de frumos, nici destul de bogat, nici destul de elegant
ca să am o asemenea femeie, aci mă simţeam plin de vanitate la ideea
acestei posesiuni; apoi începeau să mă cuprindă temerile că Marguerite
s-ar putea să nu aibă faţă de mine decât un capriciu trecător, şi,
presimţind o adevărată nenorocire în eventualitatea unei rupturi rapide,
îmi spuneam că aş proceda poate mai înţelept dacă nu m-aş duce în
seara următoare la ea, dacă aş pleca, aşternându-i într-o scrisoare
temerile mele.
De la aceste gânduri treceam la speranţe neţărmurite, la o
încredere fără margini. Îmi făuream pentru viitor visuri de-a dreptul
himerice; îmi spuneam că Marguerite o să-mi datoreze vindecarea ei
trupească şi sufletească, năzuiam să-mi petrec toată viaţa alături de ea,
şi eram sigur că dragostea ei mă va face mai fericit decât cele mai
neprihănite iubiri.
În sfârşit, n-aş putea sa repet miile de gânduri care îşi făceau drum
dinspre inimă către cap şi care se topeau încetul cu încetul în somnul
care mă cuprinse spre ziuă.
Când m-am deşteptat, era 2 după-amiază. Vremea era minunată.
Nu-mi amintesc ca viaţa să-mi mai fi părut vreodată atât de frumoasă şi
de desăvârşită. Amintirile din ajun îmi reapăreau în minte fără umbre,
fără obstacole şi însoţite de speranţele serii ce avea să urmeze. M-am
îmbrăcat în grabă.
Eram mulţumit şi mă simţeam în stare de cele mai măreţe fapte.
Din timp în timp inima îmi tresălta în piept de bucurie şi de dragoste. O
înfrigurare dulce mă tulbura. Nu mă mai frământau toate acele motive
care mă preocupaseră atât înainte de a aţipi, nu vedeam acum decât
rezultatul, nu mă mai gândeam decât la clipa în care aveam să o revăd
pe Marguerite.
Mi-a fost cu neputinţă să mai rămân acasă. Încăperea mi se părea
acum prea mică pentru a putea să cuprindă fericirea ce mă stăpânea;
aveam nevoie de natura întreagă spre a-mi deschide inima.
Am ieşit.
Am trecut pe rue d'Antin. Cupeul Margueritei aştepta la poartă;
mi-am îndreptat paşii spre Champs-Elysées. Îmi erau dragi toţi oamenii
pe care îi întâlneam.
Ce bun te face iubirea!
M-am tot plimbat timp de vreo oră, de la Caii din Marly (Les Chevaux
de Marly: grup de statui de marmoră, sculptat de Guillaume Coustou, la
Champs-Elysées) până în Place Ronde, şi din Place Ronde până la Caii din
Marly, când am văzut, de departe, trăsura Margueritei; n-am
recunoscut-o, dar am simţit că era ea.
În momentul în care trăsura urma să cotească spre Champs-Elysée,
Marguerite porunci vizitiului să oprească, şi un tânăr înalt se desprinse
din mijlocul unui grup şi veni în întâmpinarea ei.
Vorbiră câteva momente; după care tânărul îşi ajunse din urmă prietenii,
caii porniră din nou, iar eu, apropiindu-mă de grup, am recunoscut
în persoana care vorbise cu. Marguerite pe acel conte de G... al cărui
portret îl văzusem şi pe care Prudence mi-l indicase drept omul căruia
Marguerite îi datora situaţia sa.
Pentru el dăduse Marguerite dispoziţie cameristei, în ajun, să nu
deschidă; am presupus că Marguerite oprise trăsura spre a-i explica
motivul şi am sperat că totodată va avea să găsească vreun nou pretext
pentru a nu-l primi nici în noaptea următoare.
Cum a trecut restul zilei, nu ştiu; am umblat, am fumat, am vorbit,
dar la orele 10 seara nu-mi mai aduceam aminte nimic nici despre ceea ce
am spus, nici despre cei pe care i-am întâlnit.
Tot ceea ce-mi mai amintesc este că m-am înapoiat acasă, că mi-am
pierdut trei ore cu aranjarea toaletei şi că m-am uitat de o sută de ori şi
la pendulă şi la ceasornic, care, din nefericire, mergeau la fel.
Când a sunat de zece şi jumătate, mi-am zis că era timpul să
pornesc.
În acea vreme locuiam în rue de Provence; am ţinut-o pe rue du
Mont-Blanc, am traversat bulevardul, am luat-o pe rue Louis-le-Grand, pe
rue de Port-Mahon şi am ajuns în rue d'Antin. Am privit spre ferestrele
Margueritei. Era lumină.
Am sunat.
L-am întrebat pe portar dacă domnişoara Gautier era acasă.
Mi-a răspuns că niciodată nu se înapoia acasă mai înainte de orele
unsprezece sau unsprezece şi un sfert.
M-am uitat la ceas.
Crezusem că am mers foarte încet; nu-mi trebuiseră însă decât cinci
minute ca să ajung din rue de Provence până la Marguerite.
Am început atunci să mă plimb pe strada aceasta fără prăvălii şi
pustie la acea oră.
Cam după o jumătate de oră sosi şi Marguerite. Coborî din cupeu
privind în jur, ca şi cum ar fi căutat pe cineva.
Trăsura porni din nou, la pas, grajdurile şi remiza fiind în alta parte.
În momentul în care Marguerite se pregătea să sune, m-am apropiat de
ea şi i-am spus:
— Bună seara...
— Ah! Dumneata erai? îmi spuse ea pe un ton care nu prea lăsa să
se întrevadă plăcerea de a mă revedea.
— Nu mi-ai permis să te vizitez astăzi?
— Adevărat, uitasem.
Aceste cuvinte îmi dădeau peste cap toate reflecţiile pe care le făcusem
dimineaţa, toate speranţele de peste zi. Totuşi, începusem să mă
obişnuiesc cu astfel de fasoane şi n-am plecat, cum aş fi făcut, fără
îndoială, altădată.
Intrarăm.
Nanine deschisese poarta mai dinainte.
— Prudence s-a înapoiat? întrebă Marguerite.
— Nu, doamnă.
— Du-te şi spune ca de îndată ce soseşte să vină aici. Mai înainte,
însă, stinge lampa din salon, şi dacă vine cineva, spune că nu m-am
înapoiat şi că nici nu mă voi înapoia.
Era vădit preocupată de un anume lucru şi poate plictisită de vreun
pisălog. Eu nu ştiam nici ce mină să iau şi nici ce să spun. Marguerite se
îndreptă spre camera de culcare; eu am rămas unde mă aflam.
— Vino, îmi spuse ea.
Îşi scoase pălăria, mantia de catifea şi şi le aruncă pe pat, apoi se
lăsă într-un fotoliu larg, lângă focul pa care îl făcea până la începutul
verii, şi îmi spuse pe când se juca cu lanţul de la ceas:
— Ei, ce noutăţi îmi aduci?
— Nimic, afară de faptul că am greşit venind în astă seară.
— Pentru ce?
— Pentru că pari supărată şi fiindcă fără îndoială că te plictisesc.
— Nu mă plictiseşti; numai că sunt bolnavă, nu m-am simţit bine
toată ziua, n-am dormit şi am o durere de cap îngrozitoare.
— Vrei să mă retrag, ca să te poţi culca?
— Oh, poţi să rămâi. Dacă vreau să mă culc, am să mă culc foarte
bine şi cu tine de faţă.
În acel moment se auzi sunând.
— Cine a mai venit? exclamă ea, schiţând un gest de enervare.
Câteva clipe mai târziu se auzi sunând din nou.
— Nu e oare nimeni care să deschidă? Va trebui să-i deschid eu.
Într-adevăr, se sculă şi-mi zise:
— Aşteaptă-mă aici.
Marguerite străbătu apartamentul şi o auzii deschizând uşa de la
intrare. Am tras cu urechea.
Persoana căreia îi deschisese Marguerite se opri în sufragerie. După
primele cuvinte am recunoscut vocea tânărului conte de N...
— Cum te mai simţi în astă seară? întrebă el.
— Rău, răspunse rece Marguerite.
— Te deranjez cumva?
— Poate.
— Ce primire! Ce ţi-am făcut, scumpa mea Marguerite?
— Dragă prietene, nu mi-ai făcut nimic. Sunt bolnavă, trebuie să mă
culc, aşa că o să-mi faci plăcerea să pleci. Este insuportabil, nu pot să
mă întorc seara acasă ca să nu te văd făcându-ţi apariţia după cinci
minute. Ce pofteşti? Să fiu amanta dumitale? Ei bine! Ţi-am spus până
acum de o sută de ori că nu, că mă plictiseşti groaznic şi că poţi să te
adresezi în altă parte. Ţi-o repet astăzi pentru ultima oară: nu te vreau, e
lucru stabilit. Acum, adio! Poftim, uite că vine Nanine; are să-ţi lumineze
calea. Bună seara.
Şi fără să mai adauge un cuvânt, fără să asculte bâlbâielile
tânărului, Marguerite se întoarse în camera ei, închizând uşa cu violenţă;
aproape imediat intră şi Nanine după ea.
— Ascultă, Nanine, zise Marguerite, ai să-i spui totdeauna
imbecilului ăstuia că nu sunt acasă sau că nu vreau să-l primesc. A ajuns
să-mi fie lehamite să tot văd bărbaţi care vin să-mi ceară acelaşi lucru,
care mă plătesc şi care îşi închipuie că asta-i totul. Dacă cele care o
apucă pe drumul ruşinoasei noastre meserii ar şti ce înseamnă asta, s-ar
face mai degrabă cameriste. Dar nu, deşertăciunea de a avea rochii,
trăsuri, diamante nu ne dă pace şi ne atrage; dai crezare la tot ce ţi se
spune, deoarece prostituţia îşi are legea ei, şi încetul cu încetul îţi
distrugi sufletul, trupul, frumuseţea; lumea se fereşte de tine ca de o
fiară, eşti dispreţuită ca un paria, nu eşti înconjurată decât de oameni
care îţi iau întotdeauna mai mult, decât îţi dau, şi într-o bună zi mori ca
un câine, după ce-ai nenorocit pe alţii şi te-ai nenorocit şi pe tine.
— Vă rog, doamnă, liniştiţi-vă, spuse Nanine, sunteţi enervată în
astă seară.
— Şi rochia asta, care mă supără atâta! continuă Marguerite,
desfăcându-şi copcile de la corsaj. Dă-mi un capot. Ei bine! Ce-i cu
Prudence?
— Nu s-a întors încă acasă, dar i-am lăsat vorbă să vină la dumneavoastră
de îndată ce se va înapoia.
— Uite încă una, continuă Marguerite scoţându-şi rochia şi punând
pe ea un capot, uite încă una care mă nimereşte întotdeauna când are
nevoie de mine şi care nu mi-ar face nici cel mai mic serviciu din simpla
plăcere de a-l face. Ştie bine că aştept un răspuns în seara asta, că sunt
îngrijorată, şi ea mai mult ca sigur că umblă aiurea, fără să-i pese de
mine.
— Poate că a fost reţinută de ceva.
— Adu-ne nişte punch.
— Are să vă facă şi mai rău, spuse Nanine.
— Cu atât mai bine! Adu-mi şi câteva fructe, pateuri sau o aripă de
pui, adu-mi ceva, că mor de foame.
Să-ţi mai descriu impresia pe care mi-a făcut-o această scenă, ar fi
inutil; o ghiceşti, nu-i aşa?
— Eşti invitatul meu la masă, îmi spuse ea; până atunci, ia şi răsfoieşte
o carte, eu am să trec o clipă în camera de toaletă.
După ce aprinse lumânările unui candelabru, deschise o uşă ce se
găsea la capătul patului şi dispăru.
Rămas singur, am început să reflectez asupra vieţii acestei fete, şi
un sentiment de milă se alătură dragostei ce i-o purtam.
Mă plimbam cu paşi mari prin cameră, îngândurat, când îşi făcu
apariţia Prudence.
— Ia te uită, dumneata aici? mă întrebă ea. Unde este Marguerite?
— În camera de toaletă.
— Am s-o aştept. Zi aşa, Marguerite te găseşte încântător; ştiai
asta?
— Nu.
— Ce, ea nu ţi-a scăpat nici o vorbă?
— Nici una!
— Cum de eşti aici?
— Am venit să-i fac o vizită.
— La miezul nopţii?
— De ce nu?
— Pe cine vrei să duci?
— Pot să spun chiar că m-a primit foarte prost.
— Are să te primească mai bine acum.
— Crezi?
— Îi aduc o veste bună.
— N-are importanţă. Aşadar, Marguerite ţi-a vorbit despre mine?
— Ieri seară, sau mai degrabă noaptea trecută, după ce ai plecat cu
prietenul dumitale... apropo, ce mai face prietenul dumitale, Gaston R...
dacă nu mă înşel, parcă aşa-l cheamă?
— Da, aşa se numeşte, i-am răspuns eu, fără să mă pot abţine să nu
surâd, amintindu-mi de confidenţele pe care mi le făcuse Gaston şi
văzând că Prudence de-abia îi ştia numele.
— E drăguţ băiatul ăsta; cu ce se ocupă?
— Are douăzeci şi cinci de mii de franci rentă.
— Ah! Serios? Ei bine, ca să revenim la ce discutam, Marguerite m-a
descusut în ce te priveşte; m-a întrebat cine eşti, cu ce te ocupi, ce
amante ai avut; în fine, tot ce se poate întreba despre un bărbat de
vârsta dumitale. I-am spus tot ceea ce ştiam, am adăugat că eşti un
băiat încântător, şi asta-i tot.
— Îţi mulţumesc; spune-mi acum ce comision te-a rugat ieri să-i
faci.
— Nici unul; spunea doar aşa, ca să plece contele; în schimb m-a
rugat să-i fac un comision astăzi, iar acum am venit să-i aduc răspunsul.
În această clipă Marguerite se reîntoarse din camera de toaletă,
purtând pe cap o boneţică de noapte, foarte cochetă, cu multe
panglicuţe galbene, numite, cu un termen tehnic, verzişoare.
Era încântătoare, nu altceva.
Îşi scosese ciorapii, şi în picioarele goale avea nişte papuci de satin;
era preocupată să-şi termine lustruitul unghiilor.
— În sfârşit! exclamă ea văzând-o pe Prudence. L-ai văzut pe duce?
— Bineînţeles!
— Şi ce ţi-a spus?
— Mi-a dat.
— Cât?
— Şase mii.
— Îi ai?
— Da.
— Părea supărat?
— Nu..
— Bietul om...
Cuvintele „bietul om" fură rostite pe un ton imposibil de reprodus.
Marguerite luă cele şase bilete a o mie de franci.
— Era şi timpul, zise ea. Draga mea Prudence, ai cumva nevoie de
bani?
— Ştii bine, fetiţa mea scumpă, că peste două zile ne aflăm în 15
ale lunii. Dacă ai putea să-mi împrumuţi trei sau patru sute de franci,
mi-ai face un serviciu.
— Trimite după ei mâine dimineaţă, acum este prea târziu ca să-i
mai schimb.
— Să nu uiţi.
— Fii liniştită. Iei masa cu noi?
— Nu, mă aşteaptă Charles la mine.
— Va să zică, tot atât de îndrăgostită eşti de el?
— Nebună, nu altceva, scumpa mea! Pe mâine. Adio Armand.
Doamna Duvernoy ieşi.
Marguerite deschise un scrin şi aruncă înăuntru biletele de bancă.
— Îmi dai voie să mă culc? spuse Marguerite surâzând,
îndreptându-se spre pat.
— Nu numai că-ţi dau voie, dar chiar te şi rog.
Marguerite trase cuvertura de mătase la capătul patului şi se culcă.
— Acum, rosti ea, vino să te aşezi lângă mine şi să stăm de vorbă.
Prudence avea dreptate: răspunsul pe care i-l adusese Margueritei o
înveselise.
— Îmi ierţi proasta dispoziţie de astă-seară? îmi spuse ea luându-mi
mâna.
— Sunt gata să-ţi iert multe...
— Şi mă iubeşti?
— Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile.
— Cu tot caracterul meu urât?
— Cu tot.
— Îmi juri?
— Da, am rostit eu încetişor.
Nanine intră pe uşă în acel moment, aducând farfurii, friptură de pui
rece, o sticlă cu vin de Bordeaux, fragi şi două tacâmuri.
— Nu v-am mai pregătit punch-ul, spuse Nanine. Bordeaux-ul este
mai indicat pentru dumneavoastră. Nu este aşa, domnule?
— Desigur, răspunsei eu foarte emoţionat încă de ultimele cuvinte
ale Margueritei, iar ochii mi se pironiseră cu înfocare asupra făpturii ei.
— Bine, spuse ea. Pune totul pe măsuţă şi ad-o lângă pat; o să ne
servim singuri. De trei nopţi nu te-ai odihnit ca lumea, trebuie să pici de
somn. Du-te de te culcă; nu mai am nevoie de nimic.
— Să încui poarta de două ori?
— Cred şi eu! Şi, mai ales, spune portarului să nu lase mâine pe
nimeni înăuntru mai înainte de amiază.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:39 AM | message # 12
XII
Pe la 5 dimineaţa, când zorile începuseră să răzbată printre perdele,
Marguerite îmi spuse:
— Iartă-mă că te gonesc, dar trebuie. Ducele vine aici în toate
dimineţile; are să i se spună că dorm când o să-şi facă apariţia, şi poate
că va aştepta să mă trezesc.
I-am luat căpşorul în mâini, iar părul despletit parcă i se revărsa în
râuri; i-am dat o ultimă sărutare, după care am întrebat-o:
— Când te revăd?
— Ascultă, răspunse ea, ia cheiţa aurită de pe cămin şi du-te de
deschide uşa; adu-mi cheia şi apoi pleacă. În cursul zilei ai să primeşti o
scrisoare cu ce ai de făcut, şi să ştii că trebuie să mă asculţi orbeşte.
— Da, şi dacă ţi-aş cere încă de pe acum ceva?
— Ce anume?
— Să-mi laşi această cheie.
— Lucrul pe care mi-l ceri nu l-am mai făcut niciodată pentru
nimeni.
— Ei bine, fă-l pentru mine, fiindcă îţi jur că eu nu te iubesc aşa cum
te iubeau ceilalţi.
— Bine, păstreaz-o; dar ţin să te anunţ că depinde de mine ca
această cheie să nu-ţi servească la nimic.
— De ce?
— Fiindcă sunt zăvoare şi pe dinăuntrul uşii.
— Ce rea eşti!
— Am să pun să le scoată.
— Aşadar, mă iubeşti un pic?
— Nu ştiu cum se face, dar mi se pare ca da. Acum du-te, pic de
somn.
Am mai rămas câteva clipe înlănţuiţi, şi apoi am plecat.
Străzile erau pustii, marele oraş dormea încă, o dulce prospeţime se
revărsa prin cartierele pe care vuietul oamenilor avea să le năpădească
câteva ore mai târziu.
Mi se părea că oraşul adormit este al meu; răscoleam în amintire
numele acelora pe care îi invidiasem cândva pentru fericirea lor; şi nu-mi
aminteam măcar de unul singur fără să nu mă socotesc mai fericit decât
el.
Să fii iubit de o fată castă, să fii primul care îi dezvălui straniul
mister al dragostei, înseamnă, desigur, o mare fericire, dar este lucrul
cel mai simplu de pe lume. Să pui stăpânire pe o inimă neobişnuită cu
atacurile, înseamnă să intri într-un oraş deschis şi fără pază. Educaţia,
sentimentul îndatoririlor şi familia sunt santinele foarte puternice, dar nu
există mici o santinelă, oricât de vigilentă, pe care să n-o înşele o fată de
16 ani, căreia natura, prin glasul bărbatului iubit, îi dă primele poveţe ale
dragostei, poveţe care sunt cu atât mai fierbinţi cu cât par mai pure.
Cu cât fata este mai încrezătoare în existenţa binelui, cu atât mai
uşor se lasă în voia, dacă nu a iubitului, cel puţin în voia dragostei,
deoarece, lipsită de bănuieli, este fără de apărare, şi să reuşeşti să fii
iubit de ea înseamnă un triumf pe care orice bărbat de 25 de arii îl poate
obţine oricând vrea. Lucrul acesta este foarte adevărat. De aceea vedeţi
cu câte măsuri de supraveghere şi cu câte ziduri de apărare sunt
înconjurate tinerele fete. Mănăstirile nu au însă ziduri destul de înalte,
mamele zăvoare atât de solide, religia porunci îndeajuns de multe ca să
închidă aceste fermecătoare păsărele în coliviile lor, peste care nu se
ostenesc măcar să presare nişte flori. Şi cât de mult trebuie să dorească
ele această lume care le este ascunsă, cât de ispititoare trebuie s-o
socotească, cu ce nesaţ vor fi ascultând de bună seamă primul glas,
care, printre zăbrele, vine să le împărtăşească secretele, şi cum vor fi
binecuvântând mâna care, cea dintâi, ridica un colţ al vălului cel plin de
mistere!
Dar să fii cu adevărat iubit de o curtezană, înseamnă o victorie cu
mult mai grea. La ele trupul a tocit sufletul, simţurile au mistuit inima,
desfrâul a făurit sentimentelor o adevărată platoşă. Vorbele care li se
spun le cunosc pe dinafară, şiretlicurile pe care le folosesc bărbaţii le ştiu
de mult, şi-au vândut până şi iubirea pe care le-o inspiră. Ele iubesc
fiindcă asta le e meseria, nu din elan. Sunt mai bine apărate de calculele
lor decât este păzită o fecioară de către mamă-sa sau de zidurile
mănăstirilor; din această pricină au inventat ele cuvântul capriciu, pentru
aceste amoruri fără profit, pe care şi le oferă din timp în timp ca odihnă,
ca scuză sau drept consolare; se aseamănă cu cămătarii care jupoaie mii
de oameni şi care cred că şi-au răscumpărat toate păcatele dacă împrumută
o dată douăzeci de franci unui nenorocit muritor de foame, fără
să-i mai ia dobânzi şi fără să-i mai ceară chitanţă.
Iar când Dumnezeu îngăduie unei curtezane iubirea adevărată,
aceasta iubire, care apare la început ca o iertare, ajunge pentru ea,
aproape totdeauna, o pedeapsă. Căci nu există iertare a păcatelor fără
pedeapsă. Dacă o fiinţă care are să-şi reproşeze întreg trecutul se simte
deodată cuprinsă de o iubire adâncă, sinceră, de nepotolit, de care nu
s-ar fi crezut în stare niciodată, şi dacă ea îşi mărturiseşte această iubire,
cât de mică se va simţi în faţa bărbatului iubit! Ce puternic se va simţi el
dispunând de nemilosul drept de a-i spune: „Nu dai mai mult din
dragoste decât ai dat pentru bani!"
Şi atunci ele nu ştiu ce dovezi să-i mai dea. Un copil, la câmp,
povesteşte fabula, îşi găsise de joacă să tot strige: „Ajutor!" ca să-i
păcălească pe cei din jur. Dar într-o bună zi a fost mâncat de un urs, fiindcă
cei pe care îi înşelase de atâtea ori n-au mai vrut să dea crezare
ţipetelor sale, de data aceasta adevărate. La fel se întâmplă şi cu aceste
fiinţe nenorocite când iubesc cu adevărat. Au minţit de atâtea ori, încât
nimeni nu vrea să le mai creadă, şi în vâltoarea remuşcărilor, sunt
mistuite de iubirea lor.
De aici izvorăsc acele mari devotamente, acele izolări austere de
care au dat dovadă câteva dintre ele.
Dar când bărbatul care trezeşte această dragoste izbăvitoare are
sufletul destul de generos pentru a-i primi iubirea fără să-şi mai
amintească de trecut, când se lasă pradă acestei iubiri, când, în sfârşit,
iubeşte tot atât de mult pe cât este iubit, acest om soarbe dintr-o dată
toate emoţiile pământene, iar după această iubire, inima sa îi va fi
ferecată pentru oricare altă dragoste.
Reflecţiile de mai sus nu le făceam în acea dimineaţă în care mă
întorceam acasă. Ele n-ar fi putut să însemne decât o presimţire a ceea
ce urma să mi se întâmple, şi, cu toată iubirea mea pentru Marguerite,
nu întrezăream atare urmări. Astfel de gânduri îmi trec prin minte astăzi.
Totul fiind sfârşit pentru totdeauna, aceste reflecţii rezultă în mod firesc
din ceea ce s-a întâmplat.
Dar să revenim la cea dintâi zi a legăturii noastre. Când m-am
înapoiat acasă, mă aflam într-o stare de euforie nebună. Gândindu-mă
că toate obstacolele ridicate de imaginaţia mea între Marguerite şi mine
dispăruseră, că Marguerite era a mea, că eram prezent în gândurile sale,
că ţineam în buzunar cheia de la apartamentul ei şi aveam dreptul să mă
servesc de această cheie, eram mulţumit de viaţă, mândru de mine, şi-l
veneram pe Dumnezeu, care îmi îngăduia toate acestea.
Într-o bună zi, un tânăr trece pe stradă, atinge cu cotul o femeie, se
uită la ea, îşi întoarce capul şi pleacă mai departe. Pe femeie n-o
cunoaşte; ea îşi are bucuriile, supărările, iubirile ei, în care el nu ocupă
nici cel mai mic loc. El nu există pentru ea, şi poate că dacă i s-ar adresa,
ea şi-ar bate joc de el, aşa cum făcuse Marguerite cu mine. Săptămâni,
luni, ani se scurg, şi deodată, după ce fiecare şi-a urmat destinul pe un
drum diferit, logica hazardului îi pune faţă în faţă. Femeia devine amanta
acestui bărbat şi îl îndrăgeşte. Cum? Pentru ce? Cele două existenţe nu
mai alcătuiesc decât una; de-abia s-a înfiripat intimitatea dintre ei, şi li
se pare că a existat de la începutul începuturilor, şi tot ceea ce s-a
petrecut mai înainte se şterge din memoria celor doi amanţi. Să
recunoaştem că e ciudat.
În ceea ce mă priveşte, nu-mi mai aminteam cum trăisem până în
ajun. Întreaga mea fiinţă tresălta de o bucurie fără margini la amintirea
vorbelor pe care le rostisem noi în această primă noapte. Sau Marguerite
era dibace în arta înşelătoriei, sau avea pentru mine una din acele
pasiuni subite, care izbucnesc la prima sărutare şi care mor câteodată
tot atât de repede cum s-au şi născut.
Cu cât reflectam mai mult la toate acestea, cu atât îmi spuneam că
Marguerite nu avea nici un motiv să simuleze o dragoste pe care n-ar fi
împărtăşit-o, şi îmi mai spuneam că femeile iubesc în două chipuri, care
pot decurge unul dintr-altul: ele iubesc sau cu inima, sau cu simţurile.
Adeseori o femeie îşi ia un amant pentru a asculta doar de porunca
simţurilor, şi află, fără să se fi aşteptat, taina dragostei imateriale,
pentru ca apoi să nu mai existe pentru ea decât sufletul; adeseori, o fată
tânără, necăutând în căsătorie decât unirea a două afecţiuni curate, află
brusca revelare a dragostei fizice, viguroasă urmare a celor mai caste
simţiri sufleteşti.
Am aţipit în noianul acestor gânduri. Am fost trezit din somn de
primirea unei scrisori, trimisă de Marguerite, şi care conţinea
următoarele cuvinte:
„Iată ce am hotărât: Astă-seară, la «Vaudeville». Vino în pauza a
treia.
M. G."
Am pus cu grija biletul într-un sertar, ca să am oricând realitatea
sub ochi, în cazul în care aş mai fi avut încă îndoieli, aşa cum mi se
întâmplase în unele clipe.
Marguerite nu-mi spunea să mă duc să o văd peste zi, şi n-am
îndrăznit să mă prezint la ea; dar simţeam o dorinţă atât de mare să o
întâlnesc înainte de teatru, încât m-am dus la Champs-Elysées, unde, ca
şi în ajun, am văzut-o trecând şi apoi coborând din trăsură.
La orele 7 mă aflam la „Vaudeville".
Niciodată nu intrasem atât de devreme într-un teatru.
Una după alta, toate lojile se umplură. Una singură rămânea goală:
cea din avanscena parterului.
La începutul actului al treilea am auzit deschizându-se şi uşa acestei
loji, de la care aproape că nu-mi mai desprinsesem privirile. Marguerite
îşi făcu apariţia.
Imediat veni în faţă, cercetă din ochi fotoliile de orchestră, mă zări
şi-mi mulţumi din privire.
Era minunat de frumoasă în seara aceea.
Să fi fost eu pricina acestei cochetării? Mă iubea ea oare aşa de
mult ca să se facă atât de frumoasă pentru mine, să mă simt eu fericit?
Nu ştiam încă; dar dacă acesta îi fusese gândul, îi reuşise pe deplin,
deoarece, când apăru în lojă, toate capetele prinseră să se agite, de
păreau nişte valuri, iar actorul de pe scenă se uită el însuşi la aceea care
tulbura în aşa chip întreaga sală doar prin simpla ei apariţie.
Iar eu aveam cheia apartamentului acestei femei, şi peste trei sau
patru ore ea avea să fie din nou a mea!
Sunt aspru osândiţi cei care se ruinează pentru actriţe şi femei
întreţinute; ceea ce mă miră este faptul că nu comit pentru ele de
douăzeci de ori mai multe nebunii. Trebuie să fi trăit, ca mine, în mijlocul
acestei vieţi, ca să ştii ce însemnătate au micile vanităţi de fiecare zi pe
care ele le oferă iubitului lor. Aceste vanităţi sudează — spun astfel
pentru că nu am găsit alt termen — sudează puternic în sufletul
bărbatului dragostea ce o poartă femeii iubite.
Prudence luă apoi loc şi ea în lojă, iar un bărbat, pe care l-am
recunoscut a fi contele de G..., se aşeză în spatele ei.
La vederea lui, un fior rece îmi trecu prin inimă.
Fără îndoială, Marguerite şi-a dat seama de impresia pe care mi-o
produsese prezenţa acestui bărbat în loja ei, deoarece îmi surâse din nou
şi, întorcându-se cu spatele la conte, păru că este foarte atentă la
desfăşurarea piesei. În cel de-al treilea antract, ea îşi întoarse capul şi
rosti câteva cuvinte; contele părăsi loja, iar Marguerite îmi făcu semn să
vin să o vizitez.
— Bună seara, îmi spuse ea în clipa în care am intrat, şi îmi întinse
mâna.
— Bună seara, răspunsei eu, adresându-mă Margueritei şi
Prudencei.
— Ia loc.
— Dar iau locul cuiva. Domnul conte de G... nu se mai întoarce?
— Ba da. L-am trimis după bomboane, ca să putem vorbi singuri
câteva clipe. Doamna Duyernoy cunoaşte secretul.
— Da, copii, spuse ea, fiţi fără grijă, n-am să scot o vorbă.
— Dar ce ai în astă seară? spuse Marguerite, apoi se ridică, veni
spre partea mai puţin luminată a lojii şi mă sărută pe frunte.
— Sunt puţin suferind.
— Trebuie să te duci să te culci, reluă ea cu acel aer ironic care se
potrivea aşa de bine capului ei fin şi spiritual.
— Unde?
— La tine.
— Ştii prea bine că n-aş putea să dorm.
— Atunci să nu vii să faci aici pe bosumflatul fiindcă ai văzut un
bărbat în lojă la mine!
— Nu din cauza asta!
— Ba da, lasă, că pricep eu, dar să ştii că n-ai dreptate; nici să nu
mai discutăm despre asta. Ai să vii după spectacol la Prudence şi ai să
rămâi acolo până ce am să te chem. Ai înţeles?
— Da.
Puteam oare să nu o ascult?
— Mă iubeşti încă? reluă ea.
— Mă mai întrebi?
— Te-ai gândit la mine?
— Toată ziua.
— Ştii că mi-e tare teamă că m-am îndrăgostit de tine? întreab-o
mai bine pe Prudence.
— Ah, răspunse rotofeia, e plictisitor la culme!
— Acum te rog să te întorci la locul tău, contele trebuia să se
întoarcă şi nu trebuie să te găsească aici.
— Pentru ce?
— Pentru că nu-ţi va face plăcere să-l vezi.
— De ce nu mi-ai spus că doreşti să vii în astă seară la „Vaudeville"?
Aş fi putut să-ţi ofer eu loja asta, tot atât de bine ca şi el.
— Din nenorocire, mi-a adus biletul fără ca eu să i-l fi cerut, oferindu-
se să mă însoţească. Ştii foarte bine, nu puteam să-l refuz. Tot ceea
ce puteam face era să-ţi scriu unde mă duc, pentru ca să mă vezi şi
pentru că eu însămi simţeam plăcerea să te revăd cât mai curând;
deoarece, însă, îmi mulţumeşti în acest chip, am să trag învăţăminte
pentru viitor.
— Am greşit, iartă-mă.
— Perfect! Întoarce-te frumuşel la locul tău, şi mai ales nu mai face
pe gelosul.
Mă sărută din nou, după care ieşii.
Pe culoar m-am întâlnit cu contele, care se înapoia.
M-am întors la fotoliul meu.
La urma urmei, prezenţa domnului de G... în loja Margueritei era cel
mai firesc lucru. Fusese amantul ei, îi aducea o lojă, o întovărăşea la
spectacol, toate acestea erau foarte naturale, şi din moment ce aveam
ca amantă o fată ca Marguerite, hotărât că trebuia să-i accept
obiceiurile.
Cu toate acestea, am fost foarte nefericit restul serii, iar la plecare
m-a cuprins o adâncă întristare când am văzut-o pe Marguerite, însoţita
de Prudence şi de conte, urcându-se în caleaşca ce-i aştepta la poartă.
Şi, totuşi, un sfert de oră mai târziu mă aflam la Prudence. Cam tot
atunci ajunsese şi ea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:40 AM | message # 13
XIII
— Ai sosit aproape la fel de repede ca şi noi, îmi spuse Prudence.
— Da, am răspuns eu maşinal. Unde este Marguerite?
— La ea.
— Singură?
— Cu domnul de G...
Am început să mă plimb, cu paşi mari, prin salon.
— Bine, dar ce ai?
— Vrei să sar în sus de bucurie că stau aici şi aştept ca un caraghios
ca domnul de G... să iasă de la Marguerite?
— Nici dumneata n-ai mai multă minte ca ceilalţi. Înţelege că
Marguerite nu poate să-l dea pe uşă afară pe conte. Domnul de G... a fost
mult timp împreună cu ea, i-a dat totdeauna mulţi bani, şi-i mai dă încă.
Marguerite cheltuieşte mai mult de o sută de mii de franci pe an; are o
groază de datorii. Ducele îi trimite ceea ce ea îi cere, dar Marguerite nu
îndrăzneşte totdeauna să-i ceară atât cât are nevoie. Nu trebuie ca
Marguerite să se certe cu contele, care înseamnă pentru ea cel puţin
douăsprezece mii de franci pe an. Marguerite te iubeşte mult, scumpul
meu prieten, dar legătura dumitale cu ea, atât în interesul ei, cât şi al
dumitale, nu trebuie să devină serioasă. Doar n-o să plăteşti dumneata
luxul fetei ăsteia cu cei şapte sau opt mii de franci pe care-i primeşti de
acasă; banii ăştia nu i-ar ajunge nici pentru întreţinerea trăsurii. Ia-o pe
Marguerite drept cine este, o fată bună, spirituală şi frumoasă; fii iubitul
ei o lună, două, dăruieşte-i flori, bomboane, şi loji la teatru; dar nu-ţi mai
vârî nimic altceva în cap, şi nu-i face scene de gelozie ridicola. Ştii bine
cu cine ai de-a face; Marguerite nu este o virtute. Te place, o iubeşti,
ce-ţi mai pasă de rest? Eşti tare nostim când faci pe susceptibilul! Ai cea
mai agreabilă metresă din Paris! Te primeşte într-un apartament
magnific, este încărcată de diamante, n-are să te coste un ban, dacă
vrei, şi domnul nu este mulţumit. Ce dracu, prea pretinzi multe!
— Ai dreptate, dar anumite lucruri sunt mai puternice decât mine,
gândul că acest om este amantul ei mă chinuieşte îngrozitor.
— Mai întâi de toate, reluă Prudence, oare mai este el încă amantul
ei? Este un om de care ea are nevoie, asta-i totul. De două zile încoace,
Marguerite nu l-a mai primit; a venit azi dimineaţa, şi ea n-a avut încotro,
a trebuit să primească loja şi să accepte să o însoţească la teatru. El a
condus-o acasă, s-a urcat o clipă la ea şi n-are să rămână, fiindcă aştepţi
aici. Toate astea sunt cât se poate de fireşti, mi se pare. De altminteri,
văd că pe duce îl accepţi...
— Da, dar acela este bătrân, şi sunt convins că Marguerite nu este
amanta lui. Apoi, poţi adeseori să accepţi o legătură şi să nu accepţi
două. Uşurinţa asta aduce prea mult a calcul şi-l apropie pe bărbatul
care consimte la o asemenea treabă, chiar din dragoste, de cei care-şi
fac o meserie consimţind la astfel de lucruri şi un profit din această
meserie.
— Ah, scumpul meu, cât eşti de înapoiat! Câţi am văzut eu dintr-ăştia,
şi încă dintre cei mai nobili, dintre cei mai eleganţi, dintre cei mai
bogaţi, făcând ceea ce te sfătuiesc eu să faci, şi asta fără eforturi, fără
ruşine, fără remuşcări! Lucrul ăsta poţi, de altfel, să-l vezi în toate zilele!
Dar cum ai vrea oare să procedeze femeile întreţinute din Paris ca să-şi
asigure banii pentru viaţa luxoasă pe care o duc dacă nu având trei sau
patru amanţi în acelaşi timp? Nu există avere, oricât de considerabilă ar
fi, care să poată susţine singură cheltuielile unei femei ca Marguerite. O
avere cu un venit anual de cinci sute de mii de franci înseamnă o avere
enormă în Franţa; ei bine, scumpul meu prieten, un bărbat cu un venit
de cinci sute de mii de franci n-ar scoate-o la capăt, şi iată pentru ce:
bărbatul cu un astfel de venit ţine o casă pe picior mare, şi apoi caii,
servitorii, trăsurile, partidele de vânătoare, prietenii; adeseori este
căsătorit, are copii, are cai de curse, joacă cărţi, călătoreşte şi mai ştiu
eu ce! Toate aceste obiceiuri sunt atât de înrădăcinate, încât nu poate să
renunţe la ele fără ca să treacă drept ruinat şi fără ca să provoace
scandal. În concluzie, un om cu un venit de cinci sute de mii de franci pe
an nu poate să dea unei femei mai mult de patruzeci sau cincizeci de mii
de franci, şi încă asta înseamnă mult. Ei bine, alte amoruri completează
cheltuielile anuale ale femeii. Cu Marguerite treaba este încă mai uşoară;
printr-o minune a cerului a căzut peste un bătrân bogat, cu zece
milioane de franci, căruia i-au murit soţia şi fata, care nu mai are decât
nepoţi, bogaţi şi ei, un bătrân care îi dă tot ce vrea, fără să-i ceară nimic
în schimb; dar ea nu poate să-i ceară mai mult de şaptezeci de mii de
franci pe an, şi sunt sigură că dacă Marguerite i-ar cere mai mult, cu
toată averea pe care o posedă şi cu toată afecţiunea pe care i-o poartă,
el ar refuza-o.
La Paris, toţi aceşti tineri care au douăzeci sau treizeci de mii de
livre venit, adică de-abia cu ce să trăiască în lumea pe care o
frecventează, ştiu foarte bine, când sunt amanţii unei femei ca
Marguerite, că ea n-ar putea să-şi plătească nici măcar apartamentul şi
servitorii cu ce capătă de la ei. Ei nu-i spun că ştiu toate acestea, au
aerul că nu văd nimic, iar când se satură, îşi iau tălpăşiţa. Dacă au
vanitatea să facă singuri faţă la toate cheltuielile, se ruinează ca nişte
proşti şi apoi se duc să-şi lase pielea în Africa, după ce-au lăsat la Paris
datorii de o sută de mii de franci. Crezi că femeia le este recunoscătoare
pentru asta? Câtuşi de puţin. Dimpotrivă, ea va spune că şi-a sacrificat
situaţia şi că în timp ce era cu el, păgubea. Ah! găseşti ruşinoase toate
aceste amănunte, nu este aşa? Dar sunt adevărate. Eşti un băiat
încântător, la care ţin din toată inima, îţi spun că trăiesc de douăzeci de
ani printre femei întreţinute, ştiu ce sunt şi cât fac, şi n-aş vrea să te văd
luând în serios capriciul pe care l-a avut pentru dumneata o fată
frumoasă. Apoi, în afară de asta, continuă Prudence, să admitem că
Marguerite te iubeşte îndeajuns ca să renunţe la conte şi la duce; în
cazul în care acesta şi-ar da seama de legătura voastră şi i-ar spune să
aleagă între dumneata şi el, sacrificiul pe care l-ar face pentru dumneata
ar fi enorm, ceea ce nu poate fi contestat. Ce sacrificiu la fel ai putea
face dumneata pentru ea? Când ai să începi să te saturi, când, în sfârşit,
n-o să mai ai poftă de ea, ce ai să faci ca s-o despăgubeşti de tot ceea ce
ai făcut-o să piardă? Nimic. Ai reuşit s-o desparţi de lumea în care se
găseau norocul, viitorul ei, îţi va fi dăruit cei mai frumoşi ani ai ei, iar
peste ea se va aşterne uitarea. Sau te vei purta ca un om de rând, şi
atunci, azvârlindu-i în faţă trecutul, ai să-i spui că, părăsind-o, nu faci
decât să procedezi la fel cu ceilalţi amanţi, şi ai lăsa-o pradă unei sărăcii
sigure; sau te vei purta ca un om cinstit, şi crezându-te obligat să o
păstrezi lângă dumneata, te vei condamna dumneata însuţi la o
nenorocire de neînlăturat, întrucât această legătură, scuzabilă la un
tânăr, nu mai este de iertat la un om matur. Ea îţi va deveni o piedică în
toate, nu-ţi va îngădui nici înjghebarea unei familii, nici realizarea
ambiţiilor, care constituie pasiunile imediat următoare şi cele din urmă
ale bărbatului. Crede-mă, aşadar, dragă prietene, este bine să preţuieşti
lucrurile la justa lor valoare, pe femei să le iei drept ce sunt, şi să nu-i îngădui
unei femei întreţinute de a se socoti câtuşi de puţin creditoarea
dumitale.
Totul era înţelepţeşte judecat şi trăda o logică de care n-aş fi
crezut-o niciodată în stare pe Prudence. N-am găsit nimic ce să-i
răspund, afară de faptul că avea dreptate; i-am întins mâna şi i-am
mulţumit pentru sfaturi.
— Haide, haide, îmi spuse ea, scoate-ţi acum din cap toate teoriile
astea uricioase şi fii vesel; viaţa îşi are farmecul ei, scumpul meu,
depinde numai cu ce ochi o priveşti. Dacă vrei, întreabă-l pe prietenul
dumitale Gaston; cred că-i unul care înţelege dragostea la fel cum o
înţeleg şi eu. Dacă vrei să nu ajungi un tânăr nesărat, trebuie să te
gândeşti doar la faptul că la doi paşi de aici se află o fată frumoasă, care
aşteaptă cu nerăbdare să plece bărbatul ce se află la ea, care se
gândeşte la dumneata, care ţi-a rezervat noaptea şi care sunt convinsă
că te iubeşte. Acum vino la fereastră, alături de mine, şi să privim cum
pleacă contele, care n-o să întârzie prea mult şi-o să ne lase nouă locul.
Prudence deschise o fereastră şi ne rezemarăm unul de altul pe
pervaz.
Ea privea la rarii trecători de pe stradă, iar eu visam.
Tot ceea ce-mi spusese îmi vuia în cap, şi nu puteam să nu admit că
avea dreptate, dar dragostea adevărată ce i-o purtam Margueritei greu
se putea împăca cu aceste argumente. De aceea, din când în când
scoteam nişte suspine care o făceau pe Prudence să se întoarcă spre
mine şi să ridice din umeri la fel ca un doctor care şi-a pierdut orice
speranţă în vindecarea unui bolnav.
„Cât de bine ne dăm seama că viaţa este scurtă, îmi spuneam în
sinea mea, după rapiditatea senzaţiilor! De-abia de două zile o cunosc
pe Marguerite, nu-mi este amantă decât de ieri, şi mi-a şi robit într-atât
gândurile, inima, mi-a pătruns atât de mult în viaţă, încât vizita acestui
conte de G... înseamnă pentru mine o nenorocire."
În sfârşit, contele ieşi, se urcă în trăsura ce-l aştepta şi dispăru.
Prudence închise fereastra.
În aceeaşi clipă Marguerite ne chemă.
— Veniţi repede, se pune masa! spuse ea. Haideţi să mâncăm.
Când am intrat la ea, Marguerite alergă spre mine, îmi sări de gât şi
mă sărută cu înfocare.
— Tot mai suntem supăraţi? mă întrebă ea.
— Nu, s-a terminat, răspunse Prudence. I-am făcut morală, şi a
promis că are să fie cuminte.
— Foarte bine!
Fără voia mea, mi-am aruncat ochii spre pat: nu era desfăcut; cât
despre Marguerite, ea îşi şi pusese un capot alb.
Ne-am aşezat la masă.
Farmec, drăgălăşenie, exuberanţă, nimic nu-i lipsea Margueritei, şi
mă vedeam obligat, din timp în timp, să recunosc că nu aveam dreptul
să-i cer altceva; ca mulţi bărbaţi ar fi fost fericiţi să fie în locul meu, şi
că, la fel cu păstorul lui Vergiliu, nu aveam decât să mă bucur de clipele
de fericire pe care un zeu sau mai degrabă o zeiţă mi le dăruia.
Am încercat să pun în practică teoriile Prudencei şi să fiu la fel de
vesel ca şi ele; dar ceea ce la ea şi la Marguerite era natural, pentru
mine însemna sforţare, iar râsul nervos ce mă stăpânea şi care a reuşit
să le înşele se înrudea mult cu plânsul.
În sfârşit, masa se termină şi am rămas singur cu Marguerite. Aşa
cum era obişnuită, Marguerite se duse şi se aşeză pe covor, în faţa
căminului, de unde începu să privească, cu tristeţe, flăcările.
Se gândea! La ce? Nu ştiu. O priveam cu dragoste şi aproape cu
groază, gândindu-mă la câte eram gata să sufăr pentru ea.
— Ştii la ce mă gândeam?
— Nu.
— La combinaţia pe care am găsit-o.
— Şi care este această combinaţie?
— Nu pot încă să ţi-o destăinuiesc, dar pot să-ţi spun la ce rezultat
are să ducă. Rezultatul are să fie că de acum într-o lună am să fiu liberă,
n-am să mai fiu datoare cu nimic nimănui şi o să mergem să na
petrecem împreună vara la ţară.
— Şi nu poţi să-mi spui prin ce mijloc?
— Nu, trebuie doar să mă iubeşti aşa cum te iubesc eu, şi totul are
să reuşească.
— Şi tu singură ai găsit această combinaţie?
— Da.
— Şi ai să o pui în aplicare tot singură?
— Eu singură am să îndur neplăcerile, îmi spuse Marguerite, cu un
surâs pe care nu-l voi uita niciodată, dar amândoi vom împărţi foloasele.
Nu m-am putut stăpâni să nu roşesc la auzul cuvântului foloase;
mi-am reamintit de Manon Lescaut tocând cu Des Grieux banii domnului
de B...
Ridicându-mă, am răspuns pe un ton ceva cam aspru:
— Ai să-mi îngădui, scumpa mea Marguerite, să nu împart
beneficiile decât din afacerile pe care le plănuiesc singur şi de care mă
ocup singur.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că tare mă tem că domnul conte de G... este asociatul
tău în această fericită combinaţie, de care nu vreau să aud nici în
ceea ce priveşte obligaţiile, nici beneficiile.
— Eşti un copil. Credeam că mă iubeşti, dar m-am înşelat. E
limpede.
După care, imediat, se sculă, deschise pianul şi începu să cânte
Invitaţia la vals, până la faimosul pasaj la care se poticnea întotdeauna.
Cânta Invitaţia din obişnuinţă, sau pentru a-mi reaminti ziua în care
ne cunoscusem? Ce ştiu bine este că la auzul acestei melodii amintirile
mă copleşiră şi, apropiindu-mă de ea, î-am luat căpşorul între mâini şi
am sărutat-o.
— Mă ierţi? am întrebat-o.
— Vezi bine, îmi răspunse ea, dar trebuie să observi că au trecut
de-abia două zile, şi s-a şi ivit ocazia să te iert. Nu prea îţi respecţi de loc
promisiunile de a-mi da ascultare deplină.
— Ce să fac, Marguerite, te iubesc prea mult şi sunt gelos din pricina
oricărui gând al tău. Ce mi-ai propus adineauri m-a făcut nebun de
fericire, dar misterul în care învălui punerea în aplicare a acestor
proiecte îmi strânge inima.
— Haide să judecăm puţin, continuă Marguerite, luându-mi mâinile
şi privindu-mă cu un surâs fermecător, la care-mi era cu neputinţă să
rezist. Mă iubeşti, nu-i aşa? şi ai fi fericit să petreci trei sau patru luni la
ţară cu mine; şi eu, de asemenea, aş fi fericită de această singurătate în
doi, şi nu numai că aş fi fericită, dar îmi este şi necesară pentru
sănătate. Nu pot să părăsesc Parisul pentru un răstimp atât de îndelungat
fără să pun ordine în toate treburile mele, iar afacerile unei
femei ca mine sunt totdeauna foarte încurcate; ei bine, am găsit mijlocul
să le împac pe toate, treburile mele şi dragostea ce o am pentru tine, da,
pentru tine, nu râde — comit nebunia să te iubesc! — şi iată că dânsul îşi
dă nişte aere grozave şi îmi înşiră vorbe umflate. Copil, de trei ori copil,
ţine minte doar că te iubesc, şi să nu-ţi pese de nimic altceva. Ne-am
înţeles, nu-i aşa?
— Sunt de acord cu tot ceea ce vrei tu, ştii prea bine!
— Atunci, până într-o lună, o să ne aflăm la ţară, o să ne plimbăm
pe malul apei şi o să bem lapte. Ţi se pare ciudat că îţi vorbesc astfel,
eu, Marguerite Gautier; şi ştii de ce, dragă prietene? Fiindcă viaţa la
Paris, care pare să mă facă atât de fericită, când nu este mistuitoare, mă
plictiseşte, şi atunci năzuiesc pe neaşteptate spre o existenţă mai calmă,
care să-mi aducă aminte de copilărie. Nu există om care să nu fi avut
copilărie, indiferent ce va fi devenit mai târziu. Oh, fii liniştit, n-am să-ţi
spun că sunt fiica unui colonel la pensie şi că am fost crescută la
„Saint-Denis"1. Sunt o sărmană fată de la ţară, care acum şase ani nici
nu ştia măcar să se iscălească. Te-ai liniştit, nu-i aşa? De ce eşti oare
primul căruia mă adresez pentru a împărţi cu el bucuria dorinţei care
m-a cuprins? Fără îndoială pentru că am simţit că mă iubeşti pentru mine
şi nu pentru tine, în timp ce ceilalţi nu m-au iubit niciodată decât pentru
ei. Am fost de multe ori la ţară, dar niciodată aşa cum aş fi vrut. Pe tine
mă bizui ca să am şi eu parte de aceste zile de fericire, nu fi deci rău şi
dăruieşte-mi-le. Spune-ţi aşa: „Ea n-o să mai apuce să fie bătrână, şi
într-o zi am să mă căiesc că nu i-am ascultat prima rugăminte pe care
mi-a făcut-o şi care era atât de lesne de îndeplinit".
Ce si răspunzi la asemenea cuvinte, mai ales că stăruia în mine
amintirea primei nopţi de dragoste, şi eram în aşteptarea celei de-a
doua?
O oră după aceea, Marguerite se găsea în braţele mele, şi chiar de
mi-ar fi cerut să făptuiesc o crimă, aş fi ascultat-o.
La orele 6 dimineaţa am plecat, iar mai înainte de a ieşi i-am spus:
— Pe astă-seară?
Marguerite m-a îmbrăţişat mai puternic, dar nu mi-a răspuns.
Peste zi am primit o scrisoare care cuprindea rândurile de mai jos:
„Copilul meu scump, sunt puţin cam suferindă, şi doctorul mi-a
prescris odihnă. Am să mă culc devreme asta-seară, aşa ca n-am să te
văd. Dar, ca sa te despăgubesc, am să te aştept mâine la amiază.
Te iubesc."
Primul gând ce mi-a apărut în minte a fost „Mă înşeală!
O sudoare de gheaţă mi-a acoperit fruntea, fiindcă o iubeam prea
mult pe această femeie pentru ca bănuiala să nu mă tulbure cumplit.
Şi, totuşi, cu Marguerite trebuia să mă aştept la astfel de fapte
aproape în fiecare zi, iar lucrul acesta mi se întâmplase adeseori cu
celelalte iubite, fără ca să mă preocupe peste măsură. De unde izvora,
prin urmare, puterea pe care o exercita această femeia asupra vieţii
mele?M-am gândit atunci, pentru că aveam cheia de la locuinţa ei, să mă
duc să o văd. În acest chip aveam să aflu foarte repede adevărul, iar
dacă găseam la ea un bărbat, aveam să-l pălmuiesc.
În aşteptare, m-am dus la Champs-Elysées. Am rămas aici patru ore.
Marguerite nu şi-a făcut apariţia.
Seara, am intrat prin toate teatrele unde avea obiceiul sa se ducă. Nu
se afla nicăieri.
La orele 11 m-am îndreptat spre rue d'Antin.
Nici o lumină la ferestrele Margueritei. Am sunat totuşi.
Portarul mă întrebă încotro mă duc.
— La domnişoara Gautier, i-am răspuns eu.
— Nu s-a înapoiat încă.
— Am să urc s-o aştept.
— Nu este nimeni la dânsa.
Fără îndoială că era vorba de un consemn peste care puteam trece,
deoarece aveam cheia, dar m-am temut de vreun scandal ridicol şi am
1 Mănăstiri lângă Paris, unde funcţiona o şcoală pentru fiicele celor care
erau decoraţi cu Legiunea de Onoare
plecat.
Numai că nu m-am înapoiat la mine, nu puteam să mă dezlipesc de
acea stradă, şi nu pierdeam din ochi casa Margueritei. Mi se părea că
mai aveam încă ceva de aflat, sau cel puţin că bănuielile mele aveau să
se adeverească.
Spre miezul nopţii, un cupeu pe care îl cunoşteam foarte bine se
opri în dreptul numărului 9.
Contele de G... coborî din el şi intră în casă, după ce dădu mai întâi
drumul trăsurii.
Am sperat, o clipă, că avea să i se spună şi lui, ca şi mie, că
Marguerite nu este acasă şi că am să-l văd ieşind; dar la orele 4
dimineaţa aşteptam încă.
De trei săptămâni încoace am suferit cumplit, dar asta cred că nu-i
nimic în comparaţie cu ce-am suferit în noaptea aceea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:41 AM | message # 14
XIV
Întors acasă, am început să plâng ca un copil. Nu există bărbat care
să nu fi fost înşelat cel puţin o dată în viaţă şi care să nu ştie cât suferi
din această pricină.
Sub imperiul hotărârilor luate în timpul febrei, hotărâri pe care crezi
întotdeauna că ai tăria să le respecţi, mi-am spus că trebuia să rup
numaidecât cu această iubire şi aşteptam nerăbdător să se facă ziuă,
spre a-mi reţine un bilet la diligenţă, ca să mă reîntorc lângă tatăl şi sora
mea, îndoită dragoste de care eram sigur şi care nu avea să mă
dezamăgească.
Totuşi, nu voiam să plec fără ca Marguerite să ştie bine pentru ce
plecam. Doar un bărbat care nu mai simte nimic pentru iubita lui o
părăseşte fără să-i scrie.
Am făcut şi refăcut în minte douăzeci de scrisori.
Avusesem de-a face cu o fată asemenea tuturor fetelor întreţinute,
o idealizasem mult prea mult, iar ea mă tratase ca pe-un şcolar,
folosindu-se, spre a mă înşela, de-un şiretlic de o simplitate insultătoare
— totul era limpede. Amorul meu propriu, pus în joc, învinsese. Trebuia
s-o părăsesc pe această femeie fără să-i dau satisfacţia de a şti cât mă
făcea să sufăr ruptura aceasta; şi iată ce i-am scris, cu scrisul cel mai
elegant, dar cu lacrimi de furie şi de durere în ochi:
„Scumpa mea Marguerite,
Sper că indispoziţia ta de ieri a fost trecătoare. Pe la 11 am trecut
să mă interesez de starea ta, şi mi s-a răspuns că nu te-ai întors.
Domnul de G... a fost mai fericit decât mine, deoarece s-a prezentat
câteva momente mai târziu, şi la 4 dimineaţa se afla încă la tine.
Iartă-mi cele câteva ore plicticoase pe care te-am făcut să le înduri
şi fii convinsă că nu voi uita niciodată clipele fericite pe care ţi le
datorez.
Aş fi venit, desigur, astăzi să mă interesez de sănătatea ta, dar
urmează să mă înapoiez la tatăl meu.
Adio, scumpa mea Marguerite, eu nu sunt nici destul de bogat ca să
te iubesc aşa cum aş vrea, nici îndeajuns de sărac ca să te iubesc aşa
cum ai vrea. Să uităm, deci, tu, un nume care de bună seamă ţi-e
aproape indiferent, iar eu, o fericire care îmi devine imposibilă.
Îţi restitui cheia, de care nu m-am folosit niciodată şi care ar putea
să-ţi fie utilă dacă ai să mai fii vreodată bolnavă aşa cum ai fost ieri."
După cum vezi, n-am avut puterea să termin scrisoarea fără o ironie
impertinentă, ceea ce dovedea cât eram de îndrăgostit încă.
Am citit şi recitit de zece ori scrisoarea, şi gândul că are să-i facă
rău Margueritei m-a liniştit puţin. Încercam să mă aventurez în
descifrarea sentimentelor sale, şi la 8, când îşi făcu apariţia valetul meu,
i-am înmânat scrisoarea, ca s-o ducă numaidecât la destinaţie.
— Va trebui să aştept răspuns? mă întrebă Joseph (pe valetul meu îl
chema Joseph, ca pe toţi valeţii).
— În cazul în care ai să fii întrebat dacă aştepţi răspuns, ai să spui
că nu ştii nimic şi ai să aştepţi.
Mă legam de speranţa că Marguerite avea să-mi răspundă.
Biete şi slabe fiinţe ce suntem!
Tot timpul cât Joseph a lipsit, am fost într-o agitaţie grozavă: aci,
amintindu-mi cum mi se dăruise Marguerite, mă întrebam cu ce drept îi
scriam o scrisoare impertinentă, când ea putea să-mi răspundă foarte
bine că nu domnul de G... era acela care mă înşela, ci că eu îl înşelam pe
domnul de G... (raţionament care permite multor femei să aibă mai mulţi
amanţi), aci, amintindu-mi de jurămintele acestei fete uşoare, voiam să
mă conving că scrisoarea mea era încă prea blândă şi că nu existau
cuvinte îndeajuns de tari pentru a înfiera o femeie care îşi bătea joc de o
dragoste atât de sinceră ca a mea. Mai apoi îmi spuneam că aş fi
procedat mai bine dacă nu-i scriam, ci să mă fi dus la ea peste zi, şi în
acest chip aş fi putut să mă bucur în voie de priveliştea lacrimilor ce
le-ar fi vărsat din pricina mea.
În sfârşit, mă întrebam ce avea să-mi răspundă, gata fiind, chiar în
acea clipă, sa înghit orice scuză mi-ar fi invocat.
Se întoarse şi Joseph.
— Ei bine? l-am întrebat.
— Domnule, îmi răspunse el, doamna dormea încă, însă de îndată
ce va suna, i se va înmâna scrisoarea, şi dacă vă va da un răspuns, îl veţi
primi.
Ea dormea!
De douăzeci de ori am fost pe punctul de a trimite să iau înapoi
scrisoarea, dar îmi ziceam mereu: „Poate că i-a şi fost dată, şi aş avea
aerul că mă căiesc".
Cu cât se apropia ora la care era de aşteptat că-mi va răspunde, cu
atât mai mult regretam faptul că i-am scris.
Bătu de orele 10, de 11, de amiază...
La amiază am fost pe punctul să mă duc la întâlnire, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. În sfârşit, nu ştiam ce să mai fac spre a scăpa din
cercul de fier care mă strângea.
Am crezut atunci, împărtăşind superstiţia oamenilor ce sunt în
aşteptare, că dacă am să plec pentru puţin timp, la înapoiere am să
găsesc răspunsul.
Răspunsurile aşteptate cu mare nerăbdare îţi sosesc totdeauna
când nu eşti acasă.
Am ieşit sub pretextul că mă duc să dejunez.
În loc să iau masa la „Café Foy", în colţul bulevardului, cum făceam
de obicei, am preferat să mănânc la Palais-Royal şi să trec prin rue
d'Antin. Ori de câte ori zăream de departe vreo femeie, credeam că o
văd pe Nanine, care îmi aduce un răspuns. Am trecut prin rue d'Antin
fără să zăresc măcar un comisionar. Ajuns la Palais-Royal, am intrat la
„Véry". Chelnerul mi-a servit ce-a vrut el. Mi-era absolut indiferent,
fiindcă eu tot nu m-am atins de mâncare.
Fără voie, ochii mi se îndreptau mereu asupra pendulei.
M-am reîntors acasă, convins că aveam să găsesc o scrisoare de la
Marguerite.
Portarul nu primise nimic. Mai trăgeam nădejde la valet. Însă el nu
mai văzuse pe nimeni de la plecarea mea.
Dacă Marguerite ar fi găsit cu cale să-mi răspundă, ar fi făcut-o de
mult.
Din clipa aceea am început să regret termenii în care îi scrisesem;
ar fi trebuit să păstrez o tăcere absolută, ceea ce, fără îndoială, i-ar fi
sporit neliniştea; Marguerite, văzând că nu vin la întâlnirea fixată, m-ar fi
întrebat despre motivele care m-au făcut să lipsesc, şi de-abia atunci ar
fi trebuit să i le spun. În acest chip, ea n-ar fi putut face altceva decât să
se dezvinovăţească, iar ceea ce voiam ea era tocmai ta ea să se
dezvinovăţească. Simţeam de pe acum că, orice motive ar fi invocat, ar
fi fost primite, că aş fi acceptat orice, numai s-o mai pot vedea.
Am ajuns să cred că avea să vină ea însăşi la mine, dar orele
treceau, şi Marguerite nu sosea.
Hotărât lucru, Marguerite nu era ca toate celelalte femei, deoarece
tare puţine ar fi fost acelea care să nu răspundă ceva la primirea unei
asemenea scrisori.
La 5 am dat fuga la Champs-Elysées.
„Dacă o întâlnesc, gândeam în sinea mea, am să-mi iau un aer
indiferent şi are să fie convinsă că nici nu mă mai gândesc la ea."
La colţul dinspre rue Royale am văzut-o trecând în trăsură;
întâlnirea a fost atât de neaşteptată, încât am pălit. Nu ştiu dacă mi-a
observat emoţia, cât despre mine, eram atât de tulburat, încât n-am mai
văzut altceva decât trăsura.
Nu mi-am continuat plimbarea la Champs-Elysées. Am privit afişele
teatrelor, deoarece mai aveam încă o şansă s-o văd.
Avea loc o premieră la „Palais-Royal". Fără îndoială că Marguerite
avea să asiste şi ea.
M-am înfiinţat la teatru de la 7.
Toate lojile se umplură, dar Marguerite nu-şi făcu apariţia.
Am plecat atunci de la „Palais-Royal şi am întrat prin toate teatrele
unde obişnuia să se ducă, la „Vaudeville", la „Variétés", la „Opéra-Comique".
Nu era nicăieri.
Sau scrisoarea mea îi făcuse prea mult rău ca să se mai intereseze
de spectacole, sau îi era teamă că o să se întâlnească cu mine, şi voia să
evite o explicaţie.
Gândurile astea mi le şoptea vanitatea, în timp ce mergeam pe
bulevard. La un colţ de stradă m-am întâlnit cu Gaston, care mă întrebă
de unde veneam.
— De la „Palais-Royal".
— Iar eu de la Operă, îmi spuse el; credeam că te voi întâlni şi pe
tine.
— Pentru ce?
— Pentru că Marguerite era şi ea acolo.
— Ah! Era acolo?
— Da!
— Singură?
— Nu, cu una din prietenele ei.
— Şi altcineva?
— Contele de G... a venit o clipă în loja ei; dar ea a plecat cu ducele.
Credeam că o să te văd apărând dintr-o clipă într-alta. Alături de mine
era un fotoliu care a rămas neocupat întreaga seară, şi eram convins că
a fost reţinut de dumneata.
— Dar de ce aş merge şi eu unde se duce Marguerite?
— Pentru că eşti amantul ei, la naiba!
— Şi cine ţi-a spus asta?
— Prudence, pe care am întâlnit-o ieri. Te felicit, scumpul meu! Este
o amantă frumoasă, pe care n-o are cine vrea. Păstreaz-o, are să-ţi facă
cinste...
Această simplă reflecţie a lui Gaston îmi arătă cât erau de ridicole
susceptibilităţile mele.
Dacă l-aş fi întâlnit în ajun şi mi-ar fi vorbit astfel, ou siguranţă că
n-aş mai fi scris prosteasca scrisoare din dimineaţa aceea.
O clipă am fost pe punctul să mă duc la Prudence, s-o rog să-i spună
Margueritei că voiam să-i vorbesc; dar mi-a fost teamă ca, vrând să se
răzbune, să nu-mi trimită vorbă că nu mă poate primi, şi atunci m-am
înapoiat acasă după ce-am trecut prin rue d'Antin.
L-am întrebat din nou pe portar dacă nu avea vreo scrisoare pentru
mine.
Nimic!
„Marguerite o fi voit să vadă ce am de gând să fac şi dacă nu cumva
retractez cele scrise astăzi, mi-am spus eu pe când mă culcam, dar
văzând că eu nu-i scriu, are să-mi scrie ea mâine."
Seara, mai ales, m-am căit de ceea ce făcusem. Eram singur acasă
şi nu puteam adormi, mistuit de nelinişte şi de gelozie; dacă aş fi lăsat
lucrurile să-şi urmeze calea lor firească, m-aş fi aflat acum lângă
Marguerite, ascultându-i vorbele pline de vrajă, pe care le auzisem doar
în două rânduri şi care, în singurătatea mea, parcă-mi sfredeleau
urechile.
Îngrozitor în situaţia asta era faptul că raţiunea îmi spunea că
greşisem; într-adevăr, totul îmi spunea că Marguerite mă iubeşte. Mai
întâi, acel proiect de a petrece singură cu mine o vară la ţară, apoi certitudinea
că nimic n-o obliga să-mi fie amantă, deoarece averea mea nu
i-ar fi ajuns pentru cât avea ea nevoie şi nici măcar pentru a-şi satisface
unele capricii. Aşadar, la ea n-a fost decât speranţa că va găsi în mine o
afecţiune sinceră, care să o poată odihni de iubirile mercenare în mijlocul
cărora trăia, iar eu, chiar din cea de a doua zi, îi năruiam această
speranţă şi îi răsplăteam cu o ironie impertinentă dragostea împărtăşită
timp de două nopţi. Ceea ce făptuisem era deci mai mult decât ridicol,
era nedelicat. O plătisem cel puţin pe această femeie, pentru a avea
dreptul să-i judec purtarea, şi retrăgându-mă chiar a doua zi, nu aveam
oare aerul unui parazit al amorului, care se teme ca nu cumva să i se
prezinte nota de plată? Cum adică! O cunoşteam pe Marguerite de
treizeci şi şase de ore; eram amantul ei de douăzeci şi patru de ore, şi
făceam pe susceptibilul; iar în loc să mă consider fericit că fata mi se
dădea şi mie, eu voiam totul numai pentru mina singur. Voiam s-o silesc
să rupă dintr-o dată legăturile trecutului, care însemnau pentru ea
siguranţa viitorului. Dar ce aveam sări reproşez? Nimic! Îmi scrisese că
este suferindă, când ar fi putut să-mi spună, fără milă, cu hidoasa
sinceritate a anumitor femei, că urma să-şi primească un amant; şi în loc
să dau crezare celor scrise, în loc să merg să mă plimb pe toate străzile
din Paris, în afară de rue d'Antin, în loc să-mi petrec seara cu prietenii şi
să mă prezint a doua zi la ora indicată, făceam pe Othello, spionam, şi
socoteam că o pedepsesc dacă nu aveam s-o mai văd. Insă ea,
dimpotrivă, fără îndoială că era încântată de această despărţire, cu siguranţă
că mă găsea un prost fără pereche, iar tăcerea ei nu însemna
nici măcar ranchiună; de bună seamă că era dispreţ.
Ar fi trebuit atunci să-i fac Margueritei un cadou, care să nu-i lase
nici o îndoială asupra generozităţii mele şi care mi-ar fi permis, tratând-o
ca pe-o femeie întreţinută, să mă socotesc dezlegat de orice obligaţie
faţă de ea; dar am socotit că prin cea mai neînsemnată aparenţă de târg
aş fi jignit dacă nu dragostea ce-o avea ea faţă de mine, cel puţin
dragostea pe care i-o purtam eu, şi pentru că această dragoste era atât
de pură încât nu admitea o împărţeală, n-ar fi putut răsplăti printr-un
dar, oricât ar fi fost el de frumos, fericirea care-i fusese dăruită, oricât de
scurtă va fi fost această fericire.
Iată ce mi-am repetat toată noaptea, iată gândurile pe care eram
gata să mă duc în orice clipă să le mărturisesc Margueritei.
Când se iviră zorile, eram încă treaz, aveam febră şi-mi era cu neputinţă
să mă gândesc la altceva decât la Marguerite.
Înţelegi, desigur, că trebuia să iau o hotărâre decisivă şi să termin
sau cu această femeie sau cu scrupulele mele, cu condiţia, bineînţeles,
ca ea să consimtă să mă mai primească.
Dar, după cum ştii, întotdeauna amâni o hotărâre decisivă; de
aceea, nemaiputând să rămân acasă, neîndrăznind să mă duc la
Marguerite, am încercat o cale spre a mă apropia de ea, procedeu pe
care amorul meu propriu ar fi putut să-l pună pe socoteala întâmplării în
cazul în care ar fi reuşit.
Era 9; am dat fuga la Prudence, care m-a întrebat cărui fapt se
datora această vizită matinală.
N-am îndrăznit să-i spun deschis ce mă aducea la ea. I-am răspuns
că ieşisem dis-de-dimineaţă ca să reţin un loc la diligenta de C..., unde
locuia tatăl meu.
— Eşti tare fericit că poţi pleca din Paris pe o vreme aşa de
frumoasă, îmi spuse ea.
M-am uitat la Prudence, întrebându-mă dacă nu cumva îşi bate joc
de mine.
Dar faţa ei era serioasă.
— Ai să te duci să-ţi iei rămas bun de la Marguerite? reluă ea cu
aceeaşi seriozitate.
— Nu.
— Bine faci.
— Găseşti...
— Fireşte. Deoarece ai rupt cu ea, la ce bun s-o revezi?
— Ştii deci despre ruptura dintre noi?
— Marguerite mi-a arătat scrisoarea dumitale.
— Şi ce ţi-a spus?
— Mi-a spus: „Scumpa mea Prudence, protejatul tău nu-i de loc
politicos: poţi să gândeşti asemenea scrisori, dar nu să le scrii".
— Şi cu ce ton ţi-a spus aceste vorbe?
— Râzând, şi apoi a adăugat: „A luat de două ori masa la mine şi nu
mi-a făcut nici măcar o vizită de politeţe".
Acesta era, aşadar, efectul pe care l-au avut scrisoarea şi gelozia
mea. M-am simţit cumplit de umilit în vanitatea iubirii mele.
— Şi ce-a făcut Marguerite ieri seară?
— S-a dus la Operă.
— Ştiu. Şi apoi?
— A luat masa la ea.
— Singură?
— Cu contele de G..., cred...
Aşadar, ruptura mea nu schimbase nimic din obiceiurile Margueritei.
În astfel de împrejurări anumite persoane îţi spun: „Trebuia nici să
nu te mai gândeşti la femeia asta, care nu te iubea!"
— Sunt foarte bucuros să aud că Marguerite nu este întristată din
pricina mea, am continuat eu cu un surâs forţat.
— Şi are perfectă dreptate. Dumneata ai făcut ceea ce trebuia să
faci, ai fost mai înţelept decât ea, deoarece fata asta te iubea, nu vorbea
decât de dumneata, şi ar fi fost în stare de cine ştie ce nebunie.
— Atunci, dacă mă iubeşte, de ce nu mi-a răspuns?
— Pentru că Marguerite a înţeles ca face o greşeală iubindu-te. Apoi,
femeile îngăduie câteodată să le fie înşelată dragostea, dar nu permit
niciodată să le fie rănit amorul propriu, şi totdeauna răneşti amorul
propriu al unei femei când, după ce te-ai culcat cu ea de două ori, o
părăseşti, oricare ar fi motivele invocate pentru această ruptură. Eu o
cunosc pe Marguerite — mai degrabă ar muri decât să-ţi răspundă.
— Ce trebuie să fac atunci?
— Nimic. Ea are să te uite, dumneata ai s-o uiţi, şi nu veţi avea
nimic să vă reproşaţi unul altuia.
— Dar dacă i-aş scrie ca să-i cer iertare?
— Fereşte-te de aşa ceva, ar fi în stare să te ierte.
Cât pe-aci să sar de gâtul Prudencei de bucurie.
Un sfert de oră mai târziu, mă înapoiam la mine şi îi scriam
Margueritei:
„Cineva care se căieşte pentru o scrisoare pe care a scris-o ieri,
care va pleca mâine daca nu-l ierţi, ar dori să ştie la ce oră va putea
să-şi aştearnă la picioarele tale toate părerile sale de rău.
Când te va găsi singură? Deoarece, după cum ştii, mărturisirile
trebuie făcute fără martori."
Am împăturit această specie de madrigal în proză şi l-am trimis prin
Joseph, care i l-a înmânat personal Margueritei; Marguerite i-a comunicat
că avea să-mi răspundă mai târziu.
N-am ieşit decât o clipă, ca să mă duc să iau masa; la 11 noaptea
încă nu primisem nici un răspuns.
Atunci m-am hotărât să nu mai îndur mai departe şi să plec chiar a
doua zi.
Ca urmare a acestei hotărâri, convins că nu voi închide ochii o clipă
dacă am să mă culc, am început să-mi fac bagajele.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 10/02/2012, 8:42 AM | message # 15
XV
Trecuse aproape o oră de când tot împachetam împreună cu Joseph,
în vederea plecării, când auzii sunând violent la poartă.
— Să mă dus să deschid? spuse Joseph.
— Deschide, i-am spus, întrebându-mă cine putea să vină la mine la
o asemenea oră, nemaiîndrăznind să sper că ar putea fi Marguerite.
— Domnule, îmi spuse Joseph reîntorcându-se, sunt două doamne...
— Noi suntem, Armand, îmi strigă o voce în care am recunoscut
glasul Prudencei.
Am ieşit din cameră.
Prudence, în picioare, privea cele câteva lucruri mai interesante din
salonul meu: Marguerite, aşezată pe canapea, stătea gânditoare.
Când am intrat, m-am dus la Marguerite, am îngenuncheat la
picioarele ei, i-am luat mâinile într-ale mele şi, cu o nesfârşită emoţie,
am rostit:
— Iartă-mă!
Marguerite m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus:
— Este pentru a treia oară că te iert.
— Urma să plec mâine...
— Şi întrucât vizita asta poate să-ţi schimbe hotărârea? N-am venit
să te împiedic să pleci din Paris. Am venit pentru că peste zi n-am avut
timp să-ţi răspund, şi nu voiam să crezi că aş fi supărată pe tine. De
altminteri, Prudence nu voia să vin, spunea că s-ar putea să te deranjez.
— Tu să mă deranjezi, tu, Marguerite?! Şi în ce chip?
— Mai ştii? Ai fi putut să ai o femeie la dumneata, răspunse
Prudence, şi n-ar fi fost de loc amuzant pentru ea să vadă venind alte
două.
În timpul cât Prudence se amestecase în vorbă, Marguerite mă privea
cu atenţie.
— Scumpa mea Prudence, am răspuns eu, nu ştii ce vorbeşti!
— E foarte drăguţ apartamentul dumitale, replică Prudence. Poate fi
văzută şi camera de culcare?
— Da!
Prudence trecu în dormitor nu atât ca să-l viziteze, cât pentru a
repara prostia pe care o spusese şi ca să ne lase singuri, pe Marguerite şi
pe mine.
— Pentru ce-ai adus-o şi pe Prudence? am întrebat.
— Pentru că se afla cu mine la spectacol şi pentru că voiam, după
ce voi pleca de aici, să am pe cineva care să mă însoţească.
— Dar nu eram eu oare?
— Da; dar în afară de faptul că nu voiam să te deranjez, eram sigură
că o dată ajuns la poarta casei mele, vei voi să urci sus, şi cum eu n-aş îi
putut să-ţi îndeplinesc această dorinţă, nu voiam să te desparţi de mine
reproşându-mi refuzul.
— Şi pentru ce oare n-ai fi putut să mă primeşti?
— Pentru că sunt foarte supravegheată, iar cea mai mică bănuială
ar putea să-mi facă cel mai mare rău.
— E într-adevăr ăsta singurul motiv?
— Dacă ar fi un altul, ţi l-aş spune; noi nu mai suntem în situaţia de
a avea secrete unul faţă de celălalt.
— Uite ce-i, Marguerite, nu vreau sa apuc pe drumuri ocolite ca să
ajung la ceea ce vreau să-ţi spun. Sincer, mă iubeşti puţin?
— Mult.
— Atunci, de ce m-ai înşelat?
— Dragă prietene, dacă aş fi doamna ducesă cutare sau mai ştiu eu
ce altceva, dacă aş avea două sute de mii de livre venit pe an, dacă ţi-aş
fi iubită şi dacă aş mai avea un alt amant în afară de tine, atunci ai avea
dreptul să mă întrebi pentru ce te înşel; dar eu nu sunt decât
domnişoara Marguerite Gautier, am patruzeci de mii de franci datorii,
nici o leţcaie avere, şi cheltuiesc o sută de mii de franci pe an, iar
întrebarea ta devine de prisos şi răspunsul meu inutil.
— Este adevărat, spusei eu, lăsându-mi capul pe genunchii Margueritei,
dar eu te iubesc ca un nebun.
— Ei bine, dragă prietene, ar fi trebuit să mă iubeşti ceva mai puţin
sau să mă înţelegi ceva mai bine. Scrisoarea ta m-a mâhnit foarte mult.
Dacă aş fi fost liberă, mai întâi nu l-aş fi primit alaltăieri pe conte, sau
dacă l-aş fi primit, aş fi venit să-ţi cer scuzele pe care mi le pretindeai
adineauri, şi în viitor n-aş mai fi avut alt amant în afară de tine. Am
crezut o clipă că aş putea să-mi dăruiesc această fericire timp de şase
luni; n-ai vrut acest lucru; ţineai să cunoşti mijloacele. Eh, Doamne,
mijloacele erau destul de uşor de ghicit! Era un sacrificiu mai mare decât
crezi, pe care-l făceam recurgând la aceste mijloace. Aş fi putut să-ţi
spun: „Am nevoie de douăzeci de mii de franci"; erai îndrăgostit de
mine, i-ai fi găsit, cu riscul de a mi-i reproşa mai târziu. Am preferat sa
nu-ţi datorez nimic; n-ai înţeles această delicateţe, deoarece este o
delicateţe. Noi, femeile ca mine, când mai avem încă un dram de inimă,
dăm cuvintelor şi lucrurilor un sens mai larg şi mai profund, necunoscut
celorlalte femei; îţi repet, aşadar, că pentru Marguerite Gautier, mijlocul
pe care-l găsise de a-şi plăti datoriile fără să-ţi ceară banii necesari însemna
o delicateţe de care ar fi trebuit să profiţi fără să mai obiectezi
nimic. Dacă m-ai fi cunoscut abia astăzi, ai fi fericit pentru tot ce ţi-aş
promite şi n-ai mai întreba ce-am făcut alaltăieri. Suntem silite
câte-odată să ne plătim bucuriile inimii cu preţul trupului nostru şi
suferim cu atât mai mult când, până la urmă, n-avem parte de această
bucurie.
O ascultam şi o priveam pe Marguerite cu admiraţie. Gândindu-mă
că această minunată fiinţă, căreia altădată râvneam să-i sărut până şi
picioarele, îmi îngăduia să ocup un loc în gândurile sale, consimţea să-mi
acorde un rol în viaţa ei, iar eu tot nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi
dăruia, mi-am pus întrebarea dacă dorinţele bărbatului au oare vreo
margine, deoarece — împlinite aşa de repede cum fuseseră dorinţele
mele — năzuiesc mereu spre altceva.
— Este adevărat, reluă ea; noi, aceste creaturi ale hazardului, avem
dorinţe tare ciudate şi iubiri de neînţeles. Ne dăruim când pentru un
lucru, când pentru altul. Sunt bărbaţi care se ruinează fără să obţină
nimic de la noi, şi sunt alţii care ne au graţie unui buchet de flori. Inima
noastră are capricii; este singura sa distracţie şi unica ei scuză. M-am
dăruit ţie mai repede decât oricărui alt bărbat, îţi jur! Şi pentru ce?
Fiindcă văzându-mă cum scuip sânge, mi-ai luat mâna într-a ta, fiindcă
ţi-au dat lacrimile, fiindcă tu eşti singura fiinţă omenească ce s-a îndurat
să mă compătimească. Am să-ţi mărturisesc un lucru caraghios: aveam
odinioară un căţel care mă privea atât de trist când tuşeam... A fost
unica fiinţă pe care am iubit-o. Când a murit, am plâns mai mult decât la
moartea mamei mele. Nu-i mai puţin adevărat că mama m-a bătut timp
de doisprezece ani. Ei bine, te-am iubit numaidecât, tot atât de mult ca
şi pe căţeluşul meu. Dacă bărbaţii ar şti ce se poate obţine cu o lacrimă,
ar fi mai iubiţi, iar noi i-am ruina mai puţin. Scrisoarea ta te-a contrazis,
mi-a dezvăluit ca nu erai dotat cu toate subtilităţile inimii, şi te-a coborât
mai mult decât orice altceva în dragostea pe care ţi-o purtam. Trăda
gelozie, este adevărat, dar o gelozie ironică şi impertinentă. Eram
copleşită de tristeţe înainte de a primi scrisoarea; speram să te văd la
amiază, să luăm masa împreună, să şterg, în sfârşit, din minte, prin
prezenţa ta, un gând care mă obseda şi pe care, înainte de a te cunoaşte
pe tine, îl suportam fără efort. Apoi, continuă Marguerite, tu erai singura
fiinţă faţă de care am crezut imediat că pot să gândesc şi să vorbesc
liber. Toţi cei care se învârtesc în jurul fetelor ca mine caută să le
cântărească cele mai neînsemnate cuvinte, să tragă concluzii din faptele
lor oricât de mărunte. Fireşte, noi nu avem prieteni. Avem amanţi egoişti,
care îşi cheltuiesc averile nu pentru noi, cum afirmă, ci pentru vanitatea
lor. Pentru oamenii de teapa asta trebuie să fim vesele când ei sunt bine
dispuşi, înfloritoare de sănătate când au chef să luăm masa cu ei, să fim
sceptice ca şi ei. Nu ne este îngăduit să avem suflet, fiindcă riscăm să
fim gonite şi insultate şi să nu mai avem nici o trecere. Noi nu ne mai
aparţinem. Nu mai suntem fiinţe, ci lucruri.. Suntem cele dintâi în amorul
lor propriu, cele de pe urmă în stima lor. Avem prietene, dar sunt
prietene de felul Prudencei, femei întreţinute şi ele pe vremuri, care au
încă pofta de risipă, dar pe care vârsta nu le-o mai permite. Atunci devin
prietenele noastre sau mai degrabă comesenele noastre. Prietenia lor
merge până la slugărnicie, niciodată însă până la dezinteresare.
Niciodată n-au să-ţi dea un sfat decât dacă le va aduce un profit. Puţin le
pasă dacă avem zece amanţi în plus, totul e să le iasă lor, din asta, rochii
sau brăţări, să se poată plimba din când în când în trăsura noastră, să
vină la spectacole în lojile noastre. Ele se aleg cu buchetele de flori pe
care le-am primit în ajun şi ne cer să le împrumutăm şalurile. Nu ne fac
niciodată vreun serviciu, ori-cât de mic ar fi, fără ca să le fi plătit îndoit
decât ar merita. Ai văzut cu ochii tăi cum în seara când Prudence mi-a
adus cei şase mii de franci, pe care o rugasem să-i ceară ducelui pentru
mine, mi-a cerut cu împrumut cinci sute de franci; n-o să mi-i mai dea
niciodată înapoi, sau o să mi-i plătească în pălării care n-au să iasă
niciodată din cutiile lor. Prin urmare, noi, sau mai degrabă eu nu puteam
spera decât într-o fericire, şi anume — tristă, aşa cum sunt câteodată,
suferindă, aşa cum sunt totdeauna — să găsesc un bărbat atât de
deosebit ca sa nu-mi ceară socoteală despre viaţa mea şi care să-mi fie
mai mult amantul sufletului decât al trupului. Pe acest om îl găsisem în
persoana ducelui, dar ducele este bătrân, şi bătrâneţea nici nu te apără,
nici nu te consolează. Crezusem că aş putea accepta viaţa pe care mi-o
oferea; dar ce vrei? Muream de plictiseală, şi dacă tot trebuie să mă
prăpădesc, mai bine să mă arunc în para focului decât să mă asfixiez cu
cărbuni. Atunci te-am întâlnit pe tine, tânăr, înflăcărat, fericit, şi am
încercat să fac din tine bărbatul pe care îl chemam în mijlocul
zgomotoasei mele singurătăţi. Ceea ce iubeam în tine nu era omul care
erai, ci cel care trebuia să fie. Tu nu accepţi acest rol, îl respingi ca
nedemn de tine, eşti un amant vulgar; fă ca ceilalţi, plăteşte-mă, şi să nu
mai discutăm despre aceste lucruri.
Marguerite, obosită de lunga confesiune, se lăsă pe speteaza
canapelei şi, spre a-şi înăbuşi un uşor acces de tuse, îşi duse batista la
gură, acoperindu-şi aproape faţa.
— Iartă-mă, iartă-mă, murmurai eu, am înţeles de mult toate astea,
dar voiam să le aud de la tine, Marguerita mea adorată. Să uităm totul şi
să nu ne amintim decât de un lucru: suntem unul al altuia, suntem tineri
şi ne iubim. Marguerite, fă din mine tot ce voieşti, sunt sclavul tău,
câinele tău; dar în numele cerului, rupe scrisoarea pe care ţi-am scris-o ţi
nu mă lăsa să plec mâine; altfel, simt ca aş muri.
Marguerite scoase scrisoarea din corsajul rochiei şi,
înmânându-mi-o, îmi spuse cu un surâs de o dulceaţă cu neputinţă de
redat:
— Uite-o, ţi-o adusesem.
Am rupt scrisoarea în zeci de bucăţele şi am sărutat cu lacrimi mâna
ce mi-o întinsese.
În acea clipă Prudence îşi făcu din nou apariţia.
— Ascultă, Prudence, ştii ce-mi cere? spuse Marguerite.
— Îţi cere iertare.
— Ai ghicit.
— Şi îl ierţi?
— Vezi bine că trebuie, dar mai vrea şi altceva.
— Ce anume?
— Vrea să vină să ia masa cu noi.
— Şi eşti de acord?
— Tu ce crezi?
— Cred că sunteţi doi copii, care nu aveţi minte nici unul, nici celălalt.
Dar mă gândesc de asemenea că mi-e grozav de foame, şi cu cât o
să cădeţi mai degrabă la învoială, cu atât o să mâncăm mai repede.
— Haidem, spuse Marguerite, încăpem trei în caleaşca mea. Uite,
adăugă ea întorcându-se spre mine, Nanine o să fie culcată, ai să descui
poarta, ia cheia mea, şi încearcă să n-o mai pierzi.
Am îmbrăţişat-o pe Marguerite de eram s-o înăbuş.
Chiar în acel moment intră Joseph.
— Domnule, îmi spuse el cu aerul unui om încântat de el, bagajele
sunt gata.
— Complet?
— Da, domnule!
— Ei bine, despachetează totul; nu mai plec.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Dama cu camelii-Alexadre Dumas fiul
Pagina 1 din 212»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top