new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 2 din 2
  • «
  • 1
  • 2
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Emily Bronte-La rascruce de vanturi
Emily Bronte-La rascruce de vanturi
date: Joi, 21/07/2011, 8:51 PM | message # 16
CAPITOLUL 23
După o noapte ploioasă urmă o dimineaţă ceţoasă— jumătate
150
îngheţ, jumătate burniţă—iar drumul a fost întretăiat de pâraie vremelnice
care se scurgeau, gâlgâind, pe coasta dealurilor. Picioarele îmi erau
complet ude. Eram supărată şi prost dispusă; exact dispoziţia potrivită
pentru a resimţi şi mai adânc lucrurile neplăcute! Am intrat la fermă prin
bucătărie ca să ne convingem că, într-adevăr, domnul Heathcliff lipsea deacasă,
căci eu dădusem destul de puţină crezare spuselor lui.
Joseph stătea în faţa focului, care duduia, şi părea că se află într-un
fel de paradis; pe masă, aproape de el, avea o cană cu bere, înconjurată
de bucăţi mari de turtă de ovăz, iar în gură pipa lui neagră, scurtă.
Catherine se apropie în grabă de cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat
dacă stăpânul e-acasă. Întrebarea mea rămase atât de multă vreme fără
răspuns, încât am crezut că omul asurzise şi am repetat-o mai tare.
— Nu... nu! mârâi el — sau mai bine zis îmi răcni pe nas. Nu... nu! Vă
puteţi duce de unde-aţi venit.
— Joseph! strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un glas
arţăgos. De câte ori trebuie să te chem? Nu mai e decât un pic de jar,
Joseph! Vino imediat!
Nişte pufăieli puternice şi câteva priviri hotărâte, azvârlite spre
grătarul căminului, mărturisiră că n-are urechi pentru această chemare.
Menajera şi Hareton nu se vedeau pe nicăieri. Probabil plecaseră, una la
târguieli, celălalt la munca lui. Noi am recunoscut glasul lui Linton şi am
intrat.
— Oh, oh, îţi doresc să mori de foame într-un pod! zise băiatul
neştiind că, în locul nepăsătorului săe servitor, intraserăm noi.
Dându-şi seama de eroare, se opri. Verişoara lui zbură spre el.
— Dumneata eşti, domnişoară Linton? zise el, ridicându-şi capul de
pe braţul fotoliului mare în care zăcea. Nu... nu mă săruta, mi se taie
răsuflarea. Dumnezeule! Tăticu' mi-a spus c-ai să vii, continuă el după ceşi
reveni puţin din îmbrăţişările bietei Catherine, care stătea lângă el şi-l
privea foarte mâhnită. Eşti aşa de bună să închizi uşa? Aţi lăsat-o deschisă.
Şi fiinţele acelea... fiinţele acelea ticăloase nu vor să pună cărbuni pe foc.
E-atât de frig!
Eu am răscolit cenuşa şi-am adus o căldare de cărbuni. Bolnavul s-a
plâns că l-am acoperit cu cenuşă; dar cum avea o criză obositoare de tuse
— părea că are fierbinţeală şi e bolnav — nu l-am dojenit pentru ieşirea lui.
— Bine, Linton, murmură Catherine, după ce fruntea lui se mai
descreţi, nu te bucuri că mă vezi? Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?
— Pentru ce n-ai venit mai demult? întrebă el. Ar fi trebuit să vii, în
loc să-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit îngrozitor. Preferam să-ţi
vorbesc. Acum nu mai pot vorbi, nu mai pot face nimic. Mă întreb unde-o fi
Zillah! Nu vrei, zise el uitându-se la mine, să te duci până-n bucătărie s-o
cauţi?
Cum nu primisem mulţumiri pentru serviciul făcut mai înainte şi
nefiind dispusă să alerg încoace şi încolo, i-am răspuns:
— Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph.
— Mi-e sete! exclamă el pe un ton arţăgos, întorcându-mi spatele.
De când a plecat tăticu', Zillah îşi face mereu de lucru la Gimmerton! E
oribil! Am fost silit să cobor aici, căci se hotărâseră să nu mă audă
niciodată de-acolo, de sus.
— Tatăl dumitale se poartă frumos cu dumneata, domnule
151
Heathcliff? l-am întrebat observând că manifestările de prietenie ale micii
Catherine încetaseră.
— Dacă se poartă frumos? Cel puţin îi face pe ăia să se poarte ceva
mai frumos! strigă el. Nemernicii! Ştii, domnişoară Linton, că bruta aceea
de Hareton îşi bate joc de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toţi! Sunt nişte
făpturi odioase.
Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, îi umplu un pahar
şi i-l aduse. El o rugă să-i adauge o lingură de vin dintr-o sticlă de pe masă
şi, după ce înghiţi puţin, păru mai liniştit şi-i spuse că e foarte amabilă.
— Te bucuri că mă vezi? zise ea repetând întrebarea. Şi avu plăcerea
să descopere o urmă vagă de zâmbet.
— Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! răspunse
el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii pe-aici. Şi tăticu' jura că e
vina mea. Mi-a spus că sunt o fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără
valoare, mi-a spus că mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până
acum ar fi el stăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar
dumneata nu mă dispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară...
— Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse tânăra mea
stăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu' şi Ellen, te iubesc mai mult
decât orice altă fiinţă din lume. Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff
şi nu voi îndrăzni să vin aici după ce se va întoarce. E plecat pentru mai
multe zile?
— Nu multe, răspunse Linton. Dar pleacă adeseori pe dealuri,
deoarece a început sezonul de vânătoare şi, cât lipseşte el, poţi sta câteva
ceasuri cu mine. Spune-mi c-ai să vii! Cred că n-am să te mai necăjesc, iar
tu n-ai să mă mai întărâţi, ai să fii întotdeauna gata să mă ajuţi, nu-i aşa?
— Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung, mătăsos. De l-aş
putea face pe tăticu' să mă lase, aş petrece jumătate din timpul meu cu
tine, frumosul meu Linton! Aş vrea să fii fratele meu.
— Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? zise el ceva mai
vesel. Dar tăticu' zice că dacă ai să fii soţia mea, mă vei iubi mai mult
decât pe tatăl tău şi decât orice pe lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii
soţie.
— Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu', răspunse
ea pe-un ton grav. Iar oamenii îşi urăsc uneori soţiile, dar niciodată fraţii şi
surorile. Dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, şi tăticu' te-ar iubi tot atât de
mult cât mă iubeşte şi pe mine.
Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc niciodată
soţiile; dar Cathy susţinea că ea are dreptate şi, înţeleaptă cum era, îi
aminti de aversiunea pe care-o avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am
încercat să opresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când n-a
spus tot ceea ce ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte iritat, afirmă că
ceea ce spunea ea nu era adevărat.
— Tăticu' mi-a povestit, şi tăticu' nu spune minciuni, răspunse ea cu
îndrăzneală.
— Tăticu' meu îl dispreţuieşte pe-al tău! strigă Linton. Zice că-i un
prostănac şi-un laş.
— Al tău e un nelegiuit, răspunse Catherine, şi eşti foarte răutăcios
dacă îndrăzneşti să repeţi ceea ce spune el. Trebuie să fie rău dacă a
făcut-o pe mătuşa Isabella să-l părăsească aşa cum l-a părăsit.
152
— Nu l-a părăsit, zise băiatul, şi n-ai să mă contrazici!
— Ba da, l-a părăsit! strigă tânăra mea domnişoară.
— Ei bine, am să-ţi spun ceva! zise Linton. Mama ta l-a urât pe tatăl
tău. Aşa, ca să ştii!
— Oh! exclamă Catherine; dar era prea furioasă ca să continue.
— Şi l-a iubit pe-al meu, adăugă el.
— Mincinos mic ce eşti! Acum te urăsc! zise ea gâfâind, iar faţa i se
roşi de mânie.
— Ba l-a iubit! Ba l-a iubit! repetă Linton ghemuindu-se în fotoliu şi
rezemându-şi capul de spetează, pentru a se bucura de enervarea
Catherinei care stătea în dosul fotoliului.
— Taci, domnule Heathcliff! i-am spus. Asta, probabil, e tot o
poveste de-a tatălui dumitale.
— Nu-i o poveste, iar dumneata ţine-ţi gura, răspunse el. L-a iubit pe
tăticu' meu, l-a iubit, auzi, Catherine?! L-a iubit, l-a iubit!
Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere, iar Linton căzu
într-o rână. Îl apucă imediat o tuse sufocantă, care puse capăt victoriei lui.
Criza dură atât de mult, încât m-a speriat chiar şi pe mine... iar verişoara
lui plângea din răsputeri, înspăimântată, de răul ce-i făcuse, deşi nu scotea
nici o vorbă. Eu l-am susţinut până când s-a sfârşit criza. Apoi m-a împins
de lângă el şi, tăcut, şi-a lăsat capul în piept. Catherine îşi înăbuşi plânsul,
se aşeză pe un scaun în faţa lui şi începu să se uite la foc cu un aer
solemn.
— Cum te simţi, domnule Heathcliff? l-am întrebat după o aşteptare
de zece minute.
Aş vrea să se simtă ea aşa cum mă simt eu, răspunse; ce fiinţă haină
şi brutală e! Hareton nu se atinge de mine niciodată, nu m-a lovit în viaţa
lui. Şi azi mă simţeam mai bine, dar iată... apoi glasul i se stinse într-un
vaiet.
— Nu te-am lovit! mârâi Catherine muşcându-şi buzle ca să oprească
o nouă explozie de plâns.
Linton ofta şi gemea ca un om care suferă din greu, şi o ţinu aşa
cam un sfert de ceas. Pare-mi-se numai pentru a-şi impresiona verişoara,
căci, ori de câte ori o auzea hohotind înăbuşit, văicărelile reîncepeau cu
patos şi reînnoită durere.
— Îmi pare rău că te-am supărat, Linton, zise ea în cele din urmă,
nemaiputând răbda. Dar dacă cineva îmi împingea atât de puţin fotoliul,
mie nu mi s-ar fi intâmplat nimic, aşa că eu nu mi-am închipuit că-ţi fac
vreun rău. Nu te-ai lovit prea tare, Linton, nu-i aşa? Nu mă lăsa să plec
acasă cu gândul că ţi-am făcut un rău. Răspunde! Vorbeşte-mi!
— Nu pot să-ţi vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de tare, încât nam
să închid ochii toată noaptea din pricina tusei care mă îneacă. Dacă ai
suferi şi tu de tusea asta, ai şti ce înseamnă... dar tu ai să dormi liniştită, în
timp ce eu am să mă chinuiesc, şi nimeni n-o să şadă lângă mine. Mă
întreb cum ai petrece tu astfel de nopţi îngrozitoare! Şi începu să se vaite
cu glas tare de mila propriei lui fiinţe.
— De vreme ce eşti obişnuit să petreci nopţi îngrozitoare, am zis eu,
nu poţi pretinde că domnişoara e cea care-ţi tulbură odihna. Ai să fii în
aceeaşi stare în care ai fi fost şi dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz,
Catherine n-o să te mai tulbure din nou, şi poate că vei fi mai liniştit după
153
plecarea noastră.
— Trebuie să plec? întrebă Catherine îndurerată, aplecându-se
asupra lui. Vrei să plec, Linton?
— Nu poţi schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el răutăcios, ferinduse
de ea, dacă nu vrei cumva s-o schimbi în mai rău, enervându-mă până
mi-o creşte fierbinţeala.
— Bine, atunci trebuie să plec? repetă ea.
— Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu mai suport vorbăria asta a
ta.
Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la insistenţele mele
de a pleca. Dar deoarece Linton nici nu se uita la ea şi nici nu vorbea, se
îndreptă în cele din urmă spre uşă, iar eu am urmat-o. Am fost însă
rechemate de un ţipăt. Linton alunecase de pe fotoliu şi căzuse pe piatra
căminului, unde zăcea zvârcolindu-se cu perversitatea unui copil răsfăţat,
hotărât să fie cât mai sâcâitor şi mai enervant cu putinţă. Eu i-am ghicit
intenţiile şi mi-am dat seama că-i curată nebunie să încercăm a-l potoli.
Dar Catherine nu era de aceeaşi părere. Fugi înapoi, înspăimântată,
îngenunche lângă el, plânse, îl mângâie, îl imploră, până când el, sleit de
puteri, se linişti; dar în nici un caz pentru că-i părea rău c-o supărase.
— Am să-l ridic eu pe bancă, i-am spus, şi-acolo se poate tăvăli cât îi
place. Noi nu putem sta aici să-l păzim. Te-ai convins, sper, domnişoară
Cathy, că nu dumneata eşti persoana care-l poate ajuta şi că starea
sănătăţii lui nu-i pricinuită de dragostea ce-ţi poartă. Acum l-am aşezat!
Hai, haide să plecăm. De îndată ce va vedea că nu mai e nimeni care să-şi
bată capul cu prostiile lui, va fi încântat să poată zăcea liniştit.
Catherine îi aşeză o pernă sub cap şi-i oferi nişte apă. Linton dădu
apa la o parte şi îmbrânci perna de parc-ar fi fost o piatră sau o bucată de
lemn. Ea încercă să i-o aşeze mai bine.
— Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă. Catherine îi aduse
încă una şi-o puse peste cea dintâi.
— Asta-i prea înaltă, murmură fiinţa aceea enervantă.
— Atunci cum să ţi-o aşez? întrebă cu disperare. Cum ea şedea în
genunchi lângă bancă, Linton se ridică şi se sprijini de umerii ei.
— Nu, aşa nu se poate, am zis eu. Mulţumeşte-te cu perna, domnule
Heathcliff. Domnişoara a pierdut şi-aşa prea multă vreme cu dumneata.
Nu mai poate zăbovi nici cinci minute.
— Ba putem, putem! răspunse Cathy. Acum e cuminte şi potolit.
Începe să înţeleagă că la noapte voi suferi mult mai mult decât el, dacă voi
rămâne cu convingerea că vizita mea i-a făcut atât de rău; şi nu voi mai
îndrăzni să vin să-l văd. Spune-mi adevărul, Linton, căci, dacă ţi-am făcut
rău, înseamnă că nu mai trebuie să vin pe-aici.
— Trebuie să vii ca să mă vindeci, răspunse el. Trebuie să vii tocmai
pentru că mi-ai făcut rău; ştii prea bine că mi-ai făcut foarte rău! Când aţi
intrat voi pe uşă nu mă simţeam aşa de prost... nu-i aşa?
— Dar ţi-ai făcut singur rău, plângând şi enervându-te.
— Ba deloc; nu mi-am făcut singur rău, zise vărul ei.
— Totuşi, acum hai să fim prieteni. Vrei să mă vezi, vrei cu-adevărat
să mă vezi din când în când? Să vin pe la tine?
— Ţi-am spus că da, răspunse el enervat. Aşează-te pe bancă şi lasămă
să pun capul pe genunchii tăi. Aşa făcea mămica; şedeam aşa
154
împreună după-amieze întregi. Şezi liniştită, nu vorbi; dacă ştii să cânţi,
poţi să-mi cânţi un cântec, ori poţi să-mi reciţi o baladă lungă şi
frumoasă... una din baladele acelea pe care mi-ai făgăduit să mi le spui...
sau o poveste. Ba nu, mai bine o baladă. Începe...
Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care o ştia.
Îndeletnicirea aceasta le-a plăcut amândurora peste măsură de mult.
Linton voi încă una, după aceea alta, fără a ţine seama de protestele mele
energice. Continuară aşa până când ceasul bătu ora douăsprezece şi l-am
auzit prin curte pe Hareton, care venise acasă pentru prânz.
— Şi mâine, Catherine, mâine vii? întrebă tânărul Heathcliff ţinând-o
de fustă în timp ce ea se ridica, şovăind.
— Nu, i-am răspuns eu; şi nici poimâine. Ea însă îi dădu, fireşte, alt
răspuns, căci fruntea lui se lumină imediat ce Catherine se aplecă spre el
şi-i şopti ceva la ureche.
— N-ai să vii mâine, ia aminte, domnişoară! am început eu după ce
ieşirăm din casă. Nu-i aşa că nici prin gând nu-ţi trece una ca asta?
Cathy zâmbi.
— Oh, atunci voi avea eu grijă, am continuat; am să pun să se
dreagă broasca aceea, şi-altă cale de a fugi nu-i.
— Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o temniţă, iar tu
nu eşti paznicul meu. În afară de asta, am aproape şaptesprezece ani;
sunt o femeie. Şi sunt convinsă că Linton s-ar vindeca repede de tot dacă
l-aş îngriji eu. Sunt mai mare decât el, o ştii prea bine, şi mai înţeleaptă,
mai puţin copilăroasă. Nu-i aşa? Şi foarte curând va face ceea ce-i voi
spune eu, dacă-l voi mângâia un pic. E un copil admirabil când e cuminte.
De-ar fi al meu, l-aş răsfăţa cum nu se mai poate! Niciodată nu ne-am
certa, nu-i aşa, după ce ne-am obişnui unul cu altul? Ellen, tu nu-l iubeşti?
— Să-l iubesc! am exclamat eu. Cel mai urâcios slăbănog bolnăvicios
din câţi au văzut vreodată lumina zilei. Din fericire, după cum a prezis
domnul Heathcliff, n-are să apuce douăzeci de ani. Drept să-ţi spun, mă
îndoiesc chiar că apucă primăvara. O pierdere neînsemnată pentru familia
lui, indiferent când se va prăpădi. Norocul nostru a fost că l-a luat tatăl
său, căci, cu cât ar fi fost tratat mai bine, cu atât ar fi devenit mai plicticos
şi mai egoist. Sunt fericită că n-ai nici o şansă să-l iei de bărbat,
domnişoară Catherine.
Tovarăşa mea luă un aer serios auzind aceste vorbe. Uşurinţa cu
care vorbeam despre moartea lui îi rănea sentimentele.
— E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi câtva timp,
şi trebuie să trăiască mai mult. Va trăi, va trăi atât cât voi trăi şi eu. Acum
e tot atât de puternic cum era când a venit la noi, sunt absolut convinsă.
N-are decât o răceală, exact ca tăticu'. Tu spui că tăticu' se va face bine;
atunci de ce nu s-ar putea vindeca şi el?
— Bine, bine! am strigat eu. De altfel nici nu trebuie să ne batem
capul cu asta, căci ascultă, domnişoară, şi ia seama, eu mă ţin de cuvânt...
dacă încerci să te duci încă o dată la Wuthering Heights, am să-i spun totul
domnului Linton şi, atâta vreme cât el n-o permite, prietenia cu vărul
dumitale nu trebuie să reînceapă.
— A şi reînceput, mârâi Cathy îmbufnată.
— Atunci nu trebuie să continue, am zis eu.
— O să vedem, îmi răspunse şi porni înainte în galop, lăsându-mă să
155
mă târăsc în urma ei.
Am ajuns acasă înainte de ora prânzului. Stăpânul credea c-am
hoinărit prin parc, aşa că nu ne-a întrebat unde am fost. Cum am intrat în
casă, ma-am grăbit să-mi schimb ghetele şi ciorapii, uzi leoarcă — căci
şederea aceea atât de îndelungată la Heights, cu încălţămintea udă, îmi
făcuse rău. În dimineaţa următoare nu m-am putut scula din pat, şi vreme
de trei săptămâni am fost incapabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle — o
calamitate pe care n-o cunoscusem până atunci şi, spre fericirea mea nici
dc-atunci încoace.
Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă îngrijească şi
să-mi înveselească singurătatea. Izolarea aceasta m-a deprimat peste
măsură. Pentru o fiinţă agitată şi activă, izolarea e foarte plicticoasă, dar
de fapt nu aveam de ce mă plânge. În clipa când părăsea camera
domnului Linton, Catherine apărea la căpătâiul meu. Îşi împărţea ziua între
noi doi; nu pierdea nici un moment cu vreo distracţie; mânca pe apucate,
nu-şi vedea de învăţătură şi nici de joacă şi era cea mai devotată
infirmieră care-a îngrijit vreodată un bolnav. Trebuie să fi avut o inimă
caldă dacă, iubindu-l aşa de mult pe tatăl ei, mai găsea atâta gingăşie şi
pentru mine. Am spus că-şi împărţea ziua între noi, dar stăpânul se
retrăgea la culcare devreme, iar eu, în general, nu mai aveam nevoie de
nimic după ora şase. Aşa că seara făcea ceea ce voia. Sărmana copilă! Nu
m-am întrebat niciodată ce făcea după ora ceaiului! Dar deseori, când
intra la mine să-mi spună noapte bună, observam că are obrajii îmbujoraţi
şi degetele ei subţiri sunt roşii; în loc să-mi închipui însă că roşeaţa aceea
e provocată de o plimbare călare peste dealuri, o puneam pe seama
focului din bibliotecă.
CAPITOLUL 24
După trei săptămâni m-am simţit iar în stare să ies din camera mea
şi să mă mişc prin casă; şi chiar în prima seară în care nu m-am culcat
devreme am rugat-o pe Catherine să-mi citească ceva, deoarece ochii îmi
erau obosiţi. Eram în bibliotecă, stăpânul se culcase. Consimţi mai mult de
nevoie decât de voie, după câte mi s-a părut, dar eu, crezând că nu-i plac
cărţile care mă interesează pe mine, am rugat-o să aleagă o carte din cele
pe care le citea ea. A ales una care-i plăcea şi mi-a citit fără întrerupere
cam un ceas; apoi începu să-mi pună fel de fel de întrebări.
— Nu eşti obosită, Ellen? N-ar fi mai bine să te culci? Are să-ţi facă
rău dacă te culci aşa de târziu, Ellen.
— Nu, nu, scumpa mea, nu sunt obosită, îi răspundeam eu mereu.
Văzând că n-am de gând să mă mişc, încercă o nouă metodă ca sămi
dea a înţelege că se săturase de asemenea îndeletnicire. Începu să
caşte, să se întindă, şi-apoi spuse:
— Ellen, sunt ostenita.
— Atunci nu mai citi; hai să stăm de vorbă, i-am răspuns.
Asta fu şi mai rău; se mişca tot timpul pe scaun, suspina, se uita tot
timpul la ceas, până când la ora opt, s-a dus în sfârşit în odaia ei; iar dacă
te luai după privirile ei răutăcioase şi întunecate, şi după faptul că se freca
156
mereu la ochi, ai fi crezut că-i moartă de somn. A doua seară mi se păru şi
mai nerăbdătoare, iar a treia, ca să scape de tovărăşia mea, se plânse că
o doare capul şi mă părăsi. Purtarea ei mi se păru ciudată, şi, după ce-am
stat singură câtva timp, m-am hotărât să mă urc sus şi s-o întreb dacă se
simte mai bine şi-apoi s-o chem să se întindă pe canapea, în loc să stea
sus, în întuneric. Dar Catherine nu era nicăieri: nici sus, nici jos. Servitorii
susţineau că n-o văzuseră. Am ascultat la uşa domnului Edgar, dar acolo
era tăcere. M-am întors iar în camera ei, am stins lumânarea şi m-am
aşezat în faţa ferestrei.
Luna strălucea, luminoasă; un strat subţire de zăpadă acoperea
pământul, şi mi-am închipuit că s-a dus poate să ia puţin aer plimbându-se
prin grădină. Apoi am zărit o siluetă care se strecura de-a lungul zidului
interior al parcului, dar nu era tânăra mea stăpână; şi când umbra ieşi la
lumină, am recunoscut pe unul din băieţii de la grajd. Rămase acolo
destulă vreme, privind spre drumul de căruţe de pe moşie, apoi porni cu
pas grăbit, ca şi cum zărise pe cineva, şi-1 văzui reapărând cu poneiul
domnişoarei; iar alături de el, după ce abia descălecase, venea şi ea.
Băiatul duse calul la grajd pe furiş, peste peluză. Cathy intră pe uşa cu
geamuri a salonului şi se strecură încetişor sus, unde o aşteptam eu. A
închis uşa uşor, şi-a scos ghetele pline de zăpadă, şi-a dezlegat pălăria şi,
nebănuind prezenţa mea iscoditoare, a dat să-şi scoată paltonul; atunci mam
ridicat brusc şi i-am apărut în faţă. Surpriza o încremeni pentru o clipă.
Exclamă ceva neînţeles, apoi rămase nemişcată.
— Scumpa mea domnişoară Catherine — am spus eu, prea puternic
impresionată de bunătatea ei din ultima vreme pentru a începe printr-o
ceartă — unde-ai putut călări până la ora asta? Şi cum ai putut încerca să
mă păcăleşti spunându-mi poveşti? Unde-ai fost? Spune!
— Până la marginea parcului, bâlbâi ea. Nu ţi-am spus poveşti.
— Şi nicăieri altundeva? am întrebat eu.
— Nu, fu răspunsul ei mârâit.
— Oh, Catherine! am strigat îndurerată. Ştii c-ai făcut un lucru rău,
căci altfel nu te-ai simţi silită să-mi spui un neadevăr. Şi asta mă doare. Aş
prefera să fiu bolnavă trei luni decât să te aud născocind, cu bună-ştiinţă,
o minciună.
Sări spre mine şi, cu faţa scăldată de lacrimi, îşi aruncă braţele în
jurul gâtului meu.
— Bine, Ellen, dar mi-e atât de frică să nu te superi, zise ea.
Făgăduieşte-mi că nu te superi, şi-am să-ţi spun tot adevărul. Am oroare
să-ti ascund ceva.
Ne-am aşezat pe banca din faţa ferestrei şi-am asigurat-o că n-am so
cert, oricare i-ar fi secretul, pe care, fireşte, îl ghicisem; apoi începu:
— Am fost la Wuthering Heights, Ellen; şi n-a existat zi în care să nu
mă fi dus de când te-ai îmbolnăvit, în afară de cele trei seri de la început,
şi de astea două, după ce-ai ieşit din camera ta. I-am dat lui Michael cărţi
şi poze ca să mi-o pregătească pe Minny în fiecare seară şi s-o ducă la loc
în grajd. Bagă de seamă să nu-l cerţi nici pe el. Soseam la Heights cam pe
la şase şi jumătate, şi de obicei stăteam acolo până la opt şi jumătate;
după aceea mă întorceam acasă în galop. Nu m-am dus ca să mă. distrez,
de cele mai multe ori eram amărâtă tot timpul, şi numai din când în când
fericită, poate o dată pe săptămână. La început mi-am închipuit c-o să fie
157
tare greu să te conving să mă laşi să-mi ţin cuvântul faţă de Linton, căci la
plecare îi făgăduisem să merg iar a doua zi; dar cum a doua zi tu ai stat
sus, am scăpat de încurcătura asta. În timp ce Michael repara broasca de
la poarta parcului, în după-amiaza aceea, am pus mâna pe cheie şi i-am
spus cât de mult dorea vărul meu să mă duc pe la el, căci era bolnav şi nu
putea veni la Grange, şi că tăticu' se opunea să mă duc acolo. Apoi am
vorbit cu el despre ponei. Îi place foarte mult să citească şi crede că, în
curând, va pleca de la noi, căci vrea să se căsătorească. Atunci mi-a spus
că dacă-i împrumut cărţi din bibliotecă, va face tot ceea ce-i cer; dar am
preferat să-i dau din cărţile mele, şi a fost şi mai mulţumit.
Când m-am dus a doua oară, Linton părea foarte vioi, iar Zillah,
menajera lor, ne-a curăţat o cameră şi a făcut un foc bun şi ne-a spus că,
deoarece Joseph era la capelă pentru rugăciune şi Hareton Earnshaw
plecase cu câinii să fure fazani din pădurile noastre — după cum am aflat
mai târziu —putem face ce ne place. Mi-a adus vin cald şi turtă dulce şi
părea foarte binevoitoare. Linton şedea în fotoliu, eu în scaunul cu leagăn
de lângă cămin şi-am râs şi-am povestit atât de vesel, aveam atâtea să ne
spunem! Apoi am făcut planuri pe unde-o să ne ducem şi ce-o să facem la
vară. Astea nu ţi le mai repet, căci ai să spui că sunt prostii.
O dată însă era cât pe-aci să ne certăm. El mi-a spus că felul cel mai
plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare, de iulie e să stai culcat de
dimineaţă până seara pe deal într-un culcuş de ierburi; albinele să zumzăie
ca-n vis printre flori, cicârliile să cânte sus, deasupra capului, corul fără
nori să fie albastru şi soarele strălucitor. Iată cum îşi închipuia el raiul pe
pământ. Eu mi-l închipuiam altfel; să mă legăn într-un copac verde, în
foşnetul frunzelor mişcate de vântul care bate dinspre apus; nori albi să
zboare iute deasupra capului meu, şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile,
sturzii, mierlele, pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretutindeni; să văd în
depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, iar lângă ele
deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri bătute de vânt; păduri şi ape
cântătoare şi lumea întreagă să fie trezită şi înnebunită de fericire. El
dorea ca totul să zacă într-un extaz de nemişcare, eu doream ca totul să
freamăte şi să joace într-o lumină strălucitoare. I-am spus că paradisul lui
era numai pe jumătate viu, iar el a spus că al meu era cam beat. I-am spus
că eu aş adormi în paradisul lui; el mi-a spus că n-ar putea respira în al
meu, şi a-nceput să se îmbufneze. În cele din urmă ne-am învoit să le
gustăm pe rând pe amândouă, cum se va face vreme bună; apoi ne-am
sărutat şi-am fost iarăşi prieteni.
După ce-am stat nemişcaţi un ceas, m-am uitat la odaia aceea mare,
cu pardoseala netedă şi fără covoare şi m-am gândit că, mutând masa din
loc, ar fi foarte bună pentru joacă. L-am rugat pe Linton s-o cheme pe
Zillah ca să se joace cu noi de-a baba-oarba; ea să fie cea care ne prinde,
ştii, Ellen, aşa cum făceai tu. El n-a vrut. Mi-a spus ca nu-i face plăcere, dar
a consimţit să ne jucăm cu mingea. Am găsit două mingi într-un dulap,
printre o grămadă de jucării vechi, cercuri şi titirezi, rachete şi zmei. Una
era însemnată cu un C, iar cealaltă cu un H; eu am vrut s-o iau pe cea cu
C, pentru că se potrivea cu Catherine, iar el s-o ia pe cea cu H, căci se
potrivea cu Heathcliff, numele lui; dar din cea cu H curgeau tărâţe, şi lui
Linton nu i-a plăcut. La joacă îl băteam tot timpul, şi iarăşi s-a îmbufnat, l-a
apucat tusea şi s-a întors în fotoliul lui. Totuşi, în seara aceea şi-a
158
recăpătat uşor buna dispoziţie, a fost încântat de două sau trei cântece
frumoase... cântecele tale, Ellen; iar când a trebuit să plec, m-a rugat şi ma
implorat să viu şi în seara următoare. Eu i-am făgăduit. Minny şi cu mine
am zburat acasă uşoare ca vântul, iar eu am visat până dimineaţa că sunt
la Wuthering Heights cu vărul meu scump şi drag.
A doua zi eram tristă, pe de o parte pentru că tu te simţeai rău, pe de
alta pentru că aş fi vrut ca tata să ştie şi să fie de acord cu plecările mele.
Dar după ceai răsări o lună splendidă; şi în timp ce călătoream spre
Heights, tristeţea mi se risipi. O să petrec iar o seară fericită mi-am zis; şi
ceea ce mă încânta mai mult era că şi frumosul meu Linton va petrece o
seară plăcută. Am urcat în trap prin grădina lor şi pe când ocoleam casa ca
să intru prin dos, mi-a ieşit Earnshaw în cale, a prins hăţurile calului şi mi-a
spus să intru pe uşa principală. A mângâiat-o pe Minny pe gât, a spus că e
un animal frumos şi mi s-a părut că doreşte să intre în vorbă cu mine. Eu
nu i-am spus decât să-i dea pace calului, căci, de nu, îi va trage o copită.
El mi-a răspuns pe tonul lui vulgar:
— Şi de-ar da, nu m-ar durea prea tare; apoi, zâmbind, s-a uitat la
picioarele calului.
Mie-mi venea să-l pun la încercare, dar el se duse să deschidă uşa; şi
când puse mâna pe ivăr, ridică privirea spre inscripţia de deasupra şi zise
pe un ton prostesc, cu o naivitate în care se îmbinau stângăcia şi mândria:
— Domnişoară Catherine, acum ştiu s-o citesc.
— Admirabil! am exclamat eu. Citeşte-mi-o, te rog; ia să vedem cât
de deştept te-ai făcut!
El silabisi, tărăgănând o silabă după alta:
— Hareton Earnshaw.
— Şi cifrele? am strigat eu punându-l la încercare, căci îmi dădeam
seama că mai departe nu ştia.
— Încă nu ştiu să le zic, răspunse el.
— Eşti un prostănac! i-am spus eu râzând cu poftă de înfrângerea
lui.
Nerodul îşi holbă ochii, rânjind cât îl ţinea gura, apoi se încruntă. Nu
ştia ce să facă: să râdă cu mine ori ba, căci nu înţelegea bine ce înseamnă
râsul meu, o familiaritate plăcută sau ceea ce era în realitate: dispreţ. Eu iam
risipit îndoiala reluându-mi brusc gravitatea şi spunându-i să-şi caute
de drum, căci am venit să-l văd pe Ltinton, nu pe el. El roşi— am văzut-o la
lumina lunii—luă mâna de pe ivăr şi o şterse cu o mutră pe care se citea
orgoliul rănit. Cred că deorece ştia să-şi silabisească propriul său nume s-a
socotit tot atât de învăţat ca Linton şi a fost profund dezamăgit când eu nu
m-am arătat de aceeaşi părere.
— Opreşte-te, domnişoară Catherine, scumpa mea! am intervenit
eu. N-am să te cert, dar mie nu-mi place cum te-ai purtat. Dacă ţi-ai fi
reamintit că Hareton e tot vărul dumitale, ca şi domnul Heathcliff, ţi-ai fi
dat seama cât de puţin se cuvenea să te porţi aşa. Trebuie să recunoşti cel
puţin că era o ambiţie demnă de laudă să dorească a fi învăţat ca Linton şi
sunt sigură că nu s-a străduit să citească acel nume numai pentru a se făli
în faţa dumitale; nu mă îndoiesc că tot dumneata trebuie să-l fi făcut să-i
fie ruşine de ignoranţa lui, iar acum dorea să îndrepte răul şi să-ţi fie pe
plac. Faptul c-ai râs de încercarea lui nereuşită dovedeşte o foarte proastă
creştere. Dacă dumneata ai fi fost crescută în aceleaşi condiţii, ai fi fost
159
mai puţin bădărancă? În copilărie era tot atât de ager la minte şi deştept
ca şi dumneata. Pe mine mă doare că-i atât de dispreţuit acum şi asta
numai pentru că mişelul acela de Heathcliff a fost aşa de nedrept faţă de
el.
— Vai, Ellen, sper că n-ai să plângi din cauza asta, nu-i aşa?!
exclamă ea surprinsă de seriozitatea mea. Dar aşteaptă şi-ai să judeci
singură dacă a învăţat abc-ul pentru a-mi plăcea mie şi dacă merită să fiu
politicoasă cu bruta aceea. Am intrat. Linton era culcat pe bancă şi s-a
ridicat pe jumătate ca să mă salute.
— Sunt bolnav în seara asta, iubita mea Catherine, zise el, de aceea
tu trebuie să vorbeşti tot timpul, iar eu te voi asculta. Haide, aşează-te
lângă mine. Eram sigur c-ai să te ţii de cuvânt şi, înainte de plecare, am
să-ţi cer să-mi făgăduieşti din nou că vei veni.
Eu ştiam că nu trebuie să-l supăr, deoarece era bolnav. Am vorbit cu
blândeţe şi nu i-am pus nici o întrebare, căutând să nu-l enervez nicicum.
Îi adusesem câteva dintre cele mai frumoase cărţi ale mele; m-a rugat să-i
citesc puţin dintr-una, şi eram pe cale să încep, când Earnshaw deschise
uşa dintr-o smucitură— tot chibzuind la cele întâmplate se strânsese fiere
în el—veni drept la noi, îl prinse pe Linton de braţ şi-l trânti de pe bancă.
— Du-te-n odaia ta! i-a spus cu un glas aproape răguşit de mânios ce
era, iar faţa îi părea umflată de furie. Du-te cu ea în odaia ta dacă a venit
la tine! Din odaia asta n-ai să mă dai afară. Plecaţi de-aici amândoi!
Ne-a înjurat şi pe unul şi pe altul şi, fără a-i da lui Linton timp să
răspundă, îl îmbrânci până-n bucătărie. Când m-am dus după Linton,
Hareton şi-a strâns pumnii de parcă voia să dea în mine. Pentru o clipă mam
speriat şi-am scăpat o carte din mână: el i-a tras una cu piciorul,
azvârlind-o cât colo în urma mea, şi a închis uşa. Atunci am auzit lângă foc
un râs răutăcios şi scârţâit şi, când am întors capul, l-am văzut pe odiosul
ăla de Joseph frecându-şi mâinile osoase şi tremurătoare.
— Eram sigur că vă pofteşte afar'! Grozav băiat! Are minte, nu
glumă! El, ştie... da, ştie tot atât de bine ca şi mine cine-ar trebui să fie
stăpân aici... He, he, he! V-a făcut s-o ştergeţi de aici aşa cum se cuvine!
He, he, he!
— Unde să mergem? l-am întrebat pe vărul meu, fără a lua în seamă
batjocura ticălosului bătrân.
Linton era alb ca varul şi tremura. În clipa aceea nu era frumos,
Ellen. Oh, nu! Arăta îngrozitor, căci faţa-i slabă şi ochii mari se urâţiseră
din pricina furiei frenetice şi neputincioase care-l stăpânea. Puse mâna pe
clanţă şi scutură; era încuiată pe dinăuntru.
— Dacă nu mă laşi înăuntru, te omor!... Dacă nu mă laşi înăuntru, te
omor!... spunea, mai bine zis, ţipa. Diavole! Diavole!... Te omor... te omor!
Şi iarăşi am auzit râsul scârţâit al lui Joseph.
— Auzî-l pe tat'su! strigă el. Asta-i de la tat'su! Aşa-i, moştenim şi
dintr-o parte, şi din ailaltă. Nu-l băga-n seamă, băiete... nu te speria... nu
poate s-ajungă la tine!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:53 PM | message # 17
Am prins mâinile lui Linton şi-am încercat să-l trag de la uşă, dar el
ţipa atât de îngrozitor, încât n-am mai îndrăznit să mă mişc. În cele din
urmă ţipetele i se înecară într-o criză groaznică de tuse, sângele îi ţâşni
din gură şi căzu la pământ. Am fugit în curte, bolnavă de spaimă, şi-am
strigat-o pe Zillah cât mă ţinea gura. M-a auzit imediat, căci mulgea vacile
160
într-un şopron din dosul magaziei. Îşi lăsă lucrul şi veni în grabă mare,
întrebându-se ce se întâmplase. N-aveam grai să-i explic, dar am tras-o în
casă şi-am început să-l caut pe Linton. Earnshaw ieşise să vadă ce ispravă
făcuse, şi tocmai îl ducea pe bietul băiat sus. Zillah şi cu mine ne-am urcat
după el; dar la capul scării Earnshaw m-a oprit şi mi-a spus să nu intru, ci
să plec acasă. Am strigat că l-a omorât pe Linton şi că "am” să intru.
Joseph încuie uşa şi strigă să nu fac zarvă; apoi mă întrebă dacă şi eu
eram "tot aşa de nebună ca el”. Am rămas acolo plângând, până când
reapăru menajera. M-a încredinţat că în curând o să-i fie mai bine, dar că
n-avusese nici un rost ca Linton să ţipe şi să urle aşa. Apoi m-a luat de
mână şi m-a dus jos, aproape cu sila.
Ellen, îmi venea să-mi smulg părul din cap! Am plâns cu sughiţuri, de
nu mai vedeam cu ochii; iar nemernicul acela, pentru care tu ai atâta
simpatie, stătea în faţa mea, încercând din când în când să-mi spună câteun
"psst!” şi să nege c-ar fi vinovat. În cele din urmă, speriat de
ameninţările mele c-am să-l spun lui tăticu' şi c-o să-l bage la-nchisoare şio
să-l spânzure, a-nceput să plângă şi el şi a ieşit iute, ca să-şi ascundă
laşitatea şi emoţia. Totuşi n-am scăpat de el căci, într-un târziu, când m-au
silit să plec şi ajunsesem la câteva sute de iarzi de fermă, Earnshaw apăru
brusc din umbra de la marginea drumului, o opri pe Minny şi mă prinse de
mână.
— Domnişoară Catherine, sunt foarte necăjit, începu el, dar e din
cale-afară de păcat...
Eu i-am tras una cu biciul, crezând că vrea să mă omoare. Dar mi-a
dat drumul răcnind una din înjurăturile lui oribile, iar eu m-am întors acasă
în galop aproape scoasă din minţi.
În seara aceea nu ţi-am spus noapte bună, iar a doua zi nu m-am
dus la Wuthering Heights. Doream tare mult să mă duc, dar eram foarte
emoţionată; uneori mă temeam ca nu cumva să mi se spună că Linton a
murit, alteori mă cutremuram la gândul că l-aş putea întâlni pe Hareton. A
treia zi însă am prins curaj. Nu mai puteam îndura incertitudinea, aşa că
iar am plecat pe furiş. Am plecat la ora cinci pe jos, sperând să pot intra în
casă pe ascuns şi să mă urc în camera lui Linton fără a fi văzută. Dar câinii
îmi semnalară apropierea. Zillah mă primi, spunând: "Băiatul se reface
binişor”, şi mă introduse într-o odăiţă mică şi curată, acoperită cu covoare,
unde, spre nespusa mea bucurie, l-am găsit pe Linton culcat pe-o
canapeluţă, citind una din cărţile mele. Dar el nici nu mi-a vorbit şi nici nu
s-a uitat la mine timp de un ceas întreg, Ellen. Vai, ce fire nenorocită are!
Şi ceea ce m-a uimit şi mai mult a fost faptul că, după ce-a deschis gura, a
spus o minciună: că eu pricinuisem scandalul şi că Hareton n-avea nici o
vină! Cum eram incapabilă să-i răspund altfel decât înfuriată, m-am ridicat
şi am ieşit din odaie. El strigă în urma mea, slab: "Catherine!” Nu se
aştepta să reacţionez astfel, dar nu m-am întors; iar în ziua următoare am
rămas acasă pentru a doua oară, apoape hotărâtă să nu mă mai duc la el.
Dar era atât de greu să mă culc şi să mă scol fără să am măcar o veste din
partea lui, încât hotărârea mea s-a risipit încă înainte de-a fi fost luată în
mod definitiv. În ajun mi se păruse c-ar fi o greşeală să merg din nou la el,
dar a doua zi mi se părea o greşeală să nu merg. Michael veni să mă
întrebe dacă trebuie să pună şaua pe Minny; i-am răspuns "da”; şi pe când
mă ducea peste dealuri, mi se părea că-mi fac datoria. Am fost silită să
161
trec pe sub ferestrele din faţa casei; de altfel n-avea nici un rost să încerc
să-mi ascund prezenţa.
— Tânărul stăpân e în sală, zise Zillah, văzându-mă că pornesc spre
salon.
Am intrat. Earnshaw era şi el acolo, dar părăsi imediat încăperea.
Linton şedea în fotoliul cel mare, pe jumătate adormit; în timp ce mă
îndreptam spre cămin, am început pe un ton serios, convinsă în parte că
spun exact ceea ce credeam:
— Deoarece nu mă iubeşti, Linton, şi deoarece crezi că vin aici cu
intenţia de a-ţi face rău şi pretinzi c-aşa fac de fiecare dată, asta este
ultima noastră întâlnire. Hai să ne luăm rămas bun. Spune-i domnului
Heathcliff că nu doreşti să mă vezi şi că nu trebuie să mai inventeze
minciuni în această privinţă.
— Aşază-te şi scoate-ţi pălăria, Catherine, răspunse el. Tu eşti mult
mai fericită decât mine şi-ar trebui să fii mai bună. Tăticu' îmi vorbeşte
îndeajuns despre cusururile mele şi-mi arată destul dispreţ pentru ca, în
mod firesc, să mă îndoiesc de mine însumi. Mă întreb chiar dacă nu cumva
sunt într-adevăr atât de lipsit de valoare cum îmi spune el adeseori, şi
atunci mă simt aşa de mânios şi de amărât, încât urăsc pe toată lumea!
Sunt lipsit de valoare şi am o fire urâtă şi sunt prost dispus aproape tot
timpul. Aşa că, dacă vrei, poţi să-ţi iei rămas bun de la mine; scapi astfel
de o plictiseală. Un singur lucru te rog, Catherine, să fii dreaptă cu mine şi
să crezi că, dacă aş putea, aş fi tot atât de dulce, tot atât de blând şi tot
atât de bun ca tine, şi tare-aş vrea să fiu tot atât de fericit şi tot atât de
sănătos. Crede-mă, bunătatea ta m-a făcut să te iubesc mai profund decât
dacă ţi-aş fi meritat iubirea şi, cu toate că n-am putut să-mi ascund firea
şi, fără să vreau, ţi-am dezvăluit-o, îmi pare rău şi mă căiesc; voi regreta şi
mă voi căi până la sfârşitul zilelor mele!
Am simţit că spunea adevărul şi că trebuie să-l iert, deşi ştiam că în
momentul următor se va certa din nou cu mine şi va trebui să-l iert din
nou. Ne-am împăcat totuşi; am plâns amândoi tot timpul cât am stat
acolo; n-am plâns numai de tristeţe, deşi eram tristă că Linton are o fire
atât de nenorocită. Prietenii din preajma lui nu vor trăi niciodată liniştiţi,
iar el nu va fi niciodată fericit! Începând din seara aceea m-am dus mereu
în micul lui salon, pentru că, în ziua următoare, s-a întors tatăl lui.
Cred că numai de trei ori am fost veseli şi plini de nădejde, aşa cum
fusesem în prima seară; restul zilelor mele au fost triste şi frământate
când din pricina egoismului şi a răutăţii lui, când din pricina bolii. Dar mam
obişnuit să-i rabd cusururile cu aceeaşi răbdare cu care-i suportam şi
boala. Domnul Heathcliff mă evita intenţionat; nu l-am văzut aproape
deloc. Totuşi, duminica trecută, venind mai devreme ca de obicei, l-am
auzit insultându-l foarte aspru pe sărmanul Linton pentru purtarea din
seara din ajun. Nu ştiu cum a putut afla dacă n-a ascultat la uşă?! Nu
încape îndoială că Linton a fost enervat, dar asta nu privea pe nimeni în
afară de mine; iar eu am întrerupt discursul domnului Heathcliff intrând în
cameră şi spunându-i exact ceea ce credeam. A izbucnit în râs şi a plecat,
declarând că e încântat de atitudinea mea în această chestiune. Atunci iam
spus lui Linton că lucrurile neplăcute trebuie să mi le spună în şoaptă.
Acum, Ellen, ai aflat totul. Nu mai pot fi oprită să mă duc la Wuthering
Heights decât cu preţul suferinţei a doi oameni; dacă tu nu-i spui nimic lui
162
tăticu', vizitele mele nu vor tulbura liniştea nimănui. N-ai să-i spui, nu-i
aşa? Ai fi foarte haină la suflet dacă ai sufla vreun cuvânt!
— Mâine am să hotărăsc asupra acestei chestiuni, domnişoară
Catherine, i-am răspuns. Asta cere oarecare gândire, aşa că te las să te
odihneşti; iar eu mă duc să gândesc asupra lucrurilor pe care mi le-ai
povestit.
Numai că am gândit cu glas tare şi în prezenţa stăpânului meu, căci
din odaia micii stăpâne m-am dus de-a dreptul în odaia lui şi i-am relatat
întreaga poveste, cu excepţia convorbirilor dintre Catherine şi vărul ei; şi
fără a pomeni nimic de Hareton. Domnul Linton a fost alarmat şi îndurerat
mai mult decât voia să arate. Dimineaţa Catherine află despre trădarea
mea, ca şi de hotărârea domnului Linton de a pune capăt acestor vizite
tainice. În zadar a plâns şi s-a luptat împotriva interdicţiei; în zadar şi-a
implorat tatăl să aibă milă de Linton; a obţinut numai făgăduiala că
domnul Linton îi va scrie vărului ei şi-i va spune să vină la Grange oricând
doreşte, explicându-i în acelaşi timp că nu trebuie să mai spere s-o vadă
pe Catherine la Wuthering Heights. Poate că, dacă şi-ar fi dat seama de
dispoziţia şi de starea sănătăţii nepotului său, ar fi avut puterea să-i
interzică şi această slabă mângâiere.
CAPITOLUL 25
— Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, zise doamna
Dean, nu-i decât un an de-atunci. Pe vremea aceea n-aş fi crezut că după
douăsprezece luni am să distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie
câtă vreme veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu
viaţa asta singuratică, şi eu nu-mi pot închipui că cineva o poate vedea pe
Catherine Linton fără s-o iubească. Văd că zâmbiţi, dar pentru ce păreţi
atât de vioi şi plin de interes, când vorbesc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi
cerut să atârn portretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce...
— Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi foarte
firesc s-o iubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli prea mari ca să-mi risc
liniştea lăsându-mă ispitit—şi-apoi eu nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume
plină de agitaţie şi trebuie să mă întorc în ea. Spune mai departe,
Catherine s-a supus poruncilor tatălui?
— Da, continuă menajera. Dragostea pentru tatăl ei rămăsese
sentimentul cel mai puternic pe care-l avea în inimă. Domnul Edgar i-a
vorbit fără mânie, cu profunda gingăşie a omului care simte că-şi va părăsi
peste puţină vreme comoara în mijlocul duşmanilor şi a primejdiei şi careşi
dă seama că singurul ajutor pe care i-l putea lăsa moştenire ca s-o
călăuzească sunt cuvintele lui.
Câteva zile după aceea îmi spuse:
— Aş dori ca nepotul meu să ne scrie sau să vină aici. Spune-mi
sincer, ce crezi despre el, s-a schimbat în bine sau există vreo perspectivă
de ameliorare a sănătăţii lui pe măsură ce se maturizează?
— E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns, şi n-aş prea crede c-o să
ajungă la vârsta bărbăţiei. Ceea ce pot să vă spun e că nu seamănă cu
tatăl său, şi în cazul când domnişoara Catherine ar avea nenorocul să se
163
căsătorească cu el, ar putea izbuti să-l supună dacă n-ar avea naivitatea
de a fi din cale-afară de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveţi tot timpul să
faceţi cunoştinţă cu el şi să vedeţi dacă s-ar potrivi sau nu cu domnişoara.
Mai trebuie să treacă cel puţin patru ani până ajunge la majorat.
Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă privirea spre
cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton. Era o după-amiază ceţoasă,
soarele de februarie strălucea slab, încât abia se puteau desluşi cei doi
brazi din curtea bisericii şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo.
— Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine însuşi, ca
ceasul neînduplecat ce se apropie să vină în grabă, iar acum începe să-mi
fie frică şi mă dau în lături. Credeam că amintirea clipei în care am coborât
valea aceea ca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste
câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în văgăuna
aceea singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu micuţa mea Cathy, şi-n
serile de iarnă şi-n zilele de vară; era o nădejde vie alături de mine. Dar
am fost tot atât de fericit şi când, în serile lungi de iunie, visam singur,
printre acele pietre de lângă biserica cea veche, întins pe movila verde de
pe mormântul mamei sale, când doream... tânjeam după vremea când voi
putea zace alături de ea. Ce pot face eu pentru Cathy? Ce trebuie să fac
înainte de a o părăsi? Nu-mi pasă că Linton e fiul lui Heathcliff şi nici că miar
lua-o. Nu-mi pasă că Heathcliff şi-a atins ţelul şi că a biruit, răpindu-mi
ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate mângâia de pierderea mea! Dar
dacă Linton nu-i demn de ea— dacă nu-i decât o unealtă neputincioasă în
mâna tatălui său — nu i-o pot ceda! Şi oricât de dură ar fi lovitura dată
sufletului ei înflăcărat, trebuie să perseverez chiar cu preţul de-a o face să
sufere atâta vreme cât sunt în viaţă şi de a o lăsa singură după moartea
mea! Scumpa de ea! Aş fi preferat să i-o dăruiesc lui Dumnezeu şi s-o aşez
în pământ înaintea mea.
— Dăruiţi-i-o lui Dumnezeu vie, domnule, i-am răspuns eu; şi dac-ar
fi să vă pierdem—ferească-ne Dumnezeu— cu ajutorul lui am să fiu eu
prietena şi sfetnica ei până la urmă. Domnişoara Catherine e un copil
cuminte, nu mă tem că va face cu bună-ştiinţă un lucru greşit, iar oamenii
care-şi fac datoria sunt întotdeauna răsplătiţi în cele din urmă.
Se desprimăvărase de-a binelea, dar stăpânul nu se întrema aşa
cum ar fi trebuit, cu toate că-şi reîncepuse plimbările pe moşie împreună
cu fata lui. Pentru lipsa ei de experienţă lucrul acesta însemna începutul
convalescenţei; apoi obrajii îi erau adeseori îmbujoraţi şi ochii strălucitori,
iar ea era convinsă că se va vindeca. În a şaptesprezecea aniversare a zilei
ei de naştere el nu se mai duse în curtea bisericii: ploua. I-am spus:
— Astă-seară, desigur, nu ieşiţi, domnule.
El răspunse:
— Nu, anul acesta îmi amân vizita pentru mai târziu.
I-a scris din nou lui Linton, exprimându-şi dorinţa fierbinte de a-l
vedea; şi nu mă îndoiesc că, dacă bolnavul ar fi fost în stare, tatăl său i-ar
fi îngăduit să vină. Dar, după cum a fost îndrumat, a răspuns dând de
înţeles că domnul Heathcliff se opune vizitei lui la Grange. însă îi spunea
că era incântat de bunătatea cu care unchiul îşi aducea aminte de el şi
spera să-l întâlnească uneori în timpul plimbărilor, căci dorea să-l roage
personal să nu-l despartă complet de verişoara lui
Această parte a scrisorii era simplă, fusese probabil compusă chiar
164
de el. Heathcliff ştia că în acea vreme Linton era în stare să pledeze destul
de elocvent pentru a fi împreună cu Catherine.
"Nu vă cer să vină aici, scria tânărul Linton, dar trebuie oare să n-o
mai văd niciodată pentru că tatăl meu îmi interzice să mă duc la ea acasă,
iar dumneata îi interzici să vină la mine? Te rog, vino din când în când
călare împreună cu ea spre Heights şi îngăduie-ne să schimbăm câteva
cuvinte în prezenţa dumitale! Noi n-am greşit cu nimic pentru a îndura
această despărţire, iar dumneata nu eşti supărat pe mine. N-ai nici un
motiv să nu mă iubeşti; cred c-o recunoşti şi dumneata. Unchiule dragă,
trimite-mi mâine câteva cuvinte binevoitoare şi lasă-ne să ne întâlnim
oriunde doreşti, în afară de Thrushcross Grange. Sper că o întrevedere cu
mine te va convinge că n-am caracterul tatălui meu; el susţine că sunt mai
mult nepotul dumitale decât fiul lui şi, cu toate că am cusururi care să mă
facă să fiu nedemn de Catherine, ea mi le-a trecut cu vederea, iar de
dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata. Mă întrebi de sănătate... mă
simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se taie orice speranţă şi sunt
condamnat la singurătate sau la convieţuirea cu nişte oameni care nu mau
iubit niciodată şi nici nu mă vor iubi vreodată, cum aş putea fi vesel şi
sănătos?”
Pentru că n-o putea însoţi pe Catherine, cu toate că-i era milă de
băiat, Edgar nu i-a putut satisface rugămintea. A spus că se vor întâlni
poate la vară, dar între timp l-a sfătuit să-i scrie din când în când şi,
dându-şi bine seama de greaua situaţie pe care o avea în propria lui
familie, i-a făgăduit că-i va da orice sfat sau mângâiere prin
corespondenţă. Linton a acceptat; şi de n-ar fi fost strunit, ar fi stricat
probabil totul umplându-şi scrisorile cu plângeri şi văicăreli. Dar tatăl său îl
urmărea îndeaproape şi, fireşte, voia să vadă fiecare rând pe care i-l scria
stăpânului meu; aşa că, în loc de a descrie suferinţele şi necazurile lui
personale, probleme care-i ocupau tot timpul gândurile, cântă pe struna
cruzimii cu care e constrâns să stea despărţit de prietena şi iubita lui,
rugându-l frumos pe domnul Linton să-i îngăduie cât de curând o
întrevedere, căci altfel va crede că-i înşelat cu bună-ştiinţă prin promisiuni
deşarte.
Acasă la noi, Cathy era o puternică aliată a lui Linton. Aşa că, în cele
din urmă, l-au convins pe stăpânul meu să consimtă ca, o dată pe
săptămână, să-i lase să facă împreună o plimbare călare sau pe jos, pe
dealurile din apropiere de Grange, sub paza mea, căci în luna iunie
stăpânul deodată se simţi şi mai slăbit. Cu toate că an de an strânsese o
parte din venit mărind astfel averea tinerei domnişoare, avea dorinţa
naturală ca ea să păstreze, sau cel puţin să se înapoieze cât mai curând în
casa strămoşilor ei. Şi, după părerea stăpânului meu, singura posibilitate
de a realiza acest lucru era să se căsătorească cu moştenitorul lui, neştiind
că Linton— de altfel cred că nimeni nu ştia acest lucru — se stingea tot
atât de iute ca şi el. Nici un doctor nu intra la Heights şi nimeni nu-l vedea
pe domnul Linton Heacthcliff ca să ne poată da vreo veste în legătură cu
starea sănătăţii lui. Eu, în ce mă privea, începusem să cred că presimţirile
îmi erau greşite şi că se întremase probabil, de vreme ce vorbea despre o
plimbare călare sau pe jos peste dealuri, mai ales că stăruia atât de mult
să-şi realizeze planul. Nu mi-aş fi închipuit că un tată se poate purta atât
de crud cu un copil care trage să moară, după cum am aflat mai târziu că
165
s-a purtat Heathcliff cu Linton, silindu-l să pară atât de dornic de o întâlnire
cu Catherine. Iar eforturile lui Heathcliff se înteţeau cu-atât mai mult cu
cât planurile sale hrăpăreţe şi neomenoase erau ameninţate de moartea
apropiată a băiatului.
CAPITOLUL 26
Era aproape în toiul verii când Edgar, după multă şovăială, cedă
rugăminţilor celor doi tineri, şi Catherine şi cu mine pornirăm în prima
noastră plimbare călare pentru a ne întâlni cu vărul ei. Era o zi întunecată,
cu zăpuşeală, fără soare, dar cu cerul prea pestriţ şi neguros ca să ne
temem de ploaie. Locul nostru de întâlnire fusese fixat la piatra de hotar
de la încrucişarea drumurilor. Însă când am ajuns acolo, un mic păstor
trimis în calea noastră ne spuse că domnul Linton se afla chiar la marginea
domeniului Wuthering Heights şi ne-ar fi foarte îndatorat dacă am face
câţiva paşi într-acolo.
— Asta înseamnă că domnul Linton a uitat prima condiţie a unchiului
său, am remarcat; el ne-a poruncit să rămânem pe moşia Grange şi, dacă
mai înaintăm, ieşim de pe ea.
— Bine, nu face nimic! Când vom ajunge la el o să întoarcem caii,
răspunse tovarăşa mea, şi-o să ne plimbăm spre casa noastră.
Dar când am ajuns lângă Linton— nu era la mai mult de-un sfert de
milă de uşa casei lui—am văzut că n-avea cal şi-am fost silite să
descălecăm şi să-i lăsăm pe ai noştri să pască. Era culcat pe iarbă,
aşteptând să ne apropiem, şi nu s-a ridicat până n-am fost la câţiva paşi
de el. Dar umbla atât de greu şi era atât de palid, încât am exclamat
imediat:
— Păi, domnule Heathcliff, dumneata nu eşti în stare să faci o
plimbare în dimineaţa asta. Pari foarte bolnav!
Catherine îl privi cu durere şi uimire. Exclamaţia de bucurie de pe
buze i se transformă într-una de spaimă, iar cuvintele de bun-venit pentru
o revedere atât de mult aşteptată se transformară într-o întrebare
îngrijorată: dacă nu cumva se simte mai rău decât de obicei.
— Nu... mai bine... mai bine! zise el gâfâind, tremurând şi ţinând-o
de mână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijin.
Ochii lui albaştri, mari, rătăceau timid asupra ei, iar cearcănele din
jurul lor le transformaseră expresia melancolică de odinioară într-una de
duritate sălbăticită.
— Dar îţi este mai rău, stărui verişoara; mai rău decât atunci când
te-am văzut ultima oară, eşti mai slab şi...
— Sunt ostenit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să umblăm, hai
să şedem aici. Iar dimineaţa adeseori mă simt rău... Tăticu' spune că am
crescut prea repede.
Foarte nemulţumită de acest răspuns, Cathy se aşeză, iar el se
întinse alături, lângă ea.
— Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort să fie
veselă. Îţi aduci aminte de învoiala noastră de a petrece două zile aşa cum
ne place nouă cel mai mult? Asta-i, desigur, o zi pe placul tău, numai că
166
cerul e cu nori, dar sunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai frumos
decât dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem călare
în parcul de la Grange; poate vedem şi paradisul meu.
Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba, şi se
vedea cât colo că-i e foarte greu să susţină o convorbire. Lipsa lui de
interes pentru tot ce-i spunea Cathy, precum şi neputinţa de a o distra
erau atât de evidente încât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea. Fiinţa şi
purtarea lui Linton se schimbaseră într-un mod de nedescris. El care,
odinioară, deşi morocănos, se putea transforma într-un om plăcut sub
mângâieri, acum devenise cu totul apatic. Şi nu mai găsirăm aproape nici
urmă din răutatea copilului care te necăjeşte şi te enervează numai ca să
fie mângâiat; am văzut însă cu-atât mai limpede pe omul grav bolnav,
urâcios şi absorbit de nenorocirea lui, omul care respinge orice mângâiere
şi e gata să considere veselia altora drept o insultă. Catherine observă, ca
şi mine, că prezenţa ei era mai degrabă o pedeapsă decât o plăcere
pentru el, şi de aceea, fără şovăială, propuse să plecăm. Dar, spre surpriza
noastră, această propunere l-a trezit pe Linton din letargie şi l-a adus într-o
stare de agitaţie stranie. Privind înspăimântat spre casa de la Heights, nea
implorat să mai rămânem cel puţin încă o jumătate de ceas.
— Dar cred, zise Cathy, că te-ai simţi mai bine acasă la tine decât
şezând aici; şi-apoi, după cum îmi dau seama, azi nu te pot distra cu
poveştile, cântecele şi pălăvrăgeala mea. În astea şase luni ai ajuns mai
înţelept decât mine. Nu-ţi mai place ceea ce-mi place mie. Dacă aş şti ce
să fac ca să te înveselesc puţin, aş sta cu plăcere.
— Stai şi te odihneşte şi tu, răspunse el. Catherine, să nu crezi şi să
nu spui că mă simt "foarte”rău. Zăpuşeala şi căldura mă apasă, dar înainte
de venirea voastră m-am plimbat multă vreme singur. Spune-i unchiului că
sunt destul de sănătos. Vrei?
— Am să-i spun că asta zici "tu”, Linton, dar eu nu pot afirma că-i
aşa, observă tânăra mea domnişoară, uimită de încăpăţânarea cu care
vărul ei susţinea un neadevăr atât de evident.
— Să vii aici şi joia viitoare, continuă el, ferindu-se de privirile ei
nedumerite. Şi transmite-i mulţumirile mele unchiului pentru că ţi-a
îngăduit să vii... cele mai călduroase mulţumiri, Catherine. Şi... dacă te
întâlneşti cumva cu tata şi te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă cam
fost atât de tăcut şi de prost. Nu face o mutră atât de tristă şi de
abătută ca acum... o să se înfurie.
— Nu-mi pasă de furia lui! exclamă Catherine, crezând că mânia lui
Heathcliff se va abate asupra ei.
— Dar mie-mi pasă, zise Linton, cutremurându-se. Nu-l întărâta
împotriva mea, Catherine, căci e foarte brutal.
— E sever cu dumneata, domnule Heathcliff? l-am întrebat. A obosit
de atâta indulgenţă şi a trecut de la ura pasivă la ura activă?
Linton se uită iar la mine, dar nu-mi răspunse. Şi după ce Cathy mai
şezu lângă el încă zece minute, în care timp Linton adormi cu capul căzut
pe piept, scoţând doar câteva gemete înăbuşite de epuizare şi de durere,
Cathy încercă să-şi aline deziluzia şi porni după afine, împărţindu-şi apoi
cu mine rodul muncii. Lui nu-i oferi, căci îşi dădea seama că orice gest din
parte-i îl obosea şi-l plictisea.
— A trecut o jumătate de ceas, Ellen? îmi şopti la ureche în cele din
167
urmă. Nu văd pentru ce trebuie să mai stăm. A adormit şi sunt sigură că
tăticu' abia aşteaptă să ne vadă acasă.
— Bine, dar nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răspuns, trebuie să
stăm până se trezeşte, ai răbdare. Erai atât de grăbită să pleci de-acasă,
ţi-aduci aminte! Observ însă că dorinţa de a-l vedea pe bietul Linton ţi s-a
evaporat destul de iute!
— Pentru ce a dorit "el” să mă vadă? întrebă Catherine. În
momentele lui de cea mai proastă dispoziţie îl iubeam mai mult decât în
starea asta ciudată. Am impresia c-a fost silit să vină la... această
întâlnire... de teamă să nu-l certe tatăl lui. Dar eu nu vin aici ca să-i fac
plăcere domnului Heathcliff, oricare ar fi motivele ce-l împing să-i
poruncească lui Linton să îndure această pedeapsă. Deşi mă bucur că-i
sănătos, îmi pare rău că-i mult mai puţin prietenos şi mult mai rece faţă de
mine.
— Adică dumneata crezi că e mai sănătos?
— Da, răspunse ea, pentru că, după cum ştii, e incapabil să nu se
înduioşeze de suferinţele lui. Nu cred că acum e sănătos, aşa cum mi-a
cerut să-i spun lui tăticu', dar e foarte probabil că se simte mai bine.
— Aici nu suntem de aceeaşi părere, domnişoară Cathy, am adăugat
eu; după mine îi este mult, mult mai rău.
În acel moment Linton tresări din moţăială îngrozitor de speriat şi
întrebă dacă nu cumva l-a strigat cineva.
— Nu, zise Catherine, poate-ai visat. Nu pot pricepe pentru ce moţăi
pe câmp dimineaţa!
— Mi se pare că l-am auzit pe tata, gâfâi el şi-apoi îşi ridică privirea
spre cerul posomorât de deasupra noastră. Sunteţi sigure că n-a vorbit
nimeni?
— Sigure de tot, răspunse vara lui. Numai Ellen şi cu mine: ne
contraziceam în ceea ce priveşte sănătatea ta. Eşti într-adevăr mai tare,
Linton, decât astă-iarnă când ne-am despărţit? Dar sentimentul tău faţă de
mine sunt sigură c-a slăbit! Vorbeşte... aşa-i?
Când răspunse, ochii îi erau plini de lacrimi:
— Da, sunt mai tare!
Dar, tot sub impresia glasului aceluia imaginar, privirea îi rătăcea de
colo colo, căutând să-l descopere pe cel care-l strigase. Cathy se ridică.
— Pentru azi ajunge, trebuie să ne despărţim, îi zise. N-am să-ţi
ascund că am fost amarnic decepţionată de întâlnirea noastră, cu toate că
n-am să spun asta nimănui; dar nu pentru că m-aş teme de domnul
Heathcliff!
— Taci! murmură Linton. Pentru numele lui Dumnezeu, taci! Uite-l că
vine. Şi se agăţă de braţul bietei Catherine, luptându-se s-o mai reţină.
Dar auzind acestea, ea se desfăcu în grabă şi o fluieră pe Minny,
care-o asculta ca un câine.
— Joia viitoare am să fiu aici! strigă ea, sărind în şa. La revedere!
Grăbeşte-te, Ellen!
Astfel l-am părăsit: aproape inconştient de plecarea noastră, mult
prea absorbit de spaima provocată de apropierea tatălui.
Înainte de a ajunge acasă, dezamăgirea bietei Catherine se mai
îndulci, transformându-se într-un sentiment complex de milă şi regret, în
care se amesteca şi oarecare îngrijorare cu privire la sănătatea lui Linton
168
şi a mediului în care trăia. Aici îi împărtăşeam şi eu părerile, deşi am
sfătuit-o să nu vorbească prea mult, sperând că cea de-a doua întâlnire ne
va îngădui să judecăm mai bine situaţia. Stăpânul ne-a cerut o amănunţită
dare de seamă asupra plimbării noastre. Mulţumirile transmise de nepotul
său au fost relatate întocmai, dar peste toate celelalte domnişoara Cathy
trecu uşor. Eu, de asemenea, i-am răspuns în doi peri la întrebări, căci nu
ştiam ce să-i ascund şi ce să-i dezvălui.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:54 PM | message # 18
CAPITOLUL 27
Şapte zile trecură ca o clipă, şi fiecare din ele fu pecetluită de
înrăutăţirea rapidă a stării lui Edgar Linton. Dezastrul care, până atunci, se
producea în luni de zile, acum se săvârşea în câteva ceasuri. Catherine, pe
care am fi vrut s-o mai păcălim, nu se mai lăsa păcălită; mintea ei ageră
ghicise ceea ce sa petrecea şi se gândea în taină la îngrozitoarea
eventualitate care, încetul cu încetul, devenea certitudine. Când sosi ziua
de joi, nu avu curajul să pomenească de plimbarea plănuită de-atâta
vreme; dar eu i-am reamintit-o stăpânului şi-am obţinut permisiunea de-a
o scoate pe Cathy la aer, căci în ultima vreme lumea ei se rezuma la
bibliotecă, unde tatăl petrecea zilnic câteva ceasuri— singurele în care nu
sta culcat— şi la camera acestuia. Îi părea rău de fiecare clipă pe care n-o
petrecea aplecată asupra pernei lui, sau aşezată lângă el. Faţa îi era trasă
de-atâta veghe şi tristeţe, iar stăpânul fu încântat s-o trimită la ceea ce—
aşa-i plăcea lui să creadă — va fi o plăcută schimbare de decor şi
societate; apoi se mai mângâia cu nădejdea că poate astfel nu va rămâne
cu totul singură după moartea lui.
El avea o idee fixă—ghicisem asta dintr-o seamă de observaţii de-ale
lui care-i scăpaseră fără vrere: credea că întrucât nepotul îi semăna la
chip, îi semăna şi la suflet. Scrisorile lui Linton, care cuprindeau puţine
indicii, sau poate nici unul, asupra caracterului său urât, nu l-au putut
lămuri, iar eu, dintr-o slăbiciune scuzabilă, m-am abţinut să-i deschid ochii,
întrebându-mă la ce-ar folosi să-i tulbur ultimele clipe cu lucruri pe care navea
nici puterea şi nici prilejul să le mai dreagă.
Am amânat excursia noastră până după-amiază, o după-amiază de
august, ca de aur. Fiecare adiere dinspre munţi era atât de înviorătoare,
încât mi se părea că oricine ar respira-o, chiar de-ar fi pe moarte, ar reveni
la viaţă. Chipul bietei Catherine era întocmai ca priveliştea pe care
umbrele şi lumina soarelui se succedau în zbor rapid; numai că pe faţa ei
umbrele zăboveau mai mult, iar lumina era mai trecătoare, căci inima ei,
sărăcuţa, se căina şi de această înseninare de-o clipă.
Îl văzurăm pe Linton pândindu ne din locul stabilit la ultima întâlnire.
Tânăra mea stăpână descăleca şi-mi spuse că, fiind hotărâtă să stea foarte
puţin, ar fi mai bine ca eu să rămân călare şi să ţin şi poneiul ei. Dar n-am
fost de acord; nu voiam să risc s-o pierd din ochi nici măcar un minut pe
cea care-mi fusese încredinţată. Aşa că ne-am căţărat împreună pe
povârnişul acoperit cu bălării. De data asta domnul Linton Heathcliff ne-a
primit mai vioi; totuşi nu era o vioiciune provocată de bună dispoziţie sau
de bucurie, ci semăna mai degrabă a frică.
169
— Aţi întârziat, zise el, vorbind tăios şi cu eforturi. Tatăl dumitale e
foarte bolnav, nu-i aşa? Credeam că n-ai să vii
— De ce nu vorbeşti deschis?! strigă Catherine fără a-l saluta. Pentru
ce nu-mi spui fără înconjur că nu vrei să mă vezi?! E ciudat, Linton, că m-ai
adus aici pentru a doua oară numai ca să ne chinuim, şi încă fără nici un
motiv!
Linton tremura şi se uita la ea, pe jumătate implorând-o, pe
jumătate ruşinat; dar Cathy n-avea destulă răbdare să-i suporte purtarea
enigmatică.
— Tatăl meu "este” foarte bolnav, zise ea. Pentru ce mă iei de la
căpătâiul lui? Pentru ce n-ai trimis pe cineva să mă dezlege de promisiune,
dacă nu doreai să mă ţin de cuvânt? Ascultă! Vreau o explicaţie. Mie nu-mi
stă mintea la joacă şi glume. Acum nu mă pot ţine de răzgâielile tale!
— Răzgâielile mele! murmură el. Ce răzgâieli? Pentru numele lui
Dumnezeu, Catherine, nu te uita atât de furioasă la mine! Dispreţuieştemă
cât pofteşti, sunt un nemernic, un laş şi-un ticălos, nici nu pot fi
dispreţuit după cât aş merita, dar sunt prea prăpădit pentru furia ta.
Urăşte-l pe tatăl meu şi opreşte pentru mine numai dispreţul.
— Prostii! strigă Catherine scoasă din fire. Băiat prost şi nătărău ce
eşti! Ia te uită, tremură de parc-aş vrea, într-adevăr, să dau în el! Nu
trebuie să-mi cerşeşti dispreţul, Linton, căci ţi-l poate ţine oricine şi
oricând la dispoziţie. Pleacă de-aici! Am să mă-ntorc acasă. E-o prostie să
te scoată cineva de lângă sobă, şi să pretindem... şi să pretindem, ce? Nu
mă apuca de fustă! Dacă mi-ar fi milă de tine pentru că plângi şi pentru că
pari atât de speriat, ar trebui să respingi o asemenea milă. Ellen, spune-i
cât de ruşinoasă-i purtarea lui. Ridică-te, şi nu te înjosi purtându-te ca o
târâtoare abjectă..."Ridică-te!” Cu faţa scăldată în lacrimi şi cu o
expresie de durere nespusă, Linton se trânti, fără pic de vlagă, la pământ;
părea chinuit de o groază cumplită.
— Oh! zise plângând în hohote. Nu mai pot îndura! Catherine!
Catherine, să ştii că sunt un trădător, da, şi nu cutez să ţi-o spun! Dar dacă
mă părăseşti, am să fiu omorât! Catherine, scumpa mea, viaţa mea e-n
mâinile tale; iar tu mi-ai spus că mă iubeşti, şi dacă mă iubeşti nu vei avea
nimic de suferit. Nu pleci, nu-i aşa? Blânda, dulcea, buna mea Catherine!
Şi poate vei consimţi... şi-atunci mă va lăsa să mor alături de tine!
Tânăra mea domnişoară, văzând spaima lui profundă, se aplecă să-l
ridice. Vechiul ei sentiment de blândă îngăduinţă îi birui supărarea. Era din
nou mişcată şi îngrijorată peste măsură.
— Să consimt la ce? întrebă ea. Să mai rămân? Spune-mi censeamnă
vorbele astea ciudate şi rămân. Te contrazici şi nu mai înţeleg
nimic! Fii calm şi sincer, mărturiseşte-mi tot ce ai pe suflet. Nu vrei să-mi
faci nici un rău, Linton, nu-i aşa? N-ai lăsa pe nici un duşman să-mi facă
vreun rău, dacă l-ai putea împiedica, nu-i aşa? Cred că eşti laş în ceea ce
te priveşte pe tine, dar nu atât de laş încât să-ţi trădezi cea mai bună
prietenă!
— Dar tata m-a ameninţat, zise băiatul gâfâind, împreunându-şi
degetele slabe, şi mie mi-e groază de el... mi-e groază de el! Nu "cutez”
să-ţi spun!
— Aşa? Bine! zise Catherine cu o milă plină de dispreţ. Păstrează-ţi
secretul, eu "nu” sunt laşă! Salvează-te pe tine. Mie nu mi-e frică!
170
Mărinimia ei îi stoarse lacrimi. Linton plângea în neştire, sărutându-i
mâinile, de care se sprijinea, dar nu avu curajul să vorbească. Eu mă
întrebam ce-o fi misterul acesta, şi-am hotărât că n-o voi mai lăsa
niciodată pe Catherine să sufere, cu ştiinţa mea, numai ca să-i facă lui sau
altcuiva bine. Deodată am auzit foşnet prin bălării, am ridicat privirea şi lam
văzut pe domnul Heathcliff chiar lângă noi, coborând dinspre Heights.
Nu aruncă nici o privire spre cei doi tineri, cu toate că era destul de
aproape ca să-l fi auzit pe Linton plângând, ci mă salută cu un glas destul
de prietenos, glas pe care nu-l avea decât faţă de mine, dar a cărui
sinceritate nu m-a putut împiedica să mă îndoiesc şi zise:
— Ce plăcere să te văd atât de aproape de casa mea, Nelly! Ce mai
e pe la Grange? Ia să auzim! Se zvoneşte, adăugă el coborând glasul, că
Edgar Linton e pe patul de moarte.Poate că lumea exagerează!
— Nu exagerează. Stăpânul meu e pe moarte, i-am răspuns; e
adevărat ce spune lumea. Trist lucru pentru noi toţi, dar o binecuvântare
pentru el!
— Cât crezi că mai durează? Întrebă.
— Nu ştiu, i-am răspuns.
— Pentru că, urmă uitându-se la cei doi tineri, care stăteau
nemişcaţi sub ochii lui — Linton părea că nu îndrăzneşte să-şi mişte sau
să-şi ridice capul, iar din pricina lui nici Catherine nu se putea clinti —
pentru că băiatul acela de colo pare hotărât să-mi zădărnicească planurile,
aşa că i-aş fi recunoscător unchiului său dacă s-ar grăbi şi s-ar duce
înaintea lui. Ia ascultă!... E multă vreme de când secătura joacă comedia
asta? I-am "dat” eu câteva lecţii de cum trebuie să se miorlăie. Totdeauna
e-atât de vioi când e cu domnişoara Linton?
— Vioi? Nu... a fost cât se poate de trist, i-am răspuns. Uită-te la el!
Îţi spun drept că în loc să hoinărească pe dealuri cu iubita lui, ar face mai
bine să stea în pat sub îngrijirea unui doctor.
— Aşa va fi peste o zi sau două, mârâi Heathcliff. Dar deocamdată...
scoală-te, Linton! Scoală-te! strigă el. Nu te târî pe jos. Ridică-te imediat!
Linton se prăbuşi din nou la pământ. Cred că spaima şi neajutorarea
îi ajunseseră la paroxism sub privirile tatălui, căci nu avea nici un alt motiv
să se poarte astfel. Făcu mai multe sforţări să-i asculte porunca, dar
pentru moment puţina lui putere dispăruse şi căzu din nou cu un geamăt.
Domnul Heathcliff înaintă spre el şi-l ridică, apoi îl sprijini de-un dâmb
acoperit cu iarbă.
— Acum, zise el cu o furie reţinută, să ştii că mă supăr; şi dacă nu-ţi
poţi domina neputinţa... Fir-ai tu al dracului! Ridică-te imediat!
— Da, tată, mă ridic, spuse el gâfâind. Numai lasă-mă-n pace, căci,
de nu, leşin. Am făcut aşa cum ai dorit tu, sunt sigur, Catherine are să-ţi
spună că... eu... am fost vesel! Ah, rămâi lângă mine, Catherine, dă-mi
mâna...
— Ia-o pe-a mea, zise tatăl lui, şi ţine-te pe picioare. Uite-aşa... Ea îţi
va oferi braţul aşa... uită-te la ea. Ai să crezi că sunt chiar diavolul,
domnişoară Linton, dacă pot provoca o asemenea spaimă. Fii, te rog, bună
şi condu-l până acasă. Vrei? Tremură dacă mă ating de el.
— Linton, dragul meu, şopti Catherine, eu nu pot merge la
Wuthering Heights, tăticu' mi-a interzis. Tatăl tău n-o să-ţi facă nici un rău.
De ce eşti atât de speriat?
171
— Pentru nimic în lume nu mă mai întorc în casa aceea, răspunse el.
Nu "pot” să mă-ntorc acolo fără tine!
— Stai! strigă tatăl. Să respectăm scrupulele filiale ale domnişoarei
Catherine. Nelly, du-l dumneata acasă, iar eu am să-ţi urmez sfatul, în
ceea ce priveşte doctorul, fără întârziere.
— Şi-ai să faci foarte bine, i-am răspuns. Dar eu trebuie să rămân cu
stăpâna mea; nu uita că îngrijirea fiului dumitale nu intră în atribuţiile
mele.
— Eşti foarte îndărătnică, ştiu, zise Heathcliff, aşa că mă obligi să-l
ciupesc puţin pe copilaş şi să-l fac să ţipe ca să-ţi trezească mila. Atunci,
haide, eroul meu! Vrei să te-ntorci acasă însoţit de mine?
Şi se apropie din nou de Linton, prefăcându-se c-ar vrea să pună
mâna pe făptura lui şubredă; dar Linton se feri de el şi se agăţă de Cathy,
implorând-o să-l însoţească până acasă. Rugăminţile lui erau atât de
deznădăjduite, incât nu permiteau nici un fel de refuz; şi, cu toate că nu
eram de acord, n-am putut-o împiedica. De fapt, cum era să-i refuze
ajutorul? Noi nu puteam înţelege pentru ce e atât de îngrozit, dar îl
vedeam neputincios în faţa groazei, şi mi se părea că, dacă spaima va mai
creşte, băiatul îşi va pierde minţile. Am ajuns până-n pragul uşii. Catherine
intră; eu am aşteptat-o să-l aşeze pe bolnav într-un fotoliu, sperând că se
va întoarce imediat. Dar domnul Heathcliff, împingându-mă pe la spate,
strigă:
— Casa mea nu-i ciumată, Nelly! Şi am de gând să fiu ospitalier
astăzi; stai jos şi dă-mi voie să închid uşa.
O închise şi o încuie. Tresării.
— O sa vă ofer un ceai înainte de a vă întoarce acasă, adăugă el.
Sunt singur că Hareton s-a dus cu nişte vite la Lees, iar Zillah şi Joseph au
plecat într-o călătorie de plăcere; şi cu toate că sunt obişnuit să fiu singur,
îmi place, când am prilejul, să mă bucur de o companie interesantă.
Domnişoară Linton, ia loc lângă "el”. Îţi dau şi eu ce am: darul meu nu
prea merită să fie primit, dar altceva n-am. Vreau să spun că ţi-l ofer pe
Linton. Uite cum mă priveşte! Ciudat ce sentimente sălbatice se trezesc în
mine când mi se pare că provoc teama cuiva! Dacă m-aş fi născut într-o
ţară cu legi mai puţin severe şi gusturi mai puţin delicate, m-aş fi distrat
făcând pe-ndelete vivisecţia celor doi de colo. Aşa, ca să treacă o seară.
Respiră adânc şi izbi masa înjurând ca pentru el:
— La dracu'! Îi urăsc!
— Mie nu mi-e frică de dumneata! exclamă Catherine, care nu auzise
ultima parte a discursului. Apoi se apropie de el; ochii ei negri scânteiau de
furie şi de hotărâre. Dă-mi cheia, vreau să mi-o dai! zise ea. N-o să
mănânc şi n-o să beau aici nimic, să ştiu bine că mor de foame.
Heathcliff ţinea cheia în mâna care-i rămăsese pe masă. Ridică
privirea, cuprins de un fel de mirare văzându-i îndrăzneala; sau poate că
glasul şi privirile ei i-au reamintit fiinţa de la care le moştenise. Cathy se
repezi la cheie şi aproape că reuşi, printre degetele lui desfăcute, să pună
mâna pe ea. Dar gestul ei îl readuse la realitate, şi Heathcliff strânse din
nou pumnul.
— Şi-acum, Catherine Linton, zise el, pleacă de-aici, altfel te trântesc
la pământ, şi doamna Dean ar înnebuni.
Fără a ţine seama de ameninţarea lui, Cathy îi apucă din nou pumnul
172
în care se afla cheia.
— Vom pleca de-aici! repetă ea sforţându-se din răsputeri să-i
desfacă degetele şi, văzând că unghiile nu-l impresionează, se folosi de
dinţi cu destul de multă tărie.
Heathcliff îmi aruncă nişte priviri care, pentru o clipă, m-au
împiedicat să intervin. Catherine era prea atentă la degetele lui puternice,
ca să-i mai observe şi faţa. Heathcliff deschise pumnul brusc şi renunţă la
obiectul disputei. Dar, înainte ca ea să fi luat cheia, o prinse cu mâna în
care avusese cheia şi-o trase pe genunchi, administrându-i cu cealaltă, pe
unul din obraji, o ploaie de palme înspăimântătoare; şi fiecare palmă ar fi
fost suficientă ca ameninţarea lui să devină realitate, dacă ea ar fi putut să
cadă jos.
Văzând această violenţă diabolică, m-am repezit furioasă la el.
— Nemernicule! am început să strig. Nemernic ce eşti!
O lovitură în piept mă făcu să tac. Fiind corpolentă, îmi pierd uşor
răsuflarea; aşa că, din cauza loviturii, şi a furiei, am dat înapoi, clătinândumă
ameţită şi având senzaţia că mă înăbuş sau că-mi plesneşte o vână.
Scena se isprăvi în două minute. Catherine, eliberată, îşi duse amândouă
mâinile la tâmple; parcă nu era sigură dacă mai are urechi sau ba.
Tremura ca varga, sărmana fetiţă, şi se rezemă de masă cu desăvârşire
năucită.
— Vezi că ştiu cum se pedepsesc copiii?! zise ticălosul cu sălbăticie,
în timp ce se apleca să pună din nou mâna pe cheia care căzuse jos. Şiacum
du-te la Linton, cum ţi-am spus, şi plângi cât pofteşti! Ca mâine am
să fiu tatăl tău... singurul tată pe care-l vei mai avea peste câteva zile...şiai
să mai încasezi de-astea din belşug. Tu poţi răbda multe, nu eşti o
prăpădită, şi-ai să le guşti în fiecare zi dacă-ţi mai surprind în ochi răutatea
aceea drăcească!
Cathy, în loc să se ducă la Linton, se repezi la mine, îngenunche şi,
punându-şi obrajii aprinşi în poala mea, începu să plângă în gura mare.
Vărul ei se ghemuise într-un colţ al băncii, tăcut ca un şoarece, felicitânduse,
îndrăznesc să spun, că bătaia o primise altul, şi nu el. Domnul
Heathcliff, observând că suntem încremeniţi cu toţii, se ridică şi, foarte
îndemânatic, făcu ceaiul. Ceştile şi farfuriile fuseseră pregătite din timp.
Turnă ceaiul şi-mi oferi o ceaşcă.
— Haide, spală-ţi veninul, zise. Şi dă-i şi răsfăţatei tale şi ăluia al
meu. Nu-i otrăvit, cu toate că l-am pregătit eu. Mă duc afară să caut caii.
Primul nostru gând, văzându-l ducându-se, a fost să căutăm o ieşire.
Am încercat uşa dinspre bucătărie, dar era încuiată pe dinafară; ne-am
uitat la ferestre, dar erau prea înguste chiar şi pentru corpul subţire al lui
Cathy.
— Domnule Linton, am strigat eu văzând că suntem întemniţate în
toată legea, dumneata ştii ce urmăreşte diabolicul dumitale tată şi, dacă
nu ne spui, am să-ţi trag câteva peste urechi, aşa cum a tras el peste ale
verişoarei dumitale!
— Da, Linton, trebuie să ne spui, zise Catherine. Din cauza ta am
venit aici, şi-ar fi un semn de răutate şi nerecunoştinţă dacă refuzi să
vorbeşti.
— Dă-mi ceai, mi-e sete. După aceea am să vă spun, răspunse el.
Doamnă Dean, să pleci de-aici. Nu-mi place când stai aşa, pe capul meu.
173
Ah, Catherine, ţi-au picat lacrimile în ceaşca mea. Nu mai beau ceaiul ăsta,
dă-mi altul.
Catherine îi turnă altul şi-şi şterse obrazul. Mie mi-era scârbă de
calmul micului nemernic, care nu se mai temea pentru pielea lui. Spaima
pe care-o manifestase pe dealuri dispăruse de cum intrase în casă la
Wuthering Heights. Aşa c-am ghicit că fusese ameninţat c-o bătaie
groaznică dacă nu izbuteşte să ne atragă în casă şi că, o dată faptul
împlinit, nu mai avea alte temeri imediate.
— Tăticu' vrea să ne căsătorim, continuă el, după ce sorbi puţin ceai.
Ştie că tăticul tău nu ne-ar lăsa să ne căsătorim acum, dar se teme c-o să
mor dacă mai aşteptăm. De aceea vrea să ne căsătorim mâine, iar dumneata
trebuie să rămâi la noapte aici. Dacă faci cum vrea el, poţi să te
întorci acasă poimâine, şi-ai să mă iei şi pe mine acolo.
— Să te ia cu ea, nenorocitule? am exclamat eu. "Dumneata” să te
însori? Dar cum? Omul ăsta e nebun, ori crede că noi toţi suntem nişte
smintiţ! Şi dumneata îţi închipui că domnişoara asta tânără, frumoasă,
sănătoasă, fata asta plină de viaţă se va lega de o maimuţă prăpădită ca
dumneata? Dumneata crezi că se va găsi "cineva”, ca să nu mai vorbim de
domnişoara Catherine Linton, care să te ia de bărbat? Meriţi să fii bătut cu
biciul pentru că ne-ai ademenit să venim aici cu prefăcătoria şi văicărelile
dumitale mişeleşti! Şi-acum... nu te uita ca un tâmpit! Îmi vine să-ţi trag o
zgâlţâială straşnică pentru trădarea dumitale neruşinată şi pentru
îngâmfarea prostească de care-ai fost în stare!
L-am scuturat niţel, dar el începu să tuşească, recurgând la resursele
lui obişnuite de gemete şi plânsete, iar Catherine mă dojeni.
— Să rămân aici toată noaptea? Asta nu! zise ea, privind atent în jur.
Ellen, am să dau foc la uşa asta, dar tot am să ies.
Şi ar fi pornit pe loc la înfăptuirea acestei ameninţări dacă Linton nu
s-ar fi speriat iarăşi din pricina iubitei lui persoane. O strânse cu braţele lui
firave şi, plângând în hohote, îi zise:
— Nu vrei să mă iei şi să mă salvezi? Nu vrei să mă laşi să vin cu tine
la Grange? O, scumpa mea Catherine, nu pleca, nu mă părăsi! "Trebuie”
să-l asculţi pe tatăl meu... "Trebuie!”
— Eu trebuie să-l ascult pe-al meu, îi răspunse ea, şi să-l scap de
această aşteptare chinuitoare. Toată noaptea! Ce-o să creadă? Probabil ca
şi început să dispere. Ori sparg o uşă, ori îi dau foc, dar trebuie să ies deaici.
Fii liniştit, că nu te ameninţă nimic, dar dacă mă opreşti... Linton, eu îl
iubesc pe tăticu' mai mult decât pe tine?
Spaima mortală pe care-o simţea în faţa mâniei domnului Heathcliff
redădu băiatului elocvenţa laşităţii. Catherine era aproape înnebunită, dar
stăruia că trebuie să plece acasă şi încerca să-l implore, ea de data asta, şi
să-l convingă să-şi înfrângă suferinţa egoistă. În timp ce el vorbea astfel,
temnicerul nostru se întoarse.
— Animalele voastre au fugit, zise el, şi... ia te uită, Linton, iar
miorlăî? Ce ţi-a făcut? Haide, haide... linişteşte-te şi du-te la culcare. Pesteo
lună sau două, băiete, ai să-i poţi plăti cu o mână viguroasă toată tirania
pe care-o înduri acum. Tu suferi din pură dragoste, nu-i aşa? Doar n-ai nici
un alt motiv. Are să te ia de bărbat! Şi-acum du-te la culcare! Zillah nu
vine astă-seară acasă, aşa că trebuie să te dezbraci singur! Tăcere! Să nu
te mai aud. Cum ajungi în camera ta, nu mă mai apropii de tine. N-ai de ce
174
te teme. Din întâmplare, te-ai purtat destul de bine. Restul mă priveşte pe
mine.
Heathcliff rosti aceste cuvinte ţinând uşa deschisă, ca să treacă fiul
său. Acesta ieşi ca un căţel, temându-se ca nu cumva omul care-i dădea
drumul să-i tragă o lovitură vicleană. Apoi Heathcliff răsuci din nou cheia în
broască şi se apropie de foc; stăpâna mea şi cu mine stăteam tăcute.
Catherine ridică privirea şi, instinctiv, duse mâna la obraz. Apropierea lui
reînviase în ea o senzaţie dureroasă. Nimeni altul n-ar fi fost în stare să
privească aspru acest gest copilăresc, dar el se încruntă şi mârâi:
— Aha, zici că nu-ţi e frică de mine? Îţi ascunzi bine curajul! Pari al
dracului de speriată!
— Acum sunt speriată, răspunse ea, pentru că, dacă rămân aici,
tăticu' va fi nenorocit; şi cum aş putea îndura să-l fac să sufere când el...
când el... Domnule Heathcliff "lasă-mă” să mă duc acasă! Îţi făgăduiesc că
mă mărit cu Linton; şi tăticu' vrea asta, iar eu îl iubesc. Pentru ce să mă
sileşti să fac un lucru pe care l-aş face eu însămi de bunăvoie?
— Numai să îndrăznească să te silească! am strigat eu. Există legi în
ţara asta, slavă Domnului că există, chiar dacă ne aflăm într-un loc atât de
părăsit. L-aş denunţa chiar de-ar fi fiul meu; asta-i o crimă pentru care nu
există îndurare!
— Tăcere! zise ticălosul. Du-te dracului cu strigătele tale! N-am chef
să te aud vorbind. Domnişoară Linton, nu ştii ce plăcere-mi face când mă
gândesc că tatăl dumitale e nenorocit. N-am să dorm la noapte de bucurie.
N-ai fi putut nimeri o cale mai sigură ca să-ţi fixezi reşedinţa sub
acoperişul meu pentru următoarele douăzeci şi patru de ore decât
spunându-mi că va avea drept consecinţă acest fapt. În ceea ce priveşte
promisiunea dumitale de a te căsători cu Linton, voi avea eu grijă să te ţii
de cuvânt, căci nu vei părăsi casa mea până când treaba asta nu se va
împlini.
— Atunci trimite-o pe Ellen să-i spună lui tăticu’ că nu mi s-a
întâmplat nimic! exclamă Catherine plângând amarnic. Sau căsătoreştemă
numaidecât cu Linton. Bietul tăticu'. Ellen, o să creadă că ne-am
pierdut. Ce ne facem?
— Da’ de unde! O să creadă c-ai obosit îngrijindu-l şi c-ai plecat să te
distrezi un pic, răspunse Heathcliff. Nu poţi spune că n-ai intrat de
bunăvoie în casa mea dispreţuind sfatul lui de a nu o face. De altfel e
absolut firesc să doreşti să te distrezi la vârsta dumitale şi să te fi săturat
să dădăceşti un om bolnav, mai ales când acel bărbat nu-ţi e decât tată.
Catherine, cele mai fericite zile ale vieţii lui s-au isprăvit când au început
zilele dumitale. Îndrăznesc să-ţi spun că te-a blestemat pentru c-ai venit
pe lume— cel puţin eu aşa am făcut —şi drept este să te blesteme şi când
pleacă din lumea asta, iar eu te voi blestema de asemenea. Nu te iubesc!
Şi cum te-aş pute-a iubi? Termină cu plânsul! După câte prevăd, asta o să
fie principala dumitale distracţie de azi înainte, dacă nu cumva Linton,
recunoscător, va căuta să te răsplătească pentru pierderile suferite, aşa
cum părintele dumitale grijuliu îşi face iluzii că va fi. Scrisorile lui pline de
mângâieri şi sfaturi m-au distrat peste măsură. În ultima lui scrisoare îi
recomanda comorii mele să aibă grijă de comoara lui şi să fie bun cu ea
după ce-o va lua de nevastă. Grijuliu şi blând... Iată o atitudine
părintească. Dar Linton are nevoie pentru propria lui persoană de toată
175
grija şi blândeţea pe care le posedă. Linton va şti să joace bine rolul unui
mic tiran. El e în stare să chinuiască oricâte pisici dacă li s-ar scoate mai
întâi dinţii şi li s-ar tăia ghearele. Ai să-i poţi povesti unchiului său, când te
vei întoarce acasă, lucruri frumoase despre blândeţea nepotului, te asigur!
— Bine faci! i-am spus. Dezvăluie-i caracterul fiului dumitale. Arată-i
cât îţi seamănă, şi-apoi sper că domnişoara Cathy se va gândi de două ori
înainte de-a lua de bărbat un şarpe ca ăsta!
— Nu ţin deloc să vorbesc acum despre însuşirile lui bune, răspunse
Heathcliff; pentru că trebuie să-l accepte, ori să rămână prizonieră, şi
dumneata împreună cu ea, până la moartea stăpânului dumitale. Pot
foarte bine să vă reţin aici pe-amândouă, ascunse. Dacă nu mă crezi,
încurajeaz-o să-şi retragă cuvântul şi vei avea prilejul să te-ncredinţezi
singură.
— N-am să-mi retrag cuvântul, zise Catherine. Mă voi căsători cu el
chiar în ceasul ăsta, dac-o să mă pot duce, după aceea, la Thrushcross
Grange. Domnule Heathcliff, eşti un om dur, dar nu eşti un diavol şi nu
cred că vrei să-mi distrugi din pură răutate întreaga fericire. Dacă tăticu’
crede că l-am părăsit intenţionat şi moare înainte de a mă întoarce acasă
la el, cum aş mai putea trăi? Am renunţat să mai plâng, dar am să cad în
genunchi la picioarele dumitale şi n-am să mă ridic, şi n-am să-mi iau ochii
de pe faţa dumitale până când nu te vei uita în ochii mei! Nu! Nu întoarce
capul! Uită-te la mine! N-ai să vezi nimic provocator. Eu nu te urăsc. Eu nu
sunt mânioasă pentru că m-ai lovit. Dumneata n-ai iubit în viaţa dumitale
pe nimeni, unchiule? Niciodată? Ah! Trebuie să te uiţi o dată în ochii mei!
Sunt atât de nenorocită, nu se poate să nu-ţi pară rău şi să nu-ţi fie milă
de mine.
— Ia-ţi degetele astea de şopârlă de pe mine şi cară-te de-aici, că,
de nu, dau cu piciorul în tine! strigă Heathcliff respingând-o cu brutalitate.
Prefer să fiu în strânsoarea unui şarpe. Cum dracu-ţi poţi închipui că mă
vei îndupleca? "Te detest!”
Ridică din umeri şi se scutură, de parcă într-adevăr toată carnea de
pe el ar fi fost cuprinsă de silă, şi-şi împinse înapoi scaunul, în timp ce eu
m-am ridicat şi-am deschis gura să dau drumul unui adevărat torent de insulte.
Dar am amuţit la mijlocul primului cuvânt, căci m-a ameninţat că,
dacă mai pronunţ o silabă; voi fi încuiată singură într-o cameră. Se
întunecase... Am auzit nişte voci la poarta grădinii. Gazda noastră ieşi în
grabă: el era cu mintea întreagă, noi însă nu. Vorbi acolo vreo două sau
trei minute, apoi se întoarse singur.
— Credeam c-a venit vărul dumitale, Hareton, i-am spus eu bietei
Catherine. Ce n-aş da să sosească! Mai ştii? Poate c-ar fi de partea
noastră.
— Au fost trei servitori de la Grange trimişi să vă caute, zise
Heathcliff, care auzise ce spusesem. Ai fi putut deschide o fereastră şi
striga, dar pot să jur că puicuţa e încântată că n-ai făcut-o. E bucuroasă co
forţez să stea aici. Sunt sigur.
Dându-ne seama c-am pierdut ocazia, am dat amândouă frâu liber
deznădejdii, iar el ne-a lăsat să ne văităm până la ora nouă. Atunci ne-a
poruncit să ne urcăm sus prin bucătărie, în odaia lui Zillah. I-am şoptit
tovarăşei mele să se supună, sperând că vom reuşi să ieşim pe fereastra
de-acolo, sau să trecem în pod, şi apoi să fugim printr-o lucarnă. Dar
176
fereastra era tot atât de îngustă ca şi cele de jos, iar ieşirea prin pod
fusese zăvorâtă anume, aşa că eram încuiate ca şi până atunci. Nici una
dintre noi nu s-a culcat. Catherine, încremenită în faţa ferestrei, aştepta cu
nerăbdare dimineaţa; şi singurul răspuns pe care l-am primit la
nenumăratele mele rugăminţi de-a se odihni au fost câteva suspine
adânci. M-am aşezat într-un fotoliu şi, în timp ce mă suceam încoace şi
încolo, m-am judecat aspru pentru multele prilejuri în care nu-mi făcusem
datoria aşa cum se cuvenea; căci în clipa aceea mă bătea gândul că de
aici se trăseseră toate nenorocirile stăpânilor mei. De fapt nu era chiar
aşa, îmi dau seama acum, dar aşa mi s-a părut în noaptea aceea
îngrozitoare, şi-l socoteam chiar şi pe Heathcliff mai puţin vinovat decât
mine.
Heathcliff veni la ora şapte şi întrebă dacă domnişoara Linton s-a
sculat. Ea se repezi imediat la uşă şi răspunse că da.
— Atunci haide, zise el, deschizând uşa şi trăgând-o afară.
M-am ridicat s-o urmez, dar el răsuci din nou cheia. Am cerut să-mi
dea drumul.
— Ai răbdare, răspunse el; îţi trimit într-o clipă micul dejun.
Am lovit cu pumnii în tăblia uşii, am scuturat clanţa cu mânie, iar
Catherine l-a întrebat pentru ce mă mai ţine încuiată. El i-a răspuns că
trebuie să mai rabd un ceas, apoi au plecat amândoi. Am răbdat aşa două
sau trei ore, până când, într-un târziu, am auzit paşi; dar nu erau ai lui
Heathcliff.
— Ţi-am adus ceva de mâncare, se auzi un glas; deschide uşa!
Am deschis uşa fără a pregeta şi l-am văzut pe Hareton, încărcat cu
hrană destulă pentru ziua întreagă.
— Na, adăugă el, împingându-mi tava în mână.
— Stai un minut... am început eu.
— Ba nu! strigă el şi se retrase fără a ţine seama de rugăminţile
mele de-a mai zăbovi.
Am rămas acolo încuiată ziua întreagă şi toată noaptea următoare,
şi-apoi încă una, şi încă una. Am stat cu totul cinci nopţi şi patru zile; nu-l
vedeam decât pe Hareton, dimineaţa. Şi era un paznic desăvârşit: ursuz,
mut şi surd la orice încercare de a-i trezi simţul de dreptate sau mila.
CAPITOLUL 28
În dimineaţa sau mai bine zis în după-amiaza celei de a cincea zi am
auzit apropiindu-se un alt pas... mai uşor şi mai grăbit. De data aceasta
persoana intră chiar în odaie. Era Zillah, gătită cu şalul ei roşu şi cu o
bonetă neagră de mătase pe cap. Un coş împletit din răchită îi atârna pe
braţ.
— Oh, doamnă Dean! Dumneata erai?! exclamă ea. Vai, Doamne, ce
se mai vorbeşte pe socoteala dumitale la Gimmerton. Nu mi-am putut
închipui altceva decât c-ai căzut în mlaştina Calului Negru împreună cu
domnişorica; dar stăpânul mi-a spus c-aţi fost găsite şi că va adăpostit
aici! Auzi! Desigur c-aţi dat de-o insulă, nu-i aşa? Şi câtă vreme aţi stat în
mlaştină? Stăpânul meu v-a salvat, nu? Doamnă Dean, dar văd că nu eşti
177
prea slabă... desigur, n-ai dus-o rău. Nu-i aşa?
— Stăpânul dumitale e-un adevărat nemernic, i-am răspuns. Dar are
să dea socoteală pentru toate! N-ar fi trebuit să născocească povestea
asta, căci tot o să se descopere adevărul!
— Ce vrei să spui? întrebă Zillah. Nu-i o poveste de-a lui, aşa spune
toată lumea din sat... Zice că v-aţi rătăcit în mlaştini, iar eu, când am venit
acasă, i-am zis lui Earnshaw: "Ei, domnule Hareton, de când am plecat eu
de-acasă s-au petrecut lucruri de mai mare minunea. E tare păcat de fata
aceea tânără şi de biata Nelly Dean. El holbă ochii la mine. Am crezut că
nu auzise nimic şi i-am spus eu ce se zvoneşte. Stăpânul ascultă şi el,
zâmbi ca pentru sine şi zise: "Dac-au fost în mlaştini, acum au ieşit de
acolo, Zillah. Nelly Dean se află în clipa asta în camera ta. Urcă-te sus şi
spune-i că poate s-o şteargă, uite cheia. I se urcase la cap apa din baltă şi
era gata să fugă acasă ca o nebună, dar eu am oprit-o aici până şi-a venit
în fire. Poţi să-i spui să plece imediat la Grange, dacă e-n stare; şi mai
spune-i, din partea mea, că tânăra domnişoară va veni şi ea la timp,
pentru a lua parte la înmormântarea stăpânul.”
— A murit domnul Edgar?! am întrebat-o eu ţipând. Oh! Zillah!
Zillah!
— Nu, nu, şezi jos, scumpa mea doamnă, mi-a răspuns; desigur, eşti
încă bolnavă. N-a murit. Doctorul Kenneth— l-am întâlnit pe drum şi l-am
întrebat—crede c-o s-o mai ducă poate o zi.
În loc să mă aşez, mi-am luat iute paltonul şi boneta şi m-am grăbit
să cobor, căci drumul era liber. Am intrat în sală şi mi-am făcut ochii roată,
ca să găsesc pe cineva care să-mi dea vreo veste despre Catherine.
Camera era plină de soare, uşa larg deschisă, dar nimeni nicăieri. Nu ştiam
ce să fac, să plec imediat sau să mă întorc să-mi caut stăpâna, când o tuse
uşoară mă făcu să privesc spre cămin. Linton zăcea întins pe bancă, singur
în sală, sugând o acadea şi urmărind cu privirea-i apatică mişcările mele.
— Unde-i domnişoara Catherine?! l-am întrebat pe-un ton aspru,
sperând că, prinzându-l singur acolo, voi putea băga spaima în el ca să-mi
dea vreo informaţie.
El sugea acadeaua mai departe ca un nevinovat.
— A plecat? l-am întrebat.
— Nu, mi-a răspuns, e sus; n-are să plece, căci n-o lăsăm noi.
— N-o laşi tu, idiotule! am exclamat. Du-mă imediat în odaia ei, căci
de nu, ţi-arăt eu ţie, de-ai să mă ţii minte!
— O să-ţi arate el tăticu' ţie dacă-ncerci să intri acolo, răspunse el.
Mi-a spus că nu trebuie să mă port blând cu Catherine; e nevasta mea şi eo
neruşinare din partea ei dacă doreşte să mă părăsească! Mi-a mai spus
că ea mă urăşte şi-mi doreşte moartea ca să pună mâna pe banii mei, dar
n-o să pună mâna pe ei şi n-o să plece acasă! Nu, niciodată!... Poate să
plângă şi să bolească oricât o pofti! Îşi reluă ocupaţia de mai înainte,
închizând pleoapele de parcă avea de gând să aţipească.
— Domnule Heathcliff, am reînceput eu, ai uitat cât de bună a fost
Catherine cu dumneata iarna trecută, când spuneai c-o iubeşti, când îţi
aducea cărţi şi-ţi cânta cântece şi venea atât de des prin vânt şi vifor ca să
te vadă? Într-o seară, când n-a putut veni, a plâns la gândul c-ai să fii
dezamăgit. Şi atunci ţi-ai dat seama că era mult prea bună faţă de
dumneata, iar acum crezi minciunile tatălui dumitale, cu toate că ştii cât
178
vă urăşte pe amândoi! Şi te aliezi cu el împotriva Catherinei. Frumoasă
recunoştinţă, nu-i aşa? N-am ce zice!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:57 PM | message # 19
Colţul gurii lui Linton se lăsă în jos, şi-şi scoase acadeaua din gură.
— A venit la Wuthering Heights pentru că te ura? am continuat eu. Ia
gândeşte-te bine! Cât despre banii dumitale, nici nu ştie dacă vei avea
vreodată bani. Zici că-i bolnavă şi totuşi o laşi acolo sus, singură, într-o
casă străină! Şi doar ai simţit pe pielea dumitale ce-nseamnă să fii părăsit!
Ai ştiut să te înduioşezi de propria-ţi suferinţă şi ei i-a fost milă de
dumneata, dar dumitale nu ţi-e milă de suferinţa ei! Plâng, vezi bine... eu,
o femeie bătrână, o simplă servitoare... iar dumneata, după ce ai pretins
că ţii la ea şi cu toate că ai atâtea motive s-o adori, îţi ţii lacrimile toate
numai pentru dumneata şi zaci aici foarte liniştit. Ah, eşti un băiat egoist şi
hain la suflet!
— Nu pot sta cu ea, răspunse arţăgos. Şi nici n-am să stau singur cu
ea. Plânge aşa de tare, că n-o pot suporta. Şi nu vrea să tacă, deşi i-am
spus că-l chem pe tata. O dată l-am şi chemat, şi-a ameninţat-o c-o
sugrumă dacă nu se potoleşte; dar în clipa când a părăsit el camera, a
reînceput să geamă şi să se vaite, şi-aşa a făcut toată noaptea, cu toate cam
ţipat la ea de furie că nu puteam dormi.
— Domnul Heathcliff nu-i acasă? l-am întrebat observând că făptura
aceea prăpădită nu era în stare să ia parte la suferinţele morale ale
verişoarei lui.
— E-n curte, răspunse el, stă de vorbă cu doctorul Kenneth, care zice
că, într-adevăr, de data asta unchiul e pe moarte. Mă bucur, căci după el
eu am să fiu stăpân la Grange. Catherine a vorbit întotdeauna despre
Grange ca despre casa "ei”. Şi nu-i a ei! E-a mea! Tăticu' zice că tot ce are
ea e-al meu. Toate cărţile ei frumoase sunt ale mele. Cathy a spus că mi le
dă mie pe toate, şi păsărelele ei frumoase, şi căluţul ei Minny, dacă-i dau
cheia odăii noastre, şi-o las să iasă; dar eu i-am spus că n-are nimic de
dat, căci ,,toate” astea sunt ale mele. Apoi a plâns, şi-a scos un medalion
de la gât, două miniaturi într-o cutiuţă de aur— într-o parte mama ei, iar în
alta unchiul, când erau tineri— şi mi-a spus că mi-l dă mie. Asta s-antâmplat
ieri... dar eu i-am spus că şi ăla era tot al meu şi-am încercat să il
iau. Urâcioasa nu m-a lăsat; m-a împins de m-a lovit foarte tare. Eu am
ţipat— asta o sperie! Când l-a auzit pe tăticu' venind, a rupt medalionul în
două, mi-a dat fotografia mamei sale, iar pe cealaltă a încercat s-o
ascundă. Tăticu' a-ntrebat ce se întâmplase, şi-atunci i-am explicat. El a
luat-o pe cea pe care-o aveam eu şi i-a poruncit să mi-o dea mie pe
cealaltă, dar ea a refuzat. Atunci a trântit-o pe Catherine la pământ şi a
rupt medalionul de pe lanţ, zdrobindu-l cu piciorul.
— Şi ţi-a făcut plăcere s-o vezi lovită? am întrebat eu, având
motivele mele să-l fac să vorbească.
— Am închis ochii, mi-a răspuns. Întotdeauna închid ochii când tata
dă în vreun câine sau în vreun cal... Loveşte atât de tare! Totuşi, la început
m-am bucurat... merita să fie pedepsită pentru că mă împinsese. Dar după
ce tăticu' a plecat, m-a chemat la fereastră şi mi-a arătat obrazul: şi-l
muşcase cu dinţii pe dinăuntru şi gura îi era plină de sânge. Apoi a adunat
de pe jos bucăţelele de fotografie, mi-a întors spatele şi s-a aşezat cu faţa
la perete. De-atunci nu mi-a mai spus nici o vorbă; îmi vine să cred că nu
poate vorbi fiindc-o doare gura. Îmi pare rău că vorbesc aşa de ea, dar
179
prea e rea, plânge într-una; şi-apoi e atât de palidă şi pare atât de
sălbatică, încât mi-e frică de ea.
— Dar, dacă vrei, dumneata poţi pune mâna pe cheie? am spus eu.
— Da, când sunt sus, mi-a răspuns, dar acum nu pot merge până
sus.
— În care odaie e cheia? l-am întrebat.
— Oh, strigă el, n-am să-ţi spun! E secretul nostru. Nimeni, nici
Hareton şi nici Zillah nu trebuie să afle. Dar m-ai obosit... pleacă de-aici,
pleacă de-aici! Apoi îşi sprijini capul pe braţ şi închise din nou ochii.
Am socotit că cel mai cuminte lucru e să plec fără a mai da ochii cu
domnul Heathcliff şi să caut s-o scap pe tânăra mea domnişoară cu
ajutoare de la Grange. Când am ajuns acolo, mare-a fost mirarea şi
bucuria celorlalţi servitori văzându-mă. Iar când au aflat că tânăra lor
stăpână era teafără, doi sau trei dintre ei au dat să se urce în goana mare
sus şi să strige vestea la uşa domnului Edgar. Dar eu m-am dus în
persoană să-l înştiinţez! Ah, cât de mult se schimbase în acele câteva zile!
Zăcea, întruchipare a răbdării şi a resemnării, aşteptându-şi moartea.
Părea foarte tânăr. Cu toate că avea treizeci şi nouă de ani, îi dădeai cu
zece ani mai puţin. Se gândea la Catherine, căci îi murmura numele. Eu lam
mângâiat pe mână şi i-am vorbit.
— Are să vină şi Catherine, domnule dragă! i-am şoptit; trăieşte şi e
sănătoasă. Şi va fi aici chiar în seara asta, sper.
Primele efecte ale acestor veşti mă făcură să tremur; domnul Edgar
se ridică pe jumătate, îşi roti privirea lui vie în jurul încăperii, apoi căzu pe
pernă leşinat. Dar, de îndată ce-şi reveni, i-am povestit totul despre vizita
noastră forţată şi despre detenţiunea noastră la Heights. I-am spus că
Heathcliff mă silise să intru în casă, ceea ce nu era tocmai adevărat. Am
spus cât se poate de puţine lucruri împotriva lui Linton, şi nu i-am descris
nici purtarea brutală a tatălui său... Intenţia mea era ca, pe cât îmi stătea
în putinţă, să nu mai adaug amar la paharul său plin!
El ghici că unul din scopurile duşmanului său era să-i asigure fiului,
sau mai bine zis chiar lui însuşi, atât averea personală cât şi moşia
Lintonilor. Dar nu pricepea pentru ce n-a aşteptat până după moartea lui;
nu ştia că el şi nepotul său vor părăsi această lume aproape în acelaşi
timp. Totuşi s-a gândit că ar fi mai bine să-şi schimbe testamentul,
hotărându-se ca în loc să lase averea Catherinei la dispoziţia ei, s-o
încredinţeze unor fideicomişi, care s-o administreze pe tot timpul vieţii ei şi
a copiilor ei, dacă va avea, astfel ca averea Catherinei să nu-i poată reveni
lui Heathcliff în cazul că Linton ar muri.
După ce mi-a spus ce trebuie să fac, am trimis un curier să-l aducă
pe avocat şi-am trimis şi patru oameni, bine înarmaţi, pentru a o cere pe
tânăra mea stăpână de la temnicerul ei. Am avut mult de aşteptat până la
întoarcerea lor. Servitorul care plecase singur s-a întors primul. Mi-a spus
că domnul Green, avocatul, nu era acasă când a sosit el acolo şi-a trebuit
să aştepte două ceasuri până s-a-ntors: domnul Green i-a spus că are o
treabă urgentă în sat, dar că va fi la Thrushcross Grange înainte de a se
lumina de ziuă. Cei patru oameni s-au întors şi ei, dar tot singuri. Mi-au
adus vestea că domnişoara Catherine era bolnavă, prea bolnavă pentru a
putea părăsi odaia, şi Heathcliff nu le-a dat voie s-o vadă. I-am certat pe
proştii aceia pentru c-au dat crezare poveştii lui Heathcliff, dar nu i-am
180
spus stăpânului nimic. Apoi m-am hotărât să plec chiar eu la Wuthering
Heights de cum s-o lumina de ziuă, cu o ceată-ntreagă, şi să dau un atac
în toată legea dacă Heathcliff n-ar fi vrut s-o elibereze de bunăvoie pe
prizonieră. Am jurat şi-am jurat din nou că tatăl ei "trebuie” s-o vadă,
măcar de-ar fi ca diavolul acela să fie ucis în pragul casei lui dacă va
încerca să ne împiedice.
Din fericire am scăpat şi de drum şi de bucluc. La ora trei am
coborât să iau un ulcior de apă şi, pe când treceam prin antreu cu ulciorul
în mână, am tresărit auzind o bătaie puternică în uşa principală. O, e
Green, mi-am zis, aducându-mi aminte ce-mi spusese omul; nu poate fi
decât Green, şi mi-am văzut de drum, cu intenţia de a trimite pe altcineva
să-i deschidă. Dar bătaile s-au repetat; nu prea tari, însă cu stăruinţă. Am
pus ulciorul pe scară şi m-am grăbit să deschid. Afară, luna strălucea cu
putere. Nu era avocatul. Scumpa mea stăpână mi-a sărit de gât plângând
în hohote.
— Ellen! Ellen! Tăticu' e-n viaţă?
— Da, îngeraşule, am strigat, e-n viaţă! Slavă Domnului că eşti iarăşi
în mijlocul nostru, la adăpost!
Ea voia să fugă sus în camera domnului Linton aşa, cu răsuflarea
tăiată, dar eu am silit-o să se aşeze pe-un scaun, i-am dat ceva de băut, iam
spălat faţa palidă şi i-am frecat-o cu şorţul, ca să-i dau un pic de
culoare. Apoi i-am spus că trebuie să mă duc înainte, ca să-i anunţ sosirea,
şi-am implorat-o să-i spună că va fi fericită cu tânărul Heathcliff. A deschis
ochii mari, dar foarte curând a înţeles pentru ce o sfătuiam să spună o
minciună şi m-a asigurat că nu se va plânge.
N-am avut puterea să fiu de faţă la întâlnirea lor. Am stat un sfert de
oră afară la uşă, şi-abia după aceea am avut curajul să mă apropii de pat.
Totul s-a petrecut în linişte: disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca
şi bucuria tatălui. Ea îl sprijinea, aparent calmă; iar el îşi ţintuise ochii
măriţi, ca în extaz, asupra chipului ei. A murit fericit, domnule Lockwood,
aşa a murit, sărutându-i obrazul şi şoptindu-i: ,,Mă duc la ea; iar tu, copilul
meu iubit, ai să vii şi tu la noi!” După aceea nu s-a mai mişcat şi n-a mai
scos nici o vorbă, dar a privit-o mai departe cu ochii aceia vrăjiţi,
strălucitori, până cînd, pe nesimţite, pulsul i se opri, şi sufletul îşi luă
zborul. Nimeni n-ar fi putut observa minutul exact al morţii; moartea i-a
fost cu desăvârşire lipsită de luptă.
Nu ştiu dacă lacrimile Catherinei secaseră, ori dacă durerea ei era
prea grea pentru a le lăsa să curgă, dar am văzut-o stând acolo cu ochii
uscaţi până la răsăritul soarelui. Apoi a rămas tot aşa până la amiază, şi-ar
fi rămas şi mai departe, îngândurată, lângă patul mortuar, dacă n-aş fi
stăruit să plece şi să se odihnească puţin. A fost bine c-am izbutit s-o iau
de-acolo, căci, către vremea prânzului, avocatul, care trecuse pe la
Wuthering Heights să ia instrucţiuni cu privire la modul de a se comporta,
apăru. Se vânduse domnului Heathcliff: iată motivul pentru care întârziase
să răspundă la chemarea stăpânului meu. Din fericire, după sosirea fetei
lui, cugetul stăpânului n-a mai fost străbătut de nici o grijă lumească şi
nimic nu l-a mai tulburat.
Domnul Green şi-a luat sarcina de a rândui totul şi de a da toate
poruncile trebuitoare. A concediat toţi servitorii, în afară de mine. Era gata
să-şi exercite autoritatea până-ntr-atât, încât să stăruie ca Edgar Linton să
181
nu fie înmormântat lângă soţia lui, ci în capelă, laolaltă cu familia. Dar
exista un testament care împiedica acest lucru, iar protestele mele
vehemente s-au împotrivit şi ele încălcării dispoziţiunilor fostului meu
stăpân. Înmormântarea s-a făcut în grabă. Catherinei, acum doamna
Linton Heathcliff, i s-a îngăduit să stea la Grange până când cadavrul
tatălui ei va fi scos din casă.
Ea mi-a povestit că, în cele din urmă, chinul pe care-l încerca l-a
convins pe Linton să ia asupră-şi riscul eliberării ei. Cathy auzise pe
oamenii trimişi de mine, dicutând în faţa uşii şi prinsese şi sensul
răspunsului dat de Heathcliff. Era deznădăjduită. Linton, care, după plecarea
mea, fusese instalat în salonaşul cel mic, era atât de îngrozit de
starea ei, încât s-a dus să-i aducă cheia înainte ca Heathcliff să se urce
sus. A avut îndrăzneala să descuie şi să încuie uşa la loc, fără a o închide
propriu-zis, iar când a trebuit să se ducă la culcare, s-a rugat să fie lăsat să
doarmă cu Hareton. O singură dată cererea lui fu satisfăcută. Catherine
ieşi pe furiş înainte de a se crăpa de ziuă. N-a îndrăznit să deschidă uşile,
ca nu cumva câinii să dea alarma; a intrat în camerele goale şi le-a
cercetat feresterele. Din fericire, dând de camera mamei ei, putu ieşi pe
fereastră, iar de-acolo a coborât pe pământ cu ajutorul bradului de lângă
geam. Linton fu aspru pedepsit pentru complicitate, deşi ajutorul lui fusese
neînsemnat.
CAPITOLUL 29
În seara de după înmormântare tânăra mea doamnă şi cu mine
şedeam în bibliotecă gândindu-ne abătute—una dintre noi era chiar deznădăjduită—
la pierderea suferită şi vorbind despre viitorul nostru sumbru.
Ajunseserăm tocmai la concluzia că soarta cea mai bună care-ar fi
putut-o aştepta pe Catherine ar fi fost îngăduinţa de a rămâne la Grange;
cel puţin atât cât va mai trăi Linton— dacă i se va permite să vină cu ea
aici—iar eu să rămân cu ei ca menajeră. Dar planul mi se părea prea
plăcut pentru a putea nădăjdui în înfăptuirea lui. Totuşi am sperat şi-am
început să mă înveselesc în perspectiva că-mi voi păstra căminul şi slujba
şi, mai presus de toate, pe iubita mea stăpână, când o servitoare, una din
cele concediate, dar care nu plecase încă, s-a repezit grăbită în odaie,
spunându-ne că "diavolul acela de Heathcliff” venea prin curte şi ne
întrebă dacă să nu-i încuie uşa în nas.
Chiar de-am fi fost atât de nebune să-i poruncim acest lucru, n-am fi
avut timp s-o facem. A intrat fără nici o formalitate; nici n-a bătut la uşă şi
nici n-a trimis pe cineva să-l anunţe. Era stăpân şi-a profitat de privilegiul
stăpânului, intrând direct, fără a spune o vorbă. Glasul servitoarei care
venise să ne înştiinţeze l-a lămurit că suntem în bibliotecă. A intrat de-a
dreptul şi, făcând semn servitoarei să iasă, a închis uşa.
Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, fusese
introdus în chip de musafir.Aceeaşi lună strălucea prin ferestre, aceeaşi
privelişte de toamnă se aşternuse afară. Noi nu aprinseserăm încă nici o
lumânare, dar întreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi
portretele de pe perete, capul splendid al doamnei Linton şi faţa blajină a
182
soţului ei. Heathcliff înaintă spre cămin. Timpul îi schimbase destul de
puţin înfăţişarea. Era acelaşi bărbat, faţa lui întunecată era parcă mai
galbenă, mai trasă şi mai liniştită, corpul poate puţin mai greoi, dar nici o
altă deosebire. Când îl văzu, Catherine se ridică şi căută să fugă din odaie.
— Stai, zise el prinzând-o de braţ. S-a isprăvit cu fugile tale! Unde
vrei să te duci? Am venit să te iau acasă şi sper că vei deveni o fiică
ascultătoare şi nu-l vei mai îmboldi pe fiul meu la nesupunere. Când am
descoperit c-a luat şi el parte la fuga dumitale, nici n-am ştiut cum să-l
pedepsesc. E şubred ca o pânză de păianjen, îl poţi nimici cu o singura
ciupitură; dar îţi vei da seama de pe faţa lui că totuşi şi-a primit pedeapsa
cuvenită! Asta într-o seară, adică alaltăieri, după care l-am aşezat într-un
fotoliu; de-atunci nu m-am mai atins de el. L-am trimis pe Hareton afară şiam
rămas numai noi doi în cameră. După două ore l-am chemat pe Joseph
să-l ducă din nou sus, şi de-atunci încoace prezenţa mea produce asupra
nervilor lui o impresie atât de puternică, de parcă aş fi o nălucă. Cred că
adeseori mă vede chiar şi când nu sunt prin preajma lui. Hareton zice că
se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră, şi te cheamă să-l aperi de
mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti pe scumpul tău bărbat,
trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l las în grijă şi-mi declin orice competenţă
în ceea ce-l priveşte.
— De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am început eu să
pledez, şi de ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi urăşti pe-amândoi, nai
să le simţi lipsa, ei nu pot fi decât o tortură de fiecare clipă pentru inima
dumitale denaturată.
— Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns, şi vreau să-mi am
copiii lângă mine. Şi-apoi fata astn e obligată să-mi slujească pentru
pâinea ei. Eu n-am de gând s-o ţin în lux şi-n trândăvie după moartea lui
Linton! Şi-acum grăbiţi-vă şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă
constrâng.
— Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi-a mai
rămas de iubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să-l urăsc şi
să mă urască şi el pe mine, nu vei reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te
poftesc să nu mai cutezi să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai
terorizezi!
— Eşti cam lăudăroasă şi îndrăzneaţă, răspunse Heathcliff, dar nu te
iubesc destul ca să lovesc în el. O să ai parte din plin de caznă şi durere
atâta vreme cât va mai trăi. Nu eu sunt acela care te va face să-l urăşti...
ci firea lui dulce. După evadarea ta şi consecinţele ei, nutreşte pentru tine
nişte sentimente amare ca fierea. Nu te aştepta la mulţumiri pentru
nobila-ţi dăruire. L-am auzit făcându-i lui Zillah un tablou demn de toată
lauda despre ceea ce-ar face el dacă ar fi puternic ca mine. Deci înclinarea
există, şi slăbiciunea îi va ascuţi mintea pentru a găsi un mod de a-şi
înlocui forţa fizică.
— Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul dumitale. Dar
sunt mulţumită că firea mea e mai bună şi pot ierta. Ştiu că mă iubeşte, şi
de aceea îl iubesc şi eu. Domnule Heathcliff, "dumneata” n-ai pe "nimeni”
care să te iubească, şi cu cât ne chinui mai mult cu-atât vom fi răzbunaţi
mai pe deplin gândindu-ne că neomenia dumitale izvorăşte din suferinţa
dumitale, care e mai cumplită decât a noastră. Dumneata "eşti” nenorocit,
nu-i aşa? Singur ca diavolul şi invidios ca el. "Nimeni” nu te iubeşte...
183
"nimeni” nu te va plânge când vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale!
Catherine vorbi pe un ton de triumf macabru; parcă se pătrunsese
de mentalitatea viitoarei ei familii, găsind plăcere în suferinţele
duşmanilor.
— Deocamdată o să-ţi pară rău că eşti cine eşti, zise socrul ei, dacă
mai stai aici încă un minut. Cară-te vrăjitoare ce eşti şi strânge-ţi lucrurile!
Cathy plecă, dispreţuitoare. În absenţa ei am început să-i cerşesc
locul lui Zillah la Heights, oferindu-i în schimb locul meu. Dar n-a admis
sub nici un motiv. Mi-a poruncit să tac din gură şi-apoi pentru prima dată,
şi-a făcut ochii roată în jurul încăperii, uitându-se la tablouri. După ce l-a
privit îndelung pe cel al doamnei Linton, a spus:
— Am să-l duc acasă. Nu pentru că aş avea nevoie de el, dar... se
întoarse brusc spre foc şi, având pe buze ceva ce— din lipsa unui cuvânt
mai potrivit—trebuie să-l numesc zâmbet, continuă: Să-ţi spun ce-am făcut
ieri! L-am pus pe groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată
pământul de pe coşciugul ei şi-am deschis capacul. O clipă m-am gândit că
aş vrea să rămân şi eu acolo, când i-am văzut din nou faţa—faţa i-a rămas
aceeaşi!—şi omul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din groapă.
Dar mi-a spus că, dacă aerul pătrunde înăuntru, se va schimba; atunci am
desfăcut numai o scândură laterală a coşciugului, iar capacul l-am aşezat
la loc. N-am rupt-o pe cea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi
vrut să-i fie coşciugul plumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la o
parte scândura aceea când o să mă îngroape şi pe mine acolo şi să scoată
aceeaşi scândură laterală şi de la coşciugul meu, pe care-l voi comanda
anume. Aşa că, atunci când Linton va veni la noi, nu va şti să ne
deosebească pe unul de celălalt!
— Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! am exclamat eu.
Nu ţi-a fost ruşine să tulburi liniştea moartei?
— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am uşurat
sufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai liniştit, şi ai mai multe
şanse să rămân sub pământ după ce voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe
ea? Nu, ea m-a tulburat pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani...
fără încetare... fără mustrări de conştiinţă... până ieri noapte. Ieri noapte
am fost liniştit. Am visat că-mi dormeam ultimul somn lângă cea adormită
acolo: inima mea se oprise lângă a ei, şi obrazul meu rece era lipit de
obrazul ei.
— Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce-ai mai fi
visat atunci? i-am spus.
— Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi mai
fericit! mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare de felul acela?
Când am ridicat capacul, m-am aşteptat s-o văd schimbată sau una cu
pământul, dar mă bucur că nu s-a întâmplat încă nici o schimbare, căci
astfel voi putea împărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut
cu ochii mei chipul ei senin, cu greu aş fi putut înlătura acel simţământ
straniu ce mă cuprinsese. A început într-un mod ciudat. Ştii bine c-am fost
ca nebun după moartea ei, şi necontenit, din zori până-n zori, am implorato
să-mi dea un semn că spiritul îi dăinuie încă! Cred cu tărie în fantome.
Sunt convins că ele pot exista şi există printre noi. În ziua în care-a fost
înmormântată a nins. Seara, m-am dus la cimitir în curtea bisericii. Sufla
un vânt rece ca iarna... de jur împrejur totul era pustiu. Nu mi-a fost teamă
184
că prostănacul ei de bărbat va veni în văgăuna aceea atât de târziu, iar
alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şi dându-mi seama că nu ne
despart decât doi metri de pământ afânat, mi-am zis: "Am s-o strâng iarăşi
în braţe! Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspre miazănoapte m-a
îngheţat pe "mine”, iar dacă-i nemişcată, am să cred că doarme. Şi-am
luat o lopată din magazia de unelte şi-am început să sap din răsputeri...
Am atins coşciugul. Atunci am îngenuncheat, să scormonesc cu mâinile.
Lemnul începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a-mi
atinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva suspinând sus, lângă
marginea mormântului, cineva care se apleca spre mine. "Ah, numai de-aş
putea să ridic capacul, am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul pe
amândoi!” şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am
auzit încă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut că-i simt
suflarea caldă, o suflare care se lupta cu vântul încărcat de chiciură,
îndepărtându-l. Ştiam că nu era lângă mine nici o făptură în carne şi oase,
dar, cu aceeaşi certitudine cu care simţi apropierea unui corp material în
întuneric, cu toate că nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi certitudine am
simţit-o şi eu acolo pe Catherine; şi nu jos, dedesubtul meu, ci sus, pe
pământ. Un sentiment brusc de uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot
trupul. Am renunţat la munca mea chinuitoare şi m-am simţit deodată
mângâiat, nespus de mângâiat. O simţeam alături de mine şi a rămas cu
mine până am umplut din nou mormântul şi până am ajuns acasă. Poţi să
râzi dacă vrei, dar eu eram sigur că, odată intrat în casă, am s-o văd. Eram
convins că era cu mine, şi nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajuns la
Heights, m-am repezit în grabă la uşă. Era încuiată, şi mi-aduc aminte că
blestemul acela de Earnshaw şi soţia mea nu m-au lăsat să intru. Mi-aduc
aminte că m-am înfrânat să nu-l calc în picioare şi că după aceea am fugit
sus, în camera mea, şi-apoi în camera Catherinei, şi-acolo m-am uitat cu
nerăbdare în jurul meu... O simţeam lângă mine... "aproape” c-o şi
vedeam, şi totuşi "n-o puteam vedea!” După chinul cu care-o doream,
după ardoarea rugăminţilor de a o zări numai o clipă, sudoarea mea
trebuie să fi fost de sânge atunci! Dar n-am putut-o vedea. S-a arătat aşa
cum a fost adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci,
uneori mai mult, alteori mai puţin am fost prada acestei torturi de
neîndurat! Infernală tortură, care-mi ţine nervii într-o asemenea încordare
încât, dacă n-ar fi făcuţi dintr-un material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi
devenit slabi, ca ai lui Linton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se
părea că, dacă ies afară, o voi întâlni, iar când umblam pe dealuri, mi se
părea c-am s-o găsesc acasă. Când plecam de-acasă, mă grăbeam să mă
întorc căci "trebuia” să fie pe undeva pe la Heights, eram sigur! Iar când
dormeam în camera ei... eram alungat. Nu era chip să mă culc acolo căci
în clipa în care închideam ochii, era ori afară la fereastră, ori dădea la o
parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşeza capul ei scump peaceeaşi
pernă cu mine, aşa cum făcea când era copil, şi-atunci trebuia să
deschid pleoapele ca s-o văd. Şi-aşa le deschideam şi le închideam de-o
sută de ori pe noapte... şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-a torturat!
Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân de Joseph
credea că, fără îndoială, conştiinţa mi se zvârcolea chinuită de Satana din
mine. Acum, de când am văzut-o, sunt liniştit... ceva mai liniştit. A găsit un
mod straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucăţele infime, cât un fir
185
de păr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu năluca unei speranţe.
Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se lipise de ea,
ud de sudoare. Ochii îi erau aţintiţi asupra cenuşii roşii din foc,
sprâncenele nu-i stăteau încruntate, ci ridicate spre tâmple, îndulcindu-i
înfăţişarea sălbatică a feţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o
expresie dureroasă de concentrare, asupra unui subiect care-l pasiona. De
fapt nu-mi vorbise propriu-zis mie—de aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut
să-l aud vorbind! După scurtă vreme începu să mediteze privind portretul
ei, apoi îl luă din perete şi-l rezemă de canapea, ca să-l poată vedea mai
bine; si-n timp ce se uita la portret, intră Catherine anunţând că-i gata şi
că va pleca imediat ce i se va înşeua poneiul.
— Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heathcliff. Apoi,
întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără ponei, e-o seară
frumoasă, şi la Wuthering Heights n-o să ai nevoie de ponei. În plimbările
pe care le vei face, te vei putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm!
— Rămâi cu bine, Ellen! şopti scumpa şi mica mea stăpână. Când mă
sărută, buzele îi erau ca de gheaţă. Să mai vii pe la mine să mă vezi, Ellen,
nu uita!
— Ba să nu faci una ca asta, doamnă Dean! zise noul ei tată. Când
voi dori să-ţi vorbesc, am să vin eu aici. N-am nevoie de nici un fel de
indiscreţie din partea dumitale.
I-a făcut semn să iasă înaintea lui, iar ea, aruncând în urmă o privire
care mi-a înjunghiat inima, s-a supus. I-am urmărit de la fereastră cum au
coborât prin grădină. Heathcliff a prins braţul Catherinei sub al lui, cu toate
că la început ea s-a opus, şi apoi, cu paşi grăbiţi, a dus-o pe alee... Foarte
curând, pomii nu m-au lăsat să-i mai văd.
CAPITOLUL 30
De când a plecat de-aici n-am mai zărit-o. Când m-am dus să întreb
de ea la Heights, Joseph a ţinut uşa cu mâna şi n-a vrut să mă lase să intru
în casă. Mi-a spus că doamna Linton e "ocupată” şi că stăpânul nu-i acasă.
Zillah mi-a povestit câte ceva despre fiecare, căci altfel nici n-aş fi ştiut
cine-a murit şi cine mai trăieşte. Zillah o crede pe Catherine îngâmfată şi
n-o iubeşte, am ghicit asta din vorbele ei. La început tânăra mea doamnă
i-a cerut câteva servicii, dar domnul Heathcliff i-a poruncit să-şi vadă de
treburi, iar nora lui să se descurce cum o şti. Zillah a primit cu plăcere porunca,
fiind o femeie strâmtă la cap şi egoistă. Catherine, văzându-se
nebăgată în seamă, s-a supărat ca un copil şi a răspuns prin dispreţ. Aşa
că informatoarea mea s-a înscris pe lista duşmanilor şi e atât de
înverşunată, de parcă biata Cathy i-ar fi făcut un mare rău. Acum vreo
şase săptămâni am avut o convorbire îndelungată cu Zillah, puţin înainte
de venirea dumneavoastră. Într-o zi ne-am întâlnit pe dealuri şi iată ce mia
povestit.
— Primul lucru pe care l-a făcut doamna Linton după sosirea la
Heights, a fost să fugă sus, fără a ne da bună seara nici mie, nici lui
Joseph, şi să se încuie în camera lui Linton, unde a rămas până dimineaţa.
Apoi, în timp ce stăpânul şi Earnshaw luau micul dejun, a intrat în sală şi,
186
tremurând toată, a întrebat dacă nu cumva se poate duce cineva să
cheme doctorul. Vărul ei era foarte bolnav.
— Asta o ştim şi noi, răspunse Heathcliff, dar viaţa lui nu valorează
nimic şi n-am să cheltuiesc nici măcar două parale pentru el!
— Dar nu ştiu ce să fac!— zise Cathy—şi dacă nimeni nu mă ajută,
are să moară.
— Ieşi afară din odaie, strigă stăpânul, şi să nu mai aud nici o vorbă
despre el! În casa asta nimănui nu-i pasă ce se întâmplă cu el. Iar dacă ţieţi
pasă, fă pe infirmiera; dacă nu, încuie-l în cameră şi lasă-l acolo.
Apoi a început să mă bată la cap pe mine, dar eu i-am spus că m-am
căznit destul cu fiinţa aceea mofturoasă. Acum fiecare din noi avem
treburile noastre, iar ea trebuia să-l îngrijească pe Linton; domnul
Heathcliff îmi poruncise să las pe seama ei această muncă.
Cum se învoiau amândoi, nu pot să-ţi spun. Cred că el o necăjea
mult, gemând zi şi noapte, aşa că nu prea avea parte de odihnă. Asta o
putea ghici oricine văzându-i obrazul alb ca varul şi ochii cercănaţi.
Câteodată venea în bucătărie ca nebună, de parcă era gata să ceară
ajutor, dar eu nu puteam să calc porunca stăpânului. N-am cutezat
niciodată să mă opun poruncii lui, doamnă Dean, aşa că, deşi îmi dădeam
seama că rău face de nu trimite după Kenneth, nefiind treaba mea nici să
dau sfaturi, nici să mă plâng, am refuzat întotdeauna să mă amestec. O
dată sau de două ori, după ce ne duseserăm la culcare, s-a întâmplat să
deschid din nou uşa camerei mele şi s-o văd şezând şi plângând în capul
scării; dar am închis uşa la loc, de teamă să nu fiu ispitită să mă amestec.
Atunci, fireşte, mi-era milă de ea; totuşi, mă înţelegi, nu voiam să-mi pierd
slujba...
În cele din urmă, într-o noapte, a avut îndrăzneala să intre în camera
mea şi să mă sperie de era cât pe-aici să-mi pierd minţile, zicând:
— Spune-i domnului Heathcliff că fiul lui trage să moară... de data
asta sunt sigură. Scoală-te imediat şi du-te de-i spune!
După ce rosti aceste cuvinte, dispăru din nou. Eu am rămas culcată
încă un sfert de ceas, tremurând şi ascultând atentă. Nici o mişcare... casa
era liniştită.
S-a înşelat, mi-am zis. Pesemne că i-a trecut, nu trebuie să-l trezesc
din somn... şi-am început să moţăi. Dar somnul mi-a fost tulburat pentru a
doua oară, de data asta de sunetul puternic al clopotului ... singurul clopot
pe care-l avem în casă şi pus la îndemâna lui Linton. Stăpânul m-a chemat
şi mi-a spus să văd despre ce-i vorba Şi să le spun că nu vrea să se mai
repete zgomotul acesta.
I-am repetat ce-mi spusese Catherine. El a blestemat în şoaptă, dar
după câteva minute a ieşit din camera lui cu o lumânare aprinsă şi s-a
îndreptat spre camera lor. L-am urmat. Doamna Heathcliff şedea pe
marginea patului cu mâinile împreunate pe genunchi. Socrul ei apropie
lumânarea de faţa lui Linton, îl privi, îl pipăi, şi după aceea se întoarse
către ea.
— Şi-acum... Catherine, îi zise, cum te simţi?
Ea rămase mută.
— Cum te simţi, Catherine? repetă Heathcliff.
— El e liniştit, iar eu liberă, răspunse. Ar trebui să mă simt bine, dar,
continuă cu o amărăciune pe care nu şi-o putea ascunde, m-ai lăsat atât
187
de multă vreme singură să lupt împotriva morţii, încât nu simt şi nu văd
decât moarte! Mă simt ca moartă!
Şi, la drept vorbind, chiar aşa şi arăta! I-am dat puţin vin. Hareton şi
Joseph, care se treziseră la sunetul clopotului şi la zgomotul paşilor,
auzindu-ne vorbind în cameră, au intrat şi ei. Joseph, cred eu, era mulţumit
că scăpase de băiat; Hareton părea ceva mai trist, cu toate că era mai
preocupat s-o privească pe Catherine decât să se gândească la Linton. Dar
stăpânul i-a poruncit să se ducă să se culce din nou, căci n-avea nevoie de
ajutorul lui. După aceea i-a poruncit lui Joseph să mute cadavrul în camera
lui, mie mi-a spus să mă întorc în a mea, iar doamna Heathcliff a rămas
singură.
Dimineaţa m-a trimis să-i spun că trebuie sa coboare la micul dejun.
Se dezbrăcase şi era gata să adoarmă; mi-a spus că-i bolnavă, lucru de
care nu m-am mirat deloc. I-am dat de veste domnului Heathcliff, iar el mia
răspuns:
— Bine, las-o până după înmormântare şi du-te din când în când sus
să-i duci cele trebuincioase. De îndată ce ţi se pare că-i mai bine,
înştiinţează-mă.
După spusele lui Zillah, Cathy a stat sus două săptămâni. Zillah se
ducea de două ori pe zi la ea, şi-ar fi vrut să fie mai prietenoasă, dar
încercările ei de a fi mai binevoitoare au fost respinse cu promptitudine şi
orgoliu.
Heathcliff s-a urcat numaidecât la Catherine ca să-i arate
testamentul lui Linton. Acesta lăsase tatălui său întreaga lui avere mobilă
precum şi averea ei mobilă; sărmanul băiat fusese silit să facă acest lucru
în săptămâna aceea în care îi murise unchiul, iar Catherine lipsise de la
Heights. Fiind minor, nu putuse dispune de pământuri. Totuşi, domnul
Heathcliff le-a revendicat şi pe acestea, şi le-a obţinut în baza drepturilor
soţiei sale şi-ale luii. Cred că cererea era legală. În orice caz, Catherine,
despuiată de avere şi fără prieteni, nu şi-a putut cere drepturile.
Nimeni, zise Zillah, nu se apropia de uşa ei, în afară de mine şi, o
singură dată, atunci când cu testamentul, stăpânul; şi nimeni nu întreba
de ea. Prima dată când a coborât în sală a fost într-o duminică dupăamiază.
Când i-am dus prânzul, a strigat că nu mai poate îndura să stea în
frig. I-am spus că stăpânul se duce la Thrushcross Grange, iar Earnshaw şi
cu mine n-o împiedicăm să coboare. Aşa că, de-ndată ce-a auzit tropotele
calului, îşi făcu apariţia, gătită în haine negre şi cu buclele ei blonde
pieptănate lins spre spate, trase în dosul urechilor, parc-ar fi fost un
quaker1: nu ştia să şi le pieptene altfel.
Joseph şi cu mine ne duceam de obicei duminica la capelă. (Ştiţi,
parohia noastră n-are pastor acum, îmi explică doamna Dean, de aceea
casa metodiştilor sau a baptiştilor — nu ştiu exact care din ele —de la
Gimmerton o numim capelă). Joseph plecase, continuă Zillah, dar eu am
socotit că-i mai cuminte să rămân acasă. Întotdeauna e bine ca tinerii să
fie supravegheaţi de cineva mai bătrân, mai ales că Hareton, cu toate că-i
ruşinos, nu-i un model de bună-purtare. I-am spus că-i foarte probabil ca
verişoara lui să coboare, că fusese obişnuită să respecte întotdeauna
1 Membru al unei secte religioase fondate în secolul al XVII-lea şi răspândite mai cu
seamă în Anglia şi Statele Unite; afişează o mare sobrietate, manifestată şi în
îmbrăcăminte.
188
sabatul şi deci ar face bine să lase la o parte curăţatul puştilor şi alte
asemenea îndeletniciri mărunte cât timp va sta ea cu noi. La auzul acestei
veşti, obrajii i se îmbujorară şi-şi aruncă privirea asupra mâinilor şi
veşmintelor lui. Într-un minut, petele de ulei şi de praf de puşcă dispărură.
Am văzut că avea de gând să-i ţină de urât şi-am ghicit din purtarea lui că
dorea să fie arătos. Aşadar, râzând, cum nu îndrăznesc să râd când
stăpânul e de faţă, i-am oferit ajutorul meu, dacă-l dorea, făcând haz de
încurcătura în care se afla. El s-a bosumflat şi-a-nceput să înjure.
Şi-acum, doamnă Dean, continuă Zillah, văzând că eu nu eram
mulţumită de purtarea ei, poate socoţi că tânăra dumitale doamnă e prea
fină pentru domnul Hareton; s-ar putea să ai dreptate. Dar eu trebuie să
recunosc c-aş fi încântată dacă i-ar mai scădea ceva din înfumurare sau
dac-aş putea-o umili în orgoliul ei. La ce-i mai folosesc acum toată
învăţătura şi eleganţa? E săracă întocmai ca dumneata sau ca mine, ba
chiar mai săracă decât noi, ţi-o jur. Dumneata faci economii, iar eu, pun şi
eu deoparte cât pot.
Hareton i-a îngăduit lui Zillah să-l ajute, iar ea l-a măgulit atâta, încât
deveni foarte bine dispus. Astfel, când sosi Catherine, uitând pe jumătate
insultele ei din trecut, încercă să-i fie pe plac, după câte spune menajera.
Doamna a intrat, zise ea, rece ca un sloi de gheaţă şi îngândurată ca
o prinţesă. Eu m-am ridicat şi i-am oferit locul meu, în fotoliu. Dar ea a
strâmbat din nas la politeţea mea. Earnshaw s-a ridicat şi el, spunându-i să
se aşeze pe bancă, lângă foc, fiind sigur că-i moartă de frig.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:59 PM | message # 20
— Am fost moartă de frig o lună şi mai bine de zile, răspunse ea,
apăsând pe fiecare cuvânt cu tot dispreţul de care era în stare.
Apoi şi-a luat singură un scaun şi şi l-a aşezat destul de departe de
amândoi. A stat aşa până s-a-ncălzit, apoi a început să privească în jur şi a
descoperit mai multe cărţi pe bufet. Imediat s-a ridicat în picioare şi s-a
întins să le ia, dar erau prea sus. Vărul ei, după ce i-a urmărit câtăva
vreme strădania, s-a încumetat, în cele din urmă, s-o ajute. Ea şi-a ţinut
fusta, iar el i-a umplut-o cu primele cărţi care-i veneau la mână.
Era un mare progres pentru băiat. Cathy nu i-a mulţumit, dar el se
simţea totuşi răsplătit prin faptul că-i primise ajutorul. Apoi a îndrăznit să
stea în spatele ei în timp ce Catherine răsfoia cărţile, şi chiar să se aplece
şi să arate cu degetul pozele care-i atrăgeau atenţia; şi nu s-a lăsat
descurajat nici de aerul acru cu care smucea foaia de sub degetele lui, ci
s-a mulţumit să se dea puţin mai înapoi şi s-o privească pe ea în locul
cărţii. A continuat să citească sau să caute ceva de citit. Încetul cu încetul
atenţia lui Hareton s-a concentrat asupra buclelor ei dese, mătăsoase, căci
faţa nu i-o putea vedea şi nici ea nu-l putea vedea pe el. Şi poate că,
nedându-şi seama de ce face, ci atras ca un copil de flacăra lumânării, în
loc să se uite numai, în cele din urmă a pus mina pe bucle. A întins mâna
şi le-a mângâiat cu-atâta blândeţe, parc-ar fi mângâiat o pasăre. Nici dacăi
înfigea un cuţit în ceafă, Catherine n-ar fi tresărit mai tare.
— Pleacă de-aici în minutul ăsta! Cum îndrăzneşti sa mă atingi?
Pentru ce stai aici?! strigă ea pe un ton de scârbă. Nu te pot suferi! Am să
mă duc iarăşi sus dacă te mai apropii de mine!
Domnul Hareton s-a dat îndărăt, privind-o tare uluit; apoi s-a aşezat
foarte liniştit pe bancă, iar ea a răsfoit cărţile încă o jumătate de ceas. În
sfârşit, Earnshaw străbătu odaia şi-mi şopti:
189
— Vrei s-o rogi să ne citească ceva, Zillah? M-am săturat să stau aşa,
degeaba, şi mi-ar plăcea... mi-ar plăcea s-o aud! Nu-i spune că eu doresc
asta, ci cere-i-o tu, aşa, ca din partea ta.
— Domnul Hareton doreşte să ne citeşti ceva, doamnă, am spus eu
imediat. I-ar face mare plăcere... şi v-ar fi foarte îndatorat.
Cathy se încruntă, apoi, ridicând privirea, răspunse:
— Domnul Hareton şi voi toţi să fiţi atât de amabili şi să-nţelegeţi că
resping orice semn de prietenie pe care aveţi ipocrizia să mi-l oferiţi! Vă
dispreţuiesc, şi n-am nimic de spus nici unuia dintre voi! Când eram în
stare să-mi dau şi viaţa pentru o vorbă bună sau pentru a vedea măcar
faţa vreunuia dintre voi, aţi dispărut cu toţii. Dar n-am să mă plâng vouă!
Am fost alungată aici jos de frig, n-am venit să vă distrez pe voi, nici să mă
bucur de societatea voastră.
— Ce-aş fi putut face? începu Earnshaw. Ce vină am eu?
— Oh, dumneata faci excepţie, răspunse doamna Heathcliff,
prezenţa dumitale nu mi-a lipsit niciodată.
— Dar eu m-am oferit de mai multe ori şi l-am rugat—zise Hareton,
biciuit de obrăznicia ei—l-am rugat pe domnul Heathcliff să mă lase să
veghez eu în locul dumitale...
— Taci din gură! Prefer să ies în curte sau să mă duc oriunde, numai
să nu-ţi mai aud glasul acesta neaplăcut! îl repezi doamna mea.
Hareton bombăni că din partea lui poate să se ducă şi-n iad! Şi,
desprinzându-şi puşca din cui, îşi reluă îndeletnicirile duminicale. Începu
apoi să vorbească vrute şi nevrute, iar ea socoti c-ar trebui să se retragă;
dar se făcuse ger şi, în ciuda trufiei ei, fu silită să accepte tovărăşia
noastră din ce în ce mai des. Eu însă am avut grijă să nu-i mai dau prilejul
de a dispreţui bunătatea mea, şi de-atunci m-am arătat tot atât de
înţepată ca şi dânsa. Aşa că nimeni dintre noi n-o iubeşte şi nici n-o
simpatizează; de altfel nici nu merită, căci cine i-ar spune cea mai
neînsemnată vorbă, se răsteşte la el şi n-are respect faţă de nimeni! Se ia
la harţă şi cu stăpânul, iar el o plesneşte; dar, cu cât o bate mai tare, cuatât
devine mai veninoasă.
La început, când am auzit-o pe Zillah povestind toate astea, m-am
hotărât să renunţ la slujba pe care-o aveam, să-mi închiriez o căsuţă şi s-o
iau pe Catherine să locuiască la mine. Dar domnul Heathcliff n-ar fi
îngăduit acest lucru, cum nu i-ar fi îngăduit nici lui Hareton să locuiască
singur într-o casă. Şi în momentul de faţă nu văd altă soluţie decât să se
mărite din nou. Dar înfăptuirea acestui plan nu stă în puterea mea.
Astfel s-a încheiat povestea doamnei Dean. Eu, împotriva profeţiilor
doctorului, mi-am recâştigat repede puterile şi, cu toate că suntem numai
în a doua săptămână a lui ianuarie, am de gând să ies călare peste o zi
sau două şi să mă duc până la Wuthering Heights, pentru a-i da de veste
proprietarului meu că-mi voi petrece următoarele şase luni la Londra şi că,
dacă doreşte, poate să-şi caute alt chiriaş pentru casă după luna
octombrie. Pentru nimic în lume nu mai petrec încă o iarnă aici!
CAPITOLUL 31
190
Ziua de ieri a fost senină şi rece. M-am dus la Heights, după cum îmi
propusesem. Menajera mea m-a rugat să duc tinerei doamne o mică
scrisoare din partea ei; n-am refuzat-o, căci femeia, cumsecade, nu găsea
nimic ciudat în rugămintea ei. Uşa principală era deschisă, dar poarta bine
încuiată, întocmai ca la ultima mea vizită. Am bătut în poartă şi l-am chemat
în ajutor pe Earnshaw, pe care l-am zărit în mijlocul straturilor din
grădină; el a scos lanţul şi am intrat. Băiatul e un ţăran frumos cum rar
întâlneşti. De data asta m-am uitat bine la el, dar, după cât se pare, face
tot ce poate pentru a-şi micşora calităţile.
L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a răspuns că nu,
dar că se va întoarce la vremea prânzului. Era ora unsprezece, aşa că i-am
anunţat intenţia mea de a intra, şi de a-l aştepta. Auzind aceasta, şi-a
trântit numaidecât uneltele la pământ şi m-a însoţit ca un dulău, ca un
locţiitor de gazdă.
Am intrat împreună. Catherine era acolo: ajuta la pregătirea unor
legume pentru prânzul ce se apropia. Părea mai posacă şi mai puţin vioaie
decât atunci când am văzut-o prima dată. Abia a ridicat ochii să vadă cine
e şi şi-a căutat mai departe de treabă cu acelaşi dispreţ faţă de cea mai
elementară politeţe, ca şi data trecută: n-a răspuns nici prin cel mai mic
gest la înclinarea şi salutul meu.
,,Nu pare atât de prietenoasa, mi-am zis, cum ar fi vrut să mă facă
să cred doamna Dean. E într-adevăr o frumuseţe, dar nu un înger.”
Earnshaw i-a spus, pe un ton morocănos, să-şi ducă lucrurile în
bucătărie.
— Du-le tu, zise ea, împingându-le de dinainte îndată ce isprăvi.
Apoi s-a retras pe un scaun lângă fereastră, unde a început să
sculpteze chipuri de păsări şi animale în cojile de napi pe care le avea în
poală. M-am apropiat de ea pretinzând că vreau să privesc grădina; şi,
după cum plănuisem, i-am aruncat cu îndemânare pe genunchi, şi fără să
observe Hareton, biletul doamnei Dean. Dar ea întrebă cu glas tare:
— Ce-i asta? şi aruncă biletul pe jos.
— O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoştinţă, menajera de
la Grange, i-am răspuns destul de plictisit că dase de gol fapta mea bună
şi cam speriat ca nu cumva să creadă că e o scrisoare de la mine.
Auzind ce-am spus, se arătă bucuroasă să adune scrisoarea de pe
jos, dar Hareton fu mai iute decât ea; puse mâna pe bilet şi-l vârî în jiletcă,
spunându-i că va trebui să-l citească mai întâi domnul Heathcliff. Atunci
Catherine, tăcută, şi-a întors faţa de la noi şi, pe furiş, şi-a scos batista din
buzunar şi a dus-o la ochi. Dar vărul ei, după ce s-a luptat cu sine însuşi
pentru a-şi înfrânge sentimentele, scoase scrisoarea din buzunar şi o trânti
jos lângă ea, vrând să pară cât mai urâcios. Catherine o ridică şi o citi cu
mult interes. Apoi îmi puse câteva întrebări privitoare la locuitorii—oameni
şi animale— din fostul ei cămin şi, privind spre munţi, murmură ca pentru
ea:
— Ce mult mi-ar plăcea să călăresc pe-acolo cu Minny! Ce mult mi-ar
plăcea să mă caţăr pe-acolo! Of! sunt obosită... sunt "întemniţată”,
Hareton!
Apoi îşi rezemă capul frumos pe marginea ferestrei, pe jumătate
căscând şi pe jumătate suspinând, şi-şi luă o înfăţişare tristă; fără a ţine
seama sau poate fără a observa că ne uităm la ea.
191
— Doamnă Heathcliff, am spus eu după câtăva vreme,
dumneavoastră nu ştiţi că eu vă cunosc, vă cunosc atât de bine, încât mi
se pare ciudat că nu vreţi să-mi vorbiţi. Menajera mea nu mai conteneşte
povestindu-mi despre dumneavoastră şl lăudându-vă, şi-ar fi foarte
dezamăgită dacă m-aş întoarce acasă fără vreo veste despre sau de la
dumneavoastră, în afară de aceea că aţi primit scrisoarea şi n-aţi spus
nimic!
Ea păru mirată la auzul acestor vorbe şi mă întrebă:
— Ellen ţine la dumneavoastră?
— Da, foarte mult! i-am răspuns pe un ton şovăitor.
— Trebuie să-i spuneţi, continuă ea, că i-aş răspunde la scrisoare,
dar n-am cele necesare pentru scris; n-am nici măcar o carte din care să
pot rupe o foaie.
— Nici o carte! am exclamat eu. Cum puteţi trăi aici fără cărţi, dacămi
este îngăduit să vă întreb? Cu toate că la Grange am la îndemână o
bibliotecă mare, adeseori mi-e foarte urât, dar dacă cineva mi-ar lua
cărţile, aş fi disperat!
— Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine. Dar domnul
Heathcliff nu citeşte niciodată, încă şi-a pus în minte să distrugă şi cărţile
mele. Au trecut săptămâni de când n-am văzut cu ochii nici o carte. O
singură dată am căutat prin depozitul de cărţi bisericeşti ale lui Joseph,
spre marea lui enervare, şi altă dată, să ştii, Hareton, că am descoperit un
depozit ascuns în camera ta... câteva cărţi de latină şi greacă... altele cu
poveşti şi poezii: toate-mi sunt vechi prieteni. Pe cele din urmă eu le-am
adus aici... iar tu le-ai strâns, aşa cum strâng coţofenele lingurile de argint
numai din plăcerea de a fura! Nu-ţi sunt de nici un folos, deci nu le-ai putut
ascunde decât din răutate, gândindu-te că, dacă nu te poţi bucura tu, să
nu se bucure nici altcineva de ele. Te pomeneşti că invidia "ta” l-a sfătuit
pe domnul Heathcliff să mă prade de comorile mele, mai ştii? Dar cele mai
multe dintre ele sînt întipărite în creierul şi inima mea, iar pe acestea numi
le poţi lua!
Earnshaw se făcu roşu ca racul când o auzi pe verişoara lui dându-i
în vileag comorile literare şi, bâlbâind, tăgădui cu indignare acuzaţiile.
— Domnul Hareton e dornic să-şi sporească mult cunoştinţele, am
zis eu, venindu-i în ajutor. Nu e "invidios”, ci "însetat” să vă ajungă. În
câţiva ani va fi un om învăţat.
— Iar între timp ar vrea ca eu să ajung o proastă, a răspuns
Catherine. Da, îl şi aud încercând să silabisească şi să citească singur, şi să
vezi ce greşeli face! Tare-aş vrea să repeţi balada "Chevy Chase” aşa cum
ai zis-o ieri: era din cale-afară de caraghios. Te-am auzit, şi te-am auzit
răsfoind şi dicţionarul, pentru a căuta cuvintele rare, iar după aceea te-am
auzit înjurând, pentru că nu ştiai să citeşti tălmăcirea lor!
Tânărul socoti desigur că e prea nedrept să râdem de ignoranţa şi de
încercările lui de a o înlătura. Eu eram de aceeaşi părere cu el şi,
aducându-mi aminte de povestea doamnei Dean cu privire la prima lui
încercare de a risipi bezna în care fusese crescut, am remarcat:
— Dar, doamnă Heathcliff, fiecare din noi am început odată şi fiecare
din noi ne-am bâlbâit şi ne-am poticnit în prag! Dacă învăţătorii noştri şi-ar
fi bătut joc de noi în loc să ne ajute, ne-am bâlbâi şi ne-am poticni până în
ziua de azi.
192
— Oh, răspunse ea, nu doresc să-l împiedic de a învăţa, dar n-are
dreptul să-şi însuşească ce-i al meu şi să-mi ridiculizeze poeziile cu
greşelile lui grosolane şi pronunţarea lui urâtă! Cărţile acelea, atât în proză
cât şi în versuri, îmi sunt dragi pentru că-mi evocă anumite amintiri şi numi
place ca gura lui să le înjosească şi să le profaneze! Şi, în afară de asta,
şi-a ales bucăţile mele favorite, cele pe care le iubesc cel mai mult, şi le
repetă mereu, parcă într-adins vrea să-mi facă în necaz!
Hareton respiră adânc şi tăcu vreun minut: se lupta cu un puternic
sentiment de umilinţă şi de mânie şi-i era tare greu să şi-l înfrângă. M-am
ridicat şi, îndemnat de gândul cavaleresc de a-l scoate din încurcătură, mam
oprit în uşă pentru a admira priveliştea de afară. El mi-a urmat pilda şi
a ieşit din cameră. Dar s-a reîntors, imediat, ducând în mâini o jumătate
de duzină de volume, pe care le-a trântit în poala Catherinei.
— Na-ţi-le! Nu mai vreau să aud, să citesc sau sa mai mă gândesc la
ele niciodată!
— Acum nu-mi mai trebuie, răspunse ea. O să-mi amintească mereu
de tine şi nu le mai pot suferi.
Deschise una dintre ele — răsfoită desigur adesea, după cum arăta
înfăţişarea — şi citi puţin cu tonul tărăgănat al unui începător, apoi râse şi
o aruncă din mână.
— Ascultă! continuă ea provocatoare, şi reciti, în acelaşi fel, o strofă
dintr-o veche baladă.
Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura acest chin: am auzit
atunci— şi, drept să spun, am fost aproape de acord cu Hareton, o
plesnitură, mustrarea contondentă pentu limbuţia ei usturătoare. Mica
răutăcioasă lovise în sentimentele vărului ei, chiar dacă aceste sentimente
nu erau cultivate, iar argumentul fizic devenise singura modalitate de a
echilibra relaţiile dintre ei şi de a răzbuna suferinţa băiatului. După aceea
Hareton strânse cărţile şi le aruncă în foc. Dar pe chipul lui am citit cât de
mult suferea din pricina acestei jertfe aduse mâniei. În timp ce flăcările le
mistuiau mi-am dat seama că el se gândea la plăcerea pe care i-o
dăruiseră până atunci, precum şi la victoria şi bucuria din din ce în ce mai
mare pe care o aştepta din partea acelor cărţi şi cred că ghicisem şi
mobilul ce l-a îndemnat să înveţe în ascuns. Până i-a ieşit Catherine în
cale, fusese mulţumit cu munca lui de fiecare zi şi cu unele plăceri
primitive, animalice. Ruşinea pe care-o resimţise văzându-se dispreţuit de
fată, ca şi speranţa încuviinţării acesteia au fost primele imbolduri spre
preocupări mai înalte. Dar, în loc să-l ferească de dispreţ şi să-i cucerească
încuviinţarea, strădania lui de a se ridica dusese la rezultate contrare.
— Da! Asta-i tot ce poate scoate din ele o brută ca tine! strigă
Catherine, umezindu-şi buza lovită şi urmărind cu ochi plini de indignare
incendiul.
— Acum ai face mai bine să-ţi ţii gura! răspunse el fioros.
Dar enervarea îi tăiase graiul. Porni în grabă spre uşă; eu ma-am dat
la o parte. Dar abia trecuse de pietrele din faţa ieşirii, când domnul
Heathcliff, care urca pe alee, îl întâlni şi, punându-i mâna pe umăr, îl
întrebă:
— Ce-i cu tine, băiete?
— Nimic, nimic, zise el şi o luă la goană, ca să-şi guste în singurătate
tristeţea şi mânia.
193
Heathcliff privi în urma lui şi oftă.
— Ar fi ciudat dacă mi-aş zădărnici singur planul, bombăni el,
neştiind că eram în spatele lui. Dar când îi privesc faţa, căutându-i tatăl, o
găsesc din ce în ce mai mult pe ea. De ce dracu' îi seamănă atâta? Abia
mai pot îndura să mă uit la el!
Lăsă ochii în pământ şi intră în casă cu un aer îngândurat. Faţa lui
purta o expresie de nelinişte şi teamă pe care n-o remarcasem niciodată
până atunci; părea şi mai slab la corp. Catherine, văzându-l pe fereastră,
se refugiase imediat în bucătărie, şi astfel ramaserăm singuri.
— Mă bucur că vă văd iarăşi pe picioare, domnule Lockwood, zise el
răspunzând salutului meu. Şi asta mai mult din motive egoiste, pentru că
nu mi-ar fi uşor să înlocuiesc în acest pustiu pierderea dumitale. Şi nu o
dată m-am întrebat ce te-a putut aduce aici.
— Mă tem că o idee năstruşnică m-a adus, domnule, fu răspunsul
meu sau, mai bine zis, o idee năstruşnică mă goneşte de-aici. Săptămâna
viitoare plec la Londra. Trebuie să vă anunţ că nu sunt dispus să ţin
Thrushcross Grange peste cele douăsprezece luni pentru care ne-am învoit
să închiriez casa. Cred că n-am să mai locuiesc aci.
— Da, într-adevăr, aţi obosit de-atâta izolare, nu-i aşa? zise el. Dar
dacă aţi venit să-mi spuneţi că nu vreţi să plătiţi chirie pentru o casă pe
care n-o locuiţi, aţi făcut călătoria degeaba: nu mă înduioşez niciodată faţă
de nimeni şi nu renunţ la ceea ce mi se cuvine.
— Nu despre asta am venit să vă vorbesc! exclamai eu foarte
enervat. Dacă doriţi, pot să vă achit totul chiar acum, continuai, scoţândumi
portofelul din buzunar.
— Nu, nu, răspunse el rece. Lăsaţi destule lucruri la Grange pentru a
vă acoperi datoriile, dacă cumva nu vă mai întoarceţi. Nu sunt atât de
grăbit. Luaţi loc şi rămâneţi la masă cu noi. Un musafir care, desigur, nu-şi
va repeta vizita poate fi binevenit. Pune masa, Catherine! Unde eşti?
Catherine reapăru, aducând o tavă încărcată cu cuţite şi furculiţe.
— Poţi să mănânci cu Joseph, mârâi Heathcliff întorcându-se spre ea,
şi rămâi în bucătărie până ce pleacă domnul Lockwood.
Cathy respectă întocmai dispoziţiile; poate că nici nu era tentată să
le calce. Trăind printre bădărani şi mizantropi, probabil că nu mai putea
preţui oamenii de calitate mai bună când îi întâlnea.
Cu domnul Heathcliff, sumbru şi posomorât, într-o parte, şi cu
Hareton, cu desăvârşire mut, în cealaltă, am gustat o masă lipsită de
veselie şi mi-am luat rămas bun devreme. Aş fi vrut să ies pe uşa din dos,
ca s-o văd pentru ultima oară pe Catherine şi să-l plictisesc pe Joseph, dar
Hareton primi poruncă să-mi aducă îndată calul şi Heathcliff însuşi mă
conduse până la uşă, aşa că nu mi-am putut îndeplini dorinţa.
"Ce viaţă îngrozitoare duc oamenii în casa asta! mi-am zis în timp ce
mergeam pe drum. Pentru doamna Linton Heathcliff ar fi fost o întâmplare
mai romantică decât o poveste cu zâne dacă între ea şi mine s-ar fi înfiripat
o idilă, după cum dorea buna ei doică şi-am fi plecat împreună în
atmosfera agitată de la oraş!”
CAPITOLUL 32
194
1802
În luna septembrie am fost poftit la vânătoare pe domeniile din nord
ale unui prieten şi, în drum spre reşedinţa lui, am ajuns pe neaşteptate la
o depărtare de vreo cincisprezece mile de Gimmerton. La un han de pe
marginea drumului, în timp ce unul din rândaşi dădea apă cailor dintr-o
găleată, trecu pe lângă noi o căruţă încărcată cu ovăz foarte verde,
secerat de curând, iar băiatul remarcă:
— Veniţi dinspre Gimmerton, aşa-i? Ãia seceră întotdeauna cu trei
săptămâni după ceilalţi oameni!
— Gimmerton? am repetat eu... Amintirea şederii mele în acea
localitate era aproape ştearsă, ca în vis. Ah, da! Gimmerton! Cât de
departe e de-aici?
— Să tot fie patrusprezece mile peste munţi...drum greu, răspunse
el.
Brusc, se trezi în mine dorinţa de a trece pe la Thrushcross Grange.
Era abia amiază, aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine să petrec noaptea la
mine acasă decât într-un han. De altfel puteam pierde cu uşurinţă o zi
pentru a încheia socotelile cu proprietarul meu, scăpând astfel de
neplăcerea de a mai veni o dată prin partea locului. După ce m-am odihnit
câtăva vreme, am spus servitorului să se informeze care e drumul spre sat
şi, cu toate că a fost foarte obositor pentru animalele noastre, am izbutit
să-l parcurgem în vreo trei ceasuri.
L-am lăsat pe servitor acolo şi am pornit singur la vale. Biserica
cenuşie părea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu părea şi mai pustiu. Am
văzut o oaie păscând iarba măruntă de pe morminte. Era o vreme dulce—
caldă, chiar prea caldă pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedicat să
mă bucur de priveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi văzut-o în
preajma lui august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi pierd o lună de zile în
această singurătate. Nu există ceva mai îngrozitor iarna, şi nu există ceva
mai divin vara decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, închise între
munţi, şi acele deluşoare mândre înclinate şi semeţe acoperite cu bălării.
Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui şi am bătut la poartă.
Dar familia se retrăsese în camerele din dos după cum am înţeles văzând
spirala subţire şi albastră de fum ce ieşea din coşul bucătăriei. De aceea
nu m-au auzit. Am intrat călare în curte. În faţa uşii şedea o fetiţă de vreo
nouă-zece ani care împletea, iar pe trepte o femeie bătrână sta şi fuma
agale o pipă.
— Doamna Dean e înăuntru? am întrebat-o.
— Doamna Dean? Nu! răspunse ea. Nu şade aici, e sus, la Heights.
— Atunci dumneata vezi de casa asta? am continuat. Da-a, eu văd
de casă.
— Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Sper ca există vreo
cameră în care să pot sta, nu? Doresc să rămân la noapte aici.
— Stăpânu'! strigă ea uimită. Bine, dar cine-a ştiut ca veniţi? Ar fi
trebuit să trimiteţi vorbă! Nu-i în toată casa nici un loc uscat şi nici rânduit.
Nu, nu-i şi pace!
Femeia trânti luleaua la pământ şi fugi în casă, iar fata o urmă; apoi
am intrat şi eu după ele. Dându-mi repede seama că ceea ce-mi spusese
195
era adevărat şi, mai mult chiar, văzând că apariţia mea neaşteptată era
cât pe-aci s-o scoată din minţi, am rugat-o să se liniştească. I-am spus că
plec să fac o plimbare şi, între timp, va trebui să încerce să-mi
pregătească, în vreun salon, un colţişor unde să pot cina şi o cameră de
culcare unde să pot dormi. Să nu măture, să nu şteargă praful, să facă
doar un foc bun şi să-mi dea nişte cearşafuri uscate. Părea dispusă să facă
tot ceea ce-i sta în putinţă, cu toate că vârî în foc în loc de vătrai mătura
cu care se curăţa căminul şi făcu şi alte câteva boroboaţe, folosind
anapoda diferitele unelte necesare îndeletnicirii ei. M-am retras, fiind
totuşi încredinţat că avea destulă energie pentru a-mi pregăti un loc de
odihnă până mă voi întoarce. Ţelul excursiei pe care mi-o propusesem era
Wuthering Heights. Dar după ce am ieşit din curte, un gând m-a întors din
drum.
— Cum merg lucrurile la Heights, bine? am întrebat-o pe femeie.
— Da-a, pe câte ştiu eu, mi-a răspuns, dispărând în grabă cu un
făraş plin de jăratic.
Aş fi vrut s-o întreb pentru ce plecase doamna Dean de la Grange,
dar era cu neputinţă s-o opresc din agitaţia care o cuprinsese, aşa încât
am plecat. Am ieşit din parc şi m-am căţărat pe poteca lăturalnică, plină
de pietre, care ducea spre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe
drum, având în spate strălucirea soarelui ce apunea şi în faţă coroana
dulce a lunii ce răsărea... unul pălea, cealaltă strălucea din ce în ce mai
aprins... Înainte de a zări casa, lumina descrescândă a zilei se topi de-a
lungul liniei orizontului dinspre apus într-o lumină tristă, fără strălucire, de
culoarea chihlimbarului; dar luna era atât de splendidă încât pe potecă
puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare fir de iarbă. N-a trebuit să sar
peste gard nici să bat în poartă... căci poarta s-a deschis de cum am pus
mâna pe ea. "Iată o îmbunătăţire” mi-am zis. Apoi nările mele mi-au
semnalat şi altă îmbunătăţire: un parfum de micşunele şi micsandre plutea
în aer, venind dinspre livada cu pomi fructiferi.
Atât uşile cât şi ferestrele casei erau deschise, şi totuşi, după cum
era obiceiul în regiunile carbonifere, un foc frumos, roşu strălucea în
cămin: plăcerea pe care o are ochiul văzând focul te face să-i rabzi căldura
inutilă. Dar casa de la Wuthering Heights e atât de mare, încât locatarii ei
au destul spaţiu unde să se ferească de dogoare; aşa că oamenii din casă
se aşezaseră nu departe de ferestre. Înainte de a intra i-am putut vedea şi
auzi vorbind. M-am oprit să-i privesc şi să-i ascult, îmboldit de un
sentiment în care curiozitatea se îmbina cu invidia, sentiment care creştea
pe măsură ce zăboveam.
— Con-"trar”! zise un glas dulce, ca un clopot de argint. Şi asta
pentru a treia oară, prostule! Nu-ţi mai spun încă o dată. Ţine minte, că, de
nu, te trag de păr.
— Atunci contrar, răspunse celălalt, cu glas adânc, dar pe un ton
blând. Şi acum sărută-mă, pentru că am ţinut minte atât de bine.
— Nu, citeşte încă o dată totul, fără nici o singură greşeală.
Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr îmbrăcat decent,
care şedea la o masă şi avea în faţă o carte. Obrazul lui frumos strălucea
de plăcere, iar ochii i se plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna
albă şi mică de pe umărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară palmă
peste faţă ori de câte ori posesoarea mâinii descoperea vreun semn de
196
neatenţie. Posesoarea mâinii stătea la spatele bărbatului, iar când se
apleca să-şi controleze elevul, buclele ei blonde, strălucitoare, se
contopeau cu buclele lui castanii. Iar faţa ei... tânărul avea noroc că nu-i
putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât de liniştit. Eu o puteam
vedea şi-mi muşcam buzele de mânie la gândul că scăpasem prilejul ce mi
se oferise de a face ceva mai mult decât să admir această frumuseţe fascinantă.
Elevul îşi împlini sarcina făcând şi alte greşeli, dar îşi ceru răsplata şi
primi cel puţin cinci sărutări pe care le restitui cu generozitate. Apoi au
venit la uşă şi, din convorbirea lor, am dedus că erau pe cale de a ieşi să
facă o plimbare pe dealuri. Mi-am închipuit că, dacă nefericita mea
persoană îşi va face în momentul acela apariţia în preajma lor, Hareton
Earnshaw mă va trimite cu gândul, dacă nu prin viu grai, în cel mai adânc
abis al infernului; şi, simţindu-mă foarte meschin şi răutăcios, am ocolit pe
furiş casa, căutând refugiu în bucătărie. Prin partea aceea de asemeni
puteai intra în voie; în uşă şedea bătrâna şi vechea mea prietenă Nelly
Dean, cosând şi cântând un cântec, adeseori întrerupt de câteva cuvinte
aspre de dispreţ, ce veneau dinspre bucătărie şi erau departe de a fi
melodioase.
— Mai bine i-aş asculta înjurând în urechile mele din zori şi până-n
noapte, decât să te aud pe dumneata, ticăloaso! zise vocea din bucătărie,
răspunzând unui discurs de-al lui Nelly pe care eu nu-l putusem auzi. E o
ruşine să nu pot deschide cartea asta binecuvântată fără ca dumneata să
înalţi imnuri lui Satana pentru a preamări toate nelegiuirile care s-au
născut vreodată pe pământul ăsta! Of! Eşti o femeie de nimic! Şi ailaltă-i
ca şi dumneata. Şi sărmanul băiat se va pierde din pricina voastră.
Sărmanul băiat e vrăjit, adăugă el gemând. Sunt sigur că l-aţi vrăjit! Sunt
sigur! O, Doamne, judecă-i tu, că nu-i nici lege şi nici dreptate la
cârmuitorii noştri!
— Oi fi vrând să şedem pe surcele aprinse, îi răspunse femeia
întrerupându-şi cântecul. Dar taci, bătrâne, şi citeşte-ţi "Biblia” ca un
creştin şi nu te mai gândi la mine! Cântecul ăsta e "Nunta zânei Anna”...
un cântec frumos, e bun şi pentru dans.
Doamna Dean era pe cale să-şi reînceapă cântecul, când m-am
apropiat, iar dânsa, recunoscându-mă imediat, sări în picioare, strigînd:
— Ce? Domnul Lockwood?! Bine-aţi venit! Cum de v-aţi gândit să
mai daţi şi pe la noi? Toată casa e-nchisă la Thrushcross Grange. Ar fi
trebuit să ne înştiinţaţi.
— Am aranjat totuşi să pot sta acolo cât voi rămâne prin locurile
astea, i-am răspuns. Plec mâine dimineaţă din nou. Dar cum de te-ai mutat
aici, doamnă Dean? Ia povesteşte-mi!
— Zillah a plecat, şi domnul Heathcliff a dorit, curând după plecarea
dumneavostră la Londra, să vin şi să stau aici până vă reîntoarceţi. Da'
intraţi vă rog! Aţi venit pe jos de la Gimmerton în seara asta?
— Vin de la Grage, i-am răspuns, şi în timp ce mi se pregăteşte o
cameră, vreau să-mi închei socotelile cu stăpânul dumitale, căci nu cred să
mai am prilejul de a mai veni pe-aici.
— Ce socoteli, domnule! zise Nelly conducându-mă în casă. Stăpânul
e plecat acum, şi cred că nu se va întoarce curând.
— Vreau să-i plătesc chiria, i-am răspuns.
197
— Oh, atunci trebuie să vă socotiţi cu doamna Heathcliff, zise ea,
sau mai degrabă cu mine. Încă n-a învăţat să se descurce cu averea, aşa
că mă ocup eu în locul ei. Pe altcineva nu avem.
Am privit-o mirat.
— Ah! Dumneavoastră, după câte văd, n-aţi auzit despre moartea
domnului Heathcliff, continuă ea.
— Heathcliff mort! am exclamat eu uluit. Când a murit?
— Au trecut trei luni de-atunci; dar staţi jos, daţi-mi pălăria
dumneavoastră şi-am să vă povestesc totul. Staţi, n-aţi mâncat nimic, nu-i
aşa?
— Nu doresc nimic; am poruncit să mi se pregătească cina acasă.
Stai jos şi dumneata. Nici în vis nu mi-am închipuit că va muri! Spune-mi,
cum s-a întâmplat? Zici că nu se întorc curând... Vorbeşti despre tineri?
— În fiecare seară îi cert pentru că hoinăresc până noaptea, dar nu
le pasă de mine. Dar, vă rog, beţi o picătură din berea noastră veche, o să
vă facă bine. Păreţi ostenit.
Se grăbi să aducă berea înainte de a o fi putut refuza; l-am auzit pe
Joseph bodogănind:
— Stau şi mă întreb de nu-i o blestemăţie drăcească să mai aibă
ibovnici la vârsta ei. Şi pe deasupra să-i mai dea de băut din pivniţa
stăpânului! Mi-e chiar ruşine că stau de faţă la asemenea purtări...
Ea nici nu se opri să-i răspundă, ci se reîntoarse după un minut,
aducând o cană de argint, lustruită, al cărei conţinut l-am lăudat aşa cum
se cuvenea. După aceea mi-a oferit o continuare a poveştii lui Heathcliff. A
avut un sfârşit "ciudat”, după cum s-a exprimat ea.
— Două săptămâni după ce-aţi plecat de la noi, zise ea, am fost
chemată la Wuthering Heights şi, de dragul domnişoarei Catherine, am
primit cu bucurie. Prima mea întâlnire cu ea m-a întristat şi m-a supărat:
se schimbase atât de mult de la despărţirea noastră! Domnul Heathcliff nu
mi-a explicat motivele care l-au făcut să-şi schimbe hotărârea privitoare la
venirea mea aici. Nu mi-a spus decât că avea nevoie de mine, că se
săturase s-o vadă pe Catherine şi de aceea trebuia să fac din salonul cel
mic camera mea şi s-o ţin pe lângă mine. Îi ajungea s-o vadă o dată sau de
două ori pe zi. Ea părea să fie mulţumită de acest aranjament şi, încetul cu
încetul, am adus în ascuns o mulţime de cărţi şi alte obiecte care fuseseră
odinioară distracţia ei la Grange şi m-am amăgit că vom putea duce o
viaţă destul de plăcută într-un confort acceptabil. Dar iluzia n-a durat
multă vreme căci, deşi mulţumită la început, deveni în scurtă vreme
irascibilă de nu mai avea astâmpăr. Pe de o parte era foarte amărâtă că-i
fusese interzis să iasă din grădină şi că rămânea întemniţată în marginile
ei strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea de
singurătate pentru că eu, având toată grija casei, eram silită adeseori s-o
las singură. Prefera să se certe cu Joseph în bucătărie decât să şadă liniştită
în camera ei. Eu nu prea luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton
de multe ori era obligat şi el să stea în bucătărie când stăpânul voia să fie
singur în sală. La început, Catherine ori ieşea din bucătărie când se
apropia Hareton, ori venea liniştită şi mă ajuta în îndeletnicirile mele,
ferindu-se să observe prezenţa băiatului sau să-i vorbească; şi, cu toate că
el era întotdeauna cât se poate de posac şi de tăcut, după câtăva vreme
Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în stare să-i dea pace: ba îi vor-
198
bea, ba făcea comentarii despre prostia şi trândăvia lui, exprimându-şi
mirarea că poate îndura viaţa pe care o duce... cum de poate şedea o
seară întreagă privind focul şi moţăind.
— E ca un câine, Ellen, nu-i aşa? remarcă ea odată. Sau, poate, ca
un cal de căruţă. Îşi împlineşte munca, îşi mănâncă hrana şi doarme tot
timpul! Ce minte goală şi îngrozitoare trebuie să aibă! Hareton, tu visezi
vreodată? Şi dacă da, ce visezi? Dar tu nici nu ştii să vorbeşti cu mine!
Apoi l-a privit, dar el nici n-a deschis gura şi nici nu şi-a ridicat ochii.
— Poate că şi-acum visează, continuă ea. Uite c-a dat din umăr aşa
cum dă şi Junona. Ia întreabă-l tu, Ellen.
— Domnul Hareton are să-l roage pe stăpân să te trimită sus dacă
nu te porţi ca lumea! i-am spus.
Hareton nu-şi mişcase numai umărul, ci-şi strânsese şi pumnii, ispitit
parcă să şi-i folosească.
— Ştiu pentru ce Hareton nu vorbeşte niciodată când sunt în
bucătărie! exclamă ea cu alt prilej. I-e teamă c-am să râd de el, Ellen, tu
ce crezi? Odată a-nceput singur să înveţe să citească şi pentru c-am râs de
el, şi-a ars cărţile şi a renunţat să mai înveţe. Spune şi tu, n-a fost un
prost?
— N-ai fost mai curând dumneata răutăcioasă, i-am spus, ia
răspunde-mi?!
— Poate că da, continuă ea, dar nu mă aşteptam să fie atât de prost.
Hareton, dacă-ţi dau acum o carte, o primeşti? Am să-ncerc!
Îi puse în mână o carte pe care-o citise; el o azvârli şi-i spuse
mârâind că, dacă nu încetează, o să-i frângă gâtul.
— Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; şi-acum mă duc
să mă culc.
Apoi îmi şopti să-l urmăresc şi să văd dacă pune ori ba mâna pe
carte, şi plecă. Dar el nu s-a apropiat de carte, aşa încât dimineaţa, spre
marea ei dezamăgire, i-am dat de ştire. Am văzut cât îi părea de rău că
Hareton se încăpăţânează în îmbufnare şi trândăvie. Şi, pe bună dreptate,
avea mustrări de conştiinţă pentru că-l speriase atunci când voise să
înveţe carte! Dar ingeniozitatea ei nu contenea în strădania de a îndrepta
răul. În timp ce eu călcam sau făceam alte asemenea treburi, care mă
ţineau într-un loc şi pe care nu le puteam face în salon, Cathy aducea câteo
carte interesantă şi-mi citea cu glas tare. Când Hareton era acolo, se
oprea de obicei tocmai la pasajul cel mai interesant şi apoi făcea cartea
uitată prin odaie. A procedat astfel în repetate rânduri, dar Hareton era
încăpăţânat ca un catâr şi, în loc să se repeadă la momeală, îşi luase
obiceiul în zilele ploioase să fumeze cu Josoph şi şedeau aşa, ca două
păpuşi de lemn, unul lângă altul, de o parte şi de alta a focului din sobă;
cel mai bătrân fiind din fericire prea surd pentru a înţelege prostiile ei
nelegiuite, cum le-ar fi numit el, iar tânărul făcând tot ce putea pentru a-i
da impresia că le dispreţuieşte. În serile frumoase, Hareton pleca la
vânătoare, iar Catherine căsca, suspina şi trăgea de mine să-i vorbesc, iar
în clipa când deschideam gura fugea în curte sau în grădină şi, ca o ultimă
resursă, plângea şi spunea că s-a saturat de viaţă, că viaţa ei e inutilă.
Domnul Heathcliff devenea din ce în ce mai puţin sociabil şi îl
alungase aproape cu desăvârşire pe Hareton Earnshaw din camera unde
sta el. La începutul lunii martie, din pricina unui accident, Hareton a fost
199
nevoit să stea nemişcat în bucătărie: puşca i se descărcase de la sine, în
timp ce hoinărea pe munţi, o aşchie îi tăiase braţul şi până să ajungă
acasă pierduse o cantitate mare de sânge. Aşa c-a fost condamnat să
rămână liniştit lângă foc până la vindecare. Prezenţa lui îi convenea
Catherinei; în orice caz, o făcu să urască mai mult ca oricând camera ei de
la etaj şi mă silea să-i găsec vreo treabă pe jos, ca să poată sta cu mine
acolo.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 9:01 PM | message # 21
În lunea Paştilor, Joseph se duse cu câteva vite ia târgul de la
Gimmerton, iar după-amiază eu eram ocupată în bucătărie cu nişte rufe...
Earnshaw stătea în colţul căminului, posac ca de obicei, iar mica mea
stăpână, ca să-şi omoare timpul, desena cu degetul pe ferestrele aburite şi
ca variaţie mai fredona uşor câte-un cântec, rostea în şoaptă câte-o
exclamaţie de plictiseală sau arunca priviri fugare, pline de nerăbdare spre
vărul ei, care fuma liniştit uitându-se la foc. Când i-am spus că nu mai pot
lucra dacă stă în calea luminii, s-a dus lângă cămin. N-am dat prea mare
atenţie la ceea ce făcea, dar deodată am auzit-o vorbind astfel:
— Acum am descoperit, Hareton, c-aş vrea... c-aş fi fericită... că miar
plăcea să fii vărul meu dacă n-ai fi atât de urâcios şi atât de aspru cu
mine.
Hareton nu-i răspunse.
— Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? continuă ea.
— Pleacă de-aici! Auzi? mârâi băiatul cu o grosolănie neînduplecată
şi vădit voită.
— Lasă-mă să-ţi iau pipa aia, zise ea, întinzând cu prudenţă mâna şi
scoţându-i-o din gură.
Şi, înainte de a i-o putea lua înapoi, pipa a fost ruptă şi aruncată în
foc. El înjură şi luă alta.
— Stai strigă Cathy, mai întâi trebuie să mă asculţi, şi nu pot vorbi
atâta vreme cât norii ăştia plutesc în faţa ta!
— Du-te dracului, exclamă el cu un aer sălbatic, şi lasă-mă-n pace!
— Nu, stărui Cathy, nu vreau. Nu mai ştiu ce să fac ca să vorbeşti cu
mine. Şi tu eşti hotărât să nu mă înţelegi. Când spun că eşti un prost, nu
vreau să spun că te dispreţuiesc. Haide, trebuie să mă bagi în seamă,
Hareton! Doar eşti vărul meu şi trebuie să mă recunoşti ca atare.
— Nu vreau să am a face cu tine, cu trufia ta murdară şi cu glumele
tale blestemate şi pline de batjocură! răspunse el. Am să mă duc în iad, cu
trup şi suflet, înainte de a mai arunca o privire asupra ta. Şi-acum, piei din
ochii mei, în clipa asta!
Catherine se încruntă şi se retrase pe scaunul de lângă fereastră,
muşcându-şi buza; apoi începu să fredoneze un cântec vesel, străduinduse
să-şi oprească astfel pornirea din ce în ce mai puternică de a plânge în
hohote.
— Ar trebui să te împaci cu verişoara dumitale, domnule Hareton,
am intervenit eu, de vreme ce se căieşte de obrăznicia ei. Ţi-ar face foarte
bine, ai deveni alt om dacă te-ai împrieteni cu ea.
— Prietenă! strigă el, când mă urăşte şi nu mă crede demn nici să-i
şterg ghetele! Nu! Nici de-ar fi să ajung rege nu mă las batjocorit
aşteptând să fie binevoitoare faţă de mine!
— Nu te urăsc, ci tu mă urăşti pe mine! plânse Cathy, nemaiputând
să-şi ascundă tulburarea. Mă urăşti tot atât de mult cât mă urăşte şi
200
domnul Heathcliff; poate şi mai mult decât el!
— Eşti o mincinoasă afurisită! începu Hareton Earnshaw. Atunci
pentru ce l-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi partea? Şi asta când
mă batjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i înainte şi chinuieşte-mă ... am să mă
duc la el şi-am să-i spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din
bucătărie!
— N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, ştergându-şi ochii,
şi-am fost rea şi obraznică faţă de toată lumea, dar acum îţi mulţumesc şi
te rog să mă ierţi. Ca mai pot face în afară de asta?
Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceritate. Hareton păli
şi se întunecă la faţă ca un nor în furtună; ţinea pumnii strânşi cu hotărâre
şi privirea aţintită în pământ. Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că că
o încăpăţânare bolnăvicioasă, şi nu antipatia faţă de ea, îl îndemna să fie
atât de îndârjit, căci, după ce rămase nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l
sărută uşor pe obraz. Mica ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi,
trăgându-se înapoi, cu un aer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă
fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi mi-a şoptit:
— Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a vrut să se
uite la mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e drag... şi că vreau să fim
prieteni.
Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva minute a
avut mare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a ridicat-o, am văzut că era
foarte încurcat, neştiind încotro să se uite.
Catherine era ocupată: învelea o carte frumoasă în hârtie albă,
curată; apoi a legat-o cu o bucată de panglică, a adresat-o "domnului
Hareton Earnshaw” şi m-a rugat să fiu ambasadoarea ei şi să transmit
darul destinatarului.
— Şi spune-i că, dacă o primeşte, am să vin să-l învăţ s-o citească
aşa cum trebuie, zise ea; iar dacă refuză, am să mă urc sus şi n-am să-l
mai necăjesc niciodată.
Am dus cartea şi i-am repetat mesajul, urmărită de privirile speriate
ale stăpânei mele. Hareton n-a vrut să-şi desfacă pumnii, aşa încât i-am
pus-o pe ghenunchi. Dar n-a aruncat-o jos. Eu m-am întors la lucrul meu,
Catherine îşi sprijini mâinile şi capul pe masă, până când auzi foşnetul uşor
al învelitorii care se desfăcea; atunci uşurel, se furişă de la masă şi se
aşeză tăcută lângă vărul ei. El tremura, faţa îi strălucea, şi toată
brutalitatea, grosolănia şi asprimea lui posomorâtă dispăruseră. La început
nu şi-a putut aduna curajul de a rosti măcar o singură silabă de răspuns la
privirea întrebătoare şi la rugămintea ei murmurată.
— Spune că m-ai iertat, Hareton. Da? Mă poţi face atât de fericită
dacă spui acest cuvinţel!
Băiatul mârâi ceva, dar n-am auzit ce.
— Şi-ai să fii prietenul meu? adăugă Cathy pe un ton întrebător.
— Nu, căci are să-ţi fie ruşine de mine în fiecare zi a vieţii tale,
răspunse el; şi cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu-atât îţi va fi mai ruşine,
şi nu pot răbda una ca asta.
— Aşadar, nu vrei să fii prieten cu mine, zise Cathy zâmbind dulce ca
mierea şi trăgându-se aproape de el.
După aceea n-am mai prins nici o vorbă din şoaptele lor; dar când
mi-am îndreptat din nou privirile spre ei, am văzut două feţe atât de
201
strălucitoare aplecate asupra cărţii, incât nu m-am îndoit că tratatul fusese
ratificat de ambele părţi şi câ de-acum înainte duşmanii erau nişte aliaţi
legaţi prin jurământ.
Cartea pe care o răsfoiau era plină cu poze frumoase; acestea,
precum şi faptul că şedeau unul lângă altul, au avut destul farmec pentru
a-i ţine nemişcaţi, până când Joseph se întoarse acasă. El, bietul om, fu cu
desăvârşire îngrozit când o văzu pe Catherine aşezată pe-aceeaşi bancă
cu Hareton Earnshaw, cu mâna rezemată pe umărul lui. Iar faptul că
favoritul său suporta asemenea apropiere îl zăpăci atât de tare şi-l
impresionă atât de profund, încât în seara aceea nu îndrăzni să facă nici o
observaţie asupra acestui subiect. Emoţia nu-i fu trădată decât de
suspinele adânci când deschise, cu solemnitate, "Biblia” lui mare pe masă
şi-o acoperi cu bancnote murdare pe care le scotea din portofel, rodul
afacerilor lui din ziua aceea. Într-un târziu, îl chemă pe Hareton de pe
bancă.
— Du-le pe-astea la stăpân, băiete, zise el, şi rămâi acolo. Eu mă duc
în camera mea. Văgăuna asta nu-i potrivită şi nici destul de cinstită pentru
noi. Trebuie să ne mutăm de-aici şi să ne căutăm alta.
— Haide, Catherine, am spus eu, şi noi trebuie "să ne mutăm deaici”;
am isprăvit călcatul. Eşti gata să ne urcăm?
— Încă nu-i opt! răspunse ea, ridicându-se cam în silă. Hareton, am
să las cartea asta sus pe cămin şi mâine am să mai aduc câteva.
— Orice carte laşi aici eu o duc în sală, zise Joseph; şi mare minune
de le-ai mai găsi! Aşa că fă cum îţi place!
Cathy îl ameninţă că va plăti cu biblioteca lui pentru biblioteca ei, şi
când trecu pe lângă Hareton zâmbi, apoi urcă scările cu inima mai uşoară,
îndrăznesc s-o spun, decât i-a fost vreodată sub acest acoperiş,
exceptând, poate, primele vizite făcute lui Linton.
Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a cunoscut
câteva întreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea deveni civilizat printr-o
simplă dorinţă, iar tânăra mea doamnă nu era un filozof şi nici un model al
răbdării. Dar cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi dorind
să-l stimeze pe celălalt, celălalt iubind şi dorind să fie stimat, până la urmă
şi-au atins ţelul.
Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi inima doamnei
Heathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi încercat. Dorinţa mea cea mai
aprigă e să-i văd pe aceşti doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot
invidia pe nimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată Anglia.
CAPITOLUL 33
În dimineaţa ce urmă după această zi de luni, Earnshaw, nefiind încă
în stare să-şi vadă de îndeletnicirile obişnuite, rămase prin casă, iar eu miam
dat seama repede că va fi cu neputinţă să-mi mai ţin protejata pe
lângă mine, ca până atunci. Coborâse înaintea mea şi ieşise în grădină,
unde-l văzuse pe vărul ei, făcând o muncă uşoară; iar când m-am dus să-i
poftesc la micul dejun, am văzut că îl convinsese să scoată tufele de
coacăze negre şi roşii de pe o porţiune destul de mare de teren şi acum
202
erau amândoi ocupaţi cu planul unor transplantări de la Grange.
Am fost îngrozită văzând devastarea pe care-o putuseră face numai
într-o jumătate de ceas. Tufişurile de coacăze negre erau lumina ochilor lui
Joseph, iar ea alesese tocmai în mijlocul lor un loc pentru un strat de flori.
— Ia te uită! Tot ce-aţi trebăluit aici va fi arătat stăpânului, am
exclamat eu, chiar în clipa când se va descoperi! Şi ce scuze aveţi pentru
libertatea pe care v-aţi luat-o de a dispune de grădină? O să avem parte
de o ceartă straşnică din pricina asta! Să vedeţi voi! Domnule Hareton, mă
mir că n-ai mai multă minte şi te-ai apucat să faci tot buclucul ăsta numai
că te-a rugat ea!
— Am uitat că erau ale lui Joseph, răspunse Earnshaw cam încurcat,
dar am să-i spun c-am făcut-o din capul meu.
Noi mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Eu ţineam locul
stăpânei casei, făcând ceaiul şi servind, aşa că prezenţa mea la masă era
necesară. Catherine şedea de obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a
strecurat mai aproape de Hareton. Iar eu mi-am dat seama că nu va fi mai
discretă în prietenie decât fusese în duşmănie.
— Şi-acum bagă de seamă să nu vorbeşti şi să nu te ocupi prea mult
de vărul tău, i-am şoptit pe când intram în sală. Sunt sigură că asta are săl
supere pe domnul Heathcliff şi-o să se înfurie pe amândoi.
— Nu-ţi fie teamă, îmi răspunse.
În minutul următor se apropie tiptil de Hareton şi îi înfipse brânduşe
în "porridge”-ul din farfuria lui.
Hareton nu îndrăzni să-i vorbească; abia îndrăzni s-o privească, dar
ea nu conteni cu glumele încât Hareton fu de două ori pe punctul de a
izbucni în râs. Eu m-am încruntat, iar ea se uită repede spre stăpân;
acesta însă, după cum i se putea citi pe faţă, era absorbit de alte griji şi
nu-i păsa de comeseni. Catherine, serioasă pentru o clipă, îl scrută cu o
profundă gravitate. Dar după aceea îşi întoarse capul şi-şi reîncepu
prostiile până când, în cele din urmă, Hareton râse pe înfundate. Domnul
Heathcliff tresări, iar ochii lui ne cercetară în grabă feţele. Catherine îi
înfruntă privirile cu expresia ei obişnuită de nervozitate şi sfidare de care
stăpânul avea atâta silă.
— Ai noroc că eşti departe de mine, exclamă el, şi nu te pot atinge!
Ce demon te-a luat în stăpânire, de holbezi mereu la mine ochii aceia
infernali? Coboară privirea. Şi să nu-mi mai reaminteşti că exişti. Credeam
că te-ai vindecat de râs.
— Eu am râs, mârâi Hareton.
— Ce spui? întrebă stăpânul.
Hareton se uită în farfuria lui şi nu repetă mărturisirea. Domnul
Heathcliff îl privi puţin, apoi, în tăcere, reîncepu să mănânce şi să
mediteze. Masa era aproape pe sfârşite; cei doi tineri, prudenţi, se
îndepărtaseră unul de altul, aşa că nu prevedeam nici un alt conflict. Dar
Joseph apăru în prag; buza tremurândă şi ochii lui plini de mânie ne
dădură de ştire că descoperise crima săvârşită asupra arbuştilor. Se vede
că-i zărise pe Cathy şi pe vărul ei în preajma acelui loc înainte de a fi
pornit în cercetare; şi, în timp ce fălcile i se frământau ca ale unui bou care
rumegă, ceea ce făcea ca discursul său să fie şi mai greu de înţeles,
începu:
— Trebuie să-mi iau simbria şi să plec! Aş fi vrut să mor acolo unde
203
mi-am mâncat zilele vreme de şaizeci de ani; şi m-am cugetat să-mi car
cărţile sus în pod şi toate bulendrele de le am şi să le las lor bucătăria de
dragul liniştii mele. Îmi venea greu să renunţ la locu' meu de lângă cămin,
da' m-am cugetat că asta o pot face! Da' acuma ea mi-a luat şi grădina şi,
pe cinstea mea, stăpâne, asta n-o mai pot răbda! Dumneata poţi să-ţi pleci
grumazu' sub jug, şi ai s-o faci... da' eu nu-s învăţat cu una ca asta, şi-un
om bătrân nu se învaţă uşor cu poveşti noi. Mai bine îmi câştig pita şi
zeama cu un târnăcop pe drumu' mare!
— Vezi-ţi de treabă, idiotule, interveni Heathcliff, şi spune desluşit ce
te doare, ce necazuri ai? Eu nu mă amestec în ciorovăielile dintre
dumneata şi Nelly. Din partea mea poate să te vâre şi-n groapa cu
cărbuni, nu-mi pasă!
— Nu-i Nelly! răspunse Joseph. N-aş pleca din pricina lui Nelly... aşa
păcătoasă cum e! Slavă Domnului, ea nu-i în stare să fure sufletu'
nimănui! N-a fost niciodată aşa de frumoasă ca să-i piară cuiva ochii
uitându-se la ea. E vorba de păcătoasa, de nemernica aceea a dumitale
care l-a vrăjit pe băiatu' nostru cu privirile ei îndrăzneţe şi căile ei
nelegiuite... până când... Nu! asta-mi zdrobeşte inima! A uitat tot ce-am
făcut pentru el şi tot ce-am făcut din el, şi s-a dus şi-a smuls un rând întreg
din cele mai mari tufe de coacăze negre din grădină!
Aici începură plângerile adevărate, pe care însă nu le puteai înţelege
desluşit, dar era vorba de suferinţele lui amarnice, de nerecunoştinţa lui
Earnshaw şi de primejdia în care se afla.
— E beat nebunul ăsta? îl întrebă Heathcliff. Hareton, are ceva cu
tine?
— Am scos vreo două sau trei tufişuri de coacăze, răspunse tânărul,
dar mă duc să le pun la loc.
— Şi pentru ce le-ai scos? întrebă stăpânul.
Catherine interveni cu o înţelepciune sfătoasă.
— Am vrut să sădim acolo câteva flori! strigă ca. Eu sunt singura
vinovată, căci eu l-am rugat s-o facă.
— Şi cine dracu' ţi-a dat voie să atingi un băţ din grădina asta?
întrebă socrul, foarte mirat. Şi ţie cine ţi-a poruncit să asculţi de ea?
adăugă întorcându-se spre Hareton.
Acesta din urmă amuţise; verişoara lui răspunse:
— N-ar trebui să-ţi pară rău de câţiva metri de pământ, unde să-mi
fac şi eu un strat de flori, când mi-ai luat toate pământurile!
— Pământurile tale! Ticăloasă obraznică! N-ai avut niciodată nimic!
strigă Heathcliff.
— Şi banii, continuă ea, aruncându-i priviri mânioase şi ronţăind
între timp o coajă de pâine rămasă de la micul dejun.
— Tăcere! exclamă Heathcliff. Isprăveşte şi pleacă de-aici!
— Şi pământul lui Hareton şi banii lui, continuă mica îndrăzneaţă.
Hareton şi cu mine suntem acum prieteni şi am să-i spun totul despre
dumneata!
Stăpânul păru o clipă zăpăcit. Păli, se ridică, o măsură şi câtăva
vreme o privi cu o ură de moarte.
— Dacă dai în mine, Hareton are să dea în dumneata, zise ea, aşa că
ai face mai bine să şezi jos.
— Dacă Hareton nu te scoate afară din odaia asta, am să-i trag una
204
să se ducă drept în iad! tună Heathcliff. Vrăjitoare blestemată! Îndrăzneşti
să-l aţâţi împotriva mea? Afară cu ea! Să piară din ochii mei! Mă auzi?
Arunc-o în bucătărie! O omor, Ellen Dean, să ştii c-o omor dac-o laşi să mai
apară o dată în faţa ochilor mei!
Hareton încercă, pe înfundate, s-o convingă să plece.
— Dă-o afară cu forţa! strigă el sălbatic. Ce stai de vorbă cu ea? Şi
se apropie să-şi îndeplinească singur porunca.
— N-o să te mai asculte niciodată, om rău ce eşti! zise Catherine. În
curând o să te urască tot atât cât te urăsc şi eu.
— Taci, taci! mârâi tânărul pe un ton dojenitor. Nu vreau să te aud
vorbindu-i astfel. Isprăveşte!
— Dar n-ai să-l laşi să mă lovească! strigă Cathy.
— Atunci haide! şopti Hareton cu seriozitate. Era prea târziu.
Heathcliff pusese mâna pe ea.
— Acum pleci "tu”! îi zise lui Earnshaw. Vrăjitoare blestemată! M-a
provocat într-un moment când nu pot răbda, şi am s-o fac să se căiască pe
veci.
Îşi înfipse mâna în părul ei. Hareton încercă să-i salveze buclele,
rugându-l ca de data asta să n-o lovească. Ochii lui Heathcliff, negri,
scăpărau scântei. Mi s-a părut că-i gata s-o rupă pe Catherine în bucăţi.
Tocmai mă gândeam să risc şi să-i sar într-ajutor când, brusc, degetele i se
descleştară, o apucă apoi de braţ şi-i privi atent faţa. După asta îşi acoperi
ochii cu mâna, se opri un moment pentru a se reculege şi, întorcându-se
din nou spre Catherine, îi spuse cu o linişte forţată:
— Trebuie să te înveţi să nu mă mai înfurii, căci de nu, într-o bună zi
am să te omor. Du-te cu doamna Dean, stai cu ea şi spune-i ei toate
obrăzniciile. Iar în ceea ce-l priveşte pe Hareton Earnshaw, dacă-l mai văd
ascultându-ţi cuvintele, am să-l trimit să-şi câştige pâinea pe unde-o şti.
Dragostea va face din el un proscris şi-un cerşetor. Nelly, ia-o de-aici şi
plecaţi cu toţii! Lăsaţi-mă singur!
Eu am condus-o afară pe tânăra mea doamnă, care încântată că
scăpase, nu s-a opus. Celălalt a venit şi el în urma noastră, iar domnul
Heathcliff a rămas singur în sală până la prânz. Am sfătuit-o pe Catherine
să mănânce sus; dar, de îndată ce domnul Heathcliff a observat scaunul ei
gol, m-a trimis s-o chem. N-a vorbit cu nici unul dintre noi, a mâncat foarte
puţin, şi imediat după-masă a ieşit, anunţându-ne că nu se va întoarce
decât seara.
Cei doi prieteni se instalară în sală pe tot timpul lipsei lui. L-am auzit
pe Hareton dojenindu-şi verişoara cu asprime pentru că voia să-i dezvăluie
purtarea domnului Heathcliff faţă de Hindley Earnshaw, tatăl său. I-a spus
că nu vrea să audă nici o vorbă de defăimare împotriva acestui om, că lui
nu-i pasă, chiar de ar fi diavolul, tot rămâne lângă el, şi-i va lua apărarea şi
că prefera s-o audă insultându-l pe el, aşa cum făcuse până atunci, decât
s-o vadă legându-se de domnul Heathcliff. La aceste cuvinte, Catherine s-a
înfuriat, dar Hareton a găsit mijlocul de a-i închide gura, întrebând-o ce
părere ar avea dacă el i-ar vorbi de rău tatăl? Catherine a înţeles că
Hareton Earnshaw era una cu stăpânul său şi rămânea legat de el cu
legături prea puternice pentru a putea fi desfăcute de raţiune... lanţuri
făurite de obişnuinţă... şi ar fi o cruzime să încerce a le dezlega. De-atunci
încolo a dovedit că-i bună la suflet, deoarece s-a ferit şi să se plângă de
205
Heathcliff, şi să-şi exprime antipatia faţă de el. De altfel mi-a mărturisit căi
părea rău că se străduise să bage zâzanie între el şi Hareton. Într-adevăr,
nu cred ca de-atunci să fi suflat vreodată în faţa acestuia măcar o vorbă
împotriva opresorului ei.
După această mică neînţelegere, au fost iarăşi prieteni şi cât se
poate de ocupaţi cu numeroasele lor îndeletniciri de elev şi profesor. După
ce-mi isprăveam treaba, veneam şi şedeam cu ei; mă simţeam uşurată şi
mângâiată urmărindu-i, aşa că vremea trecea pe nesimţite. Ştiţi, mi se
părea că, într-o oarecare măsură, amândoi erau copiii mei. Multă vreme
fusesem mândră de unul dintre ei, iar acum eram convinsă că şi celălat va
fi un izvor de egală satisfacţie. Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat
repede de norii ignoranţei şi ai degradării în care fusese crescut, iar
laudele sincere ale Catherinei îi stimulau sârguinţa. Pe măsură ce mintea i
se lumina, i se luminau şi trăsăturile, adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi
nobleţe. Aproape nu-mi venea să cred că e acelaşi om cu cel pe care-l
văzusem în ziua când îmi descoperisem mica stăpână la Wuthering
Heights, după expediţia ei la stâncile de la Penistone. În timp ce eu îi
admiram şi ei munceau, se lăsase seara şi o dată cu ea se întoarse şi
stăpânul. Veni peste noi pe neaşteptate, intrând pe uşa principală, aşa că
ne-a putut vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putem ridica ochii şi să-l
privim. "Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodată tablou mai plăcut şi
mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o ruşine fără seamăn dacă i-ar certa”
Lumina roşie a focului strălucea pe capetele lor frumoase şi le dezvăluia
feţele însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinise
douăzeci şi trei de ani şi ea optsprezece, fiecare avea nenumărate lucruri
noi de învăţat şi de simţit: nici unul nu trăise şi nu încercase sentimentele
unei maturităţi sobre şi lipsite de iluzii.
Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit privirile domnului
Heathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat niciodată că ochii lor
seamnă perfect şi sunt aidoma ochilor Catherinei Earnshaw. Actuala
Catherine n-are altă asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi o
anumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea sau nu, cam
îngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu Catherine Earnshaw, şi
asemănarea e destul de vizibilă întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar
izbitoare, pentru că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau
în plină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe domnul
Heathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar emoţia i se potoli repede
când îl privi pe Hareton; sau mai bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot
emoţionat era. Îi luă cartea din mână, îşi aruncă privirea pe pagina
deschisă, apoi i-o dădu înapoi fără nici o vorbă. Îi făcu semn din ochi
Catherinei să plece; vărul ei nu zăbovi mult după ea, şi eram pe punctul de
a pleca şi eu, când mi-a poruncit să stau locului.
— Tristă încheiere! Nu-i aşa? remarcă el, după ce cugetă câtăva
vreme asupra scenei la care fusese martor. Un sfârşit absurd al sforţărilor
mele îndărătnice. Am pus mâna pe pârghii şi cazmale ca să dărâm cele
două case şi m-am antrenat pentru o muncă herculiană; dar acum când
totul e gata şi în puterea mea, constat că mi-a dispărut voinţa de a mişca
măcar o ţiglă de pe acoperişul vreuneia din case. Vechii mei duşmani nu
m-au biruit, acum ar fi momentul să mă răzbun pe urmaşii lor. Aş putea-o
face, nimeni nu mă împiedică. Dar la ce bun! Nu mi-e greu să lovesc, dar
206
mă oboseşte să ridic mâna! S-ar putea crede c-am muncit toată vremea
numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am
pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să
distrug fără scop.
Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă mă aflu
în umbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă interesează atât de puţin, încât
cu greu îmi mai aduc aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi,
care-au ieşit din sală, sunt singurele obiecte care înseamnă o apariţie
materială distinctă pentru mine, şi această apariţia îmi pricinuieşte o
durere care se apropie de tortură. Despre "ea” nu vreau să vorbesc şi nici
să mă gândesc la ea nu vreau; dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa
ei îmi stârneşte numai simţăminte care mă scot din minţi. "El” mă
impresionează în alt fel, şi dacă aş putea-o face fără să se creadă c-am
înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată. Dumneata ai crede că nu
mai am mult până-n pragul nebuniei, zise făcând un efort să zâmbească,
dacă ţi-aş descrie miile de amintiri şi gânduri pe care le trezeşte şi le
întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti ce-ţi spun, şi
gândurile mele stau tot timpul atât de întemniţate în mine, încât mă simt
ispitit să le împărtăşesc.
Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă omenească, ci
ca întruchiparea tinereţii mele. Încercam faţă de el sentimente atât de
variate, încât mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea
întreagă. În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o
reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care
dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra
imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce
nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot
uita în jos, la pardoseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră!
În fiecare nor, în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul
zilei... sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi
femeilor... chiar şi propriile mele trăsături.. îşi bat joc de mine, semănând
cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi
spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! Ei bine, înfăţişarea lui Hareton
reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de
a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi a
suferinţei mele...
E o nebunie să-ţi repet dumitale aceste gânduri. Totuşi, te vor face
să înţelegi pentru ce, cu toate că nu-mi place să fiu întotdeauna singur,
societatea lui nu-mi face bine: dimpotrivă, îmi agravează chinul de care
sufăr neîncetat şi face ca, într-o oarecare măsură, să fiu indiferent faţă de
relaţiile dintre el şi verişoara lui: nu le mai pot acorda nici un fel de
atenţie.
— Dar ce înţelegi prin "schimbare”, domnule Heathcliff? am întrebat
speriată de atitudinea lui, cu toate că, după părerea mea, nu era nici în
primejdie de a-şi pierde minţile şi nici de a muri. Era puternic şi sănătos, şi
încă din copilărie îi plăcea să se gândească la lucruri sumbre şi bizare.
Doar că avea mania de a se gândi neîncetat la idolul său dispărut, dar în
toate celelalte privinţe mintea îi era tot atât de zdravănă ca şi a mea.
— N-am s-o cunosc decât atunci când se va produce, zise el.
Deocamdată sunt numai jumătate conştient de schimbare.
207
— Nu te simţi bolnav, nu-i aşa? l-am întrebat eu.
— Nu, Nelly, deloc, răspunse.
— Atunci nu te temi de moarte? am continuat.
— Teamă? Nu! răspunse el. Nu am nici teama, nici presimţirea, nici
nădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu constituţia mea puternică, cu viaţa
cumpătată pe care o duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici un
pericol, ar trebui, şi probabil "aşa va fi”, să rămân pe pământ până când
nu va mai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi totuşi în starea asta
nu mai pot s-o duc! Trebuie să-mi amintesc să respir... aproape că trebuie
să-i amintesc inimii să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi
trebuie constrângere ca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de unicul
meu gând, şi dacă nu-i legat de unica şi eterna mea idee, trebuie să mă
constrâng pentru a discerne dacă ceva este viu sau mort. N-am decât o
singură dorinţă, şi întreaga mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre
împlinirea ei. Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât sunt
convins că se "va”împlini... şi "în curând”... pentru că mi-a mâncat viaţa.
Presimţirea împlinirii ei m-a şi înghiţit. Mărturisirile nu m-au uşurat, dar
poate că-ţi vor explica anumite stări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi
putut înţelege. O, Doamne! E o luptă lungă, aş vrea să se isprăvească!
A început să măsoare cu paşi mari încăperea, bolborosind numai
pentru el lucruri îngrozitoare, încât eram înclinată să cred, după cum
spunea Joseph, că propria lui conşiinţă îi prefăcuse inima într-un iad
pământesc. Mă întrebam cu teamă cum se va sfârşi. Deşi până atunci
rareori îşi dezvăluise o asemenea stare de spirit, fie măcar din priviri, eu
eram convinsă că aceasta era dispoziţia lui obişnuită. De altfel chiar el mia
confirmat părerea dar, judecând după purtarea lui, nimeni nu ar fi putut
crede acest lucru. Nici dumneavoastră, domnule Lockwood, când l-aţi
văzut, n-ai bănuit nimic; iar în perioada despre care vă vorbesc era
întocmai ca mai înainte, poate puţin mai îndrăgostit de singurătatea lui
continuă şi poate mai tăcut cu cei din preajma lui.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 9:02 PM | message # 22
CAPITOLUL 34
Timp de câteva zile după seara aceea, domnul Heathcliff s-a ferit să
ne mai întâlnească la masă, totuşi n-a vrut să-i excludă cu totul pe
Hareton şi pe Cathy. Nu-i plăcea să cedeze cu desăvârşire în faţa
sentimentelor, de aceea prefera să lipsească el de la masă. De atunci o
singură masă în douăzeci şi patru de ore îi păru îndestulătoare pentru a se
hrăni.
Într-o noapte după ce toţi ai casei se culcară, l-am auzit coborând şi
ieşind pe uşa principală. Nu l-am auzit revenind, şi dimineaţa am constatat
că tot plecat era. Ne aflam în luna aprilie; timpul era dulce şi cald, iarba
atât de verde pe cât o puteau face ploile abundente şi soarele, iar cei doi
meri pitici de lângă peretele de miazăzi erau plini de flori. După micul
dejun, Catherine stărui să iau un scaun şi să mă aşez cu lucrul sub brazii
de la colţul casei, iar pe Hareton, care se vindecase complet după
accident, îl convinsese să sape şi să-i aranjeze grădiniţa, care fusese
mutată în partea aceea din pricina protestelor lui Joseph. Şedeam liniştită,
208
bucurându-mă de miresmele primăverii ce mă înconjurau şi de albastrul
suav de deasupra capetelor noastre, cînd tânăra mea doamnă, care se
dusese spre gard să adune câteva rădăcini de brânduşe pentru a-şi
împrejmui un strat, se întoarse numai cu jumătate din rădăcinile de care
avea nevoie şi ne înştiinţă că domnul Heathcliff vine acasă.
— Mi-a vorbit! adăugă ea cu o expresie uluită.
— Ce ţi-a spus? întrebă Hareton.
— Mi-a spus să plec cât pot de iute, răspunse ea. Dar s-a uitat la
mine cu nişte ochi atât de diferiţi de cei cu care eram obişnuită, încât mam
oprit o clipă să văd ce-i cu el.
— Cum e?
— Cum să fie, aproape luminat şi vesel. Nu, deloc "aproape”...ci
"foarte” emoţionat, sălbatic şi fericit! răspunse ea.
— Atunci înseamnă că plimbările nocturne îi priesc, am observat eu
luând un aer indiferent.
De fapt, eram tot atât de surprinsă ca şi Catherine şi foarte
nerăbdătoare să mă conving de adevărul afirmaţiei ei, căci să-l vezi pe
stăpân fericit nu era un spectacol de fiecare zi. Am inventat un pretext ca
să pot intra în casă. Heathcliff stătea în pragul uşii deschise, era palid şi
tremura. Avea însă, într-adevăr, o licărire stranie şi plină de fericire în ochi,
ceea ce-i schimba întreaga expresie a feţei.
— Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. Trebuie să fii flămând după o
noapte de hoinăreală.
Doream să aflu unde fusese, dar n-am vrut să-l întreb de-a dreptul.
— Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul şi vorbindu-mi pe
un ton cam dispreţuitor; parcă ghicise că încerc să descopăr motivul bunei
lui dispoziţii.
Eram încurcată; nu ştiam dacă nu cumva e un prilej binevenit pentru
a-l dojeni.
— Cred că nu-i cuminte să hoinăreşti pe-afară, am continuat eu,
când ar trebui să stai în pat. Nu, nu-i deloc cuminte, mai ales pe vremea
asta umedă.Sunt sigură c-ai să răceşti sau ai să te îmbolnăveşti. De altfel
mi se pare c-aşa s-a şi întâmplat.
— Nu s-a întâmplat decât ceea ce pot cu îndura, răspunse Heathcliff,
şi îndur totul cu cea mai mare plăcere, dar cu condiţia să mă laşi în pace.
Du-te înăuntru şi nu mă plictisi.
L-am ascultat şi, trecând pe lângă el, observai că răsuflă iute ca o
pisică.
"Da! mi-am zis. O să se îmbolnăvească! Nu pot înţelege ce-a făcut!”
În ziua aceea, la prânz, se aşeză cu noi la masă şi-şi ţinu farfuria ca
să i-o umplu cu mâncare, ca şi cum ar fi avut de gând să se
despăgubească de postul din ajun.
— Nici n-am răcit şi nici fierbinţeli n-am, Nelly— remarcă el făcând
aluzie la cele ce-i spusesem de dimineaţă— şi sunt gata să mănânc tot ce
mi-ai pus în farfurie.
Îşi luă cuţitul şi furculiţa, se pregăti să mănânce, dar deodată pofta
păru că i-a pierit. Puse totul pe masă, privi stăruitor pe fereastră, apoi se
ridică şi ieşi. L-am văzut umblând încoace şi-ncolo prin grădină, în timp ce
noi am isprăvit masa; atunci Earnshaw a spus că se duce să-l întrebe
pentru ce n-a vrut să mănânce; credea că l-am supărat noi cu ceva.
209
— Ei, vine? strigă Catherine când vărul ei se întoarse.
— Nu, răspunse el, dar nu-i mânios, mi s-a părut chiar foarte bine
dispus. Numai că s-a enervat pentru că i-am vorbit de două ori. Apoi mi-a
spus să vin la tine şi mi-a mai spus că se miră cum de pot dori tovărăşia
altcuiva.
Eu i-am pus farfuria pe grătarul căminului, ca să-i ţin mâncarea
caldă. După un ceas sau două, când camera rămase goală, intră din nou,
dar nu mi s-a părut deloc mai liniştit. Aceeaşi expresie nefirească — şi
nefirească era — de fericire, sub sprâncenele lui negre, şi aceeaşi paloare
a feţei din care dispăruse tot sângele; şi dinţii care i se dezveleau din când
în când într-un fel de zâmbet. Corpul întreg îi tremura, dar nu cum tremură
omul la răceală sau slăbiciune, ci cum vibrează o coardă întinsă la
maximum... era mai mult un fior puternic decât un tremur.
"Am să-l întreb ce are, mi-am zis! Căci cine altul să-l întrebe?” Apoi
am exclamat:
— Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari neobişnuit de
înviorat.
— De unde să-mi vină mie veşti bune? zise el. Sunt înviorat de
foame şi, după câte mi se pare, nu trebuie să mănânc.
— Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu vrei să
mănânci?
— Acum n-am poftă, miârâi el iute; am să aştept până la cină. Şi,
Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe Hareton şi pe cealaltă
să nu se mai apropie de mine. Vreau să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu
singur.
— Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? am întrebat eu.
Spune-mi pentru ce eşti atât de ciudat, domnule Heathcliff? Unde-ai fost
noaptea trecută? Nu-ţi pun această întrebare din simplă curiozitate, ci...
— Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă întrerupse
el râzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noaptea trecută am fost în pragul
iadului. Azi sunt aproape de paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi
mă mai despart de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-ai să mă
mai iscodeşti, n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic înspăimântător.
După ce-am măturat căminul şi-am şters masa, am plecat mai
nedumerită ca niciodată.
În după-amiaza aceea n-a mai ieşit din casă, şi nimeni nu i-a tulburat
singurătatea. La ora opt însă am socotit că se cuvine, chiar dacă nu m-a
chemat, să-i duc o lumânare. Şi cina. Stătea rezemat de pervazul unei
ferestre deschise, dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întunericul
dinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de aerul
umed şi dulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, încât se putea auzi nu
numai murmurul râuleţului ce curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul
undelor şi gâlgâitul apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care
nu-i putea acoperi. Am murmurat un cuvânt de nemulţumire văzând că
focul e gata să se stingă şi-am început să închid ferestrele, una după alta,
până am ajuns la a lui.
— S-o închid şi pe-asta? l-am întrebat, ca să-l trezesc din visare, căci
rămăsese nemişcat.
În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, domnule
Lockwood, nu vă pot spune cât de cumplit m-am speriat în clipa când l-am
210
văzut! Ochii aceia negri, adânci! Zâmbetul acela şi paloarea lui de
fantomă! Mi s-a părut că nu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă
am lăsat lumânarea să se atingă de perete şi-am rămas în întuneric.
— Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, ce
neîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? Du-te fuga şi adu
alta.
Am alergat afară înnebunită de groază şi i-am spus lui Joseph:
— Stăpânul doreşte să-i duci o lumânare şi să-i aprinzi focul din
nou... căci în momentul acela nu îndrăzneam să mai intru.
Joseph adună, zgomotos, nişte jăratec pe-o lopăţică şi plecă. Dar s-a
întors imediat, cu lopăţică într-o mână şi cu tava de mâncare în cealaltă,
explicându-mi că domnul Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea să
mănânce nimic până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scările;
dar nu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea cu patul cu
tăblii. Fereastra ei, după cum v-am spus, e destul de largă, aşa că oricine
poate ieşi prin ea. Şi mi-a trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la
miez de noapte şi prefera ca noi să nu-l auzim.
,,O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?”mi-am zis.
Citisem despre asemenea monştri hidoşi, încarnaţi. Apoi am început să-mi
amintesc cum l-am îngrijit când era copil, cum l-am văzut crescând şi cum
i-am urmărit aproape toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram
să pot crede despre el un lucru atât de îngrozitor!
"Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă aici de un
om bun spre nenorocirea lui?” murmură în mine glasul superstiţiei, în timp
ce adormeam şi conştiinţa mă părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând,
să-mi bat capul imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul
gândurilor mele din starea de veghe, mi-am petrecut din nou în minte
viaţa lui, cu câteva imagini sumbre în plus, iar în cele din urmă am ajuns
să-mi închipui moartea şi înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce
mai ţin minte e marea mea tulburare, căci aveam sarcina de a dicta
inscripţia de pe piatra lui funerară şi mă sfătuiam în privinţa ei cu groparul.
Şi cum nu avea prenume şi nu-i cunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să
ne mulţumim cu un singur cuvânt: "Heathcliff”. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă
intraţi în curtea bisericii, veţi citi pe piatra lui funerară numai acest cuvânt
şi data morţii.
Zorile mi-au readus bunul-simţ. Cum s-a luminat de ziuă, atât cât să
pot vedea, m-am sculat şi-am ieşit în grădină, să caut sub fereastră
urmele picioarelor. Dar n-am văzut nimic. "A rămas acasă, mi-am zis, şi azi
o să fie sănătos”. Am preparat micul dejun pentru toată casa, ca de obicei,
dar lui Hareton şi lui Cathy le-am spus să mănânce înainte de a coborî
stăpânul, căci azi, desigur, va dormi mai mult. Ei au preferat să mănânce
afară, sub pomi, aşa că le-am aşternut acolo o faţă de masă mică, pe
placul lor.
Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. Vorbea cu
Joseph despre treburile fermei; i-a dat îndrumări limpezi şi amănunţite cu
privire la ce discutau, dar vorbea iute, întorcând mereu capul într-o parte
şi având aceeaşi expresie de surescitare, poate chiar şi mai accentuată.
Când Joseph ieşi din odaie, se aşeză în locul lui unde şedea de obicei, iar
eu i-am pus dinainte o cană de cafea. O trase mai aproape. Apoi îşi aşeză
braţele pe masă şi privi peretele din faţă; după câte mi s-a părut, cerceta
211
cu mare atenţie o anumită porţiune; ochii îi erau atât de strălucitori şi de
neliniştiţi şi arătau un interes atât de viu, încât timp de o jumătate de
minut Heathcliff nici nu mai respiră.
— Haide, am exclamat eu, împingând o bucată de pâine lângă mâna
lui, mănâncă şi bea-ţi cafeaua cât e caldă! Te-aştept aproape de-un ceas.
Nu m-a luat în seamă— şi totuşi a zâmbit. Preferam să-l văd
scrâşnind din dinţi decât zâmbind aşa.
— Domnule Heathcliff! Stăpâne, am strigat, pentru numele lui
Dumnezeu, nu te mai uita aşa, de parcă-ai avea în faţa ochilor o vedenie
din altă lume!
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa atât de tare! răspunse el.
Fă-ţi ochii roată şi spune-mi: suntem singuri?
— Fireşte că da, i-am răspuns, fireşte că suntem singuri!
Totuşi, fără să vreau, i-am ascultat porunca, dar parcă n-aş fi fost
chiar sigură că eram numai noi doi. Făcu o mişcare cu mâna şi dădu la o
parte pâinea şi cafeaua, liberându-şi locul din faţă, apoi se aplecă înainte
ca să poată privi şi mai nestingherit.
De data asta am observat că nu-l mai interesează peretele; m-am
uitat mai bine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce se află la o
depărtare de vreo doi metri. Şi ceea ce vedea, orice-ar fi fost, părea că-i
provoacă o plăcere şi o durere de nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu,
judecând după expresia lui chinuită şi totuşi transfigurată. Obiectul
închipuirii sale nu stătea nemişcat, căci ochii lui îl urmăreau cu o atenţie
neostenită; nici chiar când vorbea cu mine nu-şi întorcea privirea de la el.
Zadarnic îi reaminteam de postul lui prelungit, căci, dacă făcea vreo
mişcare ca să se apropie de vreun obiect, cedând rugăminţilor mele, sau
dacă întindea mâna să ia o bucata de pâine, degetele se încleştau înainte
de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitând scopul urmărit.
Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat atenţia de
la preocuparea care-l obseda, până când s-a enervat şi s-a ridicat,
întrebându-mă pentru ce nu-l las să mănânce când vrea el. Şi mi-a mai
spus că data viitoare să nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi
caut de treabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând agale
poteca din grădină, şi a dispărut pe poartă.
Ceasurile trecură anevoie, pline de îngrijorare; veni o altă seară. Nu
m-am dus la culcare decât foarte târziu şi, când m-am dus, n-am putut
dormi. El a intrat după miezul nopţii şi, în loc să se ducă să se culce, s-a
închis în sală. Am ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în
cele din urmă, m-am îmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să stau
culcată, chinuindu-mi mintea cu sute de presimţiri deşarte.
Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit padoseala; şi
adeseori tăcerea era întreruptă de răsuflarea lui adâncă, ce semăna cu un
geamăt. Bolborosea şi cuvinte fără şir; singurul pe care l-am putut prinde a
fost numele Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de
suferinţă sălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, grav ca şi
cum ar fi fost cu o persoană prezentă. N-am avut curajul să intru de-a
dreptul în odaie, dar, vrând să-l trezesc din visare, m-am apucat să fac
focul în bucătărie, am aţâţat flăcările şi-am început să ricâi cenuşa. L-am
trezit mai curând decât mă aşteptam. A deschis imediat uşa şi a spus:
— Nelly, vino încoace... S-a făcut dimineaţă? Vino cu lumânarea.
212
— Bate patru, i-am răspuns. Ai nevoie de-o lumânare ca să te urci
sus. Ai fi putut să-ţi aprinzi o lumânare şi la foc.
— Nu, nu vreau să mă duc sus, a zis. Vino înăuntru şi aprinde-mi
focul, apoi deretică prin odaie.
— Mai întâi trebuie să suflu în foc ca să aţâţ jăraticul, i-am spus,
luând un scaun şi foalele.
Între timp el umbla încoace şi-ncolo, într-o stare aproape de
nebunie; suspinele lui adânci şi grele se succedau atât de iute, încât nu
mai lăsau loc pentru o respiraţie normală.
— Când se crapă de ziuă am să trimit după Green, zise el. Vreau să-i
cer câteva lămuriri juridice cât mai sunt în stare să mă gândesc la treburi
de felul ăsta şi cât mai pot acţiona calm. Încă nu mi-am scris testamentul
şi nu mă pot hotărî cum să-mi împart averea. Aş vrea s-o şterg de pe faţa
pământului.
— Eu n-aş vorbi aşa, domnule Heathcliff, am intervenit eu. Lasă
deocamdată testamentul la o parte, căci ai vreme destulă pentru asta, ca
şi pentru a te căi de numeroasele dumitale nelegiuiri. N-aş fi crezut
niciodată c-or să te lase nervii. Totuşi, spre uimirea mea, te-au lăsat, şi
aproape cu totul... dar numai din vina dumitale. Felul în care ţi-ai petrecut
aceste ultime trei zile ar fi doborât şi un titan. Mănâncă ceva şi odihneştete
puţin. N-ai decât să te priveşti în oglindă şi-ai să-ţi dai seama ce mare
nevoie ai şi de mâncare, şi de somn. Obrajii ţi-s scobiţi, ochii ţi-s roşii, ca ai
unui om care moare de foame şi e pe cale să orbească de nesomn.
— Nu-i vina mea că nu pot nici mânca, nici dormi, răspunse el. Te
asigur că nu fac asta cu un plan înainte stabilit. Am să fac şi pe una, şi pe
cealaltă îndată ce-mi va fi cu putinţă. Dar încearcă să-i porunceşti unui om
care se luptă în apă, la depărtare de un braţ de mal, să stea liniştit! Mai
întâi trebuie să ajung la mal, şi-apoi am să mă odihnesc. Fie cum vrei tu:
să nu mai vorbim de domnul Green. Iar în ceea ce priveşte căinţa pentru
nelegiuirile mele, află că n-am săvârşit nici o nelegiuire şi nu mă căiesc de
nimic. Sunt prea fericit, şi totuşi încă nu destul. Fericirea sufletului meu îmi
ucide trupul şi totuşi nu-i îndeajuns de satisfăcătoare în sine.
— Fericit, stăpâne?! am strigat eu. Stranie fericire! Dacă m-ai asculta
fără să te înfurii, ţi-aş da câteva sfaturi care te-ar face mai fericit.
— Ce sfaturi? întrebă el. Dă-mi-le!
— Îţi dai seama, domnule Heathcliff, că de la vârsta de treisprezece
ani ai dus o viaţă egoistă, necreştinească şi că, probabil, în tot acest
răstimp n-ai pus mâna pe o "Biblie”? Desigur, ai uitat cuprinsul acelei cărţi
şi poate că acum nici nu mai ai răbdare s-o cercetezi. Crezi că ţi-ar strica
dacă am trimite după cineva— vreun pastor oarecare, indiferent de
biserica de care ţine—să ţi-o tălmăcească şi să-ţi arate cât de mult te-ai
îndepărtat de preceptele ei? Şi că eşti foarte puţin pregătit pentru cerul
propovăduit de ea dacă nu te schimbi înainte de moarte?
— Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai reamintit să-ţi spun
cum vreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la cimitir seara. Dumneata
şi cu Hareton puteţi să mă însoţiţi dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca
groparul să respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două
coşciuge! Nu trebuie să vină nici un pastor, după cum nu trebuie să se
rostească nici un cuvânt despre mine. Îţi spun că aproape am atins
paradisul "meu”, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de valoare
213
pentru mine şi nu-l râvnesc.
— Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi
încăpăţânare şi vei muri în acest fel, ce-o să se întâmple dacă ei refuză să
te înmormânteze în cimitir? am spus eu, indignată de această indiferenţă
păgânească. Ţi-ar plăcea?
— N-or să facă una ca asta, răspunse el. Iar dacă vor face-o, tu
trebuie să mă muţi acolo în ascuns, şi dacă n-ai s-o faci, ai să vezi cu ochii
tăi că morţii nu pier cu totul!
Cum a auzit că ceilalţi membri ai familiei încep să se mişte, s-a
retras în vizuina lui, lăsându-mă să respir în voie. Dar după-amiază, pe
când Joseph şi Hareton îşi vedeau de treburi, a venit din nou în bucătărie
şi, cu o căutătură sălbatică, mi-a poruncit să vin şi să stau în sală. Voia să
rămână cineva lângă el. Eu am refuzat, spunându-i pe faţă că vorbele şi
purtarea lui ciudată mă speriau şi n-aveam nici curajul şi nici puterea să-i
ţin singură de urâtt.
— Mi se pare că mă crezi un diavol, zise el cu un râs înspăimântător;
ceva prea monstruos ca să poată trăi sub acoperişul unei case ca lumea.
Apoi întorcându-se către Catherine, care era acolo şi care s-a tras în
spatele meu când l-a văzut apropiindu-se a adăugat, pe jumătate rânjind:
Vrei să vii ,,tu”, puicuţă? Nu-ţi voi face nici un rău. Nu! Şi tu mă crezi mai
rău chiar decât diavolul?! Nu face nimic, există "una” care nu se fereşte de
mine! Pe Dumnezeul meu! E neînduplecată! Dumnezeule, e fără milă! Oh,
blestemată treabă! E mult mai mult decât poate îndura carnea şi
sângele... chiar şi al meu.
De-atunci n-a mai căutat tovărăşia nimănui. Pe înserate s-a dus în
camera lui. Toată noaptea şi până dimineaţa târziu l-am auzit gemând şi
murmurând singur. Hareton n-avea astâmpăr, voia să se ducă la el, dar lam
rugat să-l cheme pe doctorul Kenneth, ca să vadă ce are. Când a sosit,
l-am rugat pe Heathcliff să mă lase să intru şi-am încercat să deschid uşa,
dar am găsit-o încuiată; iar el a strigat doar să ne ducem dracului. Spunea
că se simte mai bine şi vrea să fie lăsat în pace, aşa că doctorul a plecat.
Seara următoare a fost foarte umedă, a plouat cu găleata până-n
zorii zilei şi, când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am
observat că fereastra stăpânului era larg deschisă şi ploaia cădea drept în
casă. "Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci, aşa cum toarnă, l-ar fi udat până
la piele. Trebuie să se fi sculat, ori să fi plecat. Dar de ce să mă mai
frământ, am să-mi iau inima în dinţi şi-am să mă duc să văd.”
După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să desfac
tăbliile patului, căci camera era goală; le-am împins iute şi m-am uitat
înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo...culcat pe spate. I-am întâlnit
privirea, dar avea nişte ochi atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am
tresărit. Apoi mi s-a părut că zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa
şi gâtul îi erau spălate de ploaie, aşternuturile ude, iar el stătea absolut
nemişcat. Fereastra, bătută de vânt încoace şi-ncolo, îi zgâriase mâna care
era aşezata pe marginea pervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar
când am pus degetele pe ea nu m-am mai putut îndoi: era mort şi ţeapăn!
Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte,
am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi fost cu putinţă,
înainte de a o mai vedea si altcineva... acea privire îngrozitoare, ca vie, de
triumf. Dar ochii n-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de
214
încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau şi
ei! Cuprinsă de o nouă criză de laşitate, l-am strigat pe Joseph. Joseph se
târî până sus, făcând mare gălăgie, dar refuză cu îndârjire să se atingă de
el.
— Diavolu’ s-a repezit la sufletu’ lui, strigă el, şi poate să-i ia şi
hoitu’, căci mie nu-mi pasă de el! Uite-l! Ce nemernic, rânjeşte şi-n faţa
morţii!
Şi păcătosul bătrân începu să rânjească şi el în bătaie de joc. Am
crezut chiar c-o să dănţuiască în jurul patului; dar, potolindu-se brusc, căzu
în genunchi, ridică mâinile şi mulţumi că adevăratul stăpân al vechii familii
a reintrat în drepturile lui.
Eram buimăcită de această întâmplare îngrozitoare; şi fără să vreau,
gândurile mele se întoarseră cu un fel de tristeţe apăsătoare spre
vremurile trecute. Numai bietul Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea
mai mare nedreptate, suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea la
căpătâiul mortului plângând amarnic. Îi strângea mâna, îi săruta faţa
sarcastică şi sălbatică, pe care toţi ceilalţi se fereau s-o privească, şi-l
plângea cu durerea aceea puternică ce izvorăşte în mod firesc dintr-o
inimă generoasă, cu toate că inima lui e tare ca oţelul călit.
Doctorul Kenneth rămase încurcat când a trebuit să se pronunţe
asupra bolii care pricinuise moartea stăpânului. I-am ascuns faptul că n-a
pus nimic în gură timp de patru zile, temându-mă să dau cumva de vreun
bucluc; şi-apoi eram convinsă că nu se abţinuse de voie şi cu un anumit
plan, ci că aceasta era consecinţa şi nu cauza bolii lui stranii.
L-am înmormântat, spre indignarea întregii vecinătăţi, întocmai cum
a dorit. Earnshaw şi cu mine, groparul şi şase oameni care au dus sicriul
au format întregul cortegiu. Cei şase oameni au plecat după ce l-au
coborât în groapă, noi am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu
faţa scăldată în lacrimi, a tăiat cu sapa bucăţi de pământ cu iarbă şi le-a
aşezat cu mâna lui peste movila cafenie. Acum e tot atât de neted şi verde
ca şi mormintele vecine... şi sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât
de adânc ca şi cei de lângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i
întrebaţi, jură pe "Biblie” că el umblă; şi sunt unii care spun că l-ar fi
întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri şi chiar aici, în casă.
Poveşti deşarte, o să ziceţi dumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi,
bătrânul acela de lângă focul din bucătărie susţine că, privind pe fereastra
odăii lui, a văzut— de la moartea lui Heathcliff încoace — în fiecare noapte
ploioasă două fiinţe... Iar mie mi s-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o
lună. Într-o seară mă duceam la Grange... era o seară învolburată, prevestitoare
de furtună... şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m-am
întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie si doi miei. Băiatul plângea
îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile erau îndărătnice şi nu se lăsau
mânate.
— Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat.
— Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi
ce-i curgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei.
Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să înainteze. Iam
spus s-o ia pe drumul din vale. Probabil că şi-a creat singur fantomele,
în timp ce străbătea dealurile, gândindu-se la poveştile pe care le auzise
repetate de părinţii şi prietenii lui. Însă nici mie nu-mi mai place acum să
215
fiu pe afară când se întunecă şi nici nu-mi mai place să rămân singură în
casa asta sumbră. Nu pot scăpa de-aceste gânduri şi-aş fi fericită dacă ei
ar părăsi-o şi s-ar muta la Grange.
— Aşadar, or să se ducă la Grange, am spus eu.
— Da, răspunse doamna Dean; de îndată ce se vor căsători, şi asta
va fi în ziua de Anul Nou.
— Şi-atunci cine o să rămână aici?
— Păi, cine? Joseph o să aibă grijă de casă şi, poate, pe lângă el,
vreun băiat care să-i ţină de urât. Vor locui în bucătărie, iar restul va fi
închis.
— Casa va fi la dispoziţia stafiilor care vor dori s-o bântuie, am spus
eu.
— Nu, domnule Lockwood, zise Nelly dând din cap. Eu cred că morţii
odihnesc în pace şi nu-i bine să vorbeşti despre ei în glumă.
În acel moment poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră.
— Ăstora nu le e frică de nimic, am mârâit eu, urmărindu-i pe
fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta şi pe Satana cu toate
oştile lui!
Când au păşit pe pietrele din faţa uşii şi s-au oprit să arunce o ultimă
privire lunii— sau mai bine zis să se privească unul pe altul în lumina ei —
am simţit un imbold irezistibil să fug iarăşi din calea lor; şi, punând în
mâna doamnei Dean o mică amintire, fără a ţine seamă de protestele ei,
când tinerii au deschis uşa spre sală, eu am dispărut prin bucătărie. Aş fi
confirmat, desigur, părerea lui Joseph despre purtările deşănţate ale
doamnei Dean dacă, din fericire, nu şi-ar fi dat seama că, datorită
clinchetului ademenitor al unui ban de aur pe care l-am lăsat să cadă la
picioarele lui, sunt un om respectabil.
În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela bisericii.
Apropiindu-mă de ziduri am observat că paragina se întinsese mai mult şi
că totul era mai năruit decât acum şapte luni. Multe ferestre erau doar
găuri negre, fără geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a
acoperişului, ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu încetul, de furtunile
din toamna ce va să vină.
Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre funerare pe
povârnişul de lângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie şi pe jumătate
năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă şi muşchi, iar a
lui Heathcliff, încă goală.
Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am
urmărit fluturii ce zburau printre ierburi şi clopoţei, am ascultat vântul
suav ce adia prin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva
vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn
tulburat?!
Sfârşit



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Emily Bronte-La rascruce de vanturi
  • Pagina 2 din 2
  • «
  • 1
  • 2
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top