new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Emily Bronte-La rascruce de vanturi
Emily Bronte-La rascruce de vanturi
date: Joi, 21/07/2011, 7:40 PM | message # 1
CAPITOLUL 1
1801
Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi
vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr,
am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată
Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un
desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem
parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic
bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de
simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri
se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu
o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat
asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după
sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să
închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el
schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă
plictisească; intră!
Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând:
"Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea
domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui.
Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă
interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine.
Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse
mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee.
Ajunşi în curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi
zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi
că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte
bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să
descalec.
Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea
nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de
1
evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată.
Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O
poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se
dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul
e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul
de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva
brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile
întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire,
arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste,
tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în
relief.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi
groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale,
deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se
fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi
numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog
pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar
atitudinea lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru
imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc
nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.
Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau
vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală".
De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că
la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se
retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de
vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut
strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt
obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se
prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât
lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint,
aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan.
Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui
structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn
de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă,
berbec şi porc. Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite
şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate
pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare.
Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze
înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune
masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică,
voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care
scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.
Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut
unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în
valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci
sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, dupăamiază,
poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de
bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff
1 Provincialism intraductibil, echivalent cu: “La rascruce de vânturi”.
2
oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare,
părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un
gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară.
Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui
morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut
bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea
binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce
instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are
pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei
simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o
obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam
pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri.
Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face
cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul
diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e
oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un
cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu
desăvârşire nedemn de a-l avea.
În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă
bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai
fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu
m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai,
dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut
ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a
înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi
ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un
melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece,
până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se
întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire,
ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară
din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu
desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o
merit!
M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care
păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi
căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în
spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să
mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită.
— Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff
pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din
partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru
răsfăţ. Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din
nou: Joseph!
Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu
are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă
singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de
câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu
mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu
colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor
înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi
3
schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o
enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe
genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea
cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de
duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din
vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii.
Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis
al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu
vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul
cuiva din casă.
Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă
jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul
căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din
fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta
suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul
nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna
se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă
decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod
greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat
demonii1 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră,
domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta
era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el,
punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii
dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulţumesc.
— Nu te-au muscat, nu-i aşa?
— Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.
Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.
— Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood.
Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât,
trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim.
În sănătatea dumitale, domnule!
Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o
prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în
afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala
mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el,
gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă
în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi
verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă
interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot
ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a
pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte,
nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit
cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.
1 Aluzie la o legendă biblică.
4
CAPITOLUL 2
În după-amiaza de ieri se lăsase ceaţă şi frig. Mă gândeam că poate
ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o
pornesc prin bălării şi noroaie spre Wuthering Heights. Aşa că, întorcândumă
de la masă (n.b. — iau masa de prânz între ora douăsprezece şi unu,
căci menajera mea, o matroană respectabilă, care face parte integrantă
din casă, nu poate sau nu vrea să înţeleagă cererea mea de a fi servit la
ora cinci), urcai scările cu intenţia de a-mi petrece după-amiaza lenevind.
Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată
lângă sobă, înconjurată de perii şi găleţi cu cărbuni, şi care, scoţând un
praf infernal, încerca să stingă flăcările sub mormane de cenuşă. În faţa
acestui spectacol m-am retras imediat, mi-am luat pălăria şi, după un
drum de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, tocmai la
timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de zăpadă ai viscolului ce se
dezlănţuise.
Pe acel vârf de deal pleşuv, pământul era îngheţat bocnă, iar aerul,
tăios, mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în stare să desfac lanţul
porţii, am sărit peste gard şi am început să alerg de-a lungul aleii
mărginite, de o parte şi de alta, de tufe răzleţe de coacăze. Zadarnic bătui
în uşă până îmi amorţiră pumnii, şi câinii începură să latre.
"Oameni blestemaţi! zisei în gând, aţi merita să fiţi pe veci izolaţi de
semenii voştri pentru lipsa de ospitalitate şi mojicia voastră. Nici chiar eu
n-aş sta cu uşile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!”
Cu hotărâre, pusei mâna pe ivăr şi începui a-l zgâlţâi din răsputeri. Mutra
acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.
— Ce caţi aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol casei şi du-te
pân’ la capătu’ grajdului dacă vrei să vorbeşti cu el.
— Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? răcnii eu drept răspuns.
— Nu-i decât cucoana, si ea nu deschide chiar de-ai face larma asta
turbată pân' la miezu' nopţii.
— Dar pentru ce? Nu-i poţi spune cine sunt? Haide, Joseph!
— Ba nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din fereastră şi
dispăru.
Zăpada începu să se aştearnă, deasă. Pusei mâna pe clanţă pentru a
face o nouă încercare, când în curtea din dos apăru un tânăr fără haină, cu
o furcă pe umăr. Îmi strigă să-l urmez şi, după ce trecurăm printr-o spălătorie
şi un spaţiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o pompă şi un
porumbar, sosirăm în sfârşit în sala mare, caldă şi plăcută, unde fusesem
primit în ajun. Încăperea strălucea minunat în lumina unui uriaş foc de
cărbuni, turbă şi lemne, iar lângă masă, aşternută pentru o cină
îmbelşugată, am avut plăcerea s-o văd pe "cucoana", o fiinţă pe care nu
mă aşteptam s-o găsesc aici. Mă înclinai şi aşteptai, crezând că mă va
pofti să iau loc. Ea mă privi, rezemându-se de speteaza scaunului, dar
rămase nemişcată şi mută.
— Urâtă vreme! zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că uşa din faţă a
suferit consecinţele nepăsării servitorilor dumneavoastră: am lovit din
răsputeri ca să mă audă.
5
Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: adică îşi aţintise
ochii asupra mea cu o răceală şi o indiferenţă neplăcute şi stingheritoare
din cale-afară.
— Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuşi vine.
Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea, o chemai pe ticăloasa Junonă, care
la această a doua întrevedere a noastră binevoi să dea din vârful cozii,
vrând să arate că mă cunoaşte.
— Frumos animal! zisei, încercând din nou să intru în vorbă cu
stăpâna casei. Aveţi de gând să daţi din căţei, doamnă? .
— Nu sunt ai mei, răspunse plicticoasa gazdă cu un ton şi mai
respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff.
— A, favoriţii dumneavoastră fac parte dintre aceştia? continuai eu,
întorcându-mă spre un colţ întunecos al încăperii unde pe o pernă mi se
părea că văd nişte pisici.
— Ciudată alegere de favoriţi! remarcă ea cu dispreţ.
Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri morţi. Mai
tuşii o dată uşor şi mă trăsei mai aproape de cămin, spunând din nou că
vremea e îngrozitoare.
— Nu trebuia să ieşi din casă, zise ea, ridicându-se şi luând de pe
cămin două dintre cutiile de metal pictate.
Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă iam
putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era zveltă şi, după câte mi se
părea, nu departe de vârsta uni fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul —
cea mai gingaşă şi distinsă faţă pe care am avut vreodată plăcerea s-o
privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii,
stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie
binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile,
singurul sentiment ce se putea citi în ei era dispreţul sau un soi de
deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus,
cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mişcare s-o ajut, dar ea se întoarse
către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat să-i ajute sa-şi numere
galbenii.
— N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să le iau şi
singură.
— Vă rog să mă iertaţi! mă grăbii să-i răspund.
— Ai fost poftit la ceai? întrebă ea legându-şi un şorţ peste
frumoasa-i fustă neagră; apoi măsură o lingură plină de frunze de ceai pe
care-o ţinu nemişcată deasupra ceainicului.
— Aş fi încântat să beau o ceaşcă, îi răspunsei.
— Ai fost invitat? repetă ea.
— Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră sunteţi
persoana îndreptăţită să mă poftiţi.
Ea aruncă ceaiul înapoi în cutie, puse lingura şi celelalte la loc, apoi
se aşeză mânioasă pe scaun; fruntea îi era încruntată, iar buza inferioară
roşie şi bosumflată, ca la un copil care stă să plângă.
Între timp, tânărul îşi trase pe umeri o haină foarte jerpelită şi,
aşezându-se şi el în faţa focului, începu să se uite la mine pe furiş, ca şi
cum între noi ar fi fost o duşmănie de moarte încă nerăzbunată.
Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veşmintele cât şi
vorba îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincţia pe care o remarcasem
6
la domnul şi doamna Heathcliff. Părul, castaniu şi des, era aspru şi
neîngrijit, favoriţi stufoşi îi acopereau obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite,
ca ale unui muncitor de rând; totuşi purtarea lui era îndrăzneaţă, aproape
sfidătoare, iar faţă de stăpâna casei nu părea să aibă atitudinea unui
servitor. În lipsa unor dovezi precise în privinţa situaţiei lui în acea casă,
am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; şi, câteva
minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din
situaţia neplăcută în care mă aflam.
— După cum vezi, domnule, m-am ţinut de făgăduială şi am venit!
exclamai eu, luând un aer vesel, dar mă tem că vremea nu mă va lăsa să
ies din casă încă vreo jumătate de ceas; sper că-mi veţi da adăpost în
acest răstimp.
— O jumătate de ceas? zise el scuturându-şi fulgii albi de pe haine;
mă mir c-ai ales tocmai viscolul ăsta pentru a umbla pe coclauri. Ştii că
rişti să te rătăceşti prin mlaştini? Chiar oamenii învăţaţi cu smârcurile de
pe-aici greşesc deseori drumul în seri ca asta şi pot să-ţi spun că în
momentul de faţă n-aş crede să se schimbe vremea.
— Poate găsesc printre oamenii dumneavoastră o călăuză. Va
rămâne la Grange până mâine dimineaţă. Îmi puteţi da pe cineva?
— Nu, nu pot.
— Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe puterile
mele.
— U-u-u-f!
— Faci ceaiul? îl întrebă pe băiatul cu haina jerpelită, mutându-şi
privirea sălbatică de la mine la tânăra doamnă.
— Îi dai şi lui? întrebă ea adresându-i-se lui Heathcliff.
— Fă ceaiul! fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât am
tresărit.
Tonul acestor cuvinte dezvăluia un caracter cu adevărat urât. Nu
mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un "bărbat straşnic". După ce
pregătirile se isprăviră, mă pofti, zicând:
— Iar acum, domnule, apropie-ţi scaunul.
Şi toţi, împreună cu tânărul bădăran, ne aşezarăm în jurul mesei şi
înghiţirăm ceaiul într-o tăcere mormântală.
Mă gândii că, deoarece eu înnourasem atmosfera, era de datoria
mea să caut a o însenina. Îmi părea de necrezut ca ei să stea zi de zi atât
de încruntaţi şi tăcuţi şi, oricât de posaci ar fi fost, ura de pe faţa fiecăruia
din ei nu putea fi expresia lor obişnuită.
— E ciudat, începui — înghiţisem o ceaşcă de ceai şi aşteptam să mi
se toarne alta — e ciudat cum obişnuinţa modelează gusturile şi ideile.
Puţini oameni îşi pot închipui că există fericire şi într-o viaţă atât de izolată
de lume cum e cea pe care o duceţi dumneavoastră, domnule Heathcliff.
Şi totuşi, îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia dumneavoastră şi
alături de simpatica dumneavoastră doamnă, geniul bun care domneşte
peste căminul şi inima dumneavoastră...
— Simpatica mea doamnă! mă întrerupse el cu o schimonoseală
aproape diabolică pe obraz. Unde e... simpatica mea doamnă?
— Vreau să spun, doamna Heathcliff, soţia dumneavoastră.
— A, da, vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger păzitor şi are
grijă de Wuthering Heights chiar după ce trupul ei nu mai este? Nu-i aşa?
7
Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. Trebuia să
văd că diferenţa de vârstă dintre aceştia doi e prea mare ca să fie soţ şi
soţie El avea cam patruzeci de ani, vârsta maturităţii intelectuale la care
bărbaţii rareori se complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei
din dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la bătrâneţe. Femeia
nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani.
Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. "Desigur că bădăranul de
lângă mine, care bea ceaiul dintr-un vas şi mânca pâinea cu mâini
nespălate, e soţul ei: Heathcliff fiul, desigur. Iată ce înseamnă să te îngropi
de viu: femeia s-a aruncat în braţele acestui necioplit pentru că, pur şi
simplu, nu ştia că mai există pe lume şi alţi bărbaţi! Ce păcat de ea!
Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să regrete
alegerea făcută". După această reflecţie pot părea cam încrezut, dar nu e
cazul. Vecinul meu era aproape respingător; iar eu ştiam, din experienţă,
că sunt destul de atrăgător.
— Doamna Heathcliff e nora mea, zise Heathcliff, confirmându-mi
bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o privire ciudată: o privire de ură;
sau, dacă nu, atunci muşchii feţei lui, spre deosebire de ai altor oameni,
erau în aşa fel plămădiţi, încât nu exprimau graiul sufletului.
— A, acum am înţeles; desigur că dumneavoastră sunteţi fericitul
posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, întorcându-mă către
vecinul meu.
De data aceasta făcusem o neghiobie şi mai mare: tânărul roşi pânăn
vârful urechilor şi-şi strânse pumnii de parcă ar fi vrut să mă asasineze.
Dar imediat se potoli, înăbuşind furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită
la adresa mea. Mi-am dat osteneala să n-o aud.
— Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă gazda mea;
nici unul dintre noi n-avem norocul de-a fi posesorul zânei dumitale
binefăcătoare: bărbatul ei e mort. Am spus că e nora mea; aşadar, trebuie
să fi fost măritată cu fiul meu.
— Iar acest tânăr este...
— Desigur, nu fiul meu.
Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea năstruşnică
să-i atribui paternitatea acelui urs.
— Numele meu e Hareton Earnshaw, mormăi celălalt, şi te sfătuiesc
să-l respecţi!
— N-am manifestat nici o lipsă de respect, am răspuns, în timp ce în
sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se prezentase.
Îşi pironi ochii îndelung asupra mea, dar eu îmi întorsei privirea de la
el, temându-mă ca nu cumva să fiu ispitit să-l plesnesc sau să izbucnesc în
râs. Începusem să mă simt cu totul nelalocul meu în acest plăcut cerc
familial. Atmosfera aceea deprimantă mă cuprinsese şi pe mine,
distrugând aproape cu desăvârşire căldura şi confortul fizic ce mă
înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama înainte de-a mă
aventura şi a treia oară sub acest acoperământ.
Masa se isprăvi, şi cum nimeni nu dădu semne că ar avea de gând
să înceapă o convorbire prietenoasă, m-am apropiat de fereastră pentru a
vedea cum e vremea. Priveliştea era descurajantă: noaptea se lăsase prea
timpuriu, iar cerul şi dealurile se făcuseră una cu vârtejul de vânt şi
zăpadă deasă.
8
— Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! exclamai
fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite şi, chiar de n-ar fi, n-aş
vedea nici un pas înaintea mea.
— Hareton, mergi şi mână duzina aceea de oi în tinda hambarului.
Dacă rămân în ţarc, le acoperă zăpada. Pune şi o scândură în faţa lor, zise
Heathcliff.
— Ce să mă fac? continuai eu din ce în ce mai enervat.
Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui numai pe
Joseph aducând într-o găleată terci pentru câini, şi pe doamna Heathcliff,
aplecată în faţa focului şi jucându-se: punea pe foc un mănunchi de
chibrituri care căzuseră de pe poliţa căminului când aşezase la loc cutia de
ceai. Joseph, după ce-şi lăsă povara jos, privi cu ochi critici întreaga
încăpere şi rosti eu glas hodorogit:
— Stau şi mă minunez cum poţi sta aici trândăvind, fără a pune
mâna pe ceva, când toţi ceilalţi sunt pe-afară! Nu eşti bună de nimic şi nare
nici un rost să-ţi mai vorbească omu'. Niciodată n-ai să te-ntorci de pe
calea cea rea şi-ai să te duci de-a dreptul la dracu, cum s-a dus şi mumăta.
O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese adresat mie
şi, destul de furios, păşii spre bătrînul nătărău cu ferma intenţie de a-l
scoate pe uşă în brânci. Dar răspunsul doamnei Heathcliff mă opri.
— Ipocrit bătrân şi mârşav ce eşti! îi spuse. Nu ţi-e teamă că,
pomenind numele diavolului, o să vină să te ia? Te poftesc să nu mă mai
provoci, căci de nu, am să-i cer o favoare specială să te ia imediat.
Ascultă! Uită-te aici, Joseph, continuă ea, luând de pe poliţă o carte lunguiaţă,
mare şi neagră. Am să-ţi arăt eu cât de departe am ajuns în magia
neagră, şi cu ajutorul ei voi fi în stare ca, în curând, să mă descotorosesc
de cei ce-mi stau în cale. Vaca cea roşcată n-a murit întâmplător, iar
reumatismele dumitale cu greu ar putea fi puse pe socoteala îndurării
cereşti.
— Oh! păcătoaso, păcătoaso, gâfâi bâtrânul; de ne-ar scăpa Domnul
de rele!
— Blestematule! Eşti un afurisit. Piei din faţa mea, că, de nu, te ating
de-a binelea! Am să vă modelez pe toţi din ceară şi argilă, şi primul care
calcă poruncile hotărâte de mine — nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să
vezi! Piei îndată din faţa ochilor mei!
Mica vrăjitoare îl privi cu ochii ei frumoşi scăpărând de batjocură şi
răutate, iar Joseph, realmente îngrozit, ieşi în grabă tremurând, rugânduse
şi exclamând mereu "păcătoaso". Crezând că purtarea ei nu fusese
decât o glumă cam jalnică, încercai, imediat ce-am rămas singuri, s-o fac
părtaşă la necazul meu.
— Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să mă iertaţi
că vă supăr. Dar cred, adică sunt convins, că o fiinţă cu o faţă ca a
dumneavoastră, nu poate fi decât bună la suflet. Vă rog, daţi-mi câteva
lămuriri care m-ar putea îndruma spre casă. Habar n-am pe unde s-o apuc;
mai curând aţi şti dumneavoastră pe unde s-o apucaţi ca să ajungeţi la
Londra!
— Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, aşezându-se
comod într-un scaun, lângă o lumânare, şi cu cartea cea mare pe
genunchi. Scurtă îndrumare, dar cea mai sănătoasă pe care ţi-o pot da.
9
— Dar dacă o să auziţi că m-au găsit mort într-o băltoacă sau într-o
groapă plină cu zăpadă, conştiinţa n-o să vă spună, în şoaptă, că în parte
este vina dumneavoastră?
— Cum adică? Eu nu pot să te însoţesc. Ăştia nu m-ar lăsa să merg
nici până la zidul din fundul grădinii.
— Dumneavoastră! N-aş îndrăzni să vă cer să păşiţi nici măcar peste
pragul casei într-o noapte ca asta! strigai. Vă rog numai să-mi spuneţi pe
unde s-o iau, nu să-mi arătaţi drumul, sau, dacă nu, convingeţi-l pe domnul
Heathcliff să-mi dea o călăuză.
— Aici nu e decât el, Earnshaw, Zillah, Joseph şi cu mine. Pe cine săţi
dea?
— Nu sunt rândaşi la fermă?
— Nu, ăştia-s toţi.
— Atunci voi fi silit să rămân aici.
— În privinţa asta învoieşte-te cu gazda dumitale. Eu nu mă
amestec.
— Sper c-o să te înveţi minte să nu mai faci asemenea plimbări
necugetate pe dealurile astea! strigă cu vocea lui aspră Heathcliff, care
venea dinspre bucătărie. În ceea ce priveşte rămânerea dumitale aici, nu
sunt pregătit pentru a găzdui oaspeţi, aşa că va trebui să dormi în pat cu
Hareton sau cu Joseph.
— Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei.
— Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac, şi mie nu-mi
convine să-l las singur într-un loc unde nu-l pot supraveghea, zise
bădăranul.
Această insultă puse capăt răbdării mele. Exprimându-mi indignarea,
trecui repede pe lângă el şi ieşii în curte, unde, din grabă, mă izbii de
Earnshaw. Afară era atât de întuneric, încât nu puteam găsi porţile şi, cum
bâjbâiam prin curte, mi-a fost dat să aud cum cearta dintre ei se încingea
din nou. La început tânărul îmi păru prietenos.
— Mă duc cu el până la parc, zise.
— Du-te cu el şi până-n iad! exclamă stăpânul, sau poate ruda lui. Şi
de cai cine-o să vadă? Hai?
— Viaţa unui om e mai preţioasă decât nişte cai neîngrijiţi o noapte;
cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna Heathcliff, mai
binevoitoare decât mă aşteptam.
— Dar nu la porunca ta! răspunse Hareton. Dacă-i porţi de grijă, ai
face mai bine să-ţi ţii gura.
— Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te urmărească în veci, şi ca
domnul Heathcliff să nu mai găsească chiriaş până când Grange va fi o
ruină! răspunse ea cu răutate.
— Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! mormăi Joseph, spre care mă
îndreptam.
El se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea o vacă la lumina
unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, strigând că i-l voi trimite a
doua zi, şi mă repezii spre cea mai apropiată portiţă.
— Stăpâne, stăpâne, a sfeterisit lanterna! strigă bătrânul urmărindu-
10
mi retragerea. Hei Gnasher1! Hei, câini! Hei, Wolf2 prinde-l, prinde-l!
Când să deschid portiţa, doi monştri flocoşi se năpustiră la gâtul
meu, mă doborâră la pământ şi stinseră lumina, în timp ce hohotele de râs
ale lui Heathcliff şi Hareton aţâţară la culme furia şi umilinţa mea. Din
fericire, bestiile aveau chef să-şi dezmorţească mai degrabă labele şi să
latre, dând vesele din coadă, decât să mă mănânce de viu; dar nu
admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rărnân culcat la
pământ până când răutăcioşii lor stăpâni s-au îndurat să mă elibereze;
atunci, în capul gol şi tremurând de mânie, le-am poruncit nemernicilor sămi
deschidă porţile — căci, dacă mă mai reţin un minut, nu răspund de
faptele mele — ameninţându-i şi jurând răzbunare prin fraze incoerente,
care, prin confuzia şi profunzimea virulenţei lor sălbatice, aminteau de
regele Lear.
Vehemenţa şi enervarea au făcut să-mi pornească valuri de sânge
din nas; dar Heathcliff continua să râdă si eu să înjur. Nu ştiu cum s-ar fi
terminat scena dacă n-ar fi fost prin apropiere o fiinţă ceva mai cu minte
decât mine şi mai binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o
femeie zdravănă, care ieşi în cele din urmă din bucătărie să vadă pricina
zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbaţi mă scuturase ceva mai aspru şi
neîndrăznind să se lege de stăpân, îşi îndreptă întreaga artilerie vocală
împotriva tânărului nemernic.
— Păi bine, domnule Earnshaw, strigă ea, dumneata nu cunoşti nici o
margine?! O s-ajungem să omorâm oamenii la uşa casei noastre! Văd eu
că n-am ce căuta în casa asta. Uitaţi-vă la bietul băiat, cât pe-aci să se înăbuşe!
Nu, nu aşa nu mai merge! Veniţi înăuntru, că ştiu eu cum să opresc
sângele. Haide, acum staţi liniştit, potoliţi-vă.
După aceste cuvinte, îmi turnă în ceafă o ulcică de apă rece ca
gheaţa şi mă împinse în bucătărie. Domnul Heathcliff ne urmă, iar veselia
aceea accidentală se transformă iute în obişnuita lui posomoreală.
Mi-era rău, eram ameţit şi slăbit din cale-afară, aşa că am fost silit să
accept adăpost sub acoperişul casei lui. Îi spuse lui Zillah să-mi dea un
pahar de coniac, apoi trecu în odaia din fund. Ea, binevoitoare faţă de
mine, îi împlini porunca, ceea ce mă făcu să-mi vin în fire. Apoi mă
conduse la culcare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:42 PM | message # 2
CAPITOLUL 3
În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr lumina
lumânării şi să nu fac nici un zgomot, căci stăpânul avea idei ciudate în
privinţa odăii în care mă va adăposti şi niciodată nu lăsa de bunăvoie să
doarmă cineva într-însa. O întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu ştie.
Trăia aici abia de un an sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea deprinderi
ciudate, încât nu voia să înceapă a-i descoase.
Eu, la rându-mi, prea zdruncinat pentru a mai fi şi curios, închisei uşa
şi-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. Întregul mobilier se
1 Dinţatule!
2 Lupule!
11
compunea dintr-un scaun, un scrin şi un dulap mare de stejar, în care erau
tăiate, tocmai sus, câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă
apropiai de această construcţie şi, privind înăuntru, văzui că e un original
pat de modă veche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare
membru al familiei să aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică
încăpere, iar poliţa interioară a unei ferestre servea drept masă.
Deschizând tăbliile patului, intrai cu lumânarea aprinsă şi, după ce închisei
tăbliile la loc, mă simţii la adăpost faţă de curiozitatea lui Heathcliff şi a
celorlalţi ai casei.
Într-un colţ al poliţei pe care îmi aşezasem lumânarea, se afla un
vraf de cărţi mucegăite, iar poliţa toată era acoperită cu inscripţii zgâriate
în vopseaua ei. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu diferite
litere, mari şi mici: "Catherine Earnshaw”, ici şi colo "Catherine Heathcliff”,
si apoi iarăşi "Calherine Linton”.
Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind
mereu Catherine Earnshaw... Heathcliff... Linton... , până când pleoapele
mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închişi, şi în
întuneric îmi apăru numele "Catherine” în litere albe, luminoase, roind ca
nişte năluci vii; iar când m-am deşteptat, încercând să alung acest nume
obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din
cărţile vechi şi că întreaga încăpere mirosea a piele de viţel arsă. Am rupt
mucul fitilului şi, simţindu-mă foarte rău din pricina frigului şi a mirosului,
m-am aşezat în capul oaselor şi am deschis pe genunchi tomul atins de
flacără. Era o "Biblie" tipărită cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de
tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripţia "Catherine
Earnshaw, cartea ei”, şi o dată, cam cu un sfert de veac în urmă. O închisei
şi luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Catherine avea o
bibliotecă aleasă, şi starea de uzură a cărţilor dovedea că le folosise mult,
dar nu tocmai aşa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de
comentariile scrise cu peniţa — cel puţin aşa mi se păru mie — căci fiecare
porţiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau
propoziţii răzleţe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cu un scris
neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i
s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a
găsi o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schiţată cam
primitiv, dar foarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul
pentru necunoscuta Catherine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele
pălite.
"O duminică îngrozitoare! începea aliniatul. Aş vrea să se întoarcă
tata, Hindley îi ţine locul într-un mod infernal, purtarea lui faţă de
Heathcliff e atroce. H. şi cu mine ne vom răzvrăti. Astă-seară am pus totul
la cale. Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la biserică, aşa
că Joseph a socotit de datoria lui să ne facă un serviciu divin în pod. Pe
când Hindley şi cu soţia lui se încălzeau jos în faţa unui foc plăcut — sunt
gata să jur că făceau orice, numai ,,Biblia” n-o citeau — Heathcliff, cu mine
şi cu nenorocitul de rândaş a trebuit să ne luăm cărţile de rugăciuni şi să
ne urcăm sus: ne-am aşezat la rând, pe un sac de grâu, unde, suspinând si
tremurând, trăgeam nădejde că-l va cuprinde frigul şi pe Joseph, aşa că va
avea interesul să ne facă o slujbă scurtă. Dar ce nădejde deşartă! Serviciul
12
divin a ţinut exact trei ceasuri, şi totuşi, când ne-a văzut coborând, fratele
meu a avut neobrăzarea să exclame:
«Ce, aţi şi isprăvit?»
Duminica seara eram de obicei lăsaţi să ne jucăm, dacă nu făceam
prea multă gălăgie; dar acum e de ajuns un simplu chicot de râs ca să fim
puşi la colţ!
«Uitaţi că aveţi un stăpân aici în casă, zise tiranul. Praf îl fac pe
primul care mă scoate din fire! Ţin să fie o desăvârşită seriozitate şi
tăcere. Aha! Tu erai, băiete? Frances, scumpa mea, trage-l de păr când
treci pe lângă el: l-am auzit pocnind din degete.»
Frances îl trase straşnic de păr pe Heathcliff, apoi se duse şi se
aşeză pe genunchii soţului ei; şi iată-i şezând acolo ca doi copilaşi,
sărutându-se şi vorbind prostii cu ceasurile — palavre tâmpite de care ar fi
trebuit să le fie ruşine! Noi ne-am ghemuit cât am putut mai bine în firida
bufetului. Tocmai ne legasem laolaltă şorţurile şi le agăţasem în chip de
perdea, când Joseph intră, după ce dăduse o raită pe la grajduri. Smulse
munca mâinilor mele, îmi trase câteva palme şi croncăni:
«Stăpânu' abia a fost îngropat, sabatu' încă nu-i isprăvit, glasu'
"Evangheliei”, răsună încă în urechile voastre şi voi îndrăzniţi să vă ţineţi
de lucruri lumeşti?! Ruşine să vă fie! Staţi ca lumea, copii răi ce sunteţi!
Sunt aici destule cărţi bune, dacă vreţi să le citiţi: şedeţi şi gândiţi-vă la
mântuirea voastră!»
Şi, zicând acestea, ne sili să ne aşezăm în capul oaselor, aşa ca până
la noi să poată ajunge o rază slabă de la focul destul de îndepărtat, la a
cărei lumină să citim textul vechiturilor pe care ni le puse în braţe. Nu mai
puteam răbda. Am prins de cotor tomul meu murdar si l-am azvârlit în
coteţul câinilor, jurând să urăsc cărţile bune. Cartea lui Heathcliff zbură
dintr-o lovitură de picior în acelaşi loc. Şi atunci să vezi zarvă!
«Dom'le Hindley! strigă capelanul nostru. Dom'le, sări încoace!
Domnişoara Cathy a rupt coperta la "Coiful Mîntuirii”, şi Heathcliff, cuprins
de mânie, a dat cu picioru' în "calea ce duce la pieire”!1 Tare păcat că-i laşi
s-o apuce pe făgaşu' ăsta! Ei! Bătrânul le-ar arăta el lor... da’ s-a dus!»
Hindley a venit repede din paradisul său de lângă cămin şi,
prinzându-ne pe unul de guler şi pe celălalt de braţ, ne-a aruncat dintr-o
mişcare în bucătăria din dos; iar acolo Joseph declară cu solemnitate că, în
mod absolut sigur, aşa cum îl vedem şi cum ne vede, «Scaraoţchi» va veni
să ne ia. Şi, astfel mângâiaţi, ne căutarăm fiecare câte un colţ, pentru a
aştepta sosirea diavolului. Eu am pus mâna pe această carte şi pe o
călimară de pe poliţă, am întredeschis uşa dinspre sală pentru a avea
lumină şi mi-am petrecut vreo douăzeci de minute scriind; dar tovarăşul
meu e nerăbdător şi propune să ne însuşim mantaua lăptăresei şi, la
adăpostul ei, s-o luăm razna pe coclauri. Straşnică idee: când bătrânul
hain va intra, va crede că profeţia lui s-a împlinit. În ploaia de afară nu
poate fi nici mai frig şi nici mai mare umezeală dccât este aici.”
• • • • • • • • • • • • •
• • • • • • • • • • • •
1 Text biblic.
13
Catherine şi-a împlinit probabil planul, căci fraza următoare avea alt
subiect: devenise plângăreaţă.
"Nici nu mi-am închipuit că Hindley mă va face să plâng atât! scria
ea. Mă doare capul de nu-l pot ţine pe pernă şi totuşi nu pot ceda.
Sărmanul Heathcliff! Hindley zice că-i un vagabond şi nu vrea să-l lase să
şadă cu noi, nici să mai mănânce cu noi la masă; şi zice că eu să nu mă
mai joc cu el şi ameninţă că-l dă afară din casă de-i călcăm porunca. Îl
învinuieşte pe tata (cum îndrăzneşte?) că s-a purtat prea blând cu
Heathcliff si jură că-l va pune el la locul lui.”
• • • • • • • • • • • • •
• • • • • • • • • • • •
• •
Descifrând pagina aceea cam ştearsă, am început să moţăi: ochii îmi
rătăceau de la scrisul de mână la cel de tipar. Am văzut un titlu tipărit cu
litere roşii, ornamentate:
"De Şaptezeci şi Şapte de ori Şapte şi Primul peste cele de Şaptezeci
de ori câte Şapte. Predică rostită de venerabilul Jabes Branderham, în
Capela de la Gimmerton Sough”. Şi în timp ce, pe jumătate treaz, îmi munceam
creierul să ghicesc cum a putut trata venerabilul Jabes Branderham
acest subiect, capul îmi căzu pe pernă şi adormii. Vai, ce urmări poate
avea un ceai prost, băut într-o dispoziţie proastă! Căci ce altceva m-ar fi
putut face să trăiesc o noapte atât de înfiorătoare? De când mă ştiu n-am
avut o noapte ca asta!!
Am început să visez încă înainte de a pierde cunoştinţa locului în
care mă aflam. Se făcea că era dimineaţă şi că pornisem cu Joseph drept
călăuză spre casă. Pe drumul nostru troienele de zăpadă erau înalte de
mulţi metri şi, în timp ce înaintam cu greu, tovarăşul meu mă bătea la cap
neîncetat dojenindu-mă că n-am luat cu mine un toiag de pelerin, spunând
că fără el nu voi putea intra niciodată în casă. În acelaşi timp, învârtea cu
mândrie un ciomag cu un nod mare în vârf, care, după câte înţelesesem
eu, era chiar toiagul despre care-mi vorbea. La început mi s-a părut absurd
că aş putea avea nevoie de o asemenea armă pentru a pătrunde în propria
mea locuinţă. Apoi, o idee nouă îmi trecu prin minte. Nu mergeam acasă,
ci ne duceam să ascultăm predica faimosului Jabes Branderham având ca
subiect textul biblic: "De şaptezeci de ori câte şapte" şi unul dintre noi,
poate Joseph, poate predicatorul, poate eu, săvârşisem "Primul păcat
peste cele de şaptezeci de ori câte şapte”, iar vinovatul urma să fie dat în
vileag şi excomunicat.
Sosirăm la capelă. De fapt, în plimbările mele trecusem de două sau
trei ori pe lângă ea; e aşezată în vale, între două dealuri, pe un mic dâmb
lângă o mlaştină. Se spune despre mlaştină că mâlul ei, amestecat cu
turba, îndeplineşte toate cerinţele pentru a îmbălsăma cele câteva
cadavre aflate în adânc. Acoperişul capelei s-a păstrat neatins până-n ziua
de azi, dar deoarece leafa pastorului consta numai din douăzeci de lire pe
an şi o locuinţă cu două încăperi, care ameninţă în mod vertiginos să
devină una singură, nimeni nu mai vrea să îndeplinească slujba de pastor
în această parohie, mai ales cînd toată lumea spune că orice credincios ar
prefera să-l lase să moară de foame decât să-i mărească veniturile cu un
14
"penny” din punga lui. Totuşi, în visul meu, Jabes se afla în faţa unei
capele pline de oameni ce-l ascultau cu luare-aminte; iar el predica —
Doamne-Dumnezeule, ce predică! Era împărţită în "patru sute nouăzeci"
de părţi, fiecare parte făcând cât o cuvântare obişnuită rostită de la
amvon, şi referindu-se fiecare la un anumit păcat! Avea un sistem propriu
de a interpreta textul biblic, aşa încât credinciosul săvârşea, în mod
implacabil, de fiecare dată alte păcate. Acestea erau cât se poate de
ciudate: încălcări de porunci pe care nu mi le-aş fi putut închipui vreodată.
Şi se făcea că eram tare ostenit! Mă zvârcoleam, căscam, mă fura
iar somnul şi iarăşi m-am trezit. M-am ciupit şi m-am înţepat, mi-am frecat
ochii, m-am ridicat în picioare, m-am aşezat din nou la locul meu pe bancă,
făcându-i lui Joseph semn cu cotul, ca să-mi spună dacă pastorul va isprăvi
vreodată predica. Eram condamnat s-o ascult în întregime: în sfârşit,
ajunsese la "Primul păcat peste cele de şaptezeci de ori câte şapte”. În
această clipă de paroxism, o inspiraţie bruscă m-a cuprins: am fost
îmboldit să mă ridic în picioare şi să-l denunţ pe Jabes Branderham drept
făptuitorul păcatului ce nu poate fi iertat nici unui creştin.
"Domnule, exclamai, şezând între aceşti patru pereţi am îndurat şi
iertat într-o singură împrejurare cele patru sute nouăzeci de capitole ale
cuvîntării dumitale! De şaptezeci de ori câte şapte mi-am luat pălăria şi
am dat să plec, de şaptezeci de ori câte şapte m-ai silit în mod cu totul
neîntemeiat să mă aşez din nou. Al patru sute nouăzeci şi unulea a depăşit
marginile răbdării mele. Tovarăşi de suferinţă, năpustiţi-vă asupra lui!
Daţi-l jos, faceţi-l praf, să nu mai rămână nici urmă din el!”
După o pauză solemnă, Jabes, aplecat peste perna de la amvon,
strigă: "«Tu eşti omul acela! 1» De şaptezeci şi şapte de ori câte şapte ţi-ai
strâmbat faţa căscând... de şaptezeci şi şapte de ori câte şapte m-am
sfătuit cu sufletul meu, zicând: iată, aceasta este slăbiciunea omenească!
Şi aceasta se poate ierta! Primul păcat peste cele şaptezeci de ori câte
şapte s-a săvârşit. Fraţilor, împliniţi judecata hotărâtă. Această cinste se
cuvine tuturor sfinţilor!
După aceste cuvinte de încheiere, întreaga adunare, ridicându-şi
toiegele de pelerini, năvăli în jurul meu ca un singur om. Iar eu, neavând
nici o armă cu care să mă apăr, am început să mă lupt cu Joseph, cel mai
apropiat şi cel mai feroce adversar al meu, pentru a-i lua toiagul.În
învălmăşeală, mai multe ciomege se întâlniră, iar loviturile destinate mie
căzură asupra altor căpăţâni. Capela toată răsuna de lovituri şi
contralovituri: mâna fiecărui om era ridicată împotriva vecinului său, iar
Branderham, nevrând să stea degeaba, îşi manifesta zelul printr-o ploaie
de lovituri iuţi şi zgomotoase în pupitrul amvonului, care răsunau atât de
puternic, încât în cele din urmă, spre nespusa mea uşurare, m-am trezit
din somn. Ce mă făcuse să visez vacarmul acela cumplit? Ce jucase rolul
lui Jabes în gălăgia aceea? Nimic altceva decât o ramură de molift, care în
puterea furtunii atingea zăbrelele ferestrei mele şi îşi izbea de geam
conurile uscate! O clipă am ascultat bănuitor, apoi, după ce am descoperit
ce-mi tulburase somnul, mă întorsei pe cealaltă parte şi adormii pentru a
visa din nou; un vis, dacă se poate, şi mai urât decât cel dinainte.
De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în încăperea
1 Text biblic.
15
aceea strâmtă de stejar şi auzeam desluşit vântul năprasnic şi zăpada
viscolind; auzeam, de asemenea, creanga de molift făcând mereu acelaşi
zgomot supărător, numai că acum îi cunoşteam cauza adevărată. Mă
enerva însă atât de tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se poate;
şi astfel m-am ridicat şi am încercat să deschid fereastra. Cârligul era
înţepenit în belciug, lucru observat de mine în stare de veghe, dar uitat
apoi.
— Orice-ar fi, trebuie să pun capăt zgomotului! murmurai şi,
spărgând geamul cu pumnii, am scos afară un braţ pentru a prinde
creanga care mă supăra; dar în locul ei, degetele mele se încleştară pe
degetele unei mâini mici, reci ca gheaţa! Cuprins de groaza
înspăimântătoare a coşmarului, am încercat să-mi retrag braţul, dar mâna
se agăţase de braţul meu şi un glas de o melancolie sfâşietoare, plângând
în hohote, spunea:
"Lasă-mă să intru, lasă-mă să intru!”
"Cine eşti?” întrebai, luptând între timp să-mi trag braţul.
"Catherine Linton, răspunse glasul tremurător. M-am întors acasă,
am rătăcit pe coclauri!” (De ce m-am gândit la "Linton”? Citisem doar de
douăzeci de ori "Earnshaw” şi numai o dată "Linton”).
Pe când vorbea am zărit în întuneric o faţă de copil ce privea pe
fereastră. Groaza mă umplu de cruzime şi, văzând că zadarnic încerc să
mă desprind de această făptură, i-am tras mâna pe geamul spart,
frecându-i încheietura de el, până când începu să curgă atâta sânge, de se
udară aşternuturile. Dar ea se văita mai departe: ,,Lasă-mă să intru!” şi
continua să mă strângă cu putere, aproape înnebunindu-mă de spaimă.
"Dă-mi drumul dacă vrei să te las să intri, i-am spus în cele din urmă
— altfel n-am cum!”
Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura geamului,
am aşezat repede cărţile în stivă în faţa geamului şi mi-am astupat
urechile pentru a nu mai auzi rugămintea aceea sfâşietoare. Cred că am
stat aşa, cu urechile astupate, cam un sfert de ceas; totuşi, când am
ascultat din nou, plânsul acela jalnic nu contenise! "Pleacă de-aici! i-am
strigat; n-am să te las să intri niciodată, chiar de m-ai ruga douăzeci de
ani!” "Sunt douăzeci de ani de atunci, boci glasul, douăzeci de ani de când
nu-mi găsesc locul!”
La aceste vorbe se auzi o uşoară zgârietură în fereastră, iar stiva de
cărţi se clătină, de parcă ar fi împins-o cineva. Am încercat să sar din pat,
dar nu mă puteam urni din loc. Atunci, cuprins de o spaimă îngrozitoare,
am început să urlu cât mă ţinu gura. Spre marea-mi uluire, am descoperit
că ţipetele mele nu fuseseră numai ale visului, căci paşi grăbiţi se
apropiară de uşa camerei; o mână viguroasă o deschise, împingând-o cu
putere, iar prin firidele tăiate în partea de sus a patului licări o lumină. Mam
ridicat în capul oaselor, tremurând şi ştergându-mi sudoarea de pe
frunte. Intrusul părea nedumerit şi bombănea ceva vorbind ca pentru el. În
cele din urmă întrebă în şoaptă, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la vreun
răspuns:
— E cineva aici?
Am socotit că e mai bine să-i mărturisesc prezenţa mea, căci, după
tonul cu care vorbea Heathcliff, eram convins că dacă tac el îşi va continua
cercetările. O dată hotărârea luată, m-am întors şi am deschis tăbliile
16
patului. Va trece multă vreme până voi putea uita urmările acestui gest al
meu.
Heathcliff stătea aproape de uşă în cămaşă şi pantaloni, ţinând în
mână o lumânare ce-i picura pe degete; iar obrazul îi era alb ca peretele
de care se rezema. Prima scârţâitură a tăbliei patului îl cutremură ca un
şoc electric. Lumânarea îi sări din mână la o depărtare de câţiva paşi şi era
atât de tulburat, încât abia o putu ridica.
— Sunt eu, musafirul dumneavoastră, domnule! i-am strigat, vrând
să-i evit umilinţa de a-şi mai arăta spaima aceea cumplită. Am avut
nenorocul să ţip în somn din pricina unui coşmar îngrozitor. Îmi pare rău că
v-am deranjat.
— Oh, bată-te Dumnezeu, domnule Lockwood! Mai bine te-ai fi dus
la... începu gazda mea, punând lumânarea pe un scaun, deoarece nu era
în stare s-o ţină dreaptă în mână. Şi cine te-a adus în odaia asta? continuă,
înfigându-şi unghiile în palmă şi scrâşnind din dinţi pentru a-şi opri
tremurul fălcilor. Cine te-a adus? Îmi vine să-l dau afară din casă chiar
acum, în clipa asta!
— Servitoarea dumneavoastră, Zillah, îi răspunsei, sărind din pat şi
grăbindu-mă să mă îmbrac. Nu-mi pasă dac-o daţi afară, ar fi o pedeapsă
binemeritată. Cred c-a vrut să verifice pe socoteala mea dacă în camera
asta umblă stafii sau nu. Ei bine, să ştiţi că mişună în ea stafiile şi duhurile
rele! Aveţi dreptate s-o ţineţi încuiată, vă asigur. Nimeni nu v-ar mulţumi
pentru o noapte petrecută într-o asemenea vizuină!
— Ce vrei să spui? întrebă Heathcliff, şi ce ai de gând să faci? Culcăte
la loc şi dormi până dimineaţă, dacă tot eşti aici. Dar, pentru numele lui
Dumnezeu, nu mai striga atât de înfiorător! N-ai nici o scuză în afară de
cazul că cineva ţi-ar fi tăiat beregata.
— Dacă mica drăcoaică ar fi reuşit să intre pe fereastră, m-ar fi
sugrumat, desigur! îi răspunsei. Eu n-am de gând să mai îndur persecuţiile
strămoşilor dumneavoastră. Reverendul Jabes Branderham vă era rudă din
partea mamei? Iar fluşturatica aceea, Catherine Linton, ori Earnshaw, ori
mai ştiu şi eu cum o chema, trebuie să fi fost un sufleţel nestatornic şi
afurisit! Mi-a spus c-a umblat hoinară vreme de douăzeci de ani. Pedeapsă
dreaptă pentru marile ei păcate săvârşite în timpul vieţii pământeşti, nu
mă îndoiesc!
Abia rostisem aceste cuvinte, când mi-am dat seama de legătura
dintre numele lui Heathcliff şi al Catherinei, lucru pe care-l uitasem cu
desăvârşire şi pe care nu mi l-am reamintit decât după ce m-am trezit de-a
binelea. Văzând cât am fost de neghiob, am roşit, dar prefăcându-mă că
nu observ jignirea, m-am grăbit să adaug:
— Adevărul este, domnule, că prima parte a nopţii am petrecut-o...
Aici m-am oprit din nou, deşi era cât pe-aci să spun "cercetând acele cărţi
vechi”, ceea ce i-ar fi dezvăluit că le cunoşteam cuprinsul, atât cel tipărit
cât şi cel scris de mână; de aceea, venindu-mi în fire, am continuat:
...silabisind numele zgâriat pe poliţa ferestrei, îndeletnicire monotonă,
menită să mă facă să adorm mai repede, ca de pildă număratul sau...
— Ce ţi-o fi trecând prin cap de-mi vorbeşti mie astfel?! tună
Heathcliff cu o vehemenţă sălbatică. Cum, cum îndrăzneşti, aici, în casa
mea?! Doamne, e nebun de vorbeşte aşa! zise, lovindu-şi fruntea cu furie.
Nu ştiam ce să fac, să mă supăr de tonul cu care-mi vorbea, sau să-
17
mi continui explicaţia? Dar omul mi se păru atât de profund emoţionat
încât mi se făcu milă de el şi am continuat să-i povestesc visul, afirmându-i
că nu auzisem niciodată numele de Catherine Linton, dar pentru că-l
citisem atât de des mă impresionase şi, când n-am mai fost stăpânul
imaginaţiei mele, s-a personificat. Încetul cu încetul, în timp ce vorbeam,
Heathcliff înainta până-n umbra patului şi, în cele din urmă, se aşeză,
aproape ascuns în dosul acestuia. Dar, din respiraţia lui întretăiată şi grea,
am ghicit că se străduia să învingă o emoţie extrem de puternică. Nevrând
să-i arăt că mi-am dat seama de lupta pe care o duce, am continuat să mă
îmbrac căutând să fac zgomot, şi, uitându-mă la ceas, am început să
vorbesc singur despre lungimea nopţii aceleia.
— Încă nu e nici ora trei! Aş fi jurat că e şase. Aici timpul stă pe loc.
Trebuie să ne fi culcat pe la opt!
— Iarna întotdeauna la nouă, şi scularea la patru, zise gazda mea,
înăbuşindu-şi un geamăt; şi mi se păru, după mişcarea umbrei braţului
său, că-şi şterge o lacrimă. Domnule Lockwood, adăugă, vă puteţi duce în
odaia mea. Dacă vă coborâţi atât de devreme, o să ne stingheriţi, iar cu
ţipetele dumneavoastră copilăroase mi s-a dus dracului somnul!
— Şi-al meu, îi răspunsei. Am să mă plimb prin curte până se
luminează de ziuă, şi atunci am s-o iau din loc. Şi nu vă temeţi, căci n-am
să-mi reînnoiesc vizita. De data asta m-am lecuit cu desăvârşire de a mai
căuta vreo plăcere în relaţiile cu oamenii, fie la ţară, fie la oraş. Un om
înţelept trebuie să se mulţumească doar cu propria-i tovărăşie.
— Încântătoare tovărăşie! mârâi Heathcliff. Ia lumânarea şi du-te
unde pofteşti. Te voi urma îndată. Totuşi, fereşte-te de curte, câinii sunt
dezlegaţi; iar în casă Juno face de gardă şi... nu, nu poţi umbla decât pe
scări şi coridoare. Dar .. pleacă odată de-aici! Vin şi eu îndată. L-am
ascultat în ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neştiind unde duceau sălile
acelea înguste, m-am oprit în prag şi, fără să vreau, am fost martor la o
scenă de netăgăduită superstiţie din partea proprietarului meu, care, în
mod bizar, dezminţi aparentul lui bun-simţ. Înaintă până la pat, deschise
fereastra dintr-o smucitură şi, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plîns
puternic, pe care nu şi-1 putea stăpâni. Spunea hohotind:
— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy... numai o dată! Oh! Iubita
inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!
Dar năluca se arătă capricioasă, aşa cum sunt de obicei nălucile: nu
dădu nici un semn de viaţă, iar zăpada şi vântul, viscolul năprasnic,
pătrunseră prin fereastră şi, ajungând până la mine, îmi stinseră
lumânarea.
Era atâta spaimă în durerea care însoţea această ieşire delirantă,
încât mila m-a făcut să trec peste nebunia ei şi am plecat de acolo, destul
de supărat că am tras cu urechea şi regretând că i-am povestit coşmarul
meu ridicol care-i produsese această cumplită sfâşiere, deşi nu puteam
înţelege pentru ce suferea atât. Am coborât la parter bâjbâind şi m-am
oprit în bucătăria din dos, unde, după ce am scormonit în sobă, am găsit o
urmă de foc şi mi-am putut aprinde lumânarea. Nimic nu se mişcă, în afară
de un motan vărgat, care apăru din cenuşă salutându-mă cu un miorlăit
jalnic.
Căminul era înconjurat aproape în întregime de două bănci arcuite;
pe una din ele m-am întins eu, pe cealaltă se urcă motanul. Şi atâta timp
18
cât nu ne tulbură nimeni am moţăit amândoi, dar curând apăru Joseph,
târându-şi picioarele în jos pe o scară de lemn ce cobora dintr-o gaură din
acoperiş, probabil intrarea mansardei lui. Aruncă o privire sinistră spre
mica flacără pe care reuşisem s-o aţâţ, şi care pâlpâia acum în cămin, goni
pisica de pe bancă şi, instalându-se în locul rămas liber, începu să-şi umple
luleaua cu tutun. Prezenţa mea în sanctuarul său fu, desigur, socotită
drept dovada unei obrăznicii prea neruşinate pentru a merita vreo
observaţie; aşa că-şi duse luleaua la buze în tăcere, îşi încrucişă braţele şi
începu să pufăie. L-am lăsat să-şi guste plăcerea netulburat; după ce sorbi
ultimul fum şi suspină adânc, se ridică şi ieşi cu aceeaşi solemnitate cu
care venise.
Apoi intră cineva cu un pas mai uşor; deschisesem gura să zic:
"Bună dimineaţa”, dar o închisei la loc, cu salutul nerostit, căci Hareton
Earnshaw îşi făcea rugăciunea "sotto voce”1 , rugăciune ce consta dirtr-un
şir de înjurături îndreptate împotriva fiecărui obiect de care se atingea, în
timp ce cotrobăia într-un ungher, căutând un hârleţ sau o lopată pentru a
face o pârtie prin nămeţi. Îşi aruncă privirea peste speteaza băncii,
umflându-şi nările, dar nu găsi de cuviinţă să fie mai politicos cu mine
decât cu pisica. Din pregătirile lui am ghicit că plecarea îmi era îngăduită
şi, părăsindu-mi culcuşul tare, am făcut o mişcare pentru a-l urma. El
observă şi deschise cu capătul hârleţului o uşă, arătându-mi astfel, fără a
scoate o vorbă însă, că într-acolo trebuie să merg dacă vreau să-mi
schimb reşedinţa.
Această uşă dădea în "sală”, unde femeile se şi apucaseră de
treabă. Zillah aţâţa cu nişte foaie enorme flăcările firave din cămin;
doamna Heathcliff, în genunchi pe piatra căminului, citea o carte la lumina
focului. Îşi ţinea mâna între para focului şi ochi; părea foarte absorbită de
îndeletnicirea ei, întrerupându-se numai pentru a dojeni servitoarea când o
acoperea cu scântei sau pentru a da la o parte, când şi când, un câine
care-şi vâra botul prea aproape de faţa ei. Spre marea mea surpriză l-am
văzut acolo şi pe Heathcliff. Stătea lângă foc, cu spatele spre mine, tocmai
sfârşind o ieşire furtunoasă împotriva bietei Zillah, care mereu îşi
întrerupea lucrul pentru a ridica până la ochi colţul şorţului, suspinând şi
gemând indignată.
— Şi tu, nemernico!... izbucni el în momentul intrării mele,
întorcându-se către noră-sa şi folosind câteva epitete nevinovate, ca de
pildă "gâscă" sau "oaie", vorbe care de obicei se înlocuiesc cu puncte,
puncte. Aici erai?! Iar îţi pierzi vremea cu fleacurile alea care nu-s bune de
nimic! Toţi ceilalţi îşi câştigă pâinea muncind, tu trăieşti din mila mea! Dă
la o parte hârţoagele alea si caută-ţi ceva de lucru. Ai să-mi plăteşti
pacostea de a te avea mereu sub ochi, auzi, ticăloaso, blestemato!
— Hârţoagele am să le dau la o parte, căci dacă refuz poţi să mă
sileşti, răspunse tânăra doamnă, închizând cartea şi azvârlind-o pe un
scaun; dar n-am să fac nimic, chiar de-ai înjura până ţi-o ieşi limba de-un
cot! N-am să fac decât ce-mi place mie!
Heathcliff ridică mâna, iar ea, cunoscându-i desigur greutatea, se
feri, sărind la o parte. Cum n-aveam poftă să mă distrez privind o bătaie
între câine şi pisică, am înaintat iute, ca şi cum aş fi voit să mă încălzesc la
1 Cu glas scazut (it.)
19
dogoarea căminului, prefăcându-mă că nu auzisem nimic din cearta lor,
care se întrerupse brusc. Aveau suficientă educaţie pentru a suspenda
orice ostilitate: Heathcliff îşi vârî pumnii în buzunare, desigur ca să-i
ferească de ispită, iar doamna Heathcliff, bosumflată, se duse spre un
scaun îndepărtat, unde, ţinându-se de cuvânt, şezu nemişcată ca o stană
tot timpul cât mai rămăsei acolo, timp destul de scurt căci refuzând să iau
parte la micul lor dejun am profitat de prima licărire a zorilor ca să ies în
aerul de afară limpede, liniştit şi rece ca o gheaţă imaterială.
Înainte de-a ajunge la marginea grădinii, proprietarul meu îmi strigă
să mă opresc, oferindu-se să mă însoţească. Şi bine făcu, deoarece tot
povârnişul se preschimbase într-un ocean de valuri albe; ridicăturile şi
adânciturile nu mai corespundeau cu dealurile şi povârnişurile reale; multe
gropi erau umplute cu zăpadă până la nivelul drumului iar şiruri întregi de
dâmburi, formate din rămăşiţele pietrelor aruncate din carieră,
dispăruseră de pe harta ce mi se întipărise bine în minte în timpul
plimbării din ajun. Observasem pe o parte a drumului, la o depărtare de
şase sau şapte iarzi, nenumărate pietre verticale înşiruite de-a lungul
acestui câmp pleşuv. Fuseseră puse acolo si spoite cu var pentru a fi
semne în întuneric şi pentru a arăta drumul în cazul unei ninsori ca
aceasta, când gropile mlăştinoase de pe margini se înzăpezesc şi se fac
una cu drumul. În afară de câte o pată murdară ce răsărea ici şi colo, orice
urmă a existenţei lor dispăruse; iar însoţitorul meu trebui să-mi spună
deseori s-o iau la dreapta sau la stânga, tocmai când eram convins că
merg pe făgaşurile drumului bun.
Am schimbat puţine vorbe: iar la intrarea în parcul Thrushcross,
domnul Heathcliff se opri şi îmi spuse că de acolo nu mă mai pot rătăci.
Despărţirea s-a mărginit la o plecăciune făcută în grabă, iar eu mi-am
văzut de drum, bizuindu-mă pe propriile mele puteri, deoarece căsuţa
portarului era încă nelocuită. De la poarta parcului şi până la Grange e o
depărtare de două mile; cred c-am izbutit s-o fac însă de patru, rătăcind
printre pomi şi afundându-mă în zăpadă până la gât: o încercare pe care
numai cei ce au trait-o o pot preţui. În orice caz, cum a fost, cum n-a fost
rătăcirea mea, ceasul bătea douăsprezece când am intrat în casă, ceea ce
însemna că-mi trebuise exact un ceas pentru fiecare milă de drum
parcursă de la Wuthering Heights.
Menajera casei şi ajutoarele ei alergară să mă primească; strigau
care mai de care, căci pierduseră orice nădejde de a mă mai vedea viu;
crezuseră că am pierit noaptea şi se pregăteau să pornească în căutarea
rămăşiţelor mele pământeşti. Le-am rugat să se potolească o dată ce m-au
văzut întors; şi, amorţit până-n măduva oaselor, m-am târât până sus.
Acolo, după ce m-am îmbrăcat cu haine uscate şi am măsurat odaia cu
paşi mari încoace şi încolo timp de treizeci sau patruzeci de minute, pentru
a-mi pune sângele în mişcare, m-am retras în biroul meu, vlăguit ca un
pisoi nou-născut: eram atât de slăbit, încât abia m-am putut bucura de
veselia focului din cămin şi de cafeaua fumegândă pe care mi-o pregătise
îngrijitoarea pentru a mă înviora.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:44 PM | message # 3
CAPITOLUL 4
20
Ce vane sfârleze suntem noi, oamenii! Eu, care hotărâsem să stau
departe de orice relaţii sociale şi mulţumeam stelei mele că, în sfârşit,
descoperisem un loc unde era aproape cu neputinţă să am asemenea
legături, eu — o biată făptură — după ce am dus până către seară lupta cu
depresiunea şi singurătatea, mă văzui silit să cobor steagul şi, în cele din
urmă, să capitulez; pretextând că trebuie să mă informez asupra celor de
trebuinţă în noua mea aşezare, am rugat-o pe doamna Dean, când mi-a
adus cina, să ia loc şi să stea cu mine până mănânc, nădăjduind din tot
sufletul că-mi va oferi o bună probă de pălăvrăgeală şi că astfel, prin
limbuţia ei, ori mă va trezi din toropeală, ori mă va adormi de-a binelea.
— Dumneata ai trăit aici multă vreme, am început; şaisprezece ani,
nu-i aşa?
— Optsprezece, domnule; am venit când s-a căsătorit doamna. După
ce-a murit ea, stăpânul m-a oprit aici ca să-i văd de gospodărie.
— Aşa!
Urmă o pauză. M-am temut că nu-i vorbăreaţă sau că nu-i place să
vorbească decât despre treburile ei, care cu greu m-ar fi putut interesa.
Totuşi, după ce stătu câtăva vreme pe gânduri, cu pumnii aşezaţi pe
genunchi şi cu un văl de melancolie aşternută pe faţa-i rumenă, exclamă:
— Ah, de-atunci mult s-au mai schimbat timpurile!
— Da, remarcai eu, cred c-ai fost de faţă la multe schimbări. Nu-i
aşa?
— Schimbări şi necazuri, zise ea.
"Ah, da, îmi zisei, am să aduc vorba despre familia proprietarului
meu. Iată un mijloc bun pentru a o îndemna la vorbă. Tare mi-ar plăcea să
cunosc povestea frumoasei fetişcane văduve! O fi de prin partea locului, or
ceea ce e mai probabil, o fi vreo străină pe care acei "indigeni” posaci
refuză s-o considere ca rubedenie?!...” Cu această intenţie o întrebai pe
doamna Dean pentru ce Heathcliff închiria Thrushcross Grange şi prefera
să trăiască în condiţii şi într-o casă mult inferioare acesteia:
— Nu e destul de bogat pentru a-şi întreţine ferma aşa cum se
cuvine?
— Ba e bogat, domnule! răspunse ea. Are bani mulţi, nimeni nu ştie
câţi are, şi-i înmulţeşte în fiecare an. Da, da, e destul de bogat pentru a
trăi într-o casă şi mai bună decât asta, dar e foarte zgârcit, şi chiar dacă ar
fi avut de gând să se mute la Thrushcross Grange, când a auzit c-ar putea
găsi un chiriaş bun, nu s-a îndurat să scape prilejul de a câştiga câteva
sute în plus. Ce ciudat e ca un om să fie atât de lacom când e singur pe
lume!
— Mi se pare c-a avut un băiat.
— Da, a avut... dar a murit.
— Şi doamna aceea tânără, doamna Heathcliff, e văduva acelui
băiat?
— Da.
— De pe unde e de felul ei?
— Păi, e fata fostului meu stăpân, domnule! Numele ei de fată era
Catherine Linton. Eu am crescut-o, mititica! Şi trăgeam nădejde că domnul
Heathcliff o să se mute aici, şi-atunci am fi putut sta din nou împreună.
— Ce? Catherine Linton?! exclamai mirat. Dar după un minut de
21
reflecţie, mi-am dat seama că nu era vorba despre Catherine, năluca
visului meu. Aşadar, continuai, predecesorul meu în această casă se
numea Linton?
— Da.
— Şi cine e acel Earnshaw, Hareton Earnshaw, care locuieşte în casă
cu domnul Heathcliff? E rudă cu el?
— Nu, acela e nepotul răposatei doamne Catherine Linton.
— Atunci e vărul tinerei doamne?
— Da; de altfel ea era verişoară şi cu bărbatul ei! Unul văr din partea
mamei, celălalt din partea tatălui. Heathcliff a fost însurat cu sora
domnului Linton.
— Am văzut deasupra uşii de la Wuthering Heights sculptat numele
"Earnshaw”. Sunt dintr-o familie veche?
— Foarte veche, domnule. Iar Hareton e ultimul dintre ei, după cum
domnişoara Cathy e ultima dintre ai noştri, adică din neamul Linton. Aţi
fost la Wuthering Heights? Iertaţi-mă, vă rog, că vă întreb, dar tare aş vrea
să ştiu ce mai face mititica.
— Doamna Heathcliff? Arată foarte bine şi e foarte frumoasă. Dar
cred că nu e prea fericită.
— Oh, scumpa de ea, nici nu mă mir! Şi cum v-a plăcut stăpânul,
domnule?
— Cam aspru la înfăţişare, doamnă Dean; să fie oare şi caracterul lui
tot aşa?
— Aspru ca dinţii unui fierăstrău şi tare ca o piatră. Cu cât îţi faci mai
puţin de lucru cu el, cu-atât mai bine.
— Trebuie să fi fost greu încercat de viaţă pentru a ajunge atât de
ursuz. Ştii ceva despre povestea vieţii lui?
— Povestea lui e ca povestea cucului, domnule. Ştiu totul despre el
în afară de unde s-a născut, cine erau părinţii lui şi de unde a căpătat
primii bani. Iar Hareton a fost despuiat de avere ca un pui de vrabie
neajutorat! Bietul băiat e singurul din parohie care nu ştie cât a fost de
înşelat.
— Ai face o faptă bună, doamnă Dean, dacă mi-ai povesti ceva
despre vecinii mei. Simt că nu aş adormi dacă m-aş culca acum, aşa că fii
drăguţă, stai jos şi povesteşte-mi vreun ceas.
— Oh, cu plăcere, domnule! Mă duc numai să-mi aduc ceva de
cusut, şi-apoi stau cât poftiţi dumneavoastră. Dar aţi răcit, dârdâiţi şi
trebuie să mâncaţi puţină supă de cereale fierbinte, să vă treacă frigul.
Femeia, binevoitoare, plecă în grabă, iar eu m-am ghemuit mai
aproape de foc. Capul îmi frigea iar corpul îmi era ca gheaţa, creierii, nervii
îmi erau atât de surescitaţi încât mă simţeam în pragul nebuniei. Această
stare însă nu îmi dădea o senzaţie de boală, ci mai degrabă îmi trezea o
teamă (pe care o resimt şi acum) ca nu cumva incidentele din ultimele
două zile să aibă urmări mai grave. Femeia se înapoie cu un blid fumegând
şi un cosuleţ cu lucruri de cusut. Apoi, după ce aşeză blidul pe grătarul
căminului, îşi trase scaunul mai aproape, încântată desigur de
sociabilitatea mea.
Înainte de-a veni aici, începu să povestească doamna Dean fără a
mai aştepta o invitaţie din parte-mi, înainte de a locui aici mi-am trăit
aproape toată viaţa la Wuthering Heights pentru că mama mea a fost
22
doica domnului Hindley Earnshaw, tatăl lui Hareton. Îndeletnicirea mea era
să mă joc cu copiii; dar mă trimiteau şi la târguieli, apoi mai ajutam la fân
şi umblam încoace şi încolo pe la fermă, gata să fac orice mi se poruncea.
Într-o dimineaţă frumoasă de vară — ţin minte că începuse secerişul —
domnul Earnshaw, stăpânul cel bătrân, coborî scările îmbrăcat în haine de
călătorie; după ce-i porunci lui Joseph ce era de făcut în ziua aceea, se
întoarse către Hindley, Cathy şi mine — găci eu şedeam la masă şi
mâncam împreună cu ei "porridge”1-ul — şi spuse fiului său:
— Ei, băiete, azi plec la Liverpool, ce vrei să-ţi aduc? Poţi să ceri ce-ţi
place, numai să fie ceva mic, căci mă duc şi mă întorc pe jos: şaizeci de
mile la dus şi şaizeci la întors, e cale lungă, nu glumă!
Hindley a spus că vrea o vioară. Apoi a întrebat-o pe domnişoara
Cathy; deşi avea abia şase anişori, putea încăleca orice cal din grajd; ea şia
dorit un bici. Nici pe mine nu m-a uitat, căci avea suflet bun, cu toate că
uneori era cam sever. Mi-a făgăduit că-mi aduce mere şi pere cât i-o
încăpea în buzunare; după aceea şi-a sărutat copiii, şi-a luat rămas bun de
la toată lumea şi-a pornit-o.
Nouă tuturor ni s-au părut tare lungi cele trei zile cât a lipsit, şi
micuţa Cathy întreba mereu când se întoarce acasă. Doamna Earnshaw îl
aştepta în seara celei de a treia zi, la vremea cinei, şi amâna masa din
ceas în ceas; dar nici vorbă să sosească, iar copiii osteniseră de cât
fugiseră până jos, la gard, să vadă dacă nu cumva vine. Apoi se lăsă
noaptea. Doamna ar fi vrut să culce copiii, dar ei au rugat-o să-i lase să-l
aştepte; şi iată că spre ora unsprezece ivărul uşii s-a deschis uşor şi
stăpânul a intrat. S-a trântit, râzând şi gemând, pe un scaun, şi a poruncit
să fie lăsat singur, căci era aproape mort de oboseală; apoi a spus că nici
pentru trei împărăţii n-ar mai face un asemenea drum.
— Şi peste toate să mai şi goneşti până să-ţi iasă sufletul! zise
desfăcându-şi paltonul pe care-l ţinea înfăşurat în braţe. Ia te uită aici,
nevastă! În viaţa mea n-am avut atâta bătaie de cap, dar trebuie să-l
primeşti ca un dar de la Dumnezeu, măcar că e atât de negru de parc-ar
veni din partea diavolului!
Ne-am strâns cu toţii în jurul lui şi, peste capul domnişoarei Cathy,
am zărit un copil murdar, zdrenţăros, cu părul negru; era destul de mare
pentru a putea umbla şi vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât
Catherine, dar când l-a aşezat în picioare, s-a uitat în jurul lui şi a
bolborosit vorbe pe care nimeni nu le-a putut înţelege. Mie mi s-a făcut
frică, iar doamna Earnshaw părea gata să-l arunce afară; s-a înfuriat şi l-a
întrebat pe soţul ei cum de-a putut aduce în casă acel pui de ţigan, cînd ei
aveau odraslele lor de hrănit şi crescut? Ce-avea de gând să facă acum cu
el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a încercat să-i explice toată
povestea, dar era într-adevăr istovit de oboseală şi tot ce-am putut desluşi
eu în timp ce doamna bodogănea, a fost că-l găsise pe o stradă din
Liverpool, lihnit de foame, singur, părăsit şi aproape mut; că l-a adunat de
pe drum şi a pornit să afle al cui era. Apoi mai spuse că nimeni nu l-a putut
lămuri şi, pentru că nici banii nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit
că este mai cuminte să-l aducă acasă în loc să mai cheltuiască zadarnic
pe-acolo deoarece hotărâse să nu-l părăsească pe caldarâm aşa cum îl
1 Mâncare populară englezească: un fel de fiertură de cereale.
23
găsise. Stăpâna mea a bombănit până cînd, în cele din urmă, s-a potolit;
iar domnul Earnshaw mi-a spus să-l spăl şi să-l culc cu copiii noştri.
Hindley şi Cathy s-au mulţumit să privească şi să asculte, până când
s-au potolit lucrurile; apoi au început amândoi să caute prin buzunarele
tatălui lor darurile făgăduite. Primul era băiat de paisprezece ani, totuşi,
când a scos din buzunarul paltonului ţăndările a ceea ce fusese odată o
vioară, a început să bocească tare; iar Cathy, când şi-a dat seama că
stăpânul pierduse biciul de grija copilului străin, şi-a arătat supărarea
strâmbându-se şi scuipându-l pe micul prostănac, iar drept plată pentru
paguba suferită căpătă de la tatăl ei, ca să se înveţe minte, o palmă
zdravănă. Copiii au refuzat cu dârzenie să-l primească pe străin în patul
sau în odaia lor; iar eu, neavând mai multă minte decât ei, l-am pus în
capul scării, sperând că până a doua zi va dispărea. Intâmplător, sau poate
atras de glasul domnului Earnshaw, el s-a târât până la uşa lui; iar domnul
Earnshaw, ieşind din odaie, a dat de el. A cercetat apoi cum de-a ajuns
copilul acolo, şi am fost silită să-mi mărturisesc fapta; drept răsplată
pentru laşitatea şi lipsa mea de omenie, m-a dat afară din casă.
Iată cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-mă după câteva
zile (căci nu puteam crede c-am fost surghiunită pe veci), am văzut că-l
botezaseră Heathcliff; era numele unui băiat care le murise încă de mic, şi
de-atunci acesta a rămas atât numele cât şi prenumele lui. Domnişoara
Cathy se împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura! Şi, drept să vă
spun, îl uram şi eu şi-l chinuiam şi mă purtam neruşinat cu el; căci eu nu
aveam destulă minte pentru a-mi da seama că sunt nedreaptă, iar
doamna niciodată nu-i lua parte când vedea că-i nedreptăţit.
Părea un copil posomorât, răbdător; şi poate că, înăsprit de-atâtea
brutalităţi, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă,
iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să-şi ţină răsuflarea şi să deschidă
ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, şi nimeni altul nu era
de vină. Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul Earnshaw să se
înfurie ori de câte ori descoperea că fiul său îl persecută pe bietul orfan,
după cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se legă foarte tare de Heathcliff
crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte puţine, şi de obicei
adevărul), răsfăţându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnică
şi îndărătnică pentru a fi favorita lui.
Aşa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă. Şi după
moartea doamnei Earnshaw, adică nici doi ani după venirea lui la noi,
Hindley, tânărul stăpân, se învăţase să-l socotească pe tatăl său mai
degrabă tiran decât prieten, iar pe Heathcliff uzurpatorul dragostei şi
ocrotirii părinteşti ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditînd asupra acestor
nedreptăţi, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii sau
îmbolnăvit de pojar şi eu a trebuit să-i îngrijesc, luându-mi deodată
răspunderile unei femei, mi-am schimbat părerile. Heathcliff a fost foarte
bolnav, şi cum el era în mai mare primejdie a trebuit să stau tot timpul la
căpătâiul său; cred c-a simţit câtă osteneală mi-am dat cu el, dar nu era
destul de isteţ să-şi dea seama că eram silită să mă port astfel. Totuşi,
trebuie să recunosc c-a fost cel mai liniştit copil pe care l-a îngrijit
vreodată o infirmieră. Deosebirea dintre el şi ceilalţi m-a obligat să fiu mai
puţin părtinitoare. Cathy şi fratele ei m-au necăjit peste măsură; Heathcliff
nu se văita, era răbdător ca un miel, cu toate că asprimea şi nu blândeţea
24
lui îl făcea să-mi dea atât de puţină bătaie de cap.
S-a vindecat, şi doctorul spunea că în mare parte datorită mie, şi ma
lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândră de laudele lui şi am
devenit binevoitoare faţă de cel datorită căruia le primisem, astfel că
Hindley şi-a pierdut ultimul aliat. Totuşi, nu-l puteai îndrăgi prea mult pe
Heathcliff, şi deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să admire atâta
la acest băiat posac, care, după câte ţin eu minte, niciodată nu i-a răsplătit
bunătatea cu vreun semn de recunoştinţă. Nu era obraznic faţă de
binefăcătorul său, ci pur şi simplu nesimţitor, cu toate că ştia prea bine
câtă stăpânire pusese pe inima lui şi-şi dădea seama că la o singură vorbă
spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se închine în faţa dorinţelor lui.
De pildă, îmi aduc aminte că o dată domnul Earnshaw cumpărase o
pereche de mânji de la târgul parohial şi dăduse fiecărui băiat câte unul.
Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să
şchiopăteze, şi când a descoperit acest lucru îi spuse lui Hindley:
— Trebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu, să mi-l dai peal
tău; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că mi-ai tras săptămâna asta
trei snopeli şi am să-i arăt vânătăile de pe braţ.
Hindley a scos limba la el şi l-a plesnit peste urechi
— Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui Heathcliff, fugind
în tindă (erau în grajd); tot va trebui să mi-l dai, şi dacă-i mai pomenesc şi
despre loviturile astea, ai să le primeşti înapoi cu dobândă.
— Ieşi afară, câine! strigă Hindley, ameninţându-l cu o greutate de
fier care folosea la cântărirea cartofilor şi a fânului.
— Azvârle-o! îi răspunse Heathcliff rămânând nemişcat; atunci am
să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din casă când o muri, şi -ai să
vezi că o să fii tu dat afară numaidecât.
Hindley aruncă greutatea şi-l izbi în piept; Heathcliff căzu jos, dar se
ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată şi alb ca varul. Şi de nu-l
opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stăpân şi-ar fi fost răzbunat din plin,
pentru că starea în care se afla vorbea de la sine, dezvăluindu-l şi pe
făptuitor.
— Dacă-i aşa, ia tu, ţigane, mânzul meu! zise tânărul Earnshaw. Şi
mă rog lui Dumnezeu să-ţi frângă gâtul! Ia-l şi fii blestemat, haimana şi
cerşetor ce eşti! Şi încântă-l pe tata să-ţi dea tot ce are, şi numai după
aceea arată-i cine eşti, fiu al satanei! Ia-l, şi sper c-o să-ţi dea una cu
copita de-o să-ţi crape scăfârlia!
Heathcliff se duse să dezlege mânzul ca să-l mute în boxa lui. Trecea
tocmai pe la spatele calului când Hindley îşi isprăvea ameninţările; atunci
Hndley îi puse o piedică trântindu-l sub picioarele calului şi, fără să mai
stea să vadă dacă nădejdile i s-au împlinit, o rupse la fugă cât putu de
iute. Am fost uluită de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare şi
şi-a văzut mai departe de treabă; a schimbat şaua şi toate celelalte, apoi,
înainte de a intra în casă, s-a aşezat pe un maldăr de fân pentru a-şi
domoli greaţa pricinuită de izbitura aceea puternică. Fără nici o greutate lam
convins să mă lase să pun vânătăile pe seama calului; puţin îi păsa ce
voi spune, de vreme ce obţinuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât
de rar de ciocniri ca acestea, încât eram într-adevăr încredinţată că nu-i
răzbunător. Dar cât de mult m-am înşelat veţi vedea din cele ce urmează.
25
CAPITOLUL 5
Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos
şi activ, dar deodată puterile îl părăsiră, şi când fu silit să stea la gura
sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. I se căşuna din nimica toată şi
imediat ce i se părea că cineva vrea să-i încalce cât de puţin autoritatea,
ajungea aproape la crize de nebunie. Ele se dezlănţuiau mai ales când
cineva încerca să se împotrivească sau să poruncească favoritului său,
Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă
urâtă; parcă-l frământa gândul că, din pricina dragostei lui pentru
Heathcliff, toţi ceilalţi îl urau şi voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre
folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe
stăpân, cedam în faţa părtinirii lui; iar îngăduinţa noastră a fost hrană
îmbelşugată pentru îngâmfarea şi firea întunecată a copilului. Totuşi,
trebuia să ne purtăm aşa; căci de două sau de trei ori, când Hindley şi-a
arătat dispreţul faţă de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin
apropiere, acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l
lovească şi a început să tremure de furie că nu-l putea izbi.
În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor care-şi
câştiga traiul învăţându-i carte pe copiii Linton şi Earnshaw şi muncindu-şi
singur peticul de pământ al parohiei) a fost de părere că tânărul Hindley
trebuie trimis la liceu. Domnul Earnshaw consimţi, dar nu fu prea încântat,
căci zicea: "Hindley e un neisprăvit şi nu se va alege nimic de capul lui,
oriunde l-aş trimite.”
Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace în casă.
Mă întrista gândul că stăpânul suferă din pricina faptei bune pe care o
săvârşise. Eu îmi închipuiam, după cum ar fi vrut şi el să creadă, că firea
lui sâcâitoare şi boala erau pricinuite de neplăcerile familiale, dar pricina
adevărată era, să ştiţi, domnule, că începuseră să-l lase puterile. Cu toate
acestea, am fi putut trăi destul de bine dacă nu ar fi fost două fiinţe:
domnişoara Cathy şi Joseph, servitorul, pe care cred că l-aţi văzut ieri peacolo.
Joseph era, şi fără îndoială mai este şi azi, cel mai urâcios şi cel mai
îngâmfat fariseu care a scormonit vreodată "Biblia” pentru a culege merite
pe seama lui şi a arunca blesteme asupra semenilor. Datorită năravului lui
de a predica, izbutise să aibă o înrâurire puternică asupra domnului
Earnshaw; şi cu cât stăpânul slăbea, cu-atât creştea înrâurirea lui Joseph.
Şi-l chinuia necontenit vorbindu-i despre mântuirea sufletului şi creşterea
severă a copiilor. Îi dădea deplină dreptate auzind că-l consideră pe
Hindley drept un derbedeu; împotriva lui Heathcliff şi Catherine bombănea
seară de seară, dar căuta să-l măgulească pe domnul Earnshaw în
slăbiciunea lui pentru Heathcliff, aruncând vina cea mai mare pe fată.
Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem la nici un
copil, aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori
pe zi, şi poate şi mai mult; din clipa când cobora jos şi până-n clipa când se
ducea la culcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va face
vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc
— cânta, râdea şi-i bătea la cap pe toţi cei ce nu făceau ca ea. Era o
bucăţică de fată sălbatică şi rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai
26
dulce zâmbet, cel mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu
voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea,
rareori se întâmpla să nu se ţină după tine până te potoleai şi atunci
trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea
mai mare pedeapsă pe care o putusem inventa, era s-o despărţim de el,
cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea. La joacă
îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, trăgând palme cu
uşurinţă şi poruncind tovarăşilor de joc; aşa a făcut şi cu mine, dar eu,
neavând poftă să mă duc să-i fac cumpărături şi să mă supun ordinelor ei,
i-am spus-o pe faţă.
În vremea aceea, domnul Earnshaw nu ştia de glumă. Totdeauna
fusese sever şi neînduplecat cu copiii, dar Catherine nu putea înţelege
pentru ce tatăl ei devenise mai certăreţ şi mai supărăcios acum, când era
bolnav, decât fusese înainte. Dojenile lui arţăgoase îi trezeau o poftă
răutăcioasă de a-l provoca; niciodată nu era mai fericită decât atunci când
o certam cu toţii deodată şi când, drept răspuns, ne înfrunta cu privirea
îndrăzneaţă şi sfidătoare şi cu vorbele ei tăioase. De blestemele lui Joseph
îşi bătea joc, pe mine mă sâcâia, şi făcea tocmai ceea ce domnul
Earnshaw ura mai mult: căuta să-i arate cum pretinsa ei obrăznicie, pe
care bătrânul o credea adevărată, îl putea influenţa pe Heathcliff mai mult
decât bunătatea lui şi cum băiatul împlinea toate poruncile ,,ei” oricare ar
fi fost, iar pe ale "lui” numai când îi erau pe plac. După ce se purta cât se
poate de rău toată ziua, seara venea uneori, răsfăţându-se, să dreagă
totul.
— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Eşti mai rea decât fratele
tău. Du-te, fetiţo, fă-ţi rugăciunile şi roagă-l pe Dumnezeu să te ierte. Mi se
pare că mama ta şi cu mine trebuie să ne căim că te-am zămislit!
La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu timpul, fiind
mereu respinsă, se înrăi; şi dac-o îndemnam să se ducă să-i spună că-i
pare rău de greşelile ei şi să ceară iertare, râdea.
Dar în cele din urmă sosi şi ceasul în care suferinţele pământeşti ale
domnului Earnshaw luară sfârşit. Muri liniştit, într-o seară de octombrie,
şezând lângă sobă, în fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei şi
vuia în vatră. Răsuna sălbatic şi vijelios, dar nu era frig; iar noi ne aflam cu
toţii laolaltă. Eu stăteam puţin mai departe de cămin, împletind de zor, iar
Joseph, lângă masă, îşi citea "Biblia” (în vremea aceea era obiceiul ca
servitorii să şadă în sală după ce-şi isprăveau treaba). Domnişoara Cathy
fusese bolnavă, şi de aceea era liniştită; stătea rezemată de genunchiul
domnului Earnshaw, iar Heathcliff era culcat pe jos şi-şi pusese capul în
poala ei. Îmi aduc aminte că înainte de-a aţipi, stăpânul îi mângâiase părul
frumos — rareori avea plăcerea s-o vadă blândă — şi-i spusese: "De ce nu
poţi fi tu întotdeauna o fetiţă cuminte, Cathy?” Iar ea îşi întorsese faţa
către dânsul, începuse să râdă şi răspunsese: "De ce nu poţi fi dumneata
întotdeauna un om bun, tată?” Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din
nou, i-a sărutat mâna şi i-a propus să-i cânte până-l adoarme. A început să
cânte foarte încet; degetele lui au căzut pe degetele ei, şi capul lui îi
alunecă pe piept. Atunci eu i-am spus să nu facă zgomot şi să nu se mişte,
ca nu cumva să-l trezească. Şi am rămas cu toţii muţi ca şoarecii vreme
de-o jumătate de ceas; am fi stat şi mai mult aşa dacă Joseph, după ce-şi
isprăvi capitolul, nu s-ar fi ridicat şi n-ar fi spus că trebuie să-l trezim pe
27
stăpân pentru rugăciunile de seară. Făcu vreo câţiva paşi spre el, îl strigă
pe nume şi-l atinse pe umăr, dar stăpânul nu se mişcă. Atunci luă
lumânarea şi se uită la el. Când l-am văzut că pune lumânarea jos, şi-i ia
pe copii de braţ, şoptindu-le să se ducă sus, în linişte, şi să-şi facă singuri
rugăciunile de seară pentru că el mai avea puţină treabă, mi-am dat
seama că se întâmplase ceva rău.
— Mai intâi am să-i spun tatii noapte bună, zise Catherine şi-şi
îmbrăţişă părintele înainte de-a o putea noi opri. Sărmana făptură
descoperi imediat nenorocirea şi ţipă: "Oh, e mort, Heathcliff, e mort!”
Şi amândoi au început să plângă sfâşietor.
Am început să bocesc şi eu cu ei, tare şi amarnic, dar Joseph ne-a
întrebat ce ne-o fi apucat, de urlăm aşa pentru un sfânt din cer. Mie mi-a
spus să-mi iau pelerina şi să fug la Gimmerton după doctor şi preot. Eu nu
înţelegeam ce rost mai aveau. Totuşi am plecat, prin vânt şi ploaie, şi mam
întors numai cu unul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că are să vină a
doua zi dimineaţa. Lăsându-l pe Joseph să-i povestească doctorului cele
întâmplate, am alergat în camera copiilor; uşa era întredeschisă şi am
văzut că ei nu se culcaseră, cu toate că trecuse de miezul nopţii, dar erau
liniştiţi şi n-aveau nevoie de mângâierile mele. Cei doi copii găsiseră,
pentru a se mângâia, cuvinte mult mai potrivite decât aş fi putut găsi eu;
si nici un preot din lume n-ar fi putut descrie cerul atât de minunat cum îl
descriau ei în vorbirea lor nevinovată; şi, pe când plângeam şi trăgeam cu
urechea la spusele lor, nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a ne afla acolo la
adăpost cu toţii.
CAPITOLUL 6
Domnul Hindley a venit acasă pentru înmormântare şi — lucru care
ne-a uluit şi a făcut pe vecini să clevetească în dreapta şi-n stânga — şi-a
adus cu el şi o nevastă. Cine era ea şi unde se născuse nu ne-a spus-o
niciodată: probabil n-avea nici bani, nici nume cu care să se poată făli, căci
de n-ar fi fost aşa, nu i-ar fi ascuns tatălui său această căsătorie.
Nu era ea femeia care să tulbure prin prezenţa ei liniştea casei.
Fiecare obiect pe care-l văzu, din clipa când trecuse pragul casei, păru s-o
încânte, ca şi fiecare mişcare ce se făcea în jurul ei, în afară de pregătirile
pentru înmormântare şi de prezenţa oamenilor în doliu. După cum s-a
purtat în timpul înmormântării, am crezut că nu e în toate minţile: a fugit
în camera ei, rugându-mă să merg cu ea, cu toate că aveam treabă, căci
trebuia să îmbrac copiii. Şedea acolo tremurând, cu mâinile încleştate, şi
mă întreba mereu: "Încă n-au plecat?” Apoi a început să-mi povestească,
plină de-o agitaţie isterică, ce mult o impresionează culoarea neagră; şi
tresărea şi tremura tot timpul, iar la urmă izbucni în plâns, iar când am
întrebat-o ce are, mi-a răspuns că nu ştie, dar îi e tare frică de moarte! Eu
nu mă gândeam că va muri şi ea, după cum nu mă gândeam nici la
moartea mea! Ce-i drept, era cam subţirică, dar tânără, cu obrajii rumeni,
iar ochii îi scânteiau ca diamantele strălucitoare. De fapt, observasem că
atunci când urca scările răsufla foarte iute, că cel mai mic zgomot
neaşteptat o făcea să tremure toată şi uneori avea o tuse îngrijorătoare;
28
dar nu ştiam ce prevesteau aceste simptome, şi nici simpatie pentru ea nu
aveam. Noi, cei de pe-aici, nu-i prea îndrăgim pe străini, domnule
Lockwood, dacă nu ne îndrăgesc mai întâi ei pe noi.
Tânărul Earnshaw se schimbase mult în aceşti trei ani cât lipsise de
acasă. Slăbise şi-şi pierduse rumeneala din obraji, iar vorba şi
îmbrăcămintea îi erau cu totul altele. Chiar în ziua întoarcerii lui ne-a spus,
lui Joseph şi mie, că de-acum încolo trebuie să stăm în bucătăria din dos şi
să-i lăsăm lui sala. De fapt, a vrut să pună covoare şi tapete într-o odăiţă
goală pentru a face soţiei lui un salon, dar ea părea atât de încântată de
pardoseala albă şi de căminul acela uriaş în care dogorea focul, de
farfuriile de cositor şi de dulapul cu vase de faianţă, de cuşca câinilor şi de
spaţiul mare din jurul focului, în faţa căruia şedeau de obicei, încât
Hindley, văzând că nu e necesar salonul pentru ca ea să se simtă bine, a
renunţat la planul lui.
Tânăra doamnă a fost de asemenea încântată că printre noile ei
cunoştinţe a găsit şi o soră, şi la început stătea la taifas cu Catherine, o
săruta şi hoinărea cu ea, dându-i şi o mulţime de daruri. Dar această
dragoste îi trecu foarte repede, şi când ea deveni ursuză, Hindley se
transformă într-un tiran. Câteva cuvinte din partea ei, din care reieşea că
Heathcliff nu-i place, au fost de ajuns pentru a trezi în Hindley toată
vechea ură faţă de băiat. Îl alungă din sală, poruncindu-i să stea cu
servitorii, şi nu-l mai lăsă să înveţe carte cu pastorul, dar în schimb îl puse
să lucreze pe-afară, silindu-l să facă munci tot atât de grele ca orice
rândaş de la fermă.
La început, Heathcliff îşi îndura foarte bine degradarea, căci Cathy îi
arăta tot ce învăţa ea şi muncea sau juca adesea cu el pe câmp. După
cum stăteau lucrurile, eram sigură că vor creşte amândoi ca doi sălbatici,
căci tânărului meu stăpân nu-i păsa nici de cum se purtau şi nici de ce
făceau ei, ci numai să nu-i stea prin preajmă. Dacă ar fi fost după el, nu sar
fi interesat nici dacă se duc duminica la biserică. Dar când copiii lipseau
de la slujbă, Joseph şi pastorul îl dojeneau pentru nepăsarea lui; atunci îşi
aducea aminte de ei şi poruncea ca Heathcliff să fie biciuit, iar pe
Catherine o oprea de la mâncare fie la prânz, fie seara. Pentru copii însă,
una din cele mai mari plăceri era să fugă de dimineaţă peste dealuri şi să
rămână acolo ziua întreagă, iar pedeapsa ce urma însemna pentru ei o
nimica toată de care râdeau. Pastorul putea să-i dea Catherinei să înveţe
pe de rost câte capitole poftea, iar Joseph putea să-l bată pe Heathcliff
până-l durea braţul; în clipa când erau din nou împreună, mai bine zis în
minutul în care născoceau vreun plan răutăcios de răzbunare, uitau totul.
Nu o dată am plâns în tăcere văzându-i cum devin din ce în ce mai
nepăsători, dar nu îndrăzneam să-i cert de frică să nu pierd şi bruma de
influenţă pe care-o mai aveam asupra acestor două făpturi părăsite. Într-o
duminică seară s-a întâmplat să fie alungaţi din casă pentru că făcuseră
zgomot sau pentru cine ştie ce altă greşeală neînsemnată, şi când m-am
dus să-i chem la cină, nu i-am putut găsi nicăieri. Am scotocit toată casa,
curtea şi grajdurile, dar n-am dat de ei. În cele din urmă, Hindley, furios,
ne-a spus să ferecăm uşile şi ne-a pus să jurăm că nici unul dintre noi nu-i
va lăsa să intre în timpul nopţii. Toţi s-au dus la culcare, dar eu, prea
speriată ca să pot dormi, am deschis ferestrele odăii mele şi, cu toate că
ploua, am scos capul afară să le pândesc sosirea. Eram hotărâtă, în ciuda
29
opreliştii lui Hindley, să-i las să intre în casă dacă s-ar fi întors. După
câtăva vreme am auzit nişte paşi urcând drumul spre casă şi am văzut
lumina unui felinar licărind prin spărturile gardului. Mi-am aruncat un şal
pe cap şi am ieşit afară, ca nu cumva hoinarii să bată în uşă şi să-l
trezească pe domnul Earnshaw. Era Heathcliff. Când l-am văzut singur, am
tresărit.
— Unde-i domnişoara Catherine?! am strigat în grabă. Sper că nu i sa
întâmplat nimic...
— La Thrushcross Grange, mi-a răspuns, şi-ar fi trebuit să fiu şi eu
tot acolo, dar ăia nu sunt destul de bine crescuţi ca să mă fi poftit şi pe
mine înăuntru.
— Aşa, iar o să-ţi încasezi porţia! i-am spus; n-ai să fii mulţumit până
nu te dă afară de-aici. Cine Dumnezeu v-a spus să mergeţi până la
Thrushcross Grange?
— Lasă-mă să-mi lepăd hainele astea ude şi am să-ţi povestesc totul,
Nelly, mi-a răspuns el.
L-am rugat să aibă grijă să nu-l trezească pe stăpân şi, în timp ce se
dezbrăca şi eu aşteptam să sting lumânarea, el continuă:
— Cathy şi cu mine am fugit din spălătorie ca să putem hoinări în
voie şi, zărind luminile de la Grange, ne-am gândit să ne ducem până
acolo, să vedem dacă şi copiii Linton îşi petrec serile de duminică
tremurând prin colţuri, în timp ce tatăl şi mama lor şed la masă mâncând
şi bând, cântând, râzând şi încălzindu-şi mâinile la para focului. Crezi că
aşa făceau? Ori crezi că citeau predici sau îi catehiza servitorul lor şi-apoi
erau puşi să înveţe pe de rost o coloană întreagă de nume din "Biblie”
dacă nu răspundeau bine?
— Probabil că nu, i-am spus, dar nu mă îndoiesc că aceia sunt copii
buni, cuminţi şi nu merită ca lumea să se poarte cu ei aşa cum se poartă
cu voi, care sunteţi aşa de neascultători.
— Lasă-te de predici, Nelly! spuse el. Fleacuri! Am gonit fără oprire
din vârful dealului de la Wuthering Heights până la parc; Catherine a
pierdut cursa, căci era desculţă. Mâine va trebui să-i cauţi pantofii prin
băltoace. Ne-am strecurat printr-o spărtură din gard, am urcat pe dibuite
poteca şi ne-am aşezat pe un ghiveci de flori chiar sub fereastra salonului.
Lumina străbătea prin obloane, căci nu le închiseseră, iar perdelele erau
numai pe jumătate trase. Amândoi am putut privi înăuntru, stând pe piatra
de la temelia casei şi agăţându-ne de marginea ferestrei. Şi am văzut —
ah, ce frumos era! — o încăpere minunată, acoperită cu un covor roşu, cu
scaune şi mese îmbrăcate în roşu şi un tavan curat, alb, cu chenar aurit,
din mijlocul căruia cădea o ploaie de picături de sticlă atârnată pe lanţuri
de argint, strălucind în lumina dulce a unor mici făclii de ceară. Bătrânii,
domnul şi doamna Linton, nu erau acolo; Edgar şi sora lui aveau camera
întreagă la dispoziţia lor. N-ar fi trebuit să fie fericiţi? Noi, în locul lor, neam
fi crezut în cer! Şi acum, ghici ce făceau copiii aceia cuminţi? Isabella,
care cred că are unsprezece ani, un an mai puţin decât Cathy, zăcea întrun
capăt al odăii ţipând şi urlând ca şi cum vrăjitoarele ar fi înfipt în ea
nişte ace înroşite la foc. Edgar, lângă cămin, plângea încet; iar în mijlocul
mesei şedea un căţeluş care-şi scutura laba şi lătra. Din învinuirile pe
care şi le aduceau unul altuia, am înţeles că fuseseră cât pe-aci să rupă
câinele în două. Idioţii! Iată plăcerea lor: se certaseră care să pună mâna
30
pe un ghemotoc de păr cald şi, după ce se luptaseră amândoi pentru el,
începuseră să plângă pentru că nu mai aveau chef să-l ia. Am râs în gura
mare de cei doi răsfăţaţi, dispreţuindu-i din toată inima. M-ai prins tu pe
mine vreodată că vreau să iau vreun lucru pe care-l doreşte Catherine?
Sau ne-ai găsit, atunci când stăm singuri, chinuind câini, plângând, sau
rostogolindu-ne pe jos, fiecare în câte un capăt al încăperii? N-aş da pentru
nimic în lume traiul meu de-aci pe viaţa lui Edgar Linton la Thrushcross
Grange, nu zău, nici dacă în schimb aş putea să-l azvârl pe Joseph de pe
cea mai înaltă muche a acoperişului şi să vopsesc faţa casei cu sângele lui
Hindley!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:07 PM | message # 4
— Taci, taci, Heathcliff! l-am întrerupt. Mai bine spune-mi cum de-ai
lăsat-o pe Catherine acolo?
— Ţi-am spus că am început să râdem, îmi răspunse. Copiii Linton
ne-au auzit şi dintr-o singură mişcare au ţâşnit la uşă ca săgeţile; întâi a
fost tăcere, după aceea un strigăt: "Oh, mama, mama! Oh, papa! Oh,
mama, veniţi încoace! Oh, papa!” Îţi jur că aşa răcneau! Noi făceam un
tărăboi nemaipomenit, căci voiam să-i speriem şi mai tare; apoi am
încercat să ne dăm jos de pe marginea ferestrei, pentru că trăsese cineva
zăvoarele şi-am socotit că e mai bine să fugim. Eu o ţineam pe Cathy de
mână şi-o trăgeam după mine, dar deodată căzu. "Fugi, Heathcliff, fugi!
mi-a şoptit ea. Au dat drumul buldogului şi m-a înşfăcat de picior!”
Diavolul, o prinsese de gleznă, Nelly, am auzit şi eu smiorcăiala lui
scârboasă. Cathy n-a ţipat — nu! — i-ar fi fost ruşine să ţipe chiar de-ar fi
fost străpunsă de coarnele unui taur înfuriat. Dar eu am ţipat! Am urlat
atâtea blesteme, c-aş fi putut nimici toţi diavolii creştinătăţii, apoi am pus
rnâna pe-o piatră şi-am băgat-o în gura dulăului, încercând din răsputeri să
i-o vâr pe gât. În cele din urmă a venit o slugă cu un felinar, răcnind: "Ţinel
bine, Skulker, ţine-l bine!” Dar când a văzut ce vânase Skulker, schimbă
tonul. Câinele era aproape sugrumat, limba lui enormă, roşie îi atârna din
gură de-o şchioapă, iar din buzele-i răsfrânte curgeau bale însângerate.
Omul o ridică numaidecât pe Cathy; îi era rău, nu de frică, sunt sigur, ci de
durere. O duse în casă; eu l-am urmat, blestemând şi ameninţând. "Ce-ai
vânat, Robert?” strigă Linton din uşă. "Skulker a prins o fetiţă, domnule, a
răspuns acesta, şi uite că mai e şi-un băiat, a adăugat înhăţându-mă, care
pare să fie un derbedeu fără pereche! Cred că hoţii voiau să-i vâre pe
fereastră. Iar după ce-am fi adormit, copiii ăştia le-ar fi deschis uşile, şi
banda de hoţi ne-ar fi putut omorî în voie. Ţine-ţi gura, hoţule, gură
spurcată ce eşti! Taci, că spânzurătoarea te-aşteaptă. Domnule Linton,
domnule, nu lăsaţi puşca din mână” "Nu, nu, Robert, răspunse bătrânul
nerod; bandiţii ştiu că ieri mi-am încasat arenzile şi au plănuit bine
lovitura. Intraţi! Le-arăt eu lor primire! Ia vezi, John, du-te şi pune lanţul.
Jenny, dă-i apă lui Skulker. Să-şi bată joc de-un magistrat chiar în casa lui,
şi încă în ziua sabatului! Obrăznicia lor nu cunoaşte margini! Oh, scumpa
mea Mary, uită-te aici! Nu te speria, nu-i decât un băieţaş, dar mârşăvia i
se citeşte desluşit pe faţă. N-ar fi o binefacere pentru ţară dacă l-am
spânzura imediat, înainte de a-şi arăta firea nu numai prin trăsăturile feţei,
ci şi prin fapte?” Mă împinse sub candelabru, şi doamna Linton îşi puse
ochelarii pe nas, ridicându-şi mâinile de spaimă. Laşii aceia de copii se
apropiară tiptil, iar Isabella gângăvi: "Vai, ce înspăimântător e! Închide-l în
pivniţă, papa. E exact ca fiul ghicitoarei care mi-a furat fazanul domesticit.
31
Nu-i aşa, Edgar?” .
În timp ce mă cercetau, sosi şi Cathy; auzise ultima observaţie şi
începu să râdă. Edgar Linton, după ce o privi cu atenţie, îşi adună minţile
într-atât, încât o recunoscu. Ştii, ei ne văd la biserică, în altă parte n-avem
unde-i întâlni. "E domnişoara Earnshaw, şopti Edgar Linton mamei lui; şi
uite cum a muşcat-o Skulker, uite cum îi sîngerează piciorul!”
"Domnişoara Earnshaw? Prostii! strigă doamna. Cum poate hoinări
domnişoara Earnshaw pe câmpuri cu un ţigan? Şi totuşi copila e în doliu —
desigur că ea e — vai va rămâne schiloadă pe viaţă!?”
"Ce nepăsare condamnabilă din partea fratelui ei! exclamă domnul
Linton, întorcându-se spre Catherine. Am înţeles eu din spusele lui
Shielders (acela era pastorul, domnule) c-o lasă să crească ca o adevărată
păgână. Dar ăsta cine-i, de unde şi-o fi cules asemenea tovarăş? A da, să
ştii că el e strania achiziţie a fostului meu vecin — făcută cu prilejul
călătoriei lui la Liverpool — un mic indian sau un copil părăsit de-un
american sau de-un spaniol.”
"Un băiat rău, în orice caz, spuse bătrâna doamnă, şi cu totul
nepotrivit într-o casă ca lumea! Linton, ai observat cum vorbeşte? Sunt
îngrozită ca nu cumva să fi auzit şi copiii mei ce-a spus.”
Eu am început din nou cu înjurăturile — nu te supăra, Nelly — şi
atunci i-au poruncit lui Robert să mă scoată din casă. Eu n-am vrut să plec
fără Cathy. Dar el m-a târât în grădină, mi-a vârât cu de-a sila un felinar în
mână, m-a asigurat c-o să-i spună el domnului Earnshaw cum m-am purtat
şi, poruncindu-mi s-o iau din loc imediat, încuie repede uşa pe dinăuntru!
Perdelele erau legate cu un şnur la un colţ al ferestrei, aşa c-am început
să-i spionez din nou; căci de cumva Catherine ar fi vrut să plece şi ei nu iar
fi dat drumul, aveam de gând să sparg ferestrele acelea mari ale lor
într-un milion de bucăţi. Ea şedea liniştită pe canapea. Doamna Linton îi
scosese de pe umeri pelerina cenuşie a lăptăresei, pe care o luasem cu
împrumut pentru excursia noastră, şi după cum dădea din cap cred că o
dojenea. Cathy e o domnişoară, de aceea se purtau cu ea altfel decât cu
mine. Apoi veni o servitoare care aduse un lighean cu apă caldă şi-i spălă
picioarele; domnul Linton i-a pregătit un pahar mare cu vin fiert, Isabella ia
pus o farfurie întreagă de prăjituri în poală, în timp ce Edgar stătea la
oarecare depărtare, cu gura căscată. După aceea i-au uscat şi pieptănat
părul ei minunat, i-au dat o pereche de papuci enormi şi au împins-o cu
scaun cu tot lângă foc. Iar eu am lăsat-o acolo cât se poate de veselă,
împărţindu-şi mâncarea cu căţelul şi cu Skulker, pe care-l ciupea din timp
în timp de bot, ceea ce aprindea o scânteie de veselie în ochii albaştri şi
goi ai membrilor familiei Linton, slabă oglindire a chipului ei încântător. Iam
văzut pe toţi copleşiţi de o admiraţie prostească; ea le e atât de
superioară, e mai presus de toate făpturile de pe lume, nu-i aşa, Nelly?
— Afacerea asta o să aibă mai multe urmări decât crezi tu, i-am
răspuns, învelindu-l; apoi am stins lumânarea. Nu te mai astâmperi,
Heathcliff, şi domnul Hindley o să ia măsuri aspre, ai să vezi!
Vorbele mele s-au dovedit a fi mai adevărate decât aş fi dorit.
Această aventură nenorocită l-a înfuriat pe Earnshaw. A doua zi a venit la
noi domnul Linton în persoană, ca să dreagă lucrurile, şi-l dojeni în aşa
măsură pe tânărul nostru stăpân pentru felul în care-şi conduce familia,
încât Hindley fu silit să se gândească serios la ceea ce se petrece în jurul
32
lui. Heathcliff n-a fost bătut cu biciul, dar i s-a spus că la prima vorbă pe
care o va spune domnişoarei Catherine va fi dat afară din casă. Iar
doamna Earnshaw a hotărât s-o ţină în frâu pe cumnata ei de îndată ce
aceasta se va întoarce acasă, folosind nu forţa, ci duhul blândeţii; de altfel,
şi-ar fi dat seama că nu-i de făcut nimic cu forţa.
CAPITOLUL 7
Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cinci
săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, şi purtările i se
îmbunătăţiseră simţitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o
vadă şi începu să-şi pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy,
căutând să-i trezească respectul de sine însăşi. În acest scop îi dădu rochii
frumoase şi îi făcu multe complimente pe care fetiţa le primea cu plăcere.
Aşa că, în locul unei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol şi făcea
gesturi nestăpânite, se repezea în casă sărind şi se năpustea asupra
noastră şi ne strângea în braţe aşa de tare încât ni se tăia răsuflarea,
văzurăm descălecând de pe un ponei frumos şi negru, o persoană plină de
ifose, cu bucle castanii ce atârnau de sub borurile unei pălării de fetru,
garnisită cu pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care
trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea păşi în casă. Hindley o
ajută să coboare de pe cal, exclamând cu încântare:
— Cathy, eşti o frumuseţe. Cât pe-aci să nu te recunosc, arăţi ca o
"lady”! Isabella Linton nu se poate compara cu ea, nu-i aşa, Frances?
— Isabella nu-i atât de dăruită de la natură, răspunse soţia lui, dar
Cathy trebuie să ia seama ca nu cumva să se sălbăticească din nou. Ellen,
ajut-o pe domnişoara Catherine să se dezbrace... stai, scumpa mea, ai săţi
strici buclele, lasă-mă să-ţi dezleg pălăria.
Îi scoase haina, şi de sub ea apăru, strălucitoare, o fustă de mătase
în carouri, pantaloni albi şi ghete de lac; iar în timp ce ochii îi scânteiau de
bucurie văzând cum câinii se apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bun
venit, abia îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să-şi murdărească
hainele ei frumoase. Mă sărută uşor; eram plină toată de făină, căci
făceam prăjiturile de Crăciun, şi nu mă putea strânge în braţe. După aceea
privi în jur căutându-l pe Heathcliff. Doamna şi domnul Earnshaw
urmăreau cu îngrijorare revederea, crezând că din această întîlnire îşi vor
putea da în oarecare măsură seama cât erau de întemeiate speranţele lor
de a-i despărţi.
În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă înainte de
plecarea Catherinei fusese neîngrijit şi nu-i păsa cum arată, acum era de
zece ori mai rău. Nimeni, în afară de mine, nu avusese grijă să-i spună că-i
murdar şi să-l silească să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel,
copiilor de vârsta lui rareori le place săpunul şi apa. De aceea, fără a mai
vorbi de hainele lui, tăvălite vreme de trei luni prin noroi şi praf, şi de părul
îmbâcsit de nepieptănat, obrazul şi mâinile îi erau într-un hal de murdărie
de nedescris. Când văzu intrând în casă o domnişoară strălucitoare şi
33
graţioasă, în locul fetişcanei zbârlite pe care o aştepta, se ascunse în dosul
unei bănci.
— Heathcliff nu-i aici? întrebă Cathy şi, scoţându-şi mănuşile, dădu la
iveală nişte degete uimitor de albe, căci stătuse atâta vreme în casă şi nu
pusese mâna pe nimic.
— Heathcliff, poţi veni încoace! strigă domnul Hindley, bucurându-se
de încurcătura băiatului şi încântat că-l vede silit să apară în faţa ei ca un
golan respingător. Poţi să-i urezi domnişoarei Catherine bun venit, ca şi
ceilalţi servitori.
Cathy, zărindu-şi prietenul în ascunzişul său, zbură până la el şi-l
îmbrăţişă; într-o secundă îl sărută de şapte sau opt ori pe obraz, apoi se
opri şi, dându-se un pas înapoi, izbucni în hohote de râs, exclamând:
— Vai, cât eşti de negru şi de morocănos! Şi, vai, cât de ciudat şi
întunecat! Dar poate aşa mi se pare mie, pentru că m-am învăţat cu Edgar
şi cu Isabella Linton. M-ai uitat oare, Heathcliff?
Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci ruşinea şi mândria
aşternuseră pe faţa lui o îndoită întunecare, făcându-l să stea încremenit.
— Strânge-i mâna, Heathcliff, zise domnul Earnshaw cu
superioritate; aşa, o dată ţi-e îngăduit.
— Nu, nu vreau, răspunse băiatul, care, în sfârşit, îşi recăpătase
graiul; nu mă las batjocorit. Asta nu rabd!
Şi era gata s-o zbughească din casă, dar domnişoara Cathy puse
iarăşi mâna pe el.
— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut stăpâni;
haide, Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce eşti îmbufnat? Am râs
numai pentru că-mi pari atât de ciudat! Dacă te speli pe obraz şi-ţi perii
părul, totul va fi în ordine. Dar eşti aşa de murdar!!
Îşi plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, pe care le
ţinea în mâna ei, la rochia pe care o purta, conştientă că atingerea lor nu iar
putea-o înfrumuseţa.
— Nu trebuia să te atingi de mine! îi răspunse el, urmărindu-i
privirea şi smulgându-şi mâna din mâna ei. O să fiu murdar dacă-mi place;
şi-mi place să fiu murdar, şi voi fi murdar.
Şi zicând asta, o zbughi din cameră cu capul înainte, spre marea
plăcere a stăpânului şi stăpânei şi spre profunda tulburare a domnişoarei
Catherine, care nu putea înţelege pentru ce observaţiile ei provocaseră o
asemenea răbufnire de mânie.
După ce mi-am făcut datoria de cameristă pe lângă noua venită şi
mi-am pus prăjiturile la cuptor, am înveselit sala şi bucătăria cu nişte
focuri mari, aşa cum se cuvine în ajun de Crăciun, şi m-am pregătit să mă
distrez de una singură, cântând mai multe colinde, fără a ţine seama de
părerile lui Joseph, care socotea că melodiile vesele pe care le alesesem
sunt cântece lumeşti. El se retrăsese să se roage singur în odaia lui, iar
domnul şi doamna Earnshaw căutau s-o distreze pe domnişoara, arătândui
o seamă de mărunţişuri pe care le cumpăraseră pentru a le dărui copiilor
Linton, drept recunoştinţă pentru bunătatea lor. Îi poftiseră pentru a doua
zi la Wuthering Heights, dar doamna Linton acceptase invitaţia cu o
singură condiţie: ca odoarele ei să fie cu toată grija ţinute departe de acel
"băiat rău, care înjură”.
Aşa că rămăsesem singură. Simţeam mirosul puternic de mirodenii
34
al prăjiturilor care se coceau; admiram vasele de bucătărie strălucitoare
de curăţenie, ceasul lustruit şi împodobit cu iederă, vasele de argint
înşirate pe o tavă gata să fie umplute cu bere caldă şi parfumată şi, mai
presus de toate, roadele grijii mele deosebite: curăţenia imaculată a
pardoselii, bine măturată şi bine spălată. În sinea mea am adus laudele
cuvenite fiecărui obiect în parte, apoi mi-am reamintit că bătrânul
Earnshaw venea în bucătărie după ce totul fusese rânduit, îmi spunea că
sunt o fată bună şi-mi strecura în mână un şiling, ca dar de Crăciun. Deaici
gândurile mele trecură la dragostea lui pentru Heathcliff şi la groaza
pe care-o avea ca nu cumva după moartea lui băiatul să sufere dispreţul
celorlalţi. Asta, fireşte, mă făcu să mă gândesc la starea actuală a
sărmanului băiat şi, de unde cântam, m-am trezit plângând. Dar foarte
curând mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndulcesc parte
din nedreptăţile pe care le îndura, decât să vărs lacrimi din pricina lor: mam
ridicat şi am ieşit în curte să-l caut. Nu era departe; l-am găsit ţesălând
părul strălucitor al noului ponei din grajd şi dând de mâncare celorlalte
vite, ca de obicei.
— Grăbeşte-te, Heathcliff! îi zisei; e tare plăcut în bucătărie, iar
Joseph e sus. Grăbeşte-te şi vino să te îmbrac frumos, până nu soseşte
domnişoara Cathy; atunci veţi putea sta împreună, locul întreg din faţa
căminului va fi numai pentru voi doi, şi veţi pălăvrăgi în voie până la
culcare.
El îşi văzu de treabă fără a-şi întoarce măcar capul spre mine.
— Vino, hai, vii? îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare din voi câte
un cozonăcel şi ţie îţi trebuie cel puţin o jumătate de ceas ca să te îmbraci
ca lumea.
Aşteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat. Catherine
cină cu fratele şi cumnata ei, iar Joseph şi cu mine avurăm parte de-o
masă nu prea prietenoasă, piperată dintr-o parte cu dojeni, iar de alta cu
obrăznicii. Prăjitura şi brânza lui Heathcliff au rămas toată noaptea pe
masă, pentru iele. Îşi făcu de lucru până la nouă seara, apoi se urcă, mut şi
posomorât, în odaia lui. Cathy stătu trează până târziu, căci avea o
mulţime de lucruri de pregătit pentru primirea noilor ei prieteni. O dată
veni în bucătărie să stea de vorbă cu vechiul ei prieten; dar, negăsindu-l,
se opri să mă întrebe ce se petrece cu el, apoi se întoarse din nou în casă.
Dimineaţa, Heathcliff se sculă devreme şi, fiind zi de sărbătoare, se duse
să-şi plimbe amărăciunea pe coclauri şi nu se întoarse decât după ce
întreaga familie plecase la biserică. Postul şi reculegerea păreau să-l fi
înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale, făcându-şi curaj, exclamă
brusc:
— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte!
— E şi vremea, îi spusei. Ai supărat-o pe Catherine, şi sunt sigură căi
pare rău că s-a întors acasă! Te porţi de parcă ai invidia-o pentru că i se
dă mai multă atenţie decât ţie.
Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînţeles, dar c-a
supărat-o înţelese numaidecât.
— A spus că-i supărată? întrebă el, privindu-mă foarte serios.
— Azi-dimineaţă, când i-am spus c-ai plecat, a plâns.
— O fi, dar eu am plâns astă-noapte, răspunse; şi-aveam mai multe
motive decât ea să plâng.
35
— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de mândrie şi
cu stomacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioşi îşi fac singuri griji şi necazuri.
Dar dacă ţi-e ruşine de purtarea ta, trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când
se întoarce. Trebuie să te duci la ea şi să-i spui că vrei s-o săruţi şi să-i mai
spui... în fine, tu ştii cel mai bine ce să-i spui; dar fă-o din tot sufletul, şi să
nu crezi că din pricina hainelor ei frumoase s-a schimbat, înstrăinându-se
de tine. Iar acum, cu toate că trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac
timp şi-am să te gătesc încât Edgar Linton să pară o marionetă pe lângă
tine; aşa şi este. Tu eşti mai tânăr, dar fac prinsoare că eşti mai înalt şi ai
umerii de două ori mai laţi decât el; ai putea să-l trânteşti la pământ cât ai
clipi din ochi! Nu-i aşa că ai fi în stare?
Faţa lui Heathcliff se lumină pentru o clipă; dar el se întunecă din
nou şi oftă.
— Ştii, Nelly, chiar dacă l-aş trânti de douăzeci de ori la pământ, el
tot nu se face mai urât, şi nici eu mai frumos. Aş vrea să am părul blond şi
pielea albă, să fiu elegant şi binecrescut şi să am norocul de-a fi tot atât
de bogat cât va fi el!
— Şi, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai eu, şi să
tremuri când un băiat de la ţară ridică pumnul la tine şi să stai acasă toată
ziua ca nu cumva să te ude ploaia. O, Heathcliff, eşti cam slab de înger, îi
zisei din nou. Vino la oglindă şi-am să-ţi arăt eu ce trebuie să-ţi doreşti.
Vezi tu cutele astea dintre ochi şi sprâncenele astea groase, care, în loc să
fie arcuite, se adâncesc la mijloc? Şi perechea asta de drăcuşori negri,
îngropaţi atât de adânc şi care niciodată nu-şi deschid cu îndrăzneală
ferestrele, ci stau la pândă lucind pe sub ele, ca nişte iscoade ale
diavolului? Doreşte şi învaţă să netezeşti acele cute posomorâte dintre
sprâncene, să deschizi tare pleoapele şi să schimbi drăcuşorii în îngeri plini
de încredere, nevinovaţi, care să nu bănuiască pe nimeni şi să nu se
îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde nu-s siguri că
văd duşmani. Caută să n-ai înfăţişarea unui dulău arţăgos, care, deşi ştie
că merită loviturile primite, din pricina suferinţei lui urăşte atât pe cel ce i
le dă cât şi pe toată lumea.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc ochii mari,
albaştri, şi fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi răspunse Heathcliff. Ei
bine, află că le doresc, dar asta nu mă va ajuta să le şi capăt.
— O inimă bună te va face să ai o faţă plăcută, băiete, chiar dac-ai fi
negru în toată legea, zisei eu mai departe; dar o inimă rea schimonoseşte
cel mai frumos obraz în ceva mai urât decât urâtul. Iar acum, după ce-am
isprăvit cu spălatul, pieptănatul şi bosumflarea, spune şi tu dacă nu te poţi
socoti chiar frumuşel? Şi zău că eşti frumuşel. S-ar putea crede că eşti un
prinţ deghizat. Cine ştie dacă nu cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei,
iar mama ta, împărăteasa Indiei, şi dacă fiecare din ei n-ar fi putut
cumpăra, cu venitul lor pe-o săptămână atât Wuthering Heights cât şi
Thrushcross Grange?! Ponte c-ai fost furat de piraţi şi adus în Anglia! În
locul tău mi-aş imagina că mă trag dintr-un neam mare şi, gândindu-mă la
ce-am fost, aş căpăta curajul şi demnitatea de a îndura persecuţiile unui
mic fermier!
Am pălăvrăgit aşa mai departe şi, încetul cu încetul, Heathcliff îşi
descreţi fruntea şi faţa lui căpătă o expresie mai plăcută. Deodată,
convorbirea noastră fu întreruptă de zgomotul unei trăsuri care urcase
36
drumul şi intra în curte. El fugi la fereastră şi eu la uşă; am ajuns tocmai la
timp ca să-i putem vedea pe cei doi tineri Linton înfofoliţi în paltoane şi
blănuri, coborând din trăsura familiei, iar pe cei din familia Earnshaw
descălecând; iarna deseori se duceau călare la biserică. Catherine prinse
de mână pe cei doi copii, îi conduse în casă şi-i aşeză în faţa focului, care
foarte curând le îmbujoră obrajii.
L-am îndemnat pe Heathcliff să se grăbească să le arate cît e de
prietenos. Mă ascultă numaidecât; dar, spre ghinionul lui, în momentul în
care deschidea uşa bucătăriei ca să iasă, Hindley, din cealaltă parte o
împingea ca să intre. Se întâlniră, şi stăpânul, enervat, văzându-l curat şi
vesel, sau vrând poate să-şi respecte făgăduiala făcută doamnei Linton, îl
îmbrânci brusc înapoi şi-i porunci, furios, lui Joseph:
— Scoate-l pe individ din odaie şi trimite-l în pod până după masă.
Dacă rămâne singur aici, are să-şi vâre degetele în tarte şi are să fure
fructele din ele.
— Nu, domnule, nu m-am putut opri să-i răspund, n-are să se atingă
de nimic. Cred că şi el are dreptul la o parte din bunătăţile astea, ca şi noi
de altfel.
— Are să-şi primească ce i se cuvine din mâna mea dacă-l mai prind
pe-aici înainte de a se întuneca! strigă Hindley. Ieşi afară, vagabondule! Ce
te fuduleşti ca un cocoş? Acuşi pun mâna pe unul din zulufii tăi eleganţi şiai
să vezi cum o să ţi-1 lungesc!
— Sunt destul de lungi şi-aşa, zise tânărul domn Linton, care privea
pe furiş din pragul uşii. Mă mir că nu-i dau dureri de cap. Iar deasupra
ochilor parc-ar avea o coamă de mânz.
Făcu observaţia asta fără intenţia de a-l jigni pe Heathcliff; dar firea
violentă a acestuia nu era făcută să rabde vreun cuvânt ce semăna a
obrăznicie, mai cu seamă când venea din partea tânărului Linton, pe care
părea să-l urască încă de pe-atunci ca pe-un rival. Puse mâna pe un
castron plin cu sos de mere fierbinte (primul obiect care-i căzu în mână) şil
azvârli aşa, plin cum era, peste obrazul şi gâtul vorbitorului, care începu
să se văicărească atât de cumplit, încât Isabella şi Catherine veniră în
goana mare la faţa locului. Domnul Earnshaw îl înhăţă pe vinovat şi-l duse
în odaia lui unde, fără îndoială, i-a administrat un straşnic remediu pentru
a-i răcori criza de furie, căci se întoarse roşu la obraz şi cu răsuflarea
tăiată. Eu am luat o cârpă de vase şi am început să frec, mânioasă, nasul
şi gura lui Edgar, spunându-i că bine-a păţit dacă se amestecă în treaba
altuia. Sora lui începu să plângă şi să spună că vrea să se întoarcă acasă,
iar Cathy, năucă, stătea lângă ei, cu obrajii roşii de ruşine.
— N-ar fi trebuit să vorbeşti cu el! îi spuse domnului Linton pe un ton
dejenitor. Era prost dispus; şi acum, iată, ne-ai stricat toată ziua. Pe el o
să-l bată, şi eu nu pot răbda să-l bată! Nu mai pot mânca nimic! Pentru ceai
vorbit cu el, Edgar?
— N-am vorbit cu el, spuse plângând în hohote tânărul; apoi se
smuci din mâinile mele şi începu să se cureţe cu batista lui de olandă. I-am
făgăduit mamei că n-am să-i spun nici o vorbă şi m-am ţinut de făgăduială;
n-am vorbit cu el.
— Bine, atunci nu mai plânge, răspunse Catherine cu dispreţ, doar
nu te-a omorât. Nu face şi tu atâta zarvă; uite, vine fratele meu! Taci,
Isabella! Ţi-a făcut cineva ţie vreun rău?
37
— Haideţi, copii, fiecare la locul lui! strigă Hindley cu un aer agitat.
M-am încins de-a binelea cu bestia aceea de băiat. Iar data viitoare,
domnule Edgar, fă-ţi dreptate singur, cu pumnii dumitale, să vezi ce poftă
de mâncare-o să capeţi!
Şi în faţa unor bucate atât de bine mirositoare, îşi recăpătară cu toţii
calmul. Plimbarea le deschisese pofta de mâncare şi se mângâiară uşor,
căci lor nu li se întâmplase de fapt nici o nenorocire. Domnul Earnshaw le
umplu farfuriile cu bunătăţi, iar doamna îi înveseli povestindu-le lucruri
hazlii. Eu stăteam la spatele scaunului ei şi mă întristasem văzând-o pe
Catherine, care, cu ochii uscaţi şi cu un aer indiferent, începuse să taie
aripa de gâscă din faţa ei. "Ce copil nesimţitor! îmi zisei, cât de uşor trece
peste necazurile vechiului ei tovarăş de joacă! N-aş fi crezut să fie atât de
egoistă!” Dar Cathy duse o îmbucătură până la gură, apoi o puse din nou
în farfurie, obrajii i se îmbujorară şi-o năpădiră lacrimile. Scăpă furculiţa pe
jos. Se aplecă cu grabă, ascunzându-se sub faţa de masă ca ceilalţi să nu-i
observe emoţia. N-am mai spus că-i nesimţitoare, căci mi-am dat seama
de tortura pe care o îndurase toată ziua şi strădania ei ca să rămână cu
orice preţ singură, să se poată duce până la Heathcliff; dar, după cum am
descoperit mai târziu când am încercat să-i duc în ascuns de mâncare,
stăpânul îl încuiase sus, în pod.
Seara am dansat. Atunci Cathy, întrucât Isabella Linton n-avea cu
cine dansa, l-a rugat pe domnul Hindley să-i dea drumul. Rugăminţile ei
fură însă zadarnice, iar eu am fost desemnată să umplu golul. Agitaţia
dansului ne făcu să uităm tot necazul, şi plăcerea noastră crescu şi mai
mult când sosi orchestra din Gimmerton, compusă din cincisprezece
instrumente: o trompetă, un trombon, clarinete, basuri, cornuri de
vânătoare şi un violoncel, în afară de corişti. Aceştia se duc întotdeauna,
de Crăciun, pe la casele mai respectabile, unde li se dau ceva bani; pentru
noi era o mare sărbătoare când îi auzeam cântând. După ce-au intonat
colindele obişnuite, le-am cerut să ne cânte şi câteva melodii vesele.
Doamnei Earnshaw îi plăcea muzica, aşa că ne-au cântat mult.
Şi Catherinei îi plăcea; dar, pretinzând că sunetele sunt mai dulci
auzite din capul scării, se urcă sus, în întuneric. Eu am urmat-o. Uşa sălii
se închise şi nimeni n-a observat lipsa noastră. Era atâta lume! Cathy nu
se opri în capul scării, ci se urcă sus, în podul unde era încuiat Heathcliff,
şi-l strigă. La început, refuză cu încăpăţânare să-i răspundă; dar ea stărui
şi în cele din urmă îl convinse să stea de vorbă cu ea printre scînduri. Eu iam
lăsat pe bieţii copii să vorbească netulburaţi, până când mi s-a părut
că muzica e pe cale să se oprească, pentru ca muzicanţii să poată gusta şi
ei câte ceva; atunci am alergat iute pe scară să-i dau de veste. Dar în loc
s-o găsesc afară, îi auzii glasul înăuntru. Maimuţica se strecurase pe
acoperiş printr-o ferestruică, şi intrase în podul unde era încuiat Heathcliff.
Cu mare greutate am putut-o scoate de acolo. O dată cu Catherine, ieşi şi
Heathcliff, şi ea stărui să-l iau cu mine în bucătărie, deoarece Joseph
plecase la un vecin ca să nu mai audă cântecele noastre "diavoleşti”, cum
le zicea el. Le-am spus că nu vreau să-i încurajez cu nici un preţ în şiretlicurile
lor, dar deoarece prizonierul ajunase de ieri de la amiază, am
hotărât să închid de data asta ochii şi să-l păcălim pe domnul Hindley;
Heathcliff coborî, eu îi pusei un scaun lângă foc şi-i dădui o mulţime de
bunătăţi; dar băiatul se simţea rău şi nu putu mânca decât foarte puţin, iar
38
toate încercările mele de a-l distra fură respinse. Îşi sprijini coatele pe
genunchi, bărbia în palme şi rămase mut, cufundat în gânduri. Când l-am
întrebat la ce se gândeşte, mi-a răspuns pe un ton grav:
— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. Nu-mi
pasă cât voi avea de aşteptat, dacă până la urmă tot i le voi plăti. Sper să
nu moară înainte!
— Ruşine să-ţi fie Heathcliff, îi spusei. Numai Dumnezeu are dreptul
să pedepsească pe cei răi; noi trebuie să învăţăm să iertăm.
— Nu. Dumnezeu n-ar avea nici pe departe satisfacţia pe care aş
avea-o eu, răspunse el. Vreau numai să descopăr cea mai bună cale! Las'
pe mine! Îmi fac eu planul. Câtă vreme mă gândesc la asta, nu simt nici o
durere.
— Dar, domnule Lockwood, eu uit că poveştile astea nu vă pot
distra. Îmi pare rău că m-am luat atâta cu vorba... mâncarea vi s-a răcit şi
picaţi de somn! V-aş fi putut spune povestea lui Heathcliff, adică tot ce-ar
fi trebuit să ştiţi despre el, în câteva cuvinte.
Apoi menajera mea se opri din vorbă, se ridică şi începu să-şi
strângă lucrul; dar eu nu mă simţeam în stare să mă mişc de lângă cămin
şi somnul nuvoia să vină.
— Ia loc, doamnă Dean, strigai, mai rămâi o jumătate de oră! Foarte
bine ai făcut că mi-ai povestit totul aşa, pe îndelete. Aşa-mi place, şi
trebuie să-mi spui toată povestea tot aşa. Căci fiecare personaj despre
care mi-ai vorbit mă interesează într-un fel sau altul.
— Acuşi bate ceasul unsprezece, domnule.
— N-are a face, n-am obiceiul să mă culc la ore mari. Pentru un om
care doarme până la zece dimineaţa, ora unu sau două e foarte potrivită.
— N-ar trebui să dormiţi până la zece. Până la ora aceea partea cea
mai frumoasă a dimineţii a şi trecut. Omul care nu şi-a isprăvit jumătate
din munca zilei până la ora zece riscă să nu facă nimic nici în cealaltă
jumătate.
— Cu toate acestea ia loc din nou, doamnă Dean, căci mâine am de
gând să lungesc noaptea până după-amiază. Presimt că am răcit zdravăn,
dacă n-o fi chiar ceva mai grav.
— Sper că nu, domnule. Bine, dar daţi-mi voie să sar peste trei ani:
în timpul acela doamna Earnshaw...
— Nu, nu, nu admit asta. Poţi să-ţi imaginezi ce stare sufletească ai
avea dacă pe covorul din faţa dumitale ar sta o pisică ce şi-ar linge pisoii,
iar dumneata ai urmări-o cu atâta atenţie, încât dacă ar uita să lingă
urechea unui pisoi, ţi-ai ieşi din fire?
— Într-o foarte adormitoare dispoziţie, aş spune.
— Dimpotrivă, în starea aceasta omul este foarte surescitat. Aşa
sunt eu acum, şi de aceea te rog să povesteşti mai departe cu deamănuntul.
Pentru mine, oamenii de pe-aici sunt cu mult mai interesanţi
decât cei de la oraş, după cum un păianjen e mai important pentru un om
din închisoare decât pentru cei dintr-o casă ţărănească; şi totuşi interesul
acesta deosebit nu se datorează numai situaţiei spectatorului. Oamenii deaici
trăiesc mai intens, mai adânc şi mai puţin superficial, nu sunt supuşi
efemerului şi frivolităţilor. Încep să cred că aici ai putea iubi toată viaţa o
singură fiinţă. Până acum eram cu desăvârşire convins că nu există
dragoste care să dureze mai mult de un an. Situaţia unora seamănă cu
39
aceea a unui om flămând aşezat la masă în faţa unui fel unic de mâncare,
asupra căruia îşi concentrează toată pofta, preţuindu-l după cum se
cuvine; a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăţ cu bucate diverse,
pregătite de bucătari francezi; poate că din acest ospăţ omul nostru va
alege tot cu atâta plăcere, dar în preţuirea şi amintirea lui fiecare fel nu va
fi decât o neînsemnată fărâmă.
— Oh! Noi cei de pe-aici suntem aidoma cu oamenii de pretutindeni,
dacă reuşiţi să ne cunoaşteţi, observă doamna Dean, cam mirată de
spusele mele.
— Iartă-mă, îi răspunsei; dumneata, doamnă dragă, eşti o mărturie
izbitoare împotriva acestei afirmaţii. În afară de câteva provincialisme
neînsemnate, manierele dumitale n-au nici o trăsătură pe care, de obicei,
eram obişnuit s-o consider caracteristică tagmei din care faci parte. Sunt
convins că dumneata ai gândit mult mai mult decât gândesc majoritatea
servitorilor, în general. Dumneata ai fost silită să-ţi cultivi mintea pentru că
n-ai avut prilejul să-ţi fărâmiţezi viaţa ocupându-te cu fel de fel de fleacuri.
Doamna Dean începu să râdă:
— Eu, din parte-mi, mă consider un soi de om zdravăn şi cuminte,
spuse ea; nu numai pentru c-am trăit printre dealurile astea şi-am văzut
an de an aceleaşi feţe şi un şir întreg de fapte, dar şi pentru că am fost
supusă unei aspre discipline, care m-a învăţat să fiu înţeleaptă; şi-apoi am
citit şi eu câte ceva, mult mai mult decât vă închipuiţi dumneavoastră,
domnule Lockwood. Nu puteţi deschide o carte din biblioteca asta pe care
să n-o fi răsfoit şi eu, şi din fiecare m-am ales cu câte ceva, în afară de
rândul acela cu cărţi greceşti şi latineşti şi de cele franţuzeşti; dar şi peacelea
ştiu să le deosebesc unele de altele; la mai mult decât atâta nu vă
puteţi aştepta din partea mea; sunt fată de om sărac. Cu toate astea, dacă
vreţi să auziţi mai departe povestea mea, aşa cum v-am spus-o până
acum, cu de-amănuntul, ar fi mai bine, e drept, să nu rup firul; şi în loc sa
sar peste trei ani, să mă mulţumesc a trece la vara următoare — vara
anului 1778 — cu aproape douăzeci şi trei de ani în urmă, adică.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:25 PM | message # 5
CAPITOLUL 8
În dimineaţa unei zile frumoase de iunie s-a născut primul copilaş pe
care urma să-l cresc eu, şi ultimul din vechea familie Earnshaw. Eram la
cositul fânului pe un câmp îndepărtat, când fata care ne aducea de obicei
prânzul veni în fuga mare, cu un ceas mai devreme, trecând prin fâneaţă
şi strigându-mă întruna.
— Oh, ce prunc mare! spuse ea gâfâind. Cel mai frumos băiat care sa
văzut vreodată pe lume! Dar
doctorul Kenneth zice că doamna o să moară; zice că de câteva luni
suferă de oftică. L-am auzit când i-a spus domnului Hindley; cică acum,
nemaiavând nimic care s-o ţină în viaţă, are să moară la toamnă. Vino
numaidecât acasă. Dumneata, Nelly, trebuie să-l dădăceşti, să-l hrăneşti
cu zahăr şi lapte şi să-i porţi de grijă zi şi noapte. Ce n-aş da să fiu în locul
dumitale! După ce-o să moară doamna, o să fie ca şi copilul dumitale.
— E chiar atât de bolnavă? am întrebat-o, aruncând furca la pămant
40
şi legându-mi boneta.
— Cred că da, dar se pare că e plină de curaj, răspunse fata;
vorbeşte de parcă are să trăiască până l-o vedea om în toată firea. E
fericită până peste cap, e un copil atât de frumos! Eu, să fiu în locul ei, naş
muri, m-aş face bine numai uitându-mă la el, în ciuda lui Kenneth. Tare
m-am înfuriat pe el! Doamna Archer venise jos în sală să-i arate şi
stăpânului îngeraşul, şi faţa lui începuse să se lumineze, când cobea cea
bătrână păşi spre el şi-i zise: "Earnshaw, e o binecuvântare că nevasta
dumitale a fost până acum cruţată, pentru a-ţi lăsa acest fiu. Când a venit
aici eram convinsă că nu va trăi multă vreme, iar acum trebuie să-ţi spun
că iarna va aduce probabil sfârşitul ei. N-are rost să te zbuciumi şi să te
frămânţi, n-avem ce-i face. De altfel, ar fi trebuit să te gândeşti mai bine
înainte de-a lua de nevastă o fată atât de prăpădită!”
— Şi ce-a răspuns stăpânul? am întrebat-o.
— Cred c-a înjurat, dar mie nu-mi păsa de el, eu voiam să văd
pruncul! Şi fata începu din nou să-l descrie, încântată. Eu, la fel de
mişcată, m-am grăbit spre casă; mă bucuram să văd copilul, cu toate cămi
era foarte milă de Hindley. În inima lui nu era loc decât pentru doi idoli:
soţia şi el însuşi. Îi iubea peste măsură de mult pe amândoi, dar pe ea o
adora, şi nu prea vedeam cum are să poată îndura pierderea.
Când am ajuns la Wuthering Heights l-am găsit stând în prag; şi în
timp ce intram în casă, l-am întrebat ce face copilaşul.
— Mai-mai s-o ia la fugă, Nelly, mi-a răspuns arborând un zâmbet
vesel.
— Şi doamna? am îndrăznit să-l întreb: doctorul zice că...
— Dă-l dracului de doctor! m-a întrerupt roşind. Frances e bine de
tot şi de azi într-o săptămână, pe vremea asta, va fi perfect sănătoasă. Te
duci sus? Spune-i te rog că vin şi eu, dacă-mi făgăduieşte că nu va vorbi.
Am plecat de lângă ea fiindcă n-a vrut să tacă din gură, şi trebuie, spune-i
că domnul Kenneth zice că trebuie să stea liniştită.
Eu i-am transmis doamnei Earnshaw mesajul; părea foarte bine
dispusă şi mi-a răspuns vesel:
— Abia am scos o vorbă, Ellen, şi de două ori a ieşit din odaie
plângând. Bine, spune-i că-i făgăduiesc să nu mai vorbesc; dar nu pot să
nu râd de el!
Biata făptură! Până-n săptămâna morţii nu şi-a pierdut buna
dispoziţie, iar bărbatul ei stăruia cu încăpăţânare, ba chiar cu furie, că
sănătatea i se îmbunătăţeşte din zi în zi. Când Kenneth i-a spus că în acel
stadiu al bolii doctoriile nu-i mai sunt de folos şi n-are rost să mai
cheltuiască bani cu îngrijirea ei, Hindley i-a răspuns:
— Ştiu că nu trebuie s-o mai caut... e perfect sănătoasă... şi nu-i mai
trebuie nici o îngrijire din partea dumitale! Niciodată n-a fost ofticoasă. A
avut febră, dar acum i-a trecut. Pulsul ei bate tot atât de rar ca şi al meu,
iar obrajii îi sunt tot atât de reci ca ai mei.
Soţiei i-a spus aceeaşi poveste, şi mi se pare că ea l-a crezut. Dar
într-o noapte, pe când sta rezemată de umărul lui şi spunea tocmai că are
impresia că a doua zi se va putea scula din pat, a avut o criză de tuse
foarte uşoară. El a cuprins-o în braţe, ea i-a pus mâinile în jurul gâtului, s-a
schimbat la faţă, şi moartă a fost.
Şi aşa cum prezisese fata, copilaşul stăpânului, pe care-l chema
41
Hareton, rămase cu totul pe seama mea. În privinţa copilului, domnul
Earnshaw se mulţumea să ştie că-i sănătos şi să nu-l audă niciodată
plângând. Dar, în ceea ce-l privea pe el, era disperat, durerea lui era de
felul acela care nu te lasă să te vaiţi. Nu plângea şi nici nu gemea.
Blestema şi sfida; ura pe Dumnezeu şi pe oameni şi începu să ducă o viaţă
desfrânată. Servitorii nu i-au putut îndura multă vreme purtarea urâtă şi
tiranică; Joseph şi cu mine am fost singurii care am rămas. Pe mine nu m-a
lăsat inima să dezertez de la datorie, şi de altfel trebuie să ştiţi
dumneavoastră că eu eram sora lui de lapte şi deci mai îngăduitoare faţă
de el decât ar fi putut fi un străin; iar Joseph a rămas ca să facă pe
grozavul cu arendaşii şi muncitorii şi pentru că se simţea sortit să trăiască
într-un loc unde găsea nenumărate nelegiuiri de condamnat.
Obiceiurile urâte şi tovărăşiile rele ale stăpânului n-au fost o pildă
bună pentru Catherine şi Heathcliff. Modul cum se purta cu acesta din
urmă ar fi fost îndeajuns să facă un diavol chiar şi dintr-un sfânt. Şi
adevărul e că în epoca aceea băiatul părea stăpânit de o putere diavolească.
Privea încântat cum Hindley decade fără scăpare şi cum devine,
din zi în zi, tot mai sălbatic, mai întunecat şi mai fioros. Nici nu vă pot
descrie ce infern era în casa noastră. Pastorul nu mai dădea pe-acolo, şi
până la urmă nici un om cumsecade nu se mai apropia de noi, cu excepţia
lui Edgar Linton, care venea adeseori la domnişoara Cathy. La
cincisprezece ani, ea era regina acestor ţinuturi; nici o fată nu se putea
asemui cu ea; devenise o făptură încrezută şi îndărătnică! Trebuie să
recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, n-o mai iubeam atât şi o
înfruntam destul de des, căutând să-i mai potolesc îngâmfarea. Totuşi ea
n-a prins niciodată pică pe mine. Era de o statornicie uimitoare în ceea ce
priveşte vechile ei sentimente; chiar dragostea pentru Heathcliff s-a
menţinut neclintită; iar tânărul Linton, cu toată superioritatea lui, numai cu
greu a izbutit să trezească în ea sentimente de profunzimea celor pe care
le avea faţă de Heathcliff. Edgar Linton a fost ultimul meu stăpân;
portretul acela de deasupra căminului e al lui. Mai demult se afla acolo şi
portretul soţiei sale, dar a fost luat, căci altfel aţi fi putut vedea ceva din
ceea ce a fost ea odată. Puteţi desluşi ceva din acest portret al domnului
Linton?
Doamna Dean ridică lumânarea, iar eu am putut distinge o faţă
blândă, foarte asemănătoare cu a tinerei doamne de la Wuthering Heights,
dar cu o expresie mai gânditoare şi mai prietenoasă. Era un tablou frumos.
Părul blond, lung, cădea în bucle uşoare pe tâmple; ochii erau mari si
serioşi, faţa poate prea gingaşă. Nu m-am mirat că domnişoara Catherine
Earnshaw şi-a putut uita primul prieten pentru un bărbat ca acesta! Dar mam
mirat mult că un om cu un suflet corespunzător acestei fizionomii s-a
putut îndrăgosti de Catherine Earnshaw, dacă aceasta a fost aşa cum mi-o
închipuiam eu.
— Un portret foarte plăcut, spusei femeii. Îi seamănă?
— Da, îmi răspunse; dar când era vesel arăta şi mai bine. Asta era
expresia lui obişnuită; de fapt nu era destul de vioi.
După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, Catherine
păstră legătura cu ei; şi cum nu voia să-şi dezvăluie defectele, căci avea
destul bun-simţ pentru a-i fi ruşine să se poarte brutal cu nişte oameni
care erau tot timpul atât de politicoşi cu ea, s-a impus fără să vrea
42
bătrânilor, adică doamnei şi domnului Linton, arătându-se amabilă şi
sensibilă când era împreună cu ei şi cucerind atât admiraţia Isabellei cât şi
inima lui Edgar. La început aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de
ambiţie, şi astfel, fără a avea intenţia precisă de a induce în eroare pe
cineva, a ajuns să-şi formeze un caracter dublu. În casa unde se vorbea
despre Heathcliff ca despre un "derbedeu ordinar” şi "mai rău decât o
brută” avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să
aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-şi frâneze
firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit prestigiul şi nici nu
i-ar fi adus laude.
Domnul Edgar avea rareori îndrăzneala să vină făţiş la Wuthering
Heights. Fiind îngrozit de reputaţia lui Earnshaw, îi era frică să dea ochii cu
el. Cu toate acestea, noi îl primeam întotdeauna cât se poate de politicos:
până şi stăpânul, ştiind pentru ce vine, se ferea să-l jignească, iar când
simţea că nu poate fi amabil, se ferea din calea lui. Eu cred că vizitele lui
Edgar nu-i prea plăceau domnişoarei Catherine. Ea nu era prefăcută, nu
era o frivolă şi se vedea limpede că întâlnirile dintre cei doi prieteni ai ei îi
displăceau. Căci dacă Heathcliff îşi arăta dispreţul faţă de Linton în
prezenţa acestuia, ea nu-i putea da dreptate nici pe jumătate din cât îi
dădea în absenţa lui; iar când Linton îşi manifesta dezgustul şi antipatia
faţă de Heathcliff, nu cuteza să privească indiferentă aceste sentimente,
dar se prefăcea că desconsiderarea tovarăşului ei de joacă o lasă rece!
Adeseori mă distram văzând încurcătura şi frământările ei tainice, pe care
zadarnic se străduia să le ascundă ca să scape de batjocura mea. Poate să
vă pară că eram răutăcioasă, dar Catherine se arăta atât de trufaşă încât,
până n-o umileai silind-o să se poarte cu mai multă smerenie, era cu
neputinţă să-ţi fie milă de ea, chiar când suferea. În cele din urmă a ajuns
să-mi vorbească deschis şi să capete încredere în mine. Nu exista nimeni
altcineva pe care şi l-ar fi putut face sfetnic.
Într-o după-amiază domnul Hindley plecă de acasă, şi Heathcliff
hotărî să-şi facă din acea zi o sărbătoare. Cred că avea şaisprezece ani pe
atunci; şi, fără să fi fost urât sau lipsit de inteligenţă, avea o expresie respingătoare,
care a dispărut cu totul din înfăţişarea lui actuală. În primul
rând, în vremea aceea pierduse orice urmă de educaţie primită în
copilărie. Munca grea, din zori şi până-n toiul nopţii, stinsese interesul pe
care-l avusese odată pentru dobândirea noilor cunoştinţe, cât şi dragostea
de cărţi sau de învăţătură. Sentimentul de superioritate, sădit în el din
copilărie prin părtinirea pe care i-o arătase bătrânul Earnshaw, dispăruse.
Se luptase multă vreme să ţină pasul la învăţătură cu Catherine, dar
cedase cu mare, deşi nemărturisit, regret; cedase cu desăvârşire; şi când
şi-a dat seama că-i sortit să decadă sub nivelul său de odinioară, nimic nu
l-a mai putut convinge să facă măcar un singur pas pentru a se ridica. Şi
atunci înfăţişarea începu să oglindească decăderea lui intelectuală: căpătă
un umblet greoi şi o fizionomie grosolană. Avusese întotdeauna o fire
închisă, dar în ultima vreme devenise atat de posac şi de sălbatic, încât
părea aproape idiot; şi parcă-i făcea o plăcere sumbră să provoace mai
curând aversiune decât stima puţinilor oameni pe care-i cunoştea.
Catherine şi cu Heathcliff continuau să fie nedespărţiţi ori de câte ori
el putea scăpa de la lucru; dar nu-i mai spunea cu glas tare c-o iubeşte, şi
se trăgea îndărăt, mânios şi bănuitor, în faţa mângâierilor ei copilăreşti, ca
43
şi cum şi-ar fi dat seama că gesturile mângâietoare erau un fel de dărnicie
forţată. În după-amiaza despre care vă vorbeam, Heathcliff intră în sală,
spunându-ne că în ziua aceea nu se mai duce la lucru. Eu tocmai o ajutam
pe domnişoara Cathy să se gătească; nu prevăzusem că Heathcliff va lua
hotărârea să lenevească şi, crezând că va rămâne singură în casă, reuşise,
nu ştiu pe ce cale, să-l înştiinţeze pe domnul Edgar de lipsa fratelui ei; şi
se pregătea să-l primească.
— Cathy, eşti ocupată în după-amiaza asta? Te duci undeva? întrebă
Heathcliff.
— Nu, plouă, răspunse ea.
— Atunci de ce te-ai îmbrăcat cu rochia aia de mătase, spuse el.
Sper că nu vine nimeni aici.
— Nu, după câte ştiu eu, bâlbâi domnişoara; dar tu ar trebui să fii
acum la cîmp, Heathcliff. Abia a trecut un ceas de la amiază, credeam că
eşti la lucru.
— Nu se întâmplă des să scăpăm de prezenţa blestemată a lui
Hindley, zise băiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine.
— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea timid; ar fi mai bine să te
duci!
— Joseph încarcă piatră de var de partea cealaltă a stâncii de la
Peniston; are de lucru până se întunecă, aşa că n-o să afle niciodată.
Şi, zicând aşa, veni agale lângă foc şi se aşeză. Catherine rămase o
clipă pe gânduri, cu sprâncenele încruntate — socotea că e necesar să-i
netezească intrusului calea.
— Isabella şi Edgar Linton au spus că poate trec azi după-amiază peaici,
zise după un minut de tăcere. Cum văd că plouă, s-ar putea să nu
vină, dar, dacă vin, rişti să fii certat degeaba.
— Porunceşte-i lui Ellen să le spună că eşti ocupată, Cathy, stărui el;
nu mă da afară din sală pentru nătăfleţii aceia de prieteni ai tăi! Câteodată
îmi vine să mă plâng că ei... clar n-am s-o fac...
— Că... ce? strigă Catherine uitându-se la el cu faţa tulburată. O,
Nelly, adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-şi capul din mâinile mele, m-ai
pieptănat atâta, de mi-ai desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace!
De ce te plângi, Heathcliff?
— De nimic... uită-te numai la calendarul din perete — îi arătă o
foaie de hârtie înrămată, atârnată lângă fereastră, şi continuă — crucile
sunt pentru serile pe care le-ai petrecut cu Lintonii, punctele pentru cele
petrecute cu mine. Le vezi? Eu le-am însemnat zi de zi.
— Da... foarte caraghios! Parcă eu ţin vreo socoteală, răspunse
Catherine pe un ton arţăgos. Şi ce rost are una ca asta?
— Ca să-ţi arăt că eu observ, zise Heathcliff.
— Şi ce, trebuie să stau mereu cu tine? întrebă ea, tot mai enervată.
Ce folos dacă stau lângă tine? Despre ce-mi vorbeşti? Pentru cât mă
distrezi, sau pentru cât faci tu pentru mine, ai putea fi mut sau copil de
ţâţă.
— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea puţin sau că
nu-ţi place tovărăşia mea, Cathy! exclamă Heathcliff tulburat din caleafară.
— Nici nu poate fi vorba de tovărăşie când un om nu ştie nimic şi nu
spune nimic, murmură ea.
44
Prietenul ei se ridică, dar n-avu timp să mai adauge ceva, căci pe
caldarâmul curţii se auzi tropot de cal şi, după o bătaie uşoară în uşă,
tânărul Linton intră, cu faţa strălucitoare de bucurie că primise această
invitaţie neaşteptată. Pe când unul intra şi celălalt ieşea, Catherine putu
observa, fără îndoială, deosebirea dintre cei doi prieteni ai săi. Diferenţa
dintre ei era tot atât de mare ca aceea dintre nişte dealuri carbonifere,
sterpe şi o minunată vale mănoasă, iar glasul şi salutul noului venit se
deosebeau de ale lui Heathcliff tot atât cât şi înfăţişarea lui. Edgar Linton
vorbea blând şi încet, pronunţa cuvintele ca dumneavoastră, adică mai
puţin răstit şi mai dulce decât vorbim noi pe-aici.
— Sper că n-am venit prea devreme, nu-i aşa? zise el aruncând o
privire spre mine.
Eu începusem să frec o tavă şi să curăţ nişte sertare din celălalt
capăt al bufetului.
— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly?
— Îmi văd de treabă, domnişoară, i-am răspuns. (Domnul Hindley îmi
poruncise să fiu întotdeauna de faţă când venea domnul Linton în vizită).
Ea s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit mânioasă:
— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în casă, slugile
n-au voie să cotrobăiască şi să cureţe odaia în care sunt ei!
— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am răspuns cu glas
tare. El nu poate suferi să deretic când e de faţă. Sunt sigură că domnul
Edgar o să mă ierte.
— Nici eu nu pot suferi să deretici când sunt de faţă! exclamă Cathy
pe un ton poruncitor, fără a-i da oaspetelui răgaz să scoată o vorbă. Nu-i
trecuse încă enervarea după discuţia cu Heathcliff.
— Îmi pare rău, domnişoară Catherine, fu răspunsul meu văzându-mi
mai departe de treabă.
Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână şi mă
ciupi de braţ, răsucindu-mi îndelung şi cu mânie pielea. V-am spus că n-o
iubeam şi simţeam chiar plăcere s-o lovesc din când în când în vanitatea ei
şi apoi, în afară de asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am
ridicat din genunchi şi am început să ţip:
— Oh, domnişoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă ciupeşti şi n-am
să rabd una ca asta!
— Nici nu te-am atins, mincinoaso! strigă ea.
Degetele îi tremurau şi era gata să repete gestul. Urechile îi erau
roşii de furie; niciodată n-a avut puterea să-şi ascundă sentimentele căci
roşea întotdeauna până-n vârful urechilor.
— Atunci asta ce-i? i-am răspuns; şi, ca să-i închid gura, i-am arătat
pata roşie de pe braţ.
Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, îmboldită de
răutatea din ea, mă plesni peste faţă cu o lovitură usturătoare, care mi-a
umplut ochii de lacrimi.
— Catherine, scumpa mea! Catherine! interveni Linton foarte
tulburat de dubla greşeală, minciună şi violenţă, săvârşită de idolul lui.
— Pleacă de-aici, Ellen! repetă ea tremurând toată.
Micul Hareton, nedespărţitul meu tovarăş, şedea pe jos lângă mine
şi, văzându-mi lacrimile, începu să plângă în hohote învinuind-o pe
"mătuşa Cathy cea rea”. Asta a făcut-o să-şi verse furia asupra căpşorului
45
acela nenorocit: îl apucă de umeri şi-l scutură pînă când bietul copil se
făcu palid ca ceara; atunci Edgar, zăpăcit, ca să-l salveze, o prinse de
mână. Ea îşi smuci pe loc mâna şi tânărul, uluit, se văzu plesnit peste
obraz în aşa fel, încât nu mai putu crede c-a fost o glumă. Se retrase
consternat. L-am ridicat în braţe pe Hareton şi am plecat cu el în
bucătărie, lăsând uşa deschisă, căci eram curioasă să văd cum se va sfârşi
conflictul dintre ei. Musafirul insultat, palid şi cu buzele tremurânde, se
îndreptă spre locul unde-şi pusese pălăria.
"Aşa-ţi trebuie! mi-am zis. Ai fost prevenit, acum vezi-ţi de drum! E o
binefacere c-ai putut întrezări firea ei cea adevărată.”
— Unde te duci? întrebă Catherine înaintând spre uşă.
Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea.
— Să nu pleci! exclamă Cathy energic.
— Trebuie să plec, şi am să plec! răspunse el cu o voce stăpânită.
— Nu, stărui domnişoara, punând mâna pe clanţă, încă nu! Edgar
Linton, stai jos, nu mă poţi lăsa în starea asta, o să fiu nenorocită toată
noaptea, şi nu vreau să fiu nenorocită din pricina ta!
— Pot să mai rămân după ce m-ai pălmuit? întrebă Linton.
Catherine amuţise.
— M-ai speriat şi mi-a fost ruşine mie pentru felul cum te porţi,
continuă el; nu mai vin niciodată aici.
Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau.
— Şi ai minţit cu bună-ştiinţă! zise el.
— Nu-i adevărat! strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N-am făcut
nimic cu bună-ştiinţă. Dar fie, — dacă vrei, pleacă. Iar eu o să plâng... o să
plâng pân-o să mă îmbolnăvesc!
Căzu în genunchi lângă un scaun şi începu să plângă de-a binelea.
Edgar stărui în hotărârea lui până ajunse în curte. Acolo şovăi. Dar eu
hotărâsem să-l încurajez.
— Domnişoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am strigat. E
rea, cât poate fi de rău un copil râzgâiat. Aţi face mai bine dacă aţi
încăleca şi aţi pleca acasă, altfel se îmbolnăveşte numai pentru a ne face
în necaz.
El, biată făptură, se uita cu coada ochiului pe fereastră: avea putere
să plece câtă are o pisică să părăsească un şoarece pe jumătate mort, sau
o pasăre pe jumătate mâncată. "Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E
condamnat şi zboară spre destinul lui!” Aşa a şi fost: se întoarse brusc,
intră repede în casă, închise uşa în urma lui şi când, după un timp, am
intrat şi eu să le dau de veste că domnul Earnshaw se întorsese beat turtă
şi era gata să dărâme casa (dispoziţia lui obişnuită când se afla în această
stare), am văzut că cearta avusese drept efect o şi mai mare apropiere
între ei şi, rupând barierele timidităţii tinereşti, îi silise să treacă dincolo de
prefăcătoria de a se crede prieteni şi să-şi mărturisească dragostea.
Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se îndrepte în
grabă spre cal, iar pe Catherine spre camera ei. Eu m-am dus să-l ascund
pe micul Hareton şi să descarc puşca de vânătoare a stăpânului, căci în
timpul acestor crize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în
primejdie viaţa oricui îl provoca sau îi atrăgea prea mult atenţia; asa că
născocisem planul de a o descărca pentru ca, dacă până la urmă ar trage
să nu poată face nici un rău.
46
CAPITOLUL 9
Hindley intră, răcnind fel de fel de sudălmi, de-ţi era şi groază să le
auzi, şi mă surprinse tocmai pe când îi ascundeam fiul în bufetul din
bucătărie. Hareton era pătruns de o spaimă salutară fie că întâlnea
dragostea de fiară sălbatică, fie furia de nebun a tatălui, căci în prima risca
să fie ucis în îmbrăţişări şi sărutări, iar în cealaltă să fie azvârlit în foc sau
trântit de perete, aşa că bietul copil şedea absolut nemişcat oriunde îl
puneam.
— Iată-l, în fine, am dat de el! strigă Hindley. Mă trăgea zdravăn,
ţinându-mă de pielea cefei, ca pe un câine. În numele cerului şi al iadului,
văd că aţi jurat să-mi omorâţi copilul! Acum ştiu pentru ce nu-mi iese
niciodată în cale. Dar, cu ajutorul satanei, am să-ţi vâr pe gât satârul de
tăiat carne, Nelly! Nu trebuie să râzi, chiar acum l-am băgat pe Kenneth cu
capul în mlaştina Calului Negru; şi ce mi-e unu, ce mi-s doi... iar acum am
poftă să ucid pe unul din voi: simt că, până n-o fac, nu mă liniştesc!
— Numai că mie nu-mi place satârul ăl lung, domnule Hindley, îi
răspunsei; l-am folosit la tăiatul heringilor roşii. Prefer să mă împuşcaţi,
dacă doriţi.
— Mai bine du-te dracului! zise el; şi aşa are să şi fie. Nici o lege din
Anglia nu poate opri un om să aibă o casă ca lumea, şi a mea e tare
scârboasă! Deschide gura!
Ţinea satârul în mână şi-i împingea lama printre dinţii mei. Dar eu nu
prea mă speriam de nebuniile lui. Am scuipat şi am spus că are un gust
oribil şi nu-l înghit cu nici un preţ.
— Oh, zise el dându-mi drumul, văd că golanul ăla mic şi hidos nu-i
Hareton; te rog, iartă-mă, Nelly. Dac-ar fi el ar merita să fiu jupuit de viu
pentru că nu mi-a ieşit în cale şi pentru că ţipă de parc-aş fi necuratul.
Vino încoa', plod denaturat! Te-nvăţ eu să te porţi cu un tată atât de bun la
suflet. Voi ce credeţi, băiatul are să fie mai frumos cu urechile tăiate?
Câinii devin mai sălbatici dacă le tai urechile, şi mie-mi place sălbăticia...
daţi-mi foarfecele... să-l fac sălbatic şi dichisit! De altfel, ce ifos drăcesc e
să ţinem la urechi... suntem destul de măgari şi fără ele... taci, băiete,
taci! Tu eşti scumpetea mea, nu-i aşa? Haide... şterge-ţi ochii... e o
adevărată fericire: sărută-mă. Ce? Nu vrei? Sărută-mă, Hareton! Fir-ai
afurisit, sărută-mă! Doamne-Dumnezeule, de ce mi-e dat să cresc un
asemenea monstru? Pe viaţa mea, am să-i frâng gâtul pruncului ăstuia!
Sărmanul Hareton ţipa şi se zvârcolea din răsputeri în braţele tatălui,
iar răcnetele lui se înteţiră când se văzu urcat pe scări şi ţinut peste
balustradă. Eu i-am strigat că băiatul o să aibă un atac de-atâta spaimă şi
am alergat să-l scap. Când am ajuns la ei, Hindley, uitând ce are în braţe,
se aplecă peste rampă pentru a urmări zgomotul ce se auzea de jos.
— Cine-i? întrebă, auzind pe cineva apropiindu-se de scară.
M-am aplecat şi eu pentru a-i face semn lui Heathcliff, ai cărui paşi îi
recunoscusem, să nu înainteze; dar în clipa în care mi-am întors privirea
de la Hareton, acesta făcu o smucitură bruscă, alunecă din braţele
nepăsătoare ale tatălui, care nu-l ţinea bine, şi căzu.
47
N-am avut vreme să ne înfiorăm de groază, căci imediat am văzut că
micul nenorocit e teafăr. Heathcliff ajunsese la capul scării tocmai în
momentul critic. Instinctiv, îl prinse din zbor, îl puse pe picioare şi se uită
în sus pentru a descoperi pe făptuitor. Un avar care-a vândut pe cinci
şilingi un bilet de loterie câştigător şi vede, a doua zi, c-a pierdut în
această afacere cinci mii de lire, n-ar fi putut avea o expresie mai
dezamăgită decât aceea a lui Heathcliff când l-a văzut sus pe domnul
Earnshaw. Pe faţă i se citea, mai desluşit decât ar putea-o spune viul grai,
nemărginita părere de rău că tocmai el a fost acela care a stat în calea
propriei lui răzbunări. Dac-ar fi fost întuneric, îndrăznesc să spun c-ar fi
încercat să-şi dreagă greşeala zdrobind ţeasta lui Hareton de trepte; dar
noi fusesem martori la salvarea copilului, iar eu ajunsesem jos şi
strângeam la piept preţioasa mea povară. Hindley coborî mai încet, parcă
se mai trezise, şi părea ruşinat.
— Dumneata eşti de vină, Ellen, zise el, ar fi trebuit să-l fereşti din
calea mea, ar fi trebuit să mi-l iei din mână! E rănit pe undeva?
— Rănit?! i-am strigat furioasă; dacă nu-i mort, va fi un idiot! Of, mă
mir că maică-sa nu se scoală din groapă să vadă cum vă purtaţi cu el!
Sunteţi mai rău ca un păgân... să vă purtaţi astfel cu carnea şi sângele
dumneavoastră!
El încercă să pună mâna pe copil, care, simţindu-se la adăpost în
braţele mele, îşi mai potolise hohotele de spaimă. Dar la prima atingere a
tatălui începu să ţipe mai tare decât înainte, luptându-se ca apucat de
convulsii.
— Lăsaţi-l în pace! continuai. Vă urăşte... toţi vă urăsc... ăsta-i
adevărul! Fericită familie aveţi, şi în frumoasă stare aţi mai ajuns!
— Am s-ajung într-una şi mai frumoasă, Nelly, îmi spuse el râzând,
redobândindu-şi brutalitatea. Şi acum cară-te de-aici, cu el cu tot! Şi, ia
seama, Heathcliff, şterge-o şi tu, să nu te văd şi să nu te aud! Nu vreau să
te ucid în noaptea asta... poate c-o să dau foc casei! Cum mi s-o năzări!
În timp ce vorbea, luă o sticlă de coniac de pe bufet şi turnă din ea
într-un pahar.
— Nu, să nu mai beţi! îl rugai. Domnule Hindley, băgaţi de seamă.
Fie-vă milă de copilul ăsta nefericit, dacă nu vă pasă de dumneavoastră!
— Oricine îi va fi mai de folos decât mine, răspunse el.
— Fie-vă milă de sufletul dumneavoastră! îi spusei, căutând să-i
smulg sticla din mână.
— Ba deloc! Dimpotrivă, îmi face plăcere să-l duc la dezastru, ca să-l
pedepsesc pe cel ce l-a creat! exclamă păcătosul, hulind. Beau pentru
deplina lui afurisenie!
Dădu pe gât paharul de coniac şi, nerăbdător, ne spuse să plecăm,
încheindu-şi porunca cu o serie de blesteme prea urâte ca să le repet sau
să mi le reamintesc.
— Păcat că nu se poate omorî singur cu băutura, observă Heathcliff;
iar după ce închise uşa, dădu drumul, ca un ecou, unei serii de înjurături.
Face tot ce-i cu putinţă, dar constituţia lui îl sfidează. Domnul Kenneth
spune că Hindley va trăi mai mult decât orice om din partea asta a
Gimmerton-ului şi pune rămăşag pe iapa lui că va fi dus la groapă cu părul
alb; dacă nu cumva-l va răpune vreo întâmplare fericită şi neaşteptată.
Eu m-am dus în bucătărie şi m-am aşezat să-mi legăn odorul ca să
48
adoarmă. Mi s-a părut apoi că Heathcliff a trecut spre magazie. Dar, după
cum am descoperit mai târziu, nu se dusese decât până-n celălalt capăt al
odăii, unde se trânti pe o bancă de lângă perete, departe de foc, şi rămase
tăcut.
Eu îl legănam pe Hareton ţinându-l pe genunchi şi îi cântam un
cântec care începea astfel:
Era noapte târzie,şi copilaşii scânceau,
Mici şoricei de sub podele îi auzeau...
când domnişoara Cathy, care ascultase din odaia ei toată zarva, vârî
capul pe uşă şi şopti:
— Eşti singură, Nelly?
— Da, domnişoară, răspunsei.
Intră şi se apropie de cămin. Eu, crezând că vrea să-mi spună ceva,
mi-am ridicat privirea. Expresia feţei ei părea tulburată şi speriată. Buzele-i
erau întredeschise de parcă ar fi vrut să vorbeacă; răsufla adânc dar, în loc
să zică ceva, suspină. Eu am început să cânt din nou, căci nu uitasem cum
se purtase mai adineauri cu mine.
— Unde-i Heathcliff? zise ea întrerupându-mă.
— Îşi vede de treabă în grajd, fu răspunsul meu.
El nu spuse nimic, probabil că aţipise. Urmă o altă tăcere, lungă, în
timpul căreia am observat o lacrimă sau două alunecându-i de pe obraji pe
pardoseala de piatră. "Oare i-o fi părând rău de purtarea ei ruşinoasă? mam
întrebat. Asta ar fi ceva cu totul nou, dar să aducă ea singură vorba
despre ce-o doare... eu n-am s-o ajut!” Dar nici gând: pe ea nimic nu o
tulbura în afară de lucrurile care-o priveau direct.
— Oh, Doamne! Vai de capul meu! strigă în sfârsit. Sunt foarte
nenorocită!
— Păcat, observai eu, eşti prea pretenţioasă; ai mulţi prieteni, puţine
griji şi tot nu eşti mulţumită!
— Nelly, vrei să-mi păstrezi taina? continuă şi, îngenunchind alături
de mine, mă privi cu nişte ochi care te făceau să uiţi ca eşti supărată, chiar
dacă ai fi avut toate motivele din lume.
— E o taină care merită să fie păstrată? o întrebai pe un ton mai
puţin morocănos.
— Da, şi mă chinuieşte şi trebuie s-o spun cuiva! Aş vrea să ştiu ce
să fac. Astăzi, Edgar Linton m-a cerut în căsătorie, şi eu i-am dat un
răspuns. Acum, înainte de a-ţi spune dacă am consimţit sau l-am respins,
spune-mi dumneata ce ar fi trebuit să-i răspund.
— Dar zău, domnişoară Catherine, de unde vrei să ştiu eu? i-am zis.
La drept vorbind, după spectacolul pe care l-ai dat în faţa lui azi dupăamiază,
ar fi mai cuminte să-l refuzi, căci dacă te-a cerut în căsătorie după
cele ce-a văzut, ori e un prost fără pereche, ori un nebun periculos.
— Dacă vorbeşti aşa n-am să-ţi mai spun nimic, răspunse ea
arţăgoasă, ridicându-se în picioare. Am primit, Nelly. Spune iute, am făcut
bine sau rău?
— Ai primit! Atunci la ce bun să mai discutăm? Ţi-ai dat cuvântul şi
nu-l mai poţi lua înapoi.
— Dar spune, spune... dacă am făcut bine! exclamă ea pe un ton
iritat, împreunându-şi mâinile şi încruntându-se.
— Multe lucruri trebuie lămurite înainte de-a răspunde aşa cum se
49
cuvine la întrebarea asta, zisei eu cu emfază. Mai întâi de toate, îl iubeşti
pe domnul Edgar?
— Fireşte că-l iubesc. Cine nu l-ar iubi? răspunse ea. Atunci i-am pus
următoarele întrebări, care nu erau nepotrivite pentru o fată de douăzeci
şi doi de ani, câţi avea.
— Pentru ce-l iubeşti, domnişoară Cathy?
— Prostii! îl iubesc... şi-atâta tot.
— Ba deloc, trebuie să-mi spui: pentru ce?
— Ei bine, pentru că e frumos şi-mi place să stau cu el.
— Prost lucru, am observat eu.
— Şi pentru că e tânăr şi vesel.
— Tot prost.
— Şi pentru că mă iubeşte.
— Asta n-are a face cu ce vorbim noi.
— Şi va fi bogat şi-mi convine să fiu cea mai mare doamnă de prin
partea locului, şi să fiu mândră că am un bărbat ca el.
— Asta-i cel mai prost din toate. Şi acum spune-mi, cum îl iubeşti?
— Aşa cum iubeşte toată lumea... eşti cam prostuţă Nelly.
— Ba deloc, răspunde-mi.
— Iubesc pământul de sub picioarele lui, şi aerul de deasupra
capului lui, şi orice obiect pe care îl atinge, şi fiecare vorbă pe care o
rosteşte. Iubesc toate privirile lui, toate faptele şi toată făptura, aşa cum
este. Acum ţi-am spus!
— Şi pentru ce?
— Aha! mă iei în bătaie de joc! Să ştii că e foarte urât ce faci! Pentru
mine nu-i o glumă! zise tânăra îmbufnându-se şi întorcându-şi faţa către
foc.
— Sunt foarte departe de glumă, domnişoară Catherine, răspunsei. Îl
iubeşti pe domnul Edgar fiindcă e frumos şi tânăr şi vesel şi bogat şi te
iubeşte. Ultimul motiv n-are nici o valoare, căci probabil l-ai iubi şi fără să
te iubească el, iar dacă n-ar fi decât ăsta, nu l-ai iubi fără celelalte patru
motive.
— Nu, sigur că nu. Dar dacă ar fi urât şi caraghios, mi-ar fi milă de
el... poate l-aş urî.
— Dar sunt pe lume atâţia tineri frumoşi şi bogaţi; poate chiar mai
frumoşi şi mai bogaţi, decât el. Ce te împiedică să-i iubeşti pe aceia?
— Chiar dacă sunt, nu mi-au ieşit în cale. N-am întâlnit nici unul ca
Edgar.
— S-ar putea să întâlneşti. Şi-apoi domnul Edgar nu va fi întotdeauna
frumos şi tânăr, şi poate că nu va fi nici întotdeauna bogat.
— Acum este. Şi pe mine nu mă interesează decât prezentul. Mi-ar
plăcea dacă ai vorbi mai înţelept.
— Bine, atunci totul e în ordine: dacă nu te interesează decât
prezentul, căsătoreşte-te cu domnul Linton.
— Pentru asta n-am nevoie de învoirea dumitale... am să mă
căsătoresc cu el. Dar încă tot nu mi-ai spus dacă fac bine sau rău.
— Foarte bine faci, dacă oamenii fac bine căsătorindu-se numai
pentru prezent. Şi-acum, ia să auzim pentru ce eşti nefericită. Fratele
dumitale va fi mulţumit; cred că bătrâna doamnă şi bătrânul domn Linton
nu se vor împotrivi; vei scăpa dintr-un cămin dezordonat şi lipsit de confort
50
şi vei intra într-o casă bogată şi respectabilă; apoi, îl iubeşti pe Edgar, şi
Edgar te iubeşte. Totul pare să fie neted şi uşor. Unde-i piedica?
— Aici şi aici! răspunse Catherine lovindu-se cu o mână pe frunte şi
cu alta pe piept, adică... adică acolo unde trăieşte sufletul. În capul meu şi
în inima mea .sunt încredinţată că greşesc.
— Ciudat, nu înţeleg.
— Tocmai asta mi-e taina, şi dacă n-ai să-ţi baţi joc de mine, am să-ţi
explic; nu ştiu să ţi-o spun clar, dar am să-ţi descriu cam ceea ce simt.
Se aşeză din nou lângă mine. Faţa îi deveni mai tristă şi mai gravă,
iar mâinile împreunate tremurau.
— Nelly, dumneata nu visezi niciodată vise ciudate? întrebă ea
brusc, după câteva clipe de gândire.
— Ba da, când şi când îi răspunsei.
— Aşa şi eu. În viaţa mea am visat vise pe care nu le-am uitat
niciodată, vise care m-au făcut să-mi schimb felul de a gândi. Ele mi-au
pătruns întreaga fiinţă, aşa cum vinul pătrunde apa, şi au schimbat
înclinările minţii mele. Şi iată un vis de acest fel: am să ţi-1 povestesc...
dar, bagă de seamă, nici măcar să nu zâmbeşti ascultându-l.
— Nu-mi povesti, domnişoară Catherine! strigai. Suntem destul de
amărâţi şi fără să mai invocăm fantome şi năluci care să ne zăpăcească şi
mai mult. Haide, haide, fii veselă, fii aşa cum eşti de obicei. Uită-te la
micul Hareton! El nu visează nimic înspăimântător. Uite cât de dulce
zâmbeşte în somn!
— Da, şi cât de dulce blestemă taică-su în singurătatea lui! Cred căţi
aminteşti de Hindley din vremea când era ca acest copil bucălat; şi
aproape tot atât de nevinovat ca şi el. Şi totuşi, Nelly, am să te silesc să
mă asculţi; visul nu-i lung, şi astă-seară nu pot fi veselă.
— Nu vreau să-l aud, nu vreau să-l aud! repetam întruna enervată.
În vremea aceea eram superstiţioasă, credeam în vise — ca şi acum,
de altfel. Iar înfăţişarea Catherinei avea o întunecare neobişnuită. De
aceea m-am temut că povestea ei va fi ca o profeţie şi că mă va face să
prevăd o catastrofă îngrozitoare. A fost nemulţumită, dar nu începu să-mi
povestească imediat. Trecând numai în aparenţă la alt subiect, reîncepu
după foarte puţină vreme:
— Dacă aş fi în cer, Nelly, aş fi din cale-afară de nenorocită. O dată
am visat că eram acolo.
— Ţi-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnişoară
Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.
Ea râse, reţinându-mă, căci făcusem o mişcare pentru a mă ridica de
pe scaun.
— Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ţi spun că cerul nu mi
s-a părut un sălaş potrivit pentru mine şi mi se rupea inima de plâns.
Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine şi
m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde
m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina
mea. Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în
cer, şi dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul
în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă maş
mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată
cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu
51
însămi decât sunt eu — eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele
noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al
meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi
foc.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:30 PM | message # 6
Înainte de-a isprăvi aceste vorbe, mi-am dat seama că Heathcliff se
află în odaie. Simţind o mişcare uşoară, mi-am întors capul şi l-am văzut
ridicându-se de pe bancă şi furişându-se afară, fără zgomot. Ascultase
până când a auzit-o pe Catherine spunând că o căsătorie cu el ar degradao;
dar după aceea n-a mai stat să asculte. Catherine, care sta pe jos, din
pricina spetezei scaunului meu nu i-a putut observa nici prezenţa şi nici
plecarea. Dar eu am tresărit şi i-am făcut semn să tacă.
— Pentru ce? mă întrebă, privind nervoasă în jur.
— Din pricina lui Joseph, răspunsei, auzind, din fericire, roţile căruţei
lui venind pe drum; şi trebuie să vină şi Heathcliff cu el. Nu sunt sigură
dacă nu cumva a fost la uşă în clipa asta.
— Oh, nu cred că m-a putut auzi prin uşă, zise ea. Dă-mi-l pe
Hareton până pregăteşti masa şi, când vei fi gata, cheamă-mă să cinez cu
voi. Nu sunt cu conştiinţa împăcată, simt nevoia să mă potolesc şi să mă
conving că Heathcliff nu ştie nimic din ce-am vorbit noi. Nu-i aşa că n-a
auzit? Nu-i aşa că el nu ştie ce înseamnă să fii îndrăgostit?
— Nu văd de ce n-ar şti şi el ca şi dumneata, răspunsei; şi dacă
dumneata eşti aleasa inimii lui, va fi cea mai nefericită făptură care s-a
născut vreodată! În ziua în care vei deveni doamna Linton, el îşi va pierde
prietena, iubirea şi tot ce are pe lume! Te-ai gândit cum ai să suporţi
despărţirea de el şi cum va putea îndura el să fie cu desăvârşire singur pe
lume? Pentru că, domnişoară Catherine...
— El cu desăvârşire singur pe lume! Noi despărţiţi! exclamă ea cu un
accent de indignare. Cine poate să ne despartă, rogu-te? Acela va avea
soarta lui Milon1! Nu, Ellen, cât timp voi trăi, nici o făptură muritoare nu
mă va despărţi de el. Poate să se aleagă praful de toţi Lintonii de pe lume,
căci eu tot nu voi consimţi să-l părăsesc pe Heathcliff! A, nu, n-am de gând
să fac una ca asta... nici prin gând nu-mi trece! Dacă ăsta-i preţul, nu voi
accepta să devin doamna Linton! Heathcliff va însemna pentru mine
întotdeauna tot atât de mult cât şi până acum! Edgar trebuie să se
dezbare de antipatia lui, tolerându-l. Şi aşa va şi face după ce va afla
adevăratele mele sentimente pentru el. Nelly, îmi dau seama că mă
socoteşti o ticăloasă egoistă. Dar nu te-ai gândit niciodată că dacă
Heathcliff şi cu mine ne-am căsători am fi nişte cerşetori? Pe când dacă
mă mărit cu Linton, îl pot ajuta şi pe Heathcliff să se ridice şi voi putea să-l
scot de sub puterea fratelui meu.
— Cu banii bărbatului dumitale, domnişoară Catherine? o întrebai.
Să nu crezi că el va fi atât de îngăduitor cum îţi închipui şi, cu toate că nu
sunt un bun judecător, cred că ăsta-i cel mai slab motiv pe care l-ai găsit
pentru a deveni soţia tânărului Linton.
— N-ai dreptate, îmi răspunse, e cel mai tare motiv! Celelalte toate
satisfac doar capriciile mele şi ale lui Edgar. Dar acest motiv va folosi
unuia care cuprinde în fiinţa sa şi sentimentele mele pentru Edgar şi
1 Milon (Titius Annius Papianus) – tribun roman; în urma acuzaţiei de a fi ucis, în anul 52
î.e.n., pe Clodius – un rival politic – a fost exilat; moare în anul 48 î.e.n.
52
pentru mine însămi. Eu nu-ţi pot tălmăci asta în vorbe. În această lume,
marile mele suferinţe au fost suferinţele lui Heathcliff: le-am văzut şi simţit
pe toate de la început. Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri
şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi
el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi
mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton
seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama,
aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e
asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci
necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu
ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine
însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că nu mai vorbi despre despărţirea
noastră; e cu neputinţă, şi...
Se opri, îşi ascunse faţa în cutele fustei mele, dar eu o respinsei cu
tărie. Nebunia ei mă scosese din răbdări!
— Dacă ar fi să înţeleg ceva din prostiile pe care mi le înşiri,
domnişoară, răspunsei, apoi n-aş înţelege decât că nu-ţi dai seama de
îndatoririle ce le iei asupră-ţi căsătorindu-te; sau poate că eşti o fată rea şi
incorectă. Dar nu mă mai plictisi cu asemenea taine: nu-ţi făgăduiesc că le
voi păstra.
— Dar ce ţi-am spus până acum vei păstra? întrebă ea în grabă.
— Nu, nu-ţi făgăduiesc, repetai.
Începuse să stăruie pe lângă mine, dar intrarea lui Joseph puse capăt
convorbirii noastre. Catherine îşi mută scaunul într-un colţ şi începu să-l
legene pe Hareton, în timp ce eu pregăteam cina. După ce totul fu gata,
cealaltă servitoare şi cu mine începurăm a ne certa pentru că nici una
dintre noi nu voia să ducă mâncarea domnului Hindley; şi până să ne
înţelegem, mâncarea se răci aproape de tot. Atunci ne învoirăm să
aşteptăm până va cere el însuşi de mâncare, căci ne era frică să dăm ochii
cu el, mai ales după ce stătuse atâta vreme singur.
— Şi cum se face că derbedeul ăla n-a venit încă de la câmp până la
vremea asta? Pe unde o fi, afurisitul? întrebă bătrânul făcându-şi ochii
roată.
— Am să-l chem eu, îi răspunsei. Trebuie să fie în magazie.
M-am dus şi l-am strigat, dar n-am primit nici un răspuns. Când mam
întors, i-am şoptit Catherinei că eram sigură că Heathcliff a auzit o
parte din cele ce-mi spusese şi l-am văzut ieşind din bucătărie tocmai când
se plângea de purtarea lui Hindley faţă de el. Catherine sări în picioare
foarte speriată, îl trânti pe Hareton pe un scaun şi porni în goană în
căutarea prietenului ei fără a mai pierde vremea să se gândească pentru
ce e atât de tulburată sau de ce spusele ei l-au putut îndurera pe
Heathcliff. Lipsi atât de mult, încât Joseph ne propuse să nu-i mai
aşteptăm. Viclean cum era, afirma că cei doi nu se întorc pentru a nu fi
siliţi să asculte rugăciunile lui prelungite, căci erau "destul de răi pentru a
săvârşi orice nelegiuire”. Aşa că în seara aceea, la rugăciunile obişnuite
dinainte de masă care durau de obicei un sfert de ceas, adăugă o
rugăciune specială pentru ei şi ar fi adăugat încă una la sfârşit, dacă
tânăra lui stăpână nu l-ar fi întrerupt, poruncindu-i să dea fuga pe drum,
să-l caute pe Heathcliff peste tot şi să-l aducă imediat acasă!
— Vreau să-i vorbesc, "trebuie” să-i vorbesc înainte de a mă duce
53
sus, zise ea. Şi poarta e deschisă; s-o fi dus departe, de unde nu ne mai
aude, căci n-a răspuns, cu toate c-am strigat de la capătul grajdului cât am
putut de tare.
La început Joseph s-a opus; dar domnişoara era prea enervată ca să
suporte vreo contrazicere; şi în cele din urmă Joseph şi-a pus pălăria pe
cap şi a pornit, bombănind. Între timp, Catherine măsura cu paşi mari camera
în sus şi-n jos, spunând:
— Mă întreb unde e... mă întreb unde poate fi? Ce-am spus, Nelly?
Am uitat tot. S-o fi supărat pentru că azi după-amiază eram prost dispusă?
Nelly dragă! Arată-mi ce-am putut spune ca să-l mâhnească? Oh! Ce n-aş
da să se întoarcă! Ah! Cum aş vrea să se întoarcă!
— Cât zgomot pentru nimic! strigai, cu toate că nici eu nu mă
simţeam prea liniştită. Te sperii pentru un moft! N-ai nici un motiv de
îngrijorare, pentru că Heathcliff trebuie să se fi dus să facă o plimbare pe
dealuri la lumina lunii sau s-o fi culcat în pod pe-un maldăr de fân şi e prea
bosumflat pentru a ne răspunde. Fac prinsoare că-i acolo. Să vezi dacă nul
scot eu de-acolo!
Am plecat din nou să-l caut. Rezultatul fu o mare dezamăgire, iar
truda lui Joseph avu acelaşi sfârşit.
— Băiatu' ăsta e din ce în ce mai rău, zise el intrând în casă. A lăsat
poarta larg deschisă, calu' domnişoarei a fugit, a trecut peste câmp de a
bătătorit două lanuri de grâu şi s-a dus drept la păşune. Frumoasă treabă!
Mâine dimineaţă stăpînu' o să strige de s-or speria şi dracii, şi bino-o să
facă! El e întruchiparea răbdării când are a face cu asemenea făpturi
afurisite... da, întruchiparea răbdării! Da' n-are să mai meargă aşa mult
timp...o să vedeţi voi! Nu trebuie să-şi iasă din fire pentru un nimic!
— L-ai găsit pe Heathcliff, măgarule?! îl întrerupse Catherine. L-ai
căutat aşa după cum ţi-am poruncit?
— Mai bine căutam calu', răspunse Joseph. Ar fi avut mai mult rost.
Da' nu pot căuta nici calu', nici omu' într-o noapte ca asta... neagră ca
urloiu'! Şi-apoi Heathcliff nu-i omu' ăla să vie la fluieratu' meu... da' s-ar
putea să nu fie aşa tare de ureche dacă te-ar auzi pe dumneata!
Noaptea era neobişnuit de neagră pentru vreme de vară; se vedea
că norii sunt încărcaţi de fulgere, şi eu am spus că cel mai cuminte ar fi să
şedem cu toţii liniştiţi, fără să ne mai frământăm, căci ploaia care se apropia
îl va aduce, desigur, acasă. Dar pe Catherine n-am putut-o convinge să
se liniştească. Umbla fără astâmpăr încoace şi-ncolo, de la poartă la uşă,
într-o stare de surescitare nemaipomenită; în cele din urmă rămase nemişcată
lângă zidul casei, aproape de şosea, fără a ţine seama de strigătele
mele, de bubuitul tunetelor şi de picăturile mari de ploaie care începuseră
să cadă în jurul ei. Din când în când striga; apoi asculta şi până la urmă
plânse în gura mare. Plângea atât de amarnic, încât nici Hareton şi nici un
alt copil n-ar fi putut-o întrece.
Către miezul nopţii eram încă de veghe cu toţii; furtuna se apropiase
şi vuia din plin, cu furie, peste Wuthering Heights. Vântul era năprasnic, ca
şi tunetele, care nu mai conteneau. Unul din pomii de la colţul casei se
prăbuşi, spintecat în două. O cracă enormă căzu de-a curmezişul pe
acoperiş şi dărâmă o parte din coşul căminului, zvârlind cu zgomot o
avalanşă de pietre şi-un nor de funingine în soba din bucătărie. Ni se păru
că trăsnetul se prăvălise chiar în mijlocul nostru, şi Joseph căzu în
54
genunchi, implorându-l pe Dumnezeu să-şi aducă aminte de patriarhii Noe
şi Lot şi, ca în vremurile de demult, să-i cruţe pe cei drepţi şi să-i lovească
pe nelegiuiţi. Mie mi se părea că judecata cerului se abătuse asupra
noastră. Iona, după părerea mea, era domnul Earnshaw, şi pentru a vedea
dacă mai este în viaţă, am scuturat clanţa vizuinii lui. Mi-a răspuns într-un
mod care l-a făcut pe Joseph să vocifereze şi mai tare decât până atunci,
rugându-l pe Dumnezeu să facă o mare deosebire între oamenii sfinţi ca el
şi cei păcătoşi ca stăpânul său. Dar în douăzeci de minute furtuna trecu,
lăsându-ne pe toţi teferi, afară de Cathy, care, refuzând eu încăpăţânare
să se adăpostească, rămăsese afară cu capul descoperit şi fără nimic pe
spate, aşa că era udă până la piele. Intră, se culcă pe o bancă aşa udă
cum era şi se întoarse către spetează cu faţa îngropată în mâini.
— Păi bine, domnişoară! exclamai eu atingându-i umărul, doar n-oi fi
vrând să te omori? Ştii cât e ceasul? A trecut o jumătate de ceas de la
miezul nopţii. Hai, hai şi te culcă! N-are rost să-l mai aştepţi pe nebunul ăla
de băiat S-o fi dus la Gimmerton şi-o fi rămas acolo. Nu-şi închipuie că-l
aşteptăm până la ceasul ăsta târziu şi crede că numai domnul Hindley mai
e treaz, de aceea s-o fi gândit că e mai cuminte să nu se înapoieze, ca nu
cumva tocmai stăpânul să-i deschidă uşa.
— Nu, nu, nu-i la Gimmerton, zise Joseph. Nu m-aş mira să fie în
fundu' unei gropi mlăştinoase. Mânia asta cerească n-a venit degeaba, şi
ar trebui să iei seama, domnişoară... da, ca nu cumva ceea ce va să vie să
fie pentru dumneata. Mulţumesc cerului pentru toate! Toate faptele
lucrează spre binele celor drepţi şi pentru a-i alege de pleavă. Doar ştiţi ce
spun scripturile! Apoi începu să ne citeze mai multe texte biblice,
spunându-ne capitolele şi versetele unde le puteam găsi.
Eu, după ce am rugat-o zadarnic pe încăpăţânata aceea de fată să
se ridice şi să se dezbrace de hainele ude, l-am lăsat pe Joseph predicând
şi pe ea dârdâind şi ma-am dus să mă culc, împreună cu micul Hareton,
care dormea atât de adânc, de parcă toată lumea ar fi dormit în jurul lui.
Câtăva vreme după aceea l-am mai auzit pe Joseph citind, apoi am
desluşit paşii lui rari pe scară şi curând am adormit.
Dimineaţa am coborât mai târziu ca de obicei, şi la razele de soare
ce pătrundeau prin crăpăturile obloanelor, am văzut-o pe domnişoara
Catherine aşezată aproape de căminul din bucătărie. Uşa dinspre sală era
întredeschisă, şi lumina năvălea din plin prin ferestrele sălii, pe care le
uitasem deschise. Hindley ieşise din camera lui şi se oprise în dreptul
căminului din bucătărie, năuc şi somnoros.
— Ce te doare, Cathy? întrebă el tocmai în clipa în care intram eu;
arăţi ca un câine plouat. De ce eşti atât de palidă şi amărâtă, fato?
— M-a plouat, răspunse ea şovăind; şi mi-e frig, atâta tot.
— Oh! E o neascultătoare! strigai eu, observând că stăpânul e destul
de treaz. A udat-o ploaia de aseară şi a stat toată noaptea aşa udă cum o
vedeţi; n-am putut-o convinge să se ridice.
Domnul Earnshaw se uită la mine cu ochi mari, miraţi.
— Toată noaptea! repetă el. De ce nu s-a culcat? I-a fost frică de
tunete, nu-i aşa? Dar de-atunci au trecut câteva ceasuri;
Nici unul dintre noi nu voiam să-i atragem atenţia asupra lipsei lui
Heathcliff atâta vreme cât i-o puteam ascunde. De aceea i-am răspuns că
nu ştiu ce i-a venit să stea de veghe, iar ea nu spuse nimic. Era o
55
dimineaţă proaspătă şi rece; am deschis fereastra, şi odaia s-a umplut de
miresmele dulci ce veneau din grădină, dar Catherine mi-a strigat pe un
ton mânios:
— Ellen, închide fereastra! Mor de frig! Iar când se apropie de focul
aproape stins, dinţii îi clănţăneau.
— E bolnavă, zise Hindley prinzând-o de încheietura mâinii. Cred că
de aceea n-a vrut să se culce. Dă-o dracului de treabă! Nu mai vreau să
văd boală în casa asta! Ce-ţi veni să stai în ploaie?
— A fugit după băieţi, ca de obicei! croncăni Joseph, care, observând
şovăiala noastră, profită de ocazie să intre în vorbă cu Hindley, căci avea o
gură tare păcătoasă. Dac-aş fi în locul dumneavoastră, stăpâne, le-aş
trânti uşa-n nas la toţi, fără multă vorbă! Nu-i zi în care, dacă plecaţi, să nu
se strecoare aici pisoiu' ăla tânăr al lui Linton; şi domnişoara Nelly, faină
fată mare mai e şi ea! Vă pândeşte din bucătărie şi, când intraţi înăuntru
pe-o uşă, el iese pe ailaltă, şi-apoi domnişoara noastră se duce să se ţie de
fusta ei. Şi-apoi, frumoasă purtare s-o ia razna pe câmp, după miezul
nopţii, cu dracu' ăla blestemat, cu piaza aia rea, cu ţiganu' ăla de
Heathcliff?! Ei cred că-s orb; dar nici vorbă de una ca asta!... Eu l-am văzut
pe tânăru' Linton şi când a venit, şi când s-a dus; şi te-am văzut şi pe
dumneata (se întoarse spre mine), că nu eşti bună de nimica, vrăjitoare
necurată ce eşti! Sari ca friptă şi fugi în casă în minutu' când auzi calu'
stăpânului pe drum.
— Taci, iscoadă care tragi cu urechea pe la uşi! strigă Catherine. Să
nu aud nici o obrăznicie în faţa mea! Edgar Linton a venit ieri din
întâmplare, Hindley, iar eu i-am spus să plece, ştiind că nu-ţi place să-l
întâlneşti în starea în care erai.
— Minţi, Cathy, nu încape nici o îndoială, răspunse fratele; iar
dumneata, Joseph, eşti un prostănac afurisit! Dar să nu mai amintim de
Linton acum; spune-mi, n-ai fost astă-noapte cu Heathcliff? Spune drept.
Nu te teme, n-am să-i fac nici un rău, cu toate că-l urăsc tot atât de mult
ca şi până acum; dar de curând mi-a făcut un bine, şi de aceea conştiinţa
nu mă lasă să-i frâng gâtul. Dar pentru a nu fi ispitit s-o fac, chiar în
dimineaţa asta am să-i spun să-şi caute de drum în lumea largă; şi, după
ce-o pleca, vă sfătuiesc pe toţi să băgaţi bine de seamă, căci o să am mai
multă vreme să-mi vărs focul pe voi!
— Nici nu l-am văzut astă-noapte pe Heathcliff, răspunse Catherine,
începând să plângă în hohote; şi dacă-l dai afară din casă, plec şi eu cu el.
Dar poate n-ai să mai ai prilejul, poate c-a şi plecat.
După aceste vorbe izbucni în nişte răcnete nestăpânite de durere, şi
nu se mai putu înţelege ce spune.
Hindley revărsă asupră-i un torent de insulte pline de dispreţ şi îi
porunci să se ducă numaidecât în odaia ei; că de nu, îi dă el motiv de
plâns. Eu am forţat-o să se supună, dar scena pe care a făcut-o când a
ajuns în odaie n-am s-o uit niciodată: m-a înspăimântat. Am crezut că
înnebuneşte şi l-am rugat pe Joseph să dea fuga după doctor. Era un
început de delir. Când a văzut-o, doctorul Kenneth a spus că e foarte grav
bolnavă, că are o boală molipsitoare. I-a luat sânge şi a spus să nu-i dau
de mâncare decât zer şi fiertură de ovăz şi să am grijă ca nu cumva să se
arunce peste balustrada scării sau pe fereastră. Apoi a plecat, căci avea
destul de mult de lucru în parohia noastră, unde între o casă şi alta e o
56
depărtare de câte două sau trei mile.
N-aş putea spune că am fost o infirmieră blândă, dar nici Joseph sau
stăpânul nu erau mai buni, şi cu toate că bolnava noastră era pe cât de
obositoare şi de îndărătnică putea fi o bolnavă, totuşi s-a vindecat. Fireşte,
bătrâna doamnă Linton a venit de mai multe ori pe la noi, punând ordine
peste tot, certându-ne pe toţi şi poruncindu-ne tuturor; iar când Catherine
a intrat în convalescenţă, a stăruit s-o ducem la Thrushcross Grange,
uşurare pentru care i-am fost recunoscători. Dar biata doamnă a avut
motive bine întemeiate să-şi regrete bunătatea, căci atât ea cât şi bărbatul
ei s-au molipsit de la Cathy şi au murit amândoi în câteva zile.
Tânăra noastră domnişoară s-a întors acasă mai obraznică, mai
arţăgoasă şi mai îngâmfată decât fusese vreodată. Din seara aceea de
furtună şi trăsnete numele lui Heathcliff n-a mai fost pomenit. Dar într-o zi,
când m-a scos din fire, am avut nenorocul s-o acuz de dispariţia lui: de
fapt aşa şi era, după cum prea bine ştia. Începând din ziua aceea, timp de
câteva luni, n-a mai vorbit cu mine, tratându-mă ea pe-o simplă slujnică.
Joseph era, de asemenea, ostracizat; el continua să-i dea sfaturi şi să-i
predice de parcă ar fi fost o copiliţă, dar ea se socotea femeie în toată
firea, stăpâna noastră, şi credea că ultima ei boală îi dădea dreptul să fie
tratată cu respect. Atunci doctorul spusese că nu va mai suporta să fie
contrazisă, că trebuie s-o lăsăm să facă ce vrea: aşa că oricine ar fi
încercat să i se împotrivească trecea, în ochii ei, drept un criminal. De
domnul Earnshaw şi de prietenii lui se ţinea departe; protecţia lui Kenneth
şi ameninţările unei crize serioase, care îi însoţeau adeseori furiile, au
făcut pe frate-său să-i împlinească toate dorinţele, ferindu-se s-o înrăiască
şi mai mult. Era prea îngăduitor faţă de capriciile ei; nu din dragoste, ci din
orgoliu; dorea sincer s-o vadă onorându-i familia printr-o alianţă cu
Lintonii, şi dacă-l lăsa în pace, îi dădea voie să ne calce în picioare ca pe
nişte sclavi, căci puţin îi păsa lui de noi! Edgar Linton, ca mulţi bărbaţi
înaintea lui şi cum vor mai fi mulţi şi după el, a fost în culmea fericirii şi s-a
crezut cel mai norocos bărbat din lume în ziua în care a condus-o la capela
de la Gimmerton, trei ani după moartea tatălui său.
M-au constrâns, împotriva voinţei mele, să plec de la Wuthering
Heights, şi s-o însoţesc pe Catherine la Thrushcross Grange. Micul Hareton
avea aproape cinci ani şi începusem să-l învăţ să citească. Despărţirea
noastră fu grea, dar lacrimile Catherinei aveau mai multă putere decât ale
noastre. Când am refuzat să merg cu ea şi când a văzut că rugăminţile nu
mă conving, s-a dus să se plângă soţului şi fratelui ei. Primul mi-a oferit o
simbrie mai mare, iar al doilea mi-a poruncit să-mi fac bagajele, căci nu
mai voia să aibă femei în casă, zicea el, acum când nu mai exista stăpâna,
iar în ceea ce-l privea pe Hareton avea să fie dat, peste puţin, în grija
pastorului. Aşa că nu-mi rămăsese decât o cale: să fac ceea ce mi se
poruncise. I-am spus stăpânului că, dând afară toţi oamenii cumsecade, o
să alunece repede spre ruină; apoi l-am sărutat de rămas bun pe Hareton,
care de-atunci s-a înstrăinat cu totul de mine. Şi oricât de ciudat s-ar
părea, sunt sigură c-a uitat-o cu desăvârşire pe Ellen Dean, a uitat că ea
nu l-a avut pe lume decât pe el, şi el pe ea.
Ajungând aici cu povestirea, menajera mea aruncă întâmplător
o privire spre orologiul de deasupra căminului şi fu uluită când văzu că
minutarul arăta ora unu şi jumătate. Nici n-a vrut să audă să mai rămână
57
măcar o secundă; la drept vorbind, şi eu eram dispus să amân continuarea
povestirii. Şi acum, după ce s-a dus să se odihnească în camera ei, iar eu
am mai meditat vreun ceas sau două, trebuie să-mi adun forţele pentru a
mă duce la culcare, în ciuda lenei dureroase pe care o am în minte şi-n
mădulare.
CAPITOLUL 10
Straşnic început pentru o viaţă de pustnic! Patru săptămâni de chin,
frământare şi boală! Şi vai! vântul suflă rece ca gheaţa, cerul de miazănoapte
este amarnic de sumbru, şi drumurile înfundate, şi doctorii de ţară
veşnic în întârziere! Şi vai! lipsa asta de chipuri omeneşti! Şi, mai rău
decât toate, înspăimântătoarea sentinţă a lui Kenneth că nu voi putea ieşi
din casă până la primăvară!
Domnul Heathcliff m-a onorat mai adineauri cu vizita lui. Acum şapte
zile mi-a trimis o pereche de potârnichi, ultimele din sezon. Ticălosul! Nu-i
cu totul nevinovat de boala mea, şi tare-mi venea să i-o spun pe faţă! Dar,
din păcate, nu puteam jigni un om care a fost atât de milos încât a stat la
căpătâiul meu mai bine de un ceas, vorbindu-mi despre alte subiecte
decât pilule şi siropuri, vezicători şi lipitori! Acum sunt chiar bine dispus.
Sunt prea slăbit pentru a citi; dar mi-ar face plăcere să aud ceva
interesant. Ce-ar fi dacă aş chema-o pe doamna Dean ca să-şi termine
povestea? Îmi reamintesc principalele întâmplări petrecute până la
plecarea ei de la Wuthering Heights. Da, ţin minte că eroul fugise şi n-au
mai auzit nimic despre el timp de trei ani de zile, iar eroina s-a căsătorit.
Am s-o sun; o să-i facă plăcere când m-o vedea bine dispus. Iat-o. Doamna
Dean a şi sosit.
— Mai sunt douăzeci de minute, domnule, până să luaţi doctoria,
începu ea.
— Dă-o încolo! Să n-o mai văd! îi răspunsei. Aş vrea...
— Doctorul zice că n-ar trebui să mai luaţi atâtea prafuri!
— Sunt în totul de acord cu el! Dar nu mă întrerupe. Vino şi aşază-te
aici. Ia mâinile de pe grămada aceea amărâtă de sticluţe. Scoate-ţi
împletitura din buzunar... aşa, vezi... şi spune-mi mai departe povestea
domnului Heathcliff, de unde ai lăsat-o şi până-n ziua de azi. Şi-a isprăvit
studiile pe continent şi s-a întors acasă un "domn”? Sau a căpătat o bursă
la un colegiu? Sau a fugit în America, unde şi-a câştigat onoruri şi avere
sugând sângele patriei sale adoptive? Sau a strâns bani rapid, operând
tâlhării la drumul mare în Anglia?
— O fi făcut din toate câte puţin, domnule Lockwood, eu nu pot
garanta de nimic! V-am spus de la bun început că nu ştiu cum şi-a câştigat
banii, după cum nu ştiu nici ce mijloace a folosit pentru a ieşi din starea de
sălbăticie în care căzuse. Dar, dacă-mi daţi voie, dacă vă distrează şi nu vă
oboseşte, am să vă povestesc mai departe în felul meu. Vă simţiţi mai bine
astăzi?
— Mult mai bine.
— Asta-i o veste bună.
Domnişoara Catherine şi cu mine am plecat la Thrushcross Grange
58
şi, spre plăcuta mea surprindere, s-a purtat mult mai bine decât aş fi
îndrăznit să sper. Părea îndrăgostită de domnul Linton, şi surorii lui de
asemeni îi arăta multă dragoste. Fireşte, amândoi fraţii căutau, prin toate
mijloacele, s-o mulţumească. Nu ciulinul se pleca spre caprifoi, ci caprifoiul
îmbrăţişa ciulinul. Nici vorbă despre concesii reciproce: ea stătea
neclintită, iar ceilalţi se înclinau. Şi cine poate fi răutăcios dacă nu
întâlneşte nici împotrivire, nici indiferenţă? Observasem că domnul Edgar
era stăpânit de teama ca nu cumva s-o enerveze si căuta să ascundă în
faţa ei grija asta a lui, dar dacă mă auzea răspunzându-i mai aspru, sau
vedea că vreo altă servitoare se îmbufnează la vreo poruncă prea dură a
doamnei, îşi trăda supărarea printr-o încruntătură care nu-i întuneca
niciodată faţa când era vorba de propria lui persoană. Adeseori m-a dojenit
cu severitate pentru obrăznicia mea, afirmând că nici dacă cineva l-ar înjunghia
n-ar simţi o durere mai mare decât cea pe care o simte când îşi
vede soţia supărată. Pentru a nu necăji un stăpân atât de bun, m-am
deprins să fiu mai puţin ţâfnoasă şi, vreme de o jumătate de an, pentru că
nu se găsi nici o scânteie care să-l facă să explodeze, praful de puşcă
rămase inofensiv, de parcă ar fi fost nisip. Catherine avea când şi când
epoci de tristeţe şi tăcere: soţul ei le respecta cu dragoste şi fără a o
întreba nimic, atribuindu-le transformărilor survenite în constituţia ei cu
prilejul bolii de care suferise, întrucât înainte de asta Catherine nu avusese
niciodată vreo depresiune nervoasă. Înseninarea ei era întâmpinată prin
propria lui înseninare. Aş putea afirma că erau într-adevăr profund fericiţi,
din ce în ce mai fericiţi.
Dar fericirea lor luă sfârşit. Da, calea lungă a vieţii ne sileşte să trăim
pentru noi înşine. Oamenii blânzi şi generoşi nu au decât un egoism ceva
mai echilibrat decât cei despotici. Şi fericirea lor încetă când împrejurările
îi siliră, pe fiecare din ei, să-şi dea seama că interesul unuia nu era
principala preocupare a celuilalt. Într-o seară dulce de septembrie mă
întorceam din livadă cu un coş greu de mere, pe care le culesesem. Se
lăsase întunericul şi luna privea peste zidul înalt al curţii, făcând ca
umbrele nedesluşite să se ascundă prin numeroasele unghere ale clădirii.
Mi-am aşezat povara pe trepte, în faţa uşii de la bucătărie, şi m-am oprit
puţin pentru a mă odihni şi a mai respira aerul proaspăt şi dulce. Stăteam
cu spatele spre intrare, ochii îmi erau aţintiţi asupra lunii, când, în spatele
meu, am auzit o voce:
— Nelly, dumneata eşti?
Era o voce profundă, cu un timbru străin, dar după modul cum îmi
rostise numele mi se păru cunoscută. M-am întors speriată să văd cine
vorbeşte, căci uşile erau închise şi nu văzusem pe nimeni când mă
apropiasem de trepte. Am auzit mişcare în capul scării ce ducea spre
antreu şi, după ce făcui câţiva paşi într-acolo, am văzut un bărbat voinic,
îmbrăcat într-o haină de culoare închisă; iar faţa şi părul îi erau de
asemeni de culoare închisă. Stătea rezemat de perete şi ţinea degetele pe
clanţă, ca şi cum ar fi avut de gând să deschidă uşa. "Cine să fie? mi-am
zis. Domnul Earnshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nu seamănă cu glasul lui.”
— Aştept aici de-un ceas, începu; mă uitam la el cu ochii mari
deschişi; în jurul nostru domnea o tăcere de mormânt. N-am cutezat să
intru. Nu mă cunoşti? Uită-te la mine, doar nu sunt străin!O rază de lună
căzu pe faţa lui. Obrajii îi erau palizi şi pe jumătate acoperiţi de favoriţi
59
negri, sprâncenele căzute, iar ochii, ciudaţi, adânciţi în orbite. I-am recunoscut
ochii.
— Ce?! strigai ridicându-mi mâinile de uluire, neştiind dacă e om din
lumea asta sau o nălucă. Ce? Te-ai întors? Eşti chiar tu? Tu eşti?
— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-şi privirea spre ferestrele
casei, ce străluceau în razele lunii pe care o oglindeau; dar din dosul lor nu
se strecura nici o dâră de lumină.
— Nu sunt acasă? Unde-i ea? Nelly, dumneata nu te bucuri? N-ai de
ce fi atât de tulburată! E aici? Răspunde-mi! Vreau să-i spun o vorbă...
stăpânei dumitale, du-te şi spune-i că cineva de la Gimmerton vrea s-o
vadă.
— Dar ce-o să spună Catherine?! Exclamai. Ce-o să facă? Surpriza
asta m-a zăpăcit... O să-şi piardă minţile! Şi tu, tu eşti Heathcliff! Dar cât
te-ai schimbat! Nu, nu, e de crezut! Ai fost soldat?
— Du-te şi comunică-i ce ţi-am spus, mă întrerupse el nerăbdător.
Nici chinurile iadului nu sunt mai grele decât aşteptarea asta! El apăsă
clanţa, şi eu am intrat în antreu; dar când am ajuns în faţa salonului unde
se aflau domnul şi doamna Linton, n-am mai avut curajul să înaintez. În
cele din urmă mi-am găsit o scuză: să-i întreb dacă nu doresc să aprind
lumânările — şi am deschis uşa.
Şedeau împreună în faţa ferestrei deschise şi priveau peste pomii
din grădină şi parcul sălbatic şi verde, valea de la Gimmerton, deasupra
căreia plutea o fâşie lungă de ceaţă (căci, după cum aţi observat probabil
şi dumneavoastră, imediat după ce treceţi de capelă apa ce se scurge din
mlaştini se uneşte cu râuleţul care şerpuieşte pe povârniş de-a lungul văii).
Wuthering Heights se află deasupra acestor aburi argintii, dar vechea
noastră casă nu se vede de-aici, căci e aşezată de cealaltă parte a crestei.
Încăperea şi cei ce erau într-însa, cât şi priveliştea ce se aşternea în faţa
lor păreau cuprinse de o linişte minunată. Am întrebat despre lumânări,
dar nu-mi venea la îndemână să repet cele spuse de Heathcliff, aşa că mam
îndreptat spre ieşire, fără să scot un cuvânt. Dându-mi însă seama de
prostia mea m-am oprit şi am bolborosit:
— A venit cineva de la Gimmerton şi doreşte să o vadă pe doamna.
— Ce doreşte? întrebă doamna Linton.
— Nu l-am întrebat, răspunsei.
— Bine. Trage perdelele, Nelly, zise ea, şi adu ceaiul. Mă întorc
numaidecât.
Ea ieşi din odaie. Domnul Edgar mă întrebă, liniştit, cine o căuta.
— O persoană pe care doamna n-o aşteaptă, răspunsei. Heathcliff,
vă mai aduceţi aminte de el, domnule? Heathcliff, care trăia în casa
domnului Earnshaw.
— Ce, ţiganul acela, rândaşul acela?! strigă el. De ce nu i-ai spus
desluşit Catherinei cine e?
— Vă rog! Să nu-i vorbiţi aşa, domnule, spusei eu. Ar fi foarte
mâhnită dacă v-ar auzi. A fost distrusă când a fugit Heathcliff de-acasă. Şi
cred că reîntoarcerea lui îi va face o mare bucurie.
Domnul Linton se îndreptă spre una din ferestrele aflate de partea
cealaltă a încăperii, care dădea spre curte. O deschise şi se plecă peste
pervaz. Cred că cei doi erau sub fereastră, căci exclamă în grabă.
— Nu sta acolo,iubita mea! Pofteşte persoana înăuntru, dacă e
60
cineva cunoscut.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:32 PM | message # 7
Curând după aceea am auzit zgomotul clanţei, iar Catherine, după
ce urcase scările în goană, apăru cu răsuflarea tăiată, năucă şi prea
emoţionată ca să-şi poată arăta bucuria. De fapt, după faţa ei ai fi putut
bănui că asupră-i se abătuse mai degrabă o mare nenorocire.
— Oh! Edgar! Edgar! spuse ea gâfâind şi îmbrăţişându-l. Oh!
scumpul meu Edgar! Heathcliff s-a întors...s-a întors! Şi-l strânse atât de
tare în braţe, de era gata să-l înăbuşe.
— Bine, bine, strigă soţul pe un ton cam supărat. Pentru atâta lucru
nu-i nevoie să mă sugrumi! Niciodată omul acesta nu mi s-a părut a fi o
comoară nepreţuită. Nu văd de ce eşti atât de emoţionată!
— Ştiu că nu-ţi era simpatic, răspunse ea, înfrângându-şi oarecum
excesiva încântare. Dar de dragul meu trebuie să te împrieteneşti cu el.
Să-i spun să vină sus?
— Aici? întrebă el. În salon?
— Dar unde în altă parte? răspunse Catherine.
Domnul Linton păru vexat şi-i sugeră bucătăria, ca fiind un loc mai
nimerit pentru Heathcliff. Doamna Catherine Linton îl măsură din ochi cu o
expresie ciudată... pe jumătate mânioasă şi pe jumătate batjocoritoare,
văzându-l atât de dispreţuitor.
— Nu, adăugă ea după un minut, nu pot sta în bucătărie cu el.
Aşterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul dumitale şi domnişoara
Isabella, care sunt nobili, şi alta pentru Heathcliff şi mine, care suntem
oameni din popor. Aşa eşti mulţumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac
focul în altă cameră? Dacă aşa vrei, dă dispoziţii. Acum dau fuga jos să mă
conving că oaspetele meu e într-adevăr aici. Mă tem că bucuria mea e
prea mare ca să fie adevărată!
Era gata s-o pornească din nou, în goană, dar Edgar o opri.
— Spune-i să poftească sus, zise, adresându-mi-se mie; iar tu;
Catherine, încearcă să fii fericită fără a fi absurdă! N-are rost ca toată casa
să te vadă primind un servitor fugit aşa cum ai primi un frate.
Am coborât şi l-am găsit pe Heathcliff aşteptând la intrare. Părea
sigur că va fi poftit înăuntru. M-a urmat fără prea multă vorbă, iar eu l-am
condus în faţa stăpânului şi a stâpânei, ai căror obraji îmbujoraţi trădau
urmele unei discuţii aprinse. Dar pe chipul stăpânei străluci un alt
sentiment când prietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl luă de mâini şi-l
conduse la Linton, apoi prinse degetele şovăitoare ale lui Linton şi le vârî
în cele ale musafirului. Iar eu, văzîndu-l acum bine pe Heathcliff în lumina
focului şi a lumânărilor, am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise un
bărbat voinic, atletic, bine legat; pe lângă el stăpânul meu părea un
adolescent firav. Ţinuta lui dreaptă te făcea să crezi că fusese în armată.
Trăsăturile hotărâte dădeau feţei lui o expresie mult mai matură decât cea
a domnului Linton; părea inteligent şi nu mai avea nici o urmă a
grosolăniei lui din trecut. În sprâncenele joase, încruntate, şi în ochii plini
de-un foc negru se mai ascundea încă o sălbăticie pe jumătate îmblânzită,
dar desăvârşit stăpânită; manierele lui distinse, cu toate că nu mai păstrau
nici o urmă de stângăcie, erau totuşi prea dure pentru a fi graţioase.
Surpriza stăpânului părea tot atât de mare, dacă nu şi mai mare ca a mea.
O clipă se simţi încurcat, neştiind în ce fel să se adreseze rândaşului, aşa
cum îl numise. Heathcliff dădu drumul mâinii lui fine şi rămase în picioare,
61
privindu-l cu răceală, aşteptând să-i vorbească.
— Luaţi loc, domnule, îi zise în sfârşit. Doamna Linton, aducându-şi
aminte de vremurile de odinioară, mi-a cerut să vă fac o primire cordială
şi, fireşte, sunt încântat când am prilejul să-i fac o plăcere.
— Eu de asemenea, răspunse Heathcliff, mai ales atunci când pot şi
eu lua parte la această plăcere; rămân bucuros un ceas, două.
Se aşeză pe un fotoliu în faţa doamnei Catherine, care sta cu privirea
aţintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, dacă-l scapă din ochi, ar putea
să dispară. Heathcliff nu-şi ridica prea des ochii către ea: o privire fugară
aruncată din când în când îi era de-ajuns; dar de fiecare dată licăririle
ochilor săi oglindeau încântarea nedomolită pe care o sorbea din ochii ei.
Erau prea cuprinşi de bucuria lor reciprocă pentru a se simţi stingheriţi de
ceva sau cineva. Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise
de supărare, sentiment care ajunse la culme când doamna se ridică şi,
trecând de cealaltă parte a covorului, prinse din nou mâinile lui Heathclifff
şi râse de parcă nu mai era în toate minţile.
— Mâine o să mi se pară vis! strigă ea. N-o să-mi vină să cred că team
văzut, că te-am atins, c-am vorbit iarăşi cu tine. Dar să ştii, Heathcliff,
ai fost fără milă, nu meriţi această primire. Să fugi şi să nu dai nici un
semn de viaţă timp de trei ani! Asta înseamnă că nu te-ai gândit niciodată
la mine!
— M-am gândit puţin mai mult decât te-ai gândit tu la mine,
murmură el. Am auzit, nu de mult, că te-ai căsătorit, Cathy, şi, în timp ce
aşteptam jos în curte, iată ce puneam la cale: să-ţi văd o clipă faţa şi
mirarea din ochi, şi poate o aşa-zisă bucurie, după aceea să mă răfuiesc cu
Hindley şi-apoi, ca să scap de rigorile legii, să-mi iau singur viaţa. Dar
primirea pe care mi-ai făcut-o a scos din mintea mea aceste gânduri; bagă
însă de seamă, nu cumva data viitoare să mă primeşti altfel! Nu, n-ai să
mă mai alungi încă o dată. Spune drept, ţi-a fost într-adevăr greu fără
mine? Ei bine, să ştii c-am avut motive să plec. De când ţi-am auzit pentru
ultima oară glasul, m-am luptat amarnic cu viaţa şi trebuie să mă ierţi,
căci am luptat numai pentru tine!
— Catherine, dacă nu vrei să bem ceaiul rece, vino te rog la masă, îl
întrerupse domnul Linton, străduindu-se să păstreze tonul obişnuit şi
politeţea cuvenită. Domnul Heathcliff are un drum lung de făcut, indiferent
unde ar avea de gând să doarmă la noapte, iar mie mi-e sete.
Catherine îşi ocupă locul în faţa ceainicului, domnişoara Isabella sosi
chemată de clopot, apoi, după ce i-am văzut aşezaţi pe scaunele lor, am
ieşit din odaie. Masa n-a durat nici zece minute. Ceaşca doamnei
Catherine n-a fost umplută nici o dată; nu putea nici mânca, nici bea.
Edgar şi-a turnat ceai şi în farfurie, şi abia a băut o înghiţitură. În seara
aceea musafirul n-a stat mai mult de-un ceas! La plecare l-am întrebat
dacă se duce la Gimmerton.
— Nu, mă duc la Wuthering Heights, a răspuns. M-a poftit domnul
Earnshaw azi-dimineaţă când l-am vizitat.
L-a poftit domnul Earnshaw! Şi el a fost în vizită la domnul
Earnshaw! După ce-a plecat, am cântărit în toate chipurile aceste vorbe.
Oare a ajuns un ipocrit şi a venit pe-aici, prin partea locului, să
săvârşească cine ştie ce nelegiuri prefăcându-se că-i om cumsecade? Am
căzut pe gânduri. Aveam în adâncul sufletului un presentiment care-mi
62
spunea c-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar mai fi întors niciodată.
Către miezul nopţii, doamna Linton, furişându-se în camera mea, ma
trezit din primul somn. A luat un scaun şi s-a aşezat la căpătâiul meu,
trăgându-mă de păr ca să mă trezească.
— Nu pot dormi, Ellen, zise ea în chip de introducere. Am nevoie de
o fiinţă vie căreia să-i împărtăşesc fericirea mea! Edgar e posomorât,
pentru că sunt fericită din pricina cuiva care nu-l interesează. Refuză să
deschidă gura, iar când vorbeşte, nu spune dorit vorbe răutăcioase şi
prosteşti; mi-a spus că sunt fără milă şi egoistă dacă-i cer să stea de vorbă
când e bolnav si somnoros, întotdeauna reuşeşte să se îmbolnăvească la
cea mai măruntă contrarietate! Am rostit câteva vorbe de laudă la adresa
luo Heathcliff, şi atunci, fie din pricina durerii de cap, fie dintr-o criză de
invidie, a început să plângă. M-am sculat din pat şi l-am lăsat singur.
— Ce rost are să i-l lauzi pe Heathcliff? i-am răspuns. Nu se puteau
suferi de copii, şi lui Heathcliff i-ar plăcea tot atât de puţin să te audă
lăudându-l pe Edgar; aşa-i firea omenească. Lasă-l în pace pe domnul
Linton, nu-i mai vorbi despre Heathcliff, dacă nu vrei să izbucnească un
conflict deschis între ei.
— Dar asta nu dovedeşte o mare slăbiciune? continuă ea. Eu nu sunt
invidioasă: şi nu-s niciodată geloasă pe părul auriu şi strălucitor al
Isabellei, de pielea ei albă, de fineţea şi eleganţa ei şi de dragostea pe
care i-o arată întreaga familie. Chiar şi tu, Nelly, dacă avem vreo discuţie,
ţii imediat parte Isabellei, iar eu cedez ca o mamă proastă şi-i zic "scumpa
mea” şi o mângâi până-i trece supărarea. Fratelui ei îi face plăcere să ne
vadă prietene, şi de aceea îmi face şi mie plăcere. Dar să ştii că seamănă
mult unul cu altul: nişte copii răsfăţaţi, care-şi închipuie că lumea a fost
făcută numai ca să se poată bucura ei, şi, cu toate că-i las în apele lor,
cred că nu le-ar strica deloc o mică scuturătură.
— Te înşeli, doamnă Linton, i-am spus. De fapt ei sunt cei ce te lasă
în apele dumitale. Eu ştiu ce-ar fi aici dacă n-ar proceda astfel. E uşor să le
satisfaci câte un capriciu trecător, atâta vreme cât preocuparea lor e să-ţi
indeplinească toate dorinţele încă înainte de-a le roşti. Totuşi, în cele din
urmă s-ar putea să se işte cine ştie ce neînţelegere asupra vreunui lucru
tot atât de important pentru ei cât şi pentru dumneata, şi atunci aceia pe
care-i crezi slabi vor fi în stare să dea dovadă de-o dârzenie egala cu a
dumitale.
— Şi-atunci o să ne luptăm până la moarte, nu-i aşa, Nelly? răspunse
ea râzând. Ba nu, Nelly! Şi-ţi repet: atâta încredere în dragostea lui Linton,
încât am impresia că nici dacă l-aş omorî nu s-ar gândi să se răzbune pe
mine.
Am sfătuit-o să-l preţuiască ceva mai mult pentru dragostea ce-i
poartă.
— Păi aşa şi fac, îmi răspunse, dar n-ar trebui să se smiorcăie pentru
toate fleacurile. E copilăros. În loc să izbucnească în lacrimi după ce i-am
spus că în clipa de faţă Heathcliif e demn de stima oricui şi ar fi o cinste şi
pentru cel mai nobil om din ţinut să fie prieten cu el, ar fi trebuit să fie de
părerea mea şi să.se bucure, barem din simpatie pentru mine. Trebuie să
se deprindă cu el, şi poate că-l va şi iubi. Iar dacă ne gândim la motivele
pe care le-ar avea Heathcliff să fie supărat pe Edgar, trebuie să recunoasc
că s-a purtat admirabil!
63
— Ce părere ai despre vizita lui la Wuthering Heights? am întrebat-o.
După câte mi se pare, s-a schimbat în toate privinţele. A devenit un bun
creştin: întinde mâna dreaptă în semn de prietenie tuturor duşmanilor săi.
— Mie mi-a dat o explicaţie, răspunse ea. Căci sunt tot atât de
mirată ca şi dumneata. Mi-a spus că s-a dus acolo pentru a culege de la
tine ultimele informaţii în ceea ce mă priveşte, crezând că locuieşti tot
acolo. Joseph l-a înştiinţat atunci pe Hindley, care a ieşit afară şi a început
să-l întrebe ce-a făcut şi cum a trăit, iar în cele din urmă l-a poftit în casă.
Acolo a găsit câţiva inşi care jucau cărţi; Heathcliff s-a aşezat la joc cu ei. A
câştigat ceva bani de la fratele meu, care, văzându-l înstărit, l-a poftit să
revină seara. Heathcliff a consimţit. Hindley e prea nepăsător ca să-şi
aleagă cu băgare de seamă prietenii; nu-şi bate capul să se gândească
dacă e îndreptăţit sau nu să aibă încredere într-un om pe care l-a jignit
atât de profund. Dar Heathcliff susţine că motivul principal pentru care
vrea să reia relaţiile cu omul care l-a prigonit odinioară e dorinţa lui de a
locui aproape de Grange, ca să poată veni pe jos până aici; şi apoi zice că
e legat de casa în care am crescut împreună. Iar eu, la rândul meu, sper că
aşa voi avea prilejul să-l văd mai des decât dacă ar locui la Gimmerton.
Are de gând să plătească bine dacă i se va îngădui să stea la Heights; şi,
fără îndoială, lăcomia fratelui meu îl va face să accepte propunerea lui
Heathcliff. Întotdeauna a fost lacom de bani, cu toate că ce strânge cu o
mană risipeşte cu cealaltă.
— Straşnic loc pentru un om necăsătorit! am spus eu. Nu te temi de
consecinţe, doamnă Linton?
— Nu în ceea ce-l priveşte pe prietenul meu, a răspuns ea. E zdravăn
la cap, şi asta îl va feri de primejdie.
Mă tem puţin pentru Hindley, dar din punct de vedere moral nu
poate ajunge mai rău decât este, iar în privinţa brutalităţilor, îl voi feri eu.
Întâmplarea din seara asta m-a împăcat cu Dumnezeu si cu oamenii! Eram
revoltată până la furie împotriva providenţei. Oh, am îndurat multă,multă
şi amarnică suferinţă, Nelly! Dacă Edgar ar şti cât de grea mi-a fost
suferinţa, i-ar fi ruşine să-mi intunece bucuria enervându-se fără rost. Şi
numai bunătatea mea faţă de el m-a făcut să-mi ascund durerea. Dacă i-aş
fi povestit ce chinuri am îndurat, ar fi dorit alinarea lor cu aceeaşi ardoare
ca şi mine. Dar acum a trecut, şi n-am de gând să mă răzbun pentru
prostia lui; de azi încolo sunt gata să suport orice! Dacă cea mai josnică
fiinţă din lume mi-ar trage o palmă peste obraz, nu numai că i l-aş întoarce
şi pe celălalt, dar i-aş cere şi iertare pentru c-am provocat-o. Şi, drept
dovadă, mă duc chiar acum să mă împac cu Edgar. Noapte bună! Sunt un
înger.
Adânc convinsă de ceea ce spusese şi mulţumită de sine a plecat.
Iar succesul obţinut după împlinirea hotărârii luate se văzu a doua zi:
domnul Linton nu numai că nu mai era posomorât (cu toate că dispoziţia
lui părea încă dominată de vioiciunea exuberantă a doamnei Catherine),
dar nu ridică nici o obiecţie când soţia lui propuse să meargă după-masă la
Wuthering Heights cu Isabella. Pentru asta Catherine l-a răsplătit cu atâta
gingăşie şi dragoste, încât casa noastră a fost mai multe zile de-a rândul,
un paradis. Atât stăpânul cât şi servitorii s-au bucurat de atmosfera asta
mereu însorită.
La început, Heathcliff — în viitor îl voi numi "domnul” Heathcliff — a
64
căutat să beneficieze cu prudenţă de libertatea de a veni la Thrushcross
Grange; voia parcă să-şi dea seama în ce măsură e dispus proprietarul să-l
admită. Catherine, de asemenea, socoti că e mai cuminte să-şi
stăpânească manifestările de bucurie când îl primea, aşa că, încetul cu
încetul, domnul Heathcliff îşi câştigă dreptul de a fi aşteptat la noi. Îşi
păstrase mult din reticenţa care-l caracterizase încă din copilărie, şi asta la
ajutat să-şi domine orice manifestare prea făţişă a sentimentelor.
Neliniştea stăpânului meu se potoli, iar întâmplările ce urmară i-au abătut
gândurile — pentru un timp oarecere — pe alt făgaş.
Noul lui motiv de tulburare izvorî dintr-o nenorocire neaşteptată:
Isabella Linton simţi o bruscă şi irezistibilă atracţie faţă de oaspetele
tolerat de el. În vremea aceea Isabella era o domnişoară de optsprezece
ani, încântătoare, copilăroasă în purtări, dar cu o minte ageră, cu
sentimente vii şi cu temperament aprins, mai ales când se enerva. Fratele
ei, care-i purta o iubire plină de gingăşie, fu îngrozit de această alegere
uluitoare. Lăsând la o parte faptul că o căsătorie cu un om fără nume era
degradantă şi că, el neavând moştenitor bărbat, averea lui va trece în
mâna unui om ca acesta, Linton avea destulă minte pentru a înţelege firea
lui Heathcliff; ştia că, deşi aspectul exterior i se schimbase, caracterul îi
rămăsese neschimbat şi nici nu se va putea schimba. Şi îi era groază de
acest caracter. Era revoltat şi înspăimântat la gândul că Isabella ar putea fi
încredinţată oblăduirii unui asemenea om. Ostilitatea lui ar fi fost şi mai
mare dacă ar fi ştiut că dragostea ei se născuse fără a fi fost provocată de
Heathcliff, care nu răspundea acestui sentiment. În clipa când Linton îşi
dădu seama despre ce era vorba, crezu că e rezultatul unui plan bine
chibzuit de Heathcliff.
De câtăva vreme observaserăm cu toţii că domnişoara Linton se
frământă şi suspină. Devenise supărăcioasă şi plictisitoare, sâcâind-o şi
enervând-o neîncetat pe Catherine, care şi aşa avea o răbdare foarte
limitată. Într-o oarecare măsură o scuzam cu toţii, crezând-o bolnavă, căci
slăbea şi se usca văzând cu ochii. Dar într-o zi, când era în toane foarte
rele, a refuzat dejunul, s-a plâns că servitoarele nu făceau ce le spune ea,
că stăpâna nu-i dădea nici un drept în casă, că lui Edgar nu-i păsa de ea,
că a răcit pentru că uşile au fost lăsate înadins deschise, că noi înadins
lăsam să se stingă focul din salon ca să-i facem în necaz, şi sute de alte
asemenea învinuiri neîntemeiate. Atunci doamna Linton a stăruit cu
încăpăţânare să se bage în pat, ameninţând-o că trimite după doctor.
Când a auzit pomenindu-se numele lui Kenneth, a început să spună
imediat că era perfect sănătoasă şi numai asprimea doamnei Catherine o
nenorocise.
— Cum poţi spune că sunt aspră, râzgâiată afurisită ce eşti!? strigă
stăpâna uluită de această afirmaţie prostească. Cred că ţi-ai pierdut
minţile! Când am fost aspră? Spune!
— Ieri, răspunse Isabella plângând cu hohote. Ieri şi acum.
— Ieri? întrebă cumnata ei. Când?
— Când ne plimbam pe dealuri. Mi-ai spus să hoinăresc pe unde vreau,
pe când tu mergeai liniştită cu domnul Heathcliff!!
— Şi, după părerea ta, asta-i asprime? zise Catherine râzând. N-am
vrut să spun că prezenţa ta ne stingherea. Nu ne deranjai dacă veneai cu
65
noi, am crezut doar că povestea lui Heathcliff nu are nimic distractiv
pentru tine.
— Ba nu, zise plângând tânăra domnişoară, voiai să plec pentru că
ştiai cât îmi place să stau cu voi!
— E în toate minţile? întrebă doamna Linton uitându-se la mine. Am
să-ţi repet cuvânt cu cuvânt întreaga noastră convorbire, Isabella, şi te rog
să-mi spui ce te putea interesa în ea.
— Nu mă interesa convorbirea, răspunse ea, voiam să fiu împreună
cu...
— Aşa! zise Catherine, observând că fata ezită să-şi sfârşească
vorba.
— Cu el! Şi nu vreau să fiu mereu dată la o parte, continuă ea
înflăcărându-se. Eşti ca un câine în faţa mâncării, Cathy, şi ai vrea ca
nimeni să nu fie iubit în afară de tine!
— Eşti o maimuţică obraznică! exlamă doamna Linton mirată. Doar
nu vrei să cred asemenea prostie! E cu putinţă ca tu să râvneşti la
admiraţia lui Heathcliff... ca să-l consideri o persoană plăcută? Sper că am
înţeles greşit, nu-i aşa, Isabella?
— Nu, n-ai înţeles greşit, răspunse fata, scoasă din minţi. Îl iubesc
mai mult decât l-ai iubit tu vreodată pe Edgar. Şi m-ar iubi şi el dacă l-ai
lăsa tu.
— Atunci să ştii că pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu în locul tău!
spuse Catherine apăsat. Şi părea că vorbeşte sincer. Nelly, ajută-mă s-o
conving că-i nebună. Spune-i tu cine-i Heathcliff: o făptură părăsită, fără
fineţe, fără cultură; ciulin sălbatic crescut printre stânci. A te sfătui să-i
dăruieşti inima ta, ar fi mai grav decât dacă aş da drumul în plină iarnă
unui pui de canar în parc. Numai faptul deplorabil că nu-i cunoşti firea, şi
nimic altceva, a făcut, fetiţo, să-ţi treacă prin minte un vis ca ăsta. Te rog
să nu-ţi închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de
bunăvoinţă şi afecţiune! Nu e un diamant brut... sau o stridie ce ascunde o
perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup. Eu nu-i spun niciodată:
"Lasă-l în pace pe omul acela deşi ţi-e duşman, pentru c-ar fi neomenos
sau crud să-i faci vreun rău”. Ci îi spun: "Lasă-l în pace, pentru c-am să fiu
foarte supărată dacă-i faci vreun rău”. Şi pe tine, Isabella, te-ar zdrobi ca
pe-un ou de vrabie dacă te-ar socoti o povară supărătoare. Ştiu că nu
poate iubi pe nimeni din neamul Linton, şi totuşi îl cred capabil să se
căsătorească îndată cu averea şi perspectivele tale materiale! Zgârcenia
pare să devină păcatul lui de căpetenie. Iată felul în care ţi-l descriu eu, şi
doar sunt prietena lui, atât de prietenă încât, dacă ar fi avut cu adevărat
de gând să te cucerească, probabil c-aş fi tăcut din gură şi te-aş fi lăsat săi
cazi în cursă.
Domnişoara Linton îşi privi cumnata cu indignare.
— Ruşine să-ţi fie! Ruşine să-ţi fie! repetă ea furioasă, eşti mai rea
decât douăzeci de duşmani, prietenă veninoasă!
— Oh! Va să zică nu mă crezi? zise Catherine. Crezi că vorbesc din
egoism şi răutate?
— Da, sunt sigură, răspunse Isabella; şi făptura ta mă-nfioară!
— Bine! strigă cealaltă. Încearcă pe pielea ta, dacă aşa te taie capul.
Eu mi-am făcut datoria şi mă dau bătută în faţa obrăzniciei tale!
Când doamna Linton părăsi încăperea, Isabella zise, plângând în
66
hohote:
— Şi eu trebuie să sufăr din pricina egoismului ei! Totul, totul este
împotriva mea, şi acum mi-a zdrobit ultima nădejde. Dar a spus minciuni,
nu-i aşa? Domnul Heathcliff nu e un diavol, are un suflet cinstit si drept,
căci altfel de ce şi-ar fi adus aminte de ea?
— Luaţi-vă gândul de la el, domnişoară, îi spusei. E piază-rea, nu-i
bărbat pentru dumneavoastră. Doamna Linton a vorbit cu duritate, şi
totuşi n-o pot contrazice. Îi cunoaşte mai bine inima decât mine sau decât
oricine altul, şi niciodată n-o să-l descrie mai rău decât este în realitate.
Oamenii cinstiţi nu-şi ascund faptele. Dar el cum a trăit? Cum s-a
îmbogăţit? De ce stă la Wuthering Heights în casa unui om pe care-l
urăşte? Lumea zice că, de când s-a întors, domnul Earnshaw e din ce în ce
mai rău. Pierde nopţile una după alta. Hindley nu face decât să joace cărti
şi să bea. Nemaiavând bani, şi-a ipotecat pămantul. Chiar săptămâna
trecută am aflat astea, mi-a spus Joseph, pe care l-am întâlnit la
Gimmerton: "Nelly, a zis, să ştii că acuşi o să vie judecătorul să facă o
cercetare pe la ai noştri. Unu' din ei era cât pe-aci să se aleagă cu deştele
tăiate. Stăpânu', îl ştii doar, e copt să se ducă la juraţi. Nu i-e frică de
judecători, nici de Pavel, nici de Petru, nici de Ioan, nici de Matei, nu zău,
de nici unu' nu ie-a frică! Ba chiar i-ar plăcea... Doreşte să dea cu obrazu'
lui gros de ei! Şi băiatul tău iubit, frumosu’ Heathcliff, să ştii că-i
nemaipomenit! Ştie să rânjească, zău, ca nimeni altu' când aude vreo
glumă diavolească. Oare când vine la Grange nu vă povesteşte niciodată
nimic despre isprăvile lui de pe la noi? Iacă, să-ţi spui cum merge treaba:
scularea, când apune soarele: zaruri, coniac, obloane închise şi lumânări
aprinse pân-a doua zi la amiaz. Apoi nebunu' se duce blestemând şi urlând
în camera lui, de orice om cumsecade şi-ar astupa urechile de ruşine
numai să nu le-audă; şi băiatu' îşi numără bănuţii şi se ghiftuieşte şi
doarme şi pleacă să stea la taclale cu nevasta vecinului. I-o fi spunând
cucoanei Catherine cum aurul tatălui ei se scurge în buzunarele lui şi cum
fiul tatălui ei se rostogoleşte iute pe calea largă a pierzaniei, pe când el
fuge înainte să-i deschidă barierele?” Să ştiţi, domnişoară Linton, Joseph e
un nemernic bătrân, dar nu-i mincinos; şi dacă cele ce mi-a spus despre
purtarea lui Heathcliff sunt adevărate, cred că nici nu vă va trece prin
gând să doriţi un asemenea soţ. Nu-i aşa?
— Te-ai învoit cu ceilalţi, Ellen! mi-a răspuns. N-am să-ţi ascult
bârfelile. Câtă răutate trebuie să zacă în dumneata dacă vrei să mă
convingi că nu există fericire pe lume!
Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă o lăsam în pace: poate c-ar fi
renunţat la nebunia ei, sau poate c-ar fi stăruit mai departe în ea; dar nu ia
rămas prea mult timp să se gândească: în ziua următoare a avut loc un
sfat la judecătoria din oraşul vecin; stăpânul meu a fost obligat să se ducă
acolo, iar domnul Heathcliff, ştiind că nu-i acasă, a venit mai devreme
decât de obicei. Catherine şi Isabella şedeau în bibliotecă, duşmănoase
dar tăcute. Isabella era cam speriată de indiscreţia ei din ajun şi de faptul
că într-o criză de furie îşi dezvăluise cele mai tainice sentimente. Iar
Catherine, după o matură chibzuinţă, se supărase cu adevărat pe cumnata
ei; şi chiar dacă mai râdea de obrăznicia Isabellei, nu era dispusă ca şi
cealaltă să ia în glumă această poveste. Când l-a văzut pe Heathcliff
trecând prin faţa ferestrei, începu să râdă. Eu măturam căminul şi am
67
observat un zâmbet răutăcios pe buzele ei. Isabella, absorbită de gânduri
sau de cartea pe care o ţinea în mână, rămase locului; iar când s-a deschis
uşa, era prea târziu ca să mai poată fugi, lucru pe care l-ar fi făcut cu mare
plăcere dacă i-ar fi fost cu putinţă.
— Intră! Ai picat tocmai bine! exclamă stăpâna pe un ton vioi,
trăgând un fotoliu lângă cămin. Ai în faţa ta două fiinţe care au mare
nevoie de a treia pentru a topi gheaţa dintre ele; şi tu eşti cel pe care l-am
fi ales amândouă. Heathcliff, sunt mândră că-ţi pot arăta, în sfârşit, pe
cineva care te iubeşte mai mult decât mine. Sper că te simţi măgulit. Nu
nu-i Nelly, nu te uita la ea! Sărmana, biata mea cumnăţică are inima frântă
de admiraţie pentru frumuseţea ta fizică şi morală. Nu depinde decât de
tine ca să devii fratele lui Edgar. Nu, nu, Isabella, n-ai să pleci de-aici,
continuă ea, oprind cu un aer de falsă veselie pe fata care, peste măsură
de ruşinată şi indignată, se ridicase în picioare. Ne-am certat ca pisicile din
pricina ta, Heathcliff; şi am fost învinsă de protestele ei pline de încredere
şi de admiraţie pentru tine. Şi, mai mult decât atâta, am aflat că, dacă aş
avea bunul-simţ de a mă da la o parte, rivala mea, precum doreşte să fie,
ar arunca în inima ta o săgeată, iar asta te-ar lega pentru totdeauna de ea
şi ar azvârli chipul meu într-o veşnică uitare.
— Catherine! zise Isabella căutând să fie cât mai demnă; apoi
renunţă, plină de dispreţ, de-a mai lupta ca să scape din mâinile doamnei
Catherine. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai respecta adevărul şi nu m-ai
bârfi nici măcar în glumă. Domnule Heathcliff, fii atât de bun şi roag-o pe
prietena dumitale să-mi dea drumul. Ea uită că noi doi nu suntem prieteni
şi că ceea ce o distrează pe ea mie-mi este peste măsură de neplăcut.
Deoarece musafirul nu răspunse nimic, ci luă loc, părând cu
desăvârşire indiferent faţă de sentimentele pe care le inspirase Isabellei,
aceasta se întoarse către cruda Catherine, rugand-o stăruitor să-i redea
libertatea.
— Nici nu mă gândesc! strigă doamna Linton drept răspuns. Căci nu
vreau să-mi mai spui că sunt ca un câine în faţa mâncării. Acum trebuie să
rămâi aici! Heathcliff, cum de nu-ţi arăţi bucuria auzind veştile plăcute pe
care ţi le-am dat? Isabella jură că dragostea lui Edgar pentru mine e
nimica toată faţă de cea pe care o nutreşte ea pentru tine. Cam în felul
ăsta a vorbit, sunt sigură, nu-i aşa, Ellen? Şi n-a mâncat nimic de alaltăieri
— de-atunci de când ne-am plimbat împreună — de tristeţe şi furie că i-am
spus să plece de lângă tine, închipuindu-mi că societatea ta nu-i face
plăcere.
— Sunt sigur c-o calomniezi, zise Heathcliff, întorcându-şi fotoliul aşa
încât să poată sta în faţa lor. Acum, în orice caz, doreşte să scape de
prezenţa mea.
Şi-şi holbă ochii la biata Isabella, aşa cum ar face cineva văzând un
animal ciudat şi respingător — vreun miriapod de prin Indii — pe care l-ar
cerceta în ciuda aversiunii ce i-o provoacă. Biata Isabella nu putu îndura
aceste priviri: faţa îi era când albă ca varul, când roşie, şi în timp ce
lacrimile i se strângeau ca mărgelele în gene, îşi adună toată forţa
degetelor ei subţiri pentru a scăpa din mâinile doamnei Catherine, care o
ţinea strâns. Dar, văzând că de îndată ce reuşeşte să-i desfacă un deget
de pe braţ se şi încleştează altul alături, şi dându-şi seama că nu le putea
desface pe toate deodată, începu să se folosească de unghii, care erau
68
destul de ascuţite pentru a împodobi mâinile tiranei cu nenumărate
umflături roşii.
-— Ce tigroaică! exlamă doamna Linton dându-i drumul; apoi începu
să-şi scuture, îndurerată, mâna. Pleacă de-aici, pentru, numele lui
Dumnezeu, şi ascunde-ţi faţa de vulpoaică! Ce proastă eşti că-ţi dezvălui
ghearele în faţa "lui”. Nu te gândeşti la concluziile pe care le va trage?
Uită-te, Heathcliff! Astea sunt uneltele cu care va lucra... păzeşte-ţi ochii!
— Dacă m-ar ameninţa vreodată, i le-aş smulge, răspunse el cu
brutalitate, în timp ce Isabella închidea uşa în urma ei. Dar ce-ţi veni,
Cathy, să necăjeşti chiar atât fiinţa asta? N-ai vorbit serios, nu-i aşa?
— Ba da, cât se poate de serios, răspunse ea. De câteva săptămâni
moare de dragul tău. Chiar azi-dimineaţă a avut o criză de nebunie din
pricina ta şi m-a copleşit cu insulte numai pentru că i-am vorbit deschis
despre toate defectele tale, şi asta doar spre a-i mai potoli adoraţia. Dar să
nu mai vorbim de asta. Am vrut s-o pedepsesc pentru obrăznicie, atâta tot.
Ţin prea mult la Isabella, scumpul meu Heathcliff, ca să-ţi îngădui să pui
mâna pe ea şi s-o devorezi.
— Iar mie îmi place mult prea puţin ca să încerc asemenea ispravă,
zise el; n-am gusturi de vampir. Ai auzi lucruri ciudate dacă mi-ar fi dat să
trăiesc cu fiinţa asta nesărată, cu faţa ca de ceară. Unul dintre cele mai
nevinovate jocuri ar fi să-i pictez pe pielea aia albă culorile curcubeului şi
să-i colorez ochii albaştri în fiecare zi, sau din două în două zile, în negru:
seamănă îngrozitor cu ai lui Linton.
— Încântători! observă Catherine. Au ochi de porumbel... sau de
înger!
— E moştenitoarea fratelui ei, nu-i aşa? întrebă Heathcliff după o
scurtă tăcere.
— Mi-ar părea rău să cred una ca asta, răspunse Catherine. Cu
ajutorul cerului, Isabella va avea o jumătate de duzină de nepoţi care să-i
răpească acest drept. Deocamdată nu te gândi la asta; văd că eşti prea
pornit să râvneşti la bunurile vecinului tău. Nu uita însă că bunurile acestui
vecin sunt ale mele.
— Dac-ar fi ale mele n-ar fi mai puţin ale tale, zise Heathcliff. Căci,
cu toate că Isabella Linton e prostuţă, nu putem spune că-i nebună, aşa
încât după cum doreşti şi tu, să nu mai vorbim despre asta.
De fapt, n-au mai vorbit despre povestea aceea şi poate că doamna
Catherine nu s-a mai gândit la ea, dar celălalt sunt convinsă că şi-a
reamintit-o adeseori în acea seară. L-am văzut zâmbind în sinea lui,
rânjind mai degrabă de unul singur... şi căzând pe gânduri ori de câte ori
doamna Linton ieşea din odaie.
M-am hotărât să-i urmăresc mişcările. Inima mea era nestrămutată
alături de stăpân şi mult mai puţin de partea doamnei Catherine. După
părerea mea aşa era drept, căci el era bun, încrezător şi cinstit, pe când
ea... deşi n-aş putea spune că era contrariul lui, mi se părea atât de
îngăduitoare cu propria-i fiinţă, încât nu prea aveam încredere în principiile
şi încă mai puţină înţelegere pentru sentimentele ei. Doream să se
întâmple ceva, aşa ca atât cei de la Wuthering Heights cât şi cei de la
Thruschcross Grange să scape de domnul Heathcliff, iar noi să trăim iarăşi
cum trăiam înainte de venirea acestuia. Vizitele lui erau un continuu
coşmar pentru mine, şi mi se părea că şi pentru stăpânul meu. Prezenţa lui
69
la Wuthering mă apăsa peste măsură. Mi se părea că Dumnezeu părăsise
oaia rătăcită, pe drumurile ei păcătoase, iar între ea şi turmă urla o fiară
primejdioasă, care aştepta momentul să se repeadă asupră-i şi s-o
nimicească.
CAPITOLUL 11
Uneori, când şedeam singură şi mă gândeam la aceste lucruri, brusc
mă cuprindea o spaimă; mă ridicam, îmi puneam boneta, gata să mă duc
la Wuthering Heights să văd ce mai e pe-acolo. Conştiinţa îmi spunea că e
de datoria mea să-i atrag atenţia lui Heathcliff asupra felului în care
vorbeşte lumea despre purtările lui; dar imediat după aceea, aducându-mi
aminte de deprinderile lui rele, adânc înrădăcinate, şi dându-mi seama că
nici nu pot spera măcar să-l întorc pe calea cea bună, mă răzgândeam;
aşa că n-am pus piciorul în casa aceea blestemată, de teamă că nu mă va
asculta nimeni. Odată, abătându-mă de pe drumul ce ducea la
Gimmerton, am intrat pe portiţa cea veche. Era cam în epoca la care am
ajuns cu povestea mea; o după-amiază senină şi îngheţată, pământul
pleşuv, iar drumul tare şi uscat. Ajunsesem la o piatră de hotar unde
şoseaua se desparte în două, drumul din stânga pornind spre dealuri; era
un bloc de piatră grunţuroasă. Pe partea dinspre miazănoapte erau săpate
literele W.H., pe cea dinspre răsărit G., şi pe cea dinspre miazăzi T.G. Ea
arăta drumul spre Grange, Heights şi sat. Soarele strălucea aurind vârful
pietrei cenuşii, aducându-mi aminte de vară; şi nu vă pot spune din ce
pricină, dar un val de simţăminte, aidoma celor din copilărie, îmi năpădi
inima. Cu douăzeci de ani în urmă acesta era locul preferat de Hindley şi
de mine. Am privit îndelung piatra măcinată de vreme şi, aplecându-mă,
am observat aproape de baza ei o gaură plină cu scoici şi pietricele pe
care, împreună cu alte lucruri pieritoare, le adunasem pe vremuri cu-atâta
bucurie. Şi parcă îmi apăru aievea şi fostul meu tovarăş de joacă aşezat pe
iarba veştejită. Capul său negru şi pătrat, aplecat înainte, şi mânuţa lui
făcând o gaură în pământ cu o bucată de ardezie...
— Sărmanul Hindley! am exclamat fără să vreau şi-am tresărit; o
clipă am avut impresia că faţa copilului se ridică şi priveşte drept în ochii
mei. Dispăru îndată, dar am simţit dorinţa de neînvins de a mă duce la
Wuthering Heights. Superstiţia mă împingea să ascult de acest imbold.
"Dar dacă a murit? mi-am zis. Ori dacă va muri în curând?” Mi s-a părut că
vedenia mea prezicea moarte. Cu cât mă apropiam, cu-atât eram mai
tulburată; şi când am dat cu ochii de casă, tremuram toată, ca varga. Cel
pe care-l văzusem stând jos mersese parcă înaintea mea şi-l vedeam
acuma în dosul gardului, uitându-se la mine. Aşa am crezut eu în primul
moment, văzând un băiat cu părul ondulat ca al unei zâne, cu ochii căprui,
cu obrajii rumeni lipiţi de zăbrele. După ce m-am mai gândit puţin, mi-am
zis că trebuie să fie Hareton, Hareton al meu, care nu se schimbase prea
mult de când îl părăsisem, adică de zece luni.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpule! am strigat, uitând întro
clipă toate temerile prosteşti. Hareton, eu sunt Nelly! Nelly, dădaca ta.
Copilul s-a tras cu un pas înapoi şi-a ridicat de jos o piatră mare.
70
— Am venit la tatăl tău, Hareton, am adăugat, ghicind din gestul
copilului că Nelly, dacă mai trăia în amintirea lui, nu semăna cu mine.
Hareton ridică proiectilul, gata să-l arunce. Am început atunci să
vorbesc cu el, încercând să-l potolesc, dar n-am izbutit să-i opresc mâna.
Piatra mi-a atins boneta, şi-apoi de pe buzele micului meu prieten ţâşni
puţin cam bâlbâit, un val de înjurături, pe care nu ştiu dacă le înţelegea ori
ba, dar ştiu că le rostea cu intonaţia potrivită, ceea ce îi preschimba
trăsăturile de copil într-o faţă impresionantă prin răutatea ei. Vă asigur,
domnule, că această purtare nu m-a supărat atât cât m-a întristat. Gata să
plâng, am scos o portocală din buzunar şi i-am dat-o, ca să-l îmbunez. A
şovăit, după aceea mi-a smuls-o din mână: credea că i-o arăt ca să-i aţâţ
pofta şi apoi să-l dezamăgesc. I-am arătat încă una, dar am ţinut-o aşa ca
să n-o poată ajunge.
— Cine te-a învăţat vorbele alea frumoase, băiete? l-am întrebat.
Pastorul?
— Dracu' să-l ia pe pastor, şi pe tine! Dă-mi-o şi pe aia! a răspuns.
— Spune de la cine-ai învăţat, şi ţi-o dau, am zis. Cine-i învăţătorul
tău?
— Dracu' ăla de tăticu, i-a fost răspunsul.
— Şi ce-nveţi tu de la tăticu? am continuat.
Sări în sus să ia portocala; eu am ridicat-o însă şi mai mult.
— Ce te-nvaţă? l-am întrebat.
— Nimic; numai să mă feresc din calea lui. Tăticu nu mă poate
suferi, pentru că-l înjur.
— Aha! Şi diavolul te învaţă să-l înjuri pe tăticu? am remarcat eu.
— Oh, nu, zise el cu glas tărăgănat
— Atunci cine?
— Heathcliff.
L-am întrebat dacă-l iubeşte pe domnul Heathcliff.
— Da! mi-a răspuns.
Dorind să aflu motivele pentru care-l iubeşte, n-am putut desluşi
decât următoarele:
— Nu ştiu; dar el îi plăteşte lui tăticu pentru ce-mi face el mie... îl
înjură pe tăticu pentru că şi el mă înjură pe mine. Zice că pot face tot ce
poftesc.
— Aşadar pastorul nu te învaţă să citeşti şi să scrii? am continuat eu.
— Nu, mi-a spus că dacă pastorul păşeşte pragul casei noastre... are
şă-şi înghită măselele. Asta i-a făgăduit-o Heathcliff!
I-am pus portocala în mână şi l-am rugat să-i spună tatălui său că o
femeie, pe care o cheamă Nelly Dean, vrea să stea de vorbă cu el şi
aşteaptă la poarta grădinii. Copilul urcă dealul, intră în casă, dar, în locul
lui Hindley, în uşă apăru Heathcliff. Când l-am văzut, m-am întors pe loc şi
am luat-o la fugă cât am putut de iute; nu m-am oprit decât atunci când
am ajuns la piatra de hotar. Eram atât de inspăimântată, de parcă
trezisem un duh rău. Întâmplarea asta n-are nici o legătură cu povestea
domnişoarei Isabella; numai că m-a hotărât să fiu cu ochii în patru şi să fac
tot ce-mi stătea în putinţă pentru a împiedica statornicirea unei asemenea
înrâuriri rele şi la Grange, chiar dacă ar fi trebuit să stric bucuria doamnei
Linton sau să provoc o furtună în casă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:34 PM | message # 8
Când Heathcliff veni din nou, tânăra mea domnişoară era, din
71
întâmplare, în curte; dădea de mâncare porumbeilor. De trei zile nu
schimbase nici un cuvânt cu cumnata ei, dar în acelaşi timp încetase şi cu
văicărelile, ceea ce pentru noi fusese o mare uşurare. Eu ştiam prea bine
că Heathcliff n-avea obiceiul să-şi piardă vremea nici măcar pentru a
spune o vorbă de politeţe domnişoarei Linton; de data asta însă, când
dădu cu ochii de ea, primul lucru pe care-l făcu fu să cerceteze cu deamănuntul
faţada casei. Eu eram la fereastra bucătăriei, dar m-am dat la o
parte, să nu mă vadă. Apoi trecu prin curte, se duse la Isabella şi-i spuse
câteva cuvinte. Fata păru încurcată şi dădu să plece, dar Heathcliff îi puse
mâna pe braţ şi o opri. Ea îşi întoarse faţa. Îmi păru că-i pusese o întrebare
la care ea nu voia să-i răspundă. Apoi Heathcliff mai aruncă o privire către
casă şi, crezând că nu-l vede nimeni, nemernicul avu neruşinarea s-o
sărute.
— Iudă! Trădătorule! strigai eu. Eşti un ipocrit! Un mişel!
— Cine-i; Nelly? răsună glasul doamnei Catherine, care se apropiase
de mine.
Eram prea preocupată cu urmărirea celor doi din curte, aşa că nu-i
observasem venirea.
— Nemernicul dumitale de prieten! îi răspunsei înflăcărată.
Puşlamaua vicleană de-acolo! Ah! Ne-a zărit... vine-n casă! Mă întreb ce fel
de scuză va putea găsi ca să explice de ce-i face curte domnişoarei, după
ce ţi-a spus c-o urăşte.
— Doamna Linton o văzu pe Isabella smucindu-se din braţele lui şi
fugind în grădină. După un minut Heathcliff deschise uşa. Eu nu m-am
putut opri să-mi arăt indignarea; dar Catherine, furioasă, mi-a poruncit să
tac, ameninţându-mă că mă dă afară din bucătărie dacă mai cutez să
vorbesc pe tonul acela obraznic.
— Cine te-ar auzi ar putea crede că tu eşti stăpână-n casa asta!
strigă ea. Ar trebui să te pună cineva la locul tău. Heathcliff, ce-ţi veni să
provoci scandalul ăsta? Ţi-am spus s-o laşi în pace pe Isabella. Te rog să-i
dai pace, dacă nu te-ai săturat cumva să mai vii pe-aici şi dacă nu vrei ca
domnul Linton să-ţi trântească uşa-n nas!
— Dumnezeu să-l păzească de-o asemenea încercare, răspunse
nemernicul cel cu chip întunecat. (în clipa aceea îl uram de moarte).
Dumnezeu să-i dea blândeţeşi răbdare! continuă el. Pe zi ce trece îmi vine
tot mai mult să-l trimit în ceruri!
— Taci! zise Catherine închizând uşa. Nu mă supăra. Pentru ce n-ai
ţinut seama de rugămintea mea? Ori ţi-a ieşit ea în cale şi te-a provocat?
— Ce importanţă are asta pentru tine? marâi el. Am dreptul s-o sărut
dacă-i place, iar tu n-ai dreptul să te împotriveşti. Eu nu sunt bărbatul
"tău”, şi "tu” n-ai de ce fi geloasă pe mine!
— Nu sunt geloasă "pe tine”, răspunse stăpâna. Sunt geloasă
"pentru tine”. Descreţeşte-ţi fruntea, nu te încrunta aşa la mine! Dacă-ţi
place Isabella, te vei căsători cu ea. Dar îţi place? Spune drept Heathcliff!
Aha, nu vrei să răspunzi. Sunt sigură că nu-ţi place!
— Şi credeţi că domnul Linton şi-ar da consimţământul ca sora lui să
se mărite cu omul acesta? întrebai eu.
— Da, domnul Linton va consimţi, răspunse doamna mea pe un ton
hotărât.
— Nu trebuie să se ostenească, zise Heathcliff. Pot s-o fac şi fără
72
învoirea lui. Iar în ceea ce te priveşte pe tine, Catherine, trebuie să-ţi spun
câteva cuvinte, acum că veni vorba. Doresc să ştii că te-ai purtat infernal
cu mine, da, infernal. Auzi? Şi dacă te legeni în iluzia că eu n-am observat,
eşti o proastă. Şi dacă crezi că eu pot fi mângâiat cu vorbe dulci, eşti o
idioată. Şi dacă-ţi închipui că eu rabd totul fără să mă răzbun, apoi nu va
trece mult şi-am să te conving de contrariul. Până una-alta, îţi mulţumesc
că mi-ai dezvăluit secretul cumnatei tale. Îţi jur c-am să profit cât mai mult
de el. Şi vezi de nu-mi sta în cale.
— Iată un nou aspect al caracterului tău! exclamă uluită doamna
Linton. Deci eu am fost aceea care m-am purtat cu tine infernal... şi tu ai
să te răzbuni! Cum vrei să te răzbuni, brută nerecunoscătoare? Cum m-am
purtat eu infernal cu tine?
— Nu mă voi răzbuna pe tine, răspunse Heathcliff, pe un ton parcă
mai puţin vehement. Am un alt plan. Tiranul îşi zdrobeşte sclavii, dar ei nu
se întorc împotriva lui; zdrobesc pe cei mai mici decât ei. Poţi să mă
chinuieşti până la moarte, dacă-ţi face plăcere, dar dă-mi te rog voie să
mă distrez şi eu puţin în acelaşi mod, şi păzeşte-te cât poţi de-a mă
insulta. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o
drept locuinţă şi admirându-ţi mărinimia. Dacă aş crede că doreşti cuadevărat
să mă însor cu Isabella, mi-aş tăia beregata!
— Aha, va să zică ţi-e necaz că nu sunt geloasă, nu-i aşa?! strigă
Catherine. Ei bine, n-am să ţi-o mai recomand ca soţie; ar fi să ofer satanei
un suflet pierdut. Fericirea ta constă, ca şi a lui, în a provoca suferinţă. O
dovedeşti. Edgar şi-a revenit din tristeţea care-l cuprinsese o dată cu
sosirea ta, eu am început să-mi găsesc locul şi să mă liniştesc, iar tu,
mânios că ne ştii în pace, ai hotărât să provoci scandal. Ceartă-te cu
Edgar, dacă-ţi face plăcere, Heathcliff, sedu-o pe sora lui, dar să ştii c-ai
găsit cea mai bună cale de a te răzbuna pe mine.
Convorbirea se sfârşi. Doamna Linton se aşeză în faţa focului tristă şi
cu obrajii aprinşi. Enervarea care o cuprinsese nu mai putea fi domolită, nu
o mai putea nici supune, nici stăpâni. Heathcliff stătea lângă cămin, cu
braţele încrucişate, frământat de gândurile lui rele. Aşa i-am lăsat, căci mam
dus să-l caut pe stăpân, care desigur se întreba ce-o fi făcând
Catherine, jos, atâta amar de vreme.
— Ellen, îmi zise el, când am intrat, n-ai vazut-o pe stăpâna
dumitale?
— Ba da, e în bucătărie, domnule, răspunsei. E scoasă din fire din
pricina purtării lui Heathcliff şi, drept să vă spun, cred c-a sosit momentul
să-i spuneţi să-şi vadă de drum. Nu-i bine să fie omul prea bland, căci uite
unde-am ajuns... Şi-i povestii cele petrecute în curte, apoi atât cât se
cuvenea din discuţia ce urmase.
După părerea mea, nu-i făceam, povestind, un prea mare rău
doamnei Linton, dacă nu şi l-ar fi făcut ea singură după aceea, luând
apărarea musafirului. Lui Edgar Linton i-a fost greu să mă asculte până la
sfîrşit. Din primele lui cuvinte mi-am dat seama că-şi învinuia soţia.
— E insuportabil! exclamă Edgar. E degradant să fie prietenă cu el şi
să mă silească şi pe mine să-l accept! Ellen, cheamă, te rog, doi oameni.
Catherine n-are să-şi mai piardă vremea discutând cu derbedeul acela
josnic. Destul am cedat capriciilor ei.
Coborî şi, după ce porunci celor doi servitori să aştepte pe coridor,
73
se îndreptă, urmat de mine, spre bucătărie. Discuţia, plină de furie,
reîncepuse. Cel puţin doamna Linton striga cu puteri reînnoite, iar
Heathcliff se dusese la fereastră, unde stătea cu capul în pământ şi părea
cutremurat de dojenile ei violente. A dat mai întâi cu ochii de stăpân şi i-a
făcut iute Catherinei semn să tacă; ea l-a ascultat şi, brusc, n-a mai scos
nici o vorbă; descoperise şi ea cauza gestului său.
— Ce înseamnă asta? zise Linton, adresându-i-se ei; ce idei ai tu
despre modul cum trebuie să te porţi, dac-ai mai putut rămâne aici după
tonul cu care ţi-a vorbit bădăranul ăsta? Cred că nu te-a impresionat,
pentru că aşa vorbeşte el, tu eşti obişnuită cu josnicia lui şi-ţi închipui
poate că şi eu mă pot obişnui cu ea!
— Ai ascultat la uşă, Edgar? întrebă stăpâna pe un ton anume ales
pentru a-şi provoca soţul, ton care exprima nepăsare şi totodată dispreţ
pentru enervarea lui.
La cuvintele lui Edgar, Heathcliff îşi ridică privirea, iar la cuvintele
Catherinei începu să râdă batjocoritor. După cât mi se păru mie, voia
parcă să atragă atenţia domnului Linton asupra lui. Izbuti, dar Edgar navea
de gând să-l distreze cu vreo explozie de furie.
— Până acum am fost îngăduitor faţă de dumneavoastră, domnule,
zise el calm; nu pentru că nu vă cunoşteam caracterul infam, ci pentru cămi
dădeam seama că sunteţi numai în parte răspunzător de el; iar
Catherine dorea să rămână prietenă cu dumneavoastră, şi eu, destul de
imprudent, am acceptat. Prezenţa dumneavoastră este o otravă morală
care poate îmbolnăvi şi pe oamenii cei mai virtuoşi. De aceea, şi pentru a
preveni unele consecinţe şi mai grave, vă înştiinţez că de azi înainte refuz
să vă primesc în această casă, iar acum vă cer să plecaţi imediat. Peste
trei minute veţi pleca chiar fără să vreţi, şi în mod ruşinos.
Heathcliff măsură cu o privire plină du batjocură făptura firavă a
vorbitorului.
— Cathy, mieluşelul tău ameninţă ca un taur! zise el. Îl pândeşte
primejdia să-şi spargă scăfârlia când s-o atinge de pumnii mei. Pe
Dumnezeul meu, domnule Linton, îmi pare nespus de rău că nu meritaţi să
mă iau la trântă cu dumneavoastră!
Stăpânul meu aruncă o privire către coridor şi-mi făcu semn să chem
oamenii: n-avea de gînd să rişte o luptă singur. Îl ascultai; dar doamna
Linton, bănuind ceva, mă urmă; şi când am încercat să chem oamenii, m-a
tras înapoi, a trântit uşa şi a încuiat-o.
— Frumoase mijloace! zise ea, răspunzând privirii mânioase şi
mirate a bărbatului. Dacă n-ai curajul să-l ataci, cere-i iertare sau lasă-l să
te bată. Aşa ai să te înveţi minte să nu te crezi mai viteaz decât eşti. Nu!
Mai bine înghit cheia înainte de-a pune tu mâna pe ea. Frumos mi-aţi
răsplătit bunătatea pe care v-am arătat-o. După ce-am trecut atâta vreme
cu vederea firea slabă a unuia şi răutatea celuilalt, capăt, drept mulţumire,
două dovezi de nerecunoştinţă oarbă, prostească până la absurditate!
Edgar, te-am apărat pe tine şi pe ai tăi, dar acum mi-ar plăcea ca
Heathcliff să te omoare în bătăi pentru c-ai îndrăznit să gândeşti urât
despre mine!
Dar nu era nevoie de bătaie pentru ca stăpânul să fie ca şi bătut.
Încercă să smulgă cheia din mâinile soţiei, dar Catherine, pentru a o pune
la adăpost, o zvârli în mijlocul flăcărilor din cămin; după aceea, domnul
74
Edgar fu cuprins de un tremur nervos, şi obrazul îi păli ca de moarte. Era
peste puterile lui să-şi ascundă excesiva emoţie care-l cuprinsese. Frica şi
umilinţa îl copleşiră cu desăvârşire. Se rezemă de speteaza unui scaun şişi
acoperi faţa cu mâinile.
— Vai, ceruri! Odinioară, după una ca asta, câştigai titlul de cavaler!
exclamă doamna Linton. Suntem învinşi! Suntem învinşi! Acum Heathcliff
nu mai ridică nici un deget împotriva ta, după cum un rege nu şi-ar trimite
oştile împotriva unei colonii de şoareci. Linişteşte-te! Nu ţi se va întâmpla
nimic! Tu nu eşti nici măcar un mieluşel, eşti un iepuraş sugaci.
— Îţi doresc fericire cu acest laş, în vinele căruia curge lapte,Cathy!
zise prietenul ei. Te felicit pentru gustul tău. Iată omul pe care mi l-ai
preferat mie! Nu voiam să-l lovesc cu pumnul, i-aş fi tras un picior, asta
mi-ar fi dat o mare satisfacţie. Ce face, plânge, ori a leşinat de frică?
Şi Heathcliff se apropie şi dădu brânci scaunului pe care şedea
Linton. Făcea mai bine dacă rămânea la distanţă. Stăpânul meu sări
imediat în picioare şi-i trase în piept o lovitură care-ar fi dat gata un om
mai slăbuţ.
Lui Heatcliff i se tăie răsuflarea pentru un minut; şi în timp ce încerca
să-şi revină, domnul Linton ieşi pe uşa din dos în curte, iar de acolo se
îndreptă spre intrarea principală.
— Aşa, acum s-a isprăvit cu vizitele tale aici! strigă Catherine.
Pleacă! Se va întoarce cu o pereche de pistoale şi o jumătate de duzină de
oameni. Dacă ne-a auzit, e firesc să nu te ierte niciodată. Te-ai purtat
foarte prost cu el, Heathcliff! Dar pleacă... grăbeşte-te! Prefer să-l văd la
strâmtoare pe el şi nu pe tine.
— Crezi că pot pleca ducând cu mine lovitura aceea care mă arde pe
piept?! tună el. Să fiu al dracului dacă plec! Înainte de a trece pragul, am
să-i zdrobesc coastele ca pe-o coajă de alună putredă! Dacă nu-l trântesc
la pământ acum, am să-l omor mai târziu, aşa că, dacă ţii la viaţa lui, lasămă
să pun mâna pe el!
— Nu vine, am intervenit, spunând o mică minciună. Vizitiul şi cei doi
grădinari sunt afară şi cred că n-ai de gând să aştepţi până vin să te
azvârle pe uşă afară! Fiecare are câte un ciomag, şi e foarte probabil că
stăpânul urmăreşte de la fereastra salonului ca porunca să-i fie îndeplinită.
Grădinarii şi vizitiul "erau” într-adevăr acolo, dar se afla şi Linton cu
ei. Tocmai atunci intraseră în curte. După ce se mai gândi puţin, Heathcliff
hotărî să nu se ia la luptă cu trei slugi. Puse mâna pe vătrai, sparse clanţa
uşii interioare şi ieşi, în timp ce ei intrau pe cealaltă uşă.
Doamna Linton era foarte tulburată şi mă rugă s-o însoţesc sus. Nu
ştia nimic de rolul pe care-l jucasem şi mie îmi convenea să nu afle.
— Simt că înnebunesc, Nelly! exclamă, trântindu-se pe canapea.
Parc-ar ciocăni o mie de fierari în capul meu! Spune-i Isabellei să se
ferească de mine, scandalul ăsta s-a iscat din vina ei şi, dacă ea sau
oricine altul mă înfurie şi mai tare, simt că-mi pierd minţile. Şi, dacă-l mai
vezi astă-seară pe Edgar, spune-i că sunt în pericol de a mă îmbolnăvi
grav. Doresc ca lucrul acesta să fie adevărat. Purtarea lui m-a uluit şi m-a
întristat peste măsură. Mi-ar plăcea să se sperie. Te pomeneşti că vine şi
începe un şir de insulte sau de văicăreli; simt c-am să-i răspund
învinuindu-l numai pe el, şi Dumnezeu ştie unde vom ajunge! Te rog, fă
cum îţi spun! Buna mea Nelly, tu ştii că n-am nici o vină în treaba asta. Ce-
75
i veni să asculte pe la uşi? După ce-ai plecat tu, Heathcliff m-a insultat, dar
nu mai era mult şi l-aş fi convins să-şi ia gândul de la Isabella, iar restul navea
importanţă! Acum totul a ieşit pe dos pentru că nerodului îi face
plăcere să audă cum este vorbit de rău, curiozitate care-i stăpâneşte pe
unii ca un demon! Dacă Edgar n-ar fi tras cu urechea la convorbirea
noastră, n-ar fi avut nimic de suferit. Drept să-ţi spun, când a început sămi
vorbească pe tonul acela stupid şi nemulţumit, după ce răguşisem
certându-l pe Heathcliff din pricina lui, mi-a fost indiferent ce se va petrece
între ei, mai ales dându-mi seama că, oricum se va isprăvi scena, tot o să
fim despărţiţi pentru cine ştie câtă vreme! Deci, dacă prietenia mea cu
Heathcliff nu mai poate continua... şi dacă Edgar va fi meschin şi gelos, am
să caut să-i torturez, torturându-mă pe mine. Iată o soluţie promptă de a
pune capăt la toate, dacă mă vor scoate din răbdări. Dar o rezerv pentru
clipa când mi-aş pierde orice speranţă; nu vreau să-l iau pe Linton prin
surprindere. Până acum a fost discret, de teamă să nu mă provoace; tu
trebuie să-i explici pericolul ce l-ar pândi dacă părăseşte această atitudine
şi să-i reaminteşti firea mea pătimaşă, care, dacă e întărâtată, poate
ajunge la nebunie. Şi-ai face bine să-ţi alungi apatia şi să te arăţi mai
îngrijorată de soarta mea.
Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără îndoială,
cam exasperantă, căci ea mi le dăduse cu toată sinceritatea. Dar eu
socoteam că o fiinţă care-şi calcula dinainte efectele acceselor de furie
putea, exercitându-şi voinţa, să se stăpânească până şi în momentele de
paroxism. Eu nu voiam să-i "sperii” bărbatul, după cum îmi spusese
Catherine, şi să-i sporesc necazurile numai pentru a satisface egoismul ei.
De aceea n-am spus nimic când l-am întâlnit pe stăpân venind spre salon,
dar mi-am luat libertatea de a mă întoarce înapoi să ascult la uşă; voiam
să ştiu dacă cearta va reîncepe. Domnul Linton fu cel care începu să
vorbească:
— Stai pe loc, Catherine, îi zise fără mânie în glas, dar cu mare
tristeţe şi deznădejde. Nu rămân aici. N-am venit nici să mă cert, nici să
mă împac. Doresc să aflu numai dacă, după cele petrecute, ai de gând să
continui prietenia cu...
— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, interveni stăpâna, lovind cu
piciorul în podea, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai vorbim acum
despre asta! Sângele tău rece nu se poate înfierbânta, în vinele tale curge
apă rece ca gheaţa, dar sângele meu fierbe, iar când te văd atât de rece,
clocoteşte!
— Răspunde la ce te-am întrebat, dacă vrei să scapi de mine, stărui
domnul Linton. Trebuie să-mi răspunzi, şi violenţa ta nu mă sperie. Am
considerat că, atunci când vrei, poţi să te stăpâneşti ca oricare altul.
Spune, vrei să renunţi la Heathcliff sau vrei să renunţi la mine? E cu
neputinţă să fii în acelaşi timp prietena mea şi prietena lui, şi eu îţi cer sămi
spui categoric pe care-l alegi.
— Îţi cer să mă laşi în pace! exclamă Catherine furioasă. Ţi-o pretind.
Nu vezi că abia stau în picioare? Edgar, pleacă... pleacă de-aici!
Apoi începu să scuture clopotul până când îl sparse cu un zgomot
strident; eu intrai agale. Atâta răutate şi furie nesăbuită putea pune la
încercare până şi răbdarea unui sfânt! Sta culcată şi-şi lovea capul de
braţul canapelei, scrâşnind din dinţi atât de tare, c-ai fi putut crede că-i
76
face ţăndări! Domnul Linton o privea, cuprins brusc de regrete şi de
teamă. Mi-a cerut să-i aduc puţină apă. Ea n-avea putere să vorbească.
Am adus un pahar plin şi, deoarece n-a vrut să bea, i-am azvârlit apa în
faţă. S-a întins pe loc, ţeapănă, cu ochii daţi peste cap; iar obrajii îi păliră
brusc, de moarte. Linton părea îngrozit.
— Nu-i absolut nimic, i-am şoptit. N-aş fi vrut ca el să cedeze, cu
toate că în inima mea eram şi eu speriată.
— Are sânge pe buze! zise el tremurând.
— Nici o grijă! i-am răspuns pe un ton înţepat. Atunci i-am spus cum,
înainte de venirea lui, se hotărâse să facă o criză de nebunie. Am fost atât
de imprudentă încât i-am povestit totul cu glas tare şi ea m-a auzit. S-a
ridicat în picioare; părul îi atârna pe umeri, ochii îi sclipeau, iar muşchii
gâtului şi ai braţelor i se încordaseră în mod nefiresc. Îmi făcusem
socoteala că nu voi scăpa fără cel puţin câteva oase frânte, dar se
mulţumi să privească în jurul ei o clipă, şi apoi fugi din odaie. Stăpânul mia
poruncit s-o urmez, şi aşa am şi făcut. Când am ajuns la uşa camerei,
doamna Catherine m-a împiedicat să intru, încuind-o chiar în faţa mea.
A doua zi de dimineaţă, deoarece nu dădea nici un semn c-ar vrea să
coboare la micul dejun, m-am dus s-o întreb dacă nu cumva voia să-i aduc
ceva de mâncare sus. "Nu!” mi-a răspuns pe un ton hotărât. Am repetat
întrebarea la amiază, la ceaiul de după-amiază şi a doua zi de dimineaţă,
dar răspunsul a fost acelaşi. Domnul Linton, la rândul lui, îşi petrecea
timpul în bibliotecă, fără a se interesa ce face soţia lui. Domnul Linton a
avut o întrevedere de un ceas cu Isabella, încercând să trezească în ea un
simţământ de oroare faţă de gesturile lui Heathcliff; dar răspunsurile ei
evazive nu l-au putut lămuri, aşa că a fost silit să închidă discuţia, care nul
satisfăcuse deloc. A prevenit-o însă solemn că, dacă va fi atât de nebună
încât să-l încurajeze pe acest pretendent nemernic, va rupe orice legătură
cu ea.
CAPITOLUL 12
În timp ce domnişoara Linton umbla tristă prin parc şi prin livadă,
mereu tăcută şi aproape tot timpul cu ochii inlăcrimaţi, iar fratele ei şedea
închis în bibliotecă printre cărţi pe care nu le deschidea, nutrind —
credeam eu — o vagă speranţă că în cele din urmă Catherine, regretând
purtarea ei, va veni de bunăvoie să-i ceară iertare şi să caute împăcarea,
iar ea ajuna cu încăpăţânare, fiind probabil convinsă că din pricina asta
Edgar nu putea înghiţi nimic la nici o masă şi numai mândria îl oprea să
alerge să i se arunce la picioare, eu îmi vedeam de treabă prin casă,
încredinţată că între pereţii de la Grange există un singur suflet cu bunsimţ,
şi că acela se află în trupul meu. Nu mi-am pierdut vremea nici
mângâind-o pe domnişoara, nici dojenind-o pe stăpâna, după cum n-am
dat prea mare atenţie nici suspinelor stăpânului, care atâta dorea: să audă
măcar numele doamnei lui, dacă nu-i putea auzi glasul. Am hotărât să
aştept până vor veni ei să mă caute şi, deşi lucrurile se desfăşurau foarte
încet, în cele din urmă am avut bucuria de a întrezări zorile unei dezlegări:
aşa mi se păruse mie la început.
77
A treia zi doamna Linton a descuiat uşa şi, deoarece i se isprăvise
apa din ulcior şi din carafă, a dorit să i le umplu din nou, cerându-mi şi o
farfurie de arpacaş, căci i se părea că e pe moarte. După părerea mea,
vorbele acestea erau spuse pentru urechile lui Edgar, dar cum eu n-o
credeam, le-am păstrat pentru mine şi i-am adus ceai şi câteva felii de
pâine prăjită. A mâncat şi a băut cu poftă, apoi a căzut din nou pe pernă,
cu mâinile încleştate.
— Ah, vreau să mor, gemea, căci nimănui nu-i pasă de mine! Mai
bine n-aş fi mâncat nimic. Apoi, după câtva timp, am auzit-o murmurând:
Nu, n-am să mor... el are să se bucure... nu mă iubeşte deloc... n-o să-mi
ducă dorul niciodată!
— Doreşti ceva, doamnă? am întrebat-o, păstrându-mi faţa liniştită,
cu toate că a ei era palidă ca a unei fantome, iar atitudinea stranie.
— Ce face fiinţa aceea nesimţitoare? întrebă ea; apoi îşi dădu la o
parte buclele încurcate, descoperind o faţă istovită. A căzut în letargie sau
a murit?
— Nici una, nici alta, i-am răspuns, dacă te referi la domnul Linton.
Cred că se simte destul de bine, cu toate că citeşte mai mult decât ar
trebui. E tot timpul printre cărţile lui, căci n-are cu cine sta de vorbă.
Dacă mi-aş fi dat seama de starea în care se află, n-aş fi vorbit aşa,
dar eu eram obsedată de gândul că se preface.
— Printre cărţile lui! strigă uluită. Şi eu, pe moarte! La marginea
mormântului! Doamne! El ştie cât m-am schimbat? continuă, privindu-şi
chipul în oglinda atârnată de peretele opus. Asta-i Catherine Linton! El îşi
închipuie că mă răsfăţ... că glumesc poate. Nu-i poţi spune că e foarte
serios? Nelly, dacă nu va fi prea târziu, de îndată ce voi afla care-i sunt
sentimentele, am să aleg între aceste două posibilităţi: ori mor de foame
imediat — dar asta ar fi o pedeapsă pentru el numai dac-ar avea inimă —
ori mă refac şi plec din ţinutul ăsta. E-adevărat ce mi-ai spus? Bagă de
seamă! Viaţa mea îi e chiar atât de indiferentă?
— Cum, doamnă? i-am răspuns. Stăpânul habar n-are că eşti
bolnavă şi nici nu se teme c-o să te laşi să mori de foame.
— Aşa crezi tu? Dar nu-i poţi spune că aşa am să fac? răspunse ea.
Convinge-l! Vorbeşte-i ca de la tine, spune-i că eşti convinsă c-am să mă
omor!
— Nu, doamnă Linton, uiţi că astă-seară ai mâncat cu poftă; iar
mâine o să te simţi mult mai bine.
— Dac-aş fi sigură că moartea mea l-ar ucide, mă întrerupse ea, maş
omorî imediat! În nopţile astea îngrozitoare n-am închis ochii nici o
clipă... şi vai, cât am fost de chinuită! Am fost torturată, Nelly! Dar încep
să cred că nu ţii la mine. Ciudat! Credeam că, deşi oamenii se urăsc şi se
dispreţuiesc, nimeni nu poate să nu mă iubească pe mine. Şi iată că în
câteva ceasuri aţi devenit cu toţii duşmanii mei. Sunt convinsă că-i aşa, cel
puţin toţi cei din casa asta. Ce groaznic lucru să aştepţi moartea
înconjurată de feţele lor îngheţate! Isabella, înspăimântată şi dezgustată,
se va teme să intre în cameră, căci va fi oribil s-o vezi pe Catherine
murind. Iar Edgar va sta solemn să-mi vadă sfârşitul, iar după aceea va
înălţa rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru c-a restabilit pacea în
casă şi se va întoarce din nou la cărţile lui! Pentru numele lui Dumnezeu,
ce are el cu cărţile acum, când eu trag să mor?
78
Nu putea suporta ideea pe care i-o vârâsem în cap, că domnul Linton
adoptase filozofia resemnării. Acest gând o chinuia într-atât încât furia-i
sălbatică se transformă în nebunie: îşi sfâşie perna cu dinţii, apoi,
înfierbântată, se ridică şi-mi ceru să deschid fereastra. Era în miez de iarnă
şi vântul sufla puternic dinspre miazănoapte, aşa că m-am opus. Atât
mimica ei, cât şi schimbările de temperament începură să mă îngrijoreze
peste măsură, reamintindu-mi de boala din trecut şi de recomandările
doctorului de a n-o contraria. De unde cu un minut înainte fusese violentă,
acum, rezemată în cot şi fără să ţină seama de împotrivirea mea, părea să
se distreze ca un copil scoţând penele prin rupturile pe care le făcuse în
pernă şi aşezându-le rânduri-rânduri, după soi; mintea i se abătuse spre
alte gânduri.
— Asta-i de raţă sălbatică, murmura încet, ca pentru sine; asta-i de
curcan, şi asta-i de porumbel. Ah, au băgat fulgi de porumbel în perne...
nu-i de mirare că n-am putut muri! Voi avea grijă s-o azvârl jos când mă
voi culca. Iată şi o pană de cocoş de munte; iar pe asta o cunosc dintr-o
mie, e pană de ciovică. Ce pasăre frumoasă! Zbura deasupra capetelor
noastre pe dealuri! Voia să ajungă la cuib, căci norii atingeau piscurile, şi
simţea că vine ploaia. Pana asta a fost strânsă de prin bălării, pasărea n-a
fost împuşcată, căci într-o iarnă noi i-am văzut cuibul plin cu schelete mici.
Heathcliff a pus o capcană deasupra lui, şi păsările bătrâne n-au îndrăznit
să se mai întoarcă. I-am cerut să-mi promită că nu va mai împuşca nici o
ciovică, şi de atunci n-a mai împuşcat nici una. Oh, dar aici sunt mai
multe! Oare să-mi fi împuşcat ciovicile, Nelly? Sunt şi unele roşii! Hai să
vedem!
—... Lasă jocul ăsta de copil! am întrerupt-o, trăgând perna şi
întorcând-o cu găurile spre saltea, căci scosese pumni întregi de pene.
Culcă-te şi-nchide ochii, aiurezi. Uite ce-ai făcut! Fulgii zboară prin odaie
ca zăpada.
Şi începui să alerg încoace şi încolo, ca să-i strâng.
— Te văd, Nelly, parc-ai fi o femeie bătrână, continuă ea ca-n vis, ai
părul cărunt şi umerii aduşi. Patul ăsta e peştera cu zâne de sub stânca de
la Penistone, şi tu strângi vârfuri de suliţe de cremene, rămase de la zâne,
ca să le arunci în vitele noastre. Dar cât timp stau lângă tine, pretinzi că
nu-s decât câlţi de lână. Aşa ai să fii tu peste cincizeci de ani. Ştiu bine că
acum nu eşti aşa. Nu aiurez, te înşeli; dacă aş aiura, aş crede că eşti întradevăr
vrăjitoarea aia cu părul alb, şi că eu sunt stânca de la Penistone.
Dar eu îmi dau seama că-i noapte şi că sunt pe masă două lumânări, în
lumina cărora dulapul cel negru străluceşte ca oglinda.
— Dulapul cel negru? Unde-i un dulap negru? am întrebat-o. Vorbeşti
în somn!
— E lângă perete, acolo unde stă întotdeauna, mi-a răspuns. Şi ce
ciudat... văd în el un obraz!
— Nu-i nici un dulap în odaie şi nici n-a fost vreodată, am spus eu,
aşezându-mă pe scaun şi legând perdeaua patului, ca s-o pot urmări mai
bine.
— "Tu” nu vezi faţa aceea? întrebă ea uitându-se serios în oglindă.
Orice-aş fi spus, mi-ar fi fost cu neputinţă s-o fac să înţeleagă că
ceea ce vedea era chiar faţa ei; atunci m-am ridicat şi-am acoperit oglinda
cu un şal.
79
— Dar e tot acolo, în dosul şalului! continuă ea îngrijorată. S-a şi
mişcat. Cine-i? Sper să nu iasă de acolo după ce pleci. Oh, Nelly, camera
asta-i plină de năluci! Mi-e frică să rămân singură!
Am luat-o de mână şi-am rugat-o să se potolească; un tremur îi
cuprinsese întreg trupul şi stătea cu ochii aţintiţi la oglindă.
— Nu-i nimeni acolo! am stăruit eu. Erai chiar dumneata, doamnă
Linton; acum un minut te-ai văzut şi ştiai că eşti dumneata.
— Eu! zise gâfâind. Şi ceasul bate douăsprezece! Va să zică eadevărat!
Îngrozitor!
Degetele i se strânseră pe cearşaf şi şi-l trase peste ochi. Eu am
încercat să ies pe furiş, ca să-l chem pe domnul Linton, dar m-a rechemat
printr-un ţipăt ascuţit: şalul căzuse de pe rama oglinzii.
— Ce-i? Ce s-a întâmplat?! am strigat. Cine-i laşă de data asta?
Trezeşte-te! Uite oglinda... da, oglinda, doamnă Linton, şi-n ea te vezi
dumneata; şi uite-mă şi pe mine lângă dumneata.
Tremura şi părea năucită; mă ţinea strâns, dar încetul cu încetul
spaima îi dispăru de pe faţă şi, în locul palorii, apăru o roşeaţă de ruşine.
— Oh, scumpa mea! Credeam că-s acasă, zise suspinând. Credeam
că sunt culcată în camera mea de la Wuthering Heights. Pentru că sunt
slăbită, creierul meu s-a zăpăcit şi-am ţipat fără voie. Nu spune nimic, dar
stai cu mine, mi-e frică să adorm, visele mă îngrozesc.
— Un somn sănătos ţi-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; şi sper că
suferinţa asta te va împiedica să mai încerci vreodată să te omori
nemâncând.
— Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea
cu amărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul acela care răsună în brazii
de lângă gard! Lasă-mă să-l simt... vine de-a dreptul de pe dealuri... lasămă
să sorb o suflare!
Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde fereastra.
Un vânt rece străbătu prin ea; am închis-o şi m-am întors la locul meu.
Zăcea liniştită, cu obrazul scăldat în lacrimi. Epuizarea corpului îi
înfrânsese cu desăvârşire agitaţia; fioroasa noastră Catherine nu mai era
decât un biet copil plângăreţ.
— Cât e de când m-am închis aci? întrebă ea, revenindu-şi brusc.
— De luni seara, i-am răspuns; şi azi e joi noapte, sau mai bine zis,
vineri dimineaţa.
— Ce, în aceeaşi săptămână?! exclamă ea. Atât de puţin timp?
— Prea mult, când trăieşti cu apă rece şi proastă dispoziţie, am
remarcat eu.
— Totuşi mie mi se pare c-au trecut nenumărate ceasuri, murmură
ea cu îndoială; trebuie să fie mai mult. Mi-aduc aminte că eram în salon,
după cearta aceea îngrozitoare; Edgar ne-a provocat în mod brutal, iar eu
am fugit, disperată, în camera asta. Îndată după ce-am încuiat uşa,
întunericul m-a copleşit şi-am căzut la pământ. Nu-i puteam explica lui
Edgar cât eram de sigură c-o să am o criză sau c-o să înnebunesc dac-o să
mă mai necăjească! Nu mai eram stăpână nici pe gura, nici pe creierul
meu; iar el, probabil, nu şi-a dat seama de suferinţa mea, aşa că n-am mai
avut decât atâta minte cât să-ncerc să scap de el şi de glasul lui. Înainte
de a-mi veni în fire, încât să văd şi să aud, începuse să se lumineze de ziuă
şi, Nelly, am să-ţi spun la ce m-am gândit, şi gândul ăsta mi-a revenit
80
mereu şi mereu, de ajunsesem să mă îndoiesc dacă mai sunt zdravănă la
minte. Cum eram culcată pe jos, cu capul rezemat de piciorul mesei, şi
abia văzând, şters de tot, pătratul cenuşiu al ferestrei, mi s-a părut că sunt
închisă în patul meu cu tăblii de stejar de-acasă; atunci am simţit o durere
sfâşietoare în inimă, dar acum, trează, n-o mai ţin minte. M-am gândit şi
m-am tot gândit ca să descopăr ce-ar fi putut fi, şi, foarte ciudat, din
amintire mi se şterseseră cu desăvârşire ultmiii şapte ani ai vieţii! Nu-mi
aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata fusese tocmai
înmormântat şi suferinţa mea se născuse din pricina despărţirii de
Heathcliff, poruncită de Hindley. Pentru prima dată în viaţă dormeam
singură, şi, trezindu-mă dintr-un somn îngrozitor, după o seară de plâns,
am ridicat mâna să dau tăbliile la o parte şi m-am lovit de masă... Mi-am
plimbat mâna de-a lungul covorului, şi iar mi-am adus aminte de spaima
de-adineauri, dar de data asta se transformase într-o deznădejde cumplită.
Nu ştiu pentru ce mă simţeam atât de nenorocită, trebuie să fi fost o
nebunie trecătoare, căci nu văd nici o altă cauză. Dar închipuieşte-ţi că la
vârsta de doisprezece ani am fost smulsă de la Wuthering Heights, ruptă
de toate legăturile mele de până atunci şi de tot ce aveam, adică de ceea
ce însemna în vremea aceea Heathcliff pentru mine, şi brusc, am fost
transformată în doamna Linton, stăpâna de la Thrushcross Grange şi soţia
unui străin. Deci, devenisem o exilată, o proscrisă faţă de ceea ce fusese
lumea mea de până atunci. Aşa că-ţi poţi închipui abisul în care mă
prăbuşisem! Dă din cap, Nelly, cât vrei, dar şi tu ai contribuit la
dezrădăcinarea mea! Trebuia să-i vorbeşti lui Edgar, da, trebuia să-i
vorbeşti şi să-l sileşti să mă lase în pace! Of, am fierbinţeli! Ce n-aş da să
fiu afară! Aş vrea să fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneaţă şi
liberă, să râd de insulte şi să nu-mi pierd minţile din pricina lor! Pentru ce
sunt atât de schimbată? Pentru ce sângele meu se încinge ca focul iadului
din nimica toată? Sunt sigură c-aş fi iarăşi eu cea de odinioară dac-aş mai
ajunge o dată printre bălăriile de pe dealurile alea. Deschide din nou
fereastra mare, las-o deschisă! Fuga, de ce nu te mişti?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:36 PM | message # 9
— Pentru că nu vreau să răceşti şi să mori, i-am răspuns.
— Vrei să spui că nu vrei să mă laşi să trăiesc, zise ea supărată. Dar
nu face nimic, încă nu sunt o neajutorată. Am s-o deschid singură.
Şi, ridicându-se din pat, înainte de a o putea impiedica, străbătu
odaia clătinându-se pe picioare, deschise larg fereastra, se aplecă în afară
neţinând seama de aerul îngheţat care trecea peste umerii ei ca un cuţit
ascuţit. Eu am rugat-o să plece de la fereastră, şi în cele din urmă am
încercat s-o forţez. Dar foarte curând mi-am dat seama că în delir puterea
ei depăşea cu mult puterea mea (acţiunile ce au urmat şi vorbele fără şir
pe care le-a spus m-au convins că delira). Afară nu era lună şi totul
rămânea acoperit de o beznă ceţoasă; nu se vedea nici o licărire de lumină
de la vreo casă din apropiere sau din depărtare... toate se stinseseră de
mult, iar cele din Wuthering Heights nu se vedeau niciodată. Totuşi
susţinea că le vede strălucind.
— Uită-te! strigă ea cu elan, odaia aia în care arde lumina e odaia
mea, şi pomii se leagănă în faţa ei, iar cealaltă lumânare e în mansarda lui
Joseph, Joseph veghează până târziu, nu-i aşa? Aşteaptă până mă întorc
eu, ca să încuie poarta. Bine, mai are de aşteptat! E-o călătorie grea, şi
inima mea e prea tristă ca s-o fac acum. Şi pentru ca să facem acest drum
81
trebuie să trecem pe la cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton! De
câte ori n-am ţinut împreună piept fantomelor de-acolo; ne
făceam unul altuia curaj să stăm printre morminte şi să chemăm
fantomele să iasă. Heathcliff, dacă ţi-aş spune să faci asta acum, ai avea
îndrăzneala? Dacă da, să ştii că rămân prietenă cu tine. Nu vreau să zac
acolo singură! Ãia pot să mă îngroape la o adâncime de douăsprezece
picioare şi să răstoarne şi biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc
până n-ai să fii şi tu cu mine. Nu, n-o să mă liniştesc! Se opri şi reîncepu cu
un zâmbet ciudat: Stă pe gânduri... ar vrea să vin eu la el! Dacă-i aşa,
găseşte-mi un drum! Dar nu prin curtea bisericii. Umbli cam încet. Fii
mulţumit: m-ai urmat întotdeauna!
Dându-mi seama că e zadarnic s-o conving că aiurează mă
frământam cum aş putea lua ceva ca s-o învelesc, dar fără s-o scap din
mâini (căci n-o puteam lăsa singură în faţa ferestrei larg deschise) când,
spre uluirea mea, am auzit zgomotul clanţei. Domnul Linton intră! Se
întorcea din bibliotecă şi, trecând pe coridor, ne auzise vorbind; atras de
curiozitate sau de teamă, se opri să vadă pentru ce stăm de vorbă la o oră
atât de târzie.
— Oh, domnule! am strigat eu, împiedicându-l să-şi exprime uluirea
în faţa spectacolului şi-a atmosferei îngheţate din cameră. Sărmana mea
stăpână e bolnavă şi e mai tare decât mine. Nu mă pot lupta cu ea. Vă rog
să veniţi şi s-o convingeţi să se bage în pat. Treceţi peste mânia
dumneavoastră, căci nu vrea să facă decât ceea ce-i trece prin gând.
— Catherine bolnavă? zise el grăbindu-se spre noi. Închide fereastra,
Ellen! Catherine, de ce....
Rămase tăcut. Privirea rătăcită a doamnei Linton îi tăie graiul; nu
mai putea decât să-şi plimbe privirea înspăimântată şi uluită de la ea la
mine.
— S-a frământat aici, am continuat, n-a mâncat mai nimic, nu s-a
văitat niciodată, n-a lăsat pe nimeni în cameră până astă-seară. Aşa se
face că nu v-am putut da nici o veste despre starea ei, căci nici noi n-o
cunoşteam. Dar nu-i nimic.
Mi-am dat seama că explicaţiile mele au fost cam stângace, căci
stăpânul se încruntă.
— Zici că nu-i nimic, Ellen Dean, nu-i aşa?! spuse pe un ton aspru.
Va trebui să dai socoteală mai desluşit pentru ce nu m-ai ţinut la curent. Şi
începu să-şi strângă soţia în braţe, privind-o cu spaimă.
La început părea a nu-l recunoaşte; ochii ei rătăciţi nu-l vedeau. Dar
delirul nu-i era permanent şi, după ce şi-a întors privirea de la bezna deafară,
încetul cu încetul îşi concentră atenţia asupra lui şi descoperi cine o
ţinea în braţe.
— Ah! Ai venit, Edgar Linton, ai venit? îi zise cu vioiciune, dar
mânioasă. Tu eşti unul dintre aceia pe care-i găseşti când nu-i doreşti şi
niciodată când ai nevoie de ei! Cred că acum ne vom văita în voie... ştiu caşa
o să fie... dar asta nu mă va putea ţine departe de adăpostul meu
strâmt de-acolo unde voi ajunge înainte de sfârşitul primăverii! Locul meu
e-acolo, nu printre Lintoni, ţine seama, nu sub acoperişul capelei, ci în aer
liber, sub o piatră de mormânt; şi tu să faci cum îţi place, ori te duci cu ai
tăi ori vii cu mine.
— Catherine, ce-ai făcut? începu stăpânul. Eu nu mai însemn nimic
82
pentru tine? Îl iubeşti pe mizerabilul acela de Heath...
— Taci! strigă doamna Linton. Taci imediat! Dacă-i pomeneşti
numele, termin pe loc, sar pe fereastră! Poate că trupul pe care-l ţii acum
în braţe îl vei mai ţine, dar sufletul meu va fi pe vârful acelui deal înainte
de a mai pune o dată mâinile pe mine. Nu te mai vreau, Edgar, nu te mai
vreau, întoarce-te la cărţile tale. Mă bucur că ai o mângâiere, căci tot ceea
ce găsiseşi în mine a dispărut.
— Aiurează, domnule, am intervenit eu. Toată seara a vorbit aiurea;
dar lăsaţi-o să se liniştească, o vom îngriji cum trebuie şi-o să-şi revină.
De-aici înainte să băgăm de seamă, să n-o mai supărăm.
— Nu mai am nevoie de sfaturile dumitale, răspunse domnul Linton.
Cunoşteai firea stăpânei dumitale şi m-ai îndemnat s-o enervez. Şi vreme
de trei zile nu mi-ai spus nimic despre starea ei! Ai fost fără suflet! Luni de
zile de boală n-ar fi schimbat-o atât de mult!
Am început să mă apăr, socotind că-i prea nedrept să fiu
condamnată pentru îndărătnicia şi răutatea altuia.
— Cunoşteam firea încăpăţânată şi dominatoare a stăpânei mele! iam
strigat. Dar n-am ştiut că vreţi s-o încurajaţi în sălbăticia ei! N-am ştiut
că, pentru a-i face pe plac, trebuia să închid ochii în ceea ce-l privea pe
domnul Heathcliff. Eu, spunându-vă ce se petrece, mi-am îndeplinit datoria
de slugă credincioasă şi văd că primesc răsplata cuvenită unei slugi
credincioase! Ei bine, să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor. De azi
încolo n-aveţi decât să vă informaţi singur!
— Altă dată, dacă mai vii să-mi spui poveşti, ai să pleci din serviciul
meu, Ellen Dean, a răspuns el.
— Aşadar, preferaţi să nu ştiţi nimic despre unele lucruri, domnule
Linton? am spus eu. Heathcliff are permisiunea de-a veni să-i facă
domnişoarei curte şi să pice-n casă ori de câte ori absenţa dumneavoastră
îi oferă prilejul de a învenina sufletul stăpânei împotriva dumneavoastră?
Cât era de năucită, Catherine avea totuşi mintea destul de trează ca
să-şi dea seama de înţelesul convorbirii noastre.
— Oh, Nelly m-a trădat! exclamă ea pătimaşă. Nelly e duşmana mea
ascunsă. Vrăjitoare ce eşti! Aşadar tu cauţi vârfuri de suliţă de la iele ca să
ne loveşti! Dă-mi drumul, vreau s-o fac să-i pară rău! Şi s-o fac să se
dezică urlând!
În ochi i se aprinsese o furie de nebun, în care timp se lupta cu
disperare să scape din braţele lui Linton. Eu nu eram dispusă să aştept
desfăşurarea evenimentelor şi, hotărâtă să chem doctorul pe răspunderea
mea, am părăsit odaia.
Trecând, în drum spre şosea, prin grădină, am văzut în locul unde se
afla înfipt în perete un cârlig pentru hăţuri ceva alb ce se bălăbănea, dar
nu fiindcă ar fi fost mişcat de vânt. Cu toate că eram grăbită, m-am oprit
să văd despre ce e vorba, ca nu cumva să rămân cu impresia că a fost
vreo făptură dintr-altă lume. Şi mare mi-a fost surpriza şi nedumerirea
când am descoperit-o, mai mult prin pipăit decât prin văz, pe Fanny,
căţeluşa domnişoarei Isabella, spânzurată cu o batistă şi gata să-şi dea
duhul. O văzusem pe domnişoara Isabella ducându-se la culcare urmată
de căţeluşa ei şi mă întrebam cum a putut bietul animal ajunge acolo şi
cine a fost fiinţa mârşavă care a putut face una ca asta?! În timp ce dezlegam
nodul din jurul cârligului, mi s-a părut că aud tropote de cal galopând
83
la oarecare depărtare, dar mintea mea era preocupată de-atâtea lucruri,
încât abia m-am putut gândi la această întâmplare, cu toate că zgomotul
părea ciudat într-un loc ca acela, mai ales la ora două după miezul nopţii.
Din fericire, tocmai când urcam spre doctorul Kenneth, el ieşea din
casă pentru că fusese chemat în sat la un bolnav; dar, după ce i-am
descris boala doamnei Catherine Linton, s-a hotărât să vină imediat cu
mine. Era un om simplu şi dur, de aceea nu s-a ferit să-şi exprime îndoiala
în ceea ce privea supravieţuirea după acest al doilea atac dacă pacienta
nu se va supune recomandărilor lui şi mai riguros decât înainte.
— Nelly Dean, zise el, nu mă pot împiedica să cred că această criză
are o cauză deosebită. Ce s-a întâmplat la Grange? Eu am auzit lucruri
ciudate. O fată zdravănă şi sănătoasă cum era Catherine nu se
îmbolnăveşte cu una, cu două; oamenii de soiul ăsta nu păţesc aşa ceva.
Trebuie să se fi întâmplat lucruri foarte grave ca să aibă fierbinţeli şi să
delireze în halul ăsta. Cum a început?
— Stăpânul meu vă va da toate explicaţiile, i-am răspuns.
Dumneavoastră cunoaşteţi prea bine firea violentă a familiei Earnshaw, iar
doamna Linton îi întrece pe toţi. Pot să vă spun atât: a început cu o ceartă.
S-a înfuriat îngrozitor şi-a fost cuprinsă de un fel de acces. Mai bine zis,
aşa spune ea, căci, pe când se afla în culmea mâniei, a fugit şi s-a încuiat
în cameră. După aceea a refuzat să mănânce, iar acum ba vorbeşte
anapoda, ba se pierde într-un fel de visare; recunoaşte pe cei din preajmă,
dar mintea îi e plină de fel de fel de idei şi închipuiri stranii.
— Domnul Linton ar fi trist? şopti Kenneth pe un ton întrebător.
— Trist? Ar fi distrus dacă s-ar întâmpla ceva! i-am răspuns. Vă rog
să nu-l speriaţi mai mult decât trebuie.
— Fie, dar i-am spus să bage de seamă, zise însoţitorul meu; iar
acum va suporta consecinţele faptului că nu mi-a urmat sfatul. Nu-i aşa căn
ultima vreme se împrietenise cu domnul Heathcliff?
— Heathcliff venea adesea pe la Grange, i-am răspuns, dar mai mult
pentru că doamna copilărise cu el şi nu pentru că stăpânului i-ar fi făcut
plăcere societatea lui. În momentul de faţă însă domnul Linton a scăpat de
grija de a-l mai vedea pe la noi, din pricina unor anumite aspiraţii cam
îndrăzneţe cu privire la domnişoara Linton. N-aş crede că-l vor mai primi în
casă.
— Şi domnişoara Linton îl tratează cu răceală? întrebă el.
— Mie nu-mi face confidenţe, i-am răspuns, nevoind să vorbesc
despre acest subiect.
— Da, e o fiinţă ascunsă, observă el dând din cap. Nu se sfătuieşte
decât cu ea însăşi! Este, într-adevăr, o mică prostuţă. Eu ştiu din sursă
sigură că noaptea trecută (şi ce frumoasă noapte era!) ea şi cu Heathcliff
s-au plimbat în pădurea de lăstare din dosul casei voastre cam două
ceasuri, şi că el a stăruit să nu se întoarcă în casă, ci să se urce pe calul lui
şi să plece împreună. Informatorul meu mi-a spus că ea n-a putut scăpa de
Heathcliff decât după ce şi-a dat cuvântul de onoare că va fugi cu el la
viitoarea lor întâlnire. Omul n-a auzit când anume a fost fixată această
întâlnire, dar atrage-i atenţia domnului Linton să fie cu ochii-n patru!
Vestea aceasta m-a umplut de o nouă spaimă. Am luat-o înaintea lui
Kenneth, şi cea mai mare parte din drum am făcut-o alergând. Căţeluşa
scheuna încă în grădină. M-am oprit un minut să-i deschid poarta, dar în
84
loc să se îndrepte spre uşa casei, începu să alerge în sus şi-n jos, mirosind
iarba; şi ar fi scăpat pe şosea dacă n-aş fi prins-o şi n-aş fi dus-o cu mine în
casă. Când am urcat în odaia Isabellei, bănuiala mea s-a adeverit: odaia
era goală. Dac-aş fi intrat acolo cu câteva ore mai devreme, boala
doamnei Linton ar fi putut împiedica acest pas necugetat. Dar ce se mai
putea face acum? Singura posibilitate era să fie ajunşi din urmă, dacă ar fi
pornit cineva imediat după ei. Totuşi eu nu-i puteam urmări şi n-am
îndrăznit să alarmez familia, căci aş fi zăpăcit toată casa. Şi cu-atât mai
puţin îi puteam dezvălui această întâmplare stăpânului meu, care era
copleşit cu totul de actuala lui nenorocire; nu mai avea energia să îndure
şi a doua lovitură! Nu puteam face altceva, decât să tac din gură şi să las
lucrurile în voia lor. Între timp Kenneth sosi, iar eu, căutând să par cât mai
liniştită, m-am dus să-i anunţ vizita. Catherine căzuse într-un somn agitat;
bărbatul ei izbutise să-i potolească oarecum criza de delir; acum stătea
aplecat peste pernă, urmărind fiecare umbră şi fiecare schimbare de pe
faţa ei, care devenise dureros de expresivă.
Doctorul, după ce-o examină, spuse domnului Linton că e plin de
speranţe în ceea ce priveşte mersul bolii, cu singura condiţie de a păstra
permanent în jurul ei o linişte desăvârşită. Mie mi-a spus că primejdia care
ne ameninţa nu era atât moartea, cât o alienaţie mintală incurabilă.
În noaptea aceea, ca şi domnul Linton de altfel, n-am închis ochii.
Adevărul e că nici nu ne-am culcat, iar servitorii au fost cu toţii în picioare
mult înainte de ora obişnuită, umblând încoace şi-ncolo prin casă cu paşi
furişaţi; iar când se întâlneau, vorbeau în şoaptă. Toată lumea făcea câte
ceva, în afară de domnişoara Isabella. De aceea au început să spună că,
desigur, doarme foarte adânc; fratele ei a întrebat, de asemenea, dacă s-a
sculat, şi părea nerăbdător s-o vadă. Îl durea faptul că era atât de puţin
îngrijorată de starea cumnatei ei. Eu tremuram ca nu cumva să mă trimită
s-o chem, dar am fost cruţată de durerea de a fi prima care să-i vestească
stăpânului fuga. Una dintre servitoare, o fată nechibzuită, care plecase în
zori după târguieli la Gimmerton, urcă scările gâfâind, cu gura căscată, şi
se repezi în odaie strigând:
— Of, Doamne, Doamne! Ce nenorocire-om mai păţi? Stăpâne,
stăpâne, domnişoara noastră...
— Taci din gură! i-am strigat eu în graba mare, enervată de
văicărelile ei.
— Vorbeşte mai încet, Mary... Ce s-a întâmplat? zise domnul Linton.
Ce are domnişoara?
— A plecat, a plecat! Heathcliff a fugit cu ea! zise fata gâfâind.
— Nu-i adevărat! exclamă Linton, ridicându-se enervat. Nu se poate.
Cum ţi-a trecut prin cap una ca asta? Ellen Dean, du-te şi-o caută. Nu pot
crede, nu poate fi adevărat.
Şi, în timp ce vorbea, merse cu servitoarea până la uşă şi o-ntrebă
din nou pe ce îşi întemeia afirmaţia.
— Cum, doar m-am întâlnit pe drum cu un băiat care aduce lapte
aici, bâlbâi ea, şi m-a-ntrebat dacă nu cumva suntem necăjiţi la Grange.
Eu am bănuit că vorbeşte despre boala doamnei, de aceea i-am spus că
da. După aia a zis: "Cred că s-a dus cineva după ei, nu? Eu am căscat ochii
mari. Când a văzut că nu ştiu nimic, mi-a spus cum că un domn şi-o
doamnă s-au oprit la atelierul unui potcovar, la două mile de Gimmerton,
85
să întărească o potcoavă, asta nu cu mult după miezul nopţii, şi, cum fata
fierarului s-a sculat să iscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe
amândoi. Zice că a văzut cum bărbatul — era Heathcliff, a fost sigură, de
altfel nimeni nu-l poate lua drept altul — a pus în mâna tatălui ei un ban
de aur. Obrazul doamnei era acoperit cu gluga mantiei, dar a dorit să bea
o înghiţitură de apă şi-n timp ce bea, mantia a lunecat, şi fata a văzut-o
desluşit. Când au pornit din nou, Heathcliff ţinea amândouă frâiele şi s-au
întors cu spatele spre sat şi-au gonit cât au putut de iute pe drumurile alea
rele. Fata nu i-a spus nimic tatălui ei, dar azi-dimineaţă a povestit în tot
Gimmerton-ul.
Am fugit şi, de formă, am aruncat o privire în odaia Isabellei, apoi mam
întors să întăresc spusele servitoarei. Domnul Linton se aşezase din
nou lângă pat; când am intrat, s-a uitat la mine şi-a înţeles totul după faţa
mea descurajată. Atunci şi-a lăsat privirile în pământ, fără a spune nici o
vorbă.
— Să trimit pe cineva după ei, ca s-o aducem pe domnişoara acasă?
am întrebat. Ce să facem?
— A plecat de bunăvoie, răspunse stăpânul, avea dreptul să plece,
dacă-i făcea plăcere. Să nu-mi mai vorbeşti de ea. De-acum încolo e sora
mea numai după nume; nu pentru că eu mă lepăd de ea, ci pentru că ea sa
lepădat de mine.
Şi asta-i tot ce-a spus despre acest subiect. N-a mai făcut nici o
cercetare, n-a mai pomenit numele ei niciodată; doar că mi-a poruncit să-i
trimit tot ce-i aparţinea din casa noastră la noua ei locuinţă, când o voi
afla, oriunde-ar fi.
CAPITOLUL 13
Timp de două luni fugarii n-au dat nici un semn de viaţă. În acele
două luni doamna Linton a avut şi a învins cea mai gravă criză din ceea ce
se numea o febră cerebrală. Nici o mamă nu şi-ar fi putut îngriji unicul
copil cu mai mult devotament decât a îngrijit-o Edgar. Zi şi noapte a stat
de veghe, îndurând cu răbdare toate chinurile pe care nişte nervi iritabili
şi-o minte zdruncinată i le puteau pricinui. Apoi, deşi doctorul Kenneth îi
spusese că cea pe care o va scăpa de la moarte îi va răsplăti îngrijirea prin
aceea că va constitui un permanent izvor de teamă — şi că, de fapt, îşi va
sacrifica sănătatea şi energia ca să păstreze în viaţă o ruină omenească —
recunoştinţa şi bucuria lui au fost fără margini când doctorul i-a declarat
că viaţa Catherinei e în afară de primejdie; a stat lângă ea ceas de ceas,
urmărindu-i revenirea treptată a sănătăţii trupeşti şi legănându-şi speranţele
fierbinţi cu iluzia că mintea i se va echilibra din nou şi va fi în
curând cum fusese înainte.
Era pe la începutul lunii martie când Catherine ieşi din cameră pentru
prima dată. De dimineaţă, domnul Linton îi pusese pe pernă un buchet de
şofran auriu. În ochii ei, care de multă vreme nu mai avuseseră nici o
licărire de plăcere, apăru strălucirea bucuriei când văzu florile şi le strânse
la piept.
— Astea sunt primele flori la Heights, exclamă ea. Şi-mi reamintesc
86
de vântul dulce care topeşte gheaţa, de razele calde ale soarelui şi de
zăpada aproape topită. Edgar, nu-i aşa că vântul bate dinspre miazăzi şi
nu mai e zăpadă?
— Pe-aici zăpada s-a topit aproape toată, scumpa mea, răspunse
Edgar, nu văd decât două petice albe pe tot întinsul dealurilor; cerul e
albastru, ciocârliile cântă, izvoarele şi pâraiele sunt pline, gata să se
reverse. Catherine, primăvara trecută, pe vremea asta, doream să te am
sub acest acoperiş; acum aş dori să fii la o depărtare de-o milă sau două,
sus pe dealurile acelea, unde adie un aer atât de dulce, încât am impresia
că te-ar tămădui.
— N-am să mă mai duc prin locurile acelea decât o singură dată, zise
bolnava, dar atunci tu ai să mă părăseşti, iar eu am să rămân acolo pentru
totdeauna. În primăvara viitoare ai să doreşti din nou să mă ai sub acest
acoperiş, ai să priveşti în urmă şi-ai să te gândeşti că astăzi erai fericit.
Linton o copleşi cu cele mai calde mângâieri, căutând s-o
înveselească prin cele mai drăgăstoase cuvinte, dar ea, nepăsătoare, se
uita la flori cu privirea pierdută, şi lacrimile adunate în gene îi curgeau
şiroaie pe obraji. Ştiam cu toţii că starea ei era cu adevărat mai bună; de
aceea am socotit că deprimarea se datora în mare parte faptului că
stătuse atât de multă vreme închisă într-o singură încăpere şi speram că io
vom putea înlătura, măcar în parte, printr-o schimbare de decor.
Stăpânul mi-a spus să fac focul în salonul părăsit de multe săptămâni şi să
pun un fotoliu lângă fereastră, în bătaia soarelui, apoi a adus-o pe
Catherine jos, unde ea a rămas destul de multă vreme, bucurându-se de
căldura binefăcătoare. Şi, după cum ne aşteptasem, lucrurile din jur au
înviorat-o căci, deşi îi erau familiare, nu-i aduceau aminte de gândurile
acelea îngrozitoare care năpădiseră totul în camera unde zăcuse. Către
seară păru foarte ostenită, dar nici un argument n-a putut-o convinge să
se întoarcă în odaia ei. De aceea, până să-i pregătim o altă odaie, i-am
aşternut patul pe canapeaua din salon. Apoi, pentru a o cruţa de osteneala
de a urca şi coborî scările şi pentru că era la acelaşi etaj cu salonul, am
instalat-o în odaia asta în care vă aflaţi dumneavoastră; nu după mult,
Catherine se întremase într-atât, încât se putea mişca dintr-o încăpere
într-alta sprijinindu-se de braţul lui Edgar. Ah, şi eu care credeam că,
îngrijită cum era, se va reface! Aveam două motive să doresc acest lucru,
căci de viaţa ei depindea acum şi viaţa unei alte făpturi; noi nutream
speranţa că peste puţină vreme inima domnului Linton se va însenina, şi
că naşterea unui moştenitor îi va apăra averea de ghearele unui străin.
Trebuie să vă spun că la vreo şase săptămâni de la plecare, Isabella
trimise fratelui său un bilet scurt, în care-i anunţa căsătoria ei cu
Heathcliff. Răvaşul părea sec şi rece, dar la sfârşit erau adăugate neîngrijit
cu creionul câteva cuvinte confuze de scuză şi rugămintea ca Edgar să se
gândească la ea cu blândeţe şi s-o ierte dacă purtarea ei l-a supărat,
afirmând că atunci când a fugit îi era peste putinţă să facă altfel, iar acum,
după ce faptul fusese împlinit, nu mai avea puterea să schimbe nimic.
Cred că Edgar nu i-a răspuns, şi după două săptămâni am primit eu o
scrisoare lungă, ciudată după părerea mea, avand în vedere că era scrisă
de mâna unei tinere mirese, abia ieşită din luna de miere. Am să v-o
citesc, căci am păstrat-o. Relicvele morţilor sunt preţioase, dacă în timpul
vieţii ţi-au fost dragi. Iat-o: "Dragă Ellen,
87
Am sosit la Wuthering Heights noaptea trecută şi abia acum am aflat
despre boala bietei Catherine şi că e încă foarte bolnavă. Cred că nu e
cazul să-i scriu, iar fratele meu e ori prea mânios, ori prea amărât ca să-mi
fi răspuns la scrisoare. Totuşi trebuie să-i scriu cuiva, şi singura căreia mă
pot adresa eşti dumneata.
Spune-i lui Edgar că aş da orice pentru a-l mai vedea o dată la faţă,
că inima mea s-a întors la Thrushcross Grange douăzeci şi patru de ore
după ce l-am părăsit şi că şi în clipa aceasta e plină de calde simţăminte
faţă de el şi de Catherine! Totuşi, "nu pot face ceea ce-mi spune inima”
(aceste cuvinte sunt subliniate), să nu mă aştepte şi să creadă ce vor, dar
să nu mă acuze de lipsă de voinţă sau de lipsă de dragoste faţă de ei.
Ceea ce urmează în această scrisoare e numai pentru dumneata.
Vreau să-ţi pun două întrebări. Prima: cum ai izbutit să mai păstrezi
oarecare simpatie pentru natura omenească, după ce ai locuit aici? Eu nu
găsesc în mine nici un simţământ pe care să-l poată împărtăşi şi cei din
jurul meu.
A doua întrebare mă interesează în mod deosebit. Iat-o: domnul
Heathcliff e om? Dacă da, atunci e nebun? Dacă nu, e un diavol? N-am săţi
scriu motivele care mă fac să-ţi pun această întrebare, dar te implor,
explică-mi, dacă poţi, cu cine m-am măritat. Adică să-mi spui asta atunci
când vei veni să mă vezi, şi trebuie să vii, Ellen, cât de curând. Nu-mi
scrie, ci vino şi adu-mi o veste de la Edgar.
Acum am să-ţi scriu cum am fost primită în noul meu cămin, căci
trebuie să cred că Heights va fi căminul meu. Îţi menţionez doar în treacăt
lipsa de confort, căci nu mă preocupă niciodată în afară de momentele
când îi simt lipsa. Aş râde şi aş juca de bucurie dacă aş constata că
singura cauză a suferinţelor mele e numai lipsa de confort, iar restul nu e
decât un vis urât!
Când am sosit la Wuthering Heights soarele tocmai apunea spre
Grange, de aceea cred că trebuie să fi fost pe la ora şase. Însoţitorul meu
zăbovi mai bine de o jumătate de ceas ca să facă o inspecţie cât mai
amănunţită în parc, în grădină şi probabil în jurul casei, aşa că se
întunecase de-a binelea când am descălecat în curtea pietruită din faţa
casei. Fostul dumitale tovarăş, Joseph, cu o făclie mare în mână, ieşi să ne
primească. A făcut-o cu o politeţe demnă de renumele lui. Primul gest a
fost să ridice făclia până-n dreptul feţei mele, să mă privească chiorâş şi
cu răutate, să se bosumfle şi să-mi întoarcă spatele. Apoi a luat cei doi cai
şi i-a dus la grajd, după care a reapărut ca să încuie poarta de afară, de
parcă ne-am fi aflat într-un castel străvechi.
Heathcliff s-a oprit să stea de vorbă cu el, iar eu am intrat în
bucătărie: o vizuină întunecoasă şi murdară. Pot să-ţi spun că n-ai mai
recunoaşte-o, aşa de mult s-a schimbat de când nu mai e în grija dumitale.
Lângă foc stătea un copil cam necioplit, cu membre puternice şi veşminte
murdare: avea în priviri şi în jurul gurii ceva ce-mi amintea de Catherine.
«Acesta e nepotul legitim al lui Edgar, mi-am zis; şi al meu, într-un
fel. Trebuie să-i dau mâna şi... da... trebuie să-l sărut. Cuminte e să mă
pun bine cu el chiar de la început.»
M-am apropiat şi, încercând să-i prind pumnul, i-am zis:
— Ce mai faci, scumpul meu?
Mi-a răspuns într-un jargon pe care nu l-am înţeles.
88
— Nu-i aşa că tu şi cu mine o să fim prieteni, Hareton? fu a doua
mea încercare de a intra în vorbă.
O înjurătură şi ameninţarea că-l asmute pe Throttler asupra mea,
dacă n-o şterg, fu răsplata perseverenţei.
— Hei! Throttler, băiete! şopti micul nemernic, sculând din culcuşul
lui, dintr-un ungher, un buldog pe jumătate sălbatic. Ei, acum o ştergi? mă
întrebă apoi autoritar.
Ţineam la viaţa mea, aşa că m-am supus. Am ieşit în faţa uşii ca să
aştept sosirea celorlalţi. Pe domnul Heathcliff nu-l vedeam; iar Joseph,
după care m-am dus până-n grajd, rugându-l să mă însoţească în casă, îşi
holbă ochii la mine mârâind ceva numai pentru el, strâmbă din nas şi-mi
răspunse:
— Mă, mă, mă! Auzit-a vreodată creştin vorbă ca asta? Fandoseală şi
sclifoseală! De unde vrei să înţeleg eu ce zici?
— Spun că doresc sa vii cu mine în casă! am strigat, crezând ca e
surd: eram totuşi foarte indignată de grosolănia lui.
— Ba nu! Am treabă! mi-a răspuns, văzându-şi mai departe de lucru.
Din când în când îşi întorcea către mine faţa-i slabă şi-mi cerceta cu
un dispreţ suveran îmbrăcămintea şi obrazul (prima mult prea distinsă, şi a
doua, sunt sigură, tristă după cât îi poftea inima).
Am înconjurat curtea şi, trecând printr-o portiţă, am ajuns la altă
uşă, în care mi-am luat libertatea de a bate, sperând că-şi va face apariţia
vreun servitor mai politicos. După o scurtă aşteptare, uşa fu deschisă de
un bărbat înalt şi jigărit; era fără cravată şi, în general, foarte neîngrijit.
Trăsăturile i se pierdeau într-o masă de păr zbârlit, care-i atârna pe umeri,
iar ochii lui semănau cu ai Catherinei, dar lipsiţi de viaţă şi frumuseţe.
— Ce cauţi aici? mă întrebă cu un aer sălbatic. Cine eşti?
— Numele meu a fost Isabella Linton, i-am răspuns. M-aţi mai văzut,
domnule. M-am căsătorit de curând cu domnul Heathcliff, şi el m-a adus
aici... cu permisiunea dumneavoastră, cred.
— Adică s-a întors? întrebă pustnicul uitându-se cu nişte ochi
strălucitori, ca de lup flămând.
— Da, chiar acum am sosit, i-am răspuns; dar m-a lăsat la uşa
bucătăriei şi, când am vrut să intru, băieţelul dumneavoastră, care face de
gardă acolo, m-a gonit cu ajutorul unui buldog.
— Bine-a făcut bădăranul acela blestemat că s-a ţinut de cuvânt!
mârâi viitoarea mea gazdă, privind în bezna din spatele meu în speranţa
că-l va descoperi pe Heathcliff. Apoi a dat drumul unui monolog de
înjurături şi ameninţări în legătură cu ceea ce ar fi făcut el dacă «dracul»
nu s-ar fi ţinut de cuvânt.
Îmi părea tare rău c-am încercat la această a doua intrare şi eram
cât pe-aci să plec uşurel, înainte de a-şi isprăvi blestemele, dar, până sămi
pun în aplicare planul, mi-a poruncit să intru, a închis uşa şi a tras din
nou zăvorul. În cămin ardea un foc viu, singura lumină în încăperea aceea
mare, a cărei pardoseală devenise cenuşie, iar farfuriile de cositor,
strălucitoare odinioară şi care-mi atrăgeau privirile în copilărie, erau de
asemenea întunecate din pricina murdăriei şi a prafului. L-am întrebat
dacă pot chema servitoarea să mă conducă în dormitor. Domnul Earnshaw
nu m-a onorat cu nici un răspuns. Umbla încoace şi-ncolo, cu mâinile în
buzunare, parc-ar fi uitat cu desăvârşire de prezenţa mea. Era atât de
89
preocupat şi, după înfăţişare, părea atât de mizantrop, încât m-am temut
să-l mai tulbur din nou.
N-ai să te miri, Ellen, că eram din cale-afară de nenorocită, mă
simţeam mai rău ca într-un pustiu în acest cămin inospitalier, gândindumă
că la o depărtare de patru mile se afla încântătoarea mea casă,
adăpostind în ea singurii oameni pe care-i iubesc pe lume. E totuna de ne
despart aceste patru mile, ori Oceanul Atlantic, dacă nu le pot străbate!
Atunci m-am întrebat: unde să-mi caut mângâiere? Şi, te rog, nu-i spune
nici lui Edgar şi nici iubitei mele Catherine, dar, dintre toate durerile, cea
mai mare era deznădejdea că nu găseam pe nimeni care ar fi putut sau ar
fi vrut să se alieze cu mine împotriva lui Heathcliff. Venisem aproape cu
bucurie să locuiesc la Wuthering Heights. Scăpam astfel de obligaţia de ami
petrece zilele singură cu el; dar el cunoştea oamenii printre care
trebuia să trăim şi nu se temea de nici un fel de intervenţie din partea lor.
Am stat, gândindu-mă astfel, timp îndelungat. Ceasul bătu opt, apoi
nouă; dar gazda mea, domnul Earnshaw, măsura mai departe odaia
încoace şi-ncolo, cu capul în piept, într-o tăcere desăvârşită, întreruptă
doar din când în când de un geamăt sau de un suspin amarnic. Am tras cu
urechea să descopăr vreun glas de femeie în casă. Inima mi-era copleşită
de regrete cumplite şi de presimţiri sumbre. În cele din urmă nu m-am mai
putut stăpâni şi am început să plâng în hohote. Nu mi-am dat seama cât
de tare mă tânguiam decât atunci când domnul Earnshaw s-a oprit în faţa
mea din mersul lui nepotolit şi m-a privit plin de mirare. Vrand să profit de
faptul că i-am atras din nou atenţia, exclamai:
— Sunt ostenită de drum şi aş vrea să mă culc! Unde e servitoarea?
Spune-mi, unde s-o caut? Văd că nu vrea să vină la mine!
— Noi n-avem nici o servitoare, mi-a răspuns. Trebuie să te serveşti
singură!
— Atunci unde să mă culc? zisei plângând în hohote; nu mai eram în
stare să-mi păstrez demnitatea. Oboseala şi nefericirea mă doborâseră.
— Are să-ţi arate Joseph camera lui Heathcliff; deschide uşa aia,
Joseph e acolo.
Eram pe cale să-i ascult porunca, dar m-a oprit brusc, adăugând pe
un ton din cale-afară de bizar:
— Fii bună şi răsuceşte-ţi cheia şi trage-ţi zăvorul... nu cumva să uiţi!
— Bine, i-am spus. Dar pentru ce, domnule Earnshaw?
Gândul de a mă încuia de bunăvoie într-o cameră cu Heathcliff nu-mi
surâdea deloc.
— Uită-te aici! îmi răspunse, scoţând din jiletcă un pistol ciudat: avea
legat de ţeavă un briceag mare cu două tăişuri. Asta e o teribilă ispită
pentru un om disperat, nu-i aşa? Eu nu pot rezista, şi noapte de noapte mă
urc sus şi încerc să deschid uşa. Dacă o găsesc o dată deschisă, s-a
isprăvit cu el! Noapte de noapte fac la fel, chiar dacă, cu un minut înainte,
mi-amintese de toate motivele care-ar trebui să mă împiedice să fac aşa
ceva. Parcă m-ar îmboldi un demon să-mi calc toate planurile şi să-l omor.
Din dragoste pentru el, poţi lupta cât pofteşti împotriva demonului din
mine, dar când îi va suna ceasul, nici ceata îngerilor din cer nu-l va scăpa!
Am cercetat arma cu ochi scrutători. Deodată, mi-a trecut prin minte
un gând îngrozitor: cât de puternică aş fi dacă aş avea şi eu o asemenea
armă! Am luat-o şi am pus mâna pe lamă. El urmări cu uimire expresia
90
care mi se întipări, timp de o secundă, pe faţă: nu era oroare, ci poftă
fierbinte. Îmi smulse, plin de gelozie, pistolul, închise briceagul şi îl
ascunse din nou.
— Nu-mi pasă dacă-i spui, zise el. Sfătuieşte-l să se păzească şi
păzeşte-l şi dumneata. Văd că înţelegi care sunt raporturile dintre noi şi
primejdia în care se află nu te înfricoşează.
— Ce ţi-a făcut dumitale Heathcliff? îl întrebai. Cu ce te-a nedreptăţit
de-a provocat această ură feroce? N-ar fi mai cuminte să-i porunceşti să
plece din casa dumitale?
— Nu! tună Earnshaw; iar dacă ar propune el însuşi să plece, ar fi un
om mort! Convinge-l să încerce şi eşti o ucigaşă! Cum, să pierd totul fără
nici o şansă de recuperare? Hareton să rămână cerşetor? Oh! Blestematul!
Voi recâştiga totul şi voi lua chiar şi aurul lui; apoi îi voi lua sângele, iar
iadul îi va lua sufletul! Cu un oaspete ca el, iadul va fi de zece ori mai
întunecat decât a fost vreodată!
Dumneata, Ellen, m-ai lămurit asupra deprinderilor fostului dumitale
stăpân. Nu încape nici o îndoială că e la limita nebuniei; cel puţin aşa era
în noaptea trecută. Gândul că mă aflu în apropierea lui mă înfiora. Dac-ar
fi fost să aleg, aş fi preferat să stau cu Joseph, aşa ursuz şi bădăran cum
este. După aceea Earnshaw începu să se plimbe îngândurat; iar eu am tras
ivărul şi m-am refugiat în bucătărie. Joseph stătea aplecat peste cămin,
uitându-se într-un ceaun mare, care se legăna deasupra focului; pe banca
de lângă el era o strachină cu făină de ovăz. Conţinutul ceaunului începu
să fiarbă, iar el se întoarse, gata să-şi cufunde mâna în strachină; am
dedus că toate pregătirile acestea se făceau în vederea cinei şi, fiindu-mi
foame, m-am hotărât să mănânc şi eu ceva; de aceea am strigat tare:
— Am să fac eu "porridge”-ul! Apoi am dat strachina la o parte, ca să
nu poată ajunge cu mâna la ea, şi mi-am scos pălăria şi mantaua de
călărie. Domnul Earnshaw, am continuat eu, mi-a spus să mă servesc
singură. Şi aşa voi face, de teamă să nu mor de foame. N-am să fac pe
cucoana faţă de dumneavoastră!
— Doamne-Dumnezeule! mârâi el, aşezându-se şi netezindu-şi
ciorapii vărgaţi de la genunchi până la gleznă. Dac-o fi să fie iar porunci
noi... tocmai acum când m-am învăţat cu doi stăpâni, şi dacă mi-o fi dat să
am pe cap şi-o stăpînă apoi cred c-a venit vremea s-o iau din loc. N-am
crezut că va veni ziua în care trebuie să părăsesc casa asta bătrână... da'
mi se pare că s-apropie ceasu'!
Eu n-am răspuns nimic la această plângere, ci m-am pus repede pe
treabă, suspinând după vremurile când asemenea ocupaţie ar fi însemnat
o distracţie plăcută; dar m-am silit să alung cât mai repede orice gând de
acest fel. Era prea chinuitor să-mi reamintesc fericirea din trecut, dar
pericolul de a reînvia această amintire era cu atât mai mare cu cât mai
repede se învârtea făcăleţul şi cu cât mai iute cădeau pumnii de făină în
apă. Joseph privea felul meu de a găti cu o indignare din ce în ce mai
mare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:38 PM | message # 10
— Ia te uită! strigă el. Hareton, astă-seară n-ai să mănânci
"porridge”, că o să fie numai cocoloşi cât capu’ tău. Ia te uită! Să fiu în
locu' ei, aş trânti înăuntru şi strachina! Uite cum lasă să dea în foc ca să
scape mai repede de grijă! Ia te uită! Noroc că nu spargi fundu' ceaunului!
Trebuie să recunosc că atunci când am turnat fiertura în castroane,
91
era mai curând o masă informă. Fuseseră pregătite patru castroane, iar
din lăptărie s-a adus un ulcior mare cu lapte proaspăt, pe care Hareton l-a
luat şi a început să bea din el, împrăştiind o mulţime de lapte pe jos. L-am
dojenit, spunându-i să-şi toarne laptele într-o ceaşcă, deoarece eu nu
puteam bea dintr-un lichid mânuit atât de murdar. Bătrânul cinic găsi că e
îndreptăţit să se socotească profund jignit de acest rafinament, aşa că mă
asigură, în repetate rânduri, că «băiatul e tot atât de nobil» ca şi mine «şi
tot atât de sănătos», mirându-se că sunt aşa de încrezută. Între timp,
micul bădăran sorbea mai departe, uitându-se cu dispreţ la mine, iar
balele îi curgeau în ulcior.
— Eu am să mănânc în altă încăpere, am spus. N-aveţi o încăpere
care se cheamă salon?
— Salon! repetă Joseph ca un ecou batjocoritor. Salon! Nu, n-avem
salon. Dacă nu-ţi place cu noi, du-te de stai cu stăpânu'; şi dacă nu-ţi place
cu el, vino de stai cu noi.
— Atunci mă duc sus! i-am răspuns; du-mă într-o odaie.
Mi-am pus farfuria pe o tavă şi m-am dus să-mi iau singură puţin
lapte. Joseph se ridică mârâind furios şi porni înaintea mea. Ne-am urcat în
pod; acolo deschise o uşă, apoi alta, cercetând toate încăperile prin faţa
cărora treceam.
— Iacă aici o odaie, îmi zise în cele din urmă, dând de-o parte o
scândură prinsă în balamale. E destul de bună ca să înfuleci o strachină de
"porridge” în ea. Colo-n colţ uite un sac de grâu destul de curat; şi dacă ţie
frică să nu care cumva să-ţi mânjeşti hainele de mătase, aşterne-ţi
batista peste el.
Odaia era un fel de magazie-mansardă, plină cu zdrenţe şi mirosind
tare a malţ şi-a grâu. De jur împrejurul pereţilor erau aşezaţi, în stivă,
nenumăraţi saci, care lăsau Ia mijloc un loc mare, gol.
— Dar bine, omule, am exclamat eu privindu-l cu mânie, asta nu-i o
cameră în care să pot dormi! Vreau să mă duci în dormitorul meu.
— Dormitor! repetă el pe un ton batjocoritor. Ai văzut toate
dormitoarele de-aici... acolo e-al meu.
Mă duse într-o altă mansardă, care se deosebea de prima numai prin
faptul că nu avea nimic de-a lungul pereţilor, ci numai un pat mare, scund,
fără perdele, acoperit cu-o plapumă de culoare indigo.
— De ce-mi arăţi odaia dumitale? i-am răspuns. Cred că domnul
Heathcliff nu locuieşte în podul casei, nu-i aşa?
— Ah! vrei să te duci în odaia lu' domnu' Heathcliff? strigă el, de
parcă făcuse o descoperire. Nu puteai să-mi spui aşa de la început? Că
atunci îţi spuneam fără să-mi baţi capu' atât că aia-i singura pe care n-o
poţi vedea... el o ţine încuiată şi nimeni nu intră afară de el.
— Frumoasă casă aveţi, Joseph, nu m-am putut opri să-i spun, şi
simpatici locatari! Cred că toată nebunia din lume s-a adunat în creierul
meu când mi-am legat soarta de voi! Totuşi, acum nu despre asta-i
vorba... trebuie să mai fie şi alte încăperi pe-aici. Pentru numele lui
Dumnezeu, mişcă-te mai repede şi du-mă să mă aşez undeva!
La această observaţie aspră nu mi-a răspuns; porni în jos pe scara
de lemn, păşind încet şi greoi, şi se opri în faţa unei încăperi care,
judecând după atitudinea lui şi calitatea superioară a mobilierului, mi s-a
părut a fi cea mai bună. Pe jos se afla un covor, dar desenul îi era acoperit
92
de praf; pe cămin atârna un tapet rupt în fâşii, patul era frumos, de stejar,
de formă modernă, cu perdele roşii, bogate, dintr-un material destul de
scump, dar se vedea că erau foarte uzate; draperiile atârnau în zdrenţe de
pe inele, bara de fier care le susţinea era îndoită într-o parte în formă de
arc, ceea ce făcea ca draperia să atârne pe jos. Scaunele erau de
asemenea uzate, unele din ele chiar foarte uzate, iar tăbliile de lemn de pe
pereţi deformate de nenumărate crăpături adânci. Tocmai când îmi
făceam curaj să intru şi să mă instalez, călăuza mea nebună mă anunţă:
— Asta-i a stăpânului.
Între timp cina mi se răcise, pofta de mâncare îmi trecuse, iar
răbdarea mea ajunsese la limită. Atunci am stăruit să-mi dea imediat un
loc unde să mă adăpostesc şi posibilitatea de a mă odihni.
— Unde dracu'? începu evlaviosul bătrân. Doamne, binecuvânteazăne!
Doamne, iartă-ne! Unde dracu' oi fi vrând să te duci, femeie de nimica,
afurisită şi nesuferită?! Ai văzut toată casa, în afară de bucăţica aia de
odaie a lu' Hareton. În casa asta, alt culcuş nu-i.
Eram atât de supărată, încât am trântit pe jos tava cu tot ce era pe
ea; apoi m-am aşezat în capul scării, mi-am acoperit faţa cu mâinile şi mam
pus pe plâns.
— Na! Na! exclamă Joseph. Bine faci, dom'şoară! Bine faci
dom'şoară! Chiar aşa! Când s-o împiedica stăpânu' de blidele astea sparte,
o să avem ce auzi! O să vedem noi ce s-o întâmpla! La ce bun să faci pe
nebuna? Meriţi să rabzi de foame pân' la Crăciun dacă dai de-a azvârlita cu
darurile lui Dumnezeu şi le calci în picioare pentru furiile tale prosteşti! Dar
n-aş crede c-o să-ţi arăţi multă vreme supărarea. Crezi că Heathcliff o să
te lase să te porţi aşa frumos? Nu doresc alta decât să te prindă el! Numa'
atâta vreau!
După aceea a plecat, bombănind, în vizuina lui de jos, ducând cu el
şi lumânarea; iar eu am rămas în întuneric. Timpul de reflecţie ce urmă
după fapta mea nesăbuită mă obligă să admit că trebuie să-mi potolesc
orgoliul, să-mi domolesc furia şi mă silii să fac să dispară urmele
neghiobiei mele. Primii un ajutor neaşteptat din partea lui Throttler, pe
care, de data asta, l-am recunoscut: era fiul bătrânului nostru Skulker;
copilăria şi-o petrecuse la Grange; tatăl meu îl dăruise domnului Hindley.
Cred că m-a recunoscut; şi-a vârât botul în obrazul meu în chip de salut,
apoi s-a grăbit să înghită cu poftă "porridge”-ul, în timp ce eu strângeam,
pe bâjbâite, de pe o treaptă pe alta, cioburile vasului de pământ şi
ştergeam cu batista împroşcaturile de lapte de pe balustradă. Abia
isprăvisem treaba, când am auzit paşii domnului Earnshaw pe coridor.
Ajutorul meu şi-a vârât coada între picioare şi s-a lipit de perete, iar eu mam
ascuns în pervazul celei mai apropiate uşi. Strădania câinelui de a se
feri de el n-a avut succes; am ghicit asta după zgomotul ce se auzi jos,
urmat de un chelălăit prelung şi demn de milă. Eu am avut mai mult
noroc! Earnshaw a trecut pe lângă mine, a intrat în camera lui şi a închis
usa. Imediat după aceea au urcat scările Joseph şi Hareton; bătrânul îl
ducea pe Hareton la culcare. M-am adăpostit şi eu în camera băiatului, dar
Joseph, văzându-mă, spuse:
— Acum aveţi loc destul în sală, cred, amândouă: şi dumneata şi
trufia dumitale! E goală; puteţi şedea singure în ea, şi cu Dumnezeu, care
din nenorocire se va afla într-o tovărăşie aşa de păcătoasă.
93
Am profitat, bucuroasă, de această îndrumare şi, în minutul când m-am
trântit pe un scaun lângă foc, am aţipit; apoi am adormit. Somnul mi-a fost
adânc şi dulce, dar domnul Heathcliff, care tocmai intrase, m-a trezit mult
prea devreme, întrebându-mă cu felul lui amabil ce fac acolo. Eu i-am spus
că am stat de veghe până târziu, pentru că cheia camerei noastre era în
buzunarul lui. Cuvântul "noastre” a însemnat pentru el o jignire mortală. Sa
jurat că nu era şi nu va fi niciodată camera mea şi că el va... Nu-ţi pot
repeta vorbele pe care mi le-a spus şi nici nu-ţi pot descrie cum
obişnuieşte să se poarte; dar pot să-ţi spun că e ingenios şi neostenit în
strădania de a mă face să-l urăsc. Câteodată uimirea mea e atât de mare,
încât îmi micşorează spaima. Totuşi te asigur că un tigru sau un şarpe
veninos n-ar putea deştepta în mine o groază egală cu cea pe care o
trezeşte el. Mi-a spus că biata Catherine e bolnavă, aruncând toată vina pe
fratele meu şi făgăduindu-mi că în locul lui Edgar voi suferi eu, asta până
va putea pune mâna pe el.
Îl urăsc... sunt distrusă... am fost o nebună! Bagă de seamă să nu
sufli nimănui de la Grange vreo vorbă din ceea ce ţi-am scris. Te voi
aştepta în fiecare zi... nu mă dezamăgi!
Isabella”
CAPITOLUL 14
Imediat după ce-am citit această epistolă, m-am dus la stăpân şi iam
dat de veste că sora lui a sosit la Heights şi mi-a trimis o scrisoare în
care spune cât a îndurerat-o starea doamnei Linton şi dorinţa arzătoare de
a-l vedea, precum şi rugămintea de a-i trimite prin mine cât mai curând
posibil un semn de iertare.
— Iertare! zise Linton. N-am ce să-i iert, Ellen. Poţi să te duci azi
după-amiază la Wuthering Heights, dacă vrei; şi spune-i că nu sunt
supărat, ci trist, că am pierdut-o, şi mai ales pentru că nu cred că va fi
vreodată fericită. Dar nici vorbă nu poate fi ca eu să mă duc s-o văd:
suntem despărţiţi pe veci. Iar dacă vrea cu-adevărat să-mi facă un bine,
spune-i să-l convingă pe nemernicul cu care s-a măritat să plece din
ţinutul acesta.
— Şi nu vreţi să-i scrieţi un bileţel, domnule? îl întrebai pe un ton
rugător.
— Nu, răspunse. N-are rost. Legăturile mele cu familia lui Heathcliff
vor fi tot atât de reduse ca şi ale lui cu a mea! Adică nu vor exista!
Răceala domnului Edgar m-a întristat peste măsură şi tot drumul miam
bătut capul cum să pun cât mai mult suflet în ceea ce-i voi repeta
Isabellei şi cum să îndulcesc refuzul lui de a-i scrie măcar câteva rânduri
de mângâiere. Cred că ea mă pândea de dimineaţă: am văzut-o uitându-se
pe fereastră pe când urcam aleea grădinii şi i-am făcut semn din cap. Dar
ea s-a dat la o parte de teamă să n-o surprindă cineva. Am intrat fără a
bate la uşă. N-am văzut niciodată un spectacol mai înfiorător şi mai jalnic
decât cel pe care mi l-a oferit casa aceea atât de veselă odinioară! Trebuie
94
să mărturisesc că, de eram eu în locul tinerei doamne, aş fi măturat măcar
căminul şi aş fi şters mesele cu o cârpă de praf. Dar ea se lăsase covârşită
de nepăsarea celor din jur. Faţa ei frumoasă era gălbejită şi apatică, părul
neondulat — câteva bucle îi atârnau alene pe umeri, iar câteva erau
strânse în jurul capului. Probabil că nu se atinsese din ajun de veşmintele
ei. Hindley nu se afla acolo. Domnul Heathcliff şedea la o masă şi-şi răsfoia
carnetul, dar când am intrat s-a ridicat în picioare, m-a întrebat foarte
prietenos de sănătate, şi mi-a oferit un scaun. Numai el avea o înfăţişare
ca lumea în încăperea aceea. Mi se păru chiar că arăta mai bine ca
niciodată. Împrejurările vieţii le schimbaseră atât de mult situaţia, încât,
dacă i-ar fi văzut un străin, ar fi putut crede că el e născut şi crescut ca un
"gentleman”, iar soţia lui ca o biată femeie de rând! Ea veni în grabă către
mine să mă salute şi întinse mâna după scrisoarea pe care-o aştepta. Am
dat din cap. Ea nu înţelese semnul, ci mă urmă la bufetul unde mă
dusesem să-mi pun boneta, stăruind, în şoaptă, să-i dau numaidecât ceea
ce-i adusesem. Heathcliff ghici sensul manevrelor ei şi spuse:
— Dac-ai adus ceva pentru Isabella (după cum desigur ai şi adus,
Nelly), dă-i. Nu trebuie să vă ascundeţi de mine! Între noi nu există
secrete.
— Oh, n-am adus nimic, am răspuns, crezând că cel mai bun lucru e
să spun adevărul de la început. Stăpânul m-a însărcinat să-i transmit că în
momentul de faţă nu trebuie să aştepte din parte-i nici scrisori şi nici
vizite. Vă trimite, doamnă, toată dragostea lui şi urări de fericire şi vă iartă
pentru durerea pe care i-aţi pricinuit-o. Dar crede că de-acum încolo între
casa lui şi casa aceasta nu vor mai exista legături, deoarece reluarea lor nar
avea nici un rost.
Buzele doamnei Heathcliff tremurară uşor. Apoi s-a dus şi s-a aşezat
pe scaunul ei de lângă fereastră. Heathcliff s-a oprit în faţa căminului,
aproape de mine, şi a început să-mi pună felurite întrebări în legătură cu
Catherine. I-am spus atâta cât am crezut eu că e cuminte să-i spun, dar,
printr-un interogatoriu în toată legea, a aflat de la mine cea mai mare
parte a faptelor legate de începutul bolii. Eu am învinuit-o, după cum
merita, pentru faptul că-şi provocase singură boala, şi-am încheiat
spunându-i că sper să urmeze şi el pilda domnului Linton, evitând orice fel
de legătură cu familia acestuia.
— Doamna Linton abia începe să se întremeze, am zis, dar nu va mai
fi niciodată cum a fost; totuşi trăieşte şi, dacă într-adevăr îţi pasă câtuşi de
puţin de ea, ar trebui să te fereşti a-i mai ieşi în cale. Ba chiar ar trebui să
pleci definitiv de prin partea locului; şi, ca să nu ai regrete, am să-ţi spun
că doamna Catherine Linton se deosebeşte tot atât de mult de vechea
dumitale prietenă, Catherine Earnshaw, pe cât se deosebeşte această
tânără doamnă de mine. Înfăţişarea ei s-a schimbat mult; caracterul ei şi
mai mult. Iar omul care e silit de împrejurări să rămână lângă ea de-aici
încolo nu-şi va putea întemeia dragostea decât pe amintirea a ceea ce a
fost ea odată, adică pe simţământul omeniei şi al datoriei.
— Se prea poate, observă Heathcliff, străduindu-se să-şi păstreze
calmul. Se prea poate ca stăpânul dumitale să nu se bizuie pe nimic
altceva decât pe omenie şi datorie. Dar dumneata îţi închipui că eu o voi
lăsa pe Catherine numai în seama datoriei şi omeniei lui? Şi poţi dumneata
asemui sentimentele mele, în ceea ce priveşte pe Catherine, cu-ale lui?
95
Înainte de a părăsi această casă, trebuie să-mi făgăduieşti c-ai să-mi ajuţi
să am o întrevedere cu ea. Vrei, nu vrei, eu o voi vedea! Ce spui?
— Spun, domnule Heathcliff, i-am răspuns eu, că nu trebuie s-o vezi
niciodată cu ajutorul meu. Încă o întâlnire între dumneata şi stăpânul meu
ar ucide-o.
— Cu ajutorul dumitale asta se poate evita, continuă el; şi dacă ar
exista primejdia să se întâmple una ca asta... şi dacă el ar fi cauza celei
mai mici tulburări din viaţa ei... cred că voi fi îndreptăţit să recurg la
măsuri extreme! Aş vrea să fii destul de sinceră şi să-mi spui dacă ea ar
suferi în urma pierderii lui: teama c-ar suferi mă reţine. De aici poţi vedea
deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi
eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată
n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi
place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi
dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls
inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă — şi, dacă nu mă
crezi, nu mă cunoşti — până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să
mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!
— Şi totuşi, am intervenit eu, distrugi fără scrupul orice speranţă de
a o vedea complet vindecată, silind-o să-şi aducă aminte de dumneata
acum, când aproape te-a uitat, creând în jurul ei un nou tumult de
neînţelegere şi suferinţă.
— Dumneata crezi că aproape m-a uitat, zise el. Oh, Nelly!
Dumneata ştii că nu-i adevărat! Nu-i aşa? Dumneata ştii tot atât de bine ca
şi mine că pentru fiecare gând pe care-l are pentru Linton are o mie de
gânduri pentru mine! În cea mai nefericită perioadă a vieţii mele m-a
chinuit şi pe mine îndoiala; cu această temere m-am întors aici astă-vară,
dar acum numai dacă mi-o va spune ea, cu gura ei, aş mai putea admite o
asemenea idee înfiorătoare. Şi atunci Linton n-ar mai însemna nimic, nici
Hindley, nici toate visele pe care le-am visat vreodată. Viitorul meu ar fi
cuprins în două vorbe: "moarte” şi "iad”. Viaţa, după pierderea ei ar fi un
iad. Am fost un nătărău când mi-am închipuit că preţuia dragostea lui
Edgar Linton mai mult decât pe-a mea. Dacă el ar iubi cu toate puterile
făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în optzeci de ani atât cât pot iubi eu
într-o zi. Iar inima Catherinei este tot atât de fierbinte ca şi a mea, şi mai
degrabă ar putea încăpea toată apa mării într-un şipot decât să poată
pune Linton stăpânire pe toată dragostea ei. Hm! Poate că ţine ceva mai
mult la el decât la câinele sau la calul ei. În el nu găseşte să iubească ceea
ce găseşte în mine, şi cum l-ar putea iubi pentru ceea ce n-are?
— Catherine şi cu Edgar sunt tot atât de îndrăgostiţi unul de altul cât
pot fi doi oameni! strigă Isabella, înviorându-se brusc. Nimeni să nu
vorbească astfel despre ei, nu vreau să aud că cineva îl dispreţuieşte pe
fratele meu!
— Fratele tău te iubeşte şi pe tine nemaipomenit de mult, nu-i aşa?
observă Heathcliff cu ironie. Te lasă în voia sorţii cu o uşurinţă
surprinzătoare.
— Nu-şi dă seama cât sufăr, răspunse ea. Nu i-am spus.
— Atunci înseamnă că i-ai spus, totuşi, ceva. I-ai scris? Răspunde-mi.
— I-am scris ca să-i anunţ căsătoria... Ai văzut biletul.
— De-atunci nimic?
96
— Nimic.
— Doamna Isabella arată foarte rău acum, că şi-a schimbat condiţiile
de viaţă, am spus eu. Se vede cât de colo că-i lipseşte iubirea cuiva. A cui,
nu-i greu de ghicit, dar poate că-i mai bine să tac.
— Eu cred că-i lipseşte dragostea de sine însăşi, zise Heathcliff.
Decade şi e din zi în zi mai murdară. A obosit mult prea devreme în dorinţa
ei de a-mi plăcea. Poate că nu mă crezi, dar a doua zi după căsătorie a
plâns că vrea să meargă acasă. Dar cu cât e mai neglijentă, cu atât se va
potrivi mai bine cu casa asta, iar eu voi avea grijă să nu mă facă de râs
umblând pe-afară.
— Bine domnule, i-am răspuns, sper însă că vei ţine seama de faptul
că doamna Heathcliff e obişnuită să fie servită şi îngrijită şi că a fost
crescută, ca unica fiică la părinţi, într-o casă unde toată lumea era gata săi
facă pe plac. Trebuie să-i pui la dispoziţie o servitoare, care să rânduiască
totul în jurul ei, şi trebuie să te porţi frumos cu ea. Orice-ai crede despre
domnul Edgar, nu te poţi îndoi de faptul că ea e capabilă de sentimente
puternice, căci altfel n-ar fi părăsit luxul, confortul şi prietenii din fostul ei
cămin, pentru a te urma de bunăvoie într-o sălbăticie ca asta.
— A părăsit totul din pricina unor iluzii, răspunse el. Şi-a închipuit că
sunt un erou de roman şi a sperat o îngăduinţă nemărginită din partea
devotamentului meu cavaleresc. Mi-e greu s-o consider drept o făptură
raţională, căci a dat dovadă de prea multă încăpăţânare când şi-a format
ideile fanteziste despre caracterul meu, şi a acţionat apoi în virtutea
iluziilor false cu care s-a hrănit. Dar acuma, în sfârşit, cred că începe să mă
cunoască. Nu mai observ zâmbetele acelea naive şi strâmbăturile care mă
enervau atâta la început şi nici incapacitatea prostească de a înţelege că-i
vorbeam serios când îi spuneam ce cred despre îngâmfarea ei şi despre ea
însăşi. Iar efortul de a dobândi perspicacitatea necesară pentru a-şi da
seama că n-o iubesc mă uimeşte. Într-o vreme credeam că nimic n-o va
putea face să înţeleagă asta! Şi totuşi parcă n-a înţeles tocmai bine, căci
azi-dimineaţă m-a anunţat, făcându-mi dovada inteligenţei sale
nemaipomenite, că am izbutit s-o fac să mă urască. Te asigur că pentru
asta a trebuit o muncă de Hercule! Şi dacă lucrurile stau cu-adevărat aşa,
atunci am motive să-i mulţumesc. Pot să mă încred în afirmaţia dumitale.
Isabella? Eşti convinsă că mă urăşti? Dacă te las singură o jumătate de zi,
n-ai să vii din nou la mine oftând şi giugiulindu-mă? Cred c-ar fi preferat să
fiu cât se poate de mieros cu ea în faţa dumitale, Nelly. Vanitatea ei e
rănită de adevărul spus fără înconjur. Dar nu-mi pasă. Vreau să ştie că n-a
existat dragoste decât într-o singură parte; în privinţa asta n-am minţit-o
niciodată. Nu mă poate învinovăţi că i-am arătat nici cel mai mic semn de
simpatie. A văzut că primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit de la
Grange a fost să-i spânzur căţeluşa; şi când a început să mă roage s-o
cruţ, primele cuvinte pe care le-am rostit au fost cele prin care-mi
exprimam dorinţa să spânzur toate fiinţele din preajma ei, cu excepţia
uneia singure: poate-a crezut că excepţia asta era ea. Dar nici o brutalitate
n-o dezgusta; cred că are o admiraţie înnăscută pentru brutalitate, cu
singura condiţie ca preţioasa ei persoană să se afle în siguranţă. Aşadar, na
fost oare cea mai mare tâmpenie din partea acestei făpturi prăpădite,
slugarnice şi mediocre să viseze c-aş putea-o iubi? Spune-i stăpânului
dumitale, Nelly, că de când sunt n-am întâlnit o fiinţă atât de abjectă ca
97
ea. Să ştie că dezonorează numele de Linton şi că uneori am oprit — pur şi
simplu pentru că nu ştiam ce să mai inventez — experienţele mele prin
care voiam să văd tot ce poate îndura, ca după aceea să se târască,
neruşinată şi mârşavă, iarăşi spre mine! Şi spune-i, de asemenea, ca să
linişteşti inima lui de frate şi de ocrotitor, că mă voi menţine riguros în
limitele legii. Am evitat, în tot acest răstimp, orice gest care i-ar da un cât
de mic drept să ceară despărţirea; şi, mai mult decât atâta, nu va putea
mulţumi nimănui că ne-a despărţit. Dacă vrea să plece, poate pleca.
Prezenţa ei îmi provoacă o scârbă ce depăşeşte plăcerea ce-o pot avea
chinuind-o.
— Domnule Heathcliff, am spus eu, aşa nu poate vorbi decât un
nebun. Soţia dumitale, foarte probabil, e convinsă că eşti nebun şi de
aceea te-a şi suportat; dar acum, dacă spui că poate pleca, nu încape
îndoială că va profita de această permisiune. Nu-i aşa, doamnă, că nu
sunteţi atât de vrăjită, încât să rămâneţi cu el de bunăvoie?
— Bagă de seamă, Ellen! răspunse Isabella cu ochii scânteietori de
furie — expresia lor nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că soţul ei
izbutise în strădania de a o face să-l urască — să nu crezi nici un cuvânt
din ce spune! E un diavol mincinos! Un monstru, nu o fiinţă omenească!
Mi-a mai spus că-l pot părăsi şi-am încercat, dar nu cutez să mai încerc! Te
rog, Ellen, făgăduieşte-mi că n-ai să pomeneşti fratelui sau cumnatei mele
nimic din această convorbire infamă. Nu urmăreşte în tot ce spune, decât
să-l aducă pe Edgar la disperare; spune că s-a căsătorit cu mine numai ca
să-l aibă pe Edgar în puterea lui. Dar n-are să izbutească! Îl voi împiedica
chiar cu preţul vieţii! Sper şi mă rog să nu mai ţină seama de prudenţa-i
diabolică şi să mă ucidă! Singura plăcere pe care mi-o mai pot imagina e
să mor sau să-l văd mort!
— Deocamdată ajunge! zise Heathcliff. Dacă vei fi interogată de
vreun tribunal, îţi vei aduce aminte de cele ce-a spus, Nelly! Şi, uită-te
bine la faţa ei, a ajuns aproape în starea care-mi convine. Nu, nu, nu mai
eşti capabilă să te stăpâneşti, Isabella; iar eu, fiind protectorul tău legal,
trebuie să te ţin sub tutela mea, oricât de dezgustătoare ar fi această
îndatorire. Du-te sus, am ceva de vorbit cu Ellen între patru ochi. Nu peacolo!
Sus, ţi-am spus! Ce faci fato? Ãsta-i drumul spre etaj? Puse mâna pe
ea şi-o împinse afară din odaie, apoi se întoarse, mârâind:
— N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât viermii se zvârcolesc
mai tare, cu-atât creste şi pofta de a-i strivi. Îndur o suferinţă nespusă; e
ca durerea de măsele; pe măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare
din dinţi.
— Dumneata înţelegi ce înseamnă cuvântul "milă”? am spus eu,
grăbindu-mă să-mi iau boneta. Ai simţit dumneata vreodată măcar o
frântură de milă în viaţa dumitale?
— Pune boneta jos! mă întrerupse el, observând intenţia mea de a
pleca. N-ai să pleci încă. Vino încoace, Nelly. Trebuie ori să te conving, ori
să te silesc să mă ajuţi s-o văd pe Catherine, şi încă fără întârziere. Îţi jur
că nu vreau să fac nici un rău. Nu vreau să provoc nici o tulburare, nu
vreau să-l scot din fire sau să-l insult pe domnul Linton. Nu vreau decât să
aflu din gura ei cum se simte şi pentru ce s-a îmbolnăvit, şi s-o întreb ce-aş
putea face pentru ea! Astă-noapte am stat timp de şase ore în grădina de
la Grange, iar la noapte mă duc iar, până când voi găsi prilejul de a intra.
98
Dacă-l întâlnesc pe Edgar Linton, n-am să şovăi, ci am să-l trântesc la pământ
şi am să-i trag câteva, ca să stea liniştit cât timp o să fiu şi eu peacolo.
Iar dacă servitorii vor încerca să mă oprească, am să-i ameninţ cu
pistoalele astea. Dar n-ar fi mai bine să eviţi întâlnirea mea cu ei sau cu
stăpânul lor? Şi dumneata ai putea-o face foarte uşor. Ţi-aş da de veste
când vin, m-ai lăsa să intru neobservat de îndată ce Catherine ar rămâne
singură, şi-apoi ai sta la pândă până plec; conştiinţa ţi-ar fi liniştită, căci
numai aşa vei împiedica cine ştie ce nelegiuire.
Am protestat, spunându-i că nu vreau să-mi trădez stăpânul, şi încă
în propria lui casă; apoi l-am condamnat pentru cruzimea de care dădea
dovadă pregătindu-se să distrugă liniştea doamnei Linton de dragul unei
plăceri egoiste.
— Cea mai obişnuită întâmplare o sperie într-un chip îngrozitor, i-am
spus. Nervii i-s încordaţi peste măsură şi sunt absolut convinsă că n-ar
putea suporta o surpriză ca asta. Nu stărui, domnule, sau, dacă nu renunţi,
trebuie să aduc la cunoştinţa stăpânului meu intenţiile dumitale, iar el va
lua măsurile cuvenite ca să-şi pună casa şi pe cei ce locuiesc într-însa la
adăpost de orice amestec nedorit.
— Dacă lucrurile stau aşa, atunci am să iau măsuri ca să te pun la
adăpost pe dumneata, femeie! exclamă Heathcliff. N-ai să părăseşti
Wuthering Heights până mâine dimineaţă! Ce prostie să-mi spui că
prietena mea Catherine n-ar putea suporta să mă vadă! Şi-apoi n-am de
gând să-i fac nici un fel de surpriză, căci nu vreau să mă duc la ea pe
neaşteptate. Dumneata trebuie s-o pregăteşti... s-o întrebi dacă pot veni.
Îmi spui că nu pomeneşte niciodată numele meu şi nimeni nu-i vorbeşte
despre mine. Cui să i-l pomenească de vreme ce sunt un subiect interzis în
casa aceea? Catherine crede că voi toţi sunteţi iscoadele bărbatului ei. Oh,
nu mă îndoiesc că trăieşte ca-n iad în mijlocul vostru! Iar tăcerea ei mă
face să-mi dau foarte bine seama de ceea ce simte. Spui că uneori n-are
pic de odihnă şi pare speriată: ăsta-i semn de linişte? Îmi spui că nu-i în
toate minţile. Cum dracu ar putea fi altfel când trăieşte într-o izolare aşa
de groaznică? Şi făptura aceea, nesărată, slăbănoagă şi demnă de milă o
îngrijeşte din ,,datorie” şi "omenie”! Din "milă” şi "caritate”! Iar dacă el
speră că îşi va recăpăta puterile datorită îngrijirilor lui superficiale, e ca şi
cum ar sădi un stejar într-un ghiveci de flori şi-ar aştepta apoi să-l vadă
crescând. Aşadar, hai să hotărâm imediat: vrei să rămâi aici, şi eu să-mi
fac drum spre Catherine, luptându-mă cu Linton şi cu slugile lui? Sau vrei
să fii prietena mea, aşa cum ai fost până acum, şi să faci ceea ce-ţi cer?
Hotărăşte-te, pentru că, dacă persişti în încăpăţânarea şi răutatea
dumitale, n-are rost să-mi mai pierd vremea cu dumneata.
— Ei bine, domnule Lockwood, am pledat, m-am văitat, l-am refuzat
net de cincizeci de ori, dar în această lungă discuţie m-a silit să accept. Iam
făgăduit că voi duce stăpânei mele o scrisoare din partea lui şi, dacă
ea va consimţi, îl voi înştiinţa de îndată ce Linton va lipsi de-acasă. Atunci
va intra cum va şti, căci eu n-am să fiu pe-acolo, şi nici celelalte femei de
serviciu nu-i vor ieşi în cale. Am făcut bine sau am făcut rău? Mă tem c-am
făcut rău, deşi nu puteam face altfel. Am crezut că, supunându-mă,
preveneam un nou scandal şi-am mai crezut, de asemenea, că lucrul
acesta ar putea produce o întorsătură favorabilă în boala mintală a
doamnei Linton. Apoi mi-am adus aminte de aspra dojană a domnului
99
Edgar cum că umblu cu vorba, dar am încercat sa nu-mi mai fac gânduri,
spunându-mi că această trădare faţă de încrederea lui, dacă fapta mea
merita o denumire atât de aspră, va fi ultima. Trebuie să recunosc însă că
drumul meu, la întoarcere, a fost mult mai trist decât cel de la venire şi-am
şovăit mult până m-am putut hotărî să-i înmânez doamnei Linton
scrisoarea...
Dar a sosit Kenneth. Am să cobor să-i spun că vă simţiţi mult mai
bine. Povestea mea e "vorbă lungă”, cum se zice pe la noi, şi ne va ajuta
să ne treacă vremea şi altă dată.
"Lungă şi îngrozitoare!” mi-am zis când femeia coborî să-l primească
pe doctor; şi n-aş putea spune că era exact povestea pe care aş fi ales-o
pentru a mă distra. Dar nu face nimic! Am să extrag câteva leacuri
binefăcătoare din ierburile amare ale doamnei Dean. Însă în primul rând
trebuie să iau bine seama ca nu cumva să cad pradă fascinaţiei ce se
ascunde în ochii strălucitori ai Catherinei Heathcliff. M-aş găsi într-o
situaţie foarte ciudată dacă mi-aş dărui inima acelei tinere fiinţe, şi fiica sar
dovedi a fi a doua ediţie a mamei!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:41 PM | message # 11
CAPITOLUL 15
A mai trecut o săptămână... şi mă simt din ce în ce mai aproape de
sănătate şi de primăvară! Am ascultat întreaga poveste a vecinului meu,
în mai multe şedinţe, după cum menajera şi-a putut rupe timp de la alte
îndeletniciri mai importante. Voi continua-o cu cuvintele ei, cu termenii ei,
dar ceva mai concentrat. De altfel, e foarte bună povestitoare şi nu cred
că i-aş putea înfrumuseţa stilul.
— Seara, zise ea, în seara de după vizita mea la Heights, ştiam,
parcă l-aş fi văzut cu ochii, că domnul Heathcliif se află prin preajma casei,
şi m-am ferit sa ies, căci încă purtam în buzunar scrisoarea lui şi n-aveam
poftă să mă mai las ameninţată ori hărţuită. Mă hotărâsem să nu i-o dau
până când stăpânul nu va pleca undeva, deoarece nu puteam ghici cum o
va impresiona pe Catherine. Urmarea a fost că nu i-am înmânat-o decât
după trei zile. A patra zi era duminică şi i-am dus-o în odaie după ce toţi ai
casei plecaseră la biserică. Rămăsese împreună cu mine numai un singur
servitor în toată casa; luaserăm obiceiul să încuiem uşile în timpul cât dura
serviciul divin, dar în ziua aceea vremea era atât de caldă şi de plăcută,
încât le-am deschis larg şi, pentru a mă ţine de cuvânt, căci ştiam cine va
veni, i-am spus tovarăşului meu că stăpâna are poftă de portocale, aşa căl
rog să dea o fugă până-n sat să cumpere câteva, urmând să le plătim a
doua zi. El a plecat, iar eu am urcat sus.
Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un şal uşor pe
umeri, şedea, ca de obicei, în dreptul ferestrei deschise. La începutul bolii,
mult din părul ei bogat şi lung căzuse; acum îl purta pieptănat simplu, cu
buclele lui naturale date spre spate şi tâmple. Înfăţişarea îi era schimbată,
aşa cum îi spusesem şi lui Heathcliff, dar când stătea liniştită, schimbarea
aceasta îi dădea o frumuseţe supraomenească. Strălucirii de odinioară a
ochilor îi luase locul o lumină visătoare şi melancolică. Părea că nu se uită
în jurul ei, ci departe, foarte departe... parcă dincolo de această lume.
100
Catherine, de când se mai împlinise la faţă, îşi pierduse aspectul răvăşit,
dar paloarea, cât şi expresia de rătăcire, specifică stării ei mintale,
oglindind încă în mod dureros boala, o făceau şi mai atrăgătoare. Toate
acestea erau pentru mine, şi cred că şi pentru oricine o vedea, nu dovezi
de convalescenţă, ci peceţi puse pe o fiinţă sortită morţii.
În faţa ei, pe pervazul ferestrei, se afla o carte deschisă. Din când în
când, adierea vântului îi mişca, abia simţit, foile. Cred că Linton pusese
cartea acolo, căci pe Catherine n-o distra nici cititul şi nici vreo altă ocupaţie.
El se străduia ceasuri întregi să-i atragă atenţia asupra vreunui lucru
care-i plăcuse în trecut. Ea era conştientă de ceea ce urmărea Linton şi,
când era mai bine dispusă, îi răbda cu seninătate eforturile, arătându-i
inutilitatea lor printr-un suspin de oboseală; dar în cele din urmă îl oprea,
cu cele mai triste zâmbete sau sărutându-l. Alteori îi întorcea repede
spatele, enervată, şi-şi ascundea faţa în mâini sau chiar îl respingea cu
mânie: atunci el avea grijă s-o lase în pace, convins că nu-i poate fi de nici
un folos.
Clopotele capelei de la Gimmerton răsunau încă, iar murmurul
melodios al râuleţului din vale ajungea, mângâietor, până la urechile
noastre. Înlocuia, dulce de tot, foşnetul frunzelor de vară, care înăbuşeau
la Grange, atunci când pomii erau înfrunziţi, muzica râului. La Wuthering
Heights melodia aceasta răsuna neîncetat în zilele liniştite, după un
dezgheţ puternic sau un anotimp ploios. Iar acum Catherine, ascultând-o,
se gândea desigur la Wuthering Heights, adică mai bine zis: "dacă” se
gândea sau "dacă” asculta, căci în momentul acela avea iar privirea
rătăcită fără atenţie pentru lucrurile materiale, despre care v-am vorbit
adineauri, de parcă n-ar fi văzut şi nu ar fi auzit nimic.
— Iată o scrisoare pentru dumneata, doamnă Linton i-am spus,
punându-i-o uşurel în mâna pe care o ţinea pe genunchi. Trebuie s-o citeşti
numaidecât, pentru că urmează să dai un răspuns. Să-i rup eu sigiliul?
— Da, mi-a spus; dar expresia ochilor ei rămase neschimbată.
Am deschis-o eu... era foarte scurtă...
— Acum, am continuat, citeşte-o.
Îşi retrase mâna şi lăsă scrisoarea să cadă. I-am pus-o din nou în
poală şi-am stat lângă ea asteptând să binevoiască a privi în jos, dar
aşteptarea a fost atât de lungă, încât în cele din urmă i-am spus:
— Să ţi-o citesc eu, doamnă? E de la domnul Heathcliff.
A tresărit, în ochi îi apăru licărirea tulbure a unei amintiri şi dorinţa
de a-şi pune oarecare ordine în idei. Ridică scrisoarea şi avui impresia că o
citeşte; când ajunse la semnătură începu a suspina. Mi se păru că nu
înţelesese sensul scrisorii; şi când i-am cerut să-mi dea un răspuns, n-a
făcut decât să-mi arate numele, privindu-mă trist, cu un fel de curiozitate
întrebătoare.
— Vrea să te vadă, am spus, ghicind că-i necesar să-i tălmăcesc
scrisoarea. Acum e în grădină şi-aşteaptă cu nerăbdare să audă răspunsul
pe care i-l voi duce.
În timp ce vorbeam, am observat afară un câine mare, întins pe
iarba însorită, ciulind urechile şi pregătindu-se să latre, apoi l-am văzut
lăsându-le imediat la loc şi dând din coadă; am înţeles că se apropie
cineva cunoscut. Doamna Linton se aplecă înainte şi ascultă cu răsuflarea
tăiată. În minutul următor antreul fu străbătut de nişte paşi. Casa,
101
deschisă, era prea ispititoare; aşa că Heathcliff nu mai putuse rezista şi
intrase. Se gândise probabil că n-am să mă ţin de cuvânt, şi de aceea se
hotărâse să se bizuie pe propria-i îndrăzneală. Catherine îşi îndreptă
privirea încordată şi nerăbdătoare spre intrarea camerei. Heathcliff nu
nimeri dintr-o dată uşa, iar ea îmi făcu semn să-i deschid; o găsi însă
înainte de-a o deschide eu şi, dintr-unul sau doi paşi mari, fu lângă
Catherine şi-o luă în braţe.
Vreo cinci minute n-a scos nici o vorbă, şi nici n-a lăsat-o din braţe;
în acest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte n-a dat el în toată viaţa
lui. Dar stăpâna mea a fost cea care l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut
că el era atât de îndurerat, încât nu se putea uita la faţa ei! Din clipa când
a dat cu ochii de ea, a fost cutremurat de convingerea pe care-o aveam şi
eu că nu se putea spera într-o tămăduire deplină — că era definitiv
condamnată la moarte.
— Oh, Cathy! Viaţa mea! Cum am să pot îndura asta? fură primele
lui cuvinte, pe care le rosti pe un ton ce nu căuta să-i ascundă
deznădejdea.
Apoi o privi cu-atâta intensitate, încât eram sigură că ochii i se vor
umple de lacrimi; dar ardeau de spaimă şi nu se umeziră.
— Şi-acum? zise Catherine; apoi, rezemându-se de speteaza
scaunului, răspunse privirii lui printr-o bruscă încruntare. Aşa era starea ei,
schimbătoare tot timpul. Tu şi cu Edgar mi-aţi zdrobit inima, Heathcliff! Şiapoi
aţi venit la mine să vă plângeţi, de parcă voi aţi fi de plâns! Dar mie
nu mi-e milă de voi. Voi m-aţi ucis... şi văd că v-a priit, aşa cred eu. Cât
eşti de puternic! Câţi ani mai ai de gând să trăieşti după moartea mea?
Heathcliff îngenunchease, s-o sărute, iar acum încerca să se ridice; dar ea
îl prinsese de păr şi-l ţinea îngenuncheat.
— Aş vrea să te ţin aici, continuă ea pe un ton amarnic, până vom
muri amândoi. Nu-mi pasă de ce-ai suferit! Nu-mi pasă de suferinţele tale!
De ce să nu suferi şi tu? Eu nu sufăr? Ai să mă uiţi? Şi-ai să te simţi fericit
când eu voi fi în pământ? Iar peste douăzeci de ani ai să spui: "Iată
mormântul bietei Catherine Earnshaw. Am iubit-o, e mult de-atunci, şi-am
fost nenorocit când am pierdut-o, dar acum mi-a trecut. De-atunci am iubit
multe alte femei; copiii mei mi-s mai dragi decât mi-era ea, iar când voi
muri n-am să mă bucur că mă duc la ea. O să fiu trist că trebuie să mă
despart de ei!” Aşa ai să spui, Heathcliff?
— Nu mă chinui atâta, căci am s-ajung şi eu nebun ca tine! strigă el,
smucindu-şi capul din strânsoarea mâinilor ei şi scrâşnind din dinţi.
Pentru un spectator rece, Heathcliff şi Catherine alcătuiau un tablou
straniu şi înspăimântător. Catherine avea dreptate să creadă că cerul va
însemna un exil pentru ea, dacă, o dată cu trupul nu-şi va lepăda şi caracterul.
În momentul acela Catherine, cu faţa albă, cu buzele palide şi
ochii scânteietori, ţinând între degete câteva bucle smulse din cele pe care
le avusese în mână, avea o expresie sălbatică şi răzbunătoare. Heathcliff
se ridicase, sprijinindu-se c-o mână, iar cu cealaltă o prinsese de braţ; dar
mângâierile lui erau atât de nepotrivite cu starea în care se afla Catherine,
încât atunci când i-a dat drumul, pe pielea braţului ei se puteau vedea
patru urme albastre.
— Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbeşti astfel
chiar şi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor
102
întipări în minte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare
zi tot mai tare după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când
îmi spui că eu te-am ucis. Şi, Catherine, ştii că nu te pot uita aşa cum nu
pot uita că trăiesc! Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp
ce tu-ţi vei găsi liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului.
— Eu n-am să-mi găsesc liniştea, gemu Catherine cuprinsă de o
mare slăbiciune, provocată de zvâcnirile violente şi sacadate ale inimii,
care se vedeau şi se auzeau în această agitaţie excesivă.
Cât timp ţinu starea aceasta de paroxism ea a tăcut, dar după aceea a
continuat pe un ton mai blând:
— Nu-ţi doresc chinuri mai mari decât ale mele, Heathcliff. Nu doresc
decât să nu ne despărţim niciodată, iar dacă un cuvânt rostit de mine
cândva te va durea, gândeşte-te că eu, sub pământ, simt aceeaşi durere
şi, de dragul meu, iartă-mă. Vino aici şi îngenunche lângă mine încă o
dată! Tu nu mi-ai făcut nici un rău în viaţa ta. Nu, şi dacă nutreşti vreun
sentiment de mânie, va fi pentru tine o amintire mult mai urâtă decît
cuvintele mele aspre! Nu vrei să mai vii o dată aici? Vino!
Heathcliff se apropie de speteaza scaunului şi se aplecă asupra
doamnei Linton, dar nu îndeajuns de mult ca ea să-i poată vedea faţa,
lividă de emoţie. Se întoarse pentru a-l privi, dar Heathcliff nu voia să fie
văzut, aşa c-o părăsi brusc şi se îndreptă spre cămin; acolo se opri tăcut,
cu spatele spre noi. Privirea doamnei Linton îl urmări, bănuitoare. Fiecare
mişcare de a lui trezea în ea un sentiment nou. După o pauză şi o privire
prelungă, Catherine reîncepu, adresându-mi-se de astă dată mie, cu un
accent de indignare şi deznădejde.
— Oh, Nelly, nu se înduioşează nici o clipă ca să mă scape de la
moarte. Vezi, aşa sunt iubită eu! Bine, nu face nimic. Acela nu-i Heathcliff
al meu. Eu am să-l iubesc însă şi de-acum înaine pe-al meu şi am să-l iau
cu mine; e în sufletul meu. De altfel, adăugă ea visătoare, lucrul care mă
supără cel mai mult e temniţa asta. M-am săturat de când sunt închisă
aici. Mi-e dor să ajung în lumea aceea minunată şi să rămân acolo pentru
totdeauna: să n-o văd tulbure, cu ochii aceştia înlăcrimaţi, şi să n-o doresc
cu puterea unei inimi care mă doare, ci să fiu într-adevăr cu ea şi în ea.
Nelly, tu te crezi mai mulţumită şi mai norocoasă decât mine pentru că
eşti în plină sănătate şi putere; acum mă plângi tu pe mine... dar foarte
curând nu va mai fi aşa. Vine vremea când am să te plâng eu pe tine.
Atunci eu am să fiu incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi. Mă
mir că el nu vrea să stea lângă mine! Apoi continuă, vorbind ca pentru
sine: Credeam că doreşte şi el asta, Heathcliff, scumpule, n-ar trebui să fii
supărat acum! Vino lângă mine, Heathcliff!
În agitaţia ei se ridică şi se sprijini de braţul fotoliului. La această
chemare gravă Heathcliff se întoarse spre Catherine; pe chip i se citea o
adâncă deznădejde. Ochii lui, larg deschişi şi umezi, o priviră fulgerător şi
sălbatic; pieptul i se mişca în respiraţii convulsive. O clipă rămaseră
separaţi... apoi, n-aş putea spune cum s-au întâlnit... Catherine făcu un
salt, iar el o prinse, şi se uniră într-o îmbrăţişare din care credeam că
stăpâna mea nu va mai ieşi vie. De fapt, aşa cum o vedeam eu, părea că
nu mai are viaţă. El se azvârli în cel mai apropiat fotoliu şi, când mă
îndreptai în grabă să văd dacă nu leşinase, mă privi scrâşnind din dinţi;
avea spume la gură ca un câine turbat şi-o strângea la piept cu o aprigă
103
însetare. Mi se părea că nu mă mai aflu în preajma unei făpturi din aceeaşi
specie cu mine. Parcă nu înţelegea nimic, cu toate că-i vorbeam. Atunci mam
dat la o parte şi n-am mai rostit nici un cuvânt, uluită peste măsură.
În cele din urmă Catherine făcu o mişcare, şi eu mă simţii uşurată:
îşi ridică mâna şi-i puse braţul în jurul gâtului, lipindu-şi obrazul de obrazul
lui; iar Heathcliff, copleşind-o cu mângâieri frenetice, zise cu sălbăticie:
— Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă... crudă şi falsă. De ce mai
dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un
cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă
săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde... te
vor condamna. M-ai iubit... atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept...
răspunde-mi... m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă
de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici
Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! "Tu”, de bunăvoie, ai
făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima... tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta,
ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt
sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu..
Doamne! "Ţie” ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?
— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în
hohote. Dac-am greşit, îmi plătesc greşeala cu viaţa. E destul! Şi tu m-ai
părăsit, dar eu nu te condamn! Te iert. Iartă-mă şi tu!
— E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea slabe,
răspunse el. Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi văd ochii! Te iert pentru
ce mi-ai făcut. Îmi iubesc ucigaşul... dar pe-al "tău” cum l-aş putea iubi?
Rămaseră tăcuţi, cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia
spălat de lacrimile celuilalt. În cele din urmă cred că plângeau amândoi; se
pare că şi Heathcliff "putea” plânge într-o clipă rară ca aceasta.
Între timp, începusem să mă simt foarte neliniştită, căci dupăamiaza
trecea iute, omul pe care-l trimisesem în sat se întorsese de la
cumpărături, şi în lumina razelor soarelui care apunea în vale puteam
distinge mulţimea ce se adunase în faţa capelei din Gimmerton.
— Slujba s-a terminat, le-am zis. Într-o jumătate de ceas stăpânul va
fi aici.
Heathcliff gemu blestemând şi o strânse şi mai tare pe Catherine, iar
ea nici nu se mişcă.
Nu mult după aceea am observat un grup de servitori venind pe
drumul ce duce spre bucătărie. Domnul Linton nu era departe în urma lor.
A deschis singur poarta şi a pornit agale spre casă, bucurându-se probabil
de după-amiaza aceea frumoasă peste care plutea o adiere dulce, ca de
vară.
— Iată-l aici! am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, fugi iute!
Pe scara principală n-ai să-ntâlneşti pe nimeni. Grăbeşte-te şi piteşte-te
printre pomi până intră în casă!
— Trebuie să plec, Cathy, zise Heathcliff, căutând să se desfacă din
braţele ei. Dar dacă rămân în viaţă, am să te mai văd o dată astă-seară,
înainte de a adormi. Nu mă îndepărtez mai mult de cinci paşi de fereastra
ta.
— Nu trebuie să pleci! răspunse ea, strângându-l atât cât îi
îngăduiau puterile. "Să nu pleci”, te rog eu.
— Numai pentru un ceas, zise Heathcliff, încercând s-o convingă.
104
— Nici pentru un moment, răspunse Cathy.
— "Trebuie”... Linton va fi îndată aici, stărui intrusul, speriat.
El se ridică; i-ar fi putut desface degetele cu forţa... dar Cathy îl ţinea
strâns şi gâfâia. Pe faţa ei se citea o hotărâre neînfricată.
— Nu! ţipă ea. Oh, nu, nu pleca! E pentru ultima dată! Edgar nu ne
va face nici un rău. Heathcliff, mor! Mor!
— Nebun blestemat! Uite-l! strigă Heathcliff, căzând înapoi în fotoliul
său. Taci, scumpa mea! Taci, taci, Catherine! Rămân aici. Şi dacă mă
împuşcă, am să-mi dau sufletul binecuvântându-l.
Şi iată-i din nou strânşi unul în braţele celuilalt. L-am auzit pe stăpân
urcând scările: o sudoare rece îmi curgea pe frunte: eram înspăimântată.
— Ai de gând să-i asculţi aiurelile? i-am spus eu furioasă. Nu ştie ce
vorbeşte. Vrei s-o distrugi pentru că n-are destulă minte să se ajute
singură? Ridică-te. Poţi să te desprinzi imediat din braţele ei. Asta e fapta
cea mai diabolică pe care ai săvârşit-o vreodată. S-a isprăvit cu noi...
stăpân, stăpână şi servitoare!
Îmi frământam mâinile şi strigam; iar domnul Linton, auzind gălăgie,
grăbi pasul. Şi cu toate că eram atât de agitată observai, cu sinceră
bucurie, că braţele doamnei Linton căzuseră moi, iar capul îi atârna pe
piept.
"E leşinată, ori moartă, m-am gândit. Cu atât mai bine. E mult mai
bine să fie moartă, decât să mai lâncezească în starea asta, povară şi izvor
de suferinţe pentru toţi cei din jur.”
Edgar, palid de uluire şi furie, sări la musafirul nepoftit. Ce-avea de
gând să facă nu ştiu; dar Heathcliff opri, brusc, orice demonstraţie,
punându-i-o în braţe pe Catherine, care părea că-şi dăduse duhul.
— Priveşte! îi zise. Dacă nu eşti un diavol, ajut-o mai întâi pe ea, şiabia
după aceea să stai de vorbă cu mine!
Apoi s-a dus în salon şi s-a aşezat. Domnul Linton m-a chemat întrajutor
şi, cu mare greutate, după ce-am recurs la toate mijloacele posibile,
am izbutit s-o readucem în simţiri. Dar era cu desăvârşire rătăcită; ofta,
gemea şi nu recunoştea pe nimeni. Edgar, în tulburarea lui, uită de
Heathcliff, cu toate că-l ura atâta. Eu însă nu l-am uitat. M-am dus la el de
îndată ce-am putut şi l-am rugat să plece, spunându-i că bolnava se simte
mai bine şi a doua zi dimineaţă îi voi da de veste cum a petrecut Catherine
noaptea.
— Nu refuz să ies din casă, răspunse el, dar am să stau în grădină şi,
Nelly, bagă de seamă, să te ţii de cuvânt. Am să fiu pe sub brazi. Bagă de
seamă, căci, de nu, am să vin din nou, indiferent dacă Linton e sau nu
acasă.
Din uşa pe jumătate deschisă privi în grabă în odaie şi, convingânduse
că ceea ce-i spuneam părea să fie adevărat, eliberă casa de prezenţa
lui supărătoare.
CAPITOLUL 16
Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, cea pe
care-aţi văzut-o la Wuthering Heights; un copil firav, născut la şapte luni.
105
Două ore după aceea mama muri, fără a fi îndeajuns de conştientă pentru
a-şi da seama de lipsa lui Heathcliff sau pentru a-l recunoaşte pe Edgar.
Durerea domnului Linton constituie un subiect prea trist ca să stărui asupra
lui; efectele s-au văzut însă mai târziu; după părerea mea, durerea i-a
fost agravată şi de faptul că rămăsese fără moştenitor. Iar în timp ce
priveam orfana, firavă, regretam şi eu asta, acuzându-l, în gând, pe
bătrânul Linton pentru că, printr-o părtinire naturală, îşi lăsase averea
fetei, şi nu fiului. Biata copilă nu era binevenită! În timpul primelor ore ale
existenţei ar fi putut scânci până şi-ar fi dat sufletul, căci nu-i păsa
nimănui de ea. Mai târziu am dres noi această lipsă de atenţie, dar
începutul vieţii ei a fost atât de lipsit de dragoste cum pare să-i fie şi
sfârşitul.
Dimineaţa următoare — luminoasă şi veselă — se furişase uşurel în
casă prin obloanele încăperii tăcute, cu o strălucire suavă si dulce,
învăluind patul şi pe cea întinsă pe el. Edgar Linton, cu ochii închişi, stătea
cu capul pe perna doamnei Linton. Chipul lui tânăr şi pur părea aproape
tot atât de lipsit de viaţă şi aproape tot atât de nemişcat ca şi al moartei.
Numai că al lui exprima oboseala unui chin istovitor, pe când al ei o pace
desăvârşită. Fruntea senină, pleoapele închise, buzele zâmbind: nici un
înger din cer n-ar fi putut fi mai frumos decât Catherine. Iar eu am fost
cuprinsă de aceeaşi linişte nesfârşită în care odihnea fosta mea stăpână.
Sufletul meu n-a fost niciodată într-o stare mai înălţătoare dacât cea pe
care o resimţeam privind imaginea netulburată a liniştii devine. Fără să
vreau am auzit în mine ecoul cuvintelor spuse de ea cu câteva ore în
urmă: "Incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi!” Indiferent dacă
era încă pe pământ sau ajunsese în cer, sufletul ei se afla la Dumnezeu!
Nu ştiu dacă asta e o trăsătură care mă caracterizează pe mine, sau
poate c-o mai au si alţii, dar rareori mi se întâmplă să nu mă simt fericită
atunci când veghez într-o cameră mortuară, dacă şi celelalte persoane
îndoliate au grijă să-şi îndeplinească această îndatorire fără a da dovadă
de-o deznădejde frenetică. Mie mi se pare că mortul se odihneşte — o
odihnă pe care nici pământul şi nici iadul n-o pot tulbura. Eternitatea în
care intră cei duşi de pe lume, e viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi
fericire deplină. Cu-acel prilej am observat cât egoism zace, chiar şi într-o
iubire ca a domnului Linton, când regreta atât de tare tihna binecuvântată
de care se bucura Catherine. E drept că omul s-ar fi putut întreba dacă,
după viaţa plină de capricii şi neastâmpăr pe care o dusese, merita să
ajungă în cele din urmă la un asemenea liman al păcii. Te puteai îndoi în
momente de rece judecată, dar nu în faţa cadavrului ei. Liniştea trupului
mort era o chezăşie că frământarea din trecut se potolise.
— Credeţi că asemenea oameni sunt fericiţi în lumea cealaltă,
domnule Lockwood? Ce n-aş da să ştiu!
Am refuzat să răspund la întrebarea doamnei Dean care mi se păru
cam eterodoxă.
— Mi s-a părut că stăpânul adormise şi, curând după răsăritul
soarelui, am îndrăznit să părăsesc camera şi să mă furişez afară, în aerul
curat şi proaspăt. Servitorii credeau c-am ieşit să-mi alung toropeala după
o veghe atât de prelungită; de fapt însă, motivul meu principal era să-l văd
pe domnul Heathcliff. Dacă ar fi stat toată noaptea printre brazi, n-ar fi
auzit nimic din forfota de la Grange; doar poate galopul călăreţului trimis
106
la Gimmerton. Dar dacă s-ar fi apropiat de casă, şi-ar fi putut da seama,
după luminile care se mişcau încoace şi-ncolo, după deschisul şi închisul
uşilor, că se petrecea ceva neobişnuit. Doream să dau de el, cu toate că
mi-era teamă. Ştiam că eu sunt cea care trebuie să-i dau îngrozitoarea
veste şi voiam să scap de această îndatorire, dar "cum” anume să
procedez nu ştiam. Era acolo, în parc... la o depărtare de câţiva paşi.
Stătea rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie, iar părul i se umezise
de roua scuturată de pe crengile înmugurite. Stătuse multă vreme aşa,
nemişcat, căci am văzut o pereche de mierle care, preocupate să-şi facă
cuibul, zburau de colo, colo, foarte aproape de el, nestingherite, de parcă
şi el ar fi fost un trunchi de copac. Când m-am apropiat, păsările şi-au luat
zborul, iar el şi-a ridicat ochii şi-a zis:
— A murit, nu te-am aşteptat pe dumneata ca să-mi spui asta. Lasă
batista, nu boci în faţa mea. Blestemaţi fiţi cu toţii, ea n-are nevoie de
lacrimile "voastre”!
Plângeam atât de mila lui cât şi de mila ei; uneori ne e milă de
făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alţii. Când i-am
văzut faţa, mi-am dat seama că ştia de nenorocirea care se întâmplase, şi
un gând ciudat îmi trecu prin minte: că inima i se potolise şi se ruga, căci
buzele i se mişcau şi privirile îi erau plecate în pământ.
— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns şi
ştergându-mi obrajii. S-a dus în cer, sper, unde ne vom întâlni cu toţii,
dacă luăm bine aminte şi ne abatem de pe căile rele pentru a merge pe
cele bune.
— Aşadar "ea” a luat bine aminte? întrebă Heathcliff încercând să
rânjească. A murit ca o sfântă? Haide, povesteşte-mi tot ce s-a petrecut.
Cum a murit...
Încercă să-i rostească numele, dar nu fu în stare, şi, strângându-şi
buzele, se luptă în tăcere cu durerea care-l sfâşia, înfruntând în acelaşi
timp, cu privirea lui sălbatică şi fixă, compătimirea mea.
— Cum a murit? reîncepu în cele din urmă... dar în ciuda curajului
său, se văzu silit să se sprijine de copacul de alături; căci după lupta pe
care o dusese tremura, fără să vrea, din cap până-n picioare.
"Sărmane nenorocit, mi-am zis, ai nervii şi inima la fel cu semenii
tăi! De ce te străduieşti să-ţi ascunzi sentimentele? Trufia ta nu-l poate
orbi pe Dumnezeu! Îl ispiteşti să te chinuiască până când îţi va smulge un
strigăt de umilinţă.”
— Liniştită ca o mieluşea! i-am răspuns tare. A suspinat adânc şi s-a
întins ca un copil care se trezeşte şi adoarme din nou. Cinci minute după
aceea am mai simţit o mică zvâcnire în inima ei, şi apoi nimic!
— Şi... a mai pomenit de mine? întrebă el, şovăind, ca şi cum i-ar fi
fost teamă că răspunsul meu ar putea cuprinde amănunte pe care nu le-ar
putea îndura.
— Nu şi-a mai venit în fire din clipa în care-ai plecat de lângă ea şi na
mai recunoscut pe nimeni, i-am spus. Zace cu un zâmbet senin pe faţă,
şi ultimele ei gânduri s-au întors la zilele frumoase de odinioară. Viaţa i s-a
sfârşit într-un vis dulce... De s-ar putea trezi în lumea cealaltă tot atât de
liniştită!
— De s-ar trezi în chinuri! strigă el cu o vehemenţă
înspăimântătoare, lovind cu piciorul în pământ şi gemând, cuprins brusc
107
de o suferinţă pe care nu şi-o putea stăpâni. A fost o mincinoasă până la
sfârşit! Unde e? Nu-i "acolo”... nu-i în cer... n-a pierit... unde-i? Oh! Ai spus
că nu-ţi pasă de suferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune... şiam
s-o repet până-mi va înţepeni limba... Catherine Earnshaw, să n-ai
linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-arn ucis... atunci vino
şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine
întotdeauna... fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta
unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! "Nu” pot trăi fără
viaţa mea! "Nu” pot trăi fără sufletul meu!
Îşi izbi capul de trunchiul noduros al copacului şi, ridicându-şi
privirea, începu să urle, dar nu ca un om, ci ca o fiară străpunsă de cuţite
şi suliţe. Am observat pe scoarţa copacului mai multe dâre de sânge;
mâna şi fruntea îi erau, de asemenea, însângerate. Probabil că scena la
care am fost martoră se repetase şi în cursul nopţii. N-aş putea spune că
mi-a provocat milă... mai degrabă m-a înspăimântat; totuşi nu-mi venea
să-l las acolo în starea aceea. Dar în clipa în care şi-a revenit destul ca să
observe că privirile mele îl urmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să plec; iar eu
l-am ascultat. Durerea lui depăşea priceperea mea de a-l linişti sau
mângâia!
Înmormântarea doamnei Linton fusese fixată pentru vineri, şi până
atunci coşciugul rămase deschis în salonul cel mare, acoperit cu flori şi
frunze parfumate. Linton îşi petrecu acolo zilele şi nopţile, păzind-o; şi —
fapt necunoscut de ceilalţi, ci numai de mine — Heathcliff îşi petrecu toate
nopţile în grădină, dar ştiam c-ar vrea să intre înăuntru dacă s-ar fi putut.
Şi marţi, puţin după ce se întunecase, când stăpânul meu, frânt de
oboseală, fu silit să se retragă pentru două ore, mişcată de perseverenţa
lui, m-am dus şi-am deschis una din ferestre, vrând să-i dau prilejul să-şi ia
rămas bun de la chipul palid al idolului său. Profită numaidecât de ocazie,
dar cu prudenţă. Atât a fost de prundent, încât n-a făcut nici cel mai mic
zgomot care să-i fi putut trăda prezenţa. Şi adevărul e că nici eu n-aş fi
ştiut că fusese acolo dacă n-aş fi văzut că vălul de pe faţa moartei nu mai
era aşezat ca înainte şi dacă n-aş fi observat, jos, o buclă de păr blond,
legată cu un fir de argint; după ce-am cercetat-o, m-am convins că fusese
scoasă din medalionul de la gâtul doamnei Linton. Heathcliff deschisese
bijuteria, azvârlise conţinutul şi pusese în loc o buclă neagra din părul lui.
Eu le-am împletit pe amândouă şi le-am închis apoi în medalion.
Domnul Earnshaw fu poftit, fireşte, să însoţească până la mormânt
rămăşiţele pământeşti ale surorii lui. Nu se scuză, dar nici nu veni, aşa
încât, în afară de soţul ei, cortegiul fu compus numai din arendaşi şi
servitori. Isabella nu fusese poftită.
Locul unde urma să fie înmormântată Catherine, spre mirarea
sătenilor, n-a fost nici în capelă, în cavoul familiei Linton, nici lângă
mormintele rudelor ei, ci în altă parte. Fu săpat pe povârnişul verde din
colţul cimitirului, unde zidul era atât de scund, încât buruienile şi afinii de
pe dealuri se căţăraseră pe el şi trecuseră de cealaltă parte; acum e
aproape acoperit de un dâmb de turbă. Soţul ei odihneşte în acelaşi loc, şi
fiecare îşi are mormântul însemnat cu câte o simplă piatră funerară la cap
şi o lespede cenuşie la picioare.
108
CAPITOLUL 17
Vinerea aceea a fost ultima zi frumoasă; în aceeaşi seară vremea s-a
stricat pentru o lună întreagă. Vântul a început să bată de la miazăzi spre
miazănoapte, aducând mai întâi ploaie, apoi lapoviţă şi zăpadă. A doua zi
nici nu-ţi venea să crezi că avuseserăm trei săptămâni de vară: florile de
şofran şi ciuboţica-cucului erau acoperite de zăpadă, mierlele tăcuseră,
frunzele tinere de pe lăstare erau pişcate şi înnegrite de frig. Şi, vai, ce
dimineaţă tristă, îngheţată şi întunecată fusese! Stăpânul meu rămase în
camera lui, iar eu pusesem stăpânire pe salonul părăsit, transformându-l
în odaie pentru copil. Şedeam acolo, ţinând pe genunchi păpuşa aceea
care scâncea, legănând-o încoace şi-ncolo, şi urmăream, între timp, fulgii
de zăpadă care cădeau neîncetat şi se strângeau în faţa ferestrei fără de
perdele când uşa se deschise şi cineva intră, cu suflarea tăiată şi râzând!
Pentru o clipă furia mea fu mai mare decât uluirea. Crezând că e una
dintre servitoare, strigai:
— Isprăveşte odată! Cum îndrăzneşti să te arăţi aşa de nesimţită
tocmai aici? Ce-ar zice domnul Linton dacă te-ar auzi?
— Iartă-mă! îmi răspunse un glas cunoscut; dar ştiu că Edgar e în
pat şi nu mă pot opri.
După aceste vorbe înaintă spre cămin o femeie, gâfâind şi ţinânduse
cu mâinile de coaste.
— Am făcut tot drumul de la Wuthering Heights până aici alergând,
continuă ea după o pauză, în afară de locurile peste care-am zburat. N-aş
putea spune de câte ori am căzut. Of, mă doare peste tot! Nu te speria!
Cum voi fi în stare, am să-ţi explic totul; te rog numai du-te şi porunceşte
să pregătească trăsura, căci trebuie să mă duc la Gimmerton, apoi spune
unei servitoare să-mi caute ceva haine în dulapul meu.
Nepoftita era doamna Isabella Heathcliff. Înfăţişarea ei nu-i explica
deloc râsul: părul îi era răsfirat pe umeri, ud leoarcă de zăpadă şi apă; era
îmbrăcată în rochia-i tinerească pe care o purta de obicei, mult mai
potrivită cu vârsta decât cu situaţia ei —o rochie uşoară, cu mâneci scurte
— şi nu avea nimic pe cap sau în jurul gâtului. De udă ce era, rochia de
mătase subţire i se lipise de trup: iar în picioare purta nişte papuci subţiri.
Sub ureche i se vedea o tăietură adâncă, pe care numai frigul o împiedica
să sângereze din plin; faţa, albă ca varul, era zgâriată şi învineţită, şi abia
se mai putea ţine pe picioare de ostenită ce era. Vă puteţi închipui că
spaima pe care am avut-o în primul moment nu s-a micşorat prea mult
după ce-am avut răgazul s-o cercetez mai îndeaproape.
— Scumpa mea doamnă, am exclamat, nu mă duc nicăieri! Nu vreau
să aud nimic până nu lepezi de pe dumneata toate hainele şi nu te îmbraci
cu altele uscate. Şi, desigur, n-ai să pleci în seara asta la Gimmerton, aşa
că n-are rost să comand trăsura.
— Trebuie neapărat să plec, zise ea; fie pe jos, fie cu trăsura. Totuşi
nu mă opun, am să mă îmbrac ca lumea. Şi... ah, uite cum curge sângele
de-a lungul gâtului! La căldură mă ustură.
Stărui însă să-i îndeplinesc poruncile înainte de a-mi îngădui să mă
ating de ea; şi abia după ce i-am spus vizitiului să se pregătească şi-am
trimis o fată să-i aducă ceva îmbrăcăminte, mă lăsă să-i pansez rana şi s-o
109
ajut să se schimbe.
— Şi-acum, Ellen, zise ea după ce făcusem tot ceea ce mă rugase,
după care luase loc pe un fotoliu lângă cămin cu o ceaşcă de ceai în faţă,
aşază-te lângă mine; dar mai întâi du-l de-aici pe copilaşul sărmanei
Catherine, nu vreau să-l văd! Să nu crezi că nu-mi pasă de Catherine
pentru că m-am purtat ca o nebună când am intrat aici! Am plâns şi eu
amarnic... da, căci am avut mai multe motive de plâns decât oricine. Neam
despărţit certate, ţii minte, şi asta n-am să mi-o iert niciodată. Dar, cu
toate acestea, n-am putut împărtăşi durerea lui Heathcliff... bestia! Oh, dămi,
te rog, vătraiul. Uite, ăsta-i ultimul lucru pe care-l am de la el. Îşi
scoase inelul de aur de pe degetul mijlociu şi-l aruncă jos. Am să-l fărâm!
continuă ea, lovindu-l cu piciorul, şi-apoi am să-l ard. Luă şi aruncă
obiectul deformat în mijlocul cărbunilor încinşi. Na! Are să-mi cumpere
altul dacă mă voi duce vreodată la el. E-n stare să vină după mine să mă
caute, şi asta numai pentru a-l necăji pe Edgar. Nu îndrăznesc să rămân
aici, ca nu cumva să se nască ideea asta în capul lui afurisit. Şi de altfel
Edgar n-a fost bun cu mine, nu-i aşa? Nu vreau să vin să-i implor ajutorul,
dar nici nu vreau să-i fac şi mai multe necazuri. Am fost silită să mă
adăpostesc aici; dar dacă n-aş fi ştiut că e în camera lui, m-aş fi oprit la
bucătărie, m-aş fi spălat pe obraz, m-aş fi încălzit, te-aş fi trimis să-mi
aduci cele trebuincioase şi aş fi plecat din nou, oriunde, departe de
blestematul meu de... de diavolul acela cu chip de om! Ah, ce furios era!
Dacă punea mâna pe mine... Păcat că Earnshaw nu-i tot atât de puternic.
Dacă Hindley ar fi fost în stare s-o facă, n-aş fi fugit până nu l-aş fi văzut
doborât!
— Bine, dar nu vorbi atât de iute, domnişoară! i-am spus eu; ai să-ţi
mişti batista pe care ţi-am legat-o în jurul feţei şi iarăşi o să înceapă să-ţi
sângereze tăietura. Bea-ţi ceaiul, răsuflă liniştită şi nu mai râde: râsul nu-şi
are locul sub acest acoperiş, şi-apoi nici nu ţi se potriveşte!
— Iată un adevăr de netăgăduit, răspunse ea. Ascultă la copilul
acela, scânceşte întruna... Du-l de aici, să nu-l aud... măcar un ceas. Mai
mult decât atât nici n-am să stau.
Am sunat şi-am încredinţat fetiţa unei servitoare. Apoi am întrebat-o
pe Isabella ce-a făcut-o să fugă de la Wuthering Heights în halul ăsta şi
unde avea de gând să se ducă, de vreme ce refuza să rămână la noi.
— Ar trebui şi-aş dori să rămân, răspunse ea, ca să-l mângâi pe
Edgar şi să îngrijesc copilaşul; pentru aceste două motive şi pentru că
adevăratul meu cămin e la Grange. Dar îţi spun că el nu mă va lăsa! Crezi
c-ar putea răbda să mă vadă sănătoasă şi veselă... crezi c-ar putea răbda
gândul că noi suntem liniştiţi, fără a lua hotărârea de-a ne învenina traiul?
Acum am mulţumirea de a fi sigură că mă detestă în aşa măsură, încât nu
mă mai poate vedea în ochi şi nu-mi mai poate auzi glasul. Am observat că
atunci când apar în faţa lui, obrazul i se strâmbă fără să vrea şi capătă o
expresie de ură: pe de o parte pentru că-şi dă seama că am motive bine
întemeiate de a nutri aceleaşi sentimente faţă de el, pe de alta dintr-o
aversiune instinctivă. Ura lui e destul de puternică pentru a-mi da
certitudinea că nu mă va urmări chiar pe tot cuprinsul Angliei, dacă
reuşesc să fug de-aici, aşa că trebuie să plec. M-am vindecat de dorinţa de
a fi omorâtă de el, acum doresc să se omoare singur! Mi-a distrus cu
desăvârşire dragostea, aşa că acum sunt liberă. Îmi mai pot însă aduce
110
aminte cât de mult l-am iubit, şi-mi mai pot încă închipui, dar vag de tot,
că l-aş putea iubi din nou, dacă... dar nu, nu! Chiar dacă m-ar fi iubit la
nebunie, firea lui drăcească tot s-ar fi dezvăluit într-un fel sau altul.
Catherine a avut un gust îngrozitor de pervers dacă, deşi îl cunoştea atât
de bine, a ţinut atât de mult la el. Monstrul! De-ar dispărea de pe faţa
pământului şi din amintirea mea!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:43 PM | message # 12
— Taci, taci! Şi el e făptură omenescă! i-am spus. Fii mai miloasă!
Există şi oameni mai răi decât el!
— Nu-i făptură omenească, răspunse ea, şi n-are dreptul la milă. Iam
dăruit inima mea: a luat-o şi-a zdrobit-o de moarte, apoi mi-a azvârlit-o
înapoi. Oamenii simt cu inima, Ellen, dar de când mi-a distrus inima, nu
mai am puterea să simt ceva pentru el, nu pot chiar de-ar fi să geamă
până-n ziua morţii şi de-ar vărsa lacrimi de sânge pentru Catherine! Nu,
într-adevăr, nu pot, nu mai pot!
Aici Isabella începu să plângă, dar îşi şterse imediat lacrimile şi
continuă:
— M-ai întrebat ce m-a făcut în cele din urmă să fug? Am fost silită
să fug fiindcă izbutisem să-i întărât furia dincolo de răutatea lui. A smulge
nervii cuiva cu un cleşte înroşit cere mai mult sânge rece decât a-l izbi în
cap. Ajunsese atât de întărâtat, încât era cât pe-aici să uite de prudenţa cu
care se fălea şi începuse să dea dovadă de o violenţă criminală. Eu am
simţit o adevărată plăcere văzând că sunt în stare să-l scot din fire; dar
senzaţia de plăcere a trezit în mine instinctul de conservare, aşa că am
fugit. Dacă mai pune vreodată mâna pe mine va fi gata să-şi ia revanşa
cuvenită.
Ieri, după cum ştii, domnul Earnshaw ar fi trebuit să meargă la
înmormântare. În acest scop a avut grijă să rămână oarecum treaz... adică
nu s-a dus la culcare beat turtă la ora şase dimineaţa, ca să se deştepte
tot beat la ora douăsprezece. În consecinţă, s-a sculat deprimat de parcă
s-ar fi aflat în preajma sinuciderii, şi tot atât de pregătit pentru a merge la
biserică cât ar fi fost pentru un bal; apoi, în loc s-o pornească la drum, s-a
aşezat lângă foc, dând pe gât, unul după altul, pahare întregi de gin sau
brandy.
Heathcliff... mă cutremur când îi rostesc numele! nu mai dăduse peacasă
de duminica trecută. Nu ştiu cine l-a hrănit — îngerii sau ruda lui din
iad — dar aproape de-o săptămână n-a mai mâncat cu noi. Se întorsese
acasă în zori şi s-a dus sus, în camera lui, încuind uşa... parcă i-ar fi trecut
cuiva prin gând să-i dorească prezenţa! Acolo s-a rugat neîncetat, ca un
metodist; numai că zeitatea pe care o implora el nu era decât praf şi
cenuşă fără simţire; iar pe Dumnezeu, când i se adresa, îl confunda în mod
ciudat cu Diavolul, propriul lui tată! După ce-a încheiat aceste rugăciuni
alese... care duraseră atât de mult, încât răguşise şi glasul i se strangulase
în gâtlej... a pornit-o din nou, şi iarăşi drept spre Grange! Mă mir că Edgar
n-a trimis după jandarmi şi nu l-a încredinţat lor, spre pază! Mie, cu toate
că eram mâhnită din pricina bietei Catherine, mi-a fost cu neputinţă să
consider drept vacanţă aceste zile de eliberare de sub tirania lui
degradantă.
Prinsesem destul curaj ca să pot asculta nesfârşitele predici ale lui
Joseph fără să plâng şi ca să mă mişc de colo până colo prin casă, nu cu
paşi de hoţ speriat ca mai înainte. Doar nu-ţi închipui, nu-i aşa, c-aş fi
111
putut plânge pentru vreo vorbă a lui Joseph?! Dar el şi cu Hareton sunt de
nesuferit. Preferam să stau cu Hindley şi să ascult vorbăria lui îngrozitoare
decât cu "micul stăpân” şi cu protectorul lui fidel, bătrânul acela odios!
Când Heathcliff e-acasă, sunt adeseori obligată să aleg: ori să mă duc în
bucătărie şi să stau în tovărăşia lor, ori să mor de foame în încăperile
umede şi nelocuite de sus. Când e plecat, aşa cum a fost cazul în
săptămâna asta, îmi pun o masă şi un scaun în colţul căminului din sală şi
nici că-mi pasă de ce face domnul Earnshaw; şi nici el nu se amestecă în
treburile mele. Acum, dacă nu-l provoacă nimeni, e mai liniştit decât
înainte: mai posac şi mai deprimat, dar mai puţin furios. Joseph susţine că
s-a schimbat şi că Dumnezeu i-a atins inima, şi deci e mântuit "ca prin
foc”. Eu nu prea pot să văd semnele unei schimbări în bine, dar asta nu
mă priveşte.
Aseară am stat în colţul meu citind nişte cărţi vechi până târziu,
către miezul nopţii. Mi-era urât să mă duc sus; afară sufla un vânt
năprasnic şi gândurile mele reveneau mereu la curtea bisericii şi la
mormântul acela proaspăt! Nu îndrăzneam nici măcar să ridic ochii de pe
pagina cărţii, căci imaginea aceasta tristă îi lua numaidecât locul. Hindley
şedea în faţa mea, cu capul rezemat în mână, meditând probabil asupra
aceluiaşi subiect. Înainte de a-şi pierde luciditatea, se opri din băut şi,
vreme de vreo două-trei ceasuri, rămase nemişcat şi fără a scoate o vorbă.
În toată casa nu se auzea nici un zgomot în afară de gemetele vântului
care scutura cînd şi când ferestrele, de pocniturile slabe ale cărbunilor şi
de zăngănitul foarfecelor mele când tăiam, rareori, feştila lungă a
lumânării. Hareton şi Joseph desigur dormeau duşi în paturile lor. Totul era
foarte, foarte trist; şi, pe când citeam, suspinam, căci mi se părea că toată
bucuria din lume pierise şi nu va mai reveni niciodată.
Tăcerea jalnică fu, în sfârşit, întreruptă de zgomotul ivărului de la
uşa bucătăriei. Heathcliff se întorcea de la veghe mai devreme ca de
obicei; cred că din pricina furtunii neaşteptate. Uşa era zăvorâtă; l-am
auzit înconjurând casa; avea, pesemne, de gând să intre pe cealaltă uşă.
M-am ridicat, purtând pe buze expresia nestăpânită a ceea ce simţeam,
fapt ce-l făcu pe tovarăşul meu, care-şi fixase privirile spre uşă, să se
întoarcă şi să se uite la mine.
— Am să-l ţin afară cinci minute! exclamă el. Ai ceva împotrivă?
— Nu, din partea mea poţi să-l laşi afară şi toată noaptea! i-am
răspuns. Foarte bine! Pune cheia în broască şi trage zăvoarele.
Earnshaw făcu asta mai înainte ca musafirul său să ajungă la
intrarea principală. Apoi îşi trase scaunul de cealaltă parte a mesei mele,
se aplecă şi-mi căută ochii, în speranţa de a găsi o urmă de înţelegere
pentru ura ce licărea în ai lui. Dar cum privirile şi sentimentele îi erau
acelea ale unui asasin, nu putea găsi în ochii mei acelaşi lucru; ceea ce
găsi însă îi fu de ajuns ca să-i dea curaj să vorbească.
— Dumneata şi cu mine, zise el, avem o mare socoteală cu omul
acela de-afară! Dacă nici unul dintre noi n-ar fi laş, ne-am putea uni pentru
a o lichida. Eşti tot atât de moale ca şi fratele dumitale? Eşti dispusă să
înduri totul până la urmă fără să încerci a te răzbuna măcar o dată?
— Am îndurat destul, am obosit, i-am răspuns; şi-aş fi bucuroasă să
mă răzbun, dacă răzbunarea n-ar fi să se răsfrângă şi asupra mea.
Trădarea şi violenţa sunt suliţe ascuţite la amândouă capetele; rănesc mai
112
tare pe cei ce le aruncă decât pe vrăjmaşii lor.
— Trădarea şi violenţa sunt o răsplată dreaptă pentru trădare şi
violenţă! strigă Hindley. Doamnă Heathcliff, nu-ţi cer decât să stai
nemişcată şi să fii mută. Spune-mi, poţi? Sunt convins că vei resimţi tot
atâta plăcere cât şi mine dacă vei vedea cu ochii dumitale sfârşitul acestui
diavol. Dacă nu i-o iei înainte, te va omorî el pe dumneata, iar pe mine mă
va ruina. Blestemat fie ticălosul acesta infernal! Bate la uşă parc-ar fi
stăpânul casei. Făgăduieşte-mi că-ţi ţii gura şi, înainte de va bate ceasul
cesta — mai erau trei minute până la unu — vei fi o femeie liberă!
Scoase din sân unealta pe care ţi-am descris-o în scrisoare şi se
pregăti să stingă lumânarea. Eu însă i-am smuls arma din mână şi l-am
prins de braţ.
— N-am să tac! i-am spus. Să nu te atingi de el. Lasă uşa închisă şi
stai liniştit!
— Nu! M-am hotărât şi, pe Dumnezeul meu, am să-l execut! strigă
deznădăjduit. Am să-ţi fac un bine în ciuda dumitale şi am să-i fac dreptate
lui Hareton! Şi nu trebuie să-ţi baţi capul pentru apărarea mea, Catherine
a murit. Nimeni dintre cei vii nu mă va regreta şi nu va fi ruşinat din
pricina mea dacă-mi tai gâtul în minutul acesta... A sosit ceasul să se
sfârşească!
De m-aş fi luptat cu un urs sau de-aş fi vorbit logic cu un lunatic, tot
atâta ar fi fost. Singura posibilitate ce-mi rămăsese era să fug la fereastră
şi să previn victima de soarta ce-o aştepta.
— Ai face mai bine dacă ţi-ai căuta adăpost altundeva! am strigat eu
pe un ton oarecum victorios. Domnul Earnshaw are de gând să te împuşte
dacă mai stărui să intri.
— Mai bine deschide-mi uşa... răspunse el, adresân-du-mi un cuvânt
elegant pe care nu vreau să ţi-l repet.
— Nu vreau să mă amestec în treaba asta, i-am răspuns. Intră şi
lasă-l să te împuşte dacă-ţi place! Eu mi-am făcut datoria.
Acestea fiind zise, am închis fereastra şi m-am întors la locul meu
lângă foc, neavând destulă ipocrizie ca să arăt cât de puţină îngrijorare
faţă de primejdia ce-l ameninţa. Earnshaw mă înjură cu furie, susţinând căl
mai iubesc încă pe nemernic şi răsplătindu-mă cu diferite epitete pentru
josnicia de care dădusem dovadă. Iar eu, în fundul inimii mele— şi n-am
avut nici o mustrare de conştiinţă — m-am gândit că pentru el ar fi o
fericire dacă Heathcliff l-ar scăpa de suferinţă, şi ce fericire ar fi pentru
mine dacă el l-ar trimite pe Heathcliff acolo unde i se cuvenea să se afle!
Pe când şedeam şi mă gândeam la acestea fereastra din spatele meu fu
făcută ţăndări dintr-o singură lovitură şi faţa neagră a lui Heathcliff, cu
ochii lui fulgerători, privi prin ea. Dar cadrul ferestrei era prea strâmt ca
să-şi poată vârî şi umerii, iar eu am zâmbit triumfătoare, având iluzia că
sunt la adăpost. Părul şi hainele îi erau albe de zăpadă, iar dinţii lui ascuţiţi
de canibal, descoperiţi de frig şi de furie, străluceau în întuneric.
— Isabella, lasă-mă să intru, altfel ai să te căieşti! "răcni” el, după
cum zice Joseph.
— Eu nu pot săvârşi o crimă, i-am răspuns. Domnul Hindley stă la
pândă cu un cuţit şi un pistol încărcat.
— Lasă-mă să intru pe uşa din bucătărie, zise el.
— Hindley va fi acolo înaintea ta, i-am răspuns; şi vai de iubirea ta
113
dacă nu poate îndura nici măcar un viscol! Câtă vreme strălucea luna, ca
vara, ne-ai lăsat liniştiţi în paturile noastre, dar în clipa când s-a întors
vântul iernii, ai fugit, la adăpost! De-aş fi eu în locul tău, Heathcliff, m-aş
duce şi m-aş lungi peste mormântul ei şi-aş muri acolo ca un câine
credincios. Pentru că în lumea asta nu mai merită să trăieşti, nu-i aşa? Mai
convins, neîndoielnic, că singura bucurie a vieţii tale era Catherine şi numi
pot închipui cum vei putea supravieţui pierderii.
— E-acolo? Da?! strigă Hindley, repezindu-se la fereastra spartă.
Dacă scot braţul, îl pot lovi!
Mă tem, Ellen, c-ai să crezi că sunt cu-adevărat rea, dar dumnesta
nu ştii totul, aşa că nu mă judeca. Eu n-aş fi ajutat sau contribuit pentru
nimic în lume la un atentat împotriva nimănui, nici chiar la viaţa lui. Dar de
dorit moartea, i-o doream. De aceea am fost dezamăgită şi înspăimântată
peste măsură de consecinţele vorbelor mele provocatoare când l-am văzut
repezindu-se la arma lui Earnshaw şi smulgându-i-o din mână.
Arma s-a descărcat, iar cuţitul, sărind înapoi, a prins încheietura
mâinii lui Hindley; Heathcliff a tras cu brutalitate cuţitul, care pătrunsese
adânc în carnea lui Hindley, apoi, aşa plin de sânge cum era, îl vârî în
buzunar. După aceea a luat o piatră, a sfărâmat stinghia de lemn dintre
cele două ferestre şi a sărit în casă. Duşmanul său căzuse în nesimţire din
pricina durerii şi a sângelui care ţâşnea dintr-o arteră sau o venă mai
groasă. Banditul îl lovi şi-1 călcă în picioare, trântindu-i de mai multe ori
capul de piatra pardoselii, ţinându-mă între timp cu o mână, ca să nu-l
chem cumva pe Joseph. Cred că a făcut un efort de abnegaţie
supraomenească abţinându-se să-l omoare pe loc. În cele din urmă, cum i
se tăiase răsuflarea, încetă brutalităţile şi târî corpul aparent neînsufleţit
până la o laviţă. Acolo sfâşie mâneca hainei lui Earnshaw şi-i legă rana cu
duritate şi cruzime, scuipând şi blestemând cu aceeaşi violenţă cu care-l
lovise mai înainte cu piciorul. Văzându-mă liberă, n-am pierdut vremea şi
m-am dus să-l caut pe bătrânul servitor, care, încetul cu încetul, înţelesese
ceva din ceea ce-i spuneam eu pe nerăsuflate şi se grăbi să coboare,
gâfâind, câte două trepte deodată.
— Şi-acu ce-i de făcut acolo? Şi-acu ce-i de făcut acolo?
— Iată ce-i de făcut aici, tună Heathcliff; stăpânul tău a înnebunit, şi
dacă mai trăieşte o lună, am să-l duc într-un ospiciu. Şi cum dracu' ţi-a
venit ideea să mă încui afară, dulău ştirb ce eşti?! Stai acolo bâlbâindu-te
şi mârâind! Haide, că eu n-am de gând să-l îngrijesc. Spală murdăria deaici
şi păzeşte-l de flacăra lumânării tale... e mai mult de jumătate brandy!
— Aşadar, l-ai omorât?! exclamă Joseph, ridicând, îngrozit, ochii şi
mâinile. Aşa ceva n-am văzut de când sunt! Dea Domnul...
Heathcliff îl îmbrânci, şi-l trânti în genunchi în mijlocul lacului de
sânge; apoi îi aruncă un prosop; dar în loc să şteargă pe jos, Joseph îşi
împreună mâinile şi începu o rugăciune, adică o înşiruire de cuvinte
ciudate care m-a făcut să râd. Eram într-o stare de spirit în care nimic nu
te mai sperie; de fapt ajunsesem la fel de nepăsătoare ca unii criminali la
picioarele stâlpului de care urmează să fie spânzuraţi.
— Oh, pe tine te-am uitat, îmi zise tiranul. Tu trebuie să faci treaba
asta. Apleacă-te. Şi tu conspiri cu el împotriva mea? Şi tu, viperă? Iacă o
treabă nimerită pentru tine!
M-a zgalţâit până au început, să-mi clănţăne dinţii, apoi m-a trântit
114
lângă Joseph, care, după ce-şi isprăvi, fără a se lăsa tulburat, rugăciunile,
se ridică, jurând că pleacă numaidecât la Grange.
— Domnul Linton e judecător, şi chiar de i-ar fi murit cincizeci de
neveste, tot va trebui să cerceteze afacerea asta!
Era atât de încăpăţânat în hotărârea lui, încât Heathcliff socoti
necesar să stoarcă de pe buzele mele relatarea a tot ceea ce se petrecuse.
Stătea aplecat asupra mea, gâfâind de furie, pe când eu, silită de el,
povestii totul. A fost o muncă grea să-l conving pe bătrân că nu Heathcliff
fusese agresorul, mai ales că răspunsurile mele erau stoarse atât de greu.
Dar nu peste mult, domnul Earnshaw dădu semne că se află încă în viaţă.
Atunci Joseph se grăbi să-i administreze o doză de alcool, graţie căreia
stăpânul său începu să se mişte şi să-şi recapete cunoştinţa. Heathcliff,
dându-şi seama că adversarul său nu ştia ce i se întâmplase, căută să-l
convingă că-i beat turtă. Apoi îi spuse că nu-i va mai vorbi despre purtarea
lui atroce şi-l sfătui să se ducă la culcare. Şi, spre bucuria mea, după ce-i
dădu această povaţă cuminte, plecă; iar Hindley se întinse pe piatra din
faţa căminului. Eu m-am retras în odaia mea, mirându-mă c-am scăpat
atât de uşor.
Azi de dimineaţă când am coborât, cam o jumătate de oră înainte de
amiază, domnul Earnshaw şedea lângă foc, bolnav de moarte. Geniul lui
rău, aproape tot atât de palid şi de prăpădit, era rezemat de cămin. Nici
unul dintre ei nu părea dispus să mănânce şi, după ce-am aşteptat până
când s-a răcit tot ce era pe masă, am început să mănânc singură. Nimic nu
mă împiedica să mănânc cu poftă; aveam chiar un sentiment de satisfacţie
şi de superioritate când, din timp în timp, aruncam câte o privire tăcuţilor
mei tovarăşi. După ce-am isprăvit masa, mi-am luat libertatea de-a mă
apropia de foc, şi, ocolind scaunul lui Earnshaw, am îngenuncheat în colţul
de lângă el.
Heathcliff n-a observat ce fac, aşa că mi-am ridicat privirea şi m-am
uitat la el nestingherită, parc-aş fi avut în faţă o stană de piatră. Fruntea
lui, care odinioară mi se păruse atât de energică şi acum mi se părea atât
de diabolică, era umbrită de un nor greu. Iar ochii de vasilisc erau aproape
stinşi de-atâta nesomn, poate şi de atâta plâns, căci genele îi erau încă
umede. De pe buze îi dispăruse rânjetul acela fioros; acum erau pecetluite
de o tristeţe nespusă. Să fi fost altul, mi-aş fi acoperit faţa, ca să nu mai
văd asemenea durere. Dar fiind vorba de el, am fost încântată. Şi-oricât sar
părea de josnic să insulţi un duşman învins, n-am putut pierde prilejul
de a-i arunca o săgeată. Slăbiciunea lui îmi oferea singurul prilej când
puteam gusta plăcerea de a-i plăti răul cu rău.
— Vai, vai! Domnişoară! am întrerupt-o. S-ar putea crede că în viaţa
dumitale n-ai deschis o "Biblie”. Când Dumnezeu îi pedepseşte pe
duşmanii dumitale, ar trebui să-ţi ajungă. Să adaugi tortura ta la torturile
lui, arată şi josnicie şi îngâmfare! E-atât de josnic şi de prezumţios să-ţi
torturezi duşmanii!
— În general cred că aşa-i, Ellen, continuă ea. Dar ce suferinţă de-a
lui Heathcliff mi-ar putea da satisfacţie, dacă n-aş contribui şi eu la
provocarea ei? M-aş mulţumi şi dacă el ar suferi mai puţin, dar să fiu eu
cea care i-a pricinuit suferinţa şi el să ştie asta. O, am atâtea să-i plătesc!
Şi numai într-un singur caz l-aş putea ierta: dacă i-aş putea plăti ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, chin pentru chin, adică numai dacă l-aş
115
putea aduce în starea mea. Şi pentru că el m-a chinuit mai intâi, tot el
trebuie să-mi ceară iertare mai întâi, şi-atunci... ai să vezi, Ellen... ce
dovadă de generozitate am să-ţi dau! Dar, pentru că-i cu desăvârşire
imposibil să fiu răzbunată vreodată, nu-l pot ierta.
Hindley a cerut apă; i-am dat un pahar şi l-am întrebat cum se simte.
— Nu atât de rău pe cât aş dori, răspunse el. În afară de braţ, fiecare
bucăţică din mine mă doare de parcă m-aş fi luptat cu o legiune de diavoli!
— Da, nu-i de mirare, fu răspunsul meu. Catherine avea obieceiul să
se laude că e-n stare să te apere împotriva oricărei agresiuni: voia adică
să spună că anumite persoane nu-ţi vor face nici un rău de teamă să n-o
supere pe ea. E bine că oamenii nu se scoală cu adevărat din morminte,
căci astfel astă-noapte ar fi putut vedea un spectacol oribil! Oare coşul
pieptului nu ţi-e spart şi oasele umerilor nu ţi-s zdrobite?
— Nu ştiu, răspunse el, dar ce vrei să spui? A îndrăznit să dea în
mine când eram căzut jos?
— Te-a călcat în picioare, te-a lovit şi te-a izbit de pământ, îi spusei
în şoaptă. Îi lăsa gura apă de poftă să te sfâşie cu dinţii, pentru că-i numai
jumătate om, ba nici atâta, iar restul diavol.
Domnul Earnshaw îşi ridică privirea, ca şi mine, spre obrazul
duşmanului nostru comun, care, mistuit de durere, părea indiferent la tot
ce se petrecea în jur. Şi cu cât trecea timpul, chipul lui dezvăluia şi mai
limpede întunecimea gândurilor ce-l frământau.
— Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da putere să-l sugrum în ultimele mele
zvârcoliri de durere, m-aş duce cu plăcere în iad, gemu Hindley, încercând
să se ridice, dar căzu înapoi, deznădăjduit, convins fiind că nu-i în stare să
se bată cu el.
— Ba nu, e destul c-a omorât pe unul din voi, zisei atunci cu glas
tare. La Grange ştie toată lumea că sora dumitale ar mai trăi şi azi dacă nar
fi fost domnul Heathcliff. De altfel, cred că-i mai bine să fii urât decât să
fii iubit de el. Când îmi aduc aminte cât eram de fericiţi... cât de fericită
era Catherine înainte de venirea lui... îmi vine să blestem ziua aceea.
Şi e foarte probabil că Heathcliff percepu mai curând adevărul
spuselor mele decât intenţia cu care vorbisem. Mi-am dat seama că
devenise atent pentru că din ochii lui curgeau lacrimi ce picurau în cenuşa
din cămin. Începu să respire iute, sufocat de suspine. L-am privit drept în
faţă, râzând dispreţuitoare. Ferestruicile întunecate ale iadului se uitară,
fulgerând, o clipă către mine; însă diavolul care privea de obicei prin ele
era atât de slăbit şi de prăpădit, încât nu m-am temut să risc încă un
zâmnbet batjocoritor.
— Ridică-te şi piei din ochii mei! rosti el, îndurerat. Vorbise aşa de
încet, încât abia am înţeles ce spusese.
— Îţi cer iertare, i-am răspuns. Dar şi eu am iubit-o pe Catherine; iar
fratele ei are nevoie de îngrijire; şi, de dragul ei, am să-l îngrijesc eu.
Acum, după ce-a murit o văd în Hindley. Hindley are întocmai ochii ei, dar
tu ai încercat să-i scoţi, să-i învineţeşti şi să-i înroşeşti; şi are...
— Ridică-te, idioată nenorocită, până nu te strivesc! strigă el, făcând
o mişcare, aşa c-am fost obligată să mă dau în lături.
— Dar atunci, am continuat, pregătindu-mă de fugă, dacă sărmana
Catherine ar fi avut încredere în tine şi-ar primit numele ridicol, degradant
şi demn de dispreţ de ..doamna Heathcliff, n-ar fi trecut mult şi ai fi oferit
116
un tablou similar! Ea n-ar fi îndurat cu linişte purtarea ta dezgustătoare;
ura şi scârba ei ar fi prins glas.
Spătarul băncii şi persoana lui Earnshaw se aflau între mine şi el,
aşa că, în loc să încerce să pună mâna pe mine, a luat iute un cuţit de pe
masă şi mi l-a azvârlit în cap. M-a lovit sub ureche, oprindu-mă astfel de a
spune ceea ce mai aveam de gând să spun. Dar eu, scoţând cuţitul din
carne, am sărit la uşă şi i-am mai spus câteva vorbe, care sper că nu l-au
lovit mai puţin adânc decât mă lovise arma lui pe mine. Ultima imagine am
zărit-o în treacăt: furios încercă să se năpustească asupra mea, dar l-a
oprit Hindley. Amândoi, înlănţuiţi, căzură pe cămin. În timp ce fugeam prin
bucătărie, l-am rugat pe Joseph să alerge iute la stăpânul său; m-am izbit
de Hareton, care spânzura nişte căţei nou-născuţi de speteaza unui scaun
aşezat în pragul uşii; iar eu, fericită ca un suflet scăpat din purgatoriu, mam
repezit sărind şi zburând pe drumul râpos; apoi, părăsind drumul cotit,
am luat-o razna, în linie dreaptă, peste dealuri, de-a rostogolul peste
povârnişuri şi târându-mă prin mlaştini, grăbindu-mă spre farul luminos de
la Grange. Şi aş prefera să fiu condamnată a trăi pe veci în infern, decât să
mai petrec o singură noapte sub acoperişul de la Wuthering Heights,
Isabella tăcu, bău o înghiţitură de ceai, apoi se ridică, mă rugă să-i
pun boneta pe cap şi pe umeri şalul cel mare, pe care i-l adusesem; fără a
da ascultare rugăminţilor mele de a rămâne la Grange măcar încă un ceas,
se urcă pe un scaun, sărută portretele lui Edgar şi al soţiei lui, mă salută,
în acelaşi fel şi pe mine şi coborî la trăsură, însoţită de Fanny, care lătra
înnebunită de bucurie că-şi regăsise stăpâna. Trăsura a dus-o şi n-a mai
venit niciodată prin partea locului; iar după ce lucrurile s-au mai potolit, ea
şi stăpânul şi-au scris mereu. Cred că noua ei reşedinţă era undeva în Sud,
aproape de Londra. Acolo, la câteva luni după fugă, născu un băiat pe
care-l boteză Linton, şi pe care de la început ni l-a descris ca pe-o făptură
suferindă şi arţăgoasă.
Domnul Heathcliff, întâlnindu-mă într-o zi în sat, m-a întrebat unde
locuieşte. Am refuzat să-i răspund. Mi-a spus că n-avea nici o importanţă,
numai că Isabella trebuie să se ferească de a veni la Grange, căci chiar dear
fi silit s-o reprimească, n-o va lăsa niciodată să stea cu fratele ei. Deşi nam
vrut să-i dau nici un fel de informaţie, a aflat prin alţi servitori atât
adresa Isabellei cât şi existenţa copilului. Totuşi, n-a supărat-o cu nimic:
cred ca favoarea asta se datora averisiunii pe care o avea pentru ea.
Adeseori, când mă întâlnea, întreba de copil, dar când a aflat cum îl
cheamă, a zâmbit într-un fel înspăimântător şi a remarcat:
— Vor să-l urăsc şi pe el, nu-i aşa?
— Cred că vor să nu ştii nimic despre el, i-am răspuns.
— Dar îl voi avea, zise el, atunci când voi dori. Şi-ar trebui să ţină
seama de asta!
Din fericire, mama copilului muri înainte de clipa asta, cam la vreo
treisprezece ani după moartea cumnatei sale, când micul Linton avea
doisprezece ani şi ceva.
N-am avut prilejul să-i vorbesc în ziua următoare stăpânului meu
despre vizita neaşteptată a Izabellei. Se ferea de orice conversaţie, dar
când am izbutit să-l fac să mă asculte, mi-am dat seama că-i face plăcere
vestea că sora lui şi-a părăsit bărbatul, pe care el îl ura eu o înverşunare
aproape de necrezut, având în vedere firea lui blândă. Resimţea o
117
aversiune atât de profundă şi atât de intensă pentru Heathcliff, încât nu se
ducea nicăieri unde l-ar fi putut întâlni sau unde-ar fi putut auzi vorbinduse
de el. Această atitudine cât şi durerea lui îl transformară într-un
adevărat pustnic. Renunţă la slujba de magistrat şi nu se mai duse la
biserică; evita orice prilej de a merge în sat şi-şi petrecea viaţa în izolare
totală, limitându-se la parc şi la moşiile sale. Nu ieşea decât atunci când
dorea să se plimbe singur pe dealuri sau să viziteze mormântul soţiei — şi
asta de cele mai multe ori pe seară sau dimineaţa foarte devreme, ca să
nu întâlnească pe nimeni. Dar era un om prea bun pentru a putea trăi
multă vreme atât de nenorocit. El nu se ruga să fie chinuit de sufletul
bietei Catherine. Timpul i-a adus o resemnare şi o melancolie mai dulce
decât o bucurie obişnuită. Îşi amintea de Catherine cu o dragoste caldă şi
blândă, dorind, plin de nădejde, să ajungă şi el în lumea aceea mai bună în
care, nu se îndoia, se afla ea.
Apoi, mai căpătase şi-o mângâiere pământească. După cum v-am
spus, timp de câteva zile păru că nici nu-i pasă de urmaşa plăpândă a celei
dispărute dintre vii. Dar răceala se topi tot atât de iute ca şi zăpada de
aprilie, şi fetiţa aceea slăbuţă deveni despotul inimii lui mai înainte de a
putea gângăvi o vorbă sau de a face un pas. Fusese botezată Catherine,
dar el nu i-a rostit niciodată numele întreg, după cum nu folosise niciodată
diminutivul în legătură cu cea dintâi Catherine; probabil pentru că
Heathcliff avea obiceiul să-i zică aşa. Cea mică a fost întotdeauna Cathy,
nume prin care o deosebea de mama ei, fiind, în acelaşi timp, şi singura
legătură cu ea... Dragostea lui pentru fetiţă izvora mai mult din această legătură
decât din faptul că era copilul lui.
Adeseori făceam comparaţie între el şi Hindley Earnshaw; mi-am
bătut mult capul să dau o explicaţie satisfăcătoare motivelor pentru care
purtarea lor era atât de diferită, deşi împrejurările vieţii le fuseseră
identice, căci amândoi fuseseră îndrăgostiţi de soţii, şi amândoi ataşaţi de
copiii lor; nu puteam pricepe pentru ce n-au mers amândoi pe-aceeaşi
cale, în bine sau în rău. Dar Hindley, m-am gândit eu, deşi părea mai tare,
s-a dovedit a fi, din păcate, mai rău şi mai slab. Când a simţit că vaporul e
lovit, căpitanul şi-a părăsit postul, iar echipajul, în loc să încerce salvarea
vaporului, s-a lăsat cuprins de panică şi l-a părăsit la voia întâmplării.
Linton dimpotrivă, a dovedit că are adevăratul curaj al unui suflet leal şi
credincios. Unul a avut încredere în Dumnezeu şi Dumnezeu l-a ajutat.
Unul a avut nădejde, celălalt s-a lăsat cuprins de disperare. Şi-a ales
fiecare soarta pe care a vrut-o, şi au fost condamnaţi să şi-o ducă până la
capăt. Dar dumneavoastră nu doriţi să auziţi predica mea, domnule
Lockwood; dumneavoastră veţi judeca, tot atât de bine ca şi mine, toate
aceste lucruri, sau veţi crede cel puţin că le judecaţi bine, şi asta-i totuna.
Sfârşitul lui Earnshaw a fost aşa după cum era de aşteptat; şi-a urmat
foarte repede sora: abia de-au trecut şase luni între cele două
înmormântări. Noi, cei de la Grange, n-am ştiut niciodată ceva mai desluşit
despre starea lui dinaintea morţii, în afară de ceea ce am putut afla când
m-am dus să dau o mână de ajutor la înmormântare. Domnul Kenneth a
venit la stapânul meu să-i anunţe evenimentul.
— Ei bine, Nelly, zise el, intrând călare în curte într-o dimineaţă; era
prea devreme ca să nu mă sperie şi să nu trezească în mine presimţirea
unei nenorociri; acum e rândul dumitale şi-al meu să fim îndoliaţi. Cine
118
crezi c-a plecat fără să-şi ia rămas bun de la noi?
— Cine? l-am întrebat eu neliniştită.
— Ghici! răspunse el, descălecând şi prinzând dârlogii în cârligul de
lângă uşă; ridică-ţi colţul şorţului, sunt sigur c-ai să ai nevoie de el.
— Desigur că nu domnul Heathcliff! am exclamat.
— Ce? Ai vărsa lacrimi pentru el? zise doctorul. Nu, Heathcliff e un
bărbat tânăr şi viguros. Azi pare înfloritor. Adineauri l-am zărit. S-a
întremat văzând cu ochii de când i-a fugit jumătatea.
— Atunci cine, domnule Kenneth? am repetat eu nerăbdătoare.
— Hindley Earnshaw! Vechiul tău prieten Hindley, răspunse el, şi
tovarăşul meu de palavre, deşi în ultima vreme se sălbăticise cu totul. Ia
te uită! Ţi-am spus eu c-or să fie lacrimi! Dar potoleşte-te. A murit după
pofta inimii lui: beat ca un lord. Sărmanul băiat! Şi eu sunt mâhnit. Omul
nu se poate împiedica să regrete un prieten vechi, cu toate că avea cele
mai urâte deprinderi din câte îşi poate închipui cineva; şi-apoi mi-a făcut
destule mizerii. Abia împlinise douăzeci şi şapte de ani! Pare-mi-se că-i de
vârsta ta! Cine-ar fi crezut că v-aţi născut în acelaşi an?!
Mărturisesc că această lovitură a fost pentru mine mai grea decât
emoţia provocată de moartea doamnei Linton. Sufletul mi-a fost cuprins de
amintirile de odinioară! M-am aşezat pe prag şi-am plâns ca după o rudă
de sânge, rugându-l pe doctorul Kenneth să caute o altă servitoare care
să-l conducă la stăpân. Fără să vreau, mi-am pus întrebarea: o fi murit de
moarte bună? Orice-aş fi făcut, gândul acesta mă chinuia şi era atât de
persistent şi obositor, încât m-am hotărât să cer învoirea de a mă duce la
Wuthering Heights să dau o mână de ajutor. Domnul Linton s-a codit mult
până să consimtă, dar eu am pledat cu multă căldură făcându-l să
înţeleagă cât de părăsit zăcea acolo Earnshaw şi i-am mai spus că fostul
meu stăpân şi frate de lapte are tot atâta drept la serviciile mele cât şi el.
În afară de asta, i-am amintit că micul Hareton e nepotul soţiei lui şi, în
lipsa unei rude mai apropiate, el e cel care-ar trebui să-l ocrotească, şi tot
el ar trebui şi chiar trebuie să vadă în ce stare a rămas averea şi să se
ocupe de moştenirea lăsată de cumnatul său. Domnul Linton nu era atunci
în stare să se ocupe de asemenea chestiuni, dar mi-a îngăduit să plec.
Avocatul domnului Linton fusese şi avocatul lui Earnshaw; aşa că m-am
dus în sat şi l-am rugat să mă însoţească la Wuthering Heights. El dădu din
cap, fiind de părere că Heathcliff trebuie lăsat în pace; susţinea că, dacă sar
cunoaşte adevărul, Hareton n-ar fi decât un cerşetor.
— Tatăl său a murit plin de datorii, zise; întreaga lui avere e
ipotecată şi singura şansă a moştenitorului său natural e să trezească
oarecare simpatie în inima creditorului, ca acesta să se poarte cu blândeţe
faţă de copil.
Când am ajuns la Heights, le-am explicat că venisem pentru a
veghea ca totul să se îndeplinească după cum se cuvine; iar Joseph, care
părea destul de trist, s-a arătat tare mulţumit văzându-mă. Domnul
Heathcliff a spus că nu pricepe pentru ce e nevoie de mine, dar că pot
rămâne, dacă vreau, spre a rândui cele de trebuinţă în vederea
înmormântării.
— La drept vorbind, observă el, trupul acestui nerod ar trebui
îngropat la o răspântie fără nici un fel de ceremonie, întâmplător l-am
lăsat ieri după-amiază zece minute singur. În care timp a ferecat cele două
119
uşi ale casei, împiedicându-mă astfel să intru, şi şi-a petrecut noaptea
bând de unul singur până ce n-a mai putut! Azi-dimineaţă am spart uşa,
căci l-am auzit sforăind ca un cal. L-am găsit culcat pe bancă; să-l fi jupuit
ori scalpat şi tot nu s-ar fi trezit. Am trimis după Kenneth; dar până să
sosească doctorul, bestia se schimbase într-un hoit, rece şi ţeapăn;
aşadar, cred că eşti şi dumneata de părere că n-are rost să ne mai
prăpădim atâta cu firea.
Bătrânul servitor adeveri spusele lui Heathcliff, dar mârâi:
— Era mai bine dacă se ducea el să cheme doctorul. Dacă
rămâneam aici, eu i-aş fi purtat stăpânului ceva mai bine de grijă... Nu era
mort când am plecat eu, nu, chiar defel!
Am stăruit să i se facă o înmormântare ca lumea. Domnul Heathcliff
mi-a spus că şi în această privinţă pot face cum vreau, dar să ţin seama că
banii ieşeau din buzunarul lui. A păstrat o atitudine împietrită, indiferentă,
care nu arăta nici bucurie, nici tristeţe; i se putea totuşi citi pe faţă o
satisfacţie dură, sentiment pe care-l încerci după o muncă grea dusă la
bun sfârşit. E drept însă că la un moment dat am observat şi ceva ce
semăna a biruinţă: în clipa când oamenii au scos coşciugul din casă. A
avut ipocrizia să se îmbrace în doliu şi, înainte de a porni în urma sicriului,
l-a urcat pe nefericitul de Hareton pe masă şi i-a şoptit, plin de mulţumire:
— Acum, băiete, eşti "al meu”. Şi vom vedea noi dacă un copac
creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îi îndoaie acelaşi vânt!
Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere cuvintele lui Heathcliff;
se juca cu favoriţii acestuia şi-i mângâia obrajii. Dar eu am înţeles totul şiam
spus pe-un ton înţepat:
— Băiatul ăsta trebuie să se întoarcă cu mine la Thrushcross Grange,
domnule. Căci nimic pe lumea asta nu este mai puţin al dumitale decât el!
— Aşa ţi-a spus Linton? întrebă el.
— Fireşte... Mi-a poruncit să-l aduc acasă, i-am răspuns.
— Bine, zise nemernicul, nu-i momentul să discutăm asta acum, dar
am chef să cresc un copil; spune-i deci stăpânului dumitale că, dacă vrea
să mi-l ia, voi fi silit să-l înlocuiesc cu propriul meu băiat. Nu-l voi lăsa nici
pe Hareton să plece aşa, cu una, cu două, dar pe celălalt sunt sigur că-l
pot aduce aici cu uşurinţă! Nu uita să-i spui asta.
Planul acesta fu suficient ca să ne lege mâinile. Când m-am întors iam
repetat lui Edgar Linton totul. Acesta, indiferent dintr-un început, n-a
mai pomenit de nici un fel de intervenţie. Cred că nici n-ar fi izbutit, chiar
dacă ar fi dorit să facă ceva.
Şi iată că musafirul devenise stăpân la Wuthering Heights. El era
proprietarul şi a dovedit avocatului — care, la rândul lui, a dovedit-o
domnului Linton — că Earnshaw îşi ipotecase, petic după petic, tot
pământul, căci patima jocului de cărţi, care pusese stăpânire pe el, cerea
tot mai mulţi bani şi Heathcliff fusese cel care-i împrumutase aceşti bani.
Aşa că Hareton, care ar fi trebuit să fie cel dintâi gentleman din ţinut, a
ajuns în stare de totală dependenţă faţă de duşmanul inveterat al tatălui
său, şi trăieşte în propria lui casă ca o slugă, fără a avea măcar privilegiul
de a primi un salariu; şi e cu desăvârşire incapabil să-şi facă dreptate din
cauză că n-are pe nimeni pe lume şi pentru că nici nu ştie că i s-a făcut o
nedreptate.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:45 PM | message # 13
CAPITOLUL 18
Cei doisprezece ani, continuă doamna Dean, care urmară după
această tristă perioadă au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Iar cele
mai mari necazuri pe care le-am avut în acest răstimp au fost pricinuite de
uşoarele boli ale micii noastre domnişoare, boli pe care le-a îndurat şi ea
ca orice copil, bogat sau sărac. Dar în afară de acestea, după primele şase
luni a început să se dezvolte ca o floare, a mers şi a vorbit, în felul ei,
înainte ca iarba să fi răsărit a doua oară pe mormântul doamnei Linton.
Era cea mai fermecătoare făptură care a adus vreodată soare într-o casă
pustiită. La faţă, o adevărată frumuseţe, cu ochii frumoşi şi negri ai
neamului Earnshaw, dar cu tenul deschis, trăsăturile fine şi părul blond,
ondulat, al Lintonilor. Era îndrăzneaţă, dar nu dură, avea o inimă din caleafară
de sensibilă şi era capabilă de sentimente puternice.. Această
capacitate de a iubi cu intensitate mi-o amintea pe mama ei; totuşi nu-i
semăna, căci ştia să fie dulce şi blândă ca o porumbiţă, şi avea un glas
cald şi o expresie gânditoare. Când se mânia nu devenea niciodată
violentă, iar când iubea nu era niciodată sălbatică, ci profundă şi gingaşă.
Totuşi, trebuie să recunosc că avea şi unele defecte care-i umbreau
calităţile. Unul era o oarecare înclinare spre obrăznicie, altul o voinţă
îndărătnică, pe care-o capătă toţi copiii răsfăţaţi, indiferent dacă au o fire
bună sau rea. Dacă, din întâmplare o supăra vreun servitor, zicea totdeauna:
"Am să-i spun lui tăticu'!” Iar dacă tatăl ei o dojenea, chiar numai
c-o privire, credeai că i-a zdrobit inima. Nu-mi amintesc ca domnul Linton
să-i fi spus vreodată o vorbă aspră. Îşi luase asupră-şi întreaga ei educaţie,
socotind-o drept o distracţie. Din fericire, curiozitatea şi mintea ei ageră au
făcut-o să fie o elevă bună: învăţa repede şi cu râvnă, făcând cinste
învăţătorului ei.
Până la vârsta de treisprezece ani n-a trecut singură dincolo de
marginea parcului. Rareori o lua domnul Linton cu el mai departe, dar nu o
încredinţa nimănui. Pentru ea, Gimmerton nu reprezenta nimic, căci
singurul edificiu de care se apropiase sau în care intrase, în afară de casa
ei, era capela. Wuthering Heights şi domnul Heathcliff nu existau pentru
ea; trăia într-o desăvârşită izolare şi, aparent, părea perfect mulţumită.
Totuşi, uneori, stând la fereastră şi privind împrejurimile, spunea
— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când mă voi putea
urca pe vârfurile acelea înalte? Mă-ntreb ce-o fi de cealaltă parte... o fi
marea?—
Nu, domnişoară Caty, îi răspundeam; sunt tot dealuri, întocmai ca
şi acestea.
— Şi cu ce seamănă stâncile acelea de aur când stai sub ele? m-a
întrebat odată.
Panta abruptă a stâncilor de la Penistone îi atrăgea mai cu seamă
atenţia, îndeosebi când apunea soarele şi razele lui luminau stâncile şi
piscurile, în timp ce împrejur, prin văi, se aşternea umbra. I-am explicat că
acolo erau întinderi mari de piatră, că prin crăpături se afla şi niţel
pământ, din care abia se putea hrăni câte-un copac pitic.
— Şi pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după ce aici la
121
noi s-a înserat? continuă ea.
— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N-ai să te
poţi căţăra pe ele, sunt prea înalte şi prea abrupte. Iarna îngheţul vine
acolo mai curând decât la noi, iar în miezul verii am găsit zăpadă sub
scobitura aceea neagră din partea de miazănoapte!
— Ah, tu te-ai urcat pe ele! strigă ea veselă. Atunci am să mă pot
duce şi eu când am să fiu mare. Tăticu’ a fost acolo, Ellen?
— Tăticu' are să-ţi spună, i-am răspuns în grabă, că nu merită să te
osteneşti până acolo. Dealurile pe unde te plimbi mata cu tăticu’ sunt mult
mai frumoase, iar parcul de la Thrushcross e cel mai splendid loc din lume.
— Da, dar eu cunosc parcul şi nu cunosc munţii, murmură ea ca
pentru sine. Şi mi-ar plăcea să privesc în jurul meu de pe creasta cea mai
înaltă. Micul meu ponei Minny o să mă ducă odată acolo.
Una dintre servitoare i-a pomenit despre Peştera Zânelor şi deatunci
nu se mai gândea decât cum să-şi împlinească planul. Atâta l-a
necăjit pe domnul Linton, încât i-a făgăduit c-o va lăsa să se ducă acolo
când va fi mai mare. Dar domnişoara Catherine îşi măsura vârsta cu lunile
şi: "Sunt acum destul de mare ca să merg la stâncile de la Penistone?” era
întrebarea care-i sta veşnic pe buze. Drumul ce ducea acolo cotea chiar pe
lângă Wuthering Heights. Pe Edgar nu-l lăsa inima să treacă pe-acolo, aşa
că răspunsul pe care i-l dădea mereu era: "Încă nu, iubirea mea, încă nu”.
V-am spus că doamna Heathcliff a mai trăit cam doisprezece ani
după ce şi-a părăsit bărbatul. Cei din familia ei aveau o constituţie
delicată: nici ea şi nici Edgar nu aveau sănătatea şi rezistenţa pe care-o
întâlneşti de obicei la oamenii de prin locurile astea. Nu ştiu exact care-a
fost ultima ei boală, dar cred c-au fost mistuiţi amândoi de acelaşi rău, un
fel de febră, slabă la început, dar incurabilă, şi care, către sfârşit, te
doboară repede de tot. I-a scris fratelui ei, prevenindu-l de deznodământul
probabil ce va urma după boala de care suferise vreme de patru luni şi-l
rugase să vină la ea, dacă-i e cu putinţă, căci aveau multe lucruri de
hotărât şi dorea să-şi ia rămas bun de la el, şi să i-l încredinţeze totodată şi
pe Linton, pentru a-l pune la adăpost. Nădăjduia că Linton va rămâne la el,
după cum stătuse la ea, deoarece, aşa cum îi plăcea ei să creadă, tatăl
copilului nu dorea să ia asupră-şi sarcina întreţinerii sau educaţiei lui.
Stăpânul meu n-a şovăit nici o clipă în a-i satisface rugămintea. El, care
pleca atât de greu de-acasă pentru treburi obişnuite, s-a grăbit să
răspundă la această chemare; pe Catherine mi-o încredinţa mie, repetând
de nenumărate ori ca nu cumva s-o las să iasă din parc nici chiar însoţită
de mine: nici nu concepea c-ar fi putut ieşi singură.
A lipsit trei săptămâni. În primele două zile domnişoara stătu într-un
colţ al bibliotecii; era atât de tristă încât nu putea nici citi şi nici nu se juca.
Atâta vreme cât a stat liniştită, nu am avut bătaie de cap cu ea, dar această
perioadă a fost urmată de alta în care-a fost agitată, supărăcioasă şi
obositoare. Cum pe-atunci eram prea ocupată şi prea bătrână pentru a
fugi încoace şi-ncolo ca s-o distrez, am găsit o metodă prin care să se
poată distra singură. Am luat obiceiul de a o trimite la plimbare prin parc,
când pe jos, când călare pe ponei, iar la întoarcere ascultam cu o răbdare
deosebită povestirea aventurilor ei reale sau imaginare.
Era în toiul verii, fata prinsese gustul acestor plimbări solitare, aşa că
deseori reuşea să lipsească de-acasă de dimineaţă până la ora ceaiului de
122
după-amiază, iar serile le petrecea istorisindu-mi poveştile ei pline de fantezie.
Nu-mi era teamă c-o va lua din loc, căci porţile erau de obicei
încuiate, şi nu-mi trecea prin minte c-ar putea-o porni singură chiar de lear
fi găsit larg deschise. Din nefericire însă, încrederea mea s-a dovedit
neîntemeiată. Într-o dimineaţă, Catherine veni la mine la ora opt şi-mi
spuse că în ziua aceea ea era un negustor arab care porneşte să străbată
deşertul cu caravana lui şi că trebuie să-i dau merinde îndestulătoare
pentru ea şi animale: un cal şi trei cămile reprezentate printr-un câine
mare şi o pereche de prepelicari. Le-am adunat o provizie suficientă de
bunătăţi într-un coşuleţ pe care l-am atârnat de şa, apoi Catherine sări pe
cal, veselă ca o zână. O pălărie cu boruri largi şi-un voal subţire de mătase
o apărau de razele soarelui de iulie. Porni râzând, vioaie, luând în glumă
sfaturile mele de a fi prudentă, de a nu goni în galop şi de a se întoarce
devreme. Dar afurisita aceea mică nu-şi făcu apariţia nici la ceai. Unul
dintre călători, câinele, fiind bătrân şi îndrăgostit de tihna lui de-acasă, se
întorsese; dar Cathy, poneiul şi cei doi prepelicari nu se vedeau nicăieri.
Am trimis emisari pe un drum şi pe altul, iar în cele din urmă am pornit şi
eu în căutarea ei. La marginea domeniului nostru era un muncitor care
repara un gard din jurul unei livezi. L-am întrebat dacă nu cumva o văzuse
pe tânăra noastră domnişoară.
— Am văzut-o de dimineaţă, răspunse el; mi-a spus să-i tai o nuia de
alun, apoi a sărit cu calul peste gardul de colo, unde-i mai scund, şi-a
dispărut în galop.
Vă închipuiţi cum m-am simţit când am auzit vestea asta. Imediat mam
gândit c-a plecat spre stâncile de la Penistone. ,,Ce i s-o fi întâmplat!?”
am exclamat eu, ieşind ca din puşcă pe o spărtură a gardului pe care-l
repara omul şi-am pornit-o spre şosea. Am mers de parcă eram într-o
întrecere, milă după milă, până când, după o cotitură, am văzut casa de la
Wuthering Heights. Dar pe Catherine nu o zăream nicăieri, nici aproape,
nici departe. Stâncile se află cam la o milă şi jumătate dincolo de casa
domnului Heathcliff, adică patru mile de la Grange, încât mă temeam că,
până voi ajunge eu acolo, se va înnopta. Dacă a alunecat între stânci
căţărându-se pe ele? Şi dacă a murit sau şi-a rupt vreo mână sau vreun
picior? îmi ziceam. Neliniştea mea era, într-adevăr, chinuitoare; dar, spre
marea mea uşurare, în timp ce treceam grăbită pe lângă Heights, l-am
văzut pe Charlie, cel mai rău dintre prepelicari, zăcând sub o fereastră cu
capul umflat şi-o ureche însângerată. Am deschis portiţa, am alergat la
uşă şi-am bătut tare, ca să mi se deschidă. O femeie cunoscută — locuise
mai demult la Gimmerton — şi care, de când murise domnul Earnshaw, era
servitoare la Heights, mi-a răspuns.
— Ah, zise ea, ai venit s-o cauţi pe mica dumitale stăpână? Nu fi
speriată. E aici, la adăpost. Mă bucur că stăpânul nu-i acasă.
— Va să zică nu-i acasă? Aşa? zisei gâfâind şi cu suflarea tăiată deatâta
mers şi spaimă.
— Nu, nu, răspunse ea; atât el cât şi Joseph sunt plecaţi şi cred că nu
se-ntorc decât peste-un ceas şi mai bine. Intră şi stai un pic.
Am intrat şi-am dat cu ochii de mieluşeaua mea rătăcită, aşezată
lângă cămin şi legănându-se într-un scăunel, care fusese al mamei ei când
era mică. Pălăria îi stătea atârnată de perete şi părea ca la ea acasă,
dispusă cum nu se poate mai bine: râdea şi vorbea cu Hareton, ajuns
123
acum un băiat de optsprezece ani, mare şi vânjos. El o privea cu ochi mari,
plini de curiozitate şi uimire, căci înţelegea prea puţin din observaţiile şi
întrebările pe care le turuia fără contenire.
— Foarte frumos, domnişoară! am exclamat eu, ascunzându-mi
bucuria sub o mutră mânioasă. Asta-i ultima dumitale cavalcadă până la
întoarcerea lui tăticu. N-am să te mai las să calci pragul casei, fetiţă rea ce
eşti!
— Ah, Ellen, strigă ea veselă, sărind în picioare şi alergând spre
mine. Deseară ţi-aş fi povestit o poveste frumoasă, dar m-ai descoperit. Ai
mai fost vreodată aici de când trăieşti?
— Pune-ţi pălăria şi hai imediat acasă, am spus eu. Sunt îngrozitor
de supărată pe dumneata, domnişoară Cathy; să ştii că te-ai purtat din
cale-afară de rău. N-are rost să te bosumfli şi să plângi, cu asta nu
răscumperi necazul pe care mi l-ai făcut; ne-ai pus să cutreierăm tot
ţinutul căutându-te. Când mă gândesc cum mi-a poruncit domnul Linton să
te ţin în casă... şi dumneata să te strecori aşa! Asta dovedeşte că eşti o
mică vulpoaică vicleană, şi de azi încolo nimeni n-o să mai aibă încredere
în dumneata.
— Ce-am făcut? zise ea plângând în hohote, pierzându-şi brusc
cumpătul. Tăticu' nu mi-a interzis nimica, el n-are să mă certe. Ellen... el
nu-i niciodată arţăgos ca tine!
— Haide, haide! am repetat. Am să-ţi leg eu funda. Şi-acum să lăsăm
supărarea. Oh, ce ruşine! Să ai treisprezece ani şi să te porţi ca un copilaş!
Exclamaţia aceasta fusese determinată de gestul ei: îşi smulsese
pălăria de pe cap şi se retrăsese lângă cămin, departe de mine.
— Doamnă Dean, zise servitoarea, nu fi aspră cu drăguţa
domnişoară. Noi am oprit-o aici, căci ea ar fi plecat bucuroasă mai
departe, de teamă ca nu cumva să fii îngrijorată. Hareton s-a oferit s-o
conducă, şi eu credeam că-i bine aşa, căci drumul peste dealuri e pustiu.
În timpul acestei discuţii, Hareton rămase cu mâinile în buzunare,
prea stângaci ca să intre şi el în vorbă, cu toate că părea nemulţumit de
sosirea mea neaşteptată.
— Cât să mai aştept? am continuat eu fără a ţine seama de
intervenţia femeii. Peste zece minute se întunecă de-a binelea. Unde-i
calul, domnişoară Cathy? Şi unde-i Phoenix? Dacă nu te grăbeşti, te las
aici, aşa că fă cum îţi place.
— Poneiul e-n curte, răspunse ea, şi Phoenix e închis tot acolo. E
muşcat... ca şi Charlie. Voiam să-ţi povestesc totul, aşa cum s-a-ntâmplat.
Dar acum eşti prost dispusă şi nu meriţi să auzi nimic.
I-am ridicat pălăria de pe jos şi m-am apropiat să i-o aşez din nou;
dar Catherine, observând că oamenii casei sunt de partea ei, a început să
alerge prin odaie. Eu am pornit s-o urmăresc, dar ea fugea peste tot ca un
şoarece, în dosul mobilelor şi pe sub ele, aşa că devenisem ridicolă
urmărind-o. Hareton şi femeia râdeau. Catherine se uni cu ei şi deveni mai
obraznică decât fusese până atunci; aşa că eu, enervată peste măsură, am
strigat:
— Ei bine, domnişoară Cathy, dacă ai şti a cui e casa asta, ai fi
bucuroasă să ieşi din ea!
— Ea tatălui dumitale, nu-i aşa? zise ea întorcându-se către Hareton.
— Nu, răspunse Hareton uitându-se în pământ şi roşind cu
124
timiditate. Nu prea suporta privirea fermă a ochilor ei, cu toate că
semănau aidoma cu ai lui.
— Atunci e a... stăpânului dumitale? întrebă Cathy. El roşi şi mai
tare, dar din pricina unui alt sentiment; mârâi o înjurătură şi întoarse
capul.
— Cine-i stăpânul lui? continuă fetiţa, pisăloagă, adresându-mi-se. A
vorbit despre "casa noastră” şi "oamenii noştri”. Credeam că-i băiatul
proprietarului. Şi niciodată nu mi-a zis domnişoară, cu toate că aşa s-ar fi
cuvenit, dacă-i servitor, nu?
La sporovăială ei copilăroasă, Hareton se întunecă de parcă ar fi fost
un nor prevestitor de furtună, iar eu, fără a răspunde, am scuturat-o
zdravăn şi, în cele din urmă, am izbutit s-o gătesc de plecare.
— Acum dă-mi calul, zise ea, adresându-se rudei sale neştiute ca şi
cum ar fi vorbit cu unul din grăjdarii de la Grange. Şi poţi veni cu mine.
Vreau să văd unde apare vânătorul-fantomă din baltă şi să-mi mai povesteşti
ceva despre "zine”, cum le numeşti tu; dar grăbeşte-te! Ce s-antâmplat?
Nu ţi-am spus să-mi aduci calul? ' '
— Iar eu îţi spun să te ia dracu’, doar nu-s sluga ta! mârâi băiatul.
— Să mă ia ce? întrebă Catherine mirată.
— Dracu'... vrăjitoare obraznică ce eşti! răspunse el.
— Poftim, domnişoară Cathy, acum te-ai convins, cred, în ce
societate aleasă ai nimerit, i-am spus. Frumoase vorbe întrebuinţează faţă
de o domnişoară! Te rog, nu începe discuţia cu el. Haide să o căutăm noi
pe Minny şi să ne vedem de drum.
— Dar, Ellen, strigă ea făcând ochii mari de uimire, cum îndrăzneşte
să-mi vorbească aşa!? Nu trebuie să facă ceea ce-i cer? Făptură rea ce
eşti, am să-i spun lui tăticu’ ce-ai zis. Şi atunci ai să vezi tu!
Hareton nu păru impresionat de ameninţare: din pricina indignării,
ochii fetei se umplură de lacrimi.
— Atunci adu-mi tu poneiul, exclamă ea întorcându-se către femeie,
şi să dai drumul câinelui meu imediat!
— Încetişor, domnişoară, răspunse femeia; n-ai să pierzi nimic dac-ai
să fii politicoasă. Cu toate că domnul Hareton nu e fiul stăpânului, e totuşi
vărul dumitale; iar eu n-am fost tocmită aici ca să te slujesc pe dumneata.
— "El”, vărul meu! strigă Cathy, râzând dispreţuitoare.
— Întocmai, îi răspunse femeia pe acelaşi ton dojenitor de mai
înainte.
— Oh, Ellen, nu-i lăsa să spună asemenea lucruri, continuă ea foarte
tulburată. Tăticu’ s-a dus să-l aducă pe vărul meu de la Londra; vărul meu
e băiatul unui gentleman. Acesta să fie văr... şi Cathy începu să plângă dea
binelea, nenorocită la gândul c-ar putea fi rudă cu un asemenea
bădăran.
— Taci, taci, i-am şoptit eu; omul poate avea mai mulţi veri, şi de
toate soiurile, domnişoară Cathy, şi asta nu-i o pagubă! Numai că, dacă
aceşti veri nu ştiu să se poarte cu lumea şi sunt răi, atunci cauţi să nu-i
vezi.
— Nu-i... nu-i vărul meu, Ellen! continuă ea şi, după ce mai reflectă şi
găsi noi motive de tristeţe, se aruncă în braţele mele, ca şi cum ar fi
căutat un refugiu în faţa acestui gând.
Eram foarte supărată pe ea şi pe servitoare pentru destăinuirile lor
125
reciproce. Eram încredinţată că cei din casă îi vor raporta domnului
Heathcliff ştirea despre apropiata sosire a lui Linton, pe care-o aflaseră de
la Cathy; şi eram tot atât de sigură că primul gând al domnişoarei
Catherine, când îşi va vedea tatăl, va fi să-i ceară lămuriri asupra spuselor
femeii în legătură cu grosolanul ei văr. Hareton, trecând peste jignirea că
fusese luat drept servitor, păru mişcat de durerea ei şi, după ce-i aduse
poneiul în faţa uşii, luă din coteţul câinilor un căţeluş de rasă pură, un
foxterier cu picioruşele îndoite, i-l puse în braţe şi rosti un cuvânt neînţeles
ei, dar care însemna că el nu-i supărat. Cathy se opri din plâns, scrutându-l
cu o privire plină de spaimă şi oroare, apoi izbucni din nou în hohote.
Abia m-am putut împiedica să zâmbesc văzând cât de antipatic îi era
bietul băiat, acest tânăr bine făcut, atletic, cu trăsături frumoase, zdravăn
şi sănătos, dar îmbrăcat în haine potrivite îndeletnicirilor sale zilnice:
munca la fermă şi hoinăritul pe dealuri, printre bălării, după iepuri şi alte
soiuri de vânat. Totuşi, faţa lui mi se păru că dezvăluie un suflet cu însuşiri
mult mai alese decât cele pe care le avusese vreodată tatăl său. Sămânţă
bună pierdută între bălării a căror vigoare depăşeşte cu mult puterea
seminţei de a se dezvolta neîngrijită. Într-adevăr, Haretonii mi se părea
asemeni unui pământ sănătos, care-ar putea da o recoltă îmbelşugata
dacă împrejurările i-ar fi fost favorabile. Domnul Heathcliff, cred eu, nu-l
maltrata, dar asta numai graţie firii neînfricate a lui Hareton, care nu
oferea nici o tentaţie pentru acest gen de tiranie: băiatul n-avea nici urmă
din susceptibilitatea sau sfiala aceea care, judecând după gusturile lui
Heathcliff, l-ar fi putut provoca. Heathcliff se mulţumea să facă din el o
brută: nu l-a învăţat niciodată să citească sau să scrie, nu l-a dojenit
niciodată pentru vreo deprindere rea — dacă aceasta nu-l supăra pe el —şi
nu l-a îndrumat niciodată şi nici nu l-a ferit, printr-un singur sfat măcar, de
viciu. Şi, din câte am auzit, Joseph a contribuit şi el la decăderea morală a
lui Hareton prin părtinirea meschină pe care i-a arătat-o întotdeauna,
măgulindu-l şi răsfăţându-l în copilărie —motivând că era capul vechii
familii. Aşa după cum, pe vremea când erau copii, îi învinuia pe Catherine
Earnshaw şi pe Heatlicliff că-l scot din fire pe Hindley şi îl silesc să-şi caute
mângâiere în băutură, să meargă adică pe ceea ce numea el "căi greşite”,
aşa şi acum, punea toată vina cusururilor lui Hareton pe umerii
uzurpatorului averii acestuia. Dacă băiatul înjura, nu-l dojenea; şi oricât de
rele i-ar fi fost purtările, nu-i spunea nimic. Mi se pare că Joseph era chiar
satisfăcut văzându-l cum merge de râpa. Admitea că băiatul nu mai e bun
de nimic şi că sufletul lui e sortit pieirii, dar afirma că Heathcliff e cel care
va răspunde şi va da socoteală de sufletul lui Hareton. Acest gând îi
aducea o mare mângâiere lui Joseph. Îi inspirase băiatului mândria
numelui şi a neamului său şi, dacă ar fi cutezat, ar fi sădit o ură
neîmpăcată între Hareton şi actualul proprietar de la Wuthering Heights,
dar groaza lui faţă de acesta din urmă devenise aproape o superstiţie, aşa
că se mărginea să-şi manifeste sentimentele doar prin aluzii pe care le
auzea numai el şi prin ameninţări mormăite pe înfundate. N-am pretenţia
să cunosc mai îndeaproape felul de viaţă de la Wuthering Heights din
zilele acelea. Nu vorbesc decât din auzite, căci eu personal am văzut prea
puţin. Sătenii susţineau că domnul Heathcliff era zgârcit şi aspru din caleafară
cu arendaşii; dar casa, în interior, de când era gospodărită de mâna
unei femei, recăpătase înfăţişarea ei confortabilă de odinioară, şi
126
scandalurile, curente în vremea lui Hindley, luaseră sfârşit. Stăpânul era
prea posomorât, aşa că nu căuta societatea altor oameni, fie ei buni sau
răi; şi la fel a rămas până-n ziua de azi.
Dar acestea toate nu fac ca povestea mea să nu înainteze.
Domnişoara Cathy respinse foxterierul oferit în semn de împăcare şi-i ceru
lui Hareton câinii ei, pe Charlie şi Phoenix. Veniră amândoi şchiopătând şi
cu capetele bălăbănindu-se. Astfel o pornirăm cu toţii spre casă, care mai
de care mai amărât. Mi-a fost cu neputinţă să aflu de la domnişoara mea
cum şi-a petrecut ziua. Nu mi-a spus decât că, după cum credeam şi eu,
ţelul călătoriei sale fuseseră stâncile de la Penistone; că sosise cu bine
până la gardul fermei de la Heights, când suita îi fu atacată de câinii lui
Hareton, care, din întâmplare, tocmai atunci ieşea din casă. Înainte ca
proprietarii lor să-i poată despărţi, s-a încins o luptă crâncenă între ei.
Întâmplarea asta ţinu loc de prezentare. Catherine îi spuse lui Hareton cine
e şi încotro merge, rugându-l să-i arate drumul; iar în cele din urmă îl
convinse s-o şi însoţească. El i-a dezvăluit apoi misterele Peşterii Zânelor şi
ale altor douăzeci de locuri stranii. Dar, deoarece căzusem în dizgraţie,
Catherine nu mă onoră cu descrierea lucrurilor interesante pe care le
văzuse. Totuşi, am putut înţelege că ghidul se bucurase de toată simpatia
ei, până-n clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui servitor şi până când a
fost şi ea jignită de menajera lui Heathcliff care i-a spus că Hareton îi este
văr. Iar vorbele pe care i le spusese băiatul îi rodeau inima. Tocmai ea,
Catherine, care pentru toată lumea de la Grange era "dragoste”,
"scumpete”, ,,regină”, "înger”, să fie insultată atât de grosolan de către un
străin! Nu putea înţelege, şi-am avut mult de furcă până să-i smulg
făgăduiaia că nu-i va destăinui domnului Linton nimic din această
mâhnire.I-am explicat cât era de ostil tatăl ei faţă de toţi cei de la Heights
şi cât ar fi de necăjit dacă ar afla că ea fusese acolo; dar am insistat mai
ales asupra faptului că, dacă i-ar povesti cum n-am ţinut seama de
ordinele lui, s-ar putea să se mânie aşa de tare încât va trebui să plec din
casă. Cum Cathy nu putea suporta această perspectivă, mi-a dat cuvântul
ei şi l-a respectat de dragul meu. De fapt, era o fetiţă dulce!
CAPITOLUL 19
O scrisoare cu chenar negru anunţă ziua întoarcerii stăpânului.
Isabella murise şi domnul Linton m-a rugat să pregătesc haine de doliu
pentru fiica lui şi-o cameră şi toate cele necesare pentru tânărul său
nepot. Catherine zburda de fericire la gândul că-şi va revedea tatăl şi era
plină de cele mai exaltate speranţe în ceea ce privea nenumăratele calităţi
ale "adevăratului” ei văr. Seara mult aşteptată a sosirii lor veni. Catherine,
care fusese foarte ocupată încă din zori cu micile ei treburi, se găti cu o
rochie nouă, neagră — sărmana copilă! moartea mătuşii nici n-o
impresionase propriu-zis — şi mă obligă, insistând fără încetare, să ieşim
pe câmp, în întâmpinarea lor.
— Linton are exact şase luni mai puţin ca mine, zise ea veselă, în
timp ce ne plimbam agale la umbra pomilor, pe dâmburile şi văile
acoperite cu iarbă şi muşchi. Ce încântător va fi să am un tovarăş de
127
joacă. Mătuşa Isabella i-a trimis tăticului meu o minunată buclă din părul
lui; era mai deschis decât al meu... mai blond şi tot atât de mătăsos. Am
păstrat-o cu toată grija într-o cutiuţă de sticlă şi deseori m-am gândit câtă
plăcere mi-ar face să-l văd pe băiatul care are asemenea păr! Oh, sunt
fericită... şi tăticu', scumpul, meu tătic! Hai să fugim, Ellen! Hai să fugim!
O luă la fugă, se reîntoarse, şi fugi iarăşi de câteva ori, înainte ca
paşii mei domoli să ajungă până la gard. Apoi se aşeză lângă drum, pe un
deluşor acoperit de iarbă, încercând să aştepte cu răbdare, dar îi era cu
neputinţă. Nu putea sta locului nici un minut.
— Vai, cât întarzie! exclamă ea. Oh, văd nişte praf pe şosea... Uite-i
că vin! Nu? Dar mai e pân-or să fie aici? Să nu mergem puţin în calea
lor?... Încă o jumătate de milă, Ellen, numai o jumătate de milă! Haide,
spune da... uite, numai până la desişul de mesteacăn de colo, la cotitură!
Am refuzat categoric. În fine, aşteptarea luă sfârşit: trăsura apăru la
cotitură. Domnişoara Cathy ţipă şi-şi întinse braţele de îndată ce zări faţa
tatălui ei privind pe portieră. El coborî aproape tot atât de nerăbdător ca şi
ea. A trecut destul de multă vreme până când cei doi au avut o clipă de
răgaz să se gândească şi la alţii. În timp ce se îmbrăţişau, am aruncat o
privire asupra lui Linton. Dormea într-un colţ al trăsurii, înfofolit într-un
palton cald, îmblănit, de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, delicat ca o
fată; puteai să crezi să-i fratele mai mic al stăpânului, atât de mare era
asemănarea dintre ei; dar înfăţişarea băiatului da impresia unei dispoziţii
bolnăvicioase, pe care Edgar Linton n-a avut-o niciodată. Acesta din urmă
observă că-l privesc şi, după ce-a dat mâna cu mine, mi-a spus să închid
uşa cupeului şi să nu deranjez copilul, deoarece călătoria l-a obosit. Cathy
ar fi vrut şi ea să-şi arunce ochii asupra lui Linton, dar stăpânul i-a spus să
meargă cu el, şi-au început să urce împreună drumul din parc, în timp ce
eu mergeam, grăbită, înaintea lor, pentru a-i preveni pe servitori.
— Şi-acum, scumpa mea, zise domnul Linton, adresându-se fiicei lui
în clipa în care s-a oprit la capătul scării principale, află că vărul tău nu e
atât de puternic şi vesel ca tine; nu trebuie să uiţi că de curând şi-a
pierdut mama, de aceea nu te aştepta să se joace şi să alerge cu tine
imediat. Să nu-l oboseşti prea mult cu vorba, lasă-l să stea liniştit măcar în
seara asta. Da?
— Da, da, tăticule, răspunse Catherine, dar aş dori să-l văd, şi el nici
n-a scos capul pe portieră.
Trăsura se opri; tânărul se deşteptă şi unchiul său îl coborî în braţe
din trăsură.
— Linton, iat-o pe verişoara ta Cathy, îi zise împreunându-le
mânuţele. Ea te iubeşte mult şi te roagă să n-o superi plângând la noapte.
Încearcă să fii vesel. Călătoria s-a sfârşit, acum n-ai altceva de făcut decât
să te odihneşti şi să te distrezi după plac.
— Atunci lasă-mă să mă duc la culcare, răspunse băiatul, ferindu-se
de îmbrăţişările verişoarei lui; apoi îşi duse degetele la ochi ca să-şi
şteargă lacrimile, căci începuse să plângă.
— Haide, haide, fii băiat cuminte, i-am şoptit eu, conducându-l în
casă. Ai s-o faci şi pe ea să plângă... uite cât e de mâhnită din pricina
matale!
Nu ştiu din a cui pricină era tristă, dar Cathy, cu faţa tot atât de
mâhnită ca şi a lui, se întoarse lângă domnul Edgar. Intrară tustrei în casă
128
şi se urcară în bibliotecă, unde-i aştepta ceaiul gata pregătit. Eu am scos
pălăria şi paltonul lui Linton şi le-am aşezat pe un scaun lângă masă; dar
nici nu s-a aşezat bine, şi-a început din nou să plângă. Stăpânul l-a
întrebat ce are.
— Nu pot să şed pe scaun, zise băiatul plângând în hohote.
— Atunci du-te pe canapea, şi Ellen are să-ţi aducă ceaiul acolo,
răspunse cu răbdare unchiul.
Eram convinsă că protejatul său posomorât şi suferind îl pusese la
grea încercare în timpul călătoriei. Tânărul Linton se ridică, se târî încet
până la canapea şi se întinse. Catherine luă un scăunel şi se duse cu
ceaşca ei de ceai lângă el. La început şezu liniştită, dar până la urmă nu se
mai putu stăpâni. Era hotărâtă să-l răsfeţe pe vărul ei mai mic, aşa după
cum plănuise, de aceea începu să-i mângâie buclele, să-i sărute obrajii şi
să-i dea ceai din farfurioara ei, ca unui copil mic. Răsfăţul i-a plăcut, căci
era pe măsura lui. Îşi şterse ochii şi un zâmbet fugar îi lumină faţa.
— Oh, da, o s-o ducă foarte bine, îmi spuse stăpânul după ce-i
urmări un minut; într-adevăr foarte bine, Ellen, dacă-l vom putea ţine.
Tovărăşia unui copil de vârsta lui îi va da un nou elan de viaţă, iar dorinţa
de a fi zdravăn îl va face să şi fie.
"Da, dacă-l vom putea ţine aici!” îmi zisei în gând. Dar presimţirile
triste care mă cuprinseseră îmi spuneau: slabă nădejde! Apoi m-am gândit
cum va putea trăi această făptură firavă la Wuthering Heights. Ce învăţător
şi ce tovarăşi de joacă va avea în tatăl său şi în Hareton? Îndoielile
noastre se adeveriră mai repede decât crezusem. Tocmai dusesem copiii
sus, după ce isprăviseră ceaiul; Linton adormise — nu m-a lăsat să plec
până ce n-a adormit; apoi, după ce am coborât şi stăteam în antreu lângă
masă, aprinzând o lumânare pentru camera de culcare a domnului Edgar,
o fată din bucătărie veni să-mi spună că Joseph, servitorul domnului
Heathcliff, era la uşă şi dorea să spună ceva stăpânului.
— Am să-l întreb eu mai întâi ce doreşte, zisei din cale-afară de
speriată. E o oră cam nepotrivită pentru a tulbura oamenii, căci abia au
sosit dintr-o călătorie lungă. Nu cred că stăpânul îl va putea primi.
În timp ce rosteam aceste vorbe, Joseph înainta dinspre bucătărie şi
apăru în antreu. Era gătit în hainele lui de duminică şi arborase cea mai
sfântă şi acră mutră din câte putea face. Ţinând într-o mână pălăria şi în
alta toiagul, se opri să-şi şteargă picioarele pe preş.
— Bună seara, Joseph, i-am zis cu răceală. Ce te-aduce astă-seară pe
la noi?
— Am... de vorbă... cu domnu' Linton, răspunse el, dându-mă
dispreţuitor la o parte.
— Domnul Linton s-a culcat. Dacă n-ai să-i spui ceva foarte
important, sunt sigură că nu te va primi acum, am continuat eu. Mai bine
şezi aici şi spune-mi mie ce vrei să-i spui.
— Care-i cămara lui? zise mai departe omul, trecând în revistă şirul
de uşi închise.
Mi-am dat seama că era hotărât să refuze invitaţia mea, de aceea,
contrar voinţei mele, m-am urcat în bibliotecă şi-am anunţat venirea
acestui musafir inoportun, sfătuindu-l pe stăpân să-l amâne pentru a doua
zi. Domnul Linton n-a avut vreme să-mi dea împuternicirea de a face eu
acest lucru, căci Joseph urcă imediat în urma mea şi, intrând în odaie, se
129
opri la celălat capăt al mesei, cu pumnii strânşi pe capul ciomagului;
prevăzând desigur opoziţia pe care o va întâmpina, începu pe un ton
ridicat:
— Heathcliff m-a trimis după băiatu' lui, şi nu pot să mă duc îndărăt
fără el!Edgar Linton tăcu un minut; pe faţă se putea citi expresia unei dureri
cumplite. Desigur că-i era şi lui milă de copil, iar aducându-şi aminte de
speranţele şi temerile Isabellei, de dorinţele şi îngrijorarea ei în ceea ce-l
privea pe Linton şi de modul cum i-l dăduse în grijă, suferea şi mai amarnic
văzându-se silit să-l părăsească şi căuta un mijloc prin care-ar fi putut
evita acest lucru. Dar nu găsea nimic; cea mai mică manifestare a dorinţei
de a ţine copilul la Grange l-ar fi îndârjit şi mai mult pe reclamant. Aşa că
nu-i rămase altceva decât să cedeze. Totuşi, n-avea de gând să scoale
copilul din somn.
— Spune-i domnului Heathcliff, răspunse calm, că fiul lui va veni la
Wuthering Heights mâine. E în pat şi e prea ostenit ca să facă drumul
acesta acum. Poţi să-i spui, de asemenea, că mama lui Linton dorea ca el
să rămână sub ocrotirea mea şi că în momentul de faţă sănătatea lui e
foarte şubredă.
— Ba nu! zise Joseph proptindu-şi zgomotos ciomagul în podea şi
luând un aer autoritar. Ba nu, asta nu va să zică nimic. Heathcliff nu ţine
seama de mama lui şi nici de dumneata; el vrea băiatu' şi trebuie să-l
duc... Aşa! Acuma ştii!
— N-ai să-l duci în noaptea asta! răspunse Linton cu hotărâre. Du-te
imediat jos şi comunică stăpânului dumitale ce-am spus eu. Ellen, condu-l
jos. Du-te...
Şi, atingând braţul bătrânului, care fierbea de indignare, îl ajută să
iasă din odaie, închizând apoi uşa în urma lui.
— Bine, foarte bine! strigă Joseph plecând încet. Mâine va veni chiar
el, şi dă-l afară pe el dacă poţi!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:47 PM | message # 14
CAPITOLUL 20
De teamă ca nu cumva ameninţarea aceasta să devină fapt, domnul
Linton m-a însărcinat să-l duc pe băiat acasă încă în zorii zilei, pe poneiul
lui Cathy, spunându-mi:
— Având în vedere că de azi încolo nu vom mai putea interveni în
soarta lui, fie ea bună sau rea, nu trebuie să-i spui fiicei mele unde-a fost
dus. De-acum înainte nu va mai putea să aibă nici un fel de legătură cu el,
deci e mai bine să nu ştie că se află atât de aproape, căci altfel nu va mai
avea linişte până nu se va duce la Heights. Spune-i pur şi simplu că tatăl
lui a trimis pe neaşteptate după el şi c-a fost obligat să plece de la noi.
Linton a fost foarte supărat că-l scol din pat la ora cinci dimineaţa şi
tot atât de mirat când a auzit că trebuie să se pregătească pentru o nouă
călătorie. Dar l-am mângâiat, spunându-i că trebuie să plece pentru a sta
câtăva vreme cu tatăl său, domnul Heathcliff, care dorea atât de mult să-l
vadă, încât nu putea amâna această plăcere până când se va reface după
călătoria din ajun.
130
— Tatăl meu! strigă el nedumerit şi uluit. Mămica nu mi-a spus
niciodată că am un tată. Unde stă? Aş prefera să rămân cu unchiul.
— Locuieşte aproape de Grange, i-am răspuns; dincolo de dealurile
acelea; nu-i departe, şi-ai să poţi veni pe jos până la noi după ce te mai
întremezi. Ar trebui să fii bucuros că te duci acasă să-ţi vezi tatăl. Trebuie
să cauţi să-l iubeşti, aşa cum ai iubit-o pe mama, şi-atunci te va iubi şi el.
— Dar pentru ce n-am auzit până acum nimic despre el? întrebă
Linton. Pentru ce mămica şi cu el nu locuiau împreună, ca alţi oameni?
— El avea treburi care-l reţineau aici, în partea de miazănoapte a
ţării, i-am răspuns; iar sănătatea mamei dumitale o obliga să locuiască la
miazăzi.
— Şi pentru ce mămica nu mi-a vorbit despre el? stăruia copilul. Îmi
vorbea adeseori despre unchiul meu, aşa că am început să-l iubesc de
mult. Cum să-l iubesc pe tăticu'? Nici nu-l cunosc.
— Oh, toţi copiii îşi iubesc părinţii, am spus eu. Mama dumitale
credea, probabil, c-ai să doreşti să-l vezi dacă ţi-ar fi vorbit prea des
despre el. Hai să ne grăbim. O plimbare călare în zorii unei dimineţi atât de
frumoase e mult mai bună decât un ceas de somn în plus.
— Fetiţa pe care am văzut-o ieri vine şi ea cu noi?
— Nu acum, i-am răspuns.
— Dar unchiul? continuă el.
— Nu, am să te însoţesc eu, i-am spus. Linton căzu pe pernă într-un
fel de meditaţie sumbră.
— Nu vreau să merg fără unchiul! strigă în cele din urmă. Nu ştiu
unde ai de gând să mă duci.
Am încercat să-l conving că nu era frumos să şovăie atâta când e
vorba să-şi întâlnească tatăl; dar el se opunea cu îndârjire şi cu nici un preţ
nu voia să se îmbrace, încât a trebuit să cer ajutorul stăpânului pentru a-l
îndupleca să se dea jos din pat. În cele din urmă, sărmanul copil a pornit-o
după ce i-am dat felurite asigurări mincinoase: că va lipsi puţină vreme, că
domnul Edgar şi Cathy vor veni pe la el, şi alte asemenea promisiuni tot
atât de neîntemeiate, pe care le-am născocit şi i le-am repetat mereu de-a
lungul drumului. Aerul curat, îmbălsămat de mireasma ierburilor, soarele
strălucitor şi tropotele agere ale lui Minny l-au făcut să se simtă mai puţin
deznădăjduit. A început să-mi pună întrebări cu mai mult interes şi
vioiciune despre noul lui cămin şi oamenii de-acolo.
— Wuthering Heights e o casă tot atât de plăcută ca şi Thruschcross
Grange? mă întrebă, întorcându-se să mai arunce o ultimă privire în vale,
de unde se ridica o ceaţă uşoară, care se prefăcea după aceea într-un nor
albicios ca lâna pe cerul albastru.
— Nu sunt atâţia pomi în jurul ei, i-am răspuns, şi nu-i nici chiar atât
de mare; dar de-acole se vede tot ţinutul acesta minunat, şi aerul e mai
sănătos pentru dumneata... mai proaspăt şi mai uscat. Poate că la început
clădirea o să ţi se pară veche şi întunecată, cu toate că e o casă
respectabilă, una din cele mai frumoase de prin partea locului. Şi-ai să faci
plimbări atât de plăcute pe dealuri! Hareton Earnshaw, adică celălalt văr al
domnişoarei Cathy, şi deci, într-un fel, şi-al dumitale, îţi va arăta locurile
cele mai frumoase; şi când va fi vreme bună, îţi vei lua o carte şi-ţi vei
putea face cameră de lucru într-o vale înverzită. Apoi, din când în când
131
unchiul dumitale o să te întâlnească în cursul vreunei plimbări, căci umblă
adeseori pe dealuri.
— Şi cum arată tatăl meu? întrebă el. E tânăr şi frumos ca unchiul?
— E tot atât de tânăr, am spus eu, dar are părul şi ochii negri, pare
mai aspru şi e mai voinic şi mai mare. Poate că la început n-o să ţi se pară
prea blând şi iubitor, pentru că nu-i felul lui, totuşi caută să fii sincer şi
prietenos faţă de el şi-atunci te va iubi mai mult decât se poate iubi un
unchi, căci doar eşti copilul lui.
— Păr şi ochi negri! zise gânditor Linton. Nu mi-l pot închipui. Atunci
eu nu semăn cu el, nu-i aşa?
— Nu prea, i-am răspuns.
"Defel”, m-am gândit, uitându-mă cu regret la faţa albă, la trupul
firav al tovarăşului meu de drum şi la ochii mari, visători, asemeni ochilor
mamei lui; dar în afară de momentele în care iritabilitatea lui bolnăvicioasă
le dădea oarecare licărire, ochii băiatului nu aveau nici o urmă din
vioiciunea scânteietoare a ochilor mamei sale.
— Ce ciudat că n-a venit niciodată s-o vadă pe mămica şi pe mine!
murmură el. M-a văzut vreodată? Dacă da, atunci eu trebuie să fi fost mic
de tot. Nu-mi aduc aminte despre el!
— Uite ce-i, domnule Linton, am spus eu, trei sute de mile e o
depărtare mare; iar zece ani trec mai repede pentru un om matur decât
pentru un copil ca dumneata. Probabil că domnul Heathcliff îşi propunea în
fiecare vară să vină acolo, dar niciodată n-a găsit prilej favorabil; iar acum
e prea târziu. Nu-l supăra cu astfel de întrebări; o să-l tulburi, şi n-are rost.
Restul drumului băiatul păru preocupat de propriile lui gânduri. Când
ne-am oprit la intrarea grădinii, m-am uitat la el să văd cum reacţionează.
Privi atent şi cu o gravitate solemnă faţada, sculptată şi ferestrele cu
grinda joasă, tufişurile răzleţe de coacăze şi de brazi pitici, apoi dădu din
cap. Sentimentele lui intime nu erau de acord cu exteriorul noului său
cămin. Dar a avut destulă minte să amâne regretele, sperând că interiorul
casei va compensa, poate exteriorul. Înainte de a descăleca, m-am dus şiam
deschis poarta. Era ora şase şi jumătate; familia tocmai isprăvise micul
dejun, servitoarea strângea şi curăţa masa, Joseph stătea lângă scaunul
stăpânului său, povestindu-i ceva despre un cal şchiop, iar Hareton se
pregătea să plece la fâneaţă.
— "Hallo”, Nelly, zise domnul Heathcliff când mă văzu. Mă temeam
că va trebui să vin eu însumi să iau ceea ce-mi aparţine. Dar l-ai adus
dumneata, nu-i aşa? Ia să vedem ce putem face din el.
Se ridică şi porni cu paşi mari spre uşă. Hareton şi Joseph îl urmară şi
ei, cu gura căscată de curioşi ce erau. Sărmanul Linton azvârli o privire
înspăimântată spre feţele celor trei.
— Iaca bună! zise Joseph după ce-l examină cu gravitate; sunt sigur
că te-a tras pe sfoară, stăpâne, şi ţi-a trimis-o pe fata lui.
Heathcliff, după ce-şi privi fiul cu o încordare cutremurătoare,
izbucni într-un râs dispreţuitor.
— Doamne, ce frumuseţe! Ce făptură dulce şi fermecătoare!
exclamă el. Nu-i aşa că mi l-au hrănit cu râme şi lapte acru, Nelly? Oh, vai
de capul meu! Să ştii că-i mai rău decât mă aşteptam... şi numai dracu'
ştie că nu mă aşteptam la prea mult!
I-am spus copilului îngrozit şi care tremura ca varga să descalece şi
132
să intre. Nu înţelesese tocmai bine vorbele tatălui său şi nici nu ştia dacă-i
fuseseră adresate lui sau altcuiva. De fapt, nu era sigur nici dacă străinul
acela aspru şi care rânjea era tatăl său. Se agăţa de mine din ce în ce mai
speriat, iar când domnul Heathcliff s-a aşezat pe un scaun şi i-a spus "vino
încoace”, el şi-a ascuns faţa după umărul meu şi-a-nceput să plângă.
— Destul, destul! zise Heathcliff întînzând o mână şi trăgându-l
brutal între genunchi; apoi i-a înălţat capul, trăgându-l de bărbie. Lasă
prostiile! N-o să-ţi facem nici un rău, Linton... aşa te cheamă, nu? Eşti întru
totul copilul mamei tale. Unde-o fi partea mea din tine, puiuşorule?!
Scoase pălăria copilului şi-i dădu pe spate buclele blonde şi dese, îi
pipăi braţele slabe şi degetele subţiri. În timpul examinării, Linton se opri
din plâns, ridicându-şi ochii mari şi albaştri ca să-şi inspecteze şi el tatăl.
— Mă cunoşti? întrebă Heathcliff după ce se convinsese că
membrele îi erau firave şi slabe.
— Nu, zise Linton cu o privire pierdută de spaimă.
— Ai auzit despre mine, cred.
— Nu, răspunse el din nou.
— Nu! Ce ruşine pentru mama ta că nu ţi-a trezit sentimentul filial
faţă de mine! Atunci am să-ţi spun eu: eşti fiul meu, şi mamă-ta a fost o
căzătură nemernică dacă nu ţi-a vorbit despre tatăl tău! Şi acum nu mai
tremura şi nu mai roşi! Totuşi asta-mi dovedeşte că sângele tău nu-i apă.
Fii băiat cuminte, şi eu am să văd de tine. Nelly, dacă eşti obosită, poţi să
te aşezi, dacă nu, du-te acasă. Îmi închipui că ai să raportezi nulităţii
aceleia de la Grange tot ce-auzi şi vezi aici; iar ăsta nu se va linişti atâta
vreme cât vei sta în preajma lui.
— Bine, i-am răspuns, sper c-ai să fii bun cu băiatul, domnule
Heathcliff; că de nu, n-ai să-l poţi ţine multă vreme, şi el e singura rudă pe
care-o ai în lumea asta mare... ia bine seama... nu uita!
— Am să fiu foarte bun cu el, nu te teme, zise Heathcliff râzând.
Numai că nu permit nimănui să fie bun cu el: sunt gelos şi vreau să-i
monopolizez toată afecţiunea. Şi pentru a începe cu bunătatea, Joseph,
adu-i băiatului ceva de mâncare. Hareton, viţel afurisit, du-te şi vezi-ţi de
treabă! Da, Nelly, zise el după ce toţi ceilalţi plecară, fiul meu e viitorul
proprietar al casei voastre, şi nu vreau să moară înainte de a fi sigur că-i
voi moşteni averea. Şi, în afară de asta, e al meu, şi-aş vrea să am
satisfacţia de a-mi vedea urmaşul stăpân al acestor moşii; de a-mi vedea
copilul tocmind pe copiii lor cu simbrie pentru a munci pământurile
părinţilor lor. E singurul motiv care mă poate face să rabd stârpitura asta.
Îi dispreţuiesc fiinţa şi-l urăsc pentru amintirile pe care mi le trezeşte!
Aceste consideraţii sunt suficiente; va fi la adăpost şi va fi crescut cu
aceeaşi grijă cu care stăpânul tău şi-l creşte pe-al lui. Am sus o cameră
mobilată frumos pentru el; i-am angajat şi un profesor, care va veni de trei
ori pe săptămână de la douăzeci de mile, ca să-l înveţe ce i-o plăcea lui să
înveţe. I-am poruncit lui Hareton să i se supună; de fapt, am luat toate
precauţiile pentru a dezvolta în el tot ceea ce-i ales şi nobil şi pentru a-l
face superior semenilor săi. Totuşi, regret că-i atât de puţin demn de
strădania mea; dacă am dorit ceva pe lumea asta a fost ca el să fi arătat
ca un obiect preţios cu care să mă pot făli, şi sunt amarnic de dezamăgit
când îl văd atât de neisprăvit, miorlăit şi pierit la faţă.
În timp ce vorbea, Joseph se întoarse purtând o strachină cu
133
"porridge” fiert în lapte pe care o aşeză în faţa lui Linton; acesta se scutură
cu o privire de scârbă văzând bucatele grosolane şi spuse că nu poate
mânca. Am văzut că bătrânul servitor împărtăşea în mare măsură
dispreţul stăpânului faţă de copil, cu toate că era silit să-şi închidă în inimă
acest sentiment, deoarece Heathcliff poruncise tuturor supuşilor lui să-i
arate cel mai mare respect.
— Nu poate s-o mănânce? repetă Joseph uitându-se la faţa lui Linton,
dar îşi coborâse glasul până la şoaptă, de teamă ca nu cumva să fie auzit.
Da' stăpînu' Hareton n-a mâncat nimic altceva când era mic, şi ce-a fost
bun pentru el o fi bun şi pentru tine, aşa gândesc eu!
— N-am s-o mănânc! răspunse Linton răstit. Ia-o de aici.
Joseph luă mâncarea, plin de indignare, şi-o puse în faţa noastră.
— O fi aici altceva decât de mâncare? întrebă el împingând tava sub
nasul lui Heathcliff.
— Ce are de nu-i bună? zise Heathcliff.
— De, răspunse Joseph, domnu' dumitale nobil zice că n-o poate
mânca! Da' nici nu-i de mirare! Mă-sa era ca el... noi eram prea murdari ca
să putem semăna grâul din care-i făceam ei pită.
— Să nu-mi pomeneşti de mumă-sa! zise stăpânul mânios. Dă-i ceva
ca să poată mânca, şi-atâta tot. Ce mănâncă de obicei, Nelly?
I-am spus că lapte fiert sau ceai, şi menajera primi porunca să i le
pregătească. "Te pomeneşti, mi-am zis, că egoismul tatălui va contribui la
bunăstarea băiatului. Îşi dă seama că are o construcţie şubredă şi-l va
trata aşa cum se cuvine. Am să-l consolez pe domnul Edgar spunându-i că
Heathcliff şi-a schimbat felul de a fi.” Nemaiavând nici o scuză pentru a
mai zăbovi pe-acolo, în timp ce Linton respingea timid avansurile pe care i
le făcea un câine ciobănesc, am ieşit pe furiş. Dar Linton era prea speriat
şi nu putea fi păcălit prea uşor. Când am închis uşa, am auzit un strigăt şi
repetarea frenetică a cuvintelor:
— Nu mă lăsa! Nu vreau să rămân aici! Nu vreau să rămân aici!
Apoi ivărul se ridică şi căzu. Cei din casă nu-l lăsară să iasă. Am
încălecat pe Minny şi am pornit-o în trap. Astfel se sfârşi scurta perioadă în
care l-am avut sub ocrotire.
CAPITOLUL 21
În ziua aceea am dus-o greu cu micuţa Cathy. S-a sculat foarte
veselă şi găbită să-şi întâlnească vărul; iar vestea plecării lui a fost urmată
de lacrimi şi plânsete atât de amarnice, încât chiar domnul Edgar a fost
silit s-o mângâie, spunându-i că Linton se va întoarce curând, adăugând
însă: "dacă-l voi putea aduce”; dar slabă nădejde s-o poată face!
Promisiunea asta o linişti prea puţin; dar timpul are multă putere, şi cu
toate că din vreme în vreme îl mai întreba pe tatăl ei despre întoarcerea
lui Linton, când îl revăzu chipul lui i se ştersese aşa de mult din amintire,
încât nu-l recunoscu.
Ori de câte ori o întâlneam, din întâmplare, pe menajera de la
Wuthering Heights ducându-se după treburi la Gimmerton, aveam obiceiul
s-o întreb cum îi merge tânărului stăpân, căci el trăia aproape tot atât de
134
izolat ca şi Catherine; nu-l vedeai niciodată. De la femeie am aflat că
sănătatea îi rămăsese tot şubredă şi era foarte obositor pentru cei din jur.
Mi-a spus că domnul Heathcliff părea să fie din ce în ce mai dezgustat de
băiat, cu toate că se străduia să n-o arate. Nu putea şuferi nici măcar să-i
audă glasul şi niciodată nu sta mai mult de câteva minute în aceeaşi
încăpere cu el. Rareori vorbeau între ei: Linton îşi învăţa lecţiile şi-şi
petrecea serile în odăiţa căreia îi ziceau ei salon, sau şedea toată ziua
culcat în pat, căci mereu era răcit ori tuşea, ori îi era rău, ori avea dureri
de un fel sau altul.
— În viaţa mea n-am văzut o făptură atât de plăpândă ca băiatul
ăsta, adăugă femeia, şi nici atât de grijulie faţă de sine. Să vezi ce-mi aud
urechile dacă las fereastra deschisă ceva mai mult. Oh! parcă l-ai omorî
dacă-l laşi să respire aerul nopţii! Şi-n miezul verii trebuie să-i fac focul, iar
pipa lui Joseph e o otravă pentru el; tot timpul cere dulciuri şi acadele şi
mereu lapte, lapte mereu... fără să-i pese că noi ceilalţi n-avem iarna nici
un strop. Şade acolo, în scaunul lui, înfăşurat într-o haină îmblănită, cu
prăjituri şi apă, sau vreo doctorie din care să soarbă, puse toate pe
grătarul căminului din faţa lui. Iar dacă Hareton din milă vine să-l distreze
— Hareton nu-i rău din fire, chiar dacă-i cam bădăran — se despart sigur,
unul înjurând, şi celălalt plângând. De n-ar fi băiatu' lui, stăpânu-ar răsufla
uşurat dacă Earnshaw i-ar trage o palmă zdravănă, şi sunt sigură c-ar fi
gata să-l dea afară din casă dacă i-ar vedea numai jumătate din răsfăţuri.
Da' stăpânu' nu se lasă dus în ispită, că nu intră niciodată în salon; iar
dacă Linton apare în camera unde se află el, îl trimite neîntârziat sus.
Din spusele ei am dedus că lipsa de simpatie l-a făcut pe tânărul
Heathcliff egoist şi urâcios, dacă n-o fi fost aşa din fire. De aceea interesul
meu pentru el se micşoră, cu toate că soarta lui mă îndurera şi mi-ar fi
plăcut să fi rămas la noi. Domnul Edgar mă îmboldea să aflu veşti; cred că
se gândea mult la el şi era chiar dispus să rişte o întâlnire cu Heathcliff
numai ca să-l poată vedea. Aşa încât într-o zi mi-a spus s-o întreb pe
menajeră dacă nu cumva băiatul se duce vreodată în sat. Ea mi-a spus că
n-a fost decât de două ori, călare, însoţindu-l pe tatăl său şi de ambele dăţi
a pretins, timp de trei sau patru zile după aceea, că se simte istovit.
Menajera a plecat din casă, dacă-mi aduc bine aminte, la doi ani după
venirea lui Linton, şi a fost înlocuită cu o femeie pe care n-o cunoşteam:
aceasta e şi azi acolo.
Timpul a trecut apoi la Grange tot atât de plăcut ca şi mai înainte,
până când domnişoara Cathy a împlinit şaisprezece ani. Nu-i sărbătoream
niciodată ziua naşterii, care era şi comemorarea morţii fostei mele
stăpâne. Tatăl ei îşi petrecea ziua aceasta întotdeauna singur, în
blibliotecă, iar când se însera se ducea pe jos până la cimitirul din curtea
bisericii de la Gimmerton, unde sta adeseori până la miezul nopţii. De
aceea, Catherine trebuia să se distreze singură, aşa cum o tăia capul. În
anul acela ziua de 20 martie fu o minunată zi de primăvară, iar după ce
tatăl se retrăsese, tânăra mea domnişoară coborî îmbrăcată pentru
plimbare şi-mi aduse la cunoştinţă că-i ceruse voie să meargă cu mine
până la poalele dealurilor, şi el era de acord dacă nu ne îndepărtam prea
tare de casă şi dacă nu întârziam mai mult de-un ceas.
— Grăbeşte-te, Ellen! strigă ea. Vreau să merg acolo unde s-a aşezat
un cârd de cocoşi de munte; vreau să văd dacă şi-au făcut cuiburile.
135
— Trebuie să fie cam departe, i-am răspuns; găinuşele clocesc în
preajma tufişurilor.
— Ba nu, nu-i departe, zise ea. Am fost cu tăticu' până-n apropiere.
Mi-am pus boneta şi-am pornit-o la drum, fără să mă mai gândesc la
nimic. Ea zburda înaintea mea şi se întorcea din nou lângă mine; apoi iar
pleca, săltând ca un ogar. La început mi-a plăcut tare mult, căci auzeam
cântecul ciocârliilor din apropiere şi din depărtare, bucurându-mă de
razele soarelui dulce şi cald; în acelaşi timp o urmăream şi pe mica mea
răsfăţată— bucuria mea! —cu buclele-i de aur despletite pe spate, cu
obrajii frumoşi atât de gingaşi şi puri în prospeţimea lor de trandafir
sălbatic, cu ochii strălucitori de bucurie senină. În zilele acelea era o
făptură fericită, un adevărat înger. Păcat că nu s-a putut mulţumi cu ceea
ce avea!
— Bine, domnişoară Cathy, i-am spus, unde-ţi sunt cocoşeii? Trebuia
să fi ajuns până acum la ei, gardul parcului de la Grange a rămas de mult
în urma noastră!
— Oh, încă puţin, Ellen... numai un pic mai departe, Ellen, răspundea
întruna. Te caţări pe movila aceea, cobori râpa şi, până ajungi tu în partea
cealaltă, eu am să trezesc toate păsările.
Dar erau atâtea movile de urcat şi râpe de coborât, încât în cele din
urmă am început să obosesc. I-am spus că trebuie să ne oprim şi să ne
întoarcem acasă. Deoarece mă lăsase mult în urmă, i-am strigat să stea;
dar, nu ştiu, ori nu mă auzea, ori nu-i păsa, căci am văzut-o sărind mai
departe, iar eu am fost silită s-o urmez. În cele din urmă dispăru într-o
văgăună şi, înainte de a da din nou cu ochii de ea, ajunsese cu două mile
mai aproape de Wuthering Heights decât de casa ei. Am văzut cum o
opresc în loc două persoane, dintre care una — mă convinsei imediat —
era chiar domnul Heathcliff.
Cathy fusese prinsă asupra faptului: ori prăda, ori, în cel mai bun
caz, căuta cuiburile cocoşilor de munte. Ţinutul acela era moşia lui
Heathcliff, aşa că el începuse s-o dojenească.
— N-am luat şi n-am găsit nici un cuib, zicea ea, pe când mă
trudeam să mă apropii de ei: apoi îi arăta şi mâinile pentru a adeveri ceea
ce spusese. N-aveam de gând să le iau, dar tăticu' mi-a spus că pe-aici
sunt o mulţime de cuiburi, şi doream să le văd ouăle.
Heathcliff îmi aruncă o privire însoţită de un zâmbet răutăcios,
arătându-mi astfel că ştie cu cine stă de vorbă şi că, deci, nu se va arăta
binevoitor. Totuşi o întrebă cine era "tăticu”.
— Domnul Linton de la Thrushcross Grange, răspunse ea. Cred că
nu-l cunoaşteţi, căci altfel n-aţi fi vorbit în felul acesta cu mine.
— Aşadar, dumneata crezi că "tăticu” este foarte stimat şi
respectat? zise el pe un ton sarcastic.
— Şi cine eşti dumneata? întrebă Catherine privindu-şi cu multă
curiozitate interlocutorul. Pe tânărul acesta l-am mai văzut. E fiul
dumitale?
Şi arătă spre celălalt individ, spre Hareton, care nu se schimbase
prea mult; cei doi ani care trecuseră îl făcuseră doar mai voinic, şi mai
puternic. Părea tot atât de stângaci şi de grosolan ca şi înainte.
— Domnişoară Cathy, am intervenit eu, de când am plecat au trecut
trei ceasuri în loc de unu. Trebuie să ne întoarcem numaidecât acasă.
136
— Nu, tânărul acesta nu-i fiul meu, răpunse Heathcliff, dându-mă la
o parte. Dar eu am un fiu pe care l-ai mai văzut şi, cu toate că guvernanta
dumitale e grăbită, cred că atât dumneata cât şi ea aveţi nevoie de puţină
odihnă. Nu vrei să ocoleşti această movilă cu bălării şi să vii până la mine?
După un scurt popas o să ajungeţi mai uşor acasă, iar la mine veţi fi
binevenite.
Eu i-am şoptit micii mele stăpâne să nu primească sub nici un motiv
propunerea.
— De ce? întrebă ea cu glas tare. Sunt obosită de atâta alergătură, şi
pământul e ud de rouă, aşa că nu mă pot aşeza jos. Hai să mergem, Ellen.
De altfel, spune că l-am mai văzut pe fiul lui. Cred că se înşală, dar eu
bănuiesc unde locuieşte; în casa aceea de la fermă, unde m-am oprit
întorcându-mă de la stâncile Penistone. Nu-i aşa?
— Aşa-i. Haide, Nelly, ţine-ţi gura, o să fie o plăcere pentru ea să ne
vadă la noi acasă. Hareton, du-te înainte cu fata. Dumneata mergi cu
mine, Nelly.
— Nu, n-are să intre într-o asemenea casă! am strigat luptându-mă
să-mi desfac braţul din mâna lui.
Dar ea ajunsese aproape de pietrele din faţa porţii, după ce
înconjurase în goana mare coama dealului. Însoţitorul ei nu se strădui s-o
urmeze; se abătu din drum şi-apoi dispăru.
— Faci foarte rău, domnule Heathcliff, am continuat eu şi ştiu prea
bine că ai gânduri rele. Acolo o să-l vadă pe Linton, şi cum ajungem acasă
o să povestească totul, iar eu o să trag ponoasele.
— Vreau să-l vadă pe Linton, răspunse el. De cateva zile arată mai
bine; nu se întâmplă prea des să poată primi lume. Şi de co s-o convingem
să păstreze secretul acestei vizite? Unde vezi răul?
— Răul e că tatăl ei mă va urî dacă va afla că i-am îngăduit să intre
în casa dumitale. Şi sunt convinsă că ai intenţii rele, încurajând-o să facă
acest lucru, i-am răspuns.
— Planul meu e cât se poate de cinstit. Am să ţi-l dezvălui de altfel,
îmi spuse. Vreau ca cei doi veri să se îndrăgostească unul de altul şi să se
căsătorească. Fapta mea e plină de mărinimie faţă de stăpânul tău; tânăra
lui urmaşă n-are nici o perspectivă, şi dacă face aşa cum doresc eu, va fi
asigurată, în calitate de comoştenitor cu Linton.
— Dacă Linton moare, i-am răspuns, şi viaţa lui este foarte puţin
sigură, îl va moşteni Catherine.
— Nu, nu-l va moşteni, zise el. În testament nu e nici o clauză care
prevede aşa ceva. Averea lui trece asupra mea, dar, pentru a evita orice
discuţie, doresc unirea lor şi sunt hotărât s-o înfăptuiesc.
— Iar eu sunt hotărâtă să nu se mai apropie niciodată de casa
dumitale, i-am răspuns.
Tocmai ajunsesem la poartă, unde ne aştepta domnişoara Cathy.
Heathcliff îmi porunci să mă potolesc şi, pornind înaintea noastră pe
potecă, se grăbi să deschidă uşa. Tânăra mea domnişoară îi aruncă mai
multe priviri, având aerul că nu ştie exact ce trebuie să creadă despre el;
iar când îi întâlni privirea, el îi zâmbi, şi când îi vorbi îşi îndulci glasul; iar
eu am fost destul de proastă ca să-mi închipui că amintirea mamei ei l-ar
putea face să renunţe la planurile lui duşmănoase. Linton stătea în faţa
căminului. Fusese la plimbare pe câmp, căci avea şapca pe cap, şi tocmai
137
îi poruncea lui Joseph să-i aducă o pereche de ghete uscate. Crescuse înalt
pentru vârsta lui — mai avea câteva luni până să împlinească şaisprezece
ani. Trăsăturile îi erau încă frumoase, ochii şi obrajii mai strălucitori decât
îi ţineam eu minte, cu toate că păreau de o strălucire trecătoare,
împrumutată de la aerul sănătos şi soarele binefăcător de-afară.
— Ei, acum îl recunoşti? întrebă domnul Heathcliff, întorcându-se
către Cathy. Poţi să-mi spui cine e?
— Fiul dumitale, zise ea după ce se uită, cu îndoială, când la unul,
când la celălalt.
— Da, da, răspunse el; dar, spune, nu l-ai mai văzut niciodată? Ia
gândeşte-te! Ah, ai memoria cam scurtă. Linton, nu-ţi mai aduci aminte de
verişoara ta pentru care m-ai necăjit atâta dorind s-o vezi?
— Ce? Linton?! strigă Cathy încântată şi surprinsă la auzul acestui
nume. Ăsta-i micul Linton? Păi e mai mare decât mine! Tu eşti Linton?
Tânărul înaintă câţiva paşi şi se prezentă. Ea îl sărută cu căldură, şi
se priviră amândoi, uimiţi de schimbarea pe care timpul o adusese în
înfăţişarea lor.
Catherine crescuse înaltă, trupul îi era împlinit şi totodată zvelt, pe
cât de suplu, pe-atât de puternic, iar întreaga ei înfăţişare radia sănătate şi
vioiciune. Privirile şi mişcările lui Linton erau însă languroase, trupul foarte
firav, dar avea în ţinută o anumită graţie care-i micşora aceste defecte,
aşa că nu era respingător.
După ce-şi manifestară reciproc bucuria, Cathy se duse la domnul
Heathcliff, care stătea liniştit lângă uşă, cu atenţia împărţită între ceea ce
se petrecea în odaie şi ceea ce se petrecea în grădină; pretindea că
priveşte afară, dar de fapt urmărea numai ceea ce se petrece în interior.
— Atunci dumneata eşti unchiul meu! strigă ea, înălţându-se pentru
a-l îmbrăţişa. Mi s-a părut că-mi eşti drag, cu toate că la început ai fost
cam urâcios. Pentru ce n-ai venit împreună cu Linton să ne faceţi o vizită
la Grange? Să trăim atâţia ani aşa de aproape unii de alţii fără să ne
vedem? Nu-i curios? Pentru ce?
— Am fost o dată sau de două ori înainte de a te naşte dumneata, şi
chiar asta a fost prea mult, îi răspunse. Las-o dracului!... Dacă ai sărutări
disponibile, dă-i-le lui Linton, nu le risipi cu mine.
— Eşti o răutăcioasă, Ellen! exclamă Catherine, zburând spre mine şi
copleşindu-mă cu mângâierile ei înfocate. Eşti o răutăcioasă, Ellen, dacă ai
încercat să mă împiedici de a veni aici! În viitor am să fac această
plimbare în fiecare dimineaţă. Îmi dai voie, unchiule? Şi câteodată am să-l
aduc şi pe tăticu'. Nu-i aşa c-o să-ţi facă plăcere să ne vezi?
— Fireşte, răspunse unchiul, ascunzânu-şi cu mare greutate o
grimasă de dispreţ; avea o profundă aversiune pentru aceşti eventuali
musafiri. Dar stai, continuă el, întorcându-se către tânăra domnişoară.
Acum, gândindu-mă bine, cred că-i mai cuminte să-ţi spun că domnul
Linton are ceva împotriva mea; ne-am certat odată cu o violenţă ruşinoasă
pentru doi creştini, şi dacă-i spui că vii aici, îţi va interzice să ne mai
vizitezi. De aceea, dacă ţii să-l mai vezi pe vărul dumitale, nici nu trebuie
să-i pomeneşti c-ai fost aici. Poţi să vii, dacă vrei, dar fără să ştie el.
— Pentru ce v-aţi certat? întrebă Catherine foarte abătută.
— Mă socotea prea sărac pentru a mă căsători cu sora lui, răspunse
Heathcliff, şi-a fost supărat când am luat-o; mândria i-a fost rănită şi nu
138
mă va ierta niciodată.
— Foarte rău! zise tânăra domnişoară. O dată am să-i spun asta şi
lui. Dar Linton şi cu mine n- avem nici un amestec în cearta voastră. Atunci
n-am să mai viu eu aici, să vină el la Grange.
— Pentru mine e prea departe, murmură vărul ei. Un drum de patru
mile mă omoară. Nu, domnişoară Catherine, vino dumneata din când în
când pe la noi. Nu chiar în fiecare dimineaţă, ci o dată sau de două ori pe
săptămână.
Tatăl aruncă fiului său o privire de dispreţ.
— Mă tem, Nelly, că muncesc degeaba, mârâi el către mine.
Domnişoara Catherine, cum îi zice acest soarbe-zeamă, va descoperi ce-i
poate pielea şi-l va da dracului. Ah, de era Hareton! Ştii că de douăzeci de
ori pe zi, regret că nu-i Hareton fiul meu, cu toată decăderea lui. L-aş fi
iubit pe băiatul ăsta dac-ar fi fost al meu. Cred însă că "ea” nu se va putea
îndrăgosti de Hareton. Totuşi, dacă acest prăpădit de Linton nu se iuţeşte,
am să-l fac pe Hareton rivalul lui. După socotelile noastre, cu greu va trăi
peste vârsta de optsprezece ani. Of, lua-l-ar dracu' de individ nesărat! E
ocupat să-şi usuce picioarele şi nici nu se uită la ea... Linton!
— Da, tată, răspunse băiatul.
— N-ai nimic de arătat verişoarei tale prin curte? Nici măcar un cuib
de iepuraşi sau de nevăstuică? Condu-o, înainte de a-ţi schimba ghetele, în
grădină şi în grajd, să-ţi vadă calul.
— N-ai prefera să şezi aici? întrebă Linton, adresându-se lui Cathy pe
un ton care exprima toată oroarea lui de a mai ieşi din casă.
— Ştiu şi eu? Nu ştiu, răspunse ea aruncând spre uşă o privire în
care i se citea dorinţa vădită de a se mişca.
El rămase pe scaun şi se ghemui mai aproape de foc. Heathcliff se
ridică, se duse în bucătărie şi de acolo ieşi în curte, de unde-l strigă pe
Hareton. Hareton răspunse şi intrară amândoi în casă. Tânărul pesemne se
spălase, după cum se vedea: obrajii îi erau aprinşi şi părul ud.
— Oh, trebuie să te întreb pe dumneata, unchiule! strigă domnişoara
Cathy, amintindu-şi spusele fostei menajere. Acesta nu-i vărul meu, nu-i
aşa?
— Ba da, răspunse Heathcliff; e nepotul mamei dumitale. Nu-ţi
place?
Catherine părea nedumerită.
— Nu e băiat frumos? continuă el.
Mica mea obraznică se ridică în vârful picioarelor şi şopti ceva la
urechea lui Heathcliff. El începu să râdă; Hareton se întunecă. Mi-am dat
atunci seama că e cât se poate de sensibil la cea mai mică lipsă de respect
şi e oarecum conştient de inferioritatea lui. Dar stăpânul sau protectorul
său îi alungă încruntarea, exclamând:
— Pe tine are să te prefere dintre noi toţi, Hareton! Zice că eşti un...
un ce? În fine ceva, foarte măgulitor. Aşadar, ai s-o plimbi tu prin fermă. Şi,
bagă de seamă, să te porţi ca un gentleman! Nu spune vorbe urâte, nu
căsca ochii la ea când se uită la tine şi grăbeşte-te să-ţi ascunzi faţa când
se uită. Iar când vorbeşti, rosteşte cuvintele încet şi scoate mâinile din
buzunare. Acum pleacă şi distreaz-o cât poţi mai bine.
Heathcliff îi urmări din ochi până când trecură prin faţa ferestrei.
Hareton mergea fără a-şi privi tovarăşa, cu faţa complet întoarsă de la ea.
139
Părea că cercetează împrejurimile, atât de cunoscute lui, cu interesul unui
străin şi al unui artist. Catherine îl privea cu coada ochiului, dar fără pic de
admiraţie; apoi începu să caute singură ceva care s-o distreze, păşind
uşoară şi veselă şi fredonând o melodie pentru a înlocui lipsa de conversaţie.
— I-am legat limba, remarcă Heathcliff. Nu va îndrăzni să rostească
nici o silabă cât timp va sta cu ea! Nelly, tu-ţi aduci aminte de mine când
eram de vârsta lui... adică nu, cu câţiva ani mai tânăr? Spune-mi, tot atât
de prostănac păream? Eram tot atât de "nătărău”, cum zice Joseph?
— Mai rău, i-am răspuns eu, erai şi mai posac.
— Mie-mi place, continuă el gândindu-se cu glas tare. E singurul
care-a răspuns aşteptărilor mele. Dacă ar fi fost prost din naştere,
plăcerea mea ar fi fost numai jumătate din ce este. Dar nu-i prost, şi-i
înţeleg toate sentimentele, căci le-am trăit şi eu. De pildă ştiu, ştiu perfect
cât suferă în clipa asta, şi nu-i decât începutul suferinţelor lui. Dar el nu va
putea scăpa niciodată din ghearele grosolăniei şi-ale ignoranţei. Eu l-am
prins mai strâns decât m-a prins nemernicul ăla de tată-său pe mine, şi lam
împins şi mai jos, căci el e mândru de grosolănia lui. L-am învăţat să
dispreţuiască şi să considere prostie şi slăbiciune tot ce nu ţine de simţuri.
Nu crezi că Hindley ar fi mândru de fiul lui dacă ar putea să-l vadă? Cel
puţin tot atât de mândru cât sunt eu de al meu. Dar există o deosebire:
unul e folosit drept piatră de caldarâm, iar celălalt tinichea lustruită menită
să imite un serviciu de argint. Al meu n-a avut nimic de preţ, voi avea
totuşi meritul de a-l face să ajungă cât de departe poate ajunge un
material atât de slab. Al lui a avut calităţi de primul ordin, dar s-au pierdut,
eu am făcut ceva mai rău decât a i le nimici. Eu n-am nimic de regretat; el
însă ar avea de regretat mai mult ca orişicine, ştiu prea bine asta. Dar
ceea ce e şi mai frumos e că Hareton mă iubeşte necrezut de mult!
Recunoşti că aici l-am bătut pe Hindley! Dacă nemernicul acela s-ar putea
scula din mormânt ca să-mi ceară socoteală de tot ceea ce-a suferit
Hareton, aş avea plăcerea să-i văd odrasla alungându-l înapoi în groapă,
indignat că îndrăzneşte să se atingă de singurul prieten pe care-l are pe
lume!
La ideea asta, Heathcliff izbucni într-un râs diabolic. Nu i-am
răspuns, căci am văzut că nu aştepta nici un răspuns. Între timp, tânărul
nostru tovarăş, care era aşezat prea departe de noi ca să poată auzi cele
spuse, începu să dea semne de nelinişte, regretând probabil că, de teama
unei eventuale oboseli, renunţase la plăcerea de a fi împreună cu
Catherine. Heathcliff observă privirile neliniştite ale fiului său îndreptânduse
către fereastră şi mâna întinsă cu nehotărîre, spre şapcă.
— Scoală-te, leneşule! exclamă el cu o simpatie forţată. Fugi după
ei! Sunt chiar la colţ, lângă stupi.
Linton îşi adună puterile şi-şi părăsi locul de lângă vatră. Fereastra
era deschisă şi, după ce ieşi afară, am auzit-o pe Catherine întrebând pe
morocănosul ei însoţitor ce sens avea inscripţia de deasupra uşii. Hareton
căscă ochii şi se scărpină în cap, ca un adevărat neghiob.
— O fi ceva scris cu literele alea blestemate, răspunse el, dar nu le
pot citi.
— Nu ştii să citeşti?! strigă Catherine. Eu le pot citi, e scris în
englezeşte. Dar vreau să ştiu pentru ce sunt scrise acolo.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 8:49 PM | message # 15
140
Linton începu să râdă batjocoritor. Era prima manifestare de bucurie
pe care o arăta.
— Nu ştie să citească, îşi lămuri el verişoara. Ai fi putut crede că
există pe lume un prostănac atât de mare?
— E zdravăn la minte ori nu? întrebă domnişoara Cathy cu
seriozitate. I-am pus până acum două întrebări, dar de fiecare dată m-a
privit atât de stupid, încât am impresia că nu m-a înţeles. E-adevărat că şi
eu prind cu destulă greutate ce spune el.
Linton râse din nou, uitându-se dispreţuitor la Hareton. Dar în
momentul acela Hareton părea că nu pricepe prea bine ce se petrece cu
el.
— Nimic altceva decât lene! Nu-i aşa, Earnshaw? zise el. Verişoara
mea crede că eşti idiot. Iacă, acum vezi şi tu ce înseamnă să dispreţuieşti
"buchiseala”, cum îi zici tu. Ai observat, Catherine, cât de urât pronunţă?
Ca la Yorkshire.
— La ce dracu' mi-ar folosi? mârâi Hareton, care părea dispus să
răspundă mai degrabă lui Linton, tovarăşul lui de fiecare zi.
Hareton era pe cale să mai adauge ceva, dar cei doi tineri începură
să râdă gălăgios, zăpăcita mea de domnişoară fiind foarte încântată că se
poate distra pe socoteala pronunţării lui bizare.
— Ce rost are "dracu' ” în propoziţia asta? zise Linton chicotind. Ţi-a
spus tăticu' să nu scoţi nici o vorbă urâtă, dar tu nu poţi deschide gura fără
să nu rosteşti una. Încearcă să te porţi ca un gentleman, haide!
— De n-ai fi mai mult fată decât băiat, te-aş trânti la pământ chiar în
minutul ăsta, şi să ştii c-aş face-o, slăbănog prăpădit ce eşti! răspunse,
furios, bădăranul; apoi se retrase, în timp ce faţa i se aprinsese de mânie
şi umilinţă; era conştient că fusese insultat, dar nu ştia cum să reacţioneze.
Domnul Heathcliff, care auzise ca şi mine convorbirea lor, zâmbi
când îl văzu plecând. Dar imediat după aceea aruncă o privire încărcată de
o ciudată aversiune spre perechea vorbăreaţă, care se oprise în pragul
uşii, pălăvrăgind. Linton se însufleţise de-a binelea enumerând cusururile
şi lipsurile lui Hareton şi istorisind fel de fel de lucruri în legătură cu
purtarea acestuia; iar fata îi gusta vorbele răutăcioase şi pline de dispreţ
fără să-şi dea seama că ele dezvăluie, în primul rând, caracterul urât al
povestitorului. Din parte-mi, începusem mai degrabă să-l detest pe Linton
decât să-mi fie milă de el, şi să-l scuz, în oarecare măsură, pe tatăl său
pentru că nu-l preţuia.
Am stat până după-masă, căci n-am putut-o lua pe domnişoara
Cathy mai devreme de acolo. Din fericire, stăpânul nu ieşise din camera
lui, aşa că nu aflase cât de mult lipsisem. În drum spre casă aş fi vrut s-o
lămuresc pe protejata mea despre caracterul oamenilor de la care
plecasem, dar îi intrase în cap că eram pornită împotriva lor.
— Aha, strigă ea, tu ţii cu tăticu', Ellen! Eşti părtinitoare, ştiu. Căci,
de n-ar fi aşa, nu m-ai fi păcălit atât amar de ani spunându-mi că Linton
locuieşte departe de noi. Sunt, într-adevăr, foarte supărată, dar pe de altă
parte atât de încântată că l-am regăsit, încât nu-mi pot arăta supărarea.
Însă acum trebuie să-ţi ţii gura şi să nu spui nimic despre unchiul meu. E
unchiul meu, nu uita, şi am să-l cert pe tata pentru c-a rupt legăturile cu
el.
141
Şi continuă pe tonul acesta până am renunţat s-o conving că
greşeşte. În seara aceea n-a vorbit despre vizita ei, pentru că nu l-a văzut
pe domnul Linton. A doua zi însă, spre marele meu necaz, s-a dat totul pe
faţă; cu toate acestea nu eram chiar tristă, socotind că tatăl ei ar fi putut-o
îndruma şi păzi pe Cathy mult mai bine decât mine. Dar el era prea timid
şi nu folosea argumente destul de puternice ca să-şi justifice dorinţa de-a
nu avea nici o legătură cu cei din casa de la Heights, iar Catherine cerea
argumente bine întemeiate pentru orice fel de îngrădire adusă voinţei sale
de copil răsfăţat.
— Tăticule, exclamă ea, după ce-şi spuseseră bună dimineaţa, ghici
pe cine am văzut ieri când m-am plimbat pe dealuri?l Ah, tăticule, ai
tresărit! Va să zică te simţi vinovat? Nu-i aşa, spune? Am înţeles eu... Dar
ascultă-mă, şi am să-ţi spun cum am descoperit totul. Iar Ellen, care e
aliata ta, se prefăcea că-i e milă de mine ori de câte ori mă vedea
dezamăgită şi-i spuneam că sper ca Linton să se întoarcă iarăşi la noi!
Cathy i-a făcut o descriere fidelă a excursiei şi a consecinţelor ei. Iar
stăpânul meu, cu toate că-mi aruncase mai multe priviri pline de reproş,
nu spuse nimic până ce nu isprăvi. Apoi o trase lângă el şi-o întrebă dacă
ştie pentru ce i-a ascuns faptul că Linton e-atât de aproape de ea, şi
pentru ce i-ar fi refuzat o plăcere dacă ar fi putut-o gusta fără să-i
dăuneze.
— Pentru că nu-ţi place Heathcliff, răspunse ea.
— Atunci tu crezi că mie-mi pasă mai mult de sentimentele mele
decât de-ale tale, Cathy! zise el. Nu, nu pentru că nu-mi place domnul
Heathcliff, ci pentru că domnul Heathcliff nu mă poate suferi pe mine. E
cel mai diabolic om din câţi am văzut, se bucură când îi poate nedreptăţi şi
ruina pe cei pe care-i urăşte, dacă aceia îi oferă cel mai mic prilej. Ştiam
că n-ai să poţi menţine relaţii cu vărul tău fără a intra în contact cu acel
om şi ştiam că te va urî din pricina mea. Aşadar, spre binele tău, şi pentru
nimic altceva, am luat măsuri ca să nu-l mai vezi pe Linton. Aveam de
gând să-ţi explic acest lucru odată, când vei fi mai mare, şi-mi pare rău cam
amânat atâta.
— Dar domnul Heathcliff a fost foarte prietenos, tăticule, observă
Catherine, fără a fi câtuşi de puţin convinsă de spusele tatălui ei. Şi nu s-a
împotrivit dorinţei noastre de a ne vedea, ci a spus că pot veni în casa lui
ori de câte ori îmi face plăcere, numai că nu trebuie să-ţi spun ţie,
deoarece v-aţi certat şi nu vrei să-l ierţi pentru că s-a căsătorit cu mătuşa
Isabella. Şi văd că nu-l ierţi. "Tu” eşti singurul vinovat; el, cel puţin, e
dispus să ne lase să fim prieteni măcar noi, Linton şi cu mine. Dar tu nu
vrei nici atât.
Stăpânul meu, dându-şi seama că nu-l va crede dacă-i va spune că
unchiul ei e, pur şi simplu, un om rău, i-a povestit, pe scurt, despre felul
cum s-a purtat faţă de Isabella şi despre mijloacele prin care a devenit
proprietar la Wuthering Heights. Nu putea să vorbească prea mult depre
Heathcliff, căci, cu toate că vorbea rar despre vechiul lui duşman, resimţea
faţă de el aceeaşi oroare şi silă pe care le încercase la moartea doamnei
Linton.
"Poate c-ar mai fi trăit şi acum dacă n-ar fi fost el!” era gândul
amarnic care-l chinuia neîncetat; în ochii lui, Heathcliff era un ucigaş.
Domnişoara Cathy — care nu ştia ce-i o faptă rea, cu excepţia
142
neînsemnatelor ei acte de neascultare, nedreptate şi furie, ce izvorau din
firea ei pătimaşă şi necugetată, şi de care se căia chiar în ziua când le
săvârşea — fu uimită de întunecimea unui suflet ce putea nutri şi ascunde
ani de zile asemenea sete de răzbunare, urmărind apoi cu sânge rece
îndeplinirea planurilor sale, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă.
Părea atât de impresionată şi indignată de această nouă viziune asupra
naturii omeneşti — ea nu învăţase şi nu auzise până acum despre astfel de
lucruri — încât domnul Edgar socoti că nu-i necesar să mai vorbească
despre acest subiect. Adăugă, doar atât:
— De azi înainte vei şti, scumpa mea, pentru ce doresc să eviţi casa
şi familia aceea. Şi-acum, întoarce-te la vechile tale îndeletniciri şi
distracţii şi nu te mai gândi la ei.
Catherine îşi sărută tatăl şi se aşeză liniştită să-şi vadă de lecţii;
petrecu astfel două ceasuri, ca de obicei. Apoi îl însoţi pe câmp, şi ziua se
scurse în mod normal. Dar seara, după ce se retrăsese în camera ei, şi mam
dus s-o ajut să se dezbrace, am găsit-o în genunchi, la marginea
patului, plângând.
— Vai, ce copil prost! am exclamat eu. Dac-ai avea vreun necaz
adevărat, ţi-ar fi ruşine să-ţi iroseşti lacrimile pentru asemenea prostii. Se
vede cât de colo că nu ştii ce înseamnă o adevărată durere, domnişoară
Cathy. Ia închipuieşte-ţi o clipă că stăpânul şi cu mine am muri şi ai
rămâne singură pe lume. Ce-ai simţi atunci? Compară situaţia actuală cu o
lovitură de felul acela, şi fii mulţumită de prietenii pe care-i ai, nu râvni
alţii.
— Nu plâng pentru mine, Ellen, răspunse ea, ci pentru el. Spera să
mă vadă mâine şi va fi foarte dezamăgit: mă va aştepta, şi eu nu voi veni!
— Prostii! i-am răspuns. Crezi că el s-a gândit la dumneata atâta cât
te-ai gândit dumneata la el? Nu-l are Pe Hareton să-i ţină de urât? Nici un
om dintr-o sută nu plânge când pierde o rudă pe care-a văzut-o de două
ori, în două după-amieze. Linton are să priceapă despre ce-i vorba şi n-are
să se mai gândească la dumneata.
— N-ar trebui să-i scriu un bileţel ca să-i explic de ce nu pot veni?
întrebă ea ridicându-se. În felul acesta i-aş putea trimite şi cărţile pe care
am făgăduit să i le împrumut. El n-are cărţi frumoase, şi când i-am povestit
cât de interesante sunt ale mele, a dorit tare mult să le aibă! N-ar fi bine,
Ellen?
— Nu, nu, deloc! m-am opus eu, hotărâtă. Atunci el o să-ţi răspundă,
şi povestea n-are să se mai isprăvească niciodată. Nu, domnişoară
Catherine, legăturile acestea trebuie rupte în mod definitiv; aşa doreşte
tăticu', şi eu voi avea grijă să-i împlinesc dorinţa.
— Dar cum poate un bileţel... reîncepu ea cu un glas rugător.
— Tăcere! am întrerupt-o. Să nu începem cu bileţelele. Urcă-te-n
pat!
Îmi aruncă o privire foarte mânioasă, atât de mânioasă, încât la
început nici n-am vrut s-o sărut şi să-i spun noapte bună. Am învelit-o şiam
închis uşa foarte nemulţumită, dar la jumătatea drumului mi-a părut
rău şi m-am întors, păşind uşurel. Şi ce să văd? Domnişoara stătea la masă
cu o foaie de hârtie albă în faţă şi cu un creion în mână; dar dându-şi
seama că-i vinovată, le-a ascuns numaidecât.
— N-ai să găseşti pe nimeni să-ţi ducă scrisoarea, Catherine, chiar
143
dacă-i scrii, i-am spus; şi-acum am să-ţi sting lumânarea...
Când am acoperit flacăra cu stingătorul, am simţit o palmă peste
mână şi-am auzit-o exclamând, obraznică: "Făptură răutăcioasă ce eşti!”
Am ieşit din nou, iar ea, foarte prost dispusă şi arţăgoasă, a tras zăvorul.
Catherine şi-a terminat totuşi scrisoarea şi aceasta a fost dusă la
destinaţie de un lăptar care venea din sat; dar n-am aflat decât mai târziu.
Săptămânile treceau şi Cathy îşi recăpătase buna dispoziţie. Dar îi plăcea
din cale-afară de mult să se furişeze singură în câte-un colţişor, şi
adeseori, când mă apropiam de ea pe neaşteptate, tresărea şi se apleca
asupra cărţii pe care-o citea, ca s-o ascundă. Astfel am descoperit colţurile
câtorva foi volante care ieşeau din filele cărţii. Apoi, îşi luase obiceiul de a
coborî în zori de zi în bucătărie şi de a tândăli pe-acolo, ca şi cum ar fi
aşteptat sosirea cuiva; într-un birou din bibliotecă avea un mic sertar, în
care cotrobăia ceasuri de-a rândul şi a cărui cheie o scotea cu grijă din
broască ori de câte ori pleca.
Într-o zi, pe când îşi aranja sertarul, am observat că jucăriile şi
fleacurile care-i alcătuiau până nu demult conţinutul fuseseră înlocuite prin
nenumărate bucăţele de hârtie frumos împăturite.Curiozitatea şi bănuiala
mi se treziră. Am hotărât să arunc o privire asupra comorilor ei
misterioase. Aşa că seara, imediat ce ea şi stăpânul se duseră sus, am
căutat şi-am găsit printre cheile mele una care se potrivea în broască. Am
deschis sertarul şi-am răsturnat tot conţinutul în şorţul meu. Apoi am
plecat la mine în cameră, ca să cercetez în voie hârtiile. Cu toate că
bănuisem totul, am fost surpinsă când am descoperit un număr
impresionant de scrisori — cel puţin una pe zi — răspunsurile lui Linton
Heathcliff la scrisorile primite de la Catherine. Cele cu dată mai veche erau
scurte şi timide, dar cu încetul se transformaseră în adevărate scrisori de
dragoste, nebuneşti, cum era şi firesc pentru vârsta celui ce le scria, dar
având ici şi colo fraze împrumutate, după părerea mea, de la cineva cu
mai multă experienţă. Unele dintre ele m-au izbit prin compoziţia lor cu
totul ciudată, amestec de declaraţii fierbinţi şi cuvinte plate; începeau sub
impulsul unor sentimente puternice şi se încheiau pe un ton afectat, în
stilul încărcat pe care-l foloseşte un licean când îi scrie unei iubite
imaginare. Nu ştiu dacă ele o mulţumeau sau nu pe Cathy: dar mie mi s-au
părut nişte fleacuri fără valoare. După ce-am citit atâtea câte-am socotit
eu necesar, le-am legat într-o batistă şi le-am pus la o parte, apoi am
încuiat din nou sertarul gol.
A doua zi, după bunul ei obicei, tânăra mea domnişoară coborî
devreme şi se duse la bucătărie. Eu am urmărit-o şi-am văzut-o
îndreptându-se spre uşă imediat ce sosi un anumit băieţel; şi, în timp ce
fata de la lăptărie îi umplea ulciorul, Catherine vârî şi-apoi scoase ceva din
buzunarul hainei băieţelului. Atunci am ocolit grădina şi-am aşteptat
curierul, dar acesta se luptă din greu— îşi vărsă chiar şi laptele ca să apere
ce i se încredinţase. Am izbutit însă să-i iau epistola şi, sfătuindu-l să se
ducă de-a dreptul acasă dacă vrea să scape numai cu-atâta, m-am oprit
lângă zidul grădinii şi-am început să citesc compoziţia sentimentală a
domnişoarei Cathy. Era mult mai simplă şi mai elocventă decât a vărului ei
— foarte drăguţă şi foarte naivă. Am dat din cap şi-am intrat îngândurată
în casă. Cum ziua era ploioasă, Cathy nu putu ieşi să hoinărească prin
parc; aşa că, după ce-şi isprăvi lecţiile de dimineaţă, încercă să-şi
144
găsească oarecare mângâiere recitind scrisorile din sertar. Tatăl ei şedea
la masă citind, iar eu, făcându-mi dinadins de lucru pe-acolo, coseam nişte
franjuri la o perdea; dar n-o slăbeam din ochi, urmărindu-i fiece mişcare.
Nu cred că o pasăre ce s-ar fi întors la cuibul ei lăsat plin cu pui ciripitori şi
l-ar fi găsit prădat să arate o disperare mai adâncă prin ţipetele şi bătăile
aripilor înspaimântate decât Catherine printr-un singur "Oh!” şi prin brusca
schimbare a feţei, pană atunci plină de fericire. Domnul Linton îşi ridică
privirea şi zise:
— Ce s-a-ntâmplat, dragostea mea? Te-ai lovit? Tonul şi privirea lui o
asigurară că nu "el” era cel
care-i descoperise comoara.
— Nu, tată! zise ea gâfâind. Ellen, Ellen, vino sus, mi-e rău!
M-am supus şi-am ieşit împreună cu ea.
— Of, Ellen, tu le-ai luat! începu imediat ce-am rămas singure în
odaie; apoi căzu în genunchi. Oh! Dă-mi-le, şi niciodată, niciodată n-am să
mai fac! Să nu-i spui lui tăticu. I-ai spus lui tăticu', Ellen? Spune-mi că nu!
Am fost foarte neascultătoare, dar n-am să mai fac niciodată!
I-am poruncit cu mare severitate, să se ridice.
— Aşadar, domnişoară Cathy, aţi ajuns departe. Poate să-ţi fie ruşine
de ele! Drept să-ţi spun, frumoasă grămadă de fleacuri studiezi în orele
dumitale libere. Merită să le dai la tipărit! Şi ce părere ai, ce-o să creadă
stăpânul când i le voi arăta! Încă nu i le-am arătat, dar să nu-ţi închipui cam
să păstrez secretele dumitale ridicole. Să-ţi fie ruşine! Mai ales că
dumneata ai fost cea care-a început cu neghiobiile astea. Sunt sigură că
lui nu i-au trecut prin cap asemenea .lucruri.
— Nu eu! Nu eu! zise Cathy plângand cu hohote. Eu n-am crezut
niciodată c-am să-l iubesc, până când...
— .. "Iubesc”! am strigat eu cu tot dispreţul de care eram capabilă.
"Iubesc”! Auzi colo, cine-a mai auzit una ca asta! Aş putea spune că şi eu îl
iubesc pe morarul care vine aici o dată pe an să cumpere grâu. Frumoasă
iubire, n-am ce zice! Şi dacă adunăm ceasurile în care-ai stat cu Linton, nu
ies mai mult de patru. Astea nu-s decât mofturi de-ale voastre, copilăreşti.
Am să mă duc cu ele în bibliotecă şi-o să vedem ce spune tatăl dumitale
despre asemenea iubire!
Cathy sări să-şi ia înapoi preţioasele scrisori, dar eu le ţineam
deasupra capului; apoi începură rugăminţi frenetice... să le ard... să fac cu
ele orice, numai să nu i le arăt domnului Linton. Iar eu, crezând ca totul e o
copilărie, eram deopotrivă dispusă să râd, cât s-o şi cert. În cele din urmă
m-am îmbunat într-o oarecare măsură şi-am întrebat-o:
— Dacă voi consimţi să le ard, îmi făgăduieşti cinstit că n-ai să mai
trimiţi şi n-ai să mai primeşti nici o scrisoare, nici o carte — căci după câte
văd i-ai trimis şi cărţi — nici bucle de păr, inele sau alte jucării?
— Nu ne-am trimis jucării! strigă Catherine; mândria ei birui ruşinea.
— Aşadar, absolut nimic, domnişoară, i-am spus. Dacă nu consimţi,
plec îndată.
— Îţi făgăduiesc, Ellen! strigă ea prinzându-mă de rochie. Oh, te rog,
te rog, pune-le pe foc!
Dar când m-am pregătit să iau vătraiul şi să deschid uşa sobei,
sacrificiul s-a arătat a fi prea dureros pentru ea; m-a implorat să cruţ
măcar una sau două dintre ele.
145
— Una sau două, Ellen, strigă ea, să le păstrez de dragul lui Linton!
Am deznodat batista şi-am început să arunc scrisorile în foc, ţinândule
de câte un colţ; flăcările începură să le răsucească spre coş.
— Vreau să păstrez una, vrăjitoare nemiloasă ce eşti! ţipă ea, vârând
mâna în foc şi scoţând cateva bucăţi de hârtie pe jumătate arse.
— Foarte bine... am să păstrez şi eu câteva, ca să i le arăt lui tăticu’!
i-am răspuns punând în bocceluţă scrisorile rămase şi îndreptându-mă din
nou spre uşă.
Cathy aruncă iarăşi în flăcări bucăţelele de hârtie înnegrită, făcândumi
semn să duc jertfa până la capăt. Aşa am şi făcut, apoi am amestecat
cenuşa şi-am îngropat-o sub o lopată plină de cărbuni; Catherine,
simţindu-se profund rănită, s-a retras în odaia ei fără a rosti un singur
cuvânt. Am coborât să-i spun stăpânului că indispoziţia domnişoarei a
trecut aproape complet, dar sunt de părere că trebuie să stea puţin
întinsă. Ea n-a vrut să mănânce, dar a coborât la ceai; era palidă, avea
ochii roşii şi părea uimitor de supusă. A doua zi de dimineaţă am răspuns
eu la scrisoarea sosită în ajun, scriind pe o bucăţică de hârtie: "Domnul
Heathcliff este rugat să nu-i mai trimită bilete domnişoarei Linton,
deoarece nu le va primi”. Şi de-atunci băiatul veni după lapte cu buzunarele
goale.
CAPITOLUL 22
Vara trecu şi toamna se arătă timpurie; trecuse şi Sfântul Mihail1, dar
secerişul nu se isprăvise; pe câteva din lanurile noastre se mai lucra încă.
Domnul Linton şi fiica lui se plimbau adesea printre secerători; în ziua în
care s-au strâns ultimii snopi, au rămas pe câmp până s-a întunecat, dar
cum serile erau reci şi umede, stăpânul meu a răcit rău de tot, răceala s-a
aşezat la plămâni şi l-a obligat să stea în casă toată iarna, aproape fără
întrerupere.
Biata Cathy, speriată de mica-i poveste de dragoste, era mult mai
tristă şi întunecată de când renunţase la ea; iar domnul Linton stăruia să
citească mai puţin şi să facă mai multă mişcare. El n-o mai putea însoţi,
când ieşea să se plimbe, aşa c-am socotit de datoria mea să-l înlocuiesc,
pe cât îmi sta în putinţă, deşi într-un mod destul de nesatisfăcător, căci nu
puteam răpi decât două sau trei ore din numeroasele îndeletniciri zilnice şi
tovărăşia mea îi era fără îndoială, mult mai puţin plăcută decât a lui.
Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începutul lui noiembrie
— o după-amiază rece şi ploioasă, când iarba şi potecile foşneau de frunze
veştede şi ude, iar cerul rece şi albastru era pe jumătate acoperit de nori
grei şi cenuşii ce veneau şi se adunau repede dinspre apus prevestind
ploaie abundentă — am rugat-o pe stăpâna mea să renunţe la plimbare,
căci eram sigură că vine o răpăială. Ea refuză; iar eu, împotriva dorinţei
mele, mi-am pus pardesiul şi mi-am luat umbrela, ca s-o însoţesc într-o
plimbare scurtă, până la marginea parcului. O plimbare pe care-o făcea de
obicei când era prost dispusă., aşa cum se întâmpla mereu în ultima
1 Se serbează la 29 septembrie.
146
vreme, de când domnul Edgar se simţea mai rău ca de obicei, lucru pe
care-l ghicisem amândouă din tăcerile lui din ce în ce mai lungi şi din
melancolia ce-i învăluia faţa. Cathy mergea tristă; nici nu alerga şi nici nu
mai zburda, cu toate că vântul îngheţat ar fi putut-o îndemna s-o ia la
fugă. Şi adeseori, privind-o cu coada ochiului, am văzut-o ridicând mâna şi
ştergându-şi obrazul. M-am uitat atunci în jur, sperând să descopăr ceva
care să-i alunge gândurile negre. La marginea drumului se ridica un mal
înalt, acoperit cu pietriş, pe care crescuseră o mulţime de aluni şi stejari
piperniciţi; aveau rădăcinile pe jumătate descoperite şi abia se puteau ţine
drept; terenul era prea afânat pentru stejari, iar vânturile puternice îi
culcaseră aproape la pământ. Vara, domnişoarei Catherine îi plăcea să se
caţere pe trunchiurile lor şi să se aşeze pe crengi, legănându-se la o
înălţime de douăzeci de picioare de la pământ; iar eu, deşi eram încântată
de îndemânarea şi de vioiciunea ei copilăroasă, socoteam necesar s-c cert
ori de câte ori o prindeam urcându-se aşa de sus, dar o certam în aşa fel
încât ştia că nu trebuie să coboare. De la prânz şi până la vremea ceaiului
şedea culcată în leagănul ei mişcat de adierea vântului şi nu făcea nimic
altceva decât să cânte, de una singură, cântece vechi — învăţate toate de
la mine — sau să urmărească păsările, vecinele ei, cum îşi hrănesc şi cum
îşi învaţă puii să zboare; sau se cuibărea singură, şi, cu pleoapele închise,
pe jumătate gânditoare şi pe jumătate visătoare, stătea pierdută într-o
fericire ce nu poate fi tălmăcită prin vorbe.
— Ia uite, domnişoară! exclamai eu arătând spre un loc mai ferit,
între rădăcinile unui copac. N-a venit încă iarna. Uite colo o floricică,
ultimul boboc din mulţimea de clopoţei care-n iulie acopereau iarba cu un
nor de ceaţă liliachie. Nu vrei să te caţeri până acolo, să-l culegi şi să i-l
duci lui tăticu'?
Cathy privi cu ochii mari floarea singuratică tremurând în adăpostul ei
de pământ, şi în cele din urmă spuse:
— Nu, n-am s-o ating. Pare atât de melancolică! Nu-i aşa, Ellen?
— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de slăbită şi lipsită de vlagă
ca şi dumneata. Obrajii îţi sunt palizi, hai să ne prindem de mână şi să
fugim. Eşti atât de sleită de puteri, încât mă încumet să ţin pasul cu
dumneata.
— Nu, repetă ea continuând să meargă agale; se oprea din când în
când şi rămânea pe gânduri în faţa unui petic de muşchi, a unui smoc de
iarbă îngălbenită, sau a unei ciuperci portocalii, ce străbătea, strălucitoare,
printre grămezile de frunze cafenii; şi din nou îşi ducea pe furiş mâna la
obraz.
— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? am întrebat-o,
apropiindu-mă de ea şi înconjurându-i umărul cu braţul. Nu trebuie să
plângi pentru boala lui tăticu'; e o simplă răceală, şi fii mulţumită că nu e
ceva mai grav.
Atunci nu-şi mai putu reţine lacrimile, şi răsuflarea i se înăbuşi în
hohote de plâns.
— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Şi ce mă fac după ce tăticu'
mă părăseşte şi rămân singură? N-am să uit cuvintele tale, Ellen.
Întotdeauna îmi răsună în urechi. Cum se va schimba viaţa mea, cât de
pustie va fi lumea când tăticu' şi cu tine veţi fi morţi!
— Nimeni nu ştie dacă nu vei muri dumneata înaintea noastră, i-am
147
răspuns. Nu-i bine să cobeşti. Să sperăm că vor mai trece ani şi ani până
când se va duce vreunul dintre noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere,
abia am patruzeci şi cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci, şi-a
fost până la sfârşit, o babă sprintenă. Şi închipuieşte-ţi că domnul Linton
trăieşte până la şaizeci de ani... până atunci trec mai mulţi ani decât ai
numărat dumneata până acum, domnişoară. Nu-i o prostie să jeleşti
pentru o nenorocire ce se va întâmpla peste douăzeci de ani?
— Dar mătuşa Isabella era mai tânără decât tăticu', remarcă ea,
ridicându-şi privirea timidă, cu speranţa c-o voi mângâia din nou.
— Mătuşa Isabella nu ne-a avut pe noi, adică pe dumneata şi pe
mine, ca s-o îngrijim, i-am răspuns. Ea n-a fost atât de fericită ca stăpânul
meu, ea n-avea pentru ce trăi. Tot ceea ce trebuie să faci acum e să-l
îngrijeşti bine şi să-l înveseleşti arătându-i că şi dumneata eşti veselă. Şi
fereşte-te să-i provoci vreo îngrijorare; ia bine seama la asta, Cathy! Eu
nu-ţi ascund adevărul; dacă-l laşi să observe c-ai suferit din pricina unei
despărţiri pe care el a socotit-o necesară şi dacă eşti pătimaşă şi
nepăsătoare şi nutreşti o dragoste prostească, fantezistă, pentru fiul unui
om pe care-ar fi fericit să-l ştie în mormânt, îl poţi ucide.
— Eu nu mă frământ pentru nimic pe lume în afară de boala lui
tăticu', răspunse ea. Nu-mi pasă de nimic când e vorba de tata. Şi
niciodată... niciodată... ah, niciodată, cât oi fi în toate minţile, n-am să fac
ceva sau să spun o vorbă care l-ar putea supăra. Îl iubesc mai mult decât
pe mine, Ellen, şi ştii cum am aflat? Mă rog în fiecare seară să trăiesc până
după moartea lui, pentru că prefer să sufăr eu decât să sufere el. Iată
dovada că-l iubesc mai mult decât pe mine însămi.
— Frumoase vorbe, i-am răspuns. Dar trebuie dovedite prin fapte.
După ce se va face bine, să nu uiţi hotărârile luate în ceasurile de spaimă.
Tot povestind aşa, ne-am apropiat de o poartă ce dădea spre drum,
şi tânăra mea domnişoară, acum ceva mai luminată la faţă, se căţără sus
şi se aşează pe zid, întinzând mâna în partea cealaltă, ca să adune câteva
boabe care străluceau, roşii, în vârful crengilor unor trandafiri sălbatici, ce
adumbreau marginea drumului. Fructele de pe poale dispăruseră, iar la
cele din vârf nu puteau ajunge decât păsările şi Cathy din locul în care se
afla. Dar când s-a întins să le culeagă, i-a căzut pălăria de pe cap; şi cum
poarta era încuiată, s-a gândit să sară peste zid să şi-o ia. Eu am rugat-o
să fie prudentă ca nu cumva să cadă, dar ea a dispărut, uşurel, după gard.
Reîntoarcerea însă n-a fost tot atât de uşoară; pietrele erau lustruite şi
netede, iar tufele de măcieş şi duzii răzleţi nu-i puteau fi de ajutor ca să se
caţăre din nou pe zid. Eu, ca o proastă, nu mi-am dat seama de situaţia
asta decât atunci când am auzit-o râzând şi exclamând:
— Ellen, du-te şi adu cheia, căci altfel trebuie s-alerg până la căsuţa
portarului. Din partea asta nu pot urca zidul.
— Stai acolo unde eşti, i-am răspuns. Am legătura de chei în
buzunar, poate că izbutesc să deschid poarta. Dacă nu, plec numaidecât.
Catherine se distra dansând încoace şi-ncolo în faţa porţii, în timp ce
eu încercam, una după alta, toate cheile mari. Când am ajuns la cea din
urmă, am înţeles că nu se potriveşte nici una; atunci, stăruind să rămână
unde era, mă pregătii să fug repede acasă; dar mă oprii, căci auzeam un
zgomot care se apropia de noi. Era tropot de cal; Cathy se opri şi ea din
dans.
148
— Cine-i? am şoptit.
— Ellen, aş dori să poţi deschide poarta, şopti, ingrijorată, tovarăşa
mea.
— O, domnişoară Linton! strigă vocea gravă a călăreţului. Mă bucur
că te întâlnesc.Nu te grăbi să pleci acasă, căci am de cerut şi de primit o
explicaţie.
— Nu vorbesc cu dumneavoastră, domnule Heathcliff, răspunse
Catherine. Tăticu’ spune că sunteţi un om rău şi că-l urâţi atât pe el cât şi
pe mine. De altfel aşa zice şi Ellen.
— Nu despre asta-i vorba, zise Heathcliff, căci într-adevăr era el.
Cred că pe fiul meu nu-l urăsc; despre el e vorba, şi te rog să-mi acorzi
toată atenţia. Da, ai motive să roşeşti! Acum două sau trei luni nu-ţi
luaseşi obiceiul să-i scrii lui Linton jucându-te de-a drgostea? Ce? Meritaţi
amândoi o bătaie bună! Mai ales dumneata, căci erai cea mai mare, şi,
după câte văd, cea mai puţin sensibilă.Eu am pus mân pe scrisorile
dumitale şi, dacă eşti câtuşi de puţin necuviincioasă faţă de mine, am să i
le trimit tatălui dumitale. Mi se pare că te-ai plictisit de această distracţie
şi-ai renunţat la ea. Nu-i aşa? Ei bine, să ştii că prin purtarea dumitale l-ai
aruncat pe Linton în prăpastia deznădejdii. Se îndrăgostise cu adevărat şi
sincer de dumneata. Pe cât e de adevărat că eu trăiesc, tot pe atât de
adevărat este că el moare de dorul dumitale. Inima îi e zdrobită, nu la
figurat, ci la propriu, din pricina nestatorniciei dumitale. Cu toate că de
şase săptămâni încoace Hareton îşi bate încontinuu joc de el şi eu am
întrebuinţat mijloace mai serioase şi am încercat să-l sperii ca să-l trezesc
din aptia lui cretinizantă, îi merge din zi în zi tot mai prost şi va fi sub
pământ înainte de venirea verii dacă dumneata nu-l readuci la viaţă!
— Cum îl poţi minţi cu-atâta neruşinare pe bietul copil?! i-am strigat
eu din parc. Te rog, vezi-ţi de drum! Cum poţi născoci asemeneajosnice
minciuni? Domnişoară Cathy, am să sparg broasca porţii cu o piatră. Să nu
dai crezare poveştilor ăstora neruşinate! Doar poţi judeca şi singură că-i cu
neputinţă ca un om să moară din dragoste pentru o necunoscută.
— Nu ştiam că erau de faţă şi iscoade care-ascultă pe la porţi, mârâi
ticălosul văzându-se prins. Scumpă doamnă Dean, eu ţin la dumneata, dar
nu-mi place că joci pe două tablouri, adăugă el cu glas tare. Cum ai putut
minţi cu-atâta neruşinare, încât să afirmi că eu o urăsc pe "biata copilă” şi
să născoceşti poveşti atât de îngrozitoare incât să nu se mai apropie de
pragul casei mele? Catherine Linton (acest nume mă încălzeşte), fetiţa
mea iubită, eu am să lipsesc de-acasă toată săptămâna. Du-te, şi-acolo îl
vei găsi pe scumpul meu băiat! Închipuieşte-ţi că tatăl dumitale ar fi în
locul meu, şi Linton în locul dumitale: gândeşte-te cum ar preţui el pe
nepăsătorul dumitale iubit, dacă acesta ar refuza să facă măcar un pas ca
să te mângâie, când însuşi tatăl dumitale l-ar implora. Şi, te rog, nu cumva
să săvârşeşti asemenea greşeală din simplă naivitate. Îţi jur pe sufletul
meu că se apropie de mormânt, şi nimeni altul în afară de dumneata nu-l
poate salva!
Broasca a cedat şi eu am ieşit pe şosea.
— Jur că Linton e pe moarte, repetă Heathcliff privindu-mă aspru. Iar
tristeţea şi dezamăgirea îi grăbesc sfârşitul. Nelly, dacă nu vrei s-o laşi pe
ea, du-te măcar dumneata. În tot cazul să ştii că eu nu mă întorc până de
azi într-o săptămână pe vremea asta, şi cred că nici stăpânul dumitale nu
149
se va împotrivi s-o lase să-şi vadă vărul.
— Vino, zisei eu luând-o pe Cathy de braţ şi silind-o să intre din nou
în parc. Căci şovăia, privind cu ochii tulburi la trăsăturile interlocutorului ei,
trăsături prea dure pentru a lăsa să se întrevadă făţărnicia sufletului.
Heathcliff îşi împinse calul aproape de noi şi, aplecându-se, remarcă:
— Domnişoară Catherine, trebuie să-ţi mărturisec că nu mai ma
răbdare cu Linton; iar Hareton şi Joseph au şi mai puţină. Trebuie să-ţi
mărturisesc de asemenea că se află într-o societate cam dură. Lâncezeşte
după blândeţe, ca şi după dragoste; şi o vorbă blândă din partea dumitale
ar fi cea mai bună doctorie pentru el. Nu lua în seamă sfaturile aspre ale
doamnei Dean, ci fii generoasă,şi caută să-l vezi. Zi şi noapte nu visează
decât la dumneata şi nimeni nu-l poate convinge că nu-l urăşti de vreme
ce nici nu-i scrii şi nici nu vii pe la noi.
Eu am tras poarta şi am rostogolit un bolovan ca s-o sprijin, căci
broasca se stricase. Apoi mi-am deschis umbrela şi-am luat-o pe Cathy sub
ea. Începuse să cadă ploaia printre ramurile copacilor, care gemeau şi ne
preveneau să nu mai întârziem. Graba cu care ne-am întors spre casă ne-a
împiedicat să facem vreun comentariu asupra întâlnirii cu Heathcliff. Dar
am ghicit intinctiv că inima micii Catherine era întunecată de doi nori.
Avea o faţă atât de tristă că abia o mai recunoşteam. Nu încăpea îndoială
că pentru ea fiecare silabă auzită era adevărată.
Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se
odihnească. Cathy se furişă în odaia lui pentru a-l întreba cum se simte,
dar îl găsi dormind. Se întoarse şi mă rugă să stau cu ea în bibliotecă. Am
luat ceaiul împreună şi după aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să
nu vorbesc, căci e obosită. Eu am luat o carte şi m-am prefăcut că citesc.
De îndată ce i s-a părut că sunt absorbită de lectură, a reînceput să plângă
în tăcere: plânsul părea, în acea vreme, distracţia ei preferată. Am lăsat-o
s-o guste din plin câtva timp, apoi am început s-o dojenesc şi să-mi bat joc
de tot ceea ce spusese domnul Heathcliff în legătură cu fiul său, ca şi cum
aş fi fost sigură că va fi şi ea de acord cu mine. Dar, vai! n-am fost destul
de abilă ca să pot contracara efectul produs de spusele lui: rezultatul a
fost întocmai cel dorit de el.
— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă liniştesc
până când nu voi afla adevărul. Trebuie să-i spun lui Linton că nu din vina
mea nu-i mai scriu şi trebuie să-l conving că, în ceea ce mă priveşte, nu
mă voi schimba niciodată.
Ce rost avea să mă înfurii şi să protestez văzând cât e de credulă şi
de naivă? În seara aceea ne-am despărţit în termeni ostili; dar a doua zi
mergeam pe drumul ce duce la Wuthering Heights alături de poneiul
tinerei şi încăpăţânatei mele stăpâne. N-am mai putut răbda s-o văd atât
de îndurerată, să-i văd obrazul palid şi abătut şi ochii intunecaţi; am cedat
cu slaba nădejde că Linton însuşi, prin primirea ce ne-o va face, ne va
dovedi câf de puţin întemeiată era întreaga poveste.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Emily Bronte-La rascruce de vanturi
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top