new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 2 din 2«12
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
date: Joi, 21/07/2011, 7:25 PM | message # 16
18.
Am inceput sa ma gandesc
atunci la Dumnezeu. Vreau sa spun
ca notiunea unei fiinte supreme,
existand cine stie unde, incepea
sa-si croiasca incet drum spre
mintea mea. Nu pentru ca as fi vrut
sa dau cu ea de pamant, sau stiu
eu, sa ma razbun pentru ceea ce se
pregatea sa-mi faca – mie, adica lui
Jenny. Nu ; cugetarile care-mi
veneau in minte in legatura cu
aceasta erau de cu totul alta
natura. De pilda, dimineata cand
ma trezeam din somn si Jenny era
langa mine. Inca langa mine. Imi
pare foarte rau, sunt chiar foarte
jenat s-o spun, dar in acele clipe
speram din toata inima sa existe
un Dumnezeu caruia sa-i pot
multumi. Sa-i multumesc din tot
sufletul pentru ca ma desteptam
din somn si o puteam vedea inca,
cu ochii mei, pe Jennifer.
Altminteri, incercam sa actionez
cat puteam de normal in toate
privintele ; o lasam deci sa prepare
micul dejun, si asa mai departe.
- Il vezi azi pe Stratton? ma
intreba ea, intinzandu-mi o a doua
portie de fulgi de ovaz.
- Pe cine?
- Pe Raymond Stratton, ’64 ;
prietenul tau cel mai bun. Colegul
tau de camera, inaintea mea.
- Ah, da. Trebuia sa ne intalnim
sa jucam o partida de tenis. Dar
cred c-o sa-l decomand.
- Ce te-a apucat?
- Ce, Jen?
- Sa nu incepi sa-ti
contramandezi partidele de tenis.
Sa stii ca n-am nevoie de-un barbat
sedentar si molatic langa mine!
- O.k., atunci hai sa iesim sa
cinam undeva in oras diseara.
- De ce?
- Cum adica, de ce? am tipat eu
de colo, incercand sa afisez tonul
meu glumet obisnuit, de pseudosuparare.
Ce, acum nu mai am voie
sa-mi scot afurisita de nevasta
seara la un restaurant, daca am
chef?
- Barrett, poti sa-mi spui cine-i
dumneaei? Cum se numeste?
intreba Jenny.
- Poftim?
- Uite ce : cand te simti obligat
sa-ti scoti sotia in lume in zi de
lucru, inseamna c-ai ceva pe
suflet : cu cine ma trisezi?
- Jennifer! am racnit eu sincer
jignit. Nu tolerez sa-mi servesti
asemenea chestii la micul dejun!
- Foarte bine. Atunci diseara
transporta-ti acasa augusta
persoana sa cinam impreuna. Ok?
- Ok.
Si i-am spus asta lui Dumnezeu
– oricine si oriunde ar fi – ca accept
bucuros orice status quo. Nu ,
domnul meu, nu-mi pasa de chinul
meu de-acum – atata timp cat
Jenny nu stie. M-auzi, Doamne,
domnul meu? Te rog fixeaza pretul.
- Oliver?
- Da, Mr. Jonas.
Eram convocat in biroul sefului.
- Esti desigur la curent cu
afacerea Beck?
Fireste, eram. La Chicago,
reporterul saptamanalului “Life”,
Robert L. Bech fusese brutalizat de
politie pe cand incerca sa
fotografieze o manifestatie de
strada. Jonas considera cazul Beck
o problema-cheie pentru prestigiul
firmei.
- Cunosc cazul. Beck a fost
brutalizat de agentii politiei, i-am
raspuns usurat (ha!).
- Stii ce rugaminte as avea,
Oliver? Ce-ar fi sa te ocupi tu de
cazul asta?
- Eu?
- Ai lua desigur cu tine pe cine
vrei dintre cei mai mici sa te ajute.
Din cei mai mici? Eu eram cel
mai nou in echipa. Trebuia sa
interpretez : “Oliver, la varsta
dumitale, in pofida datelor
cronologice, faci parte in aeest
birou din oamenii cu greutate. Esti
unul de-al nostru, Oliver.”
- Va sunt foarte recunoscator,
am raspuns.
- Deci, cand crezi c-ai putea sa
iei avionul spre Chicago? am fost
intrebat.
Hotarasem sa nu-mi spun pasul
nimanui, sa-mi duc de unul singur
povara. L-am innebunit deci pe
batranul Jonas cu nu stiu ce
minciuna, explicandu-i ca mi-era
practic imposibil sa parasesc New
York-ul, cel putin pentru moment.
Am adaugat ca speram sa nu mi-o
ia in nume de rau. Mi-a fost insa
foarte clar ca s-a simtit vexat de
refuz, caci avansul fusese cat se
poate de semnificativ.
Dumnezeule, Mr. Jonas, cand aveai
sa pricepi adevaratul motiv?
Paradox : Oliver Barrett IV,
plecat de la birou mai devreme, se
indreapta acum spre domiciliul sau
fara nici o graba. Se poate explica
asa ceva?
Luasem obiceiul sa casc ochii la
vitrinele de pe Fifth Avenue,
contempland lucrurile minunate si
absurd de extravagante pe care leas
fi cumparat in dar pentru
Jennifer, de n-ar fi trebuit sa
intretin fictiunea acelei atmosfere
“normale”…
Cum naiba m-as fi putut
intoarce acasa, decat cu frica-n
san? Acum, la cateva saptamani
dupa darea adevarului in vileag,
Jenny incepuse sa piarda din
greutate. Vreau sa spun ca
incepuse sa slabeasca, pentru
moment imperceptibil – poate nu-si
dadea inca seama. Eu insa, care
stiam, remarcasem.
Cascam deci ochii la vitrinele
companiilor aeriene : Brazilia,
Marea Caraibelor, Hawaii (“Luati-va
la revedere de la griji! Zburati cu
noi spre tarmuri insorite!”) si asa
mai departe. Chiar in acea duoamasa
“Trans World Airlines”
lansase reclama unei serii noi de
excursii europene extra-sezon :
Londra – “orasul targ”, etc. , Paris –
“orasul indragostitilor”, etc …
“Dar despre bursa ce-ai de
spus? Si despre Paris ce-ai de spus,
despre Parisul pe care nu l-am
vazut niciodata?”
“Dar despre casatoria noastra
ce-ai de spus?”
“A spus cineva ceva de
casatorie?”
“Da : eu. Ti-o spun acum.”
“Vrei sa devin sotia ta?”
“ Da.”
“Pentru ce?”
Ma bucuram de un credit atat de
fantastic incat in doi timpi si trei
miscari am devenit posesorul unei
legitimatii “Diners Club”! O simpla
iscalitura la rubrica puncte puncte
si gata : aveam in buzunar doua
bilete, clasa intai ( nici mai mult,
nici mai putin! ) cu destinatia Paris
– Orasul Indragostitilor.
Cand am ajuns acasa, Jenny
arata mai trasa la fata, putin livida,
dar ideea mea nastrusnica speram
sa-i readuca culoarea in obraji.
- Ghici care-i noutatea, stimata
doamna! am inceput eu.
- Te-au dat afara, isi dadu cu
parerea optimista doamna Barrett.
- Nu. Dimpotriva, i-am raspuns
scotand din buzunar biletele.
Plecam! Luam avionul! Maine seara
suntem la Paris!
- Nici pomeneala, Oliver, spuse
ea. Dar pe un ton foarte calm, fara
verva ei ironic – agresiva de
rigoare. Suna aproape a alintare
“Nici pomeneala, Oliver!”
- Na-ti-o buna! Cum adica “nici
pomeneala”? Te rog sa-mi explici.
- Lasa, Ollie, relua ea cu
blandete, nu de asta o sa ne-arda
acuma.
- Ce vrei sa spui cu asta?
- Vreau sa spun ca n-am nici o
nevoie de Paris. Nu vreau la Paris.
Te vreau pe tine.
- Pai sunt al tau, scumpo! am
intrerupt-o eu mimand o falsa
veselie.
- Apoi am nevoie de timp,
continua ea – ceea ce tu nu-mi poti
da …
Atunci am privit-o in ochi. Erau
inefabil de tristi. Dar tristi intr-un
fel cum singur eu puteam pricepe.
Imi marturiseau ca-i pare rau. Ca-i
pare rau pentru mine.
Am ramas asa o clipa, in tacere,
unul in bratele celuilalt. Daca unul
din doi avea sa planga, da Doamne
sa planga si celalalt, sa fim
impreuna. Dar mai bine, nici unul
sa nu planga!
Jenny mi-a explicat atunci cum
se simtise “lamentabil de prost” :
se dusese deci singura la dr.
Sheppard, dar nu pentru o
consultatie, ci sa-i ceara socoteala :
“Va rog sa-mi spuneti drept in fata
ce-i cu mine”. Si mi-a spus.
In chip straniu, m-am simtit
dintr-o data vinovat de faptul ca
nu-i spusesem eu adevarul. A
simtit asta indata si a facut o
remarca calculat stupida :
- Sa stii ca tipul e de la Yale,
Ollie.
- Cine, Jen?
- Acherman. Hematologul. De la
Yale – pana in varful unghiilor. A
facut acolo si colegiul si medicina.
- Oh. Si-am dat din cap. Cu toata
gravitatea subiectului, incerca sa
strecoare un fir de buna-dispozitie

- Stie macar sa citeasca si sa
scrie? am intrebat.
- Asta ramane de vazut, zambi
doamna Oliver Barrett, promotia
Radcliffe ’64. Ceea ce stiu e ca se
pricepe sa vorbeasca. Si eu tocmai
asta voiam : sa-mi vorbeasca.
- Asadar, bravo lui!
- Bravo lui, a spus.
19.
Acum cel putin nu ma mai
intorceam acasa cu frica in san, nu
ma mai teroriza ideea ca trebuie sa
actionez “normal” . Imparteam din
nou absolut totul, chiar daca de
asta data era vorba si de
infioratoare cunoastere a faptului
ca zilele noastre impreuna se
imputinasera si erau numarate.
Erau lucruri de discutat, din
acelea pe care cuplurile in varsta
de 24 de ani nu le discuta in mod
obisnuit.
- Contez pe tine sa fii tare – e
doar specialitatea ta ca jucator de
hochei … spunea ea.
- Tare, tare, raspundeam eu,
intrebandu-ma in gand daca
atotstiutoarea Jenny ghicea cumva
ca macistele din mine era acum
inspaimantat.
- Ma refer la Phil, continua ea. O
sa fie cel mai greu pentru el. Tu, la
urma urmei, vei fi “Vaduvul Vesel”.
- N-o sa fiu vesel, intrerupeam
eu.
- Ba vei fi ; e un ordin. Vreau sa
fii vesel, Ollie, o.k.?
- O.k.
- O.k.
Era intr-o seara, cateva
saptamani mai tarziu – imediat
dupa cina. Gatea mai departe ;
insistase foarte mult sa se ocupe
totusi de bucatarie. Reusisem pana
la urma s-o conving sa-mi dea voie
sa ma ocup macar de vase ( imi
facuse capul calendar cu
argumentul ei , ca “nu era treaba
de barbat” ) ; deci tocmai
strangeam, in timp ce ea se
instalase la pian sa cante Chopin.
Am auzit-o oprindu-se la jumatatea
preludiului. Am intrat imediat in
salon sa vad ce se intampla. Statea
nemiscata.
- Nu ti-e bine, Jen? ( bine, intr-un
sens foarte relativ ). Mi-a raspuns
c-o intrebare.
- Iti poti permite un taxi?
- Fireste, am raspuns. Unde vrei
sa te duc?
- Sa spunem … la spital.
Mi-am dat seama , din mica
fluturare de miscari care urma, ca
asta era. Jenny pleca din casa si nu
avea sa mai revina niciodata. Cum
sta linistita in coltul ei, in timp ce
eu aruncam in graba cateva
lucrusoare intr-un geamantan, ma
intrebam la ce-i era gandul. Mai
exact, ma intrebam ce gandea in
legatura cu caminul nostru. Ce
lucru din jur ar fi dorit mai mult sa-i
ramana intiparit in ochi drept
aducere-aminte?
Nimic. Sta linistita, nu parea sa
cugete in mod special la nimic.
- Hei, am spus, ai dori sa iei
ceva cu tine? Ai vreo preferinta?
Spune-mi!
- Nah, nah. Clatina apoi din cap
ganditoare ; dupa o clipa adauga :
Pe tine.
Jos a fost o poveste intreaga
pana sa gasim un taxi. Toata lumea
mergea la teatru. Portarul tiuia cu
fluierul lui in dreapta si-n stanga,
si-si foia bratele pe sus, dat
dracului, ca un arbitru de hochei.
Jenny statea linistita, rezemata de
bratul meu ; in sinea mea, imi
doream din tot sufletul sa nu vina
nici un taxi niciodata, si Jenny sa
ramana astfel langa umarul meu,
totdeauna. Dar pana la urma, a
aparut si masina. Norocul nostru –
soferul era un tip sociabil. Cand a
auzit de Mount Sinai Hospital s-a
lansat fara sovaire in conversatia
de rigoare pentru un drum la
maternitate.
- Nu va faceti griji, copii, intrati
pe maini excelente. Fac treaba de
ani de zile cu barza de la “Mount
Sinai”.
In spate, Jenny se ghemuise
strans la pieptul meu. Eu o sarutam
pe par.
- E primul, nu-i asa? intreba
simpaticul sofer.
Cred ca Jenny si-a dat seama ca
tipul ma scotea din sarite,
deoarece mi-a murmurat incet la
ureche :
- Fii bun, Oliver. Nu vezi ca omul
incearca sa fie dragut cu noi?
- Da, dom’le , i-am raspuns. E
primul, da ; si sotia mea nu se
simte tocmai in apele ei; asa ca
vezi, poate prinzi cateva stopuri pe
verde, se poate?
Ne-a dus la “Mount Sinai” foarte
repede, intr-adevar. Era foarte
indatoritor, ne-a deschis portierele,
si a luat geamantanul. Inainte sa
ne spuna la revedere, ne-a urat
toate cele bune, multa , multa
fericire si noroc. Jenny i-a multumit
frumos.
Nu parea foarte sigura pe
picioare si atunci am vrut s-o iau in
brate, dar s-a opus :
- Nu, de asta data nu, Preppie.
Nu peste pragul asta! Asa ca am
pasit amandoi in hol, unde am
urmat niste penibile formalitati de
internare.
“Figurati in fisele organizatiei de
asigurare pentru caz de boala?”
“Nu.”
( Cine naiba avusese timp de astfel
de fleacuri? Eram preocupati sa ne
cumparam vesela. )
Fireste ca sosirea lui Jenny nu
cadea tocmai pe nepregatite. La
camera de garda se dadusera din
timp dispozitii, iar doctorul Bernard
Ackerman, care pe drept cuvant
era un baiat de isprava, cum
spusese si Jenny (desi de la Yale),
isi astepta pacienta.
- Va urma tratamentul cu
leucocite si trombocite, mi-a spus
dr. Ackerman. In prezent e lucrul
de care are cea mai mare nevoie.
De antimetaboliti nu duce lipsa.
- Ce vrea sa zica asta, daca nu
va suparati? am intrebat eu.
- Tratamentul de care va
vorbesc incetineste distrugerea
celulelor, mi-a explicat el, dar, asa
cum sotia dumneavoastra a si aflat,
nu sunt excluse pe parcurs unele
efecte secundare neplacute.
- Uitati, dom’le doctor – stiu ca-l
prelucram de pomana – aici ce zice
Jenny e sfant. Daca spune ca-i de
acord, totu-i in ordine.
Dumneavoastra faceti, din partea
dumneavoastra, absolut tot ce se
poate ca sa sufere cat mai putin.
- De asta va rog sa nu va indoiti
nici o singura clipa.
- Nu ma uit la bani, doctore.
Cred ca incepusem sa ridic vocea.
- S-ar putea sa mai dureze
saptamani, luni poate, a spus el.
- Nu ma intereseaza : fac naibii
pe bani!
El se arata cat se poate de
rabdator cu mine. De fapt, ma
rasteam la el ca la dracu’.
- Spuneam doar atat, explica
Ackerman, mai departe, ca nu
exista realmente nici o posibilitate
de a stabili cu precizie durata
tratamentului …
- Te rog un singur lucru, dom’le
doctor, i-am ordonat eu, te rog sa
nu uiti ca doresc sa i se acorde
maximum absolut de confort.
Rezerva separata. Infirmiere
speciale, de zi si de noapte. Tot. Nu
discut. Cu banii pe masa.
20.
Din East 63-rd Street – in
Manhattan, New York – la Boston,
Massachussetts e imposibil sa
ajungi cu masina in mai putin de 3
ore si 20 de minute. Vorbesc serios
atunci cand spun ca am incercat si
imposibilul pe acest traseu,
ajungand la concluzia ca nici o
marca – nici straina, nici americana
– chiar cu un as la volan, nu poate
depasi acest record. MG-ul meu
fugea deci mancand pamantul, cu
105 mile pe ora, cand am ajuns la
rascrucea spre Massachussetts.
Ma barbierisem atent cu
aparatul meu electric portativ si ma
schimbasem de camasa in masina;
iar acum, era ora 8 dimineata, si
intram in sacrosanctele asezaminte
din State Street. Desi era prima
ora, cateva distinse figuri din
Boston se si aflau pe acolo pentru
intrevederi cu Oliver Barrett III.
Secretara, care ma stia, a transmis
imediat numele meu prin intercom.
Tata n-a spus : “sa intre”.
In schimb, dupa o clipa, usa s-a
deschis de perete si el si-a facut
aparitia in persoana. A spus atat :
“Oliver!”
Preocupat cu eram de
aparentele fizice, am observat de
indata ca arata mai palid ; in cei 3
ani de cand nu-l vazusem, parul ii
incaruntise (era poate si putin mai
rar).
- Intra, baiete, spuse el.
Mi-era cu neputinta sa
interpretez tonul vocii. Am inaintat
cativa pasi spre birou.
Am luat indata loc in “fotoliul
clientului”.
Pentru o clipa ne-am uitat unul
la altul, apoi ne-am plimbat privirile
peste obiectele din incapere. Eu mam
concentrat asupra celor de pe
birou : o pereche de foarfeci intr-un
toc de piele, un coupe-papier
pentru deschis corespondenta, o
fotografie a mamei, de demult. O
fotografie a mea ( absolvent la
Exeter ).
- Ce mai spui? m-a intrebat el.
- Numai bine, am raspuns.
- Ce face Jennifer? intreba iar.
In loc sa-l mint, am eludat
problema – desi tocmai asta era –
si am abordat frontal motivul
propriu-zis al aparitiei mele atat de
neasteptate.
- Tata, am nevoie de un
imprumut de 5 mii de dolari. Motiv
foarte serios.
M-a privit. Daca nu ma insel, a
dat cumva din cap.
- Asa? facu el.
- Ma rog? am intrebat.
- As putea sa stiu motivul?
- Nu pot sa ti-l spun, tata.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:27 PM | message # 17
Imprumuta-mi doar banii. E
rugamintea mea.
Am avut atunci sentimentul –
daca in legatura cu Oliver Barrett
cuvantul sentiment e plauzibil – ca
intentia lui era sa-mi dea banii. Pe
de alta parte, nu mi se parea pornit
pe reprosuri. In schimb era
realmente pornit pe altceva : tinea
neaparat sa stam de vorba.
- Spune-mi , dar nu capeti
salariu la “Jonas and Marsh”? … se
interesa el.
- Sigur ca da.
Eram tentat sa-i spun si cat,
spre a-i da a intelege ca era un
salariu record pentru un stagiar –
apoi mi-am dat seama ca daca stia
unde lucram, stia cu siguranta si
cum eram incadrat.
- Si ea, nu preda? m-a intrebat.
Dar uite ca nu stia chiar totul.
- Te rog, nu spune “ea”.
- Si Jennifer nu preda? repeta el
politicos.
- Si-apoi, te rog mult un lucru,
tata : n-o baga pe Jennifer in treaba
asta. E vorba de o problema strict
personala. O problema strict
personala, de cea mai mare
importanta pentru mine.
- Ai incurcat-o cu o pustoaica?
ma intreba el – fara nici o nuanta
de depreciere in ton.
- Da, am raspuns. Da, tata.
Chiar asta e. Da-mi te rog, paralele.
Nu cred ca a crezut o clipa
motivul meu. De asemenea nu cred
ca tinea realmente sa stie. Se
interesase, asa cum am spus, doar
ca sa stea de vorba.
Se intinse dupa carnetul de
cecuri pe care-l scoase agale dintrun
sertar al biroului ; era legat intrun
fel de piele de Cordova – ca
manerul coupe papier-ului, ca tocul
foarfecilor de pe masa. Il deschise
incet. Nu ca sa ma tortureze – n-as
crede – doar ca sa mai traga de
timp. Sa mai gaseasca ceva de
spus. Lucruri nejignitoare.
Terminase de completat cecul ;
rupse foaia din carnet si mi-o
intinse. Am intarziat probabil o
fractiune de secunda, mai inainte
de a realiza ca s-ar fi cuvenit sa
intind mana spre mana lui, ca sa
iau cecul. Asa ca, din punctul lui de
vedere, a urmat (cred) un moment
de jena : si-a retras mana, punand
hartia pe marginea biroului. Acum
ma privea clatinand usor din cap.
Expresia lui parea sa spuna : “Ei,
asta-i , baiete”. Dar, de fapt, nu
facea decat sa clatine din cap.
Nu c-as fi tinut neaparat sa ma
ridic si sa plec. Dar era practic
imposibil sa ma gandesc la un
singur lucru neutru pe care sa-l fi
putut discuta impreuna. Si era
imposibil sa stam asa mai departe,
infipti amandoi in scaune, dornici si
unul si altul sa deschidem vorba,
dar incapabili macar sa ne privim
drept in fata.
M-am intins spre masa si am
luat cecul. Da, scria citet “cinci mii
de dolari” , cu iscalitura : Oliver
Barrett III. Cerneala se si uscase. Lam
impaturit cu grija si l-am bagat
in buzunarul de la piept in timp ce
ma sculam ca s-o pornesc spre usa.
Sigur, ar fi trebuit macar sa leg
doua cuvinte de scuza in legatura
cu faptul ca datorita mie, niste
importante personalitati ale vietii
publice din Boston ( poate chiar din
Washington ) , faceau acum
anticamera la el ; si apoi ca, in
definitiv, daca aveam intr-adevar si
altceva sa ne spunem, puteam,
tata, sa te astept alaturi putin ; de
altfel, poate n-ai nimic special in
program pentru pranz si dejunam
impreuna … si asa mai departe.
M-am oprit in prag, in usa
intredeschisa si, luandu-mi inima in
dinti ca sa-l privesc in ochi, i-am
spus doar atat :
- Multumesc , tata.
21.
Sarcina de a-l informa pe Phil
Cavilleeri mi-a revenit mie.
Altcineva? Nu avea cine. Nu s-a
pierdut cu firea , cum ma temusem
ca avea sa se intample, ci , foarte
stapan pe sine, a pus linistit lacatul
pe taraba la Cranston, si a venit sa
locuiasca la noi in apartament.
Fiecare are modul sau propriu si
personal de a se descurca in fata
durerii. Phil face curatenie. Spala,
freaca, lustruieste. Nu pot pricepe
exact ce tot framanta in minte
facand acestea toate, dar asta e.
Mangaie poate speranta ca
Jenny se va intoarce acasa?
Parca da. Da. Saracul de el. De
aceea face curatenie prin casa. Phil
refuza pur si simplu sa accepte
lucrurile drept ceea ce sunt.
Fireste, de fata cu mine, nu spune
nimic, dar eu stiu ce-are in cap.
Pentru ca gandesc si eu ca el.
Dupa ce am internat-o, i-am
telefonat lui Jonas sa-i spun de ce,
pentru un timp, nu puteam veni la
lucru. Am pretextat ca trebuie sa
inchid urgent – caci presimteam ca
avea sa se arate indurerat si sa
incerce sa-mi spuna lucruri ce nu
se pot exprima in cuvinte.
Incepand din acea clipa, zilele mele
au fost impartite intre ore de vizita
la spital si restul. Restul, fireste, nu
insemna nimic. Ce poate sa
insemne sa stai la masa fara pofta
de mancare, sa-l privesti pe Phil
frecand podeaua (iar!), sau sa nu
poti inchide un ochi toata noaptea,
in ciuda retetei lui Ackerman.
Intr-o zi l-am auzit pe Phil
mormaind de unul singur in
bucatarie : “nu mai pot rabda” . Era
alaturi, spaland (manual) vasele
dupa masa de seara. Nu i-am spus
nimic, dar in sinea mea m-am
indarjit sa declar, ca pentru mine,
ca eu unul puteam rabda si pana in
panzele albe.
Dumneata, acolo sus, oricine-ai
fi, Domnule Responsabil cu
intreaga poveste, te rog respectuos
sa iei act ca eu unul pot s-o duc
asa , daca-i cazul, si pana in
panzele albe. Pentru ca Jenny este
Jenny.
In seara aceea fusesem dat
afara din rezerva. Voia sa
vorbeasca intre patru ochi cu tatal
ei.
- Sedinta de acum e exclusiv
rezervata americanilor de origine
italiana, spusese ea, mai palida
decat cearceaful – deci, Barrett,
misca! Afara putin!
- O.k., am zis.
- Nu prea departe, adauga Jenny
cand am ajuns in dreptul usii.
M-am instalat in hol. Foarte
curand, Phil si-a facut aparitia.
- Zice sa te duci pan’ la ea, imi
sopti cu un glas atat de cavernos,
incat parca n-ar mai fi ramas nimic
in interiorul lui. Eu ma duc pana jos
sa-mi iau niste tigari.
- Trage nenorocita aia de usa
dupa tine, ma lua Jenny in primire
din prag.
Am ascultat-o si am inchis usa
foarte incet ; indreptandu-ma apoi
spre patul unde era intinsa, am
putut-o privi mai bine din cap pana
in picioare. Bratul drept, de obicei
tinut sub patura, avea infipte in el
niste tuburi de cauciuc. Imi placea
sa stau cat mai langa ea ca s-o
privesc drept in fata ; palizi cum
erau, obrajii pareau totusi luminati
de caldura privirii.
M-am asezat, asadar, cat mai
aproape de ea.
- Sa stii, Ollie, ca nu doare ; te
rog, crede-ma. E ca si cum te-ai
prabusi lent de pe munte. Iti dai
seama?
Nu stiu ce mi se invartise
undeva sub plex, deasupra
maruntaielor. Un ce fara forma
care se pregatea acum sa-mi atace
gatlejul, facandu-ma sa izbucnesc
in hohote de plans. Dar n-am sa ma
las. De altfel nu ma lasasem
niciodata. Eram barbat, ce naiba!
N-am voie sa plang. Asa ceva nu
exista.
Dar daca nu plang, nu pot
deschide gura. Nu pot decat sa fac
“da”, din cap. Am raspuns din cap
“Da”.
- Umbli cu cioara vopsita?
- Him? am putut marai printre
dinti.
- Habar n-ai ce inseamna sa te
desprinzi lent din varful unui
munte, Preppie, adauga ea. In viata
ta n-ai cazut asa, de pe munte.
- Ba da, am replicat
recapatandu-mi glasul. Cand te-am
intalnit pe tine.
- Da, spuse ea ; si un zambet
trist ii flutura pe buze. “Oh, si ce
cadere!” Cine a spus asta?
- Nu stiu. Shakespeare, am
raspuns.
- Da , dar cine? intreba ea din
nou, cu un glas care devenise
parca rugator. Nu-mi amintesc nici
macar numele piesei. Si am
absolvit Radcliffe. Ar trebui sa stiu.
Stiam pe de rost intregul catalog
Kochel.
- E lucru mare, am spus.
- Nu-i asa? relua ea ; isi incrunta
fruntea si intreba : Ce numar are
Concertul pentru pian in do major?
- Am sa verific si-am sa-ti spun,
am linistit-o.
Stiam exact si unde. Acasa, in
dreapta, pe polita de langa pian.
Voi verifica, si maine, primul lucru,
am sa-i spun.
- Pe vremuri, da, stiam, stiam.
Pe vremuri stiam.
- Pai, vrei sa discutam acum
despre muzica? am intervenit eu in
“stil Humphrey Bogart”.
- Preferi sa discutam despre
inmormantare? m-a intrebat.
- Nu, i-am raspuns, necajit c-o
intrerupsesem.
- Sa stii c-am discutat asta cu
Phil. Ma urmaresti, Ollie?
Intorsesem capul.
- Da, sigur, Jenny, te ascult.
- I-am spus sa faca o slujba
catolica, si tu vei fi de acord.
- O.k., am raspuns.
- O.k., a intarit ea.
M-am simtit intrucatva usurat,
deoarece, la urma urmelor, orice ar
mai fi venit dupa asta, n-avea cum
sa fie mai groaznic.
Greseam.
- Asculta, Oliver, spuse Jenny –
dar pe tonul ei suparat, desi cu
multa blandete. Oliver, esti obligat
sa incetezi sa-ti faci sange rau.
- Eu?
- Ma refer la expresia asta
vinovata de pe fata ta. Oliver, nu e
bine.
Am incercat cinstit sa-mi modific
expresia de gheata a fetei, dar
muschii refuzau orice comanda.
- Nu-i vina nimanui, ma asculti,
prostule? spunea ea mai departe.
Te rog deci : inceteaza cu
autoinvinovatirile.
As fi vrut s-o privesc mai
departe, sa nu mai trebuiasca
niciodata sa-mi iau ochii de la ea :
a trebuit totusi sa-mi plec
pleoapele. Mi-era rusine ca pana si
in acele momente Jenny imi citea
pe dinafara sufletul.
- Asculta, Ol, e unicul lucru pe
care-l cer. In alte privinte, sunt
sigura, totul o sa fie in ordine.
Ma apucase din nou rascolirea
aceea, mi-era frica sa spun chiar :
O.k. Nu puteam deschide gura. Pur
si simplu o priveam muteste.
- De Paris nici ca-mi pasa, facu
ea dintr-o data.
- Him?
- Scoate-ti naibii din cap Parisul
si muzica si toate cate-ti inchipui ca
m-ai impiedicat sa fac. Sa stii ca
nici nu-mi pasa : nu ma deranjeaza
de loc, nu fi cretin! Nu poti sa crezi
una ca asta?
- Nu, am raspuns foarte sincer.
- Atunci, mars afara de aici!
spuse ea. Inseamna ca n-ai ce
cauta langa mine, la capataiul
meu, pe pacatosul asta de pat de
moarte.
Aveam toate motivele sa stiu
cand Jenny vorbeste serios. Am
capatat invoirea sa raman,
spunand o minciuna :
- Te cred, am raspuns.
- Asa da, mai merge, a zis ea. Si
acum, am sa te rog foarte mult sami
faci o favoare, da?
Simteam cum undeva in mine
urca iarasi valul acela cotropitor,
de lacrimi. Dar m-am tinut tare. Naveam
sa plang. Aveam pur si
simplu sa-i indic lui Jennifer printr-o
miscare aprobatoare a capului ca
sunt intr-adevar fericit sa-i
indeplinesc orice dorinta, da.
- Te rog sa fii bun : strange-ma o
data, foarte tare, in brate, mi-a
spus.
I-am atins bratul. Dumnezeule!
Cat era de slaba – si am strans
usor.
- Nu, Oliver, a spus ea. Te rog
strange-ma de-adevaratelea in
brate, foarte tare.
Cu multa bagare de seama la
tuburi si la toate celelalte – m-am
urcat atunci in pat langa ea , si am
cuprins-o in brate.
- Multumesc, Ollie.
Acestea au fost ultimele ei cuvinte.
22.
Cand am aparut, Phil Cavilleri
era in salonul convalescentilor,
fumand a nu stiu cata tigara.
- Phil? i-am zis incet.
- Da.
M-a privit si cred ca stia.
Suferea in mod evident de lipsa
unei mangaieri fizice. M-am dus
langa el si i-am pus o mana pe
umar. Mi-era teama c-o sa inceapa
sa planga. Eu unul eram sigur ca no
sa plang. Nu puteam. Vreau sa
spun ca trecusem de mult de toate
astea.
Mi-a luat mana in mana lui.
- Nu stii, incepu el sa baiguie, nu
stii ce rau imi pare ca …
Facu aici o pauza ; l-am
asteptat. In definitiv mai era vreo
graba?
- … ca i-am promis lui Jenny sa
fiu tare pentru tine.
Totusi, ca sa-si onoreze cuvantul
dat, ma mangaie foarte usor pe
mana.
Simteam insa nevoia sa fiu
singur. Sa ies la aer. Poate sa ma
plimb.
In holul de jos domnea o liniste
mormantala. Proprii mei pasi doar,
rasunand inabusit pe linoleum.
- Oliver.
M-am oprit.
Tata. In spatele ghiseului, la
internari, mai era doar o sora ;
numai noi singuri. De fapt, ne
numaram printre putinii oameni din
New York treji la ora aceea.
Nu l-am putut privi in fata. M-am
indreptat glont spre usile turnante.
Dar intr-o clipa era langa mine, in
strada.
- Oliver, mi se adresa el, ar fi
trebuit sa-mi spui …
Era foarte frig, ceea ce , intr-un
sens, era foarte bine, caci eram
amortit , simteam nevoia sa simt
ceva. Tata continua sa-mi
vorbeasca in timp ce stateam
nemiscat, in bataia vantului
inghetat.
- Cum am aflat, am sarit in
masina…
Imi uitasem paltonul ; gerul
incepuse sa muste. Bine . Era bine.
- Oliver, a staruit el, doresc sa-ti
fiu de folos …
- Jenny a murit, i-am spus.
- Nu stii ce rau imi pare, se
scuza el in soapta, naucit.
Nu stiu pentru ce, am repetat
atunci ceea ce invatasem de mult
de la frumoasa fata ce murise :
- Cand iubesti, nu-i nevoie nici
macar de scuze, pentru nimic,
niciodata …
Atunci mi s-a intamplat un lucru
pe care nu-l facusem niciodata in
prezenta lui ; cu atat mai putin in
bratele lui. Am plans.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
Pagina 2 din 2«12
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top