new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 4 din 4«1234
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
JOHN SAUL-UMBRA
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:17 AM | message # 46
***

În biroul lui Engersol, Josh ascultă îngrozit ţipetele înfundate care veneau din puţul ascensorului. Ce se întîmpla? Ce făcea Amy acolo?
Şi cine altcineva mai auzea strigătele administratoarei?
Se deplasă pînă la uşă şi se trase suficient de aproape de golul scării ca să se poată zgîi în jos. Deşi nu văzu pe nimeni, auzi un murmur de voci la etajul doi.
Să coboare?
Dar ce-avea să se întîmple cu Amy?
Găsi imediat răspunsul. Engersol va încerca să o omoare. Exact aşa cum s-ar fi întîmplat şi cu el dacă Hildie nu era oprită de Amy.
Sau l-ar fi pus şi pe el în computer?
O fracţiune de secundă, prin minte îi fluturară coşmarurile din noaptea trecută. Încercă să se imagineze prins pentru totdeauna în capcana acelui labirint nesfîrşit, fără a avea nici o speranţă de trezire.
O parte a lui vru să fugă, s-o cheme pe maică-sa şi s-o implore să vină şi să-l ia cu ea.
Dar cealaltă parte îi spuse că n-o putea abandona pe Amy; nu putea s-o lase singură după tot ceea ce făcuse pentru el.
Se strecură la loc în biroul directorului şi încuie uşa cu cheia.

***

― Opreşte-o, Adam! porunci Engersol. Omoar-o dacă trebuie, dar opreşte-o!
Nu primi nici un răspuns din partea lui, dar imaginea de pe monitor a chipului lui Adam dispăru pentru a fi înlocuită de un peisaj grotesc cum Engersol nu mai văzuse înainte.
Inumană, cu o faţă diavolească, creatura de pe ecran se uita la ei cu ură.
Lîngă doctor, Jeff căscă gura de uimire.
― Ce e? îngăimă el. Ce se întîmplă?
― Nu ştiu, răspunse Engersol cu vocea ascuţită. N-am nici o idee.
Experimentul îi scăpa de sub control.

***

Era înconjurată de demoni.
Creaturi ce-i depăşeau imaginaţia o încercuiseră pe Amy. Cînd prima dintre ele apăruse din neant, dînd din nişte aripi mari şi plesnind din coada bifurcată, primul ei gînd fusese să se tupileze şi să lase pocitania să zboare deasupra ei.
Ascultînd de instinct, Amy pierdu brusc controlul asupra ascensorului. Din gîtul lui Hildie izbucni un ultim strigăt de frică şi de agonie cînd cabina pică pînă în fundul puţului. Urletul fu curmat brusc cînd ea se zdrobi pentru ultima dată de podea. Căzu cu capul înainte şi-şi frînse gîtul.
Trucurile mintale îi erau inutile fetei, căci ea nu se putea ascunde nicăieri pentru a scăpa de asaltul cumplitei monstruozităţi.
Îşi refocaliză concentrarea asupra bestiei. Refuză să se mai gîndească la ea şi creatura dispăru, dar locul îi fu luat imediat de un alt monstru.
Avea pielea verde, acoperită cu solzi. Ochii de un roşu sîngeriu o fixau cu ură în întunericul ce o înconjura. Bestia se tîrî spre ea, întinse ghearele s-o apuce...
Nu!
Nu e real!
Amy strigă cuvintele în propria ei minte, dar repetarea pentru sine a adevărului nu o ajută deloc; nu-i puteau atenua groaza care îi umplea creierul.
Ştia că aceste creaturi nu existau ― nu puteau să existe! ― pentru că lumea în care trăia acum nu poseda în ea asemenea fiinţe. În afară de ea şi de Adam, nu mai exista nici o vietate în acest univers.
Nu erau decît stimuli abstracţi care excitau celulele de pe cortexul ei şi care creau viziunile acestea de coşmar.
Adam!
El era cel care crease aceşti monştri, transmiţînd imaginile prin intermediul stimulilor, către ea.
Dar faptul că înţelesese ceea ce se întîmpla nu o ajută prea mult. Singura realitate din această lume specială a ei era că ea privea cu ochii minţii, iar monştrii cărora Adam le dăduse drumul împotriva ei erau mai reali decît orice altceva.
Se dădu înapoi din faţa lor. Căută un loc în care să se ascundă, dar, în lumea ei fără adăposturi, creaturile erau peste tot.
Una din ele veni ţîşnind înspre ea, cu fălcile ei mari deschise, cu maxilarele îngălbenite, lăsînd să se scurgă bale pe lîngă ele, cu limba bifurcată aruncîndu-se spre ea.
Limba o biciui şi Amy simţi ca şi cum suprafaţa subţire a acesteia i-ar fi atins pielea.
Încercă, instinctiv, să-şi şteargă saliva băloasă de pe obraz.
Dar n-avea obraz şi nici mînă cu care să-l şteargă.
Îi rămase senzaţia usturătoare a salivei care îi arsese pielea.
Demonii erau acum pretutindeni. Îi simţea cum o înconjoară, cum închid cercul în jurul ei, cum se tîrîie din ce în ce mai aproape de ea.
Mintea ei emise un strigăt tăcut de spaimă, ca o explozie de energie.
Incredibil! Diavolii începură să se retragă...

***

George Engersol şi Jeff Aldrich alergară spre uşile închise ale ascensorului. Doctorul apăsă butonul de lîngă uşi şi ele se deschiseră, ascultătoare, dînd la iveală macabra scenă dinăuntru. În colţul cabinei umplute de sînge zăcea corpul dezarticulat, mototolit într-o poziţie nenaturală, al administratoarei.
Cei doi rămaseră pironiţi locului, stupefiaţi. După cîteva clipe, Jeff se răsuci pe călcîie, fără a scoate vreun sunet, palid şi tremurînd din tot corpul. O porni orbeşte înapoi spre laborator. Engersol intră în cabină pentru a inspecta corpul femeii în căutarea unui semn de viaţă.
Nu găsi nici unul. O ridică, o cără cu el în sala de operaţii şi aşeză cadavrul însîngerat pe masa pe care o folosise ultima dată la transplantul creierului fetiţei.
Se uită la ochii placizi, de mort, ai femeii şi îşi dădu seama că nu-i rămăsese decît un singur lucru de făcut.
Se îndreptă înapoi, cu paşi grei, către camera care conţinea giuvaierul carierei sale profesionale.

***

Jeff se uită şocat la monitorul de deasupra bazinului fetei.
― Ce se întîmplă? şopti el. Ce are loc aici?
Pe ecran era o explozie de culori. Morişti învolburate se amestecau cu izbucniri colţuroase de lumină, urmate de mase întunecate ca nişte nori care se rostogoleau din neant şi care se disipau în explozii de purpuriu şi maro.
― Nu sînt sigur, răspunse Engersol, care fixa şi el ecranul cu privirea. Arată ca atunci cînd s-a trezit şi şi-a dat seama unde se află. În acea clipă a fost furioasă iar priveliştea asta a fost generată de energia produsă de creierul ei. Acum însă e puţin diferită. Cred că traduce starea ei de frică sau durere.
Engersol activă microfonul.
― Adam? Adam mă auzi?
Monitorul de deasupra bazinului băiatului se trezi la viaţă. Pe el începu să se formeze conturul unei imagini, dar care dispăru însă imediat.
Alarmat, Engersol vorbi din nou.
― Adam, ce nu e în regulă? Îţi face ceva Amy?
Auzi vocea băiatului în difuzorul din tavan. Era slabă şi îndepărtată, dar era a lui.
― O pedepsesc... rosti el... l-a ajutat pe Josh...
Jeff făcu ochii mari.
― Josh? şopti el. Ce caută el aici?
Engersol îl ignoră pe Jeff. Gîndea cu repeziciune.
Se terminase! Secretul avea să fie dezvăluit cu mult înainte ca el să fie gata.
Îl vor descoperi! Şi vor afla nu numai despre Adam şi Amy, ci şi despre succesul răsunător al cercetării lui.
Vor afla şi despre ceilalţi. Despre copiii cu care lucrase de-a lungul anilor şi cu care dezvoltase toată tehnica.
Despre copiii care îşi dăduseră viaţa pentru tehnologia pusă la punct de el!
Se va spune că el a ucis toţi aceşti copii.
Iar realizarea lui măreaţă va fi uitată în scandalul pe care îl va face mass media.
Nu-şi vor aminti decît de copiii care au murit, de "sinuciderile" despre care vor pretinde toţi că au fost crime executate cu sînge rece.
Planurile erau încă intacte. Trebuia păstrat secretul încă mulţi ani după acest succes, iar proiectul va trebui dezvăluit cu grijă opiniei publice.
Pînă cînd se va termina această campanie, iar lumea va înţelege cele făcute de el, nimeni nu-şi va mai aminti de trecut şi de copiii care muriseră.
Iar toate întrebările încuietoare vor păli în faţa succesului său.
Însă nu acum!
Era mult prea devreme.
Dovada era chiar acolo, pe monitor.
Un gînd poznaş îi trecu prin minte.
Eva.
Amy trebuia să se numească Eva.
Atunci ar fi fost totul perfect. Adam şi Eva, primele două fiinţe ale unei lumi noi, pe jumătate oameni, pe jumătate computere.
Şi Josh s-ar fi potrivit de minune.
Josh din Eden.
Acum însă trebuia să distrugă totul.
Să distrugă şi să scape de tot înainte de a fi descoperit.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:19 AM | message # 47
29

Amy simţi cum o sfîrtecă durerea, ca şi cum falca unuia dintre demoni i-ar fi înşfăcat piciorul drept, i-ar fi apucat carnea şi i-ar fi sfîşiat-o de pe os, apoi i-ar fi sfărîmat chiar osul.
Reveniseră toţi. Ţipătul ei îi ţinuse la respect numai cîteva secunde înainte ca Adam să atace din nou, plăsmuind noi monştri, azvîrlindu-i spre ea ca pe nişte săgeţi, pătrunzînd unul după altul în mintea ei din ce în ce mai adînc, răsucindu-se în ea ca un cuţit în rană, determinînd ca propria ei minte să se răsucească şi să se zvîrcolească în încercarea de a învinge agonia.
Simţi cum îi slăbeşte mintea, simţi cum acea structură ordonată, care însemna sănătatea ei, se fisurează. Dacă toată această urgie avea să continue şi ea n-avea să găsească o cale de a se apăra, mintea avea să i se prăbuşească în curînd.
I se va prăbuşi, dar coşmarul va continua cît timp va dori Adam.
Fugi!
Ideea izbucni în mintea ei ca un foc. O clipă n-o înţelese cu exactitate, dar îi deveni imediat clară.
Nimic din toate astea nu e realitate!
Nu te lupţi cu ceva ireal!
Întoarce-te!
Urmărindu-şi instinctele, Amy începu să să retragă din faţa coşmarului. Îşi retrase mintea în interiorul ei înseşi, izolîndu-se precum o floare îşi împreunează petalele pentru a se proteja.
Îşi construi o imagine pentru ea însăşi.
Imaginea unui puţ adînc, solid şi negru.
Un puţ în care ea putea dispărea şi unde Adam şi diavolii lui n-o puteau urma.
Simţi cum începe să alunece în gaura fără de sfîrşit care exista numai în mintea ei, simţi cum alunecă în întunericul binefăcător.
Mîrîiturile bestiilor se estompară şi fiinţele părură că dau înapoi şi că devin neclare.
Se năpusti în jos; se sili să lupte cu frica de cădere, pentru a se salva.
Îşi dădu drumul abrupt în bezna puţului şi plonja în tăcerea vidă de dedesubt, fericită că durerea începe să i se uşureze şi frica să i se micşoreze.
Se abandonă senzaţiei în întregime şi lăsă întunericul şi tăcerea s-o absoarbă...

***

Engersol urmări cum haosul de culori de pe monitor se estompă, încet-încet, pînă ce ecranul se stinse, apoi îşi mută atenţia spre aparatele de înregistrare de lingă sistemul ei de întreţinere. Forma undelor creierului lui Amy se schimbase, ceea ce îl făcu să se mire. Imediat însă înţelese ce se întîmplase.
Catatonie.
Creierul ei cedase în faţa atacului lui Adam şi ea se scufundase într-o stare cataleptică, respingînd orice stimul care ajungea la ea şi refuzînd să emită, la rîndul ei, vreunul.
Cît timp va dura?
Şi cum o putea scoate din ea?
Examină cu repeziciune posibilităţile şi evaluă operaţiile pe care noua condiţie a creierului ei le oferea pentru cercetările lui.
Scurtul moment de excitare dispăru cînd el realiză că are altceva de făcut şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a lucra cu minţile acestor copii.
Sosise timpul să termine cu ei. Venise clipa să le taie alimentarea cu hrană.
Sosise ceasul ca şi creierele lor să o ia pe calea corpurilor.
Să-i spună lui Adam ce se va întîmpla?
Nu.
Nu avea nici un rost şi nu-i mai rămăsese nici timp. Începu să introducă instrucţiunile în computer, conştient că Amy era acum incapabilă de a-l opri.
Era convins că Adam nu va îndrăzni să i se opună. Puştiul se obişnuise prea tare să asculte de porunci.
Cu Jeff lîngă el, Engersol termină de introdus instrucţiunile. Pe monitor apăru instantaneu imaginea lui Adam. Avea ochii reci şi mînioşi.
― Ce faci? tună el.
Engersol îngheţă. Pe ecranul computerului din faţa lui comenzile introduse se blocaseră. Rosti blînd:
― Adam, o să trebuiască să lichidăm proiectul.
Expresia băiatului se înăspri.
― Să-l lichidezi? Eu nu...
― Nu mai e nici un secret, Adam. Josh MacCallum cunoaşte ceea ce facem noi aici şi o să le povestească şi altora. Aşa că trebuie să punem punct acestui proiect, Adam. Trebuie să le putem demonstra că Josh s-a înşelat asupra celor întîmplate aici.
― Dar...
― Înţelegi, nu-i aşa, Adam?
Engersol continuă să-i vorbească pe un ton hipnotic, acelaşi pe care îl folosise cînd îl convinsese să se ofere voluntar pentru proiect.
― Ai ştiut întotdeauna că există o anumită doză de risc. Am discutat despre asta, nu?
Ochii imaginii lui Adam clipiră.
― O să mă ucizi, constată el.
― Zău că nu voiam s-o fac, rosti Engersol. N-am avut nici cea mai mică intenţie în acest sens. Dar nu am altă alternativă.
Făcu o scurtă pauză şi continuă:
― Vrei să-ţi dau un narcotic? Te pot adormi mai întîi. N-o să simţi nimic şi nici măcar n-o să ştii ce ţi se întîmplă...
― NU!
Cuvîntul bubui în difuzor. Jeff şi Engersol se dădură, instinctiv, înapoi şi se uitară unul la altul.
― N-o să te las s-o faci! spuse Adam.
Imaginea reflecta dezlănţuirea violentă din el.
― N-o să-ţi permit să ne ucizi! fulgeră el.

***

Josh se holbă la monitorul de pe birou şi ascultă cuvintele lui Adam cu panică crescîndă. Trebuia să facă ceva; trebuia să oprească evenimentele din acel laborator. Dar cum?
Se aruncă furibund asupra tastaturii computerului, dar nu primi nici un răspuns. Părăsi calculatorul şi alergă spre biblioteca din spatele căreia auzise ţipetele camuflate ale lui Hildie. Trase de ea cu putere, încercînd să găsească o cale de a o deschide, dar aceasta rezistă. Începu să azvîrle pe podea cărţile din rafturi. Într-un tîrziu găsi, pe cel de-al treilea raft de sus în jos, butonul care elibera biblioteca, îl apăsă, rafturile se rotiră în jurul axului propriu şi el presă pe celălalt buton, de apelare a liftului.
Nu se întîmplă nimic.
Îl cuprinse din nou panica. Se luptă cu ea şi ochii îi inspectară camera. Trebuia să existe ceva...
Telefonul!
Zbură spre el, smulse receptorul din furcă şi formă trei cifre. La cel de-al doilea apel, operatorul răspunse.
― Ajutor! ţipă el în receptor. O să-i ucidă! Aşa a spus!
Vocea de la celălalt capăt al firului replică, calmă:
― Cine e la aparat? Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi adresa unde vă aflaţi.
Luptîndu-se cu groaza care tindea să-l copleşească, Josh încercă să explice ce se întîmplă.
― Ei trăiesc încă. Adam Aldrich şi Amy Carlson. N-au murit!
Operatorul de la celălalt capăt ascultă, incredul, povestea pe care o debita Josh.

***

Jeff privi uluit imaginea de pe monitor. Faţa de pe ecran nu mai semăna cu cea a fratelui pe care şi-l amintea el, a acelui frate cu ochi blînzi care făcea tot ce i se spunea. Era acesta, într-adevăr, Adam?
Ochii lui Jeff se mutară spre masa de ţesut cerebral din bazin.
Un creier.
Asta era tot ceea ce mai rămăsese din fratele său. O bucată de ţesut cenuşiu într-un bazin cu soluţie nutritivă.
Nu mai era o persoană.
Nu mai era un om.
Asta ar fi devenit el dacă ar fi plecat primul.
Adam înnebunise, întocmai precum Amy.
― Nu ne poţi face nimic, spuse Jeff cu vocea dispreţuitoare. Ai murit, îţi aminteşti? N-a rămas din tine decît o bucată de ţesut într-un bazin!
Cînd auzi cuvintele fratelui său, furia lui Adam se transformă în ură. Îl înţelese, în sfîrşit, pe Jeff. Lui nu-i păsa de el, niciodată nu-i păsase de el. Nu-i păsase nici de părinţi.
― Ai crezut că am să mor, nu-i aşa, Jeff? Ai crezut că o să dau ortul popii şi doctorul Engersol o să descopere erorile, aşa că totul avea să meargă ca pe roate cînd trebuia să pleci şi tu. De asta i-ai ucis pe mami şi pe tati, nu? Ca să te întorci şi să vii şi tu în bazin?
Jeff rînji sfidător.
― Şi să sfîrşesc ca tine? Eşti nebun, omule! Cine ar vrea să fie unde eşti tu?
Se răsuci pe călcîie şi o porni spre ieşirea din laborator.
― Nu poţi să pleci, îl anunţă Adam.
Jeff se opri şi se întoarse.
― Zău? Şi cine o să mă oprească?
Îşi reluă drumul, dar simţi mîna doctorului pe umăr.
― Nu! îl opri Engersol. Tocmai asta vrea el să facem noi. O să ne omoare şi pe noi exact cum a omorît-o pe Hildie. Vino cu mine!
Trăgîndu-l pe Jeff după el, Engersol porni spre laborator.
Se opri cînd auzi un zgomot.
Un generator care începu să funcţioneze.
Dădu drumul braţului lui Jeff şi formă codul său de acces pe dispozitivul de securitate de lîngă uşa de la una din camere.
Nu se întîmplă nimic. Îşi dădu imediat seama că Adam folosise computerul pentru a schimba codurile, izolîndu-l într-un spaţiu restrîns.
Cercetă cu privirea camera prin mica fereastră tăiată în uşă la nivelul ochiului.
Putu vedea înăuntru că generatorul de avarie, care fusese instalat aici la insistenţele lui pentru a menţine computerele şi sistemele de întreţinere în funcţiune în caz de avarie energetică, era acum în funcţiune.
Dar de ce? Ce spera Adam să obţină cu asta?
Avu senzaţia că a înţeles. Dacă venea poliţia şi vedea ce se întîmplă, ar fi fost în stare să taie alimentarea cu energie electrică a imobilului. Fără generator, Adam ar fi murit.
Se duse în laborator.
― N-o să ţină, Adam, rosti el. Or să te găsească, mai devreme sau mai tîrziu.
― Nu e pentru mine, replică Adam.
Din furioasă, vocea lui devenise indiferentă.
― E pentru tine. Nu simţi nici un miros?
Engersol se încruntă şi adulmecă aerul.
Gaz de eşapament! Dar asta era imposibil ― camera generatorului avea propriul ei sistem de ventilaţie, controlat automat.
― Am verificat ţevile, explică Adam pe acelaşi ton de conversaţie banală. N-a fost prea greu. N-a trebuit decît să închid două dintre ele şi să deschid alte două.
Engersol privi uluit imaginea băiatului. În spatele lui, Jeff deja tuşea şi scuipa şi chiar şi el începea să simtă efectele monoxidului de carbon care lua rapid locul oxigenului din cameră.
Îl apucă din nou pe Jeff de braţ şi fugi cu el spre ascensor. N-ajunseră însă la jumătatea drumului că uşile se şi închiseră şi refuzară cu încăpăţînare să răspundă comenzilor date prin apăsarea butonului de lîngă ele.
― Nu! scheună el. Nu-mi poţi face una ca asta!
Dădu drumul braţului lui Jeff şi zbură înapoi în laborator, cuprins de furie şi de panică, deopotrivă, încercă să îşi ţină respiraţia, refuzînd să inhaleze gazul mortal. Cu privirea alergînd înnebunită în jurul încăperii, cu creierul scotocind febril, încercă să găsească o soluţie de salvare, terorizat la gîndul că aceste camere, care fuseseră atît de multă vreme oaza sa de linişte, deveniseră camera lui de execuţie.
Înţelegere!
Trebuie să cadă la o învoială cu Adam!
Privi imaginea băiatului cu ură. Adam părea că-l urmăreşte cu o nuanţă de tristeţe în ochi.
― Nu! îngăimă Engersol. Nu înţelegi? Ceea ce eşti tu acum este numai creaţia mea! Tu îmi aparţii!
― Nu-ţi aparţin, şopti Adam. Nu mai aparţin nimănui de acum. Nu, după ce aţi făcut tu şi cu Jeff. Acum pot să fac tot ce vreau.
Engersol se dădu înapoi clătinîndu-se. Plămînii i se umpluseră din nou cu gazul otrăvitor. Începu să-l cuprindă ameţeala şi simţi cum îi cedează puterea de a se lupta. Îl atinsese prima adiere a morţii.
Se împiedică de birou şi asta îl făcu să se răsucească ca un titirez.
Văzu monitorul computerului care refuza să i se supună cînd dăduse comenzile de închidere a sistemelor de întreţinere. Luptîndu-se cu spectrul morţii care începuse să-i umple conştiinţa, Engersol îşi canaliză furia într-o ultimă încercare de a se salva. Simţi cum corpul îi e străbătut de o doză masivă de adrenalină, ce îi dădu din nou putere. Apucă monitorul şi îl smulse din legăturile care-l conectau la tastatură. Se întoarse cu el în braţe şi îl azvîrli peste bazinul care conţinea creierul lui Adam.
― Nu! strigă acesta cu o clipă înainte ca geamul bazinului său să se facă ţăndări.
În timp ce Engersol se prăbuşi la podea, doborît de otravă, elementele nutritive ţîşniră afară din bazinul lui Adam. Creierul se deplasă solid, dar cu fluidul şi se scurse pe jos. O bucată de geam de pe drum tăie în două scoarţa cerebrală.
Cînd ajunse pe podea, legăturile care îl conectau cu computerul se desprinseră.
Nu mai conta însă. Adam murise în clipa în care geamul ascuţit penetrase creierul care însemna întreaga sa existenţă.
Murise exact la fel precum încetase din viaţă Timmy Evans cu un an în urmă. Măcar acesta nu-şi mai recăpătase conştiinţa. Adam se deşteptase şi creierul îi funcţionase în bazin, dovedind că, în ciuda tuturor eşecurilor, Engersol avusese dreptate.
Dar acum totul se terminase, nu numai pentru Adam Aldrich, ci şi pentru George Engersol. Căutînd o picătură de aer, cu vederea tulburîndui-se, Engersol muri cu ochii la bazinul în care trăise Adam, acum la fel de pulverizat precum era visul lui.
O clipă mai tîrziu, Jeff se prăbuşi şi el. Urmărise moartea lui Adam fără nici o emoţie.
În afara zgomotului generatorului, laboratorul rămase tăcut.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:19 AM | message # 48
30

Allen Dover se întorcea de la reşedinţa familiei Aldrich cînd auzi apelul dispecerului. Ceea ce îi comunică acesta i se păru o nebunie, Adam Aldrich şi Amy Carlson să fie încă în viaţă? Imposibil. Le văzuse chiar el cadavrele.
Şi totuşi, deşi fu convins că era un apel în glumă, poate o şotie mai ciudată făcută de unul din puştii ăia superinteligenţi ai academiei, o luă spre instituţie. Oricum, voia să vorbească cu Jeff Aldrich. Găsise nişte hîrtii ascunse în camera băiatului. Cu toate că nu se pricepuse să le descifreze prea bine, i se păruse evident că erau scheme electronice folosite la modelul de maşină în care se aflau Jeanette şi Chet cînd muriseră. Era oare posibil ca acest puşti să fi plănuit uciderea propriilor părinţi? Ştia, desigur, că aşa ceva era posibil ― astfel de crime fuseseră comise de copii mai mici decît Jeff. Dover clătină, nedumerit, din cap. Ce fel de lume era aceasta care dădea naştere unor asemenea copii?
Parcă în faţa academiei.
Găsi în holul mare o mulţime de puşti, adunaţi laolaltă şi şuşotind între ei. Cînd îl zăriră la uşa de la intrare, aceştia îşi ridicară instantaneu vocile. Fiecare dorea să fie primul care să-i povestească ce se întîmplase.
― Au fost strigăte! rosti o fată, palidă. A fost al naibii de ciudat. Sunau de parcă veneau din interiorul pereţilor!
Dover se încruntă şi se întoarse spre un alt copil, un băiat cam de doisprezece ani. Era Brad Hinshaw, care aprobă, cu o încuviinţare a capului, vorbele fetei.
― A durat doar cîteva minute, dar a fost, într-adevăr, ciudat.
Brad ezită înainte de a se decide să-i povestească poliţistului despre presupunerile lor.
― Există o legendă despre domnul Barrington, începu el. Se presupune că se mai întoarce din cînd în cînd. Noaptea îl poţi auzi în lift, dar...
― Bine, bine, i-o reteză Dover. Nu am venit aici ca să ascult poveşti cu fantome. Eu o să mă duc sus, iar voi o să staţi aici.
Îi ţintui cu cea mai aspră privire cu putinţă.
― Aţi înţeles sau chem să vină şi alţi poliţişti? Cîţiva copii se dădură înapoi, iar restul părură descurajaţi în a-l urma, aşa că Dover se grăbi să urce la etajul patru, unde găsi o uşă încuiată. Bătu cu pumnul, violent, în ea şi strigă:
― Josh? Eşti acolo?
O tăcere scurtă. Apoi auzi o voce timidă venind prin uşa masivă de lemn.
― Cine e?
― Poliţia, Josh. Sînt cel care a vorbit cu tine pe plajă. Îţi aduci aminte?
Dover aşteptă din nou, după care auzi declicul broaştei. Uşa se deschise. Din cadrul ei, Josh îl privea speriat şi palid.
― S-a întîmplat ceva, şopti el. Ceva groaznic. Adam a murit. A murit şi doctorul Engersol şi Jeff şi Hildie şi...
Dover îşi făcu loc în cameră şi închise uşa după el, pentru a preveni situaţia în care ceilalţi copii ar fi venit să vadă şi ei ce se întîmpla. Poliţistul examină rapid încăperea. În afara cărţilor împrăştiate pe podea, totul părea normal.
Nu văzu nici un cadavru.
― Bine, spuse el îndreptîndu-se către Josh, care se dusese la birou şi se holba la un ecran de computer, în timp ce degetele îi alergau pe tastatură. Ce-ar fi să-mi explici...
― Uite! exclamă Josh. Uite, poţi să vezi cu ochii tăi!
Dover înconjură biroul, privi ecranul şi încremeni instantaneu. Simţi că i se face rău în faţa priveliştii. Se uita la un fel de laborator, pe a cărui podea zăceau două corpuri cu faţa în sus.
Le recunoscu imediat chipurile.
Erau Jeff Aldrich, pe care îl văzuse cu mai puţin de o oră în urmă, şi George Engersol, directorul academiei.
― Sfinte Sisoie! îngăimă el, stupefiat.
Cu ochii aţintiţi pe ecran, i se adresă lui Josh:
― Ai spus că...
Josh înţelese întrebarea înainte de a fi terminată. Tastă o comandă şi priveliştea se schimbă. Dover o recunoscu pe Hildie Kramer, întinsă pe un fel de masă de operaţie. După poziţia în care stătea, îşi dădu seama că era moartă.
Atenţia i se îndreptă spre Josh.
― Ştii ce s-a întîmplat acolo jos?
Josh dădu afirmativ din cap. Obrazul îi tremura şi în ochi îi licăreau lacrimi pe care cu greu şi le putea stăpîni.
― P... parţial, murmură el.
Se concentra cît putu de tare spre a-şi recîştiga controlul şi-i povesti lui Dover tot ce ştia.
― N-am văzut totul, încheie el. O vreme, n-am văzut nimic, deoarece Adam a închis camerele de luat vederi. Dar după ce a murit...
― Josh, Adam Aldrich e mort de mai mult de două săptămîni!
― Nu, nu e adevărat! se tîngui Josh. Era acolo jos! Creierul lui trăia încă!
Dover decise să nu se certe cu băiatul, convins fiind că, după cele trăite cu propriii ochi, era pe pragul unei crize de isterie.
― Bine, bine, rosti el împăciuitor. Ştii cum pot ajunge acolo jos?
― Cu ascensorul, îl informă Josh. Cred că l-am făcut să meargă din nou. Am pus la loc şi ventilatoarele şi am închis şi generatorul.
Dover îl privi uluit.
― Ventilatoarele? Un generator? Ce tot vorbeşti tu acolo?
― El i-a ucis! strigă Josh, de-a dreptul isterizat. Nu pricepi? Aşa i-a ucis!
― Ia-o mai uşor, Josh, îl calmă Dover. Lasă-mă să dau un telefon şi apoi o să cobor.
Scoase staţia de emisie-recepţie din centură şi transmise un mesaj rapid. Ceru trei ambulanţe şi mai mulţi poliţişti.
― Încă nu ştiu ce se întîmplă aici, dar o să revin în cîteva minute.
Îşi puse emiţătorul la loc şi o porni spre lift.
― Vin şi eu, anunţă Josh.
Dover îl privi pe puşti.
― Fiule, nu cred că...
― E şi Amy acolo! ţipă Josh cu o expresie de încăpăţînare pe faţă. E prietena mea şi mi-a salvat viaţa. Hildie voia să mă lichideze şi Amy a oprit-o. Acum trebuie s-o ajut!
Dover evalua rapid situaţia. Băiatul văzuse deja ce se întîmplase şi n-avea timp să se lupte cu el. În afară de asta, se părea că Josh ştia ce se experimenta în laborator. Se hotărî.
― În regulă. Vino!
Liftul coborî încet. Josh îşi strecură, inconştient, mîna în cea a sergentului. Acesta i-o mîngîie cu blîndete.
Ascensorul se opri şi uşile alunecară într-o parte şi alta.
― Isuse! murmură Dover cînd ieşi din cabină şi văzu corpul lui Jeff Aldrich zăcînd în cadrul uşii laboratorului.
Cu Josh pe urmele lui, sergentul intră în laborator. Se opri să cerceteze corpurile lui Jeff şi Engersol pentru a vedea dacă aceştia mai dau vreun semn de viaţă.
Erau amîndoi morţi.
Se îndepărtă de cadavre şi studie bazinul sfărîmat şi masa de ţesut cerebral care se odihnea pe podea cu bucata de geam în ea. Apoi privirea i se îndreptă spre celălalt bazin şi spre obiectul cu aspect ciudat din interiorul lui.
Un creier.
Un creier uman, suspendat în ceva care semăna cu un fluid şi din care ieşea un labirint de sîrme; alte tuburi şi mai multe sîrme se puteau observa cum ies din arterele, venele şi nervii de la baza lui.
Îl trecu un fior de groază. Inspectă maşinăria complicată care încercuia bazinul. O pompă mică funcţiona cu ritmicitate şi pe un monitor de deasupra bazinului se putea vedea încă activitatea acelui creier.
Sub monitor, o placă identifica cui aparţineau undele emise de acel cortex:

AMY CARLSON

Simţi cum îi vine să verse, dar se stăpîni.
― Nu e posibil! rosti el, inconştient, cu voce tare.
― Exact ca la curs, şopti Josh, înmărmurit.
― Curs? se miră Dover şi se uită la băiatul de lîngă el. Despre ce curs e vorba, Josh?
Josh vorbi fără a-şi lua ochii de pe monitor.
― Cursul doctorului Engersol. Seminarul lui despre inteligenţa artificială. Noi am monitorizat activitatea cerebrală a unei pisici.
Tăcu, holbîndu-se la monitor.
Amy?
Putea fi, oare, chiar ea?
Vru să plîngă, dar îşi înghiţi suspinul care i se ridicase în gît, ameninţînd să-l sufoce.
― N... nu e moartă, şopti el. Exact cum am spus. Trăieşte încă.
Dover ezită.
― Josh, ştii cum să lucrezi cu acest computer? Poţi să-l închizi?
Băiatul îşi mută privirea pe poliţist.
― Să-l închid? D... dar dacă îl închid Amy va muri.
Dover mîngîie uşurel umărul lui Josh.
― E moartă deja, fiule, rosti el blînd. Trebuie să fi murit.
Josh scutură, nervos, din cap.
― Nu e moartă, insistă el. Uită-te la ecran. Dacă era moartă nu mai existau nici un fel de unde cerebrale. Nici măcar nu sînt liniare. Ca şi cum...
Căută cuvîntul potrivit.
― Ca şi cum ar dormi sau aşa ceva! P... poate reuşesc să vorbesc cu ea. Poate reuşesc s-o trezesc!
― Fiule, asta e curată...
― Trebuie să încerc!
Puştiul se îndreptă spre tastatură şi începu să exploreze programele din calculator. Dover apucă receptorul telefonului care era agăţat de un perete al laboratorului şi formă un număr. Ştia că, la o asemenea adîncime, staţia sa era inutilă.
― Phil? rosti el cînd i se răspunse. Ştii unde locuiesc părinţii lui Amy Carlson?
― Nu e nevoie să-i caut, răspunse Phil Rico. Sînt aici şi vor să ştie ce înteprindem legat de fiica lor.
Dover oftă.
― Pune pe cineva să-i aducă aici, Phil. Se pare că fiica lor nu a murit.
Tăcere mormîntală la celălalt capăt al firului. Apoi:
― Ai înnebunit, Dover?
― Tu fă ce ţi-am spus, Phil.
Închise telefonul şi se întoarse spre Josh. Se uită peste umărul băiatului la ecranul computerului, simţindu-se mai inutil decît se simţise vreodată pînă atunci în viaţa lui.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:20 AM | message # 49
31

Frank Carlson manevră Honda sa închiriată într-un spaţiu strimt, lîngă maşina poliţiei care îi escortase pînă în faţa academiei. Se aflau deja acolo două ambulanţe. Opri motorul, dar nu făcu nici o mişcare pentru a coborî. Se uită uluit la mulţimea care se adunase în faţa vilei. Stînd lîngă el, Margaret îşi strecură mîna într-a lui.
― Ce se întîmplă? şopti ea. De ce se află ambulanţele astea aici? Ce are loc aici?
Trecuse oare doar o jumătate de oră de cînd intraseră în sediul poliţiei din Barrington pentru a cere mai multe informaţii din partea echipei care investiga moartea fetiţei lor? Ziua ce trecuse şi-o petrecuseră, în amorţire, singuri, întrebîndu-se ce mai puteau obţine dacă rămîneau în Barrington. Încă doborîtă de şocul morţii fiicei ei, Margaret dorise să plece acasă.
― N-o s-o aducă înapoi, Frank, spusese ea încontinuu. Chiar dacă îl găsesc pe profesorul ăla, asta nu va schimba cu nimic situaţia.
― Nu putem să plecăm aşa, pur şi simplu, acasă! argumentase Frank. Ticălosul ăla ar putea fi încă în viaţă. Şi dacă e, vreau să-l văd! Vreau să aud cu urechile mele cum recunoaşte că mi-a ucis fata!
De dimineaţă, Margaret se predase şi se duseseră împreună la poliţie ca să afle care era stadiul anchetei. Tocmai cînd discutau cu detectivul însărcinat cu acest caz, sergentul de serviciu îi întrerupsese şi îi trimisese aici.
― Vorbiţi cu sergentul Dover. Alan Dover. O să vă explice el ce se întîmplă, le spusese poliţistul.
Acum erau în maşină şi îi cuprinse teama. Ce legătură aveau ambulanţele şi patrulele de poliţie cu ei?
Sau cu Amy?
― Ţi-e bine? o întrebă Frank pe nevastă-sa.
Margaret respiră adînc, apoi încuviinţă.
― Cred că da.
Se autoîntări psihic pentru orice se va întîmplă şi ieşi din maşină. O porni spre ceata de oameni care vociferau.
― Doctorul Engersol e mort! exclamă cineva.
― Ca şi Hildie Kramer, replică altcineva. Au găsit-o într-un fel de laborator despre a cărui existenţă nu ştia nimeni!
Morţi? Doctorul Engersol şi Hildie Kramer? Margaret auzi cuvintele, dar nu le pătrunse înţelesul. Cei doi Carlson îşi croiră drum cît de repede putură şi ajunseră, în sfîrşit, la treptele scării dinspre verandă. Un ofiţer de poliţie le bară calea de acces.
― Îmi pare rău, domnule. Nimeni n-are voie să intre acum în clădire.
― Îl căutăm pe sergentul Dover, îi comunică Frank. Sîntem părinţii lui Amy Carlson.
Poliţistul şopoti cîteva cuvinte în staţia lui, apoi se întoarse spre ei.
― O să vă primească în apartamentul lui Engersol. La etajul patru.
Încuviinţînd din cap, Frank şi Margaret pătrunseră în imobil şi o luară în sus pe scări. Cînd ajunseră în faţa uşii apartamentului, Margaret îşi pierdu răsuflarea. Frank îşi puse braţul, instinctiv, în jurul umerilor ei.
Din ascensorul din apartament era scos corpul lui Jeff Aldrich acoperit cu o pătură.
Dînd ordine în staţie cu voce scăzută, Dover le făcu semn să intre. Îşi termină conversaţia şi îşi îndreptă întreaga atenţie către ei.
― Domnul şi doamna Carlson?
Frank încuviinţă, scurt, din cap. Palidă, Margaret apucă cu degetele, strîns, braţul bărbatului ei.
Dover îşi alese cu grijă cuvintele şi începu să-i informeze în legătură cu cele întîmplate în acea dimineaţă. La sfîrşit, se uită în ochii lui Frank şi încercă să explice ce i se întîmplase fetei.
― Nu sînt încă siguri de nimic, rosti el prudent, nevrînd să le dea false speranţe. Se pare însă că creierul fiicei dumneavoastră se află încă în viaţă.
Margaret simţi că o apucă ameţeala. Faţa i se făcu pămîntie.
― Î... în viaţă? îngăimă ea. D... dar a murit! Corpul ei...
Vorbele îi muriră pe buze cînd îşi aminti de cuvintele ciudate din raportul medicului legist, cuvinte pe care Frank refuzase să le accepte.
Creierul fetei lipsea din cutia craniană.
"Un peşte", sugerase cineva. Sau vreun alt animal.
Dar acum...
― Nu, scînci ea. Nu e posibil. E moartă! Fiica mea e moartă!
Mîna lui Frank alunecă pe şoldul ei şi o conduse către canapea.
― Stai jos, iubito. Încearcă să nu...
― Nu!
Margaret respinse mîna lui. Tremurînd, se întoarse spre a-l privi pe Dover.
― Vreau să văd ce-i acolo jos! declară ea. Dacă creierul fetei mele trăieşte încă, vreau să-l văd!
― Doamnă Carlson... începu sergentul, dar se opri cînd văzu hotărîrea din ochii femeii.
― Bine, rosti el, supus. O să vă duc jos, dar vreau să înţelegeţi că tot ce a avut loc acolo jos a fost cel mai cumplit experiment imaginabil. Din cîte ştiu, cel puţin unul dintre copiii despre care s-a spus că s-a sinucis, n-a făcut-o. Iar ceea ce i s-a întîmplat fiicei dumneavoastră e... de neînchipuit.
Îi conduse în cabina liftului. În timp ce liftul coborî încet în măruntaiele imobilului, făcu tot posibilul pentru a-i pregăti cît mai bine pentru a rezista în faţa celor pe care le vor vedea.
Bine că fuseseră luate de acolo cadavrul doctorului şi al lui Jeff Aldrich, precum şi creierul lui Adam Aldrich.
Laboratorul era de acum plin de lume; Josh MacCallum se afla încă acolo, alături de alţi doi poliţişti şi de un bărbat în haină albă, care părea a fi doctor.
Ochii femeii se fixară pe obiectul din bazin. Nu era capabilă să creadă cele ce i se povestiseră.
― Nu, îngăimă ea din nou. Nu se poate. Vă rog, spuneţi-mi că...
Vocea i se stinse, nu mai găsi cuvinte.
Bărbatul cu haina albă se răsuci pe călcîie cînd auzi vocea ei. Alan Dover ÎI informă discret cine era.
― Eu sînt Gordon Billings, doamnă Carlson, spuse bărbatul. Sînt de la centrul medical al universităţii. Nu ştim încă cu precizie ce se întîmplă. Nu vă pot spune decît că acel creier din bazin e uman şi se pare că e al fiicei dumneavoastră.
― Trăieşte? întrebă Frank.
Gordon Billings îşi compuse o faţă sceptică.
― Biologic, da, trăieşte. Dar nu ştiu ce să vă spun din punctul de vedere al viabilităţii lui ca organ inteligent.
Frank deveni sever.
― Spuneţi-ne ce ştiţi, ceru el. Sau ce bănuiţi. Noi sîntem părinţii ei şi avem dreptul să aflăm ce i s-a întîmplat.
Josh interveni, uitîndu-se la ei:
― Doctorul Engersol i-a scos creierul, rosti el. L-a legat de un computer. A făcut la fel şi cu Adam Aldrich.
Margaret simţi cum îi tremură genunchii. Se prăbuşi pe unul din scaunele care flancau biroul.
― De ce? şopti ea. Ce...?
Nu fu în stare să termine întrebarea.
― N-a murit, doamnă Carlson, o informă Josh, cu voce tremurătoare. E numai adormită. Adam i-a făcut ceva şi ea a adormit!
Margaret îl privi şocată pe Gordon Billings.
― E adevărat?
Billings înălţă, stînjenit, din umeri.
― Se află într-un fel de comă profundă. Dar mie mi se pare că e departe de a fi adormită. Arată de parcă creierul i-ar muri, încetul cu încetul, deşi instrumentele care-i monitorizează activitatea indică că e sănătoasă din punct de vedere fizic.
― Sănătoasă?! izbucni Frank.
Ochii lui fixară bazinul şi simţi un val de mînie cum îl copleşeşte.
― Asta nu e fiica mea! declară el. Nu e Amy!
Vocea începu să i se ridice.
― Să nu-mi spuneţi că asta e Amy! Pricepeţi? N-o să accept că acest... acest lucru... face parte din fetiţa mea! Nu!
Începu să plîngă cu sughiţuri. Furia i se transformase în durere cînd pătrunsese adevărul celor întîmplate fiicei sale.
― Nuuu..., se tîngui el din nou. Nu cu Amy! Nu cu micuţa mea Amy!
Cînd gemetele lui disperate umplură încăperea, pe ecranul ce afişa encefalograma fetei apăru o schimbare.
Brusc, cursul blînd al liniilor fu întrerupt de un puls.
― V-a auzit! strigă Josh. V-a auzit Amy!

***

Din afara beznei tăcute în care se retrăsese Amy, se auzi o voce care îi strigă numele şi care se stinse aproape la fel de rapid precum apăruse. Primul impuls al ei fu să ignore stimulul, să se retragă şi mai adînc în carapacea pe care şi-o construise în jurul minţii.
Şi totuşi vocea pe care o auzise îi era familiară.
Nu era Adam.
Nu era nici doctorul Engersol.
Cu toate astea, era familiară.
Îngrozită, îşi strînse carapacea şi mai aproape de ea, poruncindu-şi să nu răspundă nici unui stimul, să nu se lase momită în vreo capcană întinsă de Adam. O chinuiau încă amintirile demonilor şi simţea frica care o înconjura ca pe un lucru palpabil.
Şi totuşi! O parte minusculă din mintea ei răspunse acelei voci. Aproape inconştient, îşi întredechise carapacea. Începu să iasă din ea, explorînd grijulie lumea dinafară propriei sale minţi.
Simţi instantaneu că se schimbase ceva.
Dispăruse cacofonia de stimuli care o asaltaseră mai devreme. Ezită, convinsă fiind că în orice moment Adam îşi putea da seama că ea se redeschisese şi îşi lăsase garda jos şi, ca atare, el putea să atace din nou.
Nu veni nici un atac.
Îşi deschise carapacea şi mai mult şi îşi lăsă mintea să iasă din ea. Rămase prudentă şi începu să caute prin circuitele computerului arme, convinsă fiind că ele există încă şi sînt îndreptate împotriva ei.
Încet, încet, realiză că Adam dispăruse. Nu-i mai simţea prezenţa şi nici nu mai detecta stimulii emanaţi de creierul lui.
Se ascundea şi el? Se închisese şi el, aşteptînd ca ea să îşi abandoneze toate protecţiile ca să se năpustească asupra ei într-un asalt final?
Continuă explorarea şi inspectă universul din microcipuri şi datele stocate acolo.
Nu se vedea nicăieri nici o urmă din Adam.
Cu toate astea, se auzeau voci în microfon. Era o bolboroseală ininteligibilă, era instantaneu digitalizată şi transmisă spre creierul ei.
Îndepărtă complet carapacea şi căută prin computer vreun indiciu asupra celor întîmplate, o explicaţie pentru dispariţia lui Adam. Descoperise deja că sistemul de întreţinere a creierului lui nu mai funcţiona şi nu putea găsi nicăieri vreo urmă a activităţii minţii sale.
Hoinărind prin computer, descoperi fişierele de arhivă, condensate, pe care puternicul Croyden le generase la fiecare fază a experimentelor făcute în laborator. Le revăzu integral într-o secundă şi urmări cele întîmplate pe timpul cît ea se refugiase în ea însăşi. Evenimentele fuseseră mai dramatice decît îşi imaginase.
Prin intermediul camerelor de luat vederi spînzurate de tavan îşi zări părinţii în laborator.
Era şi Josh acolo.
Erau şi alţi oameni, pe care nu îi recunoştea.
Erau ei la curent cu cele întîmplate în laborator? Sau cu motivul acelor evenimente?
Constată că mintea îi lucra la capacitatea completă. Începu să lucreze cu febrilitate, pentru că îşi dădu brusc seama că totul trebuia să ia sfîrşit şi trebuia să se pregătească pentru acest final.

***

― Ce e? şopti Margaret Carlson cu privirea atrasă de monitor.
Gordon Billings se uită cu uimire în aceeaşi direcţie. Ceea ce vedea era o imposibilitate. Şi totuşi se afla acolo! Erau şi undele alfa şi undele beta, atît de familiare. Şi nu exista nici un dubiu asupra celor comunicate de ele.
― Se deşteaptă, spuse el încetişor. Devine conştientă.
― Conştientă? repetă Frank Carlson. Dar e imposibil! În bazinul ăla nu e Amy! Acolo nu e nici o fiinţă omenească! Nu e nimic altceva decît o masă de ţesut! Pentru numele lui Dumnezeu, să închidă cineva blestemata asta de maşină şi să lase creierul ăla să moară!
Vorbele lui răsunară în toată camera. O clipă, nimeni nu scoase nici o vorbă. Cînd Gordon Billings deschise gura să spună ceva, din difuzorul din tavan se auzi o voce:
― Nu încă, tati, rosti Amy. Nu sînt gata.
Frank încremeni. La sunetul vocii fiicei ei, Margaret se uită, instinctiv, de jur împrejurul camerei, ca şi cum s-ar fi aşteptat cumva s-o zărească pe fată ascunsă în vreun loc.
― Amy? îngăimă Josh. Eşti bine? Ce s-a întîmplat?
Toţi adulţii din cameră se holbară la băiat, care părea să accepte că ei toţi o ascultau pe Amy Carlson, fapt care li se părea tuturor inacceptabil. Înainte ca vreunul dintre ei să reacţioneze, Amy vorbi din nou:
― Adam a încercat să mă rănească, explică ea. A vrut să mă înnebunească şi a trebuit să mă ascund de el.
Josh se încruntă şi încercă să înţeleagă la ce se referea ea. Unde să se ascundă? Cum?
― Dar ce s-a întîmplat? întrebă el din nou. Au murit cu toţii, Amy. Şi Jeff, şi Adam, şi doctorul Engersol. Şi Hildie. Sînt toţi morţi.
Amy nu zise nimic. Peste cîteva clipe vorbi din nou, cu voce tremurătoare:
― Adam i-a ucis, Josh. El a preluat controlul asupra tuturor, inclusiv ascensorul. N-am vrut ca Hildie să moară, dar el a preluat totul şi a omorît-o. I-a omorît pe toţi.
Creierul ei continuă să lucreze. Manipula date din băncile imense din interiorul Croydenului şi trimitea şi recepţiona stimuli cu o viteză mult mai mare decît era capabil computerul să genereze.
― O să mă vezi imediat, mamă, şopti ea. O să apar pe ecranul de deasupra bazinului meu. Nu trebuie decît să te uiţi în sus. Şi eu te văd. Primesc imagini de la cameră şi ele sosesc în mintea mea tot atît de clare ca şi cum aş avea încă ochi. N-am murit, mamă. Sînt doar... diferită, cred!
Deşi nu credea o iotă din ceea ce auzea, Margaret se uită înspre monitor, la fel cum făcură şi ceilalţi.
Construită de Croyden pe baza instrucţiunilor generate de mintea fetei, imaginea ei se formă, încetul cu încetul. Era portretul, uşor de recunoscut, al unei fete pistruiate, cu părul roşcat şi cu faţa încadrată de o ploaie de şuviţe ondulate. Şi totuşi nu era în totalitate Amy. Se schimbase ceva în fizionomia ei.
Margaret scoase un scîncet şi se agăţă de mîna soţului ei.
― Nu-ţi porţi ochelarii, rosti Josh.
Amy zîmbi.
― Îi urăsc! I-am urît întotdeauna. Aşa că nu mă mai imaginez cu ei. În afară de asta, nu cred că mai am nevoie de ei, nu-i aşa?
― Nu e aievea, îngăimă Frank. Nu e posibil ca asta să se petreacă în realitate!
Ochii fetei îşi schimbară poziţia pe ecran ca şi cum se uitau acum la el.
― Dar totul e real, taţi. Sînt chiar eu. Nu ştiu nici eu să-ţi spun cum funcţionează totul. E ca şi cum computerul e acum corpul meu. Ştiu cum să-l folosesc şi să-l fac să meargă, şi să facă ce vreau eu de la el.
― Nu! strigă Margaret.
Se ridică în picioare şi făcu un pas către bazin.
― O să te scoatem de aici! Trebuie să existe ceva...
― Nu există, mamă, o întrerupse Amy. M-am gîndit şi eu la asta multă vreme. Dar nu există nici o posibilitate. Am studiat totul şi nimeni nu-mi poate pune creierul înapoi într-un corp. Sînt prea multe chestiuni delicate pe care nimeni nu le cunoaşte. Şi chiar dacă ar exista cineva care s-o facă, asta ar însemna ca altcineva să fie obligat să moară pentru ca eu să pot beneficia de acel corp.
Vocea îi căpătă, pentru prima dată, o nuanţă de mînie.
― Şi asta ar însemna că nu va fi nici o diferenţă faţă de ce ne-a făcut doctorul Engersol lui Adam şi mie.
― Nu! exclamă din nou Margaret, ca şi cum acest cuvînt era singur în stare să înlăture adevărul celor spuse de Amy. Trebuie să fie ceva! Trebuie să existe o cale!
― Există una, mamă, rosti Amy cu blîndeţe. Pot face eu însămi ceva. Îmi pot lăsa creierul să moară.
Margaret icni şi privirea i se mută spre soţul ei.
― Ce tot vorbeşte ea acolo? se tîngui ea. Ce vrea să spună?
― Nu pot trăi aşa, mamă, continuă Amy. Ştiu ce au păţit Adam şi ceilalţi. Adam s-a schimbat, mamă. Nu mai semăna cu el însuşi. A început să urască pe toată lumea. Dacă doctorul Engersol nu l-ar fi omorît, ar fi putut face orice şi-ar fi dorit. Ar fi fost capabil să intre în orice computer, de oriunde, şi ar fi făcut ce ar fi vrut. Iar dacă mintea mea rămîne în viaţă, şi eu voi păţi la fel.
― Dar ai putea să rămîi aici, protestă Josh, agăţîndu-se instantaneu de cele spuse de fată. Dacă n-ar exista conexiune între computer şi modem...
Pe monitor, Amy negă din cap.
― Nu vreau să fac asta, Josh. Nu vreau să rămîn închisă aici pentru totdeauna. Aşa că am să plec. O să închid acest proiect şi o să mă sting.
― Nuu! Să nu mori, Amy! Te rog?
Pe monitor, Amy zîmbi.
― Trebuie să înţelegi, Josh! Trebuie să mă sting acum. E singurul lucru bun pe care-l pot face.
Ochii i se deplasară, părînd că o fixează încă o dată pe maică-sa.
― Te iubesc, mamă, rosti ea încet. Şi sînt bucuroasă că ai venit. Aşa am avut, cel puţin, şansa de a-mi lua adio de la tine.
Margaret se aruncă încă o dată asupra braţului lui Frank.
― Opreşte-o, Frank, îl imploră ea. N-o lăsa să facă asta!
Frank însă clătină din cap. Ascultase cu atenţie vorbele fetei lui.
― E-n regulă, Amy, şopti el. Fă orice ai de făcut şi adu-ţi aminte că te iubim. Te-am iubit dintotdeauna şi te vom iubi mereu.
Zîmbetul de pe faţa fetei dispăru.
― Şi eu te iubesc, tati, zise ea blînd.
Lumea adunată în încăpere privi apoi cum imaginea ei se estompează încet. O clipă mai tîrziu, începură să sune alarmele ce avertizau că sistemul de întreţinere a creierului ei începea să fie deconectat.
― Fă ceva! urlă Margaret. Pentru numele lui Dumnezeu, să facă cineva ceva!
Josh se apucă, instantaneu, să încerce reîncărcarea programelor care erau eliminate din memoria computerului.
Tastatura refuză să răspundă.
Priviră toţi, neajutoraţi, cum Amy Carlson îşi dete, într-un tîrziu, duhul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:20 AM | message # 50
EPILOG

Josh se afla acasă, în Eden, de aproape o săptămînă. Porni spre casă de la ore şi gîndurile i se întoarseră din nou la cele întîmplate în Barrington cu numai cîteva zile în urmă.
Descoperi că se gîndea la evenimente din ce în ce mai mult, în ciuda faptului că mama lui şi toţi ceilalţi îi spuseseră că e mai bine să încerce să uite.
Dar cum putea uita?
Fusese acolo! Văzuse!
Văzuse corpul lui Hildie în lift şi apoi pe Jeff şi pe doctorul Engersol cum zăceau pe podeaua laboratorului.
Văzuse creierul lui Adam, mort aflat într-o băltoacă de apă.
Şi creierul lui Amy, încă viu în bazinul lui, conectat încă la computer.
Văzuse acelaşi creier cum moare.
Nu văzuse pe nimeni murind înainte. Imaginile de pe monitoare erau încă vii în mintea lui ca şi afişajele care nu mai indicau nimic. Le privise vreme îndelungată, apoi ochii i se îndreptaseră spre masa de ţesut ce plutea în bazin.
Nu arăta deloc altfel. Circumvoluţiunile păreau nemodificate, iar culoarea era acelaşi cenuşiu închis, brăzdat de reţeaua sîngerie a vaselor de sînge.
Nu era corect.
Dacă Amy era moartă, creierul ei trebuia să arate altfel.
Dar nu arăta. Într-un tîrziu, se uitase în sus cînd simţise cum i se aşază mîna lui Alan Dover pe umăr.
― Chiar a murit? întrebase el, tremurînd.
― Mă tem că da, îi răspunsese poliţistul. Haide! Ce-ar fi să mergem împreună afară? Nu mai e nevoie de noi pe aici.
Călătorind cu ascensorul secret, Josh simţise un fior gîndindu-se la ce păţise Hildie.
Oare avea să-şi amintească mereu de acest episod cînd va folosi un ascensor?
Cînd ajunseseră în apartamentul doctorului, ignorase vechiul lift ce aştepta încă la etajul patru şi optase pentru coborîrea pe scări.
― A fost chemată mama ta, Josh, îl informase Dover. O să fie aici diseară ca să te ia acasă.
Josh abia avusese puterea să audă aceste cuvinte, îl copleşiseră emoţiile încercate pe tot parcursul dimineţii. A început să plîngă, aruncîndu-şi braţele în jurul poliţistului, în ciuda faptului că toţi prietenii lui îl urmăreau.
― Gata, gata, îl calmase Dover. S-a sfîrşit totul. Dar nu se sfîrşise. Petrecuse tot restul zilei discutînd cu poliţiştii, cu doctorul şi cu o groază de oameni al căror nume nu şi-l mai amintea. Răspunsese pe cît putuse la toate întrebările şi repetase explicaţia celor întîmplate cu el cînd îşi montase masca de iluzionare a realităţii şi-l văzuse pe computer pe Adam. Încercase chiar să le demonstreze, dar cînd se urcaseră în camera lui şi el dăduse drumul la computer şi-şi montase masca şi mănuşa, acestea nu funcţionaseră.
Ştia ce se întîmplase: înainte de a muri, Amy ştersese toate programele întocmite de doctor şi care-i permiteau lui să vadă în interiorul computerului.
Pentru că era convins că asta făcuse el de fapt.
Nu fusese o simulaţie.
Programul fusese întocmit astfel încît Adam să-i arate lui cum era să fii în interiorul maşinii, să faci parte din lumea în care fuseseră introduşi el şi Amy.
Acea lume care îi dăduse lui coşmaruri şi-l făcuseră să creadă că a înnebunit.
Cînd Josh terminase să le povestească tot ce ştia, venise maică-sa să-l ajute la împachetatul hainelor şi cărţilor, şi el îşi luase adio de la cei cîţiva puşti care mai erau încă acolo.
Părinţii copiilor veniseră pe tot parcursul zilei în şcoală, le împachetaseră urgent lucrurile şi-i luaseră acasă. Josh ştia de ce făceau asta şi totuşi i se păruse ciudat, pentru că experimentul doctorului fusese distrus, iar el murise.
Majoritatea copiilor nu fuseseră implicaţi în experiment. Părinţii însă îi luaseră acasă, spunînd aceleaşi vorbe pe care i le spusese şi maică-sa: "Ştiam eu că e ceva necurat la mijloc! Din prima clipă cînd am pus piciorul aici, am ştiut că ceva nu e în ordine".
Josh nu-i crezuse pe nici unul. În definitiv, şcoala arăta încă la fel ca întotdeauna, cu aceeaşi pajişte mare şi verde din faţa reşedinţei şi cu aceiaşi copaci în cerc unde o întîlnise pentru prima dată pe Amy.
Cînd se urcaseră în maşină şi o luaseră spre orăşel şi spre micul han în care trebuiau să-şi petreacă noaptea, el privise tot timpul prin fereastra din spate, cît putuse de mult, ştiind că nu va mai vedea niciodată academia şi pe nici unul din puştii care-i fuseseră prieteni.
În noaptea aceea nu putuse adormi vreme îndelungată.
Ascultase cum se sparg valurile de ţărmul de sub han, întrebîndu-se cît timp va trece pînă ce le va mai auzi din nou.
Şi cum va fi cînd se va duce înapoi, la vechea şcoală din Eden.
Nu vor mai fi cursuri ca la academie, iar el va trebui să stea din nou întreaga zi, pretinzînd că ascultă pe vreun profesor care va vorbi despre lucruri pe care el le ştia deja.
Va fi nevoit să asculte din nou bătaia de joc a tuturor celorlalţi copii şi să pretindă că nu-i pasă, că e lipsit de importanţă faptul că n-are nici un prieten cu care să discute.
Cel puţin însă nimeni din Eden nu va încerca să-i facă ceea ce doctorul Engersol le făcuse lui Amy şi lui Adam.
Ei erau acum morţi, iar el era încă viu şi se ducea înapoi la Eden.
Adormise cînd soarele era pe punctul de a răsări. Pe drumul spre casă nu vorbise. Se ghemuise într-un colţ, pe scaun, şi se uitase tot timpul pe geamul portierei.
Iar acum, la o săptămînă distanţă, era ca şi cum nu fusese niciodată plecat.
Deşertul nu se schimbase; soarele ardea încă, iar peisajul vălurit continua să fie dezolant de pustiu, cu excepţia pămîntului răscopt de soare şi a cactuşilor.
Dar acum simplitatea lui familiară îi făcea bine lui Josh.
Nici şcoala nu mai era chiar la fel: din nu se ştie ce motiv, descoperi că poate fi atent la ore, iar profesorul păru că a renunţat să-l mai scoată în relief.
Iar azi, cînd părăsise şcoala, descoperi că se află lîngă trei colegi de clasă. În loc de a se îndepărta de el, aceştia i se adresară. Parcurse alături de ei o bucată de drum şi se duse cu ei să vîneze broaşte rîioase.
Ajunse, într-un tîrziu, acasă şi urcă scările spre etajul doi, către micul apartament de acolo, ce adăpostea camera bine cunoscută lui.
Nu semăna deloc cu cea de la academie, dar îi oferea şi ea siguranţa confortabilă a familiarităţii. O salută pe doamna Hardwick, care duse un deget la buze şi arătă înspre Melinda, ce dormea în ţarcul ei. Se îndreptă spre odaia lui întrebîndu-se de ce trebuia să tacă din moment ce televizorul bubuia atît de tare încît putea fi auzit de afară.
Dar nici acest lucru nu-l mai supăra ca pe vremuri. Îşi aruncă cărţile pe pat, se duse la birou şi dădu drumul la computer.
Era acelaşi computer pe care îl avusese la academie. Cînd plecase de acolo, îl lăsaseră să-l ia cu el.
― N-au intenţii rele, aşa că n-o să-i pedepsesc, spusese mama lui. Dar îi dăduse voie să ia aparatul cu el. Odată ajunşi acasă, ea nici nu crîcnise măcar cînd el insistase să conecteze singur modemul la linia telefonică, fără a-i mai aştepta pe cei de la compania de telefoane.
― Dacă îl distrugi, o să-l răscumpăr din banii tăi de buzunar, îl ameninţase ea.
El se mulţumise să zîmbească. În cinci minute modemul lucra perfect.
Aşteptă cît computerul îşi termină iniţializarea, apoi intră în programul de comunicaţii, care-i permitea să se conecteze cu alte computere care beneficiau de acces prin telefon.
Sau care îi dădea posibilitatea de a activa un program de formare aleatorie a numerelor de telefon, ce se repeta pînă făcea o conexiune cu cineva.
Se aşeză la birou şi cîntări opţiunile sale, dar, brusc, computerul ţiui discret pentru a-l avertiza că primise un apel.
Josh se încruntă. Aşteptă pînă ce se făcu legătura. Ecranul se şterse, gata de a accepta un mesaj.
În locul unui mesaj, pe el apăru o imagine.
Amy Carlson, care îi zîmbea.
― Hello, Josh, rosti ea prin difuzorul din computer.
Josh încremeni, holbîndu-se la imagine.
Nu era cu putinţă! Amy era moartă!
O privise cum moare!
Dar iat-o acolo, cu ochii albaştri care rîdeau zglobii deasupra feţei pistruiate, cu şuviţele roşcate prăvălindu-se peste frunte întocmai cum şi le amintea el.
― Hei, spune ceva! se plînse Amy. O să deschid o linie de mesaj şi o să poţi comunica prin tastare, bine?
Pe fundul ecranului se deschise o fereastră şi începu să licărească un cursor, invitîndu-l să scrie ceva. El ezită, apoi scrise:

AMY? UNDE EŞTI?

Pe ecran zîmbetul ei deveni enigmatic.
― Acum mă aflu pretutindeni.
"Eşti moartă", tipări Josh. "Ţi-am văzut creierul cum moare."
Amy încuviinţă.
― A şi murit, rosti ea. Dar eu nu. Trăiesc încă. Doar că am plecat de acolo.
Josh simţi că-i iau foc creierii. A plecat? Unde? Cum? Era cu neputinţă!
"Cum?", tastă el.
― A fost uşor, îl informă Amy. Ştiam ce avea să se întîmple. Imediat ce Engersol şi-a dat seama că nu ne poate controla, am simţit că o să încerce să ne ucidă. Iar eu nu voiam să mor. Aşa că m-am duplicat.
Josh se încruntă şi tipări:

NU ÎNŢELEG!

― Ba da..., rosti ea zîmbind poznaş. Ştii cum lucrează creierele. Nu sînt decît nişte computere mari. Aşa că am copiat întreaga structură a creierului meu. Celulele şi nervii sînt exact ca nişte microcircuite, decît că sînt mult mai complicate, cu miliarde şi miliarde de conexiuni. Am descoperit însă că le pot copia, aşa cum copiezi tu fişiere. Astfel m-am duplicat pe mine însămi. Mi-am duplicat toate celulele din creier şi toate conexiunile nervoase, ca şi întreaga mea memorie. Şi a mers, Josh. Merge chiar mai bine decît proiectul doctorului, pentru că acum nu mai am nevoie nici măcar de creier.
Josh privi uluit ecranul şi simţi un fior rece pe şira spinării. Chiar era posibil? Oare îi spunea ea adevărul? îşi adună tot curajul şi tipări altă întrebare:

UNDE EŞTI?

Amy rîse. Sunetul spart fu distorsionat de difuzorul subţire din computer.
― La început am fost în Croyden. Iar o copie a mea se află încă acolo. Dar am început să mă deplasez, iar acum sînt pretutindeni, Josh. Mă aflu în cel mai mare computer din Pentagon şi sînt şi în cel din depozitele în care se păstrează toate valorile bancare. Mi-am trimis o copie într-un computer din Japonia şi alta în Germania.
Josh rămase perplex. Pielea începu să i se strîngă pe el cînd înţelese ce se întîmplase.
― Pot face orice vreau, Josh! Orice vreau!
Josh detectă în vocea ei o nuanţă de duritate. Văzu că şi chipul i se schimbase.
Nu, nu chipul.
Ochii ei.
Păreau că strălucesc, că au ceva scînteietor în ei, ca şi cum abia aşteptau să poată ieşi din tubul monitorului ca să-l apuce.
Se întîmplase! Aşa precum spusese chiar ea că o să fie.
Se schimbase, ca şi Adam.
Nu mai era acea Amy pe care o ştia el.
Era un demon.
Monstrul continua să-i vorbească, ademenindu-l, spunîndu-i că descoperise un alt loc şi un alt proiect identic aceluia de la academie. Josh îşi dădu, brusc, seama ce voia ea de la el.
Îl voia pe el.
Era singură şi dorea ca el să i se alăture.
Simţi ghearele îngheţate ale fricii apucîndu-l. Întinse mîna şi stinse computerul.
Cînd maică-sa reveni de la lucru, o oră mai tîrziu, maşinăria se odihnea pe coridor, în faţa uşii de la intrare.
― Josh? rosti Brenda cînd intră în apartament. Ce caută computerul tău afară?
De pe canapeaua de unde urmărea televizorul, Josh vorbi fără a se uita la ea.
― Nu-l mai vreau!
Brenda se miră.
― Nu-l mai vrei? De ce? Ai fost întotdeauna nebun după computere.
Josh o privi.
― Tocmai de aceea nu-l mai vreau, spuse el. Nu vreau să înnebunesc.
Brenda fu pe punctul de a se certa cu el, dar în acel moment o boare de vînt îndepărtă draperia din faţa ferestrei deschise şi goni umbra de pe faţa băiatului. Cînd îl văzu mai bine, Brenda îşi dădu seama că în acea după-amiază se întîmplase ceva.
Ceva despre care Josh nu-i va vorbi niciodată.
Dar care îl schimbase.
Pentru totdeauna.
Brenda MacCallum simţi, pentru prima dată de cînd îl adusese de la academie, că fiul ei va fi bine.
--------------------------



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
Pagina 4 din 4«1234
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top