new posts members Forum Rules search RSS
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
JOHN SAUL-UMBRA
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:10 AM | message # 31
17

Josh o urmări pe Amy cum fuge şi-şi dori să fi putut alerga după ea. Pe măsură ce experimentul era în plină desfăşurare, privirea îi rămăsese lipită de fată, deoarece înţelesese instantaneu, cînd văzuse frînghia şi trambulina, ce se petrecea în sufletul prietenei lui.
Cum a putut doctorul Engersol să-i facă aşa ceva? Nu ştia că ea are rău de înălţime?
Atunci Josh îşi dădu seama. Tocmai ăsta era clenciul experienţei, să vadă cum reacţionează Amy cînd are de ales între două alternative care o înspăimîntă.
Dar asta era o cruzime. Era chiar mai rău decît ce îi făcuse pisicii de dimineaţă. Cînd fata fugise din sala de clasă, Josh nu-i înţelesese motivul supărării. În definitiv, animalul nu suferea. Doar aşa le spusese doctorul Engersol, nu?
Dar doctorul îi spusese şi fetei că nu va trebui să facă decît ceea ce va dori. Şi, în final, nu numai că o înspăimîntase de moarte, dar o şi umilise în faţa prietenilor ei.
Poate o va prinde afară, cînd va ieşi din vestiarul sălii de gimnastică. Se îndepărtă de lîngă grupul de copii strînşi îîngă monitor, dar doctorul Engersol îl opri, ca şi cum i-ar fi ghicit intenţiile.
― Las-o pe Hildie să se îngrijească de Amy, Josh! rosti el. O să-şi revină, are nevoie doar de cîteva minute pentru a se calma.
― Dar plînge, obiectă Josh.
― Da, aşa e, fu Engersol de acord.
În voce nu i se putea detecta vreo emoţie mai mare decît dacă ar fi comentat graficele afişate pe ecranul computerului. El continuă:
― A fost un răspuns perfect previzibil la experiment. Aş fi fost surprins dacă n-ar fi plîns. Dacă ai să arunci o privire aici, o să observi momentul precis cînd a început reacţia de plîns.
Josh ezită. Pe de-o parte, simţea nevoia de a se duce după prietena lui ca să-i spună că totul e-n ordine şi nimeni n-o s-o considere o laşă, iar pe de altă parte era dornic să se alăture restului clasei în faţa monitorului pentru a vedea limpede prin ce trecuse Amy. Se decise numai cînd Hildie o porni spre vestiare. Amy o plăcea pe Hildie, iar administratoarea ştia exact ce să spună ca s-o facă pe fată să se simtă mai bine. Se strecură lîngă Jeff Aldrich şi privi curios ecranul, în vreme ce doctorul le explica semnificaţia curbelor:
― Puteţi vedea totul aici. În acest moment, respiraţia a devenit neregulată. Vîrfurile curbei reprezintă nodurile care i s-au pus în gît. Dincoace e ritmul cardiac, care creşte şi devine şi el uşor neregulat cînd ea pricepe pentru prima oară ce alegere are de făcut.
Degetele doctorului tastară rapid cîteva comenzi şi afişajul se schimbă. Engersol continuă să explice:
― Vreau să fiţi foarte atenţi acum. Asta e encefalograma ei. Deşi nu diferă prea mult de cea a pisicii de dimineaţă, cred că, dacă o analizăm, vor apărea multe diferenţe. Vedeţi voi, animalul a răspuns mai mult în urma comportamentului instinctual şi a reflexului condiţionat, în timp ce Amy încerca să ia o decizie inteligentă.
Analiza celor întîmplate în creierul fetei fu aprofundată, iar afişajele grafice de pe ecran continuară să se schimbe. Curînd, Josh fu prins în evidenţierea multiplelor procese prin care trecuse corpul fetei pe parcursul celor cîtorva minute de experiment.
O jumătate de oră mai tîrziu, Engersol concluziona:
― Pentru restul săptămîniî o să continuăm să prelucrăm aceste date. Pînă vineri vom avea o imagine destul de clară a părţilor din creierul fetei care au luat parte la experiment şi prin ce procese au trecut ele.
― Dar cum rămîne cu Amy? întrebă Josh. Cum rămîne cu ceea ce simte ea?
Doctorul îl ţintui pe Josh cu privirea. Ochii lui exprimau o răceală care-l făcu pe băiat să se înfioare.
― Sînt convins că se simte bine, răspunse Engersol. La urma urmei, n-am rănit-o, nu?

***

Cît timp ceilalţi părăsiră zona bazinului, comunicîndu-şi unii altora impresiile lăsate de experiment, Josh rămase pe loc, cu ochii aţintiţi pe monitorul computerului.
Pe el nu erau afişate decît o serie de linii care zigzagau, încălecîndu-se, şi care arătau ce procese avuseseră loc în creierul fetei.
Dar nu spun nimic despre ce se petrecuse cu ea însăşi, gîndi Josh. Nu se uitase nimeni la faţa ei? Nu văzuse nimeni cît de înspăimîntată fusese?
Nu-i păsa nimănui altcuiva de ea?
Aruncă o ultimă privire echipamentului care îi terorizase prietena şi se răsuci pe călcîie pentru a pleca. Îl străbătu un alt frison cînd se gîndi prin ce trecuse Amy, stînd singură în scaunul ăla, cu toate camerele video şi toată lumea din jur cu ochii pe ea.
Precum se simţise pisica, gîndi el. Ea trebuie să se fi simţit precum animalul închis în cuşcă.
Îl cuprinse brusc dorinţa de a evada de acolo. Alergă pe lîngă marginea de beton a piscinei şi, de acolo, afară. Avea senzaţia ciudată că Amy îl aşteaptă.
Nu văzu decît obişnuita scenă paşnică a campusului universitar, cu lume care se plimba liniştită pe pajişte sau stătea tăcută pe sub copaci, studiind.
Amy nu se vedea nicăieri.

***

Chet Aldrich parcă maşina la ora cinci fix şi fu surprins să vadă automobilul soţiei deja parcat acolo. În mod normal, ea nu părăsea campusul pînă la cinci şi jumătate. Pînă la acea oră, el îşi efectua obişnuitele douăzeci de minute de gimnastică aerobică. Îl ajuta să încetinească procesul de îmbătrînire, începuse exerciţiile cu un an în urmă şi era mulţumit de rezultate.
Astăzi fusese prima zi cînd se întorseseră amîndoi la lucru de la moartea lui Adam. El aşteptase cu nerăbdare să revină acasă pentru a-şi începe ritualul de după-amiază. Însă cînd văzu automobilul Jeanettei, îşi dădu seama că programul i se schimbase. Trase maşina lîngă a ei şi intră în casă prin uşa din spate, care ducea direct la bucătărie.
― Jeanette? Scumpo, am sosit acasă!
Nu primi nici un răspuns. Chet simţi cum i se zbate ceva în corp cînd se gîndi că i se întîmplase ceva nevestei lui. Traversă sufrageria şi intră în living.
Jeanette stătea pe sofa, cu haina încă pe ea şi cu geanta în poală. Părea că priveşte cu atenţie televizorul. Însă, de îndată ce o văzu, Chet realiză că nu urmărea nimic pe ecran, deşi aparatul era pornit. Expresia de pe faţa ei era cea a unui om care tocmai trecuse printr-un şoc.
― Jeanette?! repetă el, aşezîndu-se lîngă ea pe sofa. Ce e, dragă? Ce e în neregulă?
Cu buzele strînse, Jeanette se întoarse spre el.
― Nimic, probabil, răspunse ea. Doar ideea tîmpită de farsă pe care a avut-o cineva. Ar fi trebuit să-mi treacă pînă acum, dar nu pot să uit.
Sprîncenele bărbatului se înălţară a uimire.
― Farsă? Ce fel de farsă?
Ea îşi alese cuvintele cu grijă. Nu voia să acorde incidentului o importanţă mai mare decît cea cuvenită. Îi povesti ce se întîmplase. În final, cînd repetă mesajul de pe ecran, el gemu.
― Isuse! şopti el. Ce l-a determinat pe acel cineva să facă asemenea grozăvie?
― Nu ştiu, oftă Jeanette.
Îşi adună gîndurile, se ridică de pe sofa şi se duse la barul din sufragerie. Îşi turnă o porţie de brandy şi continuă:
― N-ar fi fost aşa de rău, doar că Adam a făcut exact acelaşi lucru în primăvară. Cînd eram la lucru, s-a vîrît în computerul meu şi, brusc, a apărut un mesaj pe monitor, cu aproape aceleaşi cuvinte: "Bună, mami. Sînt eu, Adam!"
Rîse tăcut cînd îşi aminti, dar încetă brusc şi reluă:
― Atunci i-am răspuns. Cumva am găsit povestea asta foarte amuzantă. Dar astăzi...
Vocea i se stinse cînd rememora şocul pe care îl avusese.
― Nu pot, pur şi simplu, să cred că ar face cineva o chestie ca asta, chiar şi în glumă.
― Şi nu e prea greu să-ţi imaginezi cine a făcut-o, nu? rosti Chet.
El era de acum furios. Se ridicase, la rîndul lui, în picioare şi-şi băgase mîna în buzunar pentru a pescui cheile de la maşină.
Jeanette îl privi surprinsă.
― Nu-ţi dai seama, o întrebă Chet. A fost Jeff! Trebuie să fi fost el!
― Jeff? se miră Jeanette. Doamne, Chet, de ce ar face Jeff aşa ceva? Doar ştie ce greu mi-a fost în ultima săptămînă...
― A făcut-o pentru că a putut, replică Chet cu duritate. Îţi spun cum s-a întîmplat. Adam i-a povestit ce a făcut şi Jeff n-a uitat. Nu-ţi aminteşti că el nu uită nimic? E un geniu! Aşa că azi are puţin timp liber şi ce crezi că face? Se hotărăşte să-i joace o farsă mamă-si, nepăsîndu-i cîtuşi de puţin că te-ar putea afecta. Ei bine, cred că mă duc chiar acum la academie să discut puţin cu dumnealui. Dacă el crede că scapă nejumulit, se înşală!
Jeanette nu-l mai asculta. Nu putea să fi fost Jeff ― nu propriul ei fiu şi nu atît de repede după moartea propriului lui frate! Era imposibil! Trebuia să fie altcineva.
― Merg cu tine! rosti ea, hotărîtă. Dacă el a fost, eu sînt cea care trebuie să dau ochii cu el, şi nu tu.
Puse ceaşca de cafea pe masă şi-l urmă pe Chet în garaj.
Cîteva minute mai tîrziu, cei doi traseră maşina în faţa academiei şi se grăbiră să intre. Se îndreptară direct către biroul administratoarei. Cînd îi văzu pe cei doi Aldrich, Hildie, care vorbea cu un om de pază al campusului, tăcu şi îi zîmbi omului în uniformă.
― Ţine atenţia trează, bine? îi mai spuse ea paznicului. Şi dacă vezi ceva, înştiinţează-mă de îndată.
Acesta mormăi un salut, apoi ieşi din birou. Hildie îşi îndreptă toată atenţia spre Chet şi Jeanette. Zîmbetul ei de bun venit i se estompă pe faţă cînd văzu expresia de furie din ochii lui Chet şi anxietatea de pe faţa palidă a soţiei sale.
― Jeanette? Chet? Ce e? Ce s-a întîmplat? rosti ea surprinsă.
Cît timp Jeanette povesti cele petrecute, Chet rămase tăcut, cu buzele strînse.
― Chet crede că e posibil s-o fi făcut Jeff, rosti, la sfîrşit, Jeanette. Am vrea să vorbim cu el.
― Şi faceţi foarte bine, declară Hildie. Nu pot să cred că e cineva capabil să facă una ca asta!
Porni spre ieşire, dar se opri, ezitind, şi se întoarse.
― Staţi o clipă. Cînd spui că s-a întîmplat fenomenul?
― Pe la patru. Un pic mai tîrziu, dar nu mai mult de un sfert de oră.
― Ei bine, atunci nu putea să fie Jeff, le comunică Hildie. A fost la bazinul de înot de la trei şi jumătate pînă aproape de ora cinci. Toţi copiii de la seminarul doctorului Engersol au fost acolo.
Jeanette simţi un val de uşurare.
― Şi totuşi vreau să vorbesc cu el, rosti Chet.
Era încă furios.
― După cum îl ştiu eu pe Jeff, putea întocmi un program care să înceapă să ruleze la o anumită oră, cînd ştia se va afla altundeva.
― Oh, nu prea cred eu că... Începu Hildie, dar se opri brusc cînd îşi îndreptă privirea spre fereastră. Că vorbirăm de lup...
Se îndreptă spre uşa biroului. Cîteva clipe mai tîrziu, uşa din faţă a clădirii se deschise.
― Jeff? rosti Hildie. Vrei să vii aici pentru o clipă?
Însoţit de Brad Hinshaw, Jeff se îndreptă spre birou. Hildie îl opri pe Brad să-şi urmeze prietenul.
― Te rog să aştepţi afară, Brad. Nu va dura mult, zise Hildie.
Închise uşa şi se întoarse spre Jeff, care îşi privea, perplex, tatăl.
― Eşti supărat pe mine, tati? întrebă băiatul.
― Da, sînt ― replică Chet. Şi bănuiesc că ştii exact de ce!
Uimit de cuvintele tatălui lui, Jeff făcu un pas înapoi şi se uită, întrebător, la maică-sa.
― De ce s-a supărat? Ce am făcut? o întrebă el.
Jeanette privi cu atenţie faţa fiului ei, căutînd indicii de vinovăţie. Nu văzu nici unul. Ochii săi căprui o fixau îngrijoraţi, iar el se apropiase de ea ca şi cum ar fi căutat o protecţie. Această simplă mişcare fu edificatoare pentru mamă. Dacă fiul ei i-ar fi făcut acea glumă nenorocită, n-ar fi căutat sprijin la ea. Se simţi uşurată şi-l trase pe Jeff mai aproape.
― N-ai făcut nimic, rosti Jeanette. Trebuia să venim aici ca să ne convingem, dar acum sînt sigură.
Jeff se smulse de lîngă maică-sa.
― Ce? Ce-ai crezut că am făcut? Ascultă în tăcere ce îi istorisi taică-său.
― Eşti sigur că n-ai făcut tu programul? întrebă, la sfîrşit, Chet.
Jeff negă din cap.
― N-am fost eu. De ce aş face aşa ceva? Pe lîngă asta, după-amiază am fost la bazin. Am participat la un experiment mişto. Era vorba despre...
Hildie nu-l lăsă să termine.
― Nu cred că părinţii tăi sînt interesaţi acum să afle despre experiment, Jeff. Ce-ar fi să te duci la joacă cît timp eu şi ei vom încerca să descoperim ce s-a întîmplat?
Jeff ezită o clipă, apoi se îndreptă spre uşă. Cu mîna pe clanţă, îl privi din nou pe taică-său.
― Nu mai eşti supărat pe mine, tati, nu?
Chet respiră adînc. Nici el nu văzuse nici un semn de vinovăţie la băiat. Ca şi Jeanette, şi el era sigur că, dacă băiatul ar fi avut vreo vină, n-ar fi putut să o ascundă, oricît ar fi încercat. Cu toată deşteptăciunea sa, Jeff fusese dintotdeauna un mincinos teribil.
― Nu sînt supărat, fiule, îi spuse el. M-a necăjit un pic, asta-i tot.
Jeff părăsi biroul administratoarei şi o porni pe scări, în sus, alături de Brad Hinshaw. Înainte de a atinge etajul doi, fură ajunşi din urmă de Josh.
― Ştiţi unde e Amy? întrebă el.
Jeff şi Brad se priviră unul pe altul, apoi înălţară din umeri.
― N-am văzut-o de cînd a fugit de la bazin, rosti Brad.
Izbucni în rîs cînd îşi aminti cum îi dăduseră fetei lacrimile şi cum fugise.
― Era aşa de înspăimîntată că am crezut că-şi va uda chiloţeii!
Josh se înfurie pe el.
― Aşa deci, a fost înspăimîntată! Şi ce-i cu asta? Tu n-ai fost niciodată aşa?
Brad dădu înapoi, ridicîndu-şi braţele în semn de împăcare.
― Isuse! Ce s-a întîmplat cu tine? Doar nu ai fost tu subiectul experimentului, nu?
― Mă rog, n-o găsesc ― îi comunică Josh. M-am uitat peste tot pe unde obişnuieşte ea să se plimbe, dar nu e nicăieri.
― Ei şi? interveni Jeff. Probabil îi e frică să se întoarcă, pentru că ştie că toată lumea va rîde de ea. Cel puţin Brad aşa o să facă, adăugă el, dîndu-i prietenului său un pumn în braţ. Nu?
― Mda, probabil aşa o să fac, fu de acord Brad. Doar dacă nu mă ameninţă Josh că mă desfigurează.
Îl inspectă pe mai tînărul său coleg şi continuă, zeflemitor:
― Ce zici d-asta, MacCallum, o să mă baţi dacă îţi necăjesc prietena?
Josh simţi că roşeşte.
― Nu e prietena mea, rosti el cu aprindere. Şi nu văd de ce voi credeţi că i s-a întîmplat ceva amuzant!
Fu rîndul lui Jeff să rînjească.
― Vrei să auzi ceva cu adevărat amuzant? întrebă el. Ascultă ce i-a făcut cineva maică-mi. Le repovesti băieţilor toată istoria. Cînd isprăvi, Josh îl privi fix, cu ochii mari.
― E al dracu' de ciudat, şopti el. Cine ar face o chestie ca asta?
Jeff îi făcu lui Brad cu ochiul, apoi îi zîmbi machiavelic lui Josh.
― A fost Adam, rosti el, convins. Nimeni altcineva n-ar fi putut-o face!
Brad căscă, uimit, gura.
― Fii serios, rosti el. Adam e mort!
Zîmbetul lui Jeff căpătă o tentă de cruzime.
― Pe dracu' a murit! strigă el. Numai idioţii mor aici. Adam nu e idiot şi n-a vrut niciodată să moară. N-a vrut decît să plece din tot rahatul ăsta!
― Dar unde s-a dus? ceru să afle Josh.
― Cine a spus că a plecat? i-o întoarse Jeff. El e încă aici, numai că nu îl vezi.
― Isuse, gemu Brad. Din punctul meu de vedere eşti la fel de nebun cum a fost frate-tău.
Îi întoarse spatele lui Jeff şi o luă pe coridor spre camera lui. Cînd dispăru, Jeff i se adresă lui Josh.
― Pun pariu că e şi Amy acolo, rosti el cu privirea fixată pe prietenul său mai mic. Pun pariu că s-a dus alături de Adam.
Josh se holbă la Jeff. Încercă să decidă dacă să-l ia în serios sau nu. Într-un tîrziu, alergă spre camera fetei. Ciocăni în uşa închisă, strigînd-o pe nume.
― Amy? Amy, eu sînt! Josh! Pot să intru?
Nu primi nici un răspuns, dar crezu că aude înăuntru o mişcare. Încercă uşa.
Era neîncuiată, aşa că o deschise.
Mieunînd, Tabby se aruncă asupra uşii întredeschise. Josh sări, speriat, înapoi. O clipă mai tîrziu, deschise larg uşa şi pătrunse în cameră.
Ecranul computerului fetei era luminat. Pe el era scris un mesaj:

PLEC. NU MAI SUPORT TREBUIE SĂ EXISTE CEVA MAI BUN.

Josh simţi că inima începe să-i bată nebuneşte, cînd îşi dădu seama cît de asemănătoare erau aceste cuvinte cu cele ale mesajului lăsat de Adam Aldrich.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:11 AM | message # 32
18

Steve Conners parcă maşina în faţa academiei.
Pe verandă, cu faţa răvăşită, îl aştepta Josh. Cu zece minute mai devreme, cînd Conners era pe punctul de a-şi lua cina în faţa televizorului, băiatul îi telefonase. Spaima din vocea puştiului îl făcuse să abandoneze tot.
― Ia-o mai încet, Josh, rostise el, punînd capăt babiloniei de cuvinte de la celălalt capăt al firului. Spune-mi doar ce s-a întîmplat sau ce crezi tu că s-a întîmplat.
― Amy! repetase Josh. A dispărut, iar pe computerul ei e un mesaj asemănător celui lăsat de Adam.
― I-ai povestit lui Hildie despre el?
― Îhî. Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac nici o grijă şi că o să se ocupe ea de tot. Numai că Amy e prietena mea! Iar azi după-amiază a fost înspăimîntată!
Frica din vocea lui fusese suficientă pentru a-l face pe profesor să se întoarcă la şcoală.
Sări treptele verandei două cîte două. Josh ţinea în mînă o bucată de hîrtie.
Conners studie cuvintele pe care băiatul le copiase de pe monitorul fetiţei. Nu era chiar un mesaj de sinucidere, cu toate astea...
― Bine, rosti el păstrîndu-şi vocea sub control. Ce-ar fi să-mi explici în amănunţime ce s-a întîmplat?
Nici nu apucă Josh să înceapă relatarea evenimentelor din acea zi, că în faţa uşii de la intrare se ivi Hildie Kramer.
― Steve? Ce te-a făcut să te întorci aici astă-seară?
Privirea ei se abătu asupra puştiului şi zîmbi, înţelegătoare.
― Am priceput. Amy Carlson?
Conners încuviinţă.
― Josh era îngrijorat, aşa că m-a căutat la telefon. M-am gîndit că n-avea ce să strice dacă vin pînă aici să văd ce se petrece.
― Aha. Ei bine, haideţi amîndoi înăuntru.
Îi împinse în biroul ei şi închise uşa.
― Cred că Josh a exagerat un pic, spuse ea. Amy a avut o mică problemă azi după-amiază şi se pare că s-a ascuns, vrînd să fie singură pentru o vreme, ca să se liniştească.
Josh o privi pe administratoare uluit. O mică problemă? Dar fusese şi ea acolo. O văzuse pe Amy!
― N-a fost aşa, Steve, protestă el. Doctorul Engersol a folosit-o într-un experiment şi ei i s-a făcut o frică teribilă. A şi plîns!
Conners o cercetă cu privirea pe Hildie, care dădu, aprobator, din cap.
― I-a fost frică, într-adevăr. Şi a şi plîns. M-am dus după ea şi am găsit-o în camera ei. O vreme, a fost îmbufnată, dar am reuşit s-o calmez.
― Atunci unde e acum? puse Conners punctul pe i.
Hildie remarcă biletul pe care profesorul îl ţinea în mînă.
― Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse ea. Am organizat patrule s-o caute. Bănuiesc că aia e o copie după mesajul lăsat de ea pe computer, nu?
Conners încuviinţă cu un gest scurt al capului.
― Ei, asta e Amy, oftă Hildie. Sînt convinsă că ai observat că are tendinţa de a face o dramă din orice.
― Dar chiar în halul ăsta? observă, reprobator, Conners. După mine, e posibil să fi fugit din şcoală, dacă nu chiar...
După privirea lui Josh, Hildie îşi dădu seama că puştiul asculta fiecare cuvînt cu sufletul la gură, de aceea încercă să fie degajată.
― Cred că n-ar trebui să ne gîndim că Amy face ceva...
O clipă ezită, alegîndu-şi cuvintele, apoi continuă:
― ...ceva ireversibil. N-a avut niciodată astfel de probleme şi dacă s-ar fi gîndit la aşa ceva, ar fi făcut-o în primele zile cînd a venit aici; era mult mai nefericită decît azi. Aproape sigur că se plimbă pe afară, pe undeva, oblojindu-şi orgoliul rănit şi încercînd să găsească vreo cale pentru a ne-o plăti.
― Dar dacă nu? contestă Conners, cu voce tăioasă. Ce facem noi ca s-o găsim?
― Cam tot ce putem face legal, trînti Hildie, arsă de insinuarea din cuvintele profesorului că nu şi-ar face meseria cum trebuie. Am alertat paza campusului, au pornit s-o caute. Deocamdată, nu pot face nimic mai mult.
― Dar poliţia din oraş? sugeră Conners. Ai vorbit cu ei?
― Dacă aş fi crezut că era cazul, crede-mă, aş fi făcut-o, răspunse ea, afişînd un zîmbet acru. N-are rost să-i chemăm pînă mîine. Pur şi simplu, ne-am face de rîs; Amy n-a dispărut de suficient timp, asta dacă presupunem că a dispărut şi nu cumva se ascunde de noi. Dar fii convins, dacă nu apare pînă la noapte, primul lucru pe care-l voi face dis de dimineaţă, va fi să le telefonez.
― Dar a dispărut, protestă Josh. Şi după ce i-a făcut doctorul Engersol...
Hiîdie îl fixă pe Josh cu cea mai dură privire din arsenalul ei.
― Josh, ajunge! Ştii bine că doctorul n-a rănit-o defel. Da, e supărată, dar a fost de acord să ia parte la experiment.
― Nu ştia nici măcar despre ce era vorba, insistă indignat Josh. Dacă i s-ar fi spus dinainte... ce o aşteaptă, ar fi refuzat!
― Te rog, Josh, calmează-te. Nu s-a întîmplat nimic cu Amy...
― N-ai de unde să ştii asta, o întrerupse, brutal, puştiul.
Conners înterveni.
― Stai aşa, Josh. Dă-mi voie să aflu şi eu cîte ceva despre experimentul ăsta.
O fixă cu privirea pe Hildie. Ea îi povesti, pe scurt, despre testul Hobson la care fusese supusă Amy.
― Nu prea i-a plăcut, încheie Hildie. Dar aici a stat tot clenciul. Subiectul nu trebuie avertizat. Desigur, nu înţeleg întotdeauna ce urmăreşte doctorul, dar...
― Dar ai fost de acord ca el să se comporte astfel cu ea? întrebă Conners, nevenindu-i să creadă. L-ai lăsat să se folosească de acrofobia ei şi s-o umilească în faţa tuturor prietenilor? Doamne, Hildie, n-are decît zece ani, ce naiba!
Hildie dădu, nervoasă, din mînă.
― Nu sînt responsabilă pentru ce s-a întîmplat, Steve. Dacă ai vreo obiecţie la procedeele lui Engersol, spunei-o lui, dar nu mă învinovăţi pe mine. Nu încerc decît să-mi fac treaba cît pot mai bine.
― O să-i cer socoteală lui Engersol, crede-mă! Însă mai întîi o să fac tot ce pot pentru a o ajuta pe fetiţă. Ai vreo poză a ei?
Hildie păru că ezită. În cele din urmă, nu spuse nimic, deschise o mapă de pe birou din care extrase mai multe fotocopii după o poză pe care o dăduse mai devreme celor din paza campusului.
Conners le luă şi se ridică în picioare.
― O să mă duc cu astea în orăşel să încerc să descopăr dacă a văzut-o cineva.
― Merg şi eu! anunţă Josh.
― Josh, e aproape ora cinci... ― începu Hildie.
Conners i-o reteză:
― Ştiu, Hildie, vine ora mesei. O să luăm ceva pe drum. E prietena cea mai bună a lui, mă înţelegi?
Administratoarea medita o clipă, apoi aprobă.
― Bine. Dar vreau să se întoarcă în două ore. Mai are de terminat nişte teme şi nu vreau să stea la noapte să lucreze.
― Promit c-aşa va fi. Hai, Josh. Să vedem dacă o găsim pe Amy.
Băiatul alergă la maşină. Pînă să ajungă şi Steve acolo, el se instalase deja pe locul de lîngă şofer.
― Să mergem mai întîi la staţia de autobuz, propuse puştiul cînd Steve se aşeză la volan. Pun pariu că s-a hotărît să plece acasă. Dar dacă n-a avut bani suficienţi? Chiar aşa, cît costă un bilet pînă la Los Angeles?
Continuă să vorbească, sărind de la o idee la alta, în timp ce maşina părăsi zona academiei.
Începură cu magazinul universal din staţia de autobuz. Josh era convins că bărbatul de la automatul de răcoritoare, care vindea şi bilete de maşină, o va recunoaşte pe Amy imediat ce-i vor arăta fotografia. Dar acesta o studie atent prin ochelarii săi groşi şi clătină din cap.
― Nu, n-aş putea spune că o recunosc. Şi poza e cam ceţoasă, nu?
― N-aţi văzut nici o fetiţă azi după-amiază? întrebă Josh.
― Oh, ba da, răspunse vînzătorul. A fost Jody Fraser şi Carleen Jonson. Vin pentru un jus aproape în fiecare zi. Dacă mă gîndesc mai bine, cred că am zărit-o şi pe micuţa Ashbrook. Judy sau Janet, ceva cam aşa.
― Dar trebuie să fi fost aici, insistă Josh. Are părul roşcat, pistrui, poartă ochelari şi e cam de înălţimea mea.
Bărbatul clătină din nou din cap.
― Nţţ. Regret.
Continuară cu biblioteca, unde vorbiră cu bibliotecarul şi cu un licean angajat acolo. Nici unul dintre ei n-o văzuse pe Amy sau pe cineva care să-i semene. Cînd află că fata era elevă a academiei, bibliotecarul se arătă îngrijorat
― Oh, dragă, sper că nu e ca şi cu celălalt. Care era numele lui? Adam?
După ce ieşiră din clădirea bibliotecii, o luară mai repede la picior. Cercetară librăria şi părculeţul aflat vizavi de imobilul care adăpostea municipalitatea şi poliţia.
Cînd soarele începu să scapete, intrară şi în secţia de poliţie.
De la subofiţerul de serviciu aflară aceleaşi amănunte pe care le ştiau deja de la Hildie Kramer: nu se porneau nici un fel de cercetări decît în cazul unei dovezi de violenţă sau dacă trecuse cel puţin o noapte.
― Dar are numai zece ani! protestă Steve.
Subofiţerul dădu, indiferent, din umeri şi indică cu capul în direcţia oraşului San Francisco.
― Acolo, în metropolă, îi prind că fac prostii de la unşpe sau doişpe ani. Ehe, lumea s-a schimbat. Cînd eram eu copil...
La ieşire, deşi Josh îl imploră să continue căutarea, Steve insistă să meargă pînă la El Pollo Gordo pentru a mînca ceva.
La masă, profesorul comandă o cină mexicană. Josh nu rosti nici o vorbă, nici măcar cînd sosi mîncarea. Nici nu se uită la enchilada din faţa lui.
― Amy nu e ca Adam ― rosti, într-un tîrziu, Steve, încredinţat că ştie ce-i trece puştiului prin minte. Ştii cum era el, ţinea totul ferecat în el. Nimeni nu ştia cu adevărat ce gîndeşte el.
Se sili să zîmbească şi continuă:
― Nu era deloc ca Amy. Întotdeauna toată lumea ştie ce opinie are ea. Dacă e furioasă, află toţi imediat!
Începutul de chicotit îi muri pe buze.
― Ascultă, amice, o s-o găsim. N-are nimic!
― Dar dacă a păţit ceva? întrebă Josh.
Steve nu mai ştiu ce să răspundă. Josh reluă:
― Dar dacă n-a murit nici Adam?
Steve rămase cu gura căscată.
― Adam? Ce tot spui tu acolo? Doar am fost cu toţii la înmormîntare.
Josh deschise gura pentru a încerca să explice, dar îşi dădu seama că orice ar fi rostit, avea să sune ca o nerozie. Chiar dacă ceea ce îi spusese Jeff era adevărat, cine l-ar crede? După expresia de pe faţa profesorului, Josh înţelese că acesta n-o va face şi dacă aşa stăteau lucrurile cu el, mai mult ca sigur că ceilalţi nici măcar nu-l vor băga în seamă.
Doar dacă nu găsea vreo cale de a-şi demonstra afirmaţiile.
Şi dacă Adam nu era cu adevărat mort, atunci era posibil ca nici Amy să nu fie, indiferent de tonul mesajului ei.
Poate i-au făcut ceva.
Poate că experimentul nu se terminase.

***

Deşi ar fi trebuit să doarmă de o oră, Josh era încă treaz. Stâtea întins pe pat şi privea în gol, în întuneric. Steve îl adusese la academie după cină, iar băiatul făcuse tot posibilul ca să se concentreze asupra temelor pe care le avea de rezolvat. Îi era imposibil. Gîndul îi zbura la alte lucruri.
Amy.
Şi Adam.
Îşi tot spunea că nu putea face nimic, însă fără nici un spor. Într-un tîrziu, lăsase cărţile şi se decisese să se culce, numai că nu-l ajutase nici asta. Observă strălucirea lunii şi se gîndi că lumina ei îl va feri de priviri indiscrete dacă se va duce să lucreze la computer. Se strecură afară din pat, îşi puse halatul de baie, îşi încălţă papucii şi se aşeză la birou. Dădu drumul monitorului.
Începu să joace unul dintre jocurile lui favorite; o aventură în care el alese să fie vrăjitor. Trebuia să-şi croiască drum prin temniţe şi peşteri, să se bată cu monştri care apăreau pe neaşteptate din întuneric. Cît juca, imaginaţia i-o luă înainte şi mintal imaginea de pe ecran se transformă în sediul academiei; labirintul de caverne întunecate deveni, ca prin minune, un loc familiar: coridoarele şcolii.
Prinţesa din joc era Amy, iar el se transformă într-un cavaler în armură strălucitoare.
Jocul continuă, dar din ce în ce mai mult Josh realiză că el participa de fapt la ceea ce se întîmpla în propriul său creier.
Dacă era adevărat?
Dacă Amy nu dispăruse?
Dacă era undeva în această casă?
În mintea lui ideea luă amploare. Abandonă computerul, lăsîndu-l fixat pe imaginea unui paznic îmbrăcat în negru, care străjuia poarta unui castel cocoţat pe un deal.
Se duse la uşă, o întredeschise şi ieşi pe culoar. Era pustiu. Pustiu şi tăcut.
Părăsi camera, trăgînd uşa după el atît de încet, încît nu se auzi decît uşorul clic al broaştei.
Un clinchet care i se păru lui Josh, în tăcerea din casă, că sună ca o împuşcătură.
Încremeni. Aşteptă să se deschidă celelalte uşi. Se pregăti deja să tragă o minciună cusută cu aţă albă pentru a-şi motiva lipsa din pat.
Nu se întîmplă nimic. Nu apăru nimeni să-l ia la întrebări.
Se furişă în tăcere pînă la capătul scărilor şi ezită.
Sus sau jos?
În nici un caz sus. Dacă Amy era în clădire, în nici un caz nu o duseseră la etajul trei, unde putea fi auzită de ceilalţi copii.
Nu. Au dus-o în pivniţă. Poate au legat-o.
Poate chiar au drogat-o.
Inima începu să-i bată cu putere. O luă pe scările largi înspre parter.
În holul slab luminat se opri încă o dată. Vaga strălucire a candelabrului ţinea tot spaţiul în penumbră, în imaginaţia puştiului, în fiecare colţ umbros se afla ceva care-l urmărea, care stătea la pîndă, aşteptînd să-l înşface.
Fu pe punctul de a-şi pierde stăpînirea de sine, dar îşi reaminti privirea îngrozită a fetiţei şi-şi închipui primejdia în care se putea afla ea acum. Curajul îi reveni. Traversă în fugă, cu paşi mărunţi, holul şi intră în sufrageria care primea doar o dîră de lumină de la acelaşi candelabru din hol.
Ştia că între această cameră şi bucătărie erau scările ce duceau spre pivniţă.
Ajunse la uşă, întinse o mînă tremurătoare şi încercă clanţa.
O parte din el dorea ca aceasta să fie închisă.
Nu era. O împinse, deschizînd-o larg şi se făcu mic cînd îi scîrţîiră balamalele. Se opri în prag, scrutînd întunericul de dedesubt.
O lumină.
Undeva, jos, trebuie să fie o lumină.
Pătrunse în beznă ţinîndu-se de zid. Atinse cu mîna ceva care se mişcă. Josh sări înapoi. Pielea i se făcu ca de găină cînd se gîndi ce animal putuse să fie. Fu pe punctul de a renunţa la expediţie.
O clipă mai tîrziu, îşi regăsi controlul asupra nervilor şi se grăbi să reintre în beznă, cu mîna întinsă înaintea sa în căutarea unui comutator care trebuia să existe pe undeva, prin preajmă.
Îl găsi. La capătul de jos al scărilor se aprinse un bec chior. Josh îl privi o secundă, uimit, apoi trase uşa după el. Descoperi că se află pe o mică platformă, în capul unor trepte de lemn care coborau abrupt. Din perete ieşea o bîrnă, pe post de singur obiect de care te puteai ţine dacă voiai să cobori sau să urci.
La poalele scării, lumina albă a becului părea că e înghiţită de întunericul din jur. Josh se abţinu din răsputeri să nu zboare înapoi din această cavernă necunoscută de sub clădire.
"Idiotule!" îşi spuse. "E numai o pivniţă şi aici nu se ascunde nimic. Probabil că Amy nu-i nici aici."
Dar dacă era, iar el se întorcea în pat fără a se uita măcar?
O porni pe scări, simţind un fior rece pe şira spinării de fiecare dată cînd o treaptă îi scîrţîia sub picior. Atunci încremenea, ascultînd tăcerea pînă cînd se asigura că nimeni nu-l auzise, după care reîncepea să coboare.
Într-un tîrziu, atinse podeaua de beton. Pro-tejîndu-şi ochii de strălucirea slabă a bulbului luminos care îi atîrna acum deasupra creştetului, începu să bîjbîie în penumbră. Cînd ochii i se obişnuiră, observă ce era în jur: nişte mobilă veche şi cîteva cutii lungi de carton, stivuite lîngă peretele din spatele scărilor.
O clipă, fu tentat să deschidă una, dar se răzgîndi şi se decise să exploreze restul subsolului înainte de a-i ceda nervii. Se îndepărtă de sursa luminoasă, aplecîndu-şi capul pentru a evita pînzele de păianjen care spînzurau de stîlpii imenşi pe care se sprijinea clădirea.
Subsolul era un labirint în adevăratul sens al cuvîntului. Era împărţit în camere de diverse mărimi. Josh începu să se plimbe prin el. Găsi mai multe comutatoare electrice, le aprinse şi, încet-încet, pivniţa se lumină. Fiecare nou bec aprins mătura cîte un val de întuneric.
Găsi spălătoria şi cazanul de calorifer. De la un boiler uriaş porneau ţevi care purtau în toate direcţiile apa caldă.
Pe măsură ce întîlnea o altă încăpere, Josh o cerceta, apoi pleca mai departe, cu fiecare pas îndepărtîndu-se de scările care constituiau singura cale de acces spre pivniţă. După fiecare cercetare infructuoasă murea încă puţin din speranţa lui de a-şi găsi prietena.
Cu toate astea, continua să se tîrască prin labirintul umbros.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:11 AM | message # 33
***

Trecuse de miezul nopţii cînd Hildie Kramer îşi părăsi apartamentul de la parterul academiei şi începu să urce scările. Se opri la etajele doi şi trei pentru a se asigura că nici unul dintre copii nu era treaz. Apoi urcă pînă la etajul patru şi intră în mica anticameră din faţa uşii apartamentului doctorului Engersol. Ştia că acesta e gol, aşa că îşi folosi propria cheie pentru a descuia broasca. Intră şi încuie uşa după ea.
Aprinse o lampă. Nu-şi făcu griji în privinţa luminii, pentru că Engersol era recunoscut pentru orele tîrzii la care se culca. Aruncă o privire de jur împrejurul încăperii principale. Într-unul din colţuri, se afla biroul doctorului, unde acesta elabora proiectele care erau mult prea periculoase pentru a fi lăsate în biroul lui din sala de clasă. În cameră se mai aflau o canapea, largă şi confortabilă, o pereche de scaune vechi, pe care Engersol refuzase cu obstinenţă să le retapiţeze şi un mic bar, unde, uneori, se serveau amîndoi cu cîte un pahar de băutură, la sfîrşitul vreunei zile mai obositoare. În jurul încăperii erau împrăştiate mici măsuţe acoperite cu cărţi din imensa bibliotecă a doctorului, ale cărei rafturi erau dispuse pe fiecare bucăţică liberă a pereţilor. Draperiile de la cele două ferestre mari erau trase şi Hildie nu se obosi să le schimbe poziţia, în ciuda senzaţiei de spaţialitate pe care o oferea apartamentul în timpul zilei, noaptea acesta devenea foarte intim.
Hildie se îndreptă spre unul din rafturile de pe peretele de est, scoase un volum gros şi bîjbîi după micul buton ascuns într-o scobitură în lemn. Cînd apăsă pe el, o parte din bibliotecă se răsuci pe un pivot şi lăsă să se vadă uşile închise ale unui ascensor. Un lift al cărui puţ era ascuns de un zid dispus în spatele ascensorului ciudat al academiei, cel care era mereu admirat de toţi copiii.
Nici unul dintre vizitatorii reşedinţei şi nici un copil nu ştia de acest al doilea ascensor care era, de fapt, cauza zgomotelor auzite, din cînd în cînd, noaptea, de puşti. Cînd George Engersol descoperise că există aşa ceva, ca şi încăperile de dedesubtul pivniţei, la care se putea ajunge numai cu el, înţelesese imediat că, pe undeva, legenda despre fiul dispărut al lui Eustace Barrington avea un sîmbure de adevăr; înţelesese că găsise locul în care acest băiat se "pierduse". Din acel moment, doctorul a folosit legenda şi noile spaţii în propriul lui scop.
Hildie apăsă un alt buton, de apelare a cabinei, şi aşteptă nerăbdătoare, timp de treizeci de secunde, pînă ce uşile se deschiseră. Intră, şi acţionă ultimul buton de pe peretele ei. Ascensorul începu să coboare, încet, cele cinci etaje de sub cupolă, pînă la nivelul de sub fundaţia pe care fusese construită vila. Pînă în camerele subterane în care fusese izolat, de la vîrsta de cinci ani, fiul care pentru Eustace Barrington era un idiot genial.
Izolat pentru a fi îngrijit, sau pentru a fi ţinut prizonier? "Oricum nu mai are nici o importanţă acum, la un secol după acele evenimente", reflectă Hildie, deşi numai gîndindu-se la tăcutul copil care îşi trăise întunecatele zile îngropat adînc sub pivniţă simţea cum i se ridică părul măciucă. "Singurul lucru important e ca nimeni să nu ştie de această construcţie", îşi reaminti ea.
Nimeni, pînă ce va sosi ceasul potrivit.

***

Cînd ajunse lîngă ceea ce i se păruse a fi un sac cu cărbuni, Josh auzi sunetul.
Îl recunoscu deşi era slab de tot.
Ascensorul.
Cineva era în ascensor.
Încremeni.
Descoperise cineva că nu se găsea în cameră şi venise să-l caute? începu să i se facă frică. Îşi dădu însă seama că, dacă îl căuta cineva, nu însemna că îl va şi găsi.
Zgomotul deveni mai puternic. Îl ascultă, venind mai aproape de el şi convins că va înceta în clipa în care cabina va ajunge la parter.
În faţa lui era un zid de beton, cam de douăzeci de centimetri grosime. Cînd se îndreptă spre marginea lui, descoperi un al doilea perete.
Sunetul părea că vine din spatele acestuia. Îşi apropie urechea de zid şi ascultă.
Zgomotul deveni şi mai puternic. Josh continuă să se deplaseze. Ajunse la un alt colţ de zid, apoi la al patrulea.
Puţul! Descoperise fundul puţului liftului!
Îşi presă din nou urechea de perete, tocmai cînd uruitul maşinăriei încetă. Cabina ajunsese la destinaţie. O clipă mai tîrziu, el fu sigur că auzise uşile deschizîndu-se.
Sunetul venise de aproape, deşi nu reuşi să-l localizeze. Oare de la parter?
Dacă acel cineva care fusese în lift vedea lumină pe sub uşa de intrare în subsol?
Gîndul îl electriza. Se năpusti înapoi. Pe drum, stinse toate luminile. Ajunse la scări. Urcîndu-le încet şi fără zgomot, ajunse în capul lor, stinse lumina de lîngă uşă şi încremeni acolo, atent la orice mişcare care ar fi venit din afară.
Trecură astfel cîteva secunde. Fiecare dintre ele i se părură lui Josh cît o veşnicie. Încet, respiraţia i se normaliză şi inima îşi încetă goana nebunească.
De cealaltă parte a uşii nu se auzea nimic.

***

Tremurînd încă, Josh apucă, pe nimerite, de mînerul clanţei şi-l răsuci.
Întredeschise uşa şi se zgîi în lumina slabă.
Totul părea a fi exact cum fusese cu cîteva minute mai înainte. Se strecură afară, închise cu grijă clanţa, apoi se furişă pînă la uşa ce dădea spre holul mare, unde se opri.
Privi şi ascultă.
Nimic.
Lipăi pe lîngă peretele holului şi o luă la fugă pe scări pînă la etajul doi.
Înainte de a apuca să răsufle, se trezi înapoi în cameră, cu uşa închisă în spate. Dădu drumul, uşurel, aerului din plămîni, se duse la fereastră şi se uită afară.
Totul părea paşnic.
Ceva însă îi spunea că nu era aşa. Cu siguranţă, undeva se întîmpla ceva. Fie în casă, fie în afara ei.
Trebuia să stea treaz în acea noapte şi să observe.
Să observe şi să asculte.

***

Cînd se deschiseră uşile ascensorului, Hildie păşi într-un coridor luminat puternic de mai multe tuburi fluorescente. O luă la dreapta. Trei paşi mai încolo, ajunse în dreptul unei uşi şi se opri să privească prin ferestruica tăiată în cadrul ei de lemn.
Înăuntru, George Engersol muncea intens. Purta o mască chirurgicală şi un şorţ şi avea părul acoperit cu o şapcă de un verde deschis.
Repede, Hildie intră în camera alăturată, unde îşi spălă atent cu peria mîinile şi braţele, frecîndu-le cu o periuţă, apoi se echipă identic cu Engersol. Cînd fu gata, intră cu spatele prin uşa culisantă care separa anticamera de sala de operaţii.
Engersol îşi înălţă privirea.
― Ţi-am spus să fii aici la unsprezece, rosti el, tăios.
― Sînt acum, replică Hildie. E gata totul?
― Bineînţeles. Dar nu sînt încă sigur că e momentul potrivit. Am sperat că mai putea aştepta o săptămînă, două.
― Nu mai ai o săptămînă sau două. Nu cu Amy Carlson. Voia să fugă.
― Ai fi putut s-o convingi să n-o facă, rosti sec, doctorul.
― Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o, replică ea.
Îşi aminti conversaţia pe care o avusese cu ea cînd o găsise ascunsă în cercul de copaci de pe pajişte, încercase totul pentru a o linişti, dar eşuase.
― Mă duc acasă, insistase Amy. Şi dacă n-o să mă laşi s-o sun pe mama, am să fug. N-o să rămîn aici nici dacă o să mă încui în camera mea!
Hildie se predase.
― Bine, Amy, spusese. Hai să mergem în biroul meu ca să-ţi suni părinţii. Dacă nu vrei să stai aici, noi nu te putem ţine cu forţa.
Aparent dezorientată de acordul neaşteptat al administratoarei, Amy se lăsase condusă în biroul acesteia.
― Ce-ar fi să-ţi aduc un pahar cu apă, se oferise Hildie. Pînă îl bei, o să te simţi mai bine şi o să fii suficient de calmă ca să te înţeleagă mama ta. În regulă?
Încă pufnind, fetiţa încuviinţase. Hildie îi dăduse un şerveţel ca să-şi şteargă nasul, apoi dispăruse o clipă. La întoarcere, avea în mînă un pahar cu apă. Prompt, Amy l-a sorbit pînă la fund.
În treizeci de minute drogul îşi făcuse efectul şi fata căzuse într-un somn adînc. Hildie o luase rapid în braţe pînă la ascensor, apoi urcase cu ea la etajul patru şi, de acolo, pe cealaltă cale, coborîse pînă în subsol.
De atunci Amy se afla aici.
Acum stătea întinsă, inconştientă, pe masa de operaţie.
Hildie privi, placidă, faţa fetiţei adormite şi şuviţele de păr roşcat care îi încadrau obrajii pistruiaţi. Îşi mută atenţia spre echipamentul din jurul mesei, care avea s-o ţină pe Amy în viaţă pe durata următoarelor patru ore.
O aşteptau un aparat de respiraţie artificială şi o pompă sanguină.
― Începem? întrebă Hildie.
Dînd aprobator din cap, Engersol apucă bisturiul. O clipă mai tîrziu, el făcu o incizie care porni de la urechea stîngă a fetei, o luă pe toată lăţimea occipitalului şi se opri în spatele urechii drepte.
Lucrînd cu repeziciune, el îi îndepărtă pielea capului de pe craniu.
Nu se îngriji prea mult de faţa fetiţei. Ştia că la sfîrşitul operaţiei, aceasta nu mai avea nici o importanţă.
Se îndoia că va mai rămîne ceva din acest chip cînd fetei avea să i se găsească cadavrul.
Dacă i se va găsi.
Oricum, nu va mai rămîne nici un indiciu cu ajutorul căruia să se descopere ce-i făcuse el.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:12 AM | message # 34
19

Cei doi terminară operaţia la ora patru dimineaţa.
― S-a isprăvit, oftă el.
Se dădu înapoi de lîngă masa de operaţie, îşi scoase masca de pe faţă şi-şi şterse sprîncenele transpirate cu mîneca de la halat. Îşi privi ceasul şi fu surprins cînd văzu cît e ora; operaţia îi luase aproape cu o oră mai mult decît prevăzuse. Privirea i se îndreptă către Hildie, care îmbrăca deja corpul lipsit de viaţă al fetiţei cu hainele pe care ea le purtase cu o după-amiază în urmă.
― Ce-ai de gînd să faci cu ea? întrebă el.
Expresia de pe faţa femeii se înăspri. Toată noaptea primise ordine de la Engersol şi urmase, tăcută, fiecare instrucţiune. Acum însă venise rîndul ei, exact aşa cum se întîmplase şi cu o săptămînă înainte, în cazul lui Adam Aldrich.
― Nu mă întreba, răspunse. Nu trebuie să ştii decît că nu va semăna cu ceea ce i s-a întîmplat lui Adam. Nici prea multe întrebări nu vor fi, pentru că toţi cei de pe aici ştiau cît era Amy de deprimată. Cînd or s-o găsească, or s-o treacă la capitolul sinucideri.
― De ce n-o băgăm, pur şi simplu, în incinerator? sugeră Engersol. E aproape ziuă. Dacă te vede cineva...
― Nu fi prost, George, replică Hildie. Dacă n-o să-i apară cadavrul nicăieri, o să fie poliţie peste tot, în căutarea ei. Mai devreme sau mai tîrziu, cineva o să se gîndească şi la crematoriu. Un singur dinte dacă găsesc acolo şi e cumplit. O să se agate de el pînă vor afla cum a ajuns acolo. Doar nu-ţi imaginezi că s-ar putea crede că cineva, oricît de deprimat ar fi, s-ar sinucide băgîndu-se singur în cuptor şi aşteptînd acolo liniştit să fie ars bucată cu bucată?!
Engersol păru că vrea să protesteze, dar se răzgîndi cînd văzu expresia de răceală din ochii ei, expresie care îi spunea că ea ştie exact ce are de făcut şi n-o să lase nimic la voia întîmplării.
Oricum, pînă acum totul mersese ca pe roate.
Dintre cele patru "sinucideri" aranjate de ei doi, nici una nu fusese pusă la îndoială. În definitiv, fuseseră atenţi şi aleseseră numai copii care mai încercaseră să-şi ia viaţa.
Cu toate astea, cu Amy fusese altceva. Deşi aranjaseră ca zeci de oameni să asiste la umilirea sa, nimic din dosarul ei nu indica că ar fi avut intenţii sinucigaşe. Şi totuşi, chestia asta putea fi şi ea pusă la punct. Cîteva ajustări minore la rezultatele testelor de personalitate şi semnele de avertisment vor apărea acolo limpezi pentru oricine ar dori să le vadă.
Chiar aşa, putea să facă aceste mici modificări cît timp Hildie se dispensa de corpul fetiţei.
― Bine, fu el de acord. Să-i dăm drumul.
O ajută pe Hildie s-o împacheteze pe Amy într-o folie de plastic, apoi o luă în braţe şi o cără pînă la ascensor. Odată ajunşi la etajul patru, ieşiră din cabină în biroul lui. De acolo, ea preluă conducerea, urmată de Engersol.
Părăsiră apartamentul şi ajunseră pe îngusta platformă de la capul scărilor care duceau la etajul trei. Hildie îi făcu doctorului semn să stea pe loc şi se deplasă pînă la prima treaptă, unde verifică coridorul şi scările în jos. Satisfăcută de rezultat, îi semnală complicelui s-o urmeze.
Repetară procedura la etajul doi. În mai puţin de un minut ajunseră la parter. Părăsiră clădirea prin uşa din spate. Hildie descuie portbagajul maşinii sale şi se dădu deoparte pentru a-l lăsa pe Engersol să depoziteze acolo corpul neînsufleţit.
― Gata, şuieră Hildie. De restul am eu grijă!
Engersol privi neliniştit cerul care începea să se lumineze.
― Dacă te vede cineva....
― N-o să mă vadă, îl asigură ea. Şi dacă o să se întîmple aşa ceva, e logic să fi fost pe afară toată noaptea, căutînd-o pe Amy, nu?
Citi o altă întrebare în ochii doctorului şi i-o luă înainte.
― Crede-mă că n-o să fac nimic ieşit din comun ca să dau motive pentru a-mi fi cercetată maşina.
Înainte ca Engersol să mai aducă vreo altă obiecţie, Hildie închise ferm portbagajul şi se urcă în automobil.
O clipă mai tîrziu dispăru. George Engersol se întoarse rapid în casă şi urcă în fugă cele patru etaje.

***

În camera sa, Josh moţăi o vreme pe scaun, răsucit într-o poziţie incomodă, apoi căzu în cel mai neodihnitor somn cu putinţă, în ciuda intenţiei sale de a rămîne treaz.
Nu văzu şi nu auzi ce se întîmplă jos la ivirea zorilor.

***

Hildie lăsă stinse farurile maşinii pînă ce trecu de porţile mari de la intrarea în parcul academiei. Parcursese nişte drumuri lăturalnice pentru a se îndrepta spre nord, pînă ce ieşi din oraş. La fiecare cîteva secunde privea în oglinda retrovizoare, dar nici o maşină nu o urmărea, iar în casele pe lîngă care trecea nu se zărea nici o lumină. Conducînd atentă, sub limita de viteză, Hildie o luă, într-un tîrziu, la stînga, pe un drumeag care se intersecta cu autostrada de pe coastă, la două mile nord de orăşel. Dincolo de autostradă fusese construit un turn de observaţie, în vîrful unei stînci enorme care creştea abrupt în apele oceanului.
Cînd ajunse la intersecţie, se asigură că nu venea nici o maşină din nici o direcţie, apoi traversă autostrada şi se înscrise pe aleea în formă de U ce ducea, de-a lungul unui tăpşan săpat în stînca promontoriului, pînă la turn. Lîngă acesta era o mică parcare, complet ascunsă vederii de pe autostradă.
Alesese cu grijă acest loc. Faleza promontoriului plonja drept în jos pînă la linia ţărmului, plină de stînci de care se spărgeau neîncetat valuri înalte. Pînă cînd avea să fie Amy descoperită, dacă se va întîmplă asta, corpul ei nu va mai fi decît o masă însîngerată de carne.
Nu-i luă mai mult de cîteva secunde pentru a scoate cadavrul fetiţei din portbagaj şi pentru a-l arunca dincolo de marginea stîncii. Hildie privi cum marea îl înghite, apoi împături grijulie folia de plastic şi o reintroduse în portbagaj.
Aranjă apoi şi ultimul amănunt.
Aşeză un pulover pe solul de lîngă marginea promontoriului. Era un tricou roşu, cu numele Amy Carlson cusut pe o etichetă prinsă de guler, în interior.
Un pulover pe care îl luase din dulapul fetei cu o după-amiază înainte.
La numai trei minute de cînd ajunsese acolo, Hildie Kramer era gata să ia drumul de întoarcere.

***

Steve Conners se sculă în zori şi îşi urmă rutina de dimineaţă. Goli un castron cu fulgi de cereale, bău un pahar de suc de portocale şi îşi turnă o ceaşcă de cafea decofeinizată. Pînă mîncă îşi trase pe el un tricou şi un şort verde, pe care le avea încă din liceu. Părăsi micuţa casă de oaspeţi pe care o închinase pentru tot anul şcolar, şi pe care trebuia s-o elibereze de îndată ce începea sezonul de vară, şi o luă pe aleea ce trecea pe lîngă casa proprietăresei, aflată încă în întuneric. O secundă mai tîrziu, se aşeză la volanul vechii sale Honde şi porni pe strada Solano pînă la autostradă, apoi o luă la dreapta spre nord. Îşi va parca maşina lîngă turnul de observaţie de pe promontoriu şi-şi va începe joggingul de dimineaţă.
Asta era partea zilei care îi producea cea mai mare plăcere. Nu vedea pe nimeni şi se bucura de aerul proaspăt şi tare al brizei marine din zori. În acelaşi timp, simţea cum i se limpezesc gîndurile. Adeseori, reuşea să rezolve astfel probleme la care se gîndise o întreagă noapte.
În această dimineaţă se gîndea la Amy Carlson.
Avusese un somn agitat, din care se trezise mereu cu imaginea fetiţei proaspătă în minte, întrebîndu-se unde putuse să dispară. Era convins că nu se sinucisese, cu tot mesajul ambiguu lăsat în urma ei. Nu era genul de fiinţă umană care să cedeze atît de uşor, indiferent cît de rău ar fi mers lucrurile. Îşi aminti cum fusese impresionat, în prima săptămînă de cînd venise ea la academie, de încăpăţînarea ei de a nu-şi părăsi camera. Odată ce se hotărîse că nu-i mai place să rămînă aici, nici nu se izolase şi nici nu fugise, ci făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru a o înnebuni pe Hildie şi pe ceilalţi, ca să-i determine să renunţe şi s-o expedieze chiar ei acasă.
Deşi planul nu-i reuşise, Steve bănui că, dacă nu sosea acolo şi Josh, cu care se împrietenise, fetiţa s-ar fi descurcat pînă la capăt, căci şi răbdarea lui Hildie avea limite.
Conners ajunse la turn, o luă la stînga şi o porni pe drumul îngust care ducea la mica parcare.

***

Pe punctul de a se urca în maşina ei, Hildie auzi zgomotul unui motor care se apropia pe autostradă. Convinsă că automobilul va depăşi turnul de observaţie şi-şi va continua drumul, aşteptă liniştită, dar încremeni cînd auzi autoturismul încetinind.
O clipă fu incapabilă să reacţioneze, însă îşi reveni rapid, dîndu-şi seama ce avea de făcut. Smulse puloverul fetiţei de unde îl pusese şi alergă spre maşina care se apropia, gesticulînd din mîini şi ţipînd. De după curbă apăru maşina. Şoferul frînă brusc cînd farurile o prinseră pe Hildie în luminile lor.
― Ce dracu...? înjură Steve cînd Honda lui se înţepeni la cîţiva paşi în faţa femeii.
O recunoscu şi coborî geamul portierei.
― Hildie? Ce...
― Amy! strigă Hildie, ţinînd puloverul deasupra capului.
Înainte ca Steve să mai spună ceva, vorbi din nou. Cuvintele i se îmbulziră pe limbă, încît ceea ce rosti ea fu aproape ininteligibil.
― Slavă Domnului că eşti aici! Am căutat-o toată noaptea. Tocmai eram pe punctul de a renunta, cînd m-am gîndit şi la acest loc. Aşa că am venit aici şi...
Conners trase frîna de mînă, coborî din maşină şi luă puloverul din mîna femeii, care părea că se află în pragul unei crize de isterie.
― Unde era? Unde l-ai găsit?
― Chiar aici! ţipă Hildie. Zăcea pe pămînt, împăturit. Eu...
― Împăturit? se miră Conners. Adică nu era pur şi simplu căzut la pămînt?
Hildie dădu din cap.
― Voiam să chem poliţia...
― Ce-i cu Amy? interveni Conners din nou. Ai văzut-o?
Hildie negă.
― M-am uitat în jos, dar...
― Arată-mi! îi porunci Steve. Arată-mi exact unde era.
O apucă de mînă şi o conduse în capătul parcării.
― Aici, şopti ea cu voce străină. Chiar lîngă perete.
Ţinînd-o în continuare de mînă, Steve păşi pînă lîngă zidul jos de piatră care fusese construit pe marginea prăpastiei.
― Aici! exclamă Hildie, oprindu-se brusc. Era chiar aici.
Steve dădu drumul braţului ei şi se aplecă peste zid pentru a scruta ţărmul stîncos de dedesubt. Observă cum mîinile femeii se îndreaptă spre spatele lui şi se gîndi că ea vrea să-l ajute să-şi menţină echilibrul. Simţi brînciul cînd era prea tîrziu.
Mîinile i se zbătură în aer, căutînd instinctiv ceva de care să se apuce.
Apoi căzu.
Se rostogoli prin aer. Nu scoase decît un geamăt scurt cînd corpul i se izbi de stînci. Se balansă o clipă, apoi plonjă în oceanul care fierbea dedesubt.
Hildie aşteptă o clipă, pînă cînd se asigură că el dispăruse în apă, apoi se întoarse. Se grăbi înspre maşina lui Conners, al cărei motor mai torcea încă. Se urcă, băgă maneta în viteză, eliberă frîna de mînă şi îndreptă Honda spre o zonă unde zidul era întrerupt şi înlocuit cu un lanţ ruginit, ancorat de doi piloni de beton. Ţinînd piciorul drept pe frînă, se strecură pe jumătate afară din maşină, apoi dădu drumul pedalei şi sări din mers.
Goală, cu portiera din dreptul şoferului deschisă, maşina traversă mica platformă din faţa zidului, zdrobi lanţul, deschizîndu-şi drumul spre hăul din faţă.
Dispăru, lăsînd în urma ei capetele rupte ale lanţului.
Hildie aranjă puloverul fetei pe sol, ca şi cum ar fi aterizat acolo în urma unei lupte, şi se urcă la volanul micii sale maşini marca Acura.
"Păcat că Steve Conners a trebuit să moară", se gîndi ea cînd o porni pe drumul de întoarcere.
Păruse a fi un bun profesor.
Dar acorda copiilor mai multă atenţie decît ar fi trebuit.
Se gîndi că era cazul să menţioneze asta poliţiştilor dacă va fi ridicată chestiunea. În definitiv, nu ar fi prima oară cînd un profesor se dovedea a fi periculos pentru un elev.
Iar în aceste circumstanţe, nu mai era nevoie să fie falsificate dosarele pentru a demonstra înclinaţia spre sinucidere a fetei.
Hildie răsuflă mulţumită. Cel puţin, Steve Conners avusese decenţa de a-şi lua singur viaţa, după ceea ce-i făcuse fetiţei.

***

Era ora nouă şi Jeanette Aldrich se holba la computerul din birou. Îi era frică să-i dea drumul. "Oare de ce mi-e frică? se întrebă ea. Ceea ce se întîmplase ieri nu fusese decît o glumă sinistră. Iar Jeff nu era amestecat.
În mintea ei, incidentul revenise la proporţii normale cu o seară înainte cînd ea şi Chet luaseră cina la Lazio's.
La urma urmei, ce se întîmplase aşa de rău?
Un copil îi jucase o farsă.
Iar ea avusese o reacţie exagerată, aşa cum sperase, fără îndoială, iniţiatorul acestui joc. Îşi îngăduise să devină surescitată la simpla vedere a numelui fiului său pe un ecran de computer.
Fusese minunat la restaurant. Se bucuraseră împreună de o sticlă de vin şi priviseră cum se ascunde soarele în apa ocenului şi cerul devinind purpuriu pe măsură ce venea seara. Cînd au ajuns acasă, aproape uitase de cele întîmplate şi de teza luată de la birou pentru a o citi.
Pentru prima dată de cînd murise Adam, au făcut dragoste.
Au făcut-o încet, cu tandreţe, iar după aceea stătuse întinsă în pat, simţindu-se în siguranţă în braţele lui Chet, şi începuse să se gîndească că era timpul să revină la viaţă.
Dar în această dimineaţă, în lumina aspră a zilei şi fără ajutorul binefăcător al alcoolului, tristeţea i se insinuase din nou în suflet. Încercase să se debaraseze de ea şi insistase în faţa lui Chet că o să-şi revină, deşi chiar şi ea îşi putea auzi amărăciunea din voce cînd rostea cuvintele. Acum era în biroul ei. Începu să tremure.
"Nu fi proastă!", îşi spuse. "E numai un computer. Chiar dacă acel cineva va continua farsa, nu-ţi poate produce nici un rău. Nu te poate decît supăra, şi asta dacă îi permiţi tu. Iar tu nu-i vei permite!"
Dădu drumul ecranului. În cîteva clipe acesta se lumină.
Pe el apărură cuvinte.
Cuvinte care nu trebuiau să fie acolo.
De această dată, mesajul nu era tipărit.
Era scris de mînă, cu caracterele precise şi ordonate de care Adam era atît de mîndru.
Jeanette le recunoscu instantaneu.
Un minut, nu fu capabilă de nimic. Se holbă, pur şi simplu, la acel scris familiar şi îşi aminti de celelalte ocazii cînd îl mai avusese sub ochi.
Pe biletele pe care i le lăsa Adam, prinse de uşa frigiderului cu ajutorul magnetului ei în formă de gărgăriţă, care devenise favoritul lui încă de cînd abia fusese capabil să ajungă să-l plaseze pe metalul emailat, surprins că nu se mişca.
Pe felicitările pe care el le decupa din hîrtie roşie şi pe foile de hîrtie pe care el compusese în ultimii ani scurte povestioare.
Povestioare pe care ea le găsise întotdeauna cam neliniştitoare, pentru că demonstrau o maturitate pe care vîrsta lui o respingea.
Totdeauna acelaşi scris, cu litere alungite, care îi umplea acum ecranul.
Într-un tîrziu, privirea i se concentră asupra slovelor şi începu să le citească, încet:

Bună, mami,
Îmi dau seama că n-ai crezut cu adevărat că eu am fost ieri, pentru că nu mi-ai răspuns. Puteai s-o faci. Tot ce trebuia să faci era să apeşi o tastă. Dar nu mai contează, pentru că nu sînt supărat pe tine. Nu mai sînt supărat pe nimeni.
Îmi place unde mă aflu acum. Nu mai e nimeni să mă deranjeze cînd mă gîndesc la ceva şi nimeni nu mă forţează să fac ce nu vreau. Cred că eşti tare furioasă că am plecat fără să-mi iau nici măcar rămas bun. Era cît p-aci s-o fac, dar m-am gîndit că tu şi tati aţi fi în stare să mă determinaţi să mă răzgîndesc.
Aşa că am plecat, pur şi simplu.
Oricum, sînt mult mai fericit unde mă aflu acum şi nu mai vreau să fii tristă deloc. Şi poţi să vorbeşti cu mine oricînd vrei. Tot ce ai de făcut e să tipăreşti ceea ce vrei să mă întrebi şi eu o să-ţi răspund. Aşa că nu prea am plecat de tot, nu?
Te iubesc, mami. N-am plecat pentru că eram supărat pe tine sau din alt motiv. Am făcut-o pentru că aşa am vrut. Şi sper că nu eşti furioasă pe mine. Vrei să-i spui lui tati că-l iubesc şi pe el?

Fiul tău,
Adam

Jeanette citi scrisoarea de două ori. În timp ce ochii i se umplură de lacrimi, simţi cum creşte în ea o furie rece.
Cine se juca cu ea nu se mulţumise să copieze scrisul lui Adam. Descoperise chiar şi cum să întocmească scrisoarea ca să sune ca şi cum ar fi scris-o chiar el.
O făcuse să sune ca şi cum sinuciderea lui fusese un act hotărît în urma unei decizii conştiente, la care se gîndise profund şi care se dovedise, în final, a nu fi decît un mod de a scăpa de inconvenientele vieţii.
Ca atunci cînd părinţii îi spuneau să se culce, dar el voia să citească.
Sau cînd profesorii îi dădeau teme pe care n-avea chef să le execute.
Aşa că se hotărîse să-şi ia viaţa. Fără a-şi face griji în privinţa sentimentelor mamei sale.
"Nu vreau să mai fii tristă".
"Sper că nu eşti furioasă pe mine".
Şi, mai rău ca toate: "Spune-i lui tati că-l iubesc..."
Simţi cum îi creşte furia în faţa acestei nesimţiri. O clipă, fu tentată să apuce monitorul şi să-l zdrobească de podea.
Îşi recîştigă controlul.
Îşi dădu seama că, astfel, reacţiona exact cum ar fi dorit cel care făcea toate astea.
Dar nu şi de data asta.
Acum va privi problema cît mai raţional.
Cu degetele tremurînde, apăsă butonul de tipărire de pe tastatură. O secundă mai tîrziu, imprimanta de lîngă ea prinse viaţă şi scuipă o copie a scrisorii de pe ecran.
Apoi, refuzînd să ofere celui care se afla la celălalt capăt al legăturii cu computerul satisfacţia de a şti că ea primise mesajul, întinse mîna şi închise monitorul. Culese coala de hîrtie din făraşul imprimantei şi se uită încă o dată la ea.
De această dată, nu citi cuvintele.
De această dată, studie scrisul.
Cine ar fi putut-o face?
Desigur însă că ştia cine.
Exista o singură persoană cu un scris aproape identic cu al lui Adam...
O singură persoană cunoştea modul lui de gîndire şi felul în care se exprima.
De această dată, cînd va da ochii cu Jeff, va avea dovada a ceea ce făcuse şi să îndrăznească el să nege!
Părăsi în trombă biroul şi o porni spre academie, de cealaltă parte a campusului.
O luă pe alee. Se mişca repede. Pe obraji îi curgeau lacrimi de furie. Nici măcar nu observă privirile curioase pe care i le aruncau cei pe lîngă care trecea şi nu se gîndi nici o clipă că mesajul pe care-l ţinea strîns în mînă putea proveni, într-adevăr, de la Adam.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:12 AM | message # 35
***

― Lăsaţi-mă şi pe mine să văd! ceru Josh şi-şi croi loc printre Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw ca să observe mai îndeaproape ce făcea doctorul Engersol. Pînă la micul dejun, continuase s-o caute pe Amy. Sperase ca, prin miracol, ea să se fi întors în academie în timpul în care el adormise pe scaun. Cum nu apăru nici un indiciu despre ea, fu pe punctul de a se duce în biroul administratoarei pentru a afla dacă auzise cineva ceva, dar se răzgîndi. O dată ce ar fi început să vorbească despre Amy, era convins că n-ar fi putut ascunde ce ştia, de azi-noapte despre subsol. Iar singura persoană căreia i-ar fi destăinuit tot acel mister era Steve Conners.
O vreme se gîndise să chiulească de la seminarul doctorului Engersol şi să se ducă să-l găsească pe Steve, însă renunţă la acest plan şi se decisese să aştepte pînă la ora de engleză.
Cu toate astea, acum îşi dori să fi chiulit de la acest seminar. În această dimineaţă aveau să facă nişte experienţe suplimentare pe aceeaşi pisică pe care lucraseră cu o zi înainte.
Animalul era inconştient. O parte a craniului îi fusese scoasă pentru a expune creierul. Josh se holbă la masa de circumvoluţiuni şi încercă să se concentreze asupra vorbelor rostite de doctor, dar în mintea sa era prezentă Amy, cu obiecţiunile ei la ceea ce se întîmpîase în dimineaţa anterioară.
Dacă ar fi venit aici, acum, probabil că ar fi fost deja plecată. Cînd doctorul începu să le explice ce aveau de făcut, Josh nu fu sigur că va rămîne nici el.
― Azi vom începe să explorăm diferite părţi ale creierului, rosti Engersol. Actualmente, după cum vedeţi, pisica e inconştientă, dar curînd o s-o trezim.
Primul lucru pe care o să-l facem după aceea va fi s-o imobilizăm pentru a preveni orice încercare a ei de a ne răni şi de a se răni.
Cu grijă, ajutat de Jeff, Engersol legă cele patru picioare ale animalului şi torsul lui de o lespede de lemn aşezată pe masă, folosind curele de nailon proiectate special în acest scop.
― Aşa cum ştiţi majoritatea dintre voi, animalul îşi foloseşte o mare parte din creier pentru a-şi coordona funcţiile corpului şi pentru a reacţiona la stimuli din exterior. În această dimineaţă, o să începem identificarea acestor zone, după care vom deconecta unele dintre ele. Vă asigur că pisica nu va simţi nimic. Creierul în sine nu deţine nici un senzor şi nu-i voi provoca animalului nici o neplăcere majoră. Desigur că va conştientiza nişte stimuli falşi, dar asta va fi tot.
Josh se încruntă. Chiar dacă stimulii nu erau reali, pisica tot va fi rănită, nu? înainte de a reuşi să rostească întrebarea cu voce tare, doctorul începu să opereze.
Introduse un ac într-o venă de la piciorul din faţă al animalului, apăsă pistonul seringii şi, peste cîteva clipe, pisica începu să se agite. Apoi se trezi şi se încordă cînd realiză că nu se putea mişca.
Începu să se lupte, dar, curînd, se relaxă, ca şi cum sesizase că nu putea defel scăpa din legăturile care o imobilizau. Studie cu ochii îngustaţi feţele ciudate strînse în jurul ei.
― După cum vedeţi, pisica e acum pe deplin trează şi răspunde la stimuli.
Ca s-o dovedească, Engersol îşi plimbă mîna prin faţa ochilor ei şi animalul încercă să-şi retragă capul. Apoi doctorul îşi pocni degetele lîngă una din urechile ei. Corpul animalului se tensiona, încercînd să se îndrepte spre sunet.
Cînd Engersol îi atinse vîrful urechii cu sonda pe care o ţinea în mînă, aceasta se mişcă instinctiv, ca şi cum s-ar fi apărat de o muscă. După aceste demonstraţii, doctorul se apucă serios de treabă. Se folosi de o sondă laser ghidată de computer şi focaliză instrumentul pe o zonă de pe cortexul animalului.
― O să distrug mai întîi zona responsabilă de stimulii vizuali, explică el. Vreau să urmăriţi animalul cu atenţie. Dacă observaţi vreun semn de durere, mă înştiinţaţi imediat.
Cît Josh privi pisica, computerul potrivi sonda asupra zonei cu o precizie de sub un milimetru. Într-un tîrziu, doctorul apăsă pe buton.
Păru că nu s-a întîmplat nimic.
― Aţi făcut-o? întrebă cineva. N-a mers?
Engersol zîmbi.
― De ce nu-ţi fluturi mîna prin faţa ochilor ei?
Băiatul se execută. Nu primi nici un răspuns.
Engersol refocaliză laserul şi-l acţiona din nou.
Acum pisica deveni şi surdă.
Cu toate astea, nu exista nici un indiciu al prezenţei durerii. La cîteva secunde după ce-i fusese luată vederea, pisica păru a decide că e timpul să doarmă, aşa că-şi închise ochii. Josh întinse mîna şi o atinse. Ochii i se deschiseră din nou şi i se mişcară ca şi cum animalul încerca să vadă, în ciuda orbirii sale.
Engersol continuă să lucreze. O jumătate de oră mai tîrziu, el îndepărtă legăturile de pe membrele şi corpul pisicii. Începu să le explice băieţilor:
― Aşa cum puteţi vedea, pisica e acum complet neajutorată. E surdă şi oarbă şi nu mai posedă gust şi miros. De asemenea, nu mai simte nimic, deoarece i-au fost deconectaţi şi centrii durerii. Totuşi puteţi vedea că n-a murit. Respiră şi inima încă îi bate, pentru că funcţiile care sînt suplinite de sistemul nervos autonom n-au fost afectate. Vreau să vă uitaţi la ceea ce am făcut.
Băieţii se mutară de lîngă masă şi se strînseră în jurul unui monitor de computer care afişa o imagine mărită a creierului pisicii.
― Aşa arată el în condiţii normale, rosti doctorul. Să introducem acum datele despre zonele de cortex distruse şi să vedem ce se întîmplă.
Tastă pe claviatură cîteva instrucţiuni. Aproape instantaneu imaginea începu să se schimbe.
Anumite zone, cele care fuseseră arse de laser, se colorară pe ecran în roşu.
Petele roşii se întinseră cu repeziciune sub ochii copiilor, pînă ce rămase o surprinzător de mică zonă albă.
― Să marcăm acum porţiunile de creier responsabile numai cu păstrarea în funcţiune a organelor vitale.
Pe imagine începu să se răspîndească o pată albastră, care micşoră şi mai mult zona albă iniţială.
― Pisica gîndeşte cu ceea ce a rămas, explică Engersol. După cum vedeţi, creierul ei este ocupat, în marea lui majoritate, de zonele care au sarcina simplă de a recepta stimuli şi de a menţine funcţionarea organismului. De aceea, nu e de mirare că animalele mai mici nu sînt recunoscute pentru inteligenţa lor. Pur şi simplu, nu au capacitatea intelectuală necesară. Vă imaginaţi ce s-ar întîmplă dacă i-aţi elimina animalului unele funcţiuni?
Degetele i se plimbară din nou pe tastatură şi petele albastre începură să se retragă.
― Am eliminat sistemul nervos autohton. Observaţi cît de mult spaţiu a ocupat el.
― Mda, replică Brad Hinshaw. Dar, fără el, animalul e mort, nu-i aşa?
Engersol încuviinţă.
― Cu siguranţă. Dar, după cum vedeţi, am eliminat o serie de alte lucruri şi pisica e încă în viaţă.
― Dar nu poate mînca, evidenţie Josh. N-aţi spus că e complet paralizată acum?
― Aşa e, fu de acord Engersol. Dar o putem hrăni. E doar o problemă de tub intravenos. Important e că distrugerea unor părţi ale creierului n-a ucis-o.
Josh se încruntă.
― Nu înţeleg, mărturisi el. Ce are asta de-a face cu inteligenţa? Pisica nu a devenit mai deşteaptă, nu? N-aţi făcut decît s-o mutilaţi.
― Poate că aşa e, încuviinţă Engersol. Dar am învăţat ceva. Am învăţat ce mult creier e irosit pentru chestiuni care n-au nici o legătură cu inteligenţa sau, dacă îţi convine mai mult, cu gîndirea. Am învăţat că o mare parte a creierului unei pisici, ca şi al unui om, de altfel, e folosită pentru a menţine sistemul de funcţionare a organismului. Ce-ar fi dacă el n-ar trebui să menţină acest sistem? Presupune că şi-ar folosi întreaga sa masă pentru raţionamente. Ce crezi că s-ar întîmpla?
Jeff Aldrich rînji maliţios.
― Am fi mai deştepţi, interveni el.
Engersol străluci de satisfacţie.
― Exact! exclamă el. Şi nu numai asta, dar...
Fu întrerupt de uşa laboratorului, care fu izbită cu violenţă de perete. În cameră intră Jeanette Aldrich, cu faţa răvăşită şi cu mîinile, în care ţinea o coală de hîrtie, tremurînde.
― Vino-încoace, Jeff! porunci ea, cu voce dură. Vreau să-ţi vorbesc. Chiar acum!
Uluit de asprimea din vocea mamei sale, Jeff se supuse instinctiv ordinului ei. O clipă mai tîrziu, se trezi că se află în hol şi că maică-sa îl priveşte cu severitate.
― Cum îndrăzneşti? tună ea. Cum ai îndrăznit să mă minţi ieri şi cum ai îndrăznit să-ţi continui de dimineaţă gluma ta idioată?
Pălind în faţa mîniei ei, Jeff se sprijini, năuc, de peretele din spatele lui.
― Ce? îngăimă el. Ce-am făcut?
― Asta!
Jeanette aruncă brutal cuvîntul şi-i puse în faţa ochilor mesajul semnat "Adam".
― Să nu-mi spui că habar n-ai despre ce-i vorba! continuă ea cu vocea tremurîndă.
Jeff privi, prostit, hîrtia.
― Dar n-am făcut-o eu, mami, protestă el. Eu n-am...
― Să nu mă minţi, băiete. Vii chiar acum acasă cu mine!
Jeff făcu ochii mari.
― A... acasă? murmură el. Adică mă iei de aici?
― Exact! Şi acum, vino!
Luă braţul băiatului şi încercă să-l tragă după ea, dar el se eliberă. Cînd se întoarse să-l privească, văzu că se uita la ea cu furie mocnită.
― Nu, rosti el cu voce joasă. Nu merg. Şi nu mă poţi forţa. Dacă nu, jur să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut Adam. Jur s-o fac!
Jeanette îşi privi uluită fiul. Cuvintele îi penetraseră auzul ca nişte cuţite.
― N... nu, murmură ea, dînd înapoi. Nu spune asta, Jeff. Nici măcar nu glumi pe tema asta.
― Nu glumesc, mami, rosti Jeff fără pic de emoţie în glas. Îţi comunic doar un fapt. Dacă mă sileşti să părăsesc academia, repet, o să fac ce a făcut şi Adam. Iar atunci nu vei mai avea nici un copil.
După o clipă care ţinu cît o veşnicie, din gîtlejul femeii ieşi un ţipăt slab. Era un sunet care exprima frica şi durerea.
Apoi ea se răsuci pe călcîie şi fugi.

20

― Chiar o să te ia de la şcoală? întrebă Josh.
Seminarul se terminase şi Josh încerca să-l zorească pe Jeff să traverseze pajiştea către una din noile clădiri care flancau reşedinţa. Mai aveau numai două minute pînă la începutul orei de engleză, iar Jeff refuza să se grăbească, păşind alene, de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume.
― Nuu, replică Jeff. Ea mă lasă să fac tot ce vreau. În acest sens, cu părinţii e uşor, nu trebuie decît să le atingi corzile sensibile. După ce am ameninţat că mă sinucid, mă vor lăsa în pace. Mai ales după ce i s-a întîmplat lui Adam.
Josh îi aruncă colegului său o privire lungă.
― Credeam că, după tine, Adam n-a murit, rosti el.
Pe faţa lui Jeff apăru acelaşi zîmbet dispreţuitor ca şi în ziua funeraliilor lui Adam.
― Dar cine crezi tu că trimite mesajele acelea pe computerul maică-mi?
Josh se opri uimit.
― Fii serios, spuse el. Toată lumea ştie...
Vocea lui Jeff deveni de gheaţă
― Nimeni nu ştie nimic, îl întrerupse el pe Josh. Ei nu cred decît că Adam e mort. Iar asta e doar rahat. Adam n-a vrut să moară. A vrut numai să evadeze din locul ăsta idiot. Singurul lucru care îi făcea plăcere era cursul doctorului Engersol şi computerul lui.
― D... dar unde s-a dus? întrebă, mirat, Josh.
Jeff zîmbi cu superioritate.
― Se presupune că eşti deştept, nu? Atunci descoperă singur. Nu e prea greu. Cel puţin n-ar trebui să fie pentru tine.
Izbucni în rîs şi intră în clădire, înainte ca Josh să mai poată spune ceva.
Clopoţelul sună exact cînd Josh se apropia de uşa sălii de clasă. Se strecură înăuntru, sperînd ca profesorul să nu observe că nu ajunsese la timp, dar, spre surprinderea lui, Conners nu era acolo. Restul elevilor din clasă stăteau în bănci şi începuseră deja să şuşotească între ei, făcînd presupuneri asupra moti-vului absenţei profesorului. Cînd Josh se grăbi de-a lungul intervalului dintre bănci către propriul său loc, Jeff îi şopti încet:
― Băiete, eşti tare norocos.
Josh nu răspunse. Alunecă pe scaunul lui şi auzi uşa deschizîndu-se. Făcu tot posibilul să arate ca şi cum era acolo de mai multe minute. Numai că în încăpere nu intră Steve Conners. În locul lui, păşi înăuntru Carolyn Hodges, o absolventă a universităţii care lucra cu orar redus ca asistentă a administratoarei. Fata se postă în faţa clasei cu faţa spre elevii al căror şuşotit încetă cînd realizară că se întîmplase ceva neobişnuit.
Carolyn le zîmbi nervoasă copiilor. Se simţea încă intimidată de elevii academiei, deoarece avea senzaţia că majoritatea lor posedau cunoştinţele pentru care ea avusese nevoie de douăzeci şi doi de ani de învăţătură.
― Domnul Conners nu e azi aici, anunţă ea. Am încercat să găsim pe altcineva care să-i ţină cursul,
E bolnav?
Carolyn ezită, apoi dădu, neajutorată, din umeri.
― Nu ştiu. Ştiu doar că nu e aici şi că Hildie Kramer a hotărît să folosim această oră ca timp de studiu.
― Bine, dacă nu-i bolnav, ce i s-a întîmplat? întrebă altcineva.
― N-avem cunoştinţă că i s-ar fi întîmplat ceva, răspunse Carolyn. Cu siguranţă însă că Hildie vă va răspunde la toate întrebările în timpul pauzei de prînz.
Josh nu scoase nici o vorbă, dar mintea îi lucra cu febrilitate. Oare se dusese Steve s-o caute pe Amy de dimineaţă? Şi dacă da, de ce n-a apărut la şcoală? Doar dacă nu cumva o găsise şi ea păţise ceva. Josh se întrebă cum ar putea afla unde era Steve. Vocea lui Jeff îi întrerupse gîndurile.
― E-n regulă dacă mă duc să studiez în bibliotecă? întrebă el. Trebuie să fac nişte cercetări în legătură cu un proiect pentru seminarul doctorului Engersol.
Josh se întoarse să-şi privească colegul, a cărui faţă reflecta numai inocenţă. Dar despre ce proiect vorbea el? Josh înţelese imediat. Jeff nu voia decît să părăsească sala de clasă.
― C... cred că e-n regulă, rosti Carolyn Hodges. Atîta vreme cît studiezi, eu...
Josh ridică mîna.
― Pot să mă duc şi eu cu Jeff? întrebă. Lucrez la acelaşi proiect.
Carolyn ezită. Ochii ei îl priviră pe Jeff. Spre uşurarea lui Josh, acesta îl susţinu.
― E un proiect asupra biologiei inteligenţei, improviză Jeff. Trebuie să facem cercetări asupra relaţiei dintre hormoni şi inteligenţă. Doctorul Engersol spune că...
Carolyn îşi ridică mîinile în semn de protest.
― Bine, bine. Şi voi doi şi oricine altcineva care vrea vă puteţi duce la bibliotecă. Dar vă ţineţi de cuvînt, da?
Clasa îşi murmură acordul instantaneu, apoi copiii îşi adunară lucrurile şi se îndreptară spre uşă. Cîteva clipe mai tîrziu, ei năvăliră afară şi majoritatea lor apucînd către bibliotecă, la o sută de metri mai încolo. Pe drum, Josh se trezi alături de Jeff Aldrich.
― Ştii unde locuieşte Steve? întrebă el.
Jeff se miră.
― Adică nu vrei să mergi la bibliotecă şi să lucrezi la proiect?
Josh se roşi uşor.
― Mersi că nu i-ai spus, rosti el. Chiar ai un proiect la care să lucrezi?
Jeff izbucni în rîs.
― Pe dracu', nu! Nu voiam să mai stau acolo încă o oră. Deci: de ce vrei să ştii unde locuieşte Conners?
Josh îşi linse buzele nervos.
― Vroiam să aflu ce se întîmplă. Asta-i tot. Adică, dacă nu se ştie nici măcar unde e el, ce înseamnă asta?
― Deci vrei să mergi să vezi?
Josh încuviinţă. Cei doi băieţi continuară drumul către bibliotecă, dar, cînd fură siguri că nu mai pot fi observaţi din vilă, o tăiară spre ieşirea din campus.
Ajunseră, cincisprezece minute mai tîrziu, pe trotuarul din faţa casei de pe strada Solano, în spatele căreia era mica reşedinţă pentru oaspeţi pe care o închinase Conners. Josh privi împrejur după maşina profesorului. Nu se vedea nici urmă din ea.
― Vrei să priveşti pe fereastră? propuse Jeff. Josh ezită, cu ochii spre una din ferestrele din faţă ale casei proprietăresei.
O femeie în vîrstă se zgîia la ei. Cînd Josh realiză aceasta, îi făcu semn cu mîna şi alergă la uşă. Ciocăni. Imediat femeia deschise, privindu-l mustrător pe Josh.
― Băieţi, n-ar trebui să fiţi la şcoală? întrebă ea cu voce dezaprobatoare.
― Îl căutăm pe domnul Conners, explică Josh. E unul din profesorii noştri şi n-a venit la şcoală azi.
― Aa, voi sînteţi de la şcoala aia pentru copii deştepţi, nu?
― Da, doa'nă, murmură Josh, stînjenit, şi se uită la Jeff care, din şosea, se bucura de stinghereala lui.
― Şi v-au lăsat ăia să vă vînturaţi prin oraş toată ziua? continuă femeia.
Josh ezită.
― Îl căutăm pe domnul Conners, repetă el. N-am vrut decît să vedem dacă e aici.
― Ei bine, nu e, răspunse, în sfîrşit, ea. I-am auzit maşina în zori, ca întotdeauna. Nu ştiu de ce nu poate alerga el prin împrejurimi dacă tot îi place, dar nu te poţi pune cu tineretul de azi. Oricum, nu s-a întors de atunci.
― Să alerge prin împrejurimi? se miră Josh. De ce ar face el asta?
Ochii femeii se îngustară şi ea ridică vocea.
― N-o face! Nu mă asculţi, tinere? Am spus că asta ar trebui să facă! Dar el se duce cu maşina pînă la turn, apoi aleargă două mile în sus şi fuge înapoi. Nu întrece orice închipuire?
― Turn? se miră din nou Josh. Unde...?
― Ştiu eu unde e, interveni Jeff. Haidem.
Josh şovăi, dar iritarea din vocea femeii, combinată cu faptul că Jeff se îndrepta deja către plajă, îl hotărîră.
― Mulţumesc, spuse el şi sări peste cele trei trepte care dădeau pe pajiştea din faţa casei.
― Hei, ai grijă cu iarba mea, băiete! strigă femeia după el.
Dar era deja prea tîrziu. Pînă să închidă uşa, cei doi puşti erau departe.
Ajunseră la turnul de observaţie douăzeci de minute mai tîrziu. Se uitară la lanţul rupt dintre pilonii de beton.
― Poate nu s-a întîmplat nimic, rosti încet Josh. Poate e aşa de multă vreme.
― Sigur, îl ironiză Jeff. De asta urmele de frînă de pe ciment sînt proaspete, nu? Nu vezi că o maşina s-a dat de-a berbeleacul de aici?
Se duse pînă în margine şi se zgîi în jos.
― Oh, Isuse, Josh! rosti el cavernos. Vino aici.
Josh se apropie de prăpastie şi se uită în jos tocmai cînd un val se spărgea de ţărm. Abia cînd acesta se retrase, văzu ceea ce văzuse şi Jeff.
Pentru o clipă, se zări o maşină, cu roţile în sus şi cu una din portiere deschisă. Apoi veni un alt val, care o deplasă uşor, acoperind-o din nou cu apă.
― E... e a lui Steve? îngăimă Josh.
― Nu sînt sigur, rosti Jeff, cu o voce teribil de emoţionată de descoperirea făcută. Dar una din portiere e deschisă, aşa că e posibil să fi ieşit din ea cel care o conducea.
― Ce facem? întrebă Josh. N-ar trebui să anunţăm poliţia?
Jeff negă din cap.
― Hai să ne uităm pe plajă mai întîi. Dacă mai trăieşte cineva? Se poate duce la fund pînă vom căuta noi pe cineva să ne ajute!
Întinse braţul înspre nord, arătîndu-i lui Josh scările care duceau spre micul estuar unde avusese loc picnicul în ziua în care acesta venise la academie.
― O iei pe acolo, iar eu o să caut un drum către plajă pe cealaltă parte. Dacă găseşti ceva, vino şi ia-mă!
Jeff o luă la fugă. Alergă în josul drumului pe care veniseră, apoi ieşi în autostradă şi o apucă spre sud, căutînd din priviri o cărare care să ducă la plaja de dedesubt.
Josh se mişcă mai încet. O luă în lungul marginii cimentate a prăpastiei. La fiecare cîţiva metri parcurşi se oprea să se zgîiască la rocile ce formau partea de sud a estuarului.
Cînd se afla la jumătatea scărilor ce duceau spre plajă, îi atrase atenţia ceva care plutea pe apă.
Se gîndi mai întîi că era nişte gunoi luat de curentul oceanic şi purtat către ţărm. Îşi dădu seama că nu era vorba de aşa ceva cînd obiectul fu ridicat de creasta unui val. Îl strigă pe Jeff, apoi fără să-şi aştepte colegul, începu să sară treptele două cîte două, grăbindu-se spre plajă.
Reuşi să ajungă fără a se dezechilibra şi alergă de-a lungul liniei ţărmului pînă în zona în care văzuse obiectul. Însă, cînd ajunse acolo, acesta dispăruse ca şi cum l-ar fi înghiţit mareea.
Josh îşi scoase pantofii şi ciorapii, aruncîndu-i cît putu de departe, înapoi, pe plajă, apoi se avîntă în apă.
Îl văzuse! Ştia că-l văzuse! Dar unde era acum?
Se deplasă cîţiva metri mai departe şi simţi că se izbeşte ceva de piciorul lui gol. Oripilat, simţi nevoia s-o ia la goană, dar îşi reveni. Trase adînc aer în piept, se scufundă şi bîjbîi prin apa nisipoasă.
Degetele i se încleştară pe un obiect.
Un pantof, de aceeaşi mărime cu al lui.
Un pantof asemănător celor purtaţi de majoritatea copiilor din academie. Sperase ca mama lui să-i facă şi lui cadou, de Crăciun, o asemenea pereche.
Ieşi la mal, curăţă nisipul din el şi-l examină cu atenţie.
Chiar dacă era îmbibat cu apă, nu era deformat, iar şireturile păreau noi.
Observă apoi ceva bizar.
De-a latul bombeului şi al tălpii erau două şiraguri de mici tăieturi, în formă de semilună, care perforau pielea în faţă şi muşcau adînc în cauciucul dur al tălpii.
Ca şi cum ar fi fost urme lăsate de dinţi.
Ca şi cum ceva muşcase pantoful, şi-l muşcase zdravăn.
Brusc, inima porni să-i bată cu putere. Josh scrută din nou marea.
De această dată revăzu obiectul.
Tocmai se forma un val. Cînd acesta se înălţă, înainte de a se sparge, razele soarelui reflectară imaginea acelui lucru pe care îl văzuse de pe stîncă.
Era un cadavru.
Sau cel puţin ceea ce rămăsese dintr-un cadavru. Chiar şi de unde se afla, Josh îşi putea da seama ce se întîmplase.
Valul se sparse şi apa se scurse, rostogolind pe plajă rămăşiţele dezarticulate ale fetiţei. Le depuse la picioarele puştiului ca pe un grotesc sacrificiu pe care marea i-l aducea băiatului, drept penitenţă pentru cine ştie ce păcate misterioase comise de ea.
Josh se uită în tăcere la corpul mutilat. Unul din braţe lipsea complet; din trunchi fuseseră smulse bucăţi imense de carne. În ciuda acestei privelişti cutremurătoare, puştiul ştia a cui era această rămăşiţă.
Amy Carlson.
Simţi cum i se face rău şi vomită pe nisip tot conţinutul micului dejun. Ştia că ar fi trebuit să-l găsească pe Jeff sau pe altcineva, dar ceva îl împiedica.
Nu putea să plece şi s-o lase pe Amy să zacă acolo.
Se aplecă şi apucă, grijuliu, de braţul rămas. O trase mai sus pe nisipul plajei, în afara razei de acţiune a valurilor.
Ce se întîmplase cu ea?
Cît se uită fix la corpul măcelărit al prietenei lui, îşi aminti de un film pe care îl văzuse la televizor cu cîtva timp în urmă.
Îşi dădu seama ce se întîmplase cu ea.
Rechini.
Fusese atacată de rechini.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:13 AM | message # 36
***

Pe plajă se strînsese mulţimea. Era obişnuita adunătură care părea că vine din neant în clipa în care se întîmpla o tragedie. Unii veniseră din orăşel, în care vestea că oceanul aruncase un corp pe ţărm se răspîndise ca fulgerul.
Deasupra, pe drumul ce şerpuia pe lîngă malul abrupt, se aliniaseră maşini. Prima dintre ele răspunsese semnalelor disperate ale lui Jeff. Băiatul îl văzuse pe Josh cum stă tăcut lîngă cadavrul prietenei lui, şi, fără a-l striga, făcuse semn primului automobil pe care îl observase. După aceea, sosiseră rapid alte două. Pînă cînd apăru şi Hildie Kramer, care fusese anunţată de poliţie, pe marginea drumului se adunase o grămadă respectabilă de autovehicule. Hildie reuşi, cu greu, să-şi strecoare mica ei Acura într-un spaţiu strimt, rămas liber între o camionetă plină cu planşe pentru surfing şi o motocicletă cu ataş. Îşi abandonă acolo maşina şi se grăbi spre scările de la marginea crestei.
Pe plajă erau deja cîteva zeci de persoane, dintre care mai mult de jumătate, poliţişti şi medici, iar restul, o gaşcă de privitori care şuşoteau între ei, pasîndu-şi unul altuia orice informaţie surprinsă în alte conversaţii.
Pînă cînd ajunse jos, Hildie auzi deja trei sau patru versiuni ale celor întîmplate.
― A fost răpită dintr-un supermarket din Santa Cruz, spusese cineva.
― Dar eu n-am auzit aşa ceva, replicase altcineva. E o fetiţă din oraş şi a fost prinsă de curentul apei.
― Am auzit că era deja moartă înainte de a intra în apă, emise versiunea sa o a treia persoană. Unii spuneau că a fost înjunghiată de cincizeci şi şapte de ori. Vă daţi seama? Cum poate cineva să facă o chestie ca asta unui copil? Nu mai ştiu încotro merge lumea asta.
Hildie trecu nepăsătoare pe lîngă toate, chiar şi cînd îşi auzi numele strigat şi fu întrebată dacă fata nu era unul dintre copiii de la academie. Nu răspunse şi continuă să înainteze pînă ce ajunse, în sfîrşit, lîngă grupul de poliţişti şi medici care înconjurau cadavrul mutilat. Privi cu ochi reci ceea ce mai rămăsese din fetiţă şi avu un sentiment de uşurare.
Ideea ei funcţionase.
În timp ce se întreba dacă fusese găsit şi Steve Conners, reuşi să dea drumul cîtorva lacrimi de durere şi compasiune pentru Amy.
― Doamne! suspină ea. Ce i s-a întîmplat?
Unul dintre medici ridică privirea.
― Rechini, rosti el laconic. Nu ştiu ce căuta în apă, dar a fost, cu siguranţă, la locul nepotrivit şi la ceasul rău. O dată ce primul monstru a atins-o, n-a mai avut nici o şansă.
Ceea ce rămăsese din Amy era aproape de nerecunoscut. Braţul drept îi dispăruse cu desăvîrşire, ca şi cea mai mare parte a piciorului stîng. Abdomenul îi era deschis şi, în locul organelor interne, nu rămăsese decît o cavitate pustie.
Peste tot, carnea fusese sfîşiată de pe oase, care nu păreau că se ţin între ele decît prin fragmente de cartilaje. Nici capul nu-i fusese scutit de atac.
Partea din spate a craniului nu mai exista, iar marginile golului lăsat erau zdrenţuite.
"Exact cum le-a lăsat George", îşi spuse Hildie, care asistase la operaţia lui făcută cu cleştele şi ciocanul.
― Creierul ei! exclamă Hildie. Ce s-a întîmplat cu el?
Medicul dădu, neajutorat, din cap.
― Ceva l-a luat. Poate un rechin sau chiar o vidră de mare. O vidră l-ar fi putut scoate ca pe o moluscă din cochilia ei.
Gemînd, Hildie se întoarse şi dădu nas în nas cu Josh, care ascultase fiecare cuvînt.
― Josh? Ce faci tu aici? se miră ea.
― Eu am găsit-o pe Amy, şopti, cu voce stinsă, băiatul, care rămăsese cu ochii fixaţi la rămăşiţele prietenei lui. Am fost cu Jeff. Îl căutam pe Steve.
Înainte ca Hildie să poată spune ceva, se auzi o pocnitură şi una din staţiile portative de emisie recepţie ale poliţiei prinse viaţă. Josh şi Hildie se întoarseră să asculte. Un poliţist vorbi la microfonul ei, ascultă o clipă, apoi promise să trimită de urgenţă înapoi doi oameni. Puse talkie-walkie-ul la locul lui de la centură şi o privi pe Hildie, recunoscînd-o imediat de la investigaţia făcută asupra morţii lui Adam Aldrich.
― Unul din oamenii mei tocmai a găsit un pulover, rosti el. Sus, pe promontoriu. Ştiţi unde e turnul de observaţie?
Hildie îşi compuse o expresie de uimire.
― Un pulover? Ce...
Ofiţerul o întrerupse.
― Are numele fetei pe el. Era aruncat pe jos, ca şi cum cineva l-ar fi părăsit acolo.
Uimirea administratoarei se accentuă.
― La turnul de observaţie? De ce tocmai acolo sus?
Poliţistul îşi dădu seama că Hildie nu auzise încă despre celălalt eveniment.
― În apă e o maşină, doamnă Kramer. N-am a-juns încă la ea, dar i-am putut zări numărul de înmatriculare. Aparţine unuia dintre profesorii dumneavoastră. Steve Conners.
― Oh, doamne! şopti îngrozită Hildie. Doar nu presupuneţi că...
― Încă nu facem presupuneri, doamnă Kramer. O să dorim însă să aflăm tot ce deţineţi dumneavoastră ca informaţii despre el.
Hildie clătină din cap.
― N-a început lucrul decît din trimestrul ăsta. Dar părea atît de ataşat de copii...
Ochii poliţistului se îngustară.
― Poate chiar prea ataşat, dacă înţelegeţi la ce mă refer.
Hildie încuviinţă.
― Cred că ar fi cel mai bine să mă duc şi să-i chem pe părinţii fetei, rosti ea.
Oftă, apoi continuă.
― Josh, cred că ar trebui să te întorci la şcoală cu mine.
Dar, cînd se întoarse spre locul unde stătuse băiatul, observă că el dispăruse.

***

Puţin după ora prînzului, Hildie luă încă o dată ascensorul spre laboratorul ascuns sub fundaţia reşedinţei. Cînd ajunse jos, ignoră sala de intervenţii chirurgicale şi se îndreptă rapid spre o uşă din capătul coridorului. În spatele ei fusese pe vremuri camera de studiu a tînărului Barrington. Formă codul ei de acces pe claviatura numerică de lîngă tocul uşii şi pătrunse în încăperea reamenajată, care devenise laboratorul şi inima proiectului de inteligenţă artificială al doctorului Engersol. Într-o mică sală alăturată, care avusese cîndva destinaţia de nişă pentru dormit, dar care era acum complet separată de laborator printr-un perete de sticlă, se afla un computer Croyden cu un aspect sinistru. Cele două arce gemene, negre, ce conţineau gama sa largă de microprocesoare, formau un cerc incomplet ce avea aproape doi metri înălţime. Era cel mai puternic computer din lume, la fel de sensibil pe cît era de rapid. Cînd Alex Croyden, cel care proiectase acest echipament, destinase această cameră ca amplasament, o făcuse pentru a-l feri cît mai mult de orice sursă posibilă de contaminare. De aceea, computerul trona singur şi beneficia de aer condiţionat şi filtre de aer. În afară de Croyden, George Engersol, Hildie Kramer şi de şeful companiilor din Silicon Valey, nimeni nu ştia că acest aparat e aici. În eventualitatea că se defecta, singurul care avea acces la el pentru a-l repara era Croyden.
Încăperea fusese amenajată în aşa fel încît acest computer să nu se defecteze. Pînă acum, totul mersese bine. Era controlat de la o tastatură din camera în care se afla acum Hildie şi singurele sale conexiuni cu lumea exterioară se făceau printr-o serie de cabluri groase montate sub podea şi printr-o uşă sigilată ermetic, ale cărei coduri de deschidere le avea numai Alex Croyden.
În ceea ce privea supercomputerul lui, Croyden nu se încredea nici măcar în Engersol.
Camera în care se afla Hildie conţinea restul laboratorului.
Şi aici exista un număr de computere, toate conectate la două bazine din sticlă, care se aflau, montate într-o ladă specială, la capătul încăperii.
Fiecare bazin conţinea un creier uman viu.
Introduse într-o soluţie sărată, creierele pluteau, fără greutate, în mediul lor.
Arterele şi venele lor erau conectate prin tuburi de plastic la maşini care recirculau permanent sîngele, îl oxigenau, îl curăţau, eliminau surplusurile şi adăugau elemente nutritive. Computerele supravegheau în permanenţă compoziţia sîngelui furnizat. Balanţa sa chimică era păstrată în stare echilibrată de programe complexe, care determinau nivelul corect al fiecărui element necesar pentru hrana organelor din bazine.
Fiecare sistem dispunea de cîteva rezerve.
Hildie privi maşinăriile în funcţiune şi fu, încă o dată, uluită de faptul că totul mergea.
Şi totuşi, aşa era. O pompă lucra în tăcere pentru a menţine curgerea sîngelui, iar o maşină de dializă acţiona ca un rinichi artificial. Multe din aceste echipamente fuseseră proiectate de computerul Croyden, care analizase un volum uriaş de date înainte de a determina cu precizie configuraţia sistemului şi programele necesare pentru a păstra un creier în viaţă în afara mediului său natural.
Nu numai în viaţă, ci chiar în funcţiune.
Tuburile de plastic nu erau singurele lucruri conectate la aceste organe.
Din tulpina cerebrală ieşea un mănunchi de cabluri subţiri. Fiecare dintre ele era ataşat unui nerv. Mănunchiul se constituia într-o coloană senzitivă flexibilă care făcea conexiunea directă între creiere şi computerul Croyden.
Pe lîngă acestea, în creiere erau inserate sonde, ale căror terminaţii treceau prin nişte orificii practicate în bazine şi se alăturau celorlalte cabluri care şerpuiau pe sub podea.
Acum, în sfîrşit, sosise timpul ca planurile făcute cu ani în urmă să rodească. Cînd Hildie privi monitoarele de deasupra bazinelor, văzu că organele erau în stare biologică perfectă.
Engersol îşi luă privirea de pe claviatură şi se încruntă cînd văzu expresia de pe faţa colaboratoarei lui.
― Ceva s-a întîmplat, deduse el.
Hildie încuviinţă cu o mişcare violentă a capului.
― Azi dimineaţă Josh MacCallum i-a găsit corpul fetei.
― Josh? repetă Engersol, pălind. Cum s-a întîmplat?
― Îl căuta pe Steve Conners. Cadavrul ei a fost aruncat de ocean pe ţărm, în estuarul unde mergem noi la picnic.
Expresia de pe faţa doctorului deveni dură.
― De ce îl căuta Josh pe Steve pe plajă? A lipsit profesorul azi?
Hildie îl informă pe scurt asupra evenimentelor din zori. Văzu cum doctorul păleşte tot mai mult şi văzu cum îi tresaltă de mînie muşchii feţei.
― Ţi-am spus că e prea riscant. Ar fi trebuit s-o păstrăm pe Amy aici şi...
― E-n regulă! i-o reteză Hildie cu suficientă duritate ca să-l reducă la tăcere. Se presupune deja că Steve a intenţionat s-o violeze şi ceva n-a mers. Încă nu i-au găsit cadavrul, dar, dacă judecăm după cum a ajuns corpul fetei, nu mai are importanţă.
Pe faţă îi apăru un surîs diabolic.
― Se pare că au halit-o rechinii, căci n-a mai rămas mare lucru din ea. Cînd l-am întrebat pe unul dintre poliţişti ce s-a întîmplat cu creierul ei, a sugerat că o vidră de mare i l-a scos. Dacă îmi aduc corect aminte, a spus cam aşa: "Ca pe o moluscă din carapacea ei". I-au găsit şi puloverul lîngă turnul de observaţie. Pune toate astea lîngă mesajul lăsat de mine pe computerul ei şi alături de accidentul lui Conners şi ai să vezi că o să se presupună fie că el însuşi a pus acel mesaj acolo, fie că a găsit-o pe Amy undeva, în timpul nopţii. În aceste condiţii, nu cred că va mai exista vreo îndoială asupra celor întîmplate.
Engersol începu să respire mai uşor.
― Le-ai comunicat părinţilor ei situaţia?
― Vin încoace, răspunse Hildie, încuviinţînd. Bănuiesc că vor sosi după-amiază. Ştiu că va fi neplăcut să-i privim în faţă, dar o să ne descurcăm. Cu toate astea, cred că o să mai pierdem cîţiva elevi. Unii nu vor suporta ideea că aici au fost două decese în două săptămîni.
Engersol rînji.
― Eh, ştiu eu că o să te descurci. Nu mai contează dacă o să pierdem cîţiva, atîta vreme cît îi păstrăm pe cei de care avem nevoie.
― Mi-ar plăcea să garantez asta, replică Hildie. Dar n-o pot face.
Îşi îndreptă atenţia spre bazinul din stînga.
― E totul sub control? întrebă ea neliniştită.
Îşi aminti ce se întîmplase cu un an în urmă, cînd într-unul din bazine a fost transferat creierul lui Timmy Evans, care decedase cînd era pe punctul deşteptării. Hildie era convinsă că atunci a fost vorba de o eroare de programare, deşi Engersol insistase că problema rezida chiar în creierul băiatului. Era sigură că datele transmise cortexului puştiului fuseseră eronate şi-l uciseseră în loc să-l readucă la nivel conştient.
Cu toate astea, nici unul nu avea de unde să ştie ce se întîmplase exact cu Timmy. Spre deosebire de el, Adam supravieţuia.
― Nici un semn de deteriorare? se interesă ea.
― Adam nu va fi un al doilea Timmy Evans, replică liniştit Engersol, dîndu-i de înţeles că sesizase precis de unde îi venea îngrijorarea. De fapt, o duce chiar mai bine decît am sperat. Priveşte!
Apăsă pe tastele computerului şi pe monitorul de pe biroul doctorului, apăru imaginea unui organ cerebral.
― Aşa arăta creierul lui acum douăzeci şi patru de ore. Şi acum priveşte ce se întîmplă.
Apăsă alte taste şi peste prima imagine se suprapuse o alta.
― Uită-te aici, rosti doctorul, indicînd o zonă pe ecran cu vîrful stiloului. Vezi?
Hildie studie monitorul pentru o clipă, apoi clătină din cap.
― Ce trebuie să caut?
― O secundă. Dă-mi voie să-ţi măresc imaginea.
Folosindu-se de un mouse, Engersol încadra zona de imagine după care comandă mărirea ei.
― Acum. Vezi?
Hildie făcu ochii mari cînd înţelese la ce se referea Engersol.
Creierul lui Adam creştea.
― N-am crezut că aşa ceva e posibil! şopti ea.
― Nici eu. Şi nu ştiu încă de ce are loc acest proces. Cel care creşte e lobul frontal, partea de creier responsabilă pentru procesul de gîndire. Deci iată că nu e numai vorba de supravieţuire, Hildie. El creşte cu adevărat. Am reuşit! Am introdus un creier uman în computer, unul care e încă viu şi în funcţiune.
Privirea femeii fu atrasă de activitatea pe care o înregistra monitorul de deasupra celuilalt bazin. Privi cum liniile care fuseseră continue începură să vălurească uşor, apoi să formeze vîrfuri şi goluri. Imediat prinseră viaţă alte două linii. Una dintre ele se ridică abrupt spre marginea de sus a ecranului pînă o atinse, iar cealaltă înregistră un salt, se relaxă uşor, apoi sări din nou.
― Ce e? întrebă Hildie. Ce se întîmplă?
― E Amy, răspunse Engersol. Se trezeşte.

21

Întuneric.
Cînd ultima picătură de narcotic dispăru din creierul ei, mintea îi redeveni conştientă; era o conştientă cum nu mai experimentase înainte.
Se trezi într-o tăcere mormîntală şi într-o beznă care o făcură să urle de groază.
Dar nu se întîmplă nimic.
Nu simţi nimic în corzile vocale şi nu o izbi nici un sunet în urechi.
În minte, urletul continua să răsune, înconjurînd-o, estompîndu-se apoi devenind din nou puternic.
Sau era ea care ţipa din nou?
Nu ştia. Dispăruse tot ce ştia şi dădea sens existenţei ei.
Dispăruse întreaga lume. Se simţea ca şi cum era suspendată în vid, lăsată singură într-o beznă şi o tăcere atît de impenetrabile încît o sufocau.
Încercă să respire, să-şi umple plămînii cu aer.
Din nou nu se întîmplă nimic. Nu percepu nici o particulă de aer proaspăt care s-o oxigeneze. Nu simţi nici o uşurare în faţa groazei care o stăpînea.
Pe ea puse stăpînire panica. Nu putea respira. Avea să moară.
Încercă iar să urle, încercă să strige după ajutor, dar din nou nu se întîmplă nimic.
În minte i se formară cuvinte, dar nu-şi putea simţi limba mişcîndu-se ca să le dea formă, nici gura că se deschide să emită sunete.
Încercă încă o dată să respire, şi încă o dată nu simţi nimic, ca şi cum corpul refuza să răspundă ordinelor emise de creier.
Paralizată.
Era paralizată!
Dar cum se întîmplase aşa ceva?
Îşi încordă memoria, încercînd să găsească un fir raţional de gîndire prin panica care venea peste ea din întuneric şi care o dobora.
Era pe moarte!
Asta i se întîmpla!
Era singură şi era pe moarte, şi nimeni nu ştia de ea ca s-o ajute.
Încercă să-şi deschidă ochii, convinsă că nu era decît un coşmar şi că, o dată ce va ridica pleoapele şi va lăsa lumina s-o înconjoare, groaznica beznă din jurul ei va dispărea, iar ea va face din nou parte din lume.
Clipi.
Din nou, nu se întîmplă nimic. Clipi iar, încercînd să perceapă senzaţia puţin intensă a pleoapelor care reacţionează la comandă.
Nimic!
Ca şi cum ochii ei nu mai existau!
Încercă să-şi mişte corpul, să se rostogolească şi să se smulgă din lanţurile nevăzute şi insensibile care o ţineau în strînsoarea lor.
Corpul nu-i răspundea.
Precum ochii, părea a nu mai fi acolo!
Din abisul negru ţîşnî un nou urlet, care răsună numai în mintea ei şi care muri repede în întunericul bizar din jurul său.
Simţi că groaza o copleşeşte. Chiar înainte de a sucomba din pricina ei, cu o clipă înainte ca ea să-i zdrobească creierul, o înfrînse încă o dată, convinsă că dacă avea să-i cedeze, nu va mai scăpa niciodată de ea.
Panica devenise acum o vietate, care se zbătea pe lîngă ea. Era un iad negru, invizibil, plin de cumplite monstruozităţi care voiau s-o epuizeze, să se înfăşoare peste ea şi s-o scufunde pentru totdeauna în propria ei frică.
Panica era ca o prăpastie, ca o creastă înaltă, pe a cărei margine balansa ea. O parte a ei era deja dedesubt, doritoare de a se abandona plonjonului eliberator, iar cealaltă trăgea de ea înapoi, dorea ca ea să se retragă de pe această margine, să-şi revină înainte de a fi prea tîrziu.
Încet, cumplit de încet, împinse frica înapoi.
Trebuia să existe un motiv pentru ceea ce i se întîmpla. Trebuia să fie o explicaţie a acestui sentiment îngrozitor de a fi înnămolită, singură într-o necuprinsă beznă.
Dorea să ţipe după mama ei ca s-o ajute, dar ştia deja că era inutil.
Mama n-o putea auzi pentru că nu se putea auzi pe sine.
Iar mama ei era acasă. La Los Angeles.
Pe cînd ea era la academie.
Dar era pe punctul de a pleca acasă.
Îi spusese lui Hildie că voia să plece, iar aceasta o luase cu ea pentru a-şi suna părinţii.
Dar nu vorbise cu mami şi tati. Era în biroul lui Hildie şi...
Îşi cercetă memoria, căutînd o imagine a ceea ce se întîmplase.
Cu ochii minţii văzu o imagine.
Un pahar cu apă.
Hildie îi dăduse un pahar cu apă şi ea îl băuse pînă la fund. Iar apoi totul devenise un hău pustiu, pînă cînd se trezise în groaznicul întuneric.
Drogată.
Hildie pusese ceva în apă.
Ce?
Începu să se gîndească la asta. Un drog. Ceva ca o doctorie. Dar ce fel de doctorie?
Narcotice. Pilule de adormit.
Cît timp enunţă noţiunile, în minte i se formară noi imagini. Întunericul era încă acolo, înconjurînd-o, iar acum în creier i se formulau liste de cuvinte, ca şi cum le-ar fi vizualizat.
Se concentra şi cuvintele îi apărură mai clare.
Torazină.
Darvon.
Halcion.
Percodan.
Cuvintele ţîşneau către ea din beznă. Nici nu ştia că le cunoştea. Şi totuşi, nu numai că le recunoscu, dar dădu fiecăruia şi definiţia completă.
Erau droguri. Calmante şi tranchilizante. Cînd i se perindară prin minte, îşi dădu seama că ştia precis destinaţia şi efectele fiecăruia, în funcţie de doza luată.
Era o senzaţie bizară, ca şi cum citea dintr-o carte care nu exista decît în mintea ei.
Precum modul în care rezolva problemele matematice complexe, cînd îşi imagina problema în minte şi o rezolva ca şi cum ar fi ţinut un creion în mină, timp în care imaginea nu se estompa niciodată, iar creierul nu dădea drumul nici unei cifre pînă ce nu ajungea la soluţia finală.
Sau cînd dădea un test la istorie şi răspundea la întrebări închipuindu-şi o poză a textului studiat şi răsfoind paginile de răspunsuri pînă ce-l găsea pe cel corect.
Acest proces simplu de gîndire păru că-i diminuează panica, aşa că Amy începu să se concentreze asupra celor ce i se întîmplaseră.
Întunericul era încă acolo şi o înconjura, dar ea descoperi că îl putea înfrînge dacă îşi imagina diverse lucruri şi le vedea cu ochii minţii, care îi înlocuiseră organele vizuale cu care se născuse.
Îşi formă imaginea unei plaje. O zonă largă de nisip, razele soarelui care curgeau din belşug dintr-un cer albastru, limpede, şi valuri moi care mîngîiau ţărmul.
Se introduse şi pe ea în poză şi-şi imagină picioarele care se îngropau în nisip în timpul mersului. Simţi căldura acestuia în jurul călcîielor.
Păsări.
Trebuia să existe şi păsări în imagine. Dar ce fel de păsări?
Instantaneu, în minte începu să se perinde un şuvoi de poze de păsări, pe care nu le mai văzuse niciodată înainte, nici măcar în cărţi. Şi totuşi ele erau acolo, de tot soiul, iar cînd le privea, îi apăreau informaţii despre fiecare.
Mărimea lor, coloritul, zona geografică unde trăiau. Chiar imagini ale cuiburilor lor, umplute cu ouă.
Dar de unde putea veni acest şuvoi de informaţii? Era ca şi cum...
Mintea îi încremeni cînd îi apăru o idee a ceea ce se întîmplase. O respinse în clipa imediat următoare.
Si totuşi...
Îşi aminti că văzuse, cu o lună în urmă, un computer. În memoria lui internă fusese introdusă o întreagă enciclopedie. Tot ceea ce aveai de făcut era să-ţi alegi un index de pe ecran, apoi să acţionezi un mouse, deplasîndu-te din ce în ce mai profund în tonele de informaţii, imagini, hărţi şi grafice, chiar fragmente muzicale sau dialecte ale unor popoare demult dispărute.
Toate acestea i se păruseră minunate şi îl rugase pe taică~său să-i cumpere computerul, dar el zîmbise misterios şi-i spusese că i se putea adresa mai bine lui Moş Crăciun.
Ştiuse într-o clipită că îl va avea de sărbători şi că îl va ataşa computerului său din dormitor.
Ataşat de computer.
Iar acum, ceea ce se petrecea în mintea ei era la fel ca atunci cînd explorase acea enciclopedie. Doar că acum pe post de mouse era creierul ei.
Mintea începu s-o ia razna. Formă imagini şi făcu conexiuni cu alte imagini. Le distruse şi le reformă.
Un mouse de computer.
Un mouse real.
Un mouse în cuşcă.
Pisica în cuşcă. Pisică torturată, dîndu-i-se opţiuni să aleagă.
Ei înseşi dîndu-i-se opţiuni.
Trambulina; frînghia cu noduri. Sentimentul groazei copleşind-o.
Lacrimi.
Ea, plîngînd şi fugind din bazinul de înot.
Experimente.
Experimente legate de inteligenţă, de reacţii, de opţiuni.
Opţiuni pe care nu le putea alege.
A vrut să plece, şi Hildie i-a spus că se poate.
Şi Hildie i-a dat un drog. În cantitate suficient de mare, cît s-o facă knock out.
Aşa că n-a putut să plece. Dar n-o puteau ţine ca pe o prizonieră, nu? Părinţii ei vor veni s-o caute. Mama ei va dori să ştie unde este ea.
Alte imagini.
Funeralii.
Funeraliile lui Adam Aldrich.
Mama lui, plîngea de durere.
De durere pentru fiul ei care murise.
Murise?
Era şi ea moartă? Asta se întîmplase? Nu. Nu era moartă. Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost singură. Ştia cum arăta raiul, şi-l imaginase de sute de ori în minte. Era un deal blînd şi plin de iarbă, cu flori de cîmp şi animale mici. Sus era un cadru luminos, strălucitor ca un curcubeu, ce-şi trimitea razele în jos dintr-un cer fără nori, iar îngerii o aşteptau. Erau îngeri pe care îi cunoştea ― bunica şi bunicul, care muriseră cînd ea era un bebeluş. Dar dacă ea era moartă ei trebuiau să fie acolo, în vîrful dealului, aşteptînd-o în lumina curcubeului, cu braţele întinse pentru a o întîmpina şi a o strînge, urîndu-i bun venit în noul ei sălaş de viaţă.
Dacă se înşela? Dacă nu era în rai?
Iadul?
Putea fi iadul bezna ce o înconjoară?
Nu! Ea n-a fost rea, aşa că n-avea de ce să se ducă în iad! Iar dacă ar fi murit, ar fi simţit-o! Ar fi ştiut-o! Iar ea nu se simţea deloc moartă.
Se simţea vie, vie, dar căzută în capcana unei lumi pe care n-o înţelegea.
O lume în care ea n-avea nici un rost. Nu putea vedea nimic, nu putea auzi nimic, nu putea simţi nimic, nici măcar nu putea mirosi sau gusta ceva.
Şi totuşi trăia.
Ca şi cum mintea ei palpita de viaţă în afara corpului.
În afara corpului!
Începu să-şi amintească de lucrurile pe care le auzise; mici crîmpeie de conversaţii.
"Poate că Adam n-a murit..."
"Poate că a plecat doar..."
Dar i-au găsit corpul.
Corpul lui zdrobit de tren.
Ce-i face un tren unui corp uman dacă îl izbeşte?
Instantaneu, prin minte i se învolburară imagini. Greutatea unei locomotive şi viteza ei.
Tăria osului.
Îi dădu un coeficient de flexibilitate şi elasticitate.
Numerele se mişcară cu viteza luminii. Brusc, găsi răspunsul.
Craniul lui Adam ar fi fost terciuit, iar creierul zdrobit, ucigîndu-l instantaneu.
Dacă acel creier mai era însă la locul lui, în craniu.
Dar dacă acesta i-ar fi fost detaşat de restul corpului, aşa cum se părea că fusese cazul la ea...
Mintea începu să-i lucreze din nou cu febrilitate. Punea întrebări şi răspunsurile apăreau instantaneu.
Prin creier i se perindară instantanee ale anatomiei corpului uman. Datele se îngrămădeau peste date, iar creierul le primea pe toate, le procesa şi le asimila.
Începu să înţeleagă cum funcţionau sistemele corpului ei.
Şi cît de puţin îi era necesar creierului ei ca să supravieţuiască.
Într-un moment de maximă limpezime, înţelese.
Bezna era reală, căci nu mai avea ochi cu care să vadă.
Tăcerea era reală, căci nu mai avea urechi cu care să audă.
Nici degete, nici picioare, nici limbă, nici gît.
Nu mai avea plămîni cu care să respire, nu mai avea inimă care să pompeze sîngele prin corpul ei, care nu mai exista.
Se îngrămădeau tot mai multe date, pe care mintea ei neîncătuşată le analiza cu viteza luminii.
De unde veneau ele? Unde au putut fi înmagazinate? Cu siguranţă că nu în mintea ei, căci majoritatea lor îi erau nefamiliare şi se refereau la lucruri de care n-avusese habar pînă atunci.
Bănci de date.
Veneau din bănci de date, la care ea avea acum acces.
Veni şi clipa în care Amy Carlson înţelese, în sfîrşit, unde se afla.
Ea nu mai trăia în lumea pe care o cunoscuse; nu mai exista în acel univers plin cu oameni, cu animale şi copaci, cu privelişti şi sunete care-i umpleau sufletul cu bucurie.
Acum era singură, închisă într-o beznă veşnică, înconjurată de... ce?
Fapte.
Date.
Cunoştinţe.
Biţi de informaţie; unităţi binare insignifiante care zburau într-un univers de impulsuri electronice.
Dar în inima computerului nu exista nici un microprocesor puternic, care să fie construit din pastile de siliciu cu milioane de circuite microscopice ataşate de suprafaţa lor.
În locul lui era o masă de ţesut biologic, mult mai complex decît orice microcip.
Inima computerului era un creier uman.
Creierul ei.
Atunci ea ţipă încă o dată cu o izbucnire de mînie care făcu să vibreze toţi senzorii sensibili ce-i monitorizau activitatea cerebrală.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:13 AM | message # 37
***

Engersol şi Hildie Kramer urmăreau cu un amestec de fascinaţie şi teamă monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei.
Graficele păreau că au explodat. Culorile se împrăştiaseră peste ecran ca nişte focuri de artificii: liniile roşii şi cele purpurii dăduseră buzna peste cele verzi şi portocalii. Valuri peste valuri, nuanţele se amestecau, se separau, mureau, ca să fie apoi înlocuite cu noi tipare ce nu erau decît simboluri ale zbuciumului şi învolburării din mintea fetei.
― Ce dracu e şi asta? şopti Hildie stupefiată. Ce i se întîmplă?
Privirea doctorului rămase fixată pe monitor, urmărind rezultatele anilor săi de cercetări.
― Cred că a descoperit unde e şi ce i se întîmplă, răspunse el. Problema e: va supravieţui acestei descoperiri, sau aceasta o va înnebuni?
Hildie se încruntă.
― Dar ce zici de Adam? El a supravieţuit, nu?
Engersol zîmbi fără căldură.
― Da, dar e o mică diferenţă, nu? Adam ştia cu exactitate ce avea să i se întîmple şi unde va fi cînd se va deştepta.
Se opri pentru un moment, apoi continuă:
― În plus, Adam a vrut să plece. Amy, nu!

22

Margaret Carlson se întrebă cît timp se va mai putea ţine pe picioare. Stătea pe un scaun în biroul administratoarei. Cînd Hildie o introdusese acolo, cu cinci minute în urmă, ignorase gestul prin care o invita să ia loc pe canapea. La fel procedase şi Frank, care se foia acum, nervos, de colo colo. Într-un tîrziu, el se postă, în picioare, în faţa ferestrei, cu spatele la cameră, ca şi cum, refuzînd să o privească în faţă pe Hildie, ar fi putut refuza să asculte şi ceea ce le comunica ea. Margaret hotărîse să stea ţeapănă pe marginea scaunului, de parcă actul de a-şi ţine corpul sub control i-ar fi permis să-şi supravegheze la fel de bine şi emoţiile.
De fapt, se afla în pragul unei crize de isterie.
Ştia că aceasta va veni. Din clipa în care primise vestea prin telefon, senzaţiile premergătoare unei astfel de crize începuseră să-i dea tîrcoale şi s-o atragă spre abisul unei disperări din care nu era deloc sigură că va putea ieşi.
Luptase cu sine pînă în această clipă, respingînd faptele, spunîndu-şi că era o greşeală şi că Amy n-a-vea cum să fie moartă.
Se agăţase de această unică idee pe tot parcursul drumului spre aeroport şi pe lungimea şoselei de la San Diego.
E o greşeală. Nu e Amy. E vreo altă fată cu părul roşcat.
În avionul de Monterey stătuse tăcută lîngă Frank, cu mîna ţinută strîns de mîna lui, reducîndu-l la tăcere, de fiecare dată cînd el scotea cîte o vorbă, printr-o strînsoare mai accentuată a degetelor, pînă într-acolo încît îşi simţise la un moment dat unghiile pătrunzînd în carnea lui.
Un atac al rechinilor.
Frank îi explicase ce se găsise pe plajă. Imediat după ce vorbise cu Hildie Kramer, el sunase departamentul de poliţie din Barrington şi insistase să i se comunice toate detaliile pe care le posedau ei.
Mutilată.
Corpul care fusese aruncat pe ţărm fusese mutilat pînă la a fi aproape imposibil de recunoscut. Nu se ştia exact cum murise Amy.
― Întreabă-i dacă nu se înşală! insistase Margaret, care ascultase de aproape convorbirea şi culesese faptele nude din răspunsurile date de soţul ei omului de la celălalt capăt al firului. Întreabă-i dacă nu e posibil să fie o eroare!
În cele din urmă, se împăcaseră cu ideea că şansele ca acel cadavru să nu fie al fiicei lor erau extrem de mici, dar Margaret se agăţase de ea şi refuzase să accepte că puiul ei, unicul copil pe care îl avea, singurul copil pe care îl putea avea, datorită cancerului contractat cu un an în urmă, dispăruse pentru totdeauna.
Hildie Kramer îi distrusese acum această unică şi subţire speranţă, comunicîndu-i că nu exista nici o îndoială asupra identităţii cadavrului aruncat de apele oceanului. Şi totuşi, criza de isterie cu care se lupta de aproximativ patru ore nu izbucni încă; prin corp începu să i se răspîndească o amorţeală ciudată care începea undeva, în capul stomacului, şi i se transmitea prin tot corpul pînă în vîrful degetelor.
― Cum? îngăimă ea. Cum s-a întîmplat?
Hildie se foi pe scaunul ei şi îşi compuse cu grijă expresia pe care o ţinea pentru astfel de ocazii, cînd trebuia să arate că pierderea copilului o durea şi pe ea la fel de mult ca pe părinţi.
― A fost supărată ieri, începu ea.
Ştia că trebuia să le povestească cele ce se întîmplaseră, dar îşi alese cuvintele cu atenţie, ca să se plaseze în cea mai favorabilă lumină. Le relată despre experimentul la care participase Amy, subliniind că fata o făcuse din propria ei voinţă.
― Îmi pare rău că trebuie să vă spun că, la sfîrşitul lui, ea a izbucnit în lacrimi. Se pare că s-a gîndit că a eşuat, deşi acest experiment n-a fost un test. A fost un simplu exerciţiu de determinare a manierei în care oamenii iau decizii. Oricum, eu am stat, pentru o vreme, de vorbă cu ea şi am calmat-o. Se pare însă că s-a ambalat singură după aceea. Mă tem că atunci i-am pierdut urma.
Frank Carlson se întoarse şi o privi ţintă pe Hildie.
― I-aţi pierdut urma? repetă el. Îmi pare rău, dar cred că aţi face mai bine să-mi explicaţi ce dracu mai înseamnă şi asta.
Hildie respiră adînc.
― Înseamnă că n-am putut s-o găsim. A plecat din campus şi a dispărut. Cei de la paza campusului au căutat-o toată noaptea, împreună cu cîţiva oameni din personalul academiei. S-a implicat în cercetări chiar şi unul dintre elevii noştri.
Margaret Carlson o privi neîncrezătoare.
― Vreţi să spuneţi că a lipsit azi-noapte? Şi nu ne-aţi sunat să ne spuneţi?
Hildie ridică, neajutorată, din umeri.
― Ar fi trebuit s-o fac, deşi nu ştiu ce s-ar fi rezolvat cu asta. Am adus situaţia la cunoştinţa poliţiei, dar vă spun sincer că, aşa cum se procedează acum, nu-i poţi face să acţioneze pînă ce n-au trecut douăzeci şi patru de ore de la dispariţia copilului sau dacă nu există dovezi clare ale unor, să le zicem, intenţii ce-i periclitează integritatea.
― Aşa că n-aţi întreprins nimic, rosti Frank Carlson cu vocea grea. Aţi stat liniştită în timp ce fata mea murea.
― Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, domnule Carlson! rosti înţepată Hildie, încercînd să recîştige controlul discuţiei. Dacă ar fi depins numai de mine...
― Dar ce s-a întîmplat? interveni Margaret. Nu ştiu încă cum a ajuns ea în apă.
Hildie îşi plimbă, nervoasă, limba peste buza de jos.
― Poliţia investighează problema, dar se pare că unul dintre profesorii de la noi, Steve Conners, a găsit-o pe Amy azi noapte tîrziu sau dimineaţă în zori.
Margaret icni.
― A găsit-o? murmură ea. Dar dacă a găsit-o...
Tăcu, brusc confuză.
― Unde e acest profesor? De ce n-a...
Hildie interveni:
― Mi-e teamă că va trebui să vă comunic ceva foarte delicat. Avem motive să credem că şi el e mort.
Frank îşi înfipse privirea în ochii administratoarei.
― Mort? Ce tot spuneţi acolo? Poliţia n-a menţionat nimic despre...
― Încă nu i-au găsit cadavrul, dar se pare că el şi cu Amy au fost amîndoi în maşina lui. Nu se ştie din ce motiv, aceasta a trecut prin lanţul de protecţie de la marginea prăpastiei şi s-a prăbuşit în ocean.
Le relată ipoteza plăsmuită de ea, argumentînd cu cît mai puţine amănunte şi lăsînd să se subînţeleagă tot ceea ce nu spusese. Cînd termină, Frank şi Margaret o priviră uluiţi.
― Dar dumneavoastră ne daţi de înţeles că acest profesor a molestat-o pe fiica noastră, rosti, în sfîrşit, Frank.
Pe faţa administratoarei, muşchii începură să joace.
― Nu ştiu încă cu siguranţă ce s-a întîmplat, începu ea. Dar e clar că această posibilitate nu poate fi înlăturată.
Margaret se lăsă moale pe scaun. Conştiinţa ei fusese, în sfîrşit, penetrată de faptul morţii fiicei ei. Îşi îngropa faţa în palme şi un spasm îi cutremură tot corpul.
― Nu, gemu ea. Nu Amy. Nu mica mea Amy...
Cuvintele îi fură abrupt retezate cînd soţul ei o prinse de umeri şi-o scutură. El rosti ameninţător:
― Dacă ceea ce îmi spuneţi, doamnă Kramer, se va dovedi că e adevărat, atunci puteţi închide şcoala chiar de astăzi, căci, dacă n-o faceţi dumneavoastră, o s-o fac chiar eu pînă săptămîna viitoare!
Hildie se ridică în picioare şi păşi în faţa biroului ei.
― Înţeleg ce simţiţi, domnule Carlson, dar pînă nu ştiu cu exactitate ce s-a întîmplat...
― Cred că ne-aţi spus ce s-a întîmplat, rosti Frank cu vocea încărcată de mînie.
Îşi ridică soţia în picioare, sprijinind-o cu un braţ!
― Hai, Margaret. Să mergem şi să găsim un loc unde să stăm pînă ne decidem ce vom face.
Hildie făcu un pas în faţă, cu mîna întinsă, ca pentru a-l atinge pe Frank, dar el o dădu la o parte din calea lui.
― Vă putem noi aranja totul, domnule Carlson, începu ea.
Dar el se afla la uşă. Clătină din cap.
― O să ne descurcăm singuri, mîrîi el. Cred că toţi cei de aici aţi făcut deja mai mult decît trebuie.
Nimic nu ieşise aşa cum dorise.
Cei doi Carlson ar fi trebuit să rămînă atît de şocaţi la aflarea veştilor încît să nu mai fie capabili de a gîndi ca lumea. Ar fi trebuit să fie paralizaţi de uluire, aşa cum era, de fapt, Margaret.
Însă Frank se mîniase.
Gîndi cu febrilitate, încercînd să hotărască ce-i rămînea de făcut.
Realiză că nu trebuia să întreprindă nimic. În ciuda vorbelor sale, Frank Carlson nu prea avea mijloace pentru a-şi pune ameninţarea în aplicare.
În final, nu academia va fi învinovăţită de moartea fetiţei, ci Steve Conners. Se gîndi că asta va avea darul să simplifice enorm situaţia.
În cel mai rău caz, Frank Carlson putea da în judecată şcoala pentru că nu izbutise să prevină sinuciderea fetei.
Dar ea nu putea fi învinovăţită pentru uciderea ei, de vreme ce, pînă în această dimineaţă, Steve Conners dovedise un caracter fără prihană.
"Nu", îşi spuse Hildie, satisfăcută, "Frank Carlson nu poate face nimic."

***

Era după-amiază şi Josh zăcea întins pe pat încercînd să gîndească. Ziua prin care trecuse îi apărea acum ca în ceaţă. Din momentul din care s smulsese de lîngă Hildie, respingînd să creadă cee ce tocmai auzise, totul începuse să sune de parc evenimentele se abătuseră asupra altcuiva.
A ucis-o Steve pe Amy?
Nu era cu putinţă!
Steve era prietenul ei. Era propriul lui prieten!
Respinsese instantaneu ideea şi-şi spusese că tr buia să fie o greşeală.
Poate că în apă nu se afla maşina lui! Sau poa cineva i-o furase.
Nici măcar nu l-au găsit pe Steve. Poate că nici nu murise.
Mintea îi lucrase cu rapiditate. O luase, împleticindu-se, de-a lungul plajei, prelucrînd în minte ideile care-i veneau unele peste altele. Îşi croise drum prin mulţime, nepăsător la conversaţiile pe care le auzea de peste tot.
Poate că Steve oprise să ia un autostopist, iar acesta îl bătuse şi-l lăsase la marginea drumului, după care îi luase maşina.
Steve putea zace, inconştient, pe undeva.
Josh alergase în sus pe scări şi o pornise de-a lungul şoselei. Se apropiase de fiecare curbă cu speranţa în suflet, convins că, dincolo de parapet, avea să-l găsească pe Steve.
Cînd ajunsese în orăşel, speranţele i se spulberaseră. O pornise înapoi către academie, încercînd să se autoconvingă că Steve îl va aştepta în clipa în care el avea să ajungă acolo.
Dar chiar dacă avea să se întîmple aşa ceva ― şi nu s-a întîmplat, ― asta n-avea s-o aducă pe Amy înapoi.
Amy.
Imaginea corpului ei mutilat îi era încă vie în memorie. Vedea încă oasele care se iveau în locurile în care carnea îi fusese sfîşiată.
Dar cea mai percutantă imagine dintre toate era aceea a cavităţii pustii ce rămăsese în locul creierului ei.
Aceasta continuase să-i ardă ochii pe tot restul zilei, cît timp el încercase să răspundă întrebărilor puse de colegii lui şi de poliţie. Chiar şi cînd repetă, de mai multe ori, povestea cadavrului ei aruncat pe ţărm la picioarele lui, nu vedea decît acea enormă gaură din craniul fetei şi pustietatea ciudată a locului în care trebuia să fie creierul.
Trebuia să fie, dar nu era.
Îşi aduse aminte de ceea ce spuseseră cei de la poliţie şi anume că era posibil ca o vidră de mare sau o focă să-l fi scos de acolo şi să-l fi mîncat.
Dar chiar în această îngrămădire de întrebări la care încerca să răspundă, descoperea mereu că se reîntorcea la acea unică imagine. Cu o oră înainte de cină, reuşise, în sfîrşit, să evadeze în camera lui, spunîndu-i chiar şi lui Jeff că vrea să rămînă singur.
Zăcînd, acum, în pat, se întrebă dacă ar trebui să-şi sune mama. Oare era bine ca ea să afle despre cele întîmplate? Şi dacă da, ce ar fi avut ea de gînd să facă?
Ar fi venit şi l-ar fi luat înapoi la Eden.
Dar el nu voia să se-ntoarcă în Eden.
Oricum, nu încă.
Nu, pînă ce nu avea să descopere ce se întîmplase în realitate cu Amy şi cu Steve!
Ceva în mintea lui, ceva care era încă în ceaţă, îi spunea că toate presupunerile poliţiei erau false.
Se întinse pe spate şi îşi ţinu corpul nemişcat. Dorea să se calmeze, să se concentreze asupra gîndurilor care pluteau confuze. Voia să le scoată de acolo, să le aducă în faţa ochilor minţii şi să le examineze.
Neclare, cuvintele începură încet-încet să prindă contur.
Adam n-a vrut să moară.
A vrut numai să scape de acest loc idiot.
Singurul lucru care-i făcea plăcere aici era cursul doctorului Engersol.
...şi computerul lui.
Computerul lui. Dar ce semnifica asta?
În minte îi apăru încă o dată imaginea craniului gol al fetei, care fu înlocuită imediat de o altă amintire.
Pisica.
Pisica din experimentul la care lucraseră toată dimineaţa.
Imaginea craniului acesteia îndepărtat şi a porţiunilor de cortex distruse de laser.
Pisica era oarbă, surdă şi nu simţea nimic.
Dar era încă în viaţă.
Auzi din nou cuvintele doctorului:
De departe majoritatea creierului acestei creaturi e ocupată cu sarcinile simple de a recepta stimuli şi de a menţine funcţiunile organelor.
Ca într-o străfulgerare luminoasă, într-un moment de maximă limpezime, Josh înţelese.
Experimentul făcut asupra pisicii n-a avut nimic de-a face cu inteligenţa artificială. Singura lui semnificaţie a fost aceea de a le oferi lor o temă de meditaţie asupra imensei părţi din propriul lor creier care era ocupată cu menţinerea în viaţă a organismului.
Dar dacă cineva nu avea corp...
Josh medita cu repeziciune la implicaţiile acestei idei.
Dacă un creier putea fi scos dintr-un corp şi păstrat în viaţă...
Cuvintele lui Jeff răsunară din nou, ca un clopoţel:
Adam n-a vrut să moară. Nu-i plăcea decît cursul doctorului Engersol şi computerul lui.
Era oare posibil? Oare asta făcuse Adam? îl lăsase pe Engersol să-i scoată creierul pe care să-l lege apoi de un computer?
Josh simţi un fior de gheaţă. Nu era posibil, nu poate fi posibil.
Putea fi?
Pisica.
Corpul îi fusese deconectat de creier, dar acesta trăia încă.
Şi văzuse corpul fetei, cu craniul fără creier.
Sări din pat cînd auzi o bătaie uşoară în uşă şi vocea administratoarei.
― Josh! Aici e Hildie. Pot să intru?
Josh raţionă rapid. Ce trebuia să facă? Să-i pună ei toate întrebările care-i hălăduiau prin minte? Dar dacă ea ştia ce se întîmplase în realitate cu Amy?
Dacă îl ajutase pe Engersol?
Trebuia să pară neştiutor, cel mai mare ignorant! Dacă ea ar fi aflat la ce se gîndea...
Se ridică de pe pat şi se duse la uşă, întredeschizînd-o. Cu privirea îngrijorată, Hildie întinse mîna pentru a deschide uşa mai mult.
― Eşti în regulă, Josh?
Dînd din cap, băiatul se dete un pas înapoi şi o lăsă să intre în cameră.
― E... eu nu mă simt prea bine, spuse el, bîlbîindu-se sub privirea ei atentă.
― Sigur că nu te simţi bine, rosti ea cu tonul cel mai blînd cu putinţă. Şi mai ştiu ce senzaţie trebuie să ai acum. Amy a fost una dintre cele mai bune prietene ale tale, nu?
Josh încuviinţă, fără a spune nimic. Privirea însă îi rămase fixată pe Hildie. De ce venise ea să-l vadă? Era chiar îngrijorată pentru el, sau era vorba despre altceva?
― M-am gîndit că ai vrea să schimbi o vorbă cu cineva, îşi motivă ea gestul.
Se aşeză pe pat şi bătu cu palma locul de lîngă ea pentru a-l invita pe Josh să i se alăture.
― Cred că a fost groaznic s-o găseşti într-o asemenea stare.
Josh rămase pe loc.
― Mi-e bine, spuse el. Doar că mi-e... foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că Amy a murit.
Hildie încuviinţă compătimitoare.
― Cred că nu prea l-am cunoscut pe domnul Conners, nu? întrebă ea insinuant.
Josh ezită, apoi reuşi să dea negativ din cap.
― Cred că a fost drăguţ cu mine, pentru ca Amy să capete încredere în el, aprobă el.
Cu colţul ochiului, observă reacţia lui Hildie.
Era numai imaginaţia care-i juca o festă, sau într-adevăr, îi scăpase un zîmbet fugar?
― E groaznic, oftă ea. Uneori însă se întîmplă lucruri dintr-astea.
― Dar Amy...
― Amy a fost o fetiţă minunată, i-o reteză Hildie. Am iubit-o cu toţii şi nici unul dintre noi n-o va uita.
Ezită o clipă, apoi îl privi intens pe Josh în ochi.
― Ai sunat-o pe mama ta?
Josh negă.
― Şi nu vrei s-o faci? se miră Hildie.
Josh respiră adînc.
― N... nu ştiu, murmură el. Mi-e teamă că mă va lua acasă dacă îi comunic ce s-a întîmplat aici.
― Şi nu vrei să pleci acasă?
Josh negă din nou.
― Vreau să stau aici, rosti el. Îmi place aici.
Hildie întinse braţele înspre el.
― Şi mie îmi place că te am aici, declară ea. Şi cred că ţi-ar prinde bine acum o îmbrăţişare.
Îi zîmbi.
― Mie mi-ar prinde, cu siguranţă, bine, mai ales dacă mă îmbrăţişezi tu, continuă ea.
Josh simţi un firicel de spaimă.
Ea minţea.
Ceva din vocea ei sau din ochii ei făcea să i se ridice părul măciucă.
Nu voia deloc să-l îmbrăţişeze. Dorea numai ca el să creadă că ea voia asta.
Dar de ce?
Instantaneu, îşi dădu seama. Ea nu voia decît să afle dacă el o va îmbrăţişa sau devenise atît de suspicios încît o va evita.
Se sili să-i dea lacrimile, alergă spre Hildie Kramer şi se aruncă de gîtul ei. Cînd braţele ei se închiseră în jurul lui, simţi cum îi tresare de frică tot corpul.
Îi era frică pentru ceea ce Hildie Kramer îi făcuse fetei şi pentru ceea ce i-ar face şi lui dacă şi-ar da seama că el o suspecta.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:14 AM | message # 38
***

Tîrziu, după ora stingerii, Josh se postă în faţa computerului său.
Se gîndise toată seara la ideea care-i venise înainte de a apărea Hildie pe neaşteptate la uşă.
Dacă presupunerile lui se adevereau, atunci undeva, îngropate în computerele care erau împrăştiate prin tot campusul, trebuiau să existe nişte fişiere care să menţină creierele lui Adam şi al prietenei sale în viaţă.
Tot ce avea de făcut era să le găsească.
Dar cum?
Privirea lui căzu pe aparatul de iluzionare a realităţii, care îi fusese înmînat lui în ziua instalării noului său computer.
Acelaşi aparat care-l interesa atît de mult pe Adam.
Putea fi folosit cumva pentru a căuta acele fişiere?
Începu să-l iniţieze, folosind pentru asta cuplarea prin modem pentru a se introduce în computerul master, găzduit de laboratorul de inteligenţă artificială. Apelă directoarele programelor de realitate virtuală înmagazinate acolo şi studie lista.
Antepenultimul îi atrase atenţia.
"Microcip".
Ce putea fi asta? Vreo călătorie în interiorul computerului?
Sau poate nu era o călătorie. Poate era un nou mod de a opera cu un computer!
Pulsul începu să-i crească. Josh începu rularea programului, apoi îşi puse masca de realitate virtuală, căştile şi mănuşa.
În faţa ochilor i se deschise o lume bizară. Era un univers de imagini care licăreau şi care înfăţişau coridoare ciudate ca ale unui labirint. Josh se simţi ca şi cum ar fi fost aruncat în mijlocul acelui labirint. Oriunde se uita erau drumuri care plecau de lîngă el, drumuri care dădeau în alte drumuri, interconectîndu-se, încrucişîndu-se, răsucindu-se unul în jurul altuia într-un model mult prea complex pentru înţelegerea lui.
Îşi roti capul şi iluzia schimbării perspectivei în labirint imită perfect realitatea. Cu toate astea, în oricare direcţie s-ar fi uitat, nu erau decît mai multe drumuri şi mai multe cotituri ale labirintului.
Întinse mîna înmănuşată. Pe ecran, la cîţiva centimetri de ochii săi, apăru o altă mînă, care părea să reacţioneze ca şi cum ar fi fost a lui proprie. Putea atinge, acum, pereţii labirintului.
Apropie mîna de una din suprafeţe. Cînd fu foarte aproape de zidul licăritor, simţi o furnicătură, ca şi cum prin el trecuse o descărcare electrică.
Ceva se schimbase, iar tiparul de drumuri din faţa lui îşi modifică poziţia.
Atinse alt perete şi totul se modifică din nou.
Contacte.
Toate chestiile pe care le atingea erau contacte şi fiecare din ele provoca o serie de schimbări.
Era ca şi cum ar fi fost în interiorul unui microprocesor de computer unde volumele imense de informaţii erau stocate sub formă digitală şi aranjate, accesate şi rearanjate de nimic altceva decît de milioane şi milioane de microcontacte electronice.
Începu să exploreze labirintul, atingînd cu degetele un perete, apoi altul. La fiecare încercare tiparul continua să se schimbe. După o vreme, Josh începu să vadă o formă a acestui tipar şi hotărî să găsească căi pentru a face tiparele să se repete.
Auzi, la un moment dat, o voce în spatele lui.
Era a lui Jeff Aldrich.
Josh se răsuci pe călcîie, uitînd de mască, şi aşteptîndu-se să-l vadă pe Jeff stînd în cadrul uşii.
Dar nu văzu decît acelaşi labirint electronic care părea să umple întreg universul din jurul lui.
Iar într-unul din coridoarele acelea ciudate era suspendată o faţă.
Faţa lui Adam Aldrich.
Josh încremeni şi se holbă la faţa băiatului despre care se presupunea că murise cu mai multe zile în urmă.
Adam îi zîmbi cu o grimasă ciudată, care îi dădu fiori lui Josh.
― Ţi-ai dat seama, rosti Adam.
Fără a se gîndi, se trezi că răspunde vocii lui Adam cu glas tare.
― Adam?
― Da. M-am tot întrebat dacă îşi va da cineva seama unde am plecat.
― D... dar cum de mă auzi? murmură Josh.
― E un microfon în mască. Computerul digitizează sunetul şi mi-l transmite.
― D... dar corpul tău e mort, îngăimă Josh.
Prin căşti îi parveni un sunet ciudat, asemănător unui chicotit, care se stinse imediat.
― Chiar aşa? îl ironiza Adam. Doar mă vezi acum, nu?
― D... dar nu e real! protestă Josh.
― Sigur că nu, fu Adam de acord. E numai o reflecţie pe un ecran. M-am gîndit că-ţi va fi mai uşor dacă mă vei şi vedea, în loc de a mă auzi numai. Aşa că am generat o imagine. N-a fost mare scofală.
Josh simţi că transpirase tot. Încercă să înghită nodul care i se pusese în gît.
― E... e un fel de şmecherie, nu?
― Nu-i deloc o şmecherie, replică Adam. Aici locuiesc eu acum. Fac parte din computer.
Josh simţi că i se face rău. Deşi era convins că descoperise ce li se întîmplase celor doi copii, cu o parte a lui spera încă să se fi înşelat.
― N... nu te cred, murmură el, cu voce tremurătoare.
― Vrei să te convingi?
― Să mă conving de ce anume?
Inima îi bătea nebuneşte şi simţea că mintea o ia razna. O parte din el dorea să smulgă masca de pe faţă, să rupă mănuşa de pe mînă şi s-o ia la goană încotro vedea cu ochii. Cealaltă parte însă voia să continue, să afle adevărul.
― De orice vrei să vezi, Josh, îi răspunse Adam pe un ton conspirativ. De tot ceea ce se află în computere, Josh. De tot ce există în lume. Iar eu ţi le pot arăta pe toate. Ce vrei să vezi?
― N... nu ştiu, şopti Josh.
― Şerpi. Ce-ar fi dacă îţi voi arăta nişte şerpi?
Priveliştea din jurul lui Josh se schimbă instantaneu, în faţa lui o cobră îşi ridică brusc capul, mişcîndu-şi limba înăuntru şi în afară. Speriat, Josh se întoarse instinctiv şi se trezi faţă în faţă cu un şarpe cu clopoţei încolăcit, a cărui coadă îi bîzîia ameninţător în urechi.
― Nu! ţipă el. Opreşte-te!
Bîzîitul dispăru. Auzi rîsul lui Adam şi imaginea şarpelui se dizolvă şi se recompuse în cea a lui Adam însuşi.
― Ar fi şi mai bine dacă ai fi aici, şopti Adam. De unde mă aflu eu, nu e numai o închipuire, Josh. E o realitate. Totul se întîmplă în creierul tău şi nu pe un ecran, în faţa ochilor tăi, şi e la fel de real ca şi cum s-ar întîmplă cu adevărat. Aici n-ai nevoie de ochi şi de urechi, Josh. N-ai nevoie de nimic. Tot ce îţi doreşti se află la dispoziţia ta şi nu trebuie decît să te gîndeşti la ce ai vrea să ai pentru a-ţi apărea în faţă cu adevărat.
― C... cum? îngăimă Josh. Cum funcţionează?
Adam îi zîmbi din nou.
― Nu-ţi pot spune, rosti el. Singurul mod de a afla e de a o face tu însuţi. Şi tu poţi s-o faci, Josh. Poţi veni şi tu aici.
Josh nu-şi credea ochilor. Era imposibil. Tot ce auzea şi vedea era imposibil să existe.
Şi totuşi se întîmpla. Adam era Acolo, iar imaginea lui era atît de reală, încît Josh simţi că putea chiar să-l atingă.
Îşi ridică mîna înmănuşată şi, o dată cu ea, se ridică şi imaginea mîinii sale de pe ecran. O întinse, dar cînd fu pe punctul de a atinge faţa lui Adam cu degetele, încremeni, auzise o altă voce în căştile care îi acopereau urechile.
― Ajutaţi-mă... cineva să mă ajute...
Josh simţi că îi îngheaţă sîngele în vine. Amy Carlson! Îşi smulse masca de pe faţă şi îşi scoase mănuşa. Întinse mîna spre a închide computerul. Ştia însă că tot ce auzise fusese real.
Amy trăia încă, undeva.
Dar cui putea să-i povestească?
Cine l-ar crede?

23

Hildie Kramer se trezi datorită bipului electronic insistent al telefonului de lîngă pat. Bîjbîi prin beznă, găsi receptorul şi-l duse la ureche cu ochii închişi. Cînd auzi vocea lui Engersol, se deşteptă brusc şi se ridică în capul oaselor.
― Ar fi bine să vii imediat aici, jos. Avem o problemă.
N-avea nevoie să-l întrebe unde se găsea, cuvîntul "jos" îi era mai mult decît suficient pentru a afla că era în laboratorul de sub fundaţia reşedinţei. Îşi alungă ultimele urme de somn de pe gene, se dete cu greu jos din pat, se îmbrăcă rapid şi părăsi apartamentul. Se strecură, tăcută, pe scări, pînă la etajul patru, apoi luă ascensorul mascat. Pe drum se întrebă ce s-ar fi putut întîmpla ca Engersol s-o caute după miezul nopţii.
Uşile liftului se deschiseră şi Hildie apucă pe coridorul luminat către laboratorul de la capătul lui. Cînd intră în încăpere, se opri brusc şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei.
Pe el clipea o imagine. La început Hildie nu realiză despre ce era vorba, căci această imagine părea a fi de-a dreptul fluidă, licărind şi fragmentîndu-se ca o reflexie a razelor de soare pe suprafaţa unei ape. Apoi, pentru o clipă, imaginea se stabiliză.
Faţa palidă a unei fetiţe, încadrată de şuviţe cîrlionţate de păr roşcat.
Amy Carlson.
Şi totuşi, nu era chiar faţa ei.
Imaginea ţinu cîteva secunde, apoi începu să tremure. Se dizolvă pentru o clipă, apoi se recompuse, uşor schimbată.
― Ce e? îngăimă Hildie, dîndu-şi seama instinctiv că ăsta era motivul pentru care Engersol o chemase.
El stătea cu spatele la Hildie, cu ochii fixaţi pe monitor. Vorbi fără să se întoarcă.
― E Amy. A învăţat deja să se descurce cu programul grafic.
― Dar nu poate fi adevărat, şopti Hildie. Lui Adam i-au fost necesare cinci zile pentru asta. Iar Amy nu s-a trezit decît de...
― Douăsprezece ore, continuă, prompt, Engersol.
― Ne aude? se interesă Hildie.
Engersol clătină din cap.
― Am închis calea de sunet a sistemului. Am urmărit-o toată seara şi nu ştiu ce să fac. Învaţă mult mai repede decît Adam.
Îi înmînă femeii un vraf cu listinguri, pe care Hildie le inspectă rapid, cu toate că majoritatea numerelor şi graficelor de pe ele nu-i spuneau mare lucru. Pe ultima pagină văzu un grafic comparativ al curbelor de acumulare ale celor două creiere din bazine.
Creierul lui Adam rămăsese pasiv în primele două zile după ce fusese pus în bazin. Abia în cea de a treia începuse să dea semne de explorare a mediului înconjurător, trimiţînd semnale vagi computerelor care-i monitorizau activitatea. De acolo înainte, curba activităţii sale crescuse, încet, dar constant, pe măsură ce Adam învăţa să se familiarizeze cu reţeaua din care făcea de acum parte.
Într-a patra zi, Adam începuse să descopere cum să repereze datele de care avea nevoie şi cum să manipuleze aceste date ca să comunice cu lumea de dincolo de bazinul de sticlă.
Nu trecuseră nici patruzeci şi opt de ore de cînd trimisese, pentru prima oară, acel scurt mesaj către computerul mamei lui, iar cu o zi în urmă începuse să experimenteze din plin potenţialul grafic al Croydenului din camera alăturată, construindu-şi în minte hărţi informaţionale complexe pe care le exporta computerului şi în schimbul cărora primea imaginile pe care şi le proiectase pe monitorul de deasupra bazinului.
Studiind cea de a doua curbă de pe grafic, Hildie văzu că Amy Carlson reuşise să acumuleze într-o jumătate de zi aproape tot ce-i luase lui Adam o săptămînă.
Îşi trecu inconştient limba peste buza de jos. Se gîndi la ce puteau însemna toate acestea.
― Învaţă de la Adam? întrebă într-un tîrziu.
Puse stiva de hîrtii pe biroul de lîngă ea.
― S-ar putea, medită Engersol cu glas tare. Dar mai e şi altceva.
― E mai deşteaptă decît Adam, evidenţie Hildie. Coeficientul ei de inteligenţă e cu şaptesprezece puncte mai ridicat decît al lui.
― Şi asta e adevărat. Dar e şi altceva. Priveşte.
Culese teancul de hîrtii de unde le lăsase Hildie, le răsfoi rapid şi extrase o singură coală. Hildie se uită la ea, recunoscînd-o imediat. Era o parte a listingului copiat după ceea ce văzuse pe monitor în clipa în care se deşteptase Amy. Începu s-o examineze mai îndeaproape. Engersol îi dădu o a doua coală, în care se prezenta activitatea creierului lui Adam din clipa în care se deşteptase după operaţia prin care creierul îi fusese transferat în bazin.
În timp ce mintea fetei o luase razna şi crease imagini grafice care nu semănau decît cu un amestec fără sens, encefalograma lui Adam arăta o activitate mintală mult mai normală, reflectînd limpede tiparul obişnuit al unui creier care se trezeşte dintr-un somn adînc.
Hildie îl privi ţintă pe Engersol.
― E clar că tu vezi ceva ce eu nu pot desluşi. Mie îmi apare chestia asta ca şi cum Amy a înnebunit imediat după deşteptare. Dacă mă gîndesc însă la ce a făcut ea după aceea, se pare că n-am dreptate.
Engersol bătu uşor cu degetul encefalograma fetei.
― Dacă elimini nebunia, care-i primul cuvînt ce-ţi vine pe buze cînd priveşti aşa ceva?
Hildie studie graficul încă o dată şi rosti fără a se mai gîndi:
― Atac de furie.
― Exact! aprobă Engersol. Tu te uiţi acum la un copil îngrozitor de înfuriat. A descoperit rapid ce i s-a întîmplat şi e teribil de mînioasă. În plus, încearcă să facă ceva în legătură cu noua ei stare.
Hildie se miră.
― Dar ce? Ce vrea să facă?
― Nu sînt sigur. Încă n-am vorbit cu ea. De asta te-am chemat. O s-o ascultăm amîndoi şi o să decidem apoi ce avem de făcut.
Engersol se aşeză la birou şi formă cîteva instrucţiuni pe tastatura computerului, apoi, cu ochii fixaţi pe monitorul fetei, vorbi într-un mic microfon de lîngă tastatură.
― Amy, aici e doctorul Engersol. Mă auzi?
Cînd scoase prima silabă, imaginea ei de pe monitor dispăru subit. În următoarele cîteva secunde, nu se întîmplă nimic, apoi unul din difuzoarele montate pe tavan prinse viaţă.
Se auziră cîteva cuvinte şoptite, fără nici o intonaţie, ca şi cum persoana care le rostea era surdă.
― Te... aud.
Hildie începu să vorbească, dar Engersol i-o reteză cu un gest violent, după care se apropie şi mai mult de microfon.
― Ştii unde te afli, Amy?
Alte cîteva secunde de tăcere. Apoi:
― Ştiu.
― Vrei să-mi spui şi mie unde te afli?
Din nou tăcere. Într-un tîrziu:
― Vreau să mă duc acasă.
Hildie şi Engersol se holbară unul la celălalt.
― Nu poţi face asta, Amy, rosti, încet, doctorul. Dacă ştii unde te afli, atunci ştii că nu te poţi duce acasă.
― Vreau să mă duc acasă! repetă Amy.
Cuvintele îi erau mai puternice acum. Hildie recunoscu încăpăţînarea de care era capabilă fata chiar şi în această voce digitalizată.
― De ce m-aţi pus aici? întrebă Amy.
― Nu te-am putut lăsa să pleci, Amy. Aveam nevoie de tine. Ceea ce faci tu acum e extrem de important. Poţi înţelege asta?
― Din cauza pisicii, nu-i aşa? rosti Amy.
Vocea i se schimbase din nou şi căpătase acum un ton trist, visător chiar.
― Te-ai supărat pe mine fiindcă nu mi-a plăcut ce îi făceai pisicii. Şi n-ai vrut ca eu să povestesc cuiva despre asta, nu?
― Bineînţeles că nu, Amy, rosti liniştitor Engersol. Nu-mi pasă de pisică. Ea n-a fost decît o parte a experimentului.
Amy nu scoase nici o vorbă preţ de un minut întreg. Apoi difuzorul se trezi din nou la viaţă. Vocea ei era încărcată de mînie:
― Încă pot să mai povestesc despre tine. Pot spune orice vreau eu. Nu trebuie decît să trimit un mesaj.
Engersol îi aruncă Hildiei un zîmbet.
― E adevărat, rosti el de parcă era angajat într-o dispută fără importanţă cu unul dintre elevi. Dar cine te-ar crede? Adam a trimis deja cîteva mesaje, dar nimeni n-a crezut că ele provin de la el. Toată lumea e convinsă că de vină e Jeff, care se ţine de bancuri proaste.
― O să le spun ce-ai făcut, rosti Amy cu vocea ridicată. O să le spun unde mă aflu şi o să-i chem să vină şi să mă găsească.
― N-o să meargă, Amy, replică Engersol. Acum vreau să mă asculţi cu atenţie, pentru că o să-ţi comunic ce ţi se va întîmpla dacă vei face aşa ceva. N-ai murit încă, Amy. Eşti pe deplin în viaţă. Dar dacă încerci să contactezi pe careva să vină ca să te găsească, n-o să mai fii în viaţă. N-am decît să-ţi tai hrana, Amy. Să tai tuburile care te hrănesc sau să torn otravă în ele. Atunci vei muri. Asta vrei, Amy?
Se făcu din nou tăcere, dar numai pentru cîteva clipe. Ecranul de deasupra bazinului fetei prinse viaţă şi pe el începu să curgă o listă cu nume de fişiere. Se mişcau atît de rapid încît nici unul din ei nu fu capabil să le citească.
― Ştii ce-s astea? rosti Amy din difuzor.
Vocea ei căpătase acelaşi ton dur pe care-l folosise Engersol cu cîteva secunde înainte.
― Astea sînt toate programele tale, doctore Engersol. Toate programele care fac ca acest proiect să funcţioneze. Dacă mor, toate acestea vor fi şterse. Ştii ce se va întîmpla atunci, doctore Engersol? Va muri şi Adam şi visul tău se va ruina.
Engersol o privi pe Hildie care părea teribil de îngrijorată.
― N-o să meargă, Amy, rosti el. N-o să reuşeşti decît să-l ucizi pe Adam. Fişierele însă pot fi înlocuite şi proiectul va continua.
Ecranul de deasupra bazinului fetei se stinse brusc. O clipă mai tîrziu, pe el apăru o nouă imagine.
Era Amy, care de această dată nu mai tremura. Acum era clară şi precisă, iar ochii îl ţinteau cu precizie pe Engersol.
― N-ar fi trebuit să-mi faci aşa ceva, doctore Engersol, rosti ea cu voce dură. Doar ţi-am spus că nu mai doream să vin la cursul tău. Dar tu n-ai vrut să-mi dai drumul. Ar fi trebuit s-o faci însă, căci, punîndu-mă aici, n-ai reuşit decît să mă faci mai inteligentă decît am fost eu vreodată.
Făcu o pauză. Imaginea ei reflectă acum mînia din ea. Ochii i se îngustară şi vocea îi şuieră ameninţătoare.
― Sînt mai deşteaptă acum decît tine, doctore. Am învăţat cum să folosesc computerul. Aşa că nu încerca să-mi faci nimic, pentru că nu ştii ce se va întîmpla dacă mor.
Engersol rămase o clipă nemişcat, apoi tastă urgent o comandă şi închise sunetul. Se întoarse spre Hildie Kramer.
― Ce zici?
Hildie se uită la monitor şi văzu imaginea fetei, care se uita la ei ca şi cum le urmărea fiecare mişcare.
― Ne poate auzi? întrebă ea.
Engersol negă.
― Am dezactivat microfonul.
― Poate înfăptui ameninţările pe care le-a lansat?
― Nu ştiu, admise doctorul.
Mintea îi lucra cu febrilitate încercînd să-şi imagineze de ce anume era capabilă Amy. Continuă:
― Cred că ar putea fi posibil, dar...
Fără nici un avertisment, difuzorul din tavan prinse din nou viaţă şi vocea fetei umplu camera.
― Este posibil, rosti ea. Pot să fac orice vreau.
Engersol şi Hildie încremeniră, holbîndu-se unul la altul, cînd realizară ce se întîmplase.
Acţionînd numai cu puterea minţii ei şi a computerului la care era legată, Amy Carlson reactivase microfonul.
Îi asculta.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:14 AM | message # 39
***

La ora unu şi jumătate noaptea, Jeanette Aldrich zăcea nemişcată pe canapeaua din sufragerie. La televizor era un film vechi, transmis prin cablu de la universitate, dar Jeanette nu se uita la el.
Era copleşită de haosul acelei zile. Cînd auzise de moartea fetiţei, primul ei gînd fusese de a-l retrage neîntîrziat pe Jeff de la academie.
Crezuse, desigur, că Amy îşi luase singură viaţa. Cînd a aflat însă, adevărul, sau, cel puţin, ceea ce comunicaseră cei de la poliţie, s-a decis să aştepte, măcar pînă ce avea să afle ce se întîmplase în realitate, cu Amy.
În afară de asta, cuvintele lui Jeff din dimineaţa ce trecuse continuau să-i răsune în minte.
Dacă mă forţezi să plec de la academie, o să fac şi eu la fel ca Adam!
Rostise aceste cuvinte cu faţa răvăşită de furie şi cu pumnii strînşi, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească. Vorbele îi penetraseră creierul ca nişte gloanţe. O arseseră şi o şocaseră într-atît, încît nu mai fusese capabilă să se întoarcă la serviciu. Venise acasă, se aşezase de una singură în această cameră şi privise pierdută pe fereastră, întrebîndu-se cum fusese posibil ca unul din copii să-i fi murit şi celălalt să pară că i-a scăpat total de sub control.
Chiar ar face-o?
Într-un tîrziu, scoase din poşetă teza pe care o copiase cu o zi în urmă şi începu să-i răsfoiască paginile, căutînd indicii. Citise cazurile copiilor care se sinuciseseră şi încercase să descopere paralele între ei şi fiul care-i mai rămăsese.
Cînd era la jumătatea lecturii, sunase telefonul şi primise vestea descoperirii cadavrului fetiţei.
S-a întors la teză numai după ce Chet s-a culcat. A terminat-o şi a rămas acolo, în faţa televizorului, încercînd să înţeleagă ceea ce aflase.
Erau unele trăsături comune tuturor cazurilor despre care citise. Toţi fuseseră copii cu probleme şi fiecare dintre ei încercase, ca şi Adam, cel puţin o dată, să se sinucidă.
Ca şi el, toţi avuseseră puţini prieteni şi-şi petrecuseră majoritatea timpului lor în faţa ecranului computerului, legîndu-se mai mult de programe şi jocuri decît de fiinţe umane vii.
Nici unul dintre ei nu fusese cum era Jeff, care era prietenos şi extrovertit, şi plin de pozne.
Jeff era tipul de puşti care era în stare să-i facă o farsă de genul celei care i se făcuse ei.
Din ceea ce citise, se desprinsese concluzia că Jeff nu era genul de puşti care să-şi ia singur viaţa.
Adam, da.
Jeff, niciodată.
Simţindu-se cumva liniştită în urma celor aflate şi epuizată de acea zi îngrozitoare, Jeanette apucă telecomanda televizorului şi dădu sonorul mai tare. Filmul era alb-negru, cu femei care se pensau şi purtau rochii cu umeri largi, în timp ce trăgeau din ţigări, ce păreau interminabile şi sorbeau licori în cluburi de noapte montate în decor.
I se părea că văzuse în viaţa ei sute de filme identice acestuia.
Jeanette fu pe punctul de a schimba canalul, cînd imaginea de pe ecran se schimbă.
Pe el apăru Adam, îmbrăcat cu blugii săi obişnuiţi şi în tricou.
― Nu! strigă Jeanette. Încetează! Oricine mi-ai face asta, încetează!
Înşfăcă telecomanda, se luptă o clipă cu ea şi găsi, în sfîrşit, butonul de oprire.
Ecranul se stinse.
― Jeanette? Ce este, iubito?
Auzi vocea soţului ei strigînd-o de sus, dar nu scoase nici o vorbă. Rămase cu ochii aţintiţi pe televizor. Inima îi bătea năvalnic şi pe şira spinării îi curgea o şuviţă de gheaţă. Lăsă telecomanda să-i alunece din mînă, îşi îngropă faţa în palme şi începu să geamă. Cîteva clipe mai tîrziu, în cameră intră, ca o furtună, Chet, care aprinse, cu un gest violent, lumina.
― Jeanette? Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?
Se aşeză lîngă ea pe canapea, îşi puse un braţ în jurul umerilor ei iar cu cealaltă mînă începu s-o mîngîie delicat, pe păr.
Jeanette se luptă cu ea şi reuşi să se autocontro-leze.
― Oh, Doamne, Chet! Cred că am să înnebunesc!
― Sşşt, şopti el. N-o să înnebuneşti. Calmează-te şi povesteşte-mi ce s-a întîmplat.
Jeanette respiră adînc de cîteva ori. Începu să vorbească, dar simţi un nod în gît şi tăcu din nou. Încercă iar să rostească cuvinte abia cînd fu sigură că-şi va putea controla vocea.
― Nu puteam să dorm, aşa că am venit jos şi mi-am pus de o cafea. Apoi am dat drumul la televizor. Rula un film. Unul din acelea în care Barbara Stanwyck omoară pe toţi cei cu care se mărită. Şi atunci... atunci...
Se opri din nou căci simţise încă o dată cum i se pune nodul în gît.
― Gata, gata, o linişti Chet. Spune-mi mai departe.
Jeanette se întoarse spre el şi-l privi cu ochii măriţi de groază.
― Adam, şopti ea. Era pe ecran.
Chet se uită la ea, stupefiat.
― Adam?
― Pe ecran, repetă Jeanette. Filmul s-a oprit şi a apărut el.
Chet clătină din cap.
― Iubito, ştii bine că aşa ceva nu e cu putinţă. Probabil ai aţipit şi ai început să visezi...
― Nu! exclamă Jeanette. N-a fost un vis, ce dracu! Uite! Convinge-te singur!
Întinse mîna şi culese telecomanda de pe podea, apoi apăsă butonul de pornire. Se auzi un clinchet slab pe televizor şi ecranul începu să se lumineze. Dintr-o dată, se formă o imagine, care se dădu de cîteva ori peste cap, după care se stabiliză.
Era o scenă cu Barbara Stanwyck, în negru şi alb, privindu-l cu o expresie dură a ochilor pe bărbatul ale cărui braţe o înconjurau. O clipă mai tîrziu, Barbara îşi sărută bărbatul pe care îl ura.
Jeanette privi ecranul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
― Oh, Doamne, Chet, rosti ea încetişor. Crezi că m-am tîmpit?
Chet se ridică în picioare.
― Eu cred că eşti pe punctul de a te prăbuşi nervos şi mai cred că ai nevoie de un somn bun, dar nu poţi să dormi, aşa că am să-mi fac şi mie o ceaşcă de cafea ca să pot rămîne treaz şi să te conving că eşti o doamnă sănătoasă, dar obosită. Mă întorc imediat.
O porni spre uşă. Nu ajunse însă la jumătatea drumului cînd auzi un scîncet venind dinspre Jeanette. Se răsuci pe călcîie şi o văzu că se holbează la ecran.
Privirea i se mută pe televizor.
Îl văzu pe Adam.
Îl văzu şi îl auzi.
Difuzoarele televizorului umpleau camera cu vocea lui.
― Bună, mami. Bună, tati. Cred că am înspăimîntat-o pe mami şi ea a închis televizorul. Dar poate sînteţi amîndoi acolo acum. Dacă sînteţi şi vreţi să vorbiţi cu mine, daţi drumul la computer.
― E o nebunie! murmură Jeanette. Oh, Doamne, Chet, e Adam!
― Nu e el, rosti Chet.
Starea de şoc în care se afla cînd îi văzuse chipul se transformase în urgia furiei.
― E doar o altă şmecherie blestemată de a lui Jeff, dar de data asta l-am prins!
Apucă telecomanda aparatului video şi începu să înregistreze imaginea de pe ecran.
― Nu vreţi să vorbiţi cu mine? rosti Adam cu o voce tristă. Nu trebuie decît să porniţi computerul.
― Oh, chiar aşa? se supără Chet. Ei bine, ia să te vedem noi de ce eşti în stare!
Se duse la birou şi dădu drumul computerului Macintosh pe care îl cumpărase cu cîteva luni în urmă. Aproape instantaneu se auzi un bip, dat de modem, care anunţa un semnal din exterior. Cîteva clipe mai tîrziu, ecranul computerului se şterse şi pe el rămase numai cursorul, care pîlpîia discret ca şi cum i-ar fi făcut semn. Chet se aşeză pe scaun, se gîndi preţ de o clipă, apoi tastă rapid:

AICI E TATI, JEFF Şl SÎNT DE-A DREPTUL MÎNIOS.

― Dar nu e Jeff, tati, rosti Adam din televizor. Sînt eu.
Chet ezită, apoi tastă un alt mesaj:

NU MĂ DUCI TU PE MINE CU BANCUL ĂSTA IEFTIN. FIULE.
NU FACI DECÎT SĂ MĂ SCOŢI DIN SĂRITE SI S-0 RĂNEŞTI
PE MAICĂ-TA. NU E AMUZANT.

Pe ecran expresia băiatului căpătă alt aspect. Zîmbetul îi dispăru şi ochii i se umplură de lacrimi.
― Nu vreau să fac pe nimeni să sufere, rosti el. Voiam numai să-i spun lui mami că sînt bine. Asta-i tot.
Pe canapea, corpul Jeanettei fu scuturat de un spasm. Chet gemu încetişor.
Tastă din nou:

ADAM E MORT. Al FOST SI TU LA ÎNMORMÎNTAREA LUI.
CRED CA TE-AI JUCAT SUFICIENT. NU ŞTIU CUM FACI
ASTA, DAR CREDE-MĂ CĂ O SĂ DESCOPĂR!

― Dar sînt chiar eu, tati! exclamă Adam cu vocea tremurătoare. Pot să ţi-o dovedesc. Întreabă-mă ceva. Întreabă-mă ceva ce ştiu numai eu!
― Isuse! mîrîi Chet. Gata! Dau dracului acest...
― Nu! strigă Jeanette şi se întoarse spre Chet cu obrajii în lacrimi. Iubitule, n-o face. Dacă... dacă este chiar Adam?
Se gîndi cu repeziciune la un lucru pe care să-l fi cunoscut numai Adam. Înainte de a găsi ceva, Adam vorbi din nou:
― Îţi aduci aminte cînd aveam cinci ani, mami? Îţi aminteşti cînd am venit acasă de la şcoală deoarece mi-am udat chiloţii, iar tu ai promis că n-ai să spui nimănui?
Jeanette încremeni.
Îşi amintea perfect. Fusese pe la mijlocul dimineţii şi Adam se strecurase pe uşa din spate, plîngînd din cauza accidentului pe care îl avusese la grădiniţă. Aşteptase ca toţi ceilalţi copii să plece şi apoi fugise pînă acasă, rugîndu-se ca nimeni să nu-l vadă. Dar cel mai tare îi fusese frică să nu afle Jeff, pentru că acesta şi-ar fi bătut joc de el.
― O să spună tuturor, se plînsese micul Adam.
Jeanette ştia că avea dreptate. De cînd începuseră să vorbească, Jeff găsea întotdeauna o plăcere sadică în a-şi tachina fratele pînă cînd acesta izbucnea în lacrimi, după care rîdea de disperarea lui. Aşa că Jeanette îl ajutase să se spele şi să se schimbe cu haine curate, apoi îi dăduse voie să rămînă tot restul zilei acasă, explicîndu-i lui Jeff că Adam se simţea rău cu stomacul.
Cu asta totul luase sfîrşit şi incidentul nu mai fusese niciodată menţionat.
Pînă acum.
― El e! şopti Jeanette. Oh, Doamne, Chet, el e!
Chet se încruntă.
― Nu e, Jeanette! E Jeff, luao-ar naiba de treabă! Nu-mi dau seama cum face asta, dar fii sigură că o să aflu! Şi n-o să-i mai ascult tîmpeniile lui acum!
― Am vrut numai să ştii că sînt bine, mami, rosti Adam din nou. Nu am murit. Zău că nu. Eu...
Ecranul se stinse. Chet oprise televizorul. O clipă mai tîrziu el scoase caseta din videorecorder şi o băgă în geanta în care îşi ducea hîrtiile şi însemnările.
― Mîine dis-de-dimineaţă, o să mă duc şi o să aflu de ce îi permit ei lui Jeff să facă chestiile astea. Dacă descopăr că primeşte ajutor de la colegii lui, or să fie nişte expulzări la Barrington! Am mai auzit eu de umor negru, dar asta le întrece pe toate!
Jeanette rămase cu privirea pe ecranul televizorului.
Chet avea, desigur, dreptate. Trebuia să fie o farsă sinistră.
Şi totuşi, îl privise tot timpul şi-l ascultase, şi căpătase ciudata senzaţie că nu era deloc o farsă.
Simţea că privise o umbră.
O umbră a morţii.

24

În faţa biroului lui George Engersol, Jeanette ezită.
― Eşti sigur că procedăm bine? îl întrebă pe Chet pentru a patra oară în acea dimineaţă. Poate că ar trebui să discutăm cu Jeff mai întîi...
― Nu vorbesc cu el pînă ce nu aflu cum s-a putut întîmpla aşa ceva, replică, încă furios, Chet. Dacă Engersol nu mă va putea lămuri, atunci ştim amîndoi ce se va întîmpla.
Fără a-i da nevestei sale timp pentru a mai aduce vreo obiecţie, trase de uşă s-o deschidă şi o conduse înăuntru.
O jumătate de oră mai tîrziu, George Engersol stătea la biroul său şi urmărea banda video pentru a doua oară. Cînd sosiseră cei doi Aldrich, neanunţaţi, întrerupînd o discuţie pe care el şi Hildie au trebuit, din nefericire, s-o amîne, le-a ascultat răbdător explicaţiile referitoare la cele ce avuseseră loc în noaptea precedentă. La început, presupusese că nu-i vor trebui mai mult de cîteva minute pentru a face incidentul uitat, dînd vina din nou pe Jeff. Însă după ce urmări banda şi îşi dădu seama ce făcuse Adam, se întoarse către Chet şi Jeanette.
― Nu-mi imaginez ce a urmărit Jeff, rosti el, blînd, cu o expresie de îngrijorare pe fată. Ştiu că tinerii noştri au imaginat nişte poante foarte sofisticate, dar asta...
Lăsă ca vocea să i se stingă într-un şuierat, apoi se întoarse spre Hildie.
― Cred că ar trebui să-l aduci pe amicul nostru Jeff pînă aici, îl spuse el. Cu cît mai repede vom rezolva chestiunea asta, cu atît va fi mai bine pentru noi toţi, nu?
Hildie ezită o fracţiune de secundă, dar Engersol o privea cu ochi ce nu admiteau replică, aşa că porni spre uşă. Înainte de a ajunge la ea, el o opri.
― Şi, Hildie, cred că ar fi bine să le spui celorlalţi copii de la seminar că nu ne vom întîlni în dimineaţa asta. Comunică-le că-şi pot lua liber ora asta şi apoi adu-l pe Jeff aici.
Cu toate că simţi o uşoară indignare cînd el i se adresase ca şi cum nu era mai presus decît oricare alt angajat, Hildie îi acceptă ordinele fără să crîcnească.
N-avu de mers prea mult căci seminarul se ţinea doar un etaj mai jos faţă de biroul directorului. Cînd se întoarse, remorcîndu-l pe Jeff după ea, băiatul părea furios.
― De unde şi pînă unde v-aţi supărat pe mine? vru el să afle de la părinţii săi, cînd intră în birou.
Se plantase lingă uşă şi -l privea ţintă pe taică-său.
― N-am făcut nimic!
― Să nu mă minţi, Jeff! replică Chet cu suficientă asprime în voce ca băiatul să se dea cu un pas înapoi. Rulaţi din nou banda, doctore Engersol. O să recunoască şi el că a fost prins de data asta.
Engersol se conformă în tăcere. Rebobină caseta şi o porni încă o dată. Pe parcursul derulării ei privi cu atenţie faţa lui Jeff. După ce băiatul se uită preţ de cîteva secunde la înregistrarea video, ochii lui îi căutară pe cei ai doctorului şi schimbară cu aceştia un mesaj mut. Jeff realizase şi el imediat ce se întîmplase. Dar cum avea să se descurce?
Înregistrarea ajunse la sfîrşit. În cameră se lăsă o tăcere apăsătoare, care fu ruptă, într-un tîrziu, de Chet.
― Ei bine?
Cuvintele îl făcură pe Jeff să se întoarcă spre tatăl lui. Ochii i se îngustară.
― De unde provine chestia asta? întrebă el.
Engersol se relaxă, deşi faţa îi rămase impasibilă. În vocea lui Jeff simţise defensiva şi vinovăţia în măsura exactă de care era nevoie. Şi Chet simţi la fel.
― La naiba, Jeff, doar ştii foarte bine de unde provine, rosti el. Problema e alta. Cum ai făcut-o?
Jeff ezită exact cît trebuia înainte de a răspunde:
― Să fac ce? Nu am nici o legătură cu povestea asta. Doar părea a fi fost Adam, nu?
Jeanette nu cedă în faţa cuvintelor fiului ei.
― Jeff, de ce îmi faci tu asta mie? întrebă cu voce tremurătoare.
― Of, zău, mami, se tîngui Jeff. Cum să-ţi fac eu aşa ceva? Ce crezi că ţi-am făcut? Că m-am îmbrăcat cu hainele lui Adam şi m-am postat în faţa vreunei camere video?
― Eu cred că exact asta ai făcut, Jeff, interveni Chett înainte ca Jeanette să poată răspunde. Ştim cu toţii că eşti maestru în tehnica spargerii de programe. Iar acum ai să ne spui în detaliu cum ai reuşit să introduci înregistrarea video pe cablul nostru de acasă.
Jeff adoptă o atitudine războinică.
― Şi dacă tac? se răţoi el. Dacă nu ştiu nimic?
― Dar ştii, replică Chet. Şi acum, de vreme ce mi-ai răspuns la întrebare cu o întrebare, o să-ţi răspund prin a-ţi comunica intenţiile mele precise.
O să mergi acasă, Jeff. O să fii scos din şcoală acum. Nu după-amiază, nu mîine. Chiar acum. Mergi acasă şi stai acolo, complet izolat, pînă te hotărăşti să ne explici cum ai făcut toate astea.
― Offf, Isuse, tată. Dar nu-i drept! N-am făcut nimic!
Chet se ridică, brusc, în picioare.
― Bine, Jeff, ajunge! Haidem.
Băiatul deschise gura să spună ceva, dar Chet îl reduse la tăcere cu un gest şi continuă:
― Şi nu vreau să aud despre ameninţări deşarte cu sinuciderea. Pe chestia asta ai rănit-o ieri pe maică-ta, dar nu îţi merge şi cu mine. Eu te cunosc, Jeff. Tu nu eşti ca Adam. El ţinea totul pentru el şi niciodată n-a simţit că înseamnă ceva pentru altul. Tu eşti opusul lui. Crezi că ai lumea la degetul tău mic şi că toţi sînt înnebuniţi după tine. Ei bine, în acest moment eu nu sînt deloc nebun după tine. Ai priceput?
Faţa lui Jeff se schimonosi de ură. Le întoarse spatele părinţilor, şi-l privi pe Engersol. I se adresă:
― O să-i laşi să-mi facă una ca asta? O să le dai voie să mă scoată aşa, ca pe un nimic, din şcoală?
Engersol dădu, neajutorat, din umeri:
― Sînt părinţii tăi, Jeff. Au dreptul să te ia acasă. Ar fi trebuit să te gîndesti la asta îninte de a face şmecheria de azi noapte. Îmi pare rău, rosti el şi se ridică în picioare. Cred că îţi va face bine să te duci acasă şi să meditezi o vreme la ceea ce ai făcut. Şi să meditezi, de asemenea, la ce ai de gînd să faci în viitor.
Jeff rămase o clipă nemişcat. Faţa îi era încă răvăşită de mînie. Se răsuci pe călcîie, dar, înainte de asta, îi făcu cu ochiul doctorului.
Era un gest pe care Jeanette şi Chet n-aveau cum să-l vadă, dar pe care Engersol îl înţelese de minune.
Jeff avea să-şi joace rolul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:15 AM | message # 40
***

Imediat ce familia Aldrich plecă, Engersol o conduse pe Hildie în biroul ei. După asta, luă ascensorul din holul mare pînă la etajul patru, intră în apartamentul lui şi apăsă imediat pe clapa ascunsă în bibliotecă. Intră în liftul special, trase biblioteca după el şi coborî în laborator. Odată ajuns acolo, inspecta monitoarele care afişau starea creierelor din bazine şi se opri o clipă pentru a admira acele minunate organe.
În perfecţiunea lor păreau de-a dreptul artificiale, încreţiturile de pe cei doi lobi se răsuceau unele peste altele şi determinau creşterea înzecită în volum a creierelor faţă de cazul în care ele nu ar fi existat.
Păreau amîndouă că se măresc, că-şi extind aria, o dată ce scăpaseră din constrîngerea ţestelor în care locuiseră.
Engersol văzu cum creierul lui Adam, care era mai mare decît cel al fetiţei, crescuse peste noapte. Verifică factorul de amplasament în bazin şi văzu că nu se înşelase, deşi această mărire nu era chiar atît de semnificativă, aşa cum sperase el. Şi totuşi creierul lui Adam se extindea rapid, aşa cum începuse şi creierul fetei.
Ce avea să se întîmple dacă organele continuau să se mărească? Avea să le crească şi nivelul de inteligenţă?
Şi ce avea să se întîmple cu personalităţile incluse în ele? Vor fi ele afectate?
Dar cum se putea să nu fie afectate, date fiind circumstanţele în care trăiau acum?
Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti fără un corp, să exişti în lume numai ca intelect pur, eliberat pentru totdeauna de inconvenientul zilnic de a tîrî după tine o carcasă.
Aproape că îşi dorea, într-un fel, ca şi el să se afle într-unui din bazine, să termine o dată cu toate agasările din partea celorlalţi, care îl distrăgeau de la munca lui în fiecare zi. Dar în acest moment era imposibil. Nu îndrăznea să rişte aşa ceva pînă ce nu îşi va termina observaţiile făcute asupra celor două creiere ce se aflau acolo şi asupra celorlalte care li se vor alătura în curînd şi pînă ce nu avea să înţeleagă exact cum funcţionau ele în mediul artificial în care se aflau.
În definitiv, creierele acestea puteau încă să moară. Chiar aşa, exista o mare probabilitate s-o ucidă chiar în această după amiază pe Amy Carlson.
Se gîndise la fată toată noaptea. Reuşise să adoarmă abia în zori şi, după două ore de somn, cînd se trezise în plină strălucire a soarelui de dimineaţă, avea răspunsul în minte.
Era posibil ca, pînă acum, ea să se fi calmat. Era unul dintre cei mai inteligenţi copii care păşiseră vreodată pragul academiei. Cu siguranţă, înţelesese pînă acum că nu-şi putea îmbunătăţi situaţia.
Şi nici el nu putea să i-o facă mai bună, şi nici altcineva.
Una era să îndepărtezi un creier viu dintr-o ţeastă şi să-l păstrezi în viaţă într-o soluţie hrănitoare.
Alta era să-l pui la loc în corpul gazdă, deoarece acest corp murise în clipa scoaterii creierului.
Amy descoperise toate astea, probabil, pînă acum, şi îşi acceptase condiţia. Alegerea pe care o avea de făcut era simplă, fie să coopereze cu el, fie să moară.
Din nefericire pentru ea, el hotărîse că Amy trebuie oricum să moară; găsise o cale de a ocoli sabotajul plănuit de ea.
Trebuia doar s-o adoarmă.
Cu toate astea e necesar, mai întîi, să discute cu Adam Aldrich.
Tastă instrucţiunile pentru activarea sistemului de sonorizare.
Pe ecran apăru un mesaj:

SISTEMUL DE SUNET DEJA ACTIVAT

Engersol se încruntă. Era sigur că azi noapte închisese sunetul. El şi Hildie discutaseră despre lucruri care nu trebuiau auzite de Adam şi Amy.
Acum însă era activat.
De cînd era aşa?
― Adam, rosti el cu voce coborîtă, încărcată de supărarea pe care o resimţea faţă de băiat. Vreau să vorbesc cu tine.
În aceeaşi clipă, pe monitorul de deasupra bazinului lui Adam apăru imaginea băiatului. Făcuse ochii mari şi avea o expresie de îngrijorare pe faţă.
― Aţi descoperit totul, nu-i aşa? întrebă el. Tati v-a povestit ce am făcut.
― Da. Şi dacă Jeff n-ar fi făcut pe vinovatul, ai fi putut pune întregul proiect în pericol. Pricepi?
― D... da, murmură Adam. Sînteţi cu adevărat supărat pe mine?
― Sigur că sînt, replică Engersol. Ţi-ai băgat fratele în bucluc şi ai fi putut să ne bagi pe toţi într-o mare încurcătură.
Pe monitor, obrajii băiatului tremurară.
― N-am vrut să-l... începu el, dar Engersol nu-l lăsă să termine.
― Am nevoie de Jeff aici, Adam. Am nevoie de el pentru proiect şi el vrea să facă parte din el. Aştept de la tine să nu mai faci nimic ca să-l pui în pericol. Ai înţeles?
Pe ecran, imaginea lui Adam încuviinţă.
― Da.
― Bănuiesc că vei avea în curînd veşti de la el, continuă doctorul. Vreau să execuţi întocmai toate ordinele lui.
― Dar dacă... Începu să protesteze Adam, dar Engersol nu-l lăsă nici de data asta să termine.
― Am făcut cumva o greşeală, Adam? S-o iau cumva de la capăt? Sînt convins că Jeff e mai mult decît doritor de a-ţi lua locul în proiect.
Adam tăcu o clipă, cît digeră cuvintele directorului. Apoi vorbi din nou, cu voce tremurătoare:
― O să fac tot ce-mi cere Jeff. Atîta vreme cît nu face rău nimănui.
― Bun, aprobă, satisfăcut, Engersol. Sînt sigur că Jeff nu vrea să provoace nimănui vreo neplăcere, cum nu vrem nici noi, de altfel. Pur şi simplu, vrea să ia şi el parte la proiect. Ne-am înţeles?
Pe ecran, imaginea puştiului încuviinţă, tăcută.
― Atunci e foarte bine, continuă Engersol. Te poţi întoarce la ceea ce făceai.
Imaginea lui Adam se stinse. Doctorul îşi îndreptă atenţia spre celălalt monitor.
― Amy! rosti el poruncitor. Mă auzi?
Pe encefalograma fetei apăru instantaneu un plus. În ciuda eforturilor sale, el vedea reacţiile ei pe afişajele grafice ale diferitelor unde cerebrale aproape la fel de clar ca şi cum i-ar fi văzut chipul. Pe ecran însă nu apăru nimic.
Engersol bănui că ea se preface că doarme.
― Ştiu că mă asculţi, Amy, şi cred că ştiu ce se petrece în mintea ta. Eşti furioasă. Şi cred că ai dreptul să fii. Poate că am greşit introducîndu-te în proiect. Dar acest lucru a fost înfăptuit deja şi nici tu, nici eu nu mai putem schimba nimic. În plus, cred că ţi-ai dat seama că nu vei obţine nimic dacă vei distruge proiectul şi nici dacă vei încerca să povesteşti cuiva despre el. Nu înţelegi? Nimeni nu te va crede. Chiar dacă o va face cineva şi va veni să te caute, tu vei fi dispărută de mult. Şi tu şi Adam veţi fi morţi şi aici nu va rămîne decît computerul Croyden pe care îl folosesc în cercetările mele asupra inteligenţei artificiale, cărora li se face o bună reclamă. Laboratorul va fi inspectat şi nu se vor găsi decît două creiere de cimpanzeu care vă vor lua locul. Cu asta treaba va fi gata. Fişierele vor fi reîncărcate şi cercetările vor continua. Ca atare, poţi lua şi tu parte la ele sau poţi rămîne tăcută şi morocănoasă.
Vocea i se înăspri.
― Mie nu-mi plac copiii morocănoşi, Amy. Înţelegi?
Fata nu scoase nici o vorbă. Difuzoarele din tavan rămaseră tăcute, iar monitorul de deasupra bazinului ei rămase orb. Engersol aşteptă cîteva minute. Era convins că ea auzise totul, după cum era la fel de sigur că tot ea activase sistemul de sunet după ce el îl închisese noaptea trecută.
Într-un tîrziu se hotărî.
Se duse în camera alăturată, descuie dulapul cu narcotice şi luă de acolo o fiolă cu pentotal de sodiu. Se întoarse în laborator, ataşă fiola sistemului artificial de circulaţie a sîngelui şi răsuci puţin o valvă.
Drogul va penetra creierul fetei în doze atît de mici încît nici măcar nu îşi va da seama ce se întîmplă cu ea decît cînd va fi prea tîrziu.
Camera fu umplută însă instantaneu de sunetul vocii ei.
― Închide-l!
Engersol îngheţă. De unde ştia deja? Narcoticul nu-i atinsese creierul încă.
Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gîndea el, Amy vorbi din nou:
― Îmi supraveghez toate sistemele de întreţinere, doctore Engersol. Ştiu ce faci. Îmi adaugi pentotal la sursa mea de sînge. Închide valva!
Engersol se dete cîţiva paşi înapoi şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului ei. Amy era acum acolo, cu ochii mînioşi şi cu buzele strînse.
― Ţi-am promis-o, Amy. Nu poţi face nimic. Am decis să te adorm.
― Să nu îndrăzneşti! Sînt ocupată şi n-am chef să mă deranjezi. Nu-mi placi şi nu mai vreau să vorbesc cu tine! Dacă nu îndepărtezi drogul n-o să-ţi distrug numai proiectul, ci o să fac totul praf!
Engersol ezită. Să facă totul praf? Ce tot spunea ea acolo?
Ea vorbi din nou, ca şi cum şi-ar fi dat încă o dată seama la ce se gîndea el:
― Pot să fac şi asta. Pot intra în orice computer, de oriunde ar fi el. Şi dacă pot pătrunde în ele, pot face cu ele ce-mi place. N-o să rănesc pe nimeni dacă mă laşi în pace.
Engersol începu să raţioneze cu febrilitate. Ce avea ea de gînd? Şi ce putea să facă înainte ca drogul să-şi facă efectul şi s-o adoarmă?
Îşi dădu seama că habar n-avea.
Şi nici n-avea chef să afle.
Dacă era adevărat că putea pătrunde în orice computer ― şi realiză acum că era, indubitabil, adevărat, dată fiind complexitatea sistemelor de comunicaţii Croyden ― stricăciunile pe care le putea produce erau incalculabile.
Răsuci valva la loc şi scoase fiola din sistemul circulatoriu.
― Merci, rosti Amy, analizînd de îndată schimbarea din compoziţia sîngelui. Zău că nu vreau să fac rău nimănui. Tot ce vreau e să mă laşi în pace.
― Dar de ce, Amy? se plînse Engersol. Ce-ţi trece prin minte?
Imaginea de pe ecran zîmbi enigmatic.
― Lucrez la un proiect, zise ea. Un proiect al meu propriu.
Difuzoarele muriră. Imaginea fetei dispăru şi ea.

25

Jeff nu-şi aducea aminte cînd îi venise această idee pentru prima oară. Poate de dimineaţă, cînd părinţii l-au luat din academie, direct din biroul directorului Engersol, fără a-i da măcar şansa de a se înapoia în cameră pentru a-şi lua cu el cîteva obiecte.
A fost ca şi cum ar mai fi fost încă un copil de ţîţă.
Aşa îl trataseră; ca pe un bebeluş care a vărsat paharul cu lapte şi trebuie să fie acum pedepsit prin punere la colţ.
Pe drumul spre casă nu scosese nici o vorbă şi nici măcar nu ascultase ce perora taică-său. Auzise acelaşi discurs şi în biroul doctorului Engersol.
"O să stai acasă şi o să meditezi la ceea ce ai făcut pînă te hotărăşti să ne explici cum ai făcut-o şi cine te-a ajutat".
Cine îl ajutase?! Cît de cretini erau!? Nimeni nu-l ajutase, pentru că nu făcuse nimic. Şi chiar dacă ar fi făcut el acea farsă, n-ar fi avut nevoie de nici un ajutor. Nu-i trebuia decît un computer bun şi el ştia foarte bine care ar fi fost acela.
Dar taică-său nu va crede niciodată că a fost, într-adevăr, Adam cel de pe bandă ― sau, cel puţin, imaginea creată de Adam însuşi ―, aşa că se găsea în încurcătură.
Scăpa dacă mărturisea adevărul.
Dar nu putea face asta fără a distruge proiectul.
Ce porcărie!
De ce nu se dusese el primul? De ce îl alesese pe Adam? Dar cunoştea deja răspunsul. Adam n-ar fi ştiut să-şi ţină gura închisă. La primul geamăt al maică-si, el ar fi vărsat totul. Aşa că ei trei: el, doctorul Engersol şi Adam, deciseseră împreună ca Adam să plece primul. Atunci Jeff se simţise uşurat. La urma urmei, dacă treaba n-ar fi mers? Dacă creierul i-ar fi murit în timpul transplantului? Sigur, ştia că nu se va întîmpla aşa, pentru că văzuse creierele cimpanzeilor în bazinele în care le plasase doctorul Engersol.
Acelea supravieţuiau încă după şase luni.
Supravieţuiau şi erau sănătoase.
― E timpul să începem lucrul cu un creier uman, le spusese doctorul Engersol în ziua aceea în care le prezentase laboratorul secret îngropat sub casă. Merge de minune ― creierele cimpanzeilor lucrează şi primesc informaţii de la Croyden. Singura problemă e aceea că maimuţele nu sînt suficient de inteligente ca să-şi dea seama de unde le sosesc informaţiile şi ce pot face cu ele. În plus, sînt, cu siguranţă, prea puţin inteligente pentru a interacţiona cu computerul.
Ochii lui îi fixaseră.
― Avem nevoie de o minte deosebită. Un creier care să fie capabil să înţeleagă importanţa acestui proiect şi care să se adapteze la o nouă formă de stimulare. Acela care va fi selectat pentru a fi primul om care să interacţioneze cu un computer va trebui să aibă capacitatea de a interpreta datele într-un mod cu totul nou, pe care nici eu nu-l înţeleg încă pe deplin.
Continuase să peroreze, descriind noua lume în care acel creier se va aventura. Era un univers de cunoştinţe nelimitate şi de posibilităţi nemărginite. Pe măsură ce asculta, imaginaţia lui Jeff se aprindea din ce în ce mai mult. Îşi dăduse imediat seama de facilităţile deschise de acest proiect. Nemaifiind îngrădit de carcasa corpului, mintea ar fi devenit liberă pentru a explora totul. Totul şi orice.
Doctorul Engersol le vorbise aproape o oră. Îi captivase cu totul, descriindu-le lumea în care avea să pătrundă mintea omenească.
― Va fi un nivel complet schimbat al existenţei, le spusese el.
Emoţia din voce le indusese şi lor o stare de o extremă excitaţie.
― Dar prima persoană care va intra în proiect trebuie să fie foarte specială. Ea va fi pionierul ce va explora un loc în care nimeni n-a mai fost înainte. Cel căruia îi va reveni această onoare va marca o cotitură în istoria omenirii. Amîndoi fraţii Aldrich fuseseră vrăjiţi de vorbele lui. Cînd Engersol le comunicase că unul dintre ei putea fi acel pionier, se uitaseră unul la altul.
Jeff gîndise cu febrilitate.
Dacă treaba avea să meargă, avea să devină cel mai faimos om din lume.
Dar dacă nu va reuşi, atunci avea să moară.
― Adam ar trebui să fie acela, rosti el, mascîndu-şi cu grijă îndoiala ce-l cuprinsese. El e mai deştept ca mine.
Avusese atunci un moment de inspiraţie genială.
― În afară de asta, continuase, zîmbind, numele lui e Adam. N-ar fi frumos ca primul om din noua lume să se numească Adam?
Nici Adam nu fusese prea sigur pe el. Oscilase între emoţie şi frică.
De-a lungul săptămînilor care au urmat, sarcina lui Jeff fusese de a-şi convinge fratele. Petrecea ore întregi noaptea discutînd cu el, fluturîndu-i prin faţa ochilor perspectivele magice ale noului univers.
― D... dar dacă nu merge? întrebase Adam într-o noapte, după ce îşi adunase laolaltă tot curajul pentru ai mărturisi fratelui său cele mai negre presimţiri ale sale. Dacă o să mor?
Ăsta fusese momentul pe care îl aşteptase Jeff.
― Dar dacă o să meargă? contraatacase el. Aici nu eşti fericit. Cu excepţia mea, nu ai nici un prieten şi-ţi petreci tot timpul în faţa computerului tău. După ce o să fii în interiorul lui, o să ajungi celebru. Aşa cum stau lucrurile acum, toată lumea îmi acordă mie mai multă atenţie decît ţie. După aceea însă, tu o să fii cel îndrăgit de toţi. Pe mine mă vor uita.
Aşa cum se întîmplase pe tot parcursul vieţii lor, Adam sfîrşise prin a fi de acord cu Jeff. Acum proiectul funcţiona.
Numai că Adam nu fusese capabil să reziste în faţa tentaţiei de a-i comunica mamei lor că era încă în viaţă.
Şi pentru ce? Nu prea părea că l-au crezut! Mă rog, mama lui fusese pe punctul de a o face, pînă ce taică-său a luat poziţie. Aşa că acum Jeff fusese scos de la şcoală şi era pe drum spre casă, şi totul fusese din vina lui Ădam!
Cum avea să se descurce fără a da la iveală toată tărăşenia?
Această întrebare născuse ideea.
Fusese ca un licăr la început, pînă pe la mijlocul după-amiezii cînd taică-său l-a sunat acasă a cincea oară numai pentru a se asigura că era încă acolo. Privirea i-a căzut pe calendarul pe care maică-sa îl ţinea în permanenţă în bucătărie, lîngă telefon.
Aveau o întîlnire a două zi de dimineaţă.
"Tenis", scria acolo. Cu familia Brody, la ora şase.
Privise în gol în timp ce taică-său vorbea. Îşi adusese aminte încă o dată de circumstanţele debarcării lui din şcoală. Cînd, într-un tîrziu, Chett rămăsese fără suflu, Jeff îl întrebase:
― Ce zici de mîine dimineaţă? Pot să vin şi eu cu voi la tenis?
Se lăsaseră cîteva momente de tăcere la celălalt capăt al firului, după care vocea tatălui său revenise, furioasă, tare şi limpede:
― A merge la Stratford pentru a juca tenis pe o arenă particulară nu mi se pare că se potriveşte cu pierderea de privilegii!
― Isuse, tati, am întrebat şi eu aşa..., protestase Jeff.
Cînd taică-său închise în sfîrşit, ideea pe care o avusese înainte prinse contur. Se duse pînă în sufragerie şi dădu drumul la computerul Macintosh.
Se conectă peste un minut cu Adam. Degetele îi zburau pe claviatură cînd tastă comenzile sale pentru fratele lui.
― De ce? întrebă Adam. Ce vrei să faci?
― E o glumă, tastă Jeff. Vreau să le joc o farsă mamei şi tatei.
― E periculos, îl avertiză Adam. Ai putea să-i răneşti.
― N-o să-i rănesc. Vreau numai să-i sperii.
Adam nu răspunse, aşa că Jeff tipări un alt mesaj:

DACĂ NU FACI CE-ŢI CER, O SĂ-I SPUN DOCTORULUI E.

Trecură alte cîteva secunde şi Jeff se întrebă ce se întîmplase. Decisese Adam să nu-l ia în seamă? Sau nu se hotăra? Cînd fu pe punctul de a tasta o altă întrebare, imprimanta de lîngă computer clincăni discret.
Cîteva secunde mai tîrziu, din ea ieşi o coală de hîrtie, ce fu imediat urmată de alte două.
Jeff le smulse de acolo, le studie şi tastă o nouă întrebare:

DE UNDE LE-AI OBŢINUT?

O clipă mai tîrziu apăru şi răspunsul:

DINTR-UN COMPUTER DIN WEST VIRGINIA. ACOLO SE EXECUTĂ PIESA.

Jeff tastă din nou:

POT FACE CE VREAU?

Răspunsul apăru instantaneu:

DA. DAR Al NEVOIE DE NIŞTE LUCRURI.

Imprimanta clincăni din nou. Cîteva clipe mai tîrziu, apăru o nouă foaie de hîrtie, pe care era imprimată o listă de piese.
Jeff stinse computerul, luă primele trei şi le duse în camera sa, unde le ascunse sub salteaua patului.
Ignorînd interdicţia tatălui său, se duse apoi în oraş,"unde se deschisese anul trecut o filială a reţelei de magazine "Radio Shack".
Nota de plată pentru piese se ridică la treizeci şi cinci de dolari. O plăti cu bancnota de cincizeci de dolari pe care o furase din caseta cu bani pentru situaţii neprevăzute, pe care maică-sa o ţinea ascunsă în lada din lemn de cedru de la piciorul patului ei.
Era o şansă extrem de mică ca ei să-i lipsească aceşti bani diseară.
Iar mîine dimineaţă nu va mai avea nici o importantă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:15 AM | message # 41
***

Josh MacCallum luă masa de seară de unul singur. Salută din cap pe toată lumea care i se adresă, dar nu invită pe nimeni să i se alăture şi nici nu acceptă propunerea lui Brad Hinshaw de a veni cu tava lui la o masă la care mîncau deja alţi doi copii.
În seara asta nu voia să vorbească cu nimeni. Nu mai dorea să răspundă la întrebările despre cum se simţise cînd găsise cadavrul fetei şi nici să asculte sporovăielile celorlalţi despre modul în care Steve Conners ar fi putut s-o ucidă.
În aceasta seară dorea să rămînă singur pentru că încercase toată ziua să descopere ce avea de făcut.
Nu reuşise să se concentreze nici măcar la ore. Indiferent de cît de mult încercase să se concentreze, nu se putea gîndi decît la ce i se întîmplase prietenei lui cu o zi în urmă.
Şi la ce i se întîmplase azi-noapte, cînd îşi pusese casca de iluzionare a realităţii şi cînd îi apăruse în faţă, pe neaşteptate, Adam Aldrich.
Fusese contrariat de acest eveniment toată ziua şi încercase să se decidă dacă să-l considere ca pe un fapt real sau drept o şmecherie informaţională, ca pe un fel de program care era atît de complex, încît putea răspunde la orice ar fi zis el.
Dar dacă acest program era atît de bun încît el chiar a crezut că-l vede şi vorbeşte cu Adam, atunci era un program inteligent, nu-i aşa? Era un model de inteligenţă artificială. Şi totuşi doctorul Engersol le spusese că nu există aşa ceva şi nu va exista niciodată. În afară de asta, dacă ceea ce văzuse el era un program, cum se putea explica ceea ce s-a întîmplat la sfîrşit, cînd auzise vocea prietenei lui strigînd după ajutor?
Apoi veniseră domnul şi doamna Aldrich de dimineaţă şi-l luaseră pe Jeff acasă. Josh realizase imediat că plecarea lui Jeff avea legătură cu Adam. Cînd Hildie îl dusese pe Jeff în biroul directorului, Josh fusese sigur că ştia ce se întîmplase.
Probabil doamna Aldrich primise vreun alt mesaj de la Adam şi-l învinovăţiseră pentru el pe Jeff.
Aşa că acum nu mai putea discuta nici cu Jeff despre confuzia din creierul lui.
Nimic nu avea sens şi i se părea că, cu cît se gîndeşte mai mult, cu atît îi sporeşte debandada din minte.
Singurul lucru care conferea o logică la toate era să accepte că fuseseră reale toate cele văzute azi-noapte. Asta însemna că undeva, în apropiere, Adam şi Amy trăiau. Creierele lor funcţionau încă, deşi corpurile le erau moarte.
Dar unde? Unde era acel computer despre care Adam spunea că se află în interiorul lui?
Şi ce i se va întîmpla lui dacă îl va descoperi? Orice avea loc acolo era un secret bine păzit, de vreme ce ei voiau ca toată lumea să creadă că Adam şi Amy muriseră! Iar dacă ar fi prins în timpul cercetărilor lui de revelare a acestui secret...
Poate era mai bine s-o sune pe maică-sa şi să-i pună că dorea să se întoarcă acasă.
Însă ea o să-l întrebe ce motive are.
Ce-ar zice dacă i-ar comunica că Adam şi Amy nu erau cu totul morţi, ci o parte a lor era ascunsă undeva, într-un computer?
O să spună că el a înnebunit şi-l va trimite la un psihiatru.
În afară de asta, nu prea dorea cu adevărat să se întoarcă în Eden şi să trebuiască să asiste la cursuri plictisitoare alături de copii care nu-l plăceau. În plus, voia, desigur, să afle ce se întîmplase cu Amy. Dacă îi făcuseră ceva, trebuia să descopere cine era persoana şi să-l facă pe acel cineva să regrete.
Îşi termină masa, luă tava plină cu farfurii murdare şi o duse la ghişeul de debarasare dintre sufragerie şi bucătărie.
Ochii săi fugiră către uşa de la pivniţă şi tremură din tot corpul cînd îşi aminti ce păţise acolo jos cu două nopţi în urmă.
Îşi aminti şi începu să se întrebe.
Revăzu cu ochii minţii masa de beton care părea că seamănă cu un puţ de ascensor şi auzi încă o dată sunetul liftului, care păruse a trece drept pe lîngă el şi continuase în jos.
Sub casă?
Oare acolo se aflau acum Adam şi Amy?
Dar cum putea să afle? Şi dacă era ceva acolo, vreun laborator ascuns, cum putea ajunge pînă la el?
Începu să facă speculaţii în acest sens.
Simţi un fior pe şira spinării cînd se gîndi că trebuia să se ducă încă o dată în acel labirint de camere întunecate care se aflau sub picioarele lui.
Reveria îi fu întreruptă de o voce care îl paraliza.
Hildie Kramer.
Se forţă să-şi controleze panica pe care o simţi instantaneu şi se întoarse.
― Josh?
Ochii ei păreau că vor să-l ţintuiască de perete.
― Ce s-a întîmplat? Nu te simţi bine?
Băiatul se simţi ca înghesuit într-un colţ. Oare îl observase pe cînd el privea fix uşa de la subsol? Ştia oare la ce se gîndea?
― M-am gîndit la Amy. Asta-i tot. Mîncam întotdeauna alături de ea, şi...
Vocea i se frînse într-un suspin pe jumătate forţat.
― Mi-e dor de ea, asta-i tot, încheie el.
Privirea pătrunzătoare a femeii se înmuie.
― Ştiu, ştiu, rosti ea, punîndu-şi o mînă pe umărul lui. Tuturor ne e dor de ea. Însă cîteodată se întîmplă lucruri groaznice şi trebuie să învăţăm să le supravieţuim. Trebuie să continuăm a trăi, indiferent cît de greu ni s-ar părea.
Făcu o pauză. Josh trebui să se înţepenească pentru a rezista tentaţiei de a se feri de atingerea mîinii ei.
― Vrei să-ţi deschizi sufletul? întrebă ea. Putem merge în biroul meu.
Josh negă din cap.
― O să-mi treacă. În plus, am o groază de teme de făcut.
Spre uşurarea lui, Hildie îşi retrase mîna de pe umărul lui.
― Mă rog, dacă ai nevoie de mine, ştii unde să mă găseşti.
Josh se strecură pe lîngă ea şi se grăbi să plece din sufragerie. Cînd o luă pe scări în sus, se opri. Auzi sunetul familiar al ascensorului din hol.
Urmări cabina care se ridica încet pe ghidajele sale către etajele superioare.
Cînd dispăru, Josh fixă cu privirea locul din care plecase.
Podeaua puţului era solidă şi liftul nu putea coborî mai jos.
Sau, cel puţin, acest ascensor nu putea coborî mai jos.
Dar dacă exista şi un al doilea?
Începu din nou să urce scările, gîndindu-se la această variantă.

***

Era aproape de miezul nopţii. Jeff scoase cele trei coli de hîrtie de sub saltea, se furişă afară din camera lui şi ascultă la uşa dormitorului părinţilor săi, pînă ce fu sigur că aceştia dorm profund, după care coborî tăcut pe scări pînă la parterul întunecat al locuinţei. Ajunse în sufragerie, porni computerul, activă modemul, tastă un număr de telefon urmat de un cod de securitate şi, o clipă mai tîrziu, fu în contact direct cu computerul Croyden din laboratorul lui George Engersol.

O SĂ FIU GATA ÎN CINCISPREZECE MINUTE, ADAM

Răspunsul apăru imediat:

SÎNT AICI

Jeff trecu fără zgomot prin bucătărie şi intră în garaj. După ce închise uşa în spatele lui aprinse lumina. Ridică capota maşinii, studie primul desen trimis de Adam şi găsi locul cutiei care conţinea componentele electronice ale automobilului. Trase de clapetele de plastic care închideau capacul, studie al doilea desen, apoi se folosi de şurubelniţă pentru a slăbi papucii de la unul din circuite, îl scoase din lăcaşul său şi închise cutia la loc. Lăsă capota să cadă şi încremeni cînd auzi sunetul făcut de încuietoarea automată, dar se relaxă imediat deoarece din casă nu parveni nici un zgomot.
Luă plăcuţa cu el, se întoarse în sufragerie şi studie cel de-al treilea desen, care era o schemă a circuitului scos.
Băgă mîna în buzunarul de la halatul de baie pe care-l purta, scoase cablul cumpărat în acea după amiază şi-l introduse într-o mufă din spatele computerului.
Studie încă o dată schema şi o compară cu circuitul care se odihnea pe birou, lîngă tastatura computerului.
Ataşă cu atenţie mufa de la capătul cablului la conectorii de pe plăcuţă, după care tastă un mesaj pe tastatură:

SÎNT GATA PENTRU PROGRAM

O secundă mai tîrziu, ecranul se şterse şi pe el apăru un program complex. Jeff îl studie cu atenţie pînă cînd ajunse la secţiunea care îl interesa.
Şterse două linii de instrucţiuni şi le înlocui cu alte două noi linii.
Apăsă pe tasta "Enter" şi pe o fereastră a ecranului apăru:

REPROGRAMAŢI CIP-? (N) Y.

Jeff apăsă pe Y, apoi pe "Enter". O clipă, se gîndi că nu se întîmplase nimic, dar în fereastra ecranului apăru un alt mesaj:

REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
Detaşă cablul din ambele mufe, îl băgă la loc în uzunar, apoi stinse computerul fără a-şi lua rămas un de la Adam.
Se grăbi să se întoarcă în garaj, reinstală plăcuţa în cutia cu circuite electronice şi închise definitiv capota. Cele trei foi de hîrtie se alăturară cablului, în buzunar.
Stinse luminile din garaj, se strecură înapoi în casă şi începu să urce scările cînd auzi o mişcare sus.
Zgomote de paşi.
O clipă, îşi pierdu capul, dar îşi reveni rapid. Se duse tiptil pînă la bucătărie, aprinse luminile, deschise frigiderul şi scoase în grabă o casoletă cu maioneză, o bucată de brînză şi muştar. Cîteva secunde mai tîrziu, în uşa bucătăriei apăru Chet. Jeff îşi prepara deja un sandviş. Privi peste umăr şi se sili să-şi schimonosească buzele într-un zîmbet vinovat.
― M-ai prins! rosti el. O să-i spui mamei că mi-am făcut un sandviş pe furiş sau vrei şi tu unul?
Chet ezită, apoi îi întoarse zîmbetul.
― Fă-mi şi mie unul. Dacă o să fim prinşi, o să ne primim pedeapsa ca nişte bărbaţi, rosti el.
Scoase o cutie cu lapte din frigider, turnă lichid în două pahare şi se aşeză la masă.
― N-ai putut să dormi? întrebă Chet.
Jeff îşi clătină capul.
― Îhî, bolborosi el.
― Poate că o să-ţi fie mai uşor să adormi dacă pui cărţile pe masă ca să te uşurezi. Nu spun că n-a fost o porcărie ceea ce ai făcut, dar nici nu-i un capăt de ţară. Nu trebuie decît să recunoşti şi să-mi spui cine te-a ajutat şi cu asta basta.
― Mda, rosti Jeff cu vocea dispreţuitoare. Şi o să continuu să fiu consemnat pentru tot restul vieţii şi n-o să mă pot întoarce la academie, nu?
― N-are rost să discutăm asta pînă ce nu mărturiseşti ce ai făcut.
― Şi dacă n-o fac? îl provocă Jeff. Dacă nu-ţi spun?
― Atunci cred că o să rămîi închis în casă, replică Chet pe un ton amabil.
Refuza să trădeze mînia pe care o simţea cum se urcă în el datorită insolenţei fiului său.
― Să ştii însă că nu o să mă las înduplecat, Jeff. Poţi să-mi spui acum, sau mîine, sau săptămîna viitoare. Dar ai să-mi spui!
Jeff apucă sandvişul.
― Iar eu mă gîndeam cu un minut în urmă că poate nu mai eşti atît de supărat pe mine, făcu el aparent amărît. Sandvişul tău e pe frigider. Eu o să-l iau pe al meu la mine în cameră.
Chet fu, involuntar, pe punctul de a sări de pe scaun. Simţise nevoia să-l înşface pe Jeff de ceafă şi să-l scuture bine, pînă ce el avea să-şi ceară scuze pentru ceea ce-i făcuse maică-si, să-şi ceară scuze pentru felul în care vorbea cu el şi pentru întreaga atitudine pe care o afişase în ultima vreme.
Dar n-o făcu. În schimb, se gîndi la Jeanette. În această noapte, pentru prima oară de la moartea lui Adam, ea adormise împăcată cu ea însăşi. Dacă îl va zgîlţîi pe Jeff acum, n-ar face decît s-o trezească şi s-o lipsească de aceste cîteva ore de linişte sufletească.
Îşi păstră cumpătul, muşcă din sandviş, încercă să mestece şi scuipă îmbucătura în coşul de gunoi. Aruncă şi restul sandvişului.
Stinse luminile şi o porni pe scări. Se gîndi că uneori meseria de tată e cea mai dificilă din lume. Şi totuşi îl iubea pe Jeff, în ciuda comportamentului său. O să treacă şi prin asta. Lucrurile aveau să ia din nou o întorsătură bună.
În final, vor sfîrşi prin a se apropia iarăşi unul de celălalt.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:16 AM | message # 42
***

În camera sa, Josh privi fişierul de pe ecranul computerului. Nu înţelegea ce însemna el şi nici la ce slujea.
Dar ştia de unde provenea.
Încercase toată seara să dea de vreo urmă a lor.
N-avusese deloc succes pînă în urmă cu cîteva minute. Atunci îi venise o idee şi se decisese să încerce să pătrundă în computerul familiei Aldrich.
Găsise numărul în agenda din biroul lui Jeff. Cînd încercase să sune, linia era ocupată.
Asta însemna că cineva din casă folosea deja modemul.
Jeff?
Josh se pusese pe treabă, pătrunzînd direct în computerul de la centrala telefonică. Un minut mai tîrziu, reuşise să intre pe linia de modem a familiei Aldrich.
Dădu peste fişierul care era acum afişat pe ecranul său.
Cîteva linii, care arătau că Jeff şi Adam comunicau unul cu altul în legătură cu un program.
Văzu apoi o masă de linii care îi părură lui Josh a fi o adunătură fără sens.
În final, văzu încă o linie:

REPROGRAMAREA VERIFICATĂ

Reprogramarea cui? Ce însemna asta?
Închise computerul. Cuvintele îi rămaseră agăţate în minte.
"Reprogramare verificată".
În bezna nopţii, cuvintele aveau ceva ameninţător în ele.
Ameninţător şi periculos.

26

― E aproape cinci şi jumătate, anunţă Chet. Sorbi ultima gură de cafea şi puse ceaşca în chiuvetă.
― Dacă vrem să ajungem la ei la ora şase, trebuie s-o luăm din loc.
― Poate ar fi mai bine s-o sun pe Frieda şi să anulez, sugeră Jeanette. Nu prea vreau să-l las pe Jeff de capul lui. Cînd se va trezi...
― O să-l lăsăm toată ziua singur, îi reaminti Chet. Iar dacă nu plecăm, nu vom face decît să-i permitem să ne manipuleze încă o dată. În afară de asta, Curt şi Frieda pleacă spre Londra după-amiază. Îţi aminteşti că asta a fost toată poanta meciului din această dimineaţă? L-am planificat acum o lună, un meci de drum bun, în care vrem să cîştigăm.
― Ştiu, oftă Jeanette. Numai că...
― Mergem! declară Chet fără a lăsa loc vreunui comentariu.
Jeanette îşi dădu seama că el avea dreptate ― aşteptase tot atît de mult ca şi el această dimineaţă. Li se păruse amîndurora că era o idee minunată să te scoli în zori, să mergi pînă în Stratford şi să joci un set înainte de a pleca la lucru. Aranjaseră chiar ca acesta să devină un obicei după ce Curt şi Frieda se vor întoarce din călătorie.
― O cale excelentă de a lupta cu vîrsta! spusese Curt, la care Chet replicase, cinic, că era o cale la fel de bună pentru a face un atac de cord înainte de micul dejun.
― Bine... Lasă-mă, cel puţin, să-l trezesc şi să-mi iau la revedere, îl rugă Jeanette pe Chet.
Chet ezită o clipă, după care se decise să-i povestească ce se întîmplase peste noapte. Pe măsură ce asculta, Jeanette se făcu tot mai palidă şi începu să-şi muşte buza de jos.
― Dacă vrei să-ţi distrugă buna dispoziţie din această dimineaţă cu atitudinea lui, atunci nu te pot opri, încheie el. În locul tău, însă, l-aş lăsa să doarmă. Pînă ne vom întoarce o să se trezească, iar eu o să fiu suficient de vlăguit ca să nu-mi sară ţandăra imediat ce va deveni din nou obraznic.
"Asta e o greşeală", gîndi Jeanette cu o intuiţie bruscă. "N-ar trebui să mergem la Stratford. Ar trebui să rămînem aici ca să discutăm cu Jeff, indiferent cît de dureros ar fi".
Însă expresia feţei lui Chet îi spuse limpede că o confruntare cu Jeff acum ar fi îngrozitor de dură. Asta o ajută să se hotărască.
― Să mergem, atunci! fu ea de acord, forţîndu-se să zîmbească, deşi avea sentimentul clar că dimineaţa era deja ratată pentru ea.
Luară rachetele de tenis şi un set de mingi, apoi se duseră în garaj, înghesuiră lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi plecară.
Nici unul nu-l văzu pe Jeff cum îi obsearvă din spatele ferestrei sale de la etajul doi, cu un zîmbet drăcesc în colţul buzelor.
Cinci minute mai tîrziu, soţii Aldrich lăsară Barrington-ul în urmă. O luară pe autostradă şi Chet începu să apese pe accelerator. Soarele era pe punctul de a răsări din spatele dealurilor de la estul şoselei, iar ceaţa de dimineaţă se retrăsese deja, lăsînd norii de pe cer să strălucească galben portocalii în lumina zorilor. Admirînd panorama oceanului, Jeanette începu să se simtă mai bine.
― În definitiv, poate că ai avut dreptate, rosti ea, oftînd şi aşezîndu-se mai confortabil pe scaun.
Poate că tocmai de asta aveam amîndoi nevoie.
Chet întinse mîna dreaptă şi o mîngîie uşor. Apăsă mai tare pe accelerator şi îşi răsuci o idee capul spre panorama Pacificului.
― Într-o dimineaţă ca asta nimic nu poate fi mai frumos, nu?
Acul vitezometrului continuă să crească încet. Depăşi 90 de kilometri pe oră şi Chet reduse apăsarea pe pedală, pentru că urmau o serie de curbe strînse, pe care şoseaua le făcea de-a lungul coastei învolburate dintre Barrington şi Stratford.
În loc să încetinească, maşina acceleră.
Chet simţi un fior în faţa comportării ciudate a maşinii, dar crezu că ştia ce se întîmplase.
Controlul automat de croazieră. Probabil că l-a lăsat deschis şi a apăsat accidental pe butonul de pornire a lui.
Însă cînd apăsă pe frîne pentru a scoate din funcţiune controlul automat de viteză şi începu să încetinească autovehiculul, îşi dădu seama că el nu funcţiona.
Principial, oricînd doreai să opreşti şi apăsai pe frînă, sistemul era automat anulat. O altă cale era de a tăia alimentarea motorului.
Piciorul drept apăsă pedala de frînă mai tare. În loc să se facă simţit impulsul care demonstra că acel control automat fusese dezangajat şi că motorul, ca şi frînele, lucrau pentru încetinirea vitezei, el simţi cum motorul se luptă cu frîna.
Jeanette îl privi îngrijorată şi-l întrebă:
― Nu mergem un pic prea repede?
Chet nu răspunse. Apăsă mai puternic pe pedală. Maşina începu să încetinească, iar el simţi o uşurare.
― Cred că s-a înţepenit acceleraţia, murmură. Probabil că s-a slăbit vreo legătură. N-o să-mi ia mai mult de un minut s-o aranjez dacă am în portbagaj o pereche de cleşti sau o cheie franceză.
― Oh, Doamne, gemu Jeanette. Numai de o notă de plată pentru reparaţii nu aveam acum nevoie!
― N-o să fie nici o notă, replică Chet.
Piciorul apăsa pedala tot mai mult, căci motorul continua să nu asculte de frîne.
― Dacă e de vină o legătură, atunci nu va fi nici o problemă.
Brusc, îşi dădu seama că problema era mult mai serioasă. Frînele începură să se încălzească şi, ca atare, să alunece, aşa că maşina reîncepu să accelereze.
La jumătate de milă în faţa lor era prima curbă şi drumul începea să şerpuiască printre stînci.
― Iubitule, încetineşte! se sperie Jeanette. Nu poţi...
― Încerc! exclamă Chet. Dar frînele se încălzesc şi trebuie să le mai dau drumul.
Relaxă pedala şi maşina ţîşni înainte cu motorul zumzăind parcă fericit că fusese eliberat din strînsoare.
Chet privi înspăimîntat cum viteza automobilului trece de 110, apoi de 120 de kilometri pe oră.
― Încetineşte, Chet! strigă Jeanette, stînd încordată în scaun şi holbîndu-se prin parbriz la curba strînsă spre stînga care se afla acum la numai o sută de metri în faţă.
Chet îşi înfipse piciorul în pedală. Maşina începu din nou să încetinească, dar, în cîteva secunde, frînele se reîncălziră şi el simţi cum ele încep să cedeze.
O clipă, acul vitezometrului coborî sub 120, dar începu să crească la loc.
Înnebunit, Chet apăsă pe ambreiaj. Cînd acesta nu răspunse la comandă, încercă să taie alimentarea motorului.
Cheia refuză să se răsucească în broasca de contact. Maşina părea scăpată de sub orice control.
Abordară prima curbă cu 135 de kilometri pe oră. Pumnii lui Chet se făcuseră albi datorită încleştării cu care mînuia volanul. Cauciucurile scrîşniră, dar drumul era taluzat în această curbă, aşa că roţile nu cedară. La cincizeci de metri mai departe drumul o lua la dreapta şi apoi, dacă îşi amintea bine, intra în prima curbă în ac de păr, răsucindu-se cu 180 de grade pentru a evita peretele de nord al unei crevase adînci din faleză.
Maşina supravieţui şi celei de-a doua curbe, însă auziră amîndoi un zgomot ascuţit, cînd aripa din spate se frecă de zidul de protecţie din piatră care fusese singurul obstacol protector pentru a nu fi proiectaţi de forţa centrifugă în ocean.
― Opreşte! ţipă Jeanette. Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva!
Chet redresă maşina, dar aceasta era complet scăpată de sub control şi continuă să accelereze pe măsură ce se apropia de curba periculoasă şi de podeţul îngust care mărginea golul despicăturii în punctul cel mai periculos.
― N-o să reuşim! strigă el. Lasă-ţi capul în jos!
Cînd ajunseră la curbă aveau aproape 150 kilometri la oră. Chet răsuci de volan pînă la capăt, dar nu putu împedica nimic.
Botul maşinii se înscrise pe podeţ, dar, în aceeaşi clipă, roţile din spate alunecară şi limuzina ieşi de sub control.
Partea dreaptă a automobilului se izbi de capătul parapetului de beton al podeţului. Uşa din dreptul Jeanettei se curbă în interior, smulgînd instantaneu prinzătoarea centurii de siguranţă a femeii.
Jeanette fu aruncată în poala lui Chet. Maşina continuă să se răsucească. Partea din spate părăsi drumul şi autovehiculul începu să oscileze pe marginea podeţului. O clipă mai tîrziu, se rostogoli peste margine şi pluti cîteva secunde în aer pînă ce se zdrobi de stîncile de dedesubt. Luă, instantaneu, foc. Dar Chet şi Jeanette erau deja morţi.
Deasupra epavei se formă imediat un nor de fum.
Un minut mai tîrziu, dinspre nord se apropie agale de locul dezastrului un camion. Şoferul zări fuiorul de fum care răsărea de dedesubtul podului.
― Isuse! îngăimă el.
Imobiliză autovehiculul şi se dădu jos pentru a căuta supravieţuitori. Văzu despre ce era vorba şi se întoarse la bord. Apucă microfonul staţiei sale de emisie recepţie şi începu să raporteze:
― Cineva a căzut de pe podul de deasupra Barringtonului. Arată ca şi cum tocmai s-ar fi întîmplat. Maşina e în fundul prăpastiei şi arde ca naiba.

***

Cînd începură ştirile de dimineaţă, în apartamentul lui Hildie Kramer sună telefonul. Apucă receptorul şi tăie sonorul televizorului.
― Doamna Kramer? întrebă o voce masculină.
― Da.
Simţi o furnicătură de-a lungul sirii spinării. Vocea grea a interlocutorului o avertiza că avea să primească veşti proaste.
― Aici e sergentul Dover de la departamentul poliţiei din Barrington.
Hildie simţi că-i bate mai tare inima.
― L-aţi găsit pe Steve Conners? întrebă ea.
Îşi compuse deja o voce plină de compătimire ca reacţie la aflarea veştii morţii lui.
― Aş fi vrut eu, răspunse Dover. V-am sunat în legătură cu băiatul care i-a găsit maşina.
Hildie gîndi cu repeziciune. Josh se comportase cam ciudat cu o noapte în urmă. Oare se strecurase afară din casă pe timpul nopţii? Dar cu ce scop? El nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în laboratorul secret.
― Josh MacCallum? întrebă ea, mirată.
― Nu, celălalt. Jeff Aldrich.
― Aha, rosti ea, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, deşi simţi instantaneu un ghimpe în inimă. Ce se mai întîmplase? Le spusese Jeff adevărul părinţilor săi?
― Mă aflu acum chiar în casa băiatului, continuă Dover. Mă tem că a avut loc un accident şi băiatul a rămas singur. M-a rugat să vă sun.
― Un accident? repetă Hildie. Ce fel de accident?
― Mă tem că ai lui au încurcat-o. Maşina lor a căzut de pe podul de la nord de oraş. S-a întîmplat cam cu patruzeci şi cinci de minute în urmă.
― Oh, Doamne! îngăimă Hildie. Chet şi Jeanette? Au păţit ceva?
― Da, doamnă, răspunse Dover. De asta v-am sunat. Nici unul dintre ei nu mai e în viaţă.
Hildie se sprijini de măsuţa telefonului. După cîteva minute, reuşi să îngaime cu voce tremurătoare cîteva vorbe:
― Vin imediat acolo! Spuneţi-i lui Jeff că vin.
Nu aşteptă replica poliţistului. Închise telefonul, îşi trecu degetele prin păr şi plecă în grabă spre parcare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:16 AM | message # 43
***

Josh stătea încă în pat, complet treaz. Dormise prost în acea noapte; se trezise mereu, cu gîndul la ciudatul fişier pe care-l văzuse pe computerul lui şi la semnificaţia acestuia. La un moment dat, avusese chiar un vis despre computere, în care el se întorsese în bizara lume pe care o văzuse pe ecranul căştii de iluzionare a realităţii.
Numai că în vis nu folosea nici un program de computer. Era chiar el în interiorul computerului.
Nu era deloc aşa cum îi povestise Adam. Acea lume minunată care-l aştepta pe el ca s-o exploreze nu exista.
Nu era decît un imens labirint care se răsucea în jurul lui, un şir nesfîrşit de coridoare care nu duceau nicăieri. Îl cuprinsese panica şi o luase la fugă prin labirint, învîrtindu-se mereu în cerc.
Era o capcană din care nu exista scăpare.
Încercase să ţipe, dar nu-şi găsise vocea. Tocmai acel efort violent de a încerca să spargă tăcerea îl trezea de fiecare dată, asudat şi tremurînd.
Visul se repetă de cîte ori readormea şi mereu era mai înspăimîntător.
Cînd se deşteptase ultima oară, soarele de dimineaţă pătrundea deja prin fereastra deschisă. Atunci se decisese să rămînă treaz. Se întinsese după o carte şi începuse să citească.
Auzi un zgomot de maşină. Se uită la ceas şi văzu că era numai şase şi ceva. Coborî, curios, din pat şi se duse la fereastră.
Ajunse la timp pentru a o vedea pe Hildie Kramer cum dispare prin porţile academiei la volanul automobilului ei.
Oare unde plecase? Şi pentru cît timp?
Josh se uită din nou la ceas. Încă o jumătate de oră nimeni din reşedinţă nu se va mişca din pat. Iar dacă Hildie nu era înăuntru...
Se hotărî. Acum era momentul să coboare în subsol şi să încerce să descopere poziţia celui de-al doilea ascensor.
Dar dacă îl va prinde cineva? Ce era cu lumea care lucra la bucătărie? Nici măcar nu ştia la ce oră veneau ei la lucru.
Se îmbrăcă în grabă. Îi veni o idee. Scoase valiza de sub pat şi o luă cu el cînd părăsi camera. Dacă îl va opri cineva, va spune simplu că se duce să o pună în magazie.
Coridorul era tăcut, ca şi cum era plină noapte. O luă de-a lungul lui pînă la scări pe care le coborî cîte două o dată pînă la parter.
Acesta era şi el pustiu.
Se strecură prin sufragerie, apoi se opri să asculte lîngă uşa bucătăriei. Auzi un murmur de voci şi simţi aroma cafelei care se furişa prin uşa batantă întredeschisă.
Deschise în tăcere uşa de la subsol, aprinse lumina şi păşi pe platforma din capul scărilor.
Trase uşa după el şi respiră uşurat. Pînă acum nu-l descoperise nimeni.
Coborî scările, cărînd valiza după el. Ştiind că afară e ziuă şi venind aici pentru a doua oară, subsolul nu i se mai părea acum atît de monstruos. Aşeză valiza la piciorul scării şi o luă către locul unde descoperise puţul de beton. Ajunse imediat lîngă el şi descoperi un alt comutator. Îl apăsă şi zona din jurul lui fu inundată de lumina strălucitoare a patru becuri cu incandescenţă.
Dădu ocol puţului şi-l examină cu atenţie. Primele trei laturi cercetate se dovediră a nu fi nimic altceva decît feţe ale lui. Pe alocuri, căzuseră bucăţi din tencuială, pentru că cimentul era vechi, dar cam asta era tot.
Pe cea de-a patra latură găsi ceva ce nu observase data trecută. Din podea răsărea o ţeavă de plastic cu diametrul de aproximativ zece centimetri. Ţeava o lua în sus, lipită de peretele puţului şi era întreruptă la jumătatea drumului de o cutie cu capacul prins în şuruburi la fiecare colţ al ei. De acolo, conducta continua în sus şi dispărea prin tavanul subsolului, cu excepţia unei ramuri care făcea unghi drept, o lua pe sub tavan şi se pierdea în întuneric.
Josh înălţă capul şi studie ţeava. Ştia că plasticul nu fusese încă inventat cînd se construise casa. Oricum, conducta nu părea veche. Studie apoi zona din podea de unde răsărea ea şi văzu că şi cimentul din jur arăta de parcă ar fi fost pus de curînd.
Putea oare această ţeavă să conţină cablurile de energie ale ascensorului? Puţin probabil.
Se îndreptă apoi spre scări şi căută în dulapurile cu scule din pivniţă pînă ce găsi o trusă. Deschise capacul şi apucă o şurubelniţă. Se întoarse la ţeavă şi deşurubă capacul cutiei de pe traseul ei.
Înăuntru se vedeau cabluri.
Dar nu erau tipul de cablu gros care era folosit pentru alimentarea cu energie a unui lift.
Erau cabluri de computer.
Josh le recunoscu de îndată. Erau acolo cel puţin douăsprezece, făcute pachet, atît de strîns încît Josh nu putu să le numere pe toate. Şi toate mergeau deasupra şi coborau dedesubtul pivniţei.
Încă nu ştia unde era maşinăria care acţiona ascensorul. Înşurubă capacul la loc şi-şi făcu în minte un plan al clădirii. Acoperişul cupolei de la etajul patru era plat, deci nu părea posibil ca motorul să fie adăpostit acolo.
Dar dacă cablurile care acţionau cabina în sus şi în jos erau montate pe ghidaje prin pereţi? În subsol era o groază de spaţiu pentru un motor electric.
Se învîrti pe lîngă puţ, urmărind cu privirea ramura singuratică a conductei de cabluri. Aceasta dispărea într-un perete de cărămizi prefabricate, cam la cinci metri mai încolo.
Cărămizile arătau mult mai noi decît betonul podelei şi erau penetrate de o uşă.
Josh o porni către ea.

***

Hildie parcă în faţa casei familiei Aldrich. Pe aleea din faţă staţiona o maşină de patrulare a poliţiei. Coborî din automobil şi un ofiţer deschise uşa casei înainte ca ea să apese pe butonul soneriei.
― Doamna Kramer? Eu sînt sergentul Dover. Băiatul e în bucătărie.
Indică direcţia cu capul.
― Pe acolo.
Hildie traversă livingul şi se opri la uşa bucătăriei. Jeff stătea la masă, îmbrăcat în pijama, peste care îşi pusese halatul de baie. Se uită la ea şi Hildie observă că ochii lui erau uscaţi.
Era palid, dar nu vărsase nici o lacrimă.
― N-am ştiut pe cine să sun, se scuză el. N-am nici o rudă primprejur.
Hildie se duse lingă el şi se aplecă greoi pentru a-l îmbrăţişa.
― Îmi pare rău, rosti ea. Îmi pare aşa de rău!
Jeff o privi în ochi.
― Pot să mă întorc la şcoală acum?
Hildie simţi că i se taie răsuflarea. Îl privi din nou. Încet, începu să înţeleagă.
Fără lacrimi.
Avea vocea calmă.
Nu-i păsa.
Amîndoi părinţii lui erau morţi şi lui nu-i păsa.
Hildie gîndi rapid. Oare observase şi poliţistul? Sau el presupusese că Jeff e şocat şi încă nu pătrunsese adevărul celor întîmplate?
― N... nu ştiu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc cu sergentul...
Vocea i se stinse cînd nu-şi aduse aminte de numele poliţistului.
― Dover, îi aminti Jeff. Se numeşte Dover.
Hildie se îndreptă din şale şi porni spre living, unde ofiţerul vorbea cu cineva la telefon. Îi făcu semn să aştepte, scurtă convorbirea şi închise.
― Cum se simte? întrebă el.
Hildie clătină din cap.
― Nu prea bine. Nu-s sigură că şi-a dat seama încă ce s-a întîmplat. Vrea însă să ştie dacă îl pot duce la academie.
Dover îşi împreună sprîncenele a mirare. Hildie continuă, grăbindu-se să speculeze momentul de confuzie din mintea lui:
― Cred că, mai degrabă, vrea să plece de acasă. Date fiind cele întîmplate, e greu pentru el să mai stea aici.
― Cred că ar trebui să-i informăm rudele..., începu Dover.
Hildie încuviinţă imediat.
― Pot să am eu grijă de asta. Avem toate dosarele la academie şi atît Jeanette cît şi Chet lucrează ― au lucrat ― la universitate. O să fac, desigur, cum spuneţi dumneavoastră, dar...
Lăsă deliberat cuvintele în suspensie pentru că voia ca decizia finală să vină din partea lui.
Dover reflectă o clipă şi se hotărî. Îi fusese şi aşa destul de greu să vină pînă aici şi să-i comunice unui puşti de doisprezece ani că ai lui muriseră. Cînd era vorba de copii, Dover nu ştia niciodată ce să facă. În jumătatea de oră cît stătuse acolo, nu fusese capabil să-i spună nimic băiatului. Măcar această femeie ştia cum să se poarte cu copiii şi îl cunoştea pe Jeff.
― Dacă puteţi face asta, atunci probabil că le va veni mai uşor celor din familie, fu el de acord. Ar fi de mare ajutor dacă are vreo bunică sau altă rudă. Dacă n-are, putem să-i sunăm pe cei de la asistenţa socială ca să-i găsească un loc unde să locuiască.
― Nu cred că e necesar, îi comunică Hildie. Cred că, fie Chet fie Jeanette au rude în oraş şi o să le contactez în dimineaţa asta. Mă îndoiesc că asistenţa socială se va implica în acest caz.
― Trebuie să vedem ce are de zis familia, replică Dover ca să scape de obligaţie. Mă tem însă că trebuie să vă cer actele. Nu că n-aş crede că sînteţi cine spuneţi că sînteţi, dar...
― Nu-i nici o problemă.
Scotoci într-o geantă largă pe care o lăsase pe un scaun şi scoase documentele ei de identitate. Dover examină superficial permisul ei de conducere şi legitimaţia de servici.
― Vă pot suna la acelaşi număr pe care l-am folosit mai devreme? întrebă el.
― Sau prin centrala universităţii, răspunse Hildie. Ziua mă puteţi prinde mai uşor pe această cale. Celălalt număr e de la apartamentul meu din academie. Sînt administratoarea acestei instituţii.
Cinci minute mai tîrziu, ea şi Jeff se îndreptau, cu maşina, spre academie. Păstrară o bucată de drum tăcerea. Hildie fu cea care vorbi prima:
― Îmi pare rău pentru părinţii tăi, Jeff. Ştiu cît îţi va fi de greu.
O clipă nu fu sigură că o auzise, însă el se întoarse spre ea.
― Doctorul Engersol o să trebuiască să mă lase acum să mă duc lîngă Adam. Dacă poliţia află ce am făcut o să vină şi o să mă aresteze, nu?
Ţinînd strîns volanul, Hildie nu răspunse.

***

Josh deschise uşa şi aprinse lumina. Îşi dădu seama instantaneu că găsise ceea ce căuta.
Prinse de podea cu bolţuri se aflau două motoare mari, fiecare dintre ele fiind angrenate de o roată de transmisie.
Unul din motoare era vechi. Carcasa lui era înnegrită de unsoare şi inelele sale de cupru erau perfect vizibile prin grila ştanţată, de ventilare.
Cel de-al doilea părea cu mult mai nou. Cu toate astea, Josh văzu urma clară a unui motor geamăn cu cel vechi.
Oare cedase unul din cele vechi? Şi dacă da, de ce nu fuseseră înlocuite amîndouă?
Examină rolele de transmisie. Amîndouă susţineau cabluri mai groase decît degetul mare al lui Josh.
În jurul butucului de la rola ataşată motorului mai vîrstnic, cablul era înfăşurat numai de cîteva ori.
Aceeaşi situaţie era valabilă şi pentru cealaltă roată, numai că rola în sine era mult mai voluminoasă.
Josh urmări cu privirea traseul cablurilor. Ele părăseau rolele, treceau pe sub doi scripeţi înţepeniţi în podeaua de beton, traversau podeaua şi se înfăşurau pe altă pereche de scripeţi. De acolo cablurile se îndreptau drept în sus şi dispăreau prin două locaşuri gemene, care păreau că traversează pereţii clădirii.
Şi le imagină urcînd prin pereţi pînă la altă pereche de scripeţi, care le făceau să se întoarcă în subsol. Aceşti ultimi doi scripeţi trebuiau să fie poziţionaţi drept deasupra puţurilor de ascensor.
Josh descifră repede ce motor acţiona fiecare ascensor.
Motorul mai vechi, ataşat rolei mai înguste, făcea să urce şi să coboare cabina pe care o vedea în fiecare zi şi care se afla acum la parter.
Deci motorul mai nou acţiona liftul secret. Dar şi rola acestuia era aproape goală ceea ce însemna că şi cabina lui se afla jos.
Dar cu cît mai jos faţă de cealaltă?
Inspectă cu privirea pereţii încăperii şi zări regulatoarele celor două ascensoare.
Unul dintre ele părea că se află acolo de cînd fusese construită casa.
Celălalt însă era la fel de nou ca şi motorul. Din carcasa sa neagră, de metal, ieşea tubul de plastic care fusese deviat de la traseul conductei mari cu cabluri, zărită de Josh mai înainte.
Deci liftul secret era controlat de un computer, iar celălalt opera încă după sistemul de acţionare în vigoare pe vremea construirii casei.
Dintr-o dată, se auzi un "clanc!" foarte sonor. Josh sări, speriat, de lîngă regulatoare. O clipă se înfricoşă teribil cînd se gîndi că fusese prins în subsol. Panica cedă însă imediat cînd realiză că nu auzise nimic altceva decît zgomotul pornirii unuia dintre ascensoare.
Se răsuci pe călcîie şi văzu cum se învîrteşte încet rola mai îngustă. Josh îşi ţinu respiraţia şi numără instinctiv secundele cît ea continuă să se rotească. După treizeci de secunde, rola se umplu cu cablu şi motorul se opri cu zgomot.
Josh rămase pironit locului. Peste cîteva momente, se trezi la viaţă celălalt motor. Cea de-a doua rolă începu şi ea să se răsucească, mult mai rapid şi extrem de silenţios. Josh numără secundele din nou.
De această dată, trecură numai douăzeci de secunde pînă ce motorul se opri, dar Josh fu convins că rola se învîrtise cu o viteză de cel puţin două ori mai mare decît cealaltă. Peste încă cinci secunde, ascensorul îşi începu o nouă cursă.
Josh îşi dădu seama că cineva luase ascensorul vechi pînă la etajul patru, îl apelase pe cel ascuns şi îl luase pe acesta în jos pînă la o destinaţie obscură.
Hildie?
Oare se întorsese? De cît timp stătea el ascuns în pivniţă? Nu ştia. Dar dacă fusese ea, ar fi fost bine să se întoarcă sus acum, cît timp ea se mai afla încă acolo, dedesubt. Stinse luminile şi se grăbi spre piciorul scării. Mintea sa elaborase deja un plan pentru ce avea de făcut pe post de următor pas.
Dacă liftul secret era comandat de un computer aflat undeva, la mare adîncime sub reşedinţă, trebuia să existe o cale de acces la acesta! Şi dacă o va găsi...
Se căţără pe scări în sus, stinse ultimele lumini, împinse uşa pentru a ieşi de acolo şi fu pe punctul de a răsturna tava cuiva care căra hrană din bucătărie în sufragerie.
― Isuse! exclamă acest cineva.
Josh îl privi pe băiatul pe care-l lovise cu uşa. Era unul dintre studenţii universităţii, care lucra cu program parţial în bucătăria academiei şi care se uita mînios la el.
― Ce dracu faci, puştiule?
― E... eu îmi puneam valiza în magazie, murmură Josh.
Celălalt dădu ochii peste cap.
― Mă rog, ai grijă, da?
Trecu pe lîngă Josh, continuîndu-şi drumul spre sufragerie. Josh îl urmă şi-şi croi drum prin mulţimea de copii care erau de acum adunaţi în jurul bufetului. Se duse în holul mare. Cînd ajunse la prima treaptă a scării, de sus apăru, clătinîndu-se, Brad Hinshaw.
― Josh! Te-am căutat peste tot!
― Am fost să-mi duc valiza, începu Josh, dar celălalt i-o reteză.
― S-a întors Jeff! îţi vine a crede? O singură noapte şi deja s-a întors!
― Jeff? repetă Josh.
Îi reveni brusc în memorie mesajul ciudat pe care îl văzuse pe computer în noaptea ce trecuse.
― Mda! Tocmai l-am văzut cînd intra cu Hildie!
― Şi unde sînt? îngăimă Josh.
Brad indică, cu degetul, în sus.
― În apartamentul doctorului E. I-am văzut în lift acum vreo două minute! Hai cu mine ― luăm o masă şi-i păstrăm un loc şi lui. Abia aştept să aflu cum i-a păcălit de această dată pe ai lui să-l lase să se întoarcă.
Dar Josh nu-l mai asculta. Ştia că Jeff şi Hildie nu se mai aflau în apartamentul de sus.
Erau acum, undeva, sub imobil.
De ce?
Se răsuci şi începu să urce scările către etajul doi.
Către camera sa şi către computerul său.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:16 AM | message # 44
27

Jeff se holbă la imaginea fratelui său pe monitorul de deasupra bazinului.
Bizar!
Îi era greu să-şi creadă ochilor. Adam încă trăia, trăia cu adevărat. Şi arăta chiar mai bine decît crezuse. Putea să vadă, să audă şi să vorbească, toate astea făcîndu-le prin complexul de circuite electronice din giganticul computer Croyden de alături.
Putea să vadă chiar şi furia din privirea lui, la fel de clar ca şi cum pe ecran ar fi fost chiar Adam în carne si oase.
― Dar n-am vrut ca mami şi tati să moară, rosti Jeff pe acelaşi ton mînios pe care îl avusese şi Adam cînd îl acuzase de asasinarea părinţilor lor. Ţi-am spus doar că am vrut numai să-i sperii!
― Nu mă minţi, Jeff, îl avertiză Adam.
Vocea lui era rece şi avea o duritate pe care Jeff nu o mai întîlnise niciodată înainte.
― N-ar fi trebuit să te ajut, continuă el. Dar ai spus...
― Şi ce voiai să fac? izbucni Jeff, cu ferocitate. Să-i las să mă pună la secret? Totul ar fi fost minunat dacă ţi-ai fi păstrat închisă gura aia mare a ta. Dar nu! Tu trebuia să vorbeşti cu mami!
― Pur şi simplu n-am vrut să fie tristă! contraatacă Adam.
Pe ecran ochii lui aruncau fulgere de mînie.
― A fost mama mea! Am iubit-o!
Engersol urmărea, fascinat, întreaga dispută. Era ca şi cum creierul lui Adam se mai afla încă în corpul lui. Emoţiile sale, reacţiile sale, toate erau perfecte! Chiar şi expresiile faciale se schimbau permanent, în funcţie de cuvintele fratelui său. Emoţiile apăreau în interiorul lui şi erau traduse instantaneu pe afişajul grafic al monitorului.
O animaţie adevărată, în cea mai completă formă a ei; o imagine pe care băiatul o utiliza pentru a reflecta starea fiinţei sale emoţionale.
Adam folosea simultan o parte a minţii pentru a crea imaginea de pe ecran, alte părţi pentru a expedia impulsurile electronice pe care computerul le convertea în vorbire şi restul pentru a gîndi şi a reacţiona.
Adam beneficia şi de vedere. Se folosea de oricare dintre cele patru camere de luat vederi montate în colţurile încăperii, pentru a prelua imaginile convertite de computerul Croyden în informaţii binare, şi a le interpreta în propria sa minte la fel de clar şi de precis ca şi cum ochii săi erau încă intacţi.
"Incredibil!", se minună Engersol. Cele mai importante două simţuri, auzul şi văzul, funcţionau încă perfect, în ciuda lipsei organelor externe de percepţie a lor.
Doctorul era deja convins că avusese dreptate. De cînd fusese scos din craniu, creierul lui Adam începuse să dezvolte căi noi de utilizare a zonelor ce nu mai erau necesare pentru întreţinerea corpului.
Părea că îşi reprogramase părţi ale sistemului nervos autonom, astfel ca funcţiile de văz şi auz să nu mai treacă prin nivelul conştient. Datele erau culese de la computerul Croyden, traduse în forma potrivită şi trimise pentru a stimula centrii auzului şi văzului de pe cortex.
Probabil că sunetele şi imaginile pe care le recepţiona el erau la fel de reale ca şi cum ar fi făcut-o direct.
Dar cum stăteau lucrurile cu Amy?
În timp ce computerul continua să înregistreze orice reacţie a creierului lui Adam, pe măsură ce acesta oscila între durere şi furie în cearta cu fratele lui, atenţia lui Engersol se îndreptă spre oscilografele ataşate creierului fetei.
Era şi acolo activitate, putea s-o vadă pe afişajele grafice ale undelor emise de cortexul ei. De ieri, ea refuzase total să-i mai răspundă, deşi el era convins că era conştientă de faptul că voia să comunice cu ea.
Trebuia să decidă ce avea de făcut.
Adam îi confirmase că ea fabricase viruşi informaţionali ce puteau fi activaţi în eventualitatea că echipamentul care-i supraveghea activitatea creierului detecta ceva ieşit din comun.
Dacă încerca să umble la creierul ei sau să-l deconecteze de la sistem, viruşii aveau să atace computerul Croyden.
Adam găsise deja sute de exemplare, dar azi-noapte devenise evident că nu era capabil să-i găsească pe toţi. În vreme ce Amy îi putea planta oriunde, nu numai în Croyden, ci şi în orice computer din raza ei de acţiune, ceea ce însemna, practic, orice computer de mare capacitate de pe glob ―, Adam trebuia să inspecteze pe rînd fiecare director din fiecare maşină.
Sarcina aceasta era imposibil de dus la îndeplinire. Deja el rămăsese mult în urmă faţă de fată.
Amy trebuia oprită, numai că, pînă acum cîteva ore, se părea că actul opririi activităţii ei n-ar face altceva decît să detoneze toţi aceşti viruşi, care ar detona, la rîndul lor, alţi viruşi, pînă ce...
Pe Engersol îl încercă un fior de groază cînd se gîndi la perspectiva cedării tuturor computerelor din ţară sau a simplei contaminări simultane a lor.
Răspunsul la problemă îl găsise pe la ora două a dimineţii, cînd îşi dăduse seama că şi computerul Croyden putea fi păcălit.
Se putea fabrica o înregistrare cu răspunsurile creierului ei, care să imite funcţiile şi reacţiile normale.
O înregistrare care putea conţine o instrucţiune de repetare la nesfîrşit, care să hrănească computerele cu date nepericuloase, şi cum Amy ar fi fost încă acolo şi creierul ei ar fi funcţionat normal.
Şi, în timp ce computerul va procesa aceste date, el va deconecta creierul ei de la sistemul de întreţinere şi-l va distruge.
După care Adam, ajutat de viteza fantastică a Croydenului, putea începe munca de detectare a băncilor de date contaminate de pretutindeni.
Şi cînd se va termina şi asta, şi băiatul va confirma găsirea şi lichidarea tuturor viruşilor, Engersol va izola laboratorul şi va deconecta computerul Croyden ― ca şi proiectul, de altfel ― de la orice sursă externă de informaţii pînă ce va găsi o cale pentru păstrarea minţilor copiilor sub control.
Deşi nu-i explicase lui Hildie implicaţiile complete ale acţiunii fetei, el era conştient de ceea ce se întîmplase.
El deschisese cutia Pandorei şi conţinutul ei se vărsa în afară cu repeziciune.
De dimineaţă, Adam îi comunicase:
― Dacă o putem opri să mai creeze noi viruşi, eu îi pot detecta în cîteva ore. O dată ce aceştia vor fi dezactivaţi, restul nu mai contează. Pot să rămînă acolo unde sînt, pentru că nu mai are cine să-i iniţializeze, în plus, pot folosi datele ei proprii pentru a-i găsi pe detonanţi.
― În regulă, rosti acum Engersol, ieşind din reverie. Nu mai putem face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor ce au avut loc. Singura noastră opţiune e să continuăm de unde sîntem acum şi cel mai important lucru e să intrăm în legătură cu Amy.
― Poţi s-o faci? întrebă Hildie.
În ultimele cinsprezece minute ea nu rostise nici o vorbă. Ascultase în tăcere cum Jeff îi povestea fratelui său ce li se întîmplase părinţilor. Nu intervenise cînd el afirmase că n-avusese intenţia să-i ucidă, pentru că, la fel ca şi Engersol, şi ea simţea că importanţa proiectului depăşea cu mult necesitatea ca Adam să înţeleagă exact cele întîmplate.
Mai mult, dacă Adam putea fi convins că totul se întîmplase din vina lui, asta avea să le asigure cooperarea lui în orice acţiune ce va trebui întreprinsă pentru a o controla pe Amy Carlson.
Necesitatea lui de a i se aproba acţiunile, dorinţa lui de-a dreptul patologică de a se conforma la tot ce i se cerea, fuseseră principalele motive pentru care îl selectaseră pentru participarea la proiect.
Vina resimţită faţă de moartea părinţilor lui avea să se dovedească acel ultim stimul pentru ca el să execute orbeşte orice îi va cere Engersol. Chiar dacă asta însemna ca, în final, să moară şi el.
― Cred că o putem contacta pe Amy, replică Engersol.
Se aşeză în faţa tastaturii şi începu să dea instrucţiunile care aveau să trimită în sistem datele, prefabricate de el, referitoare la activitatea creierului fetiţei.
Monitorul de deasupra bazinului ei prinse, instantaneu, viaţă şi vocea lui Amy umplu camera.
― N-o să-ţi meargă, doctore Engersol!
Rostise vorbele cu o siguranţă care-i făcu pe ceilalţi să privească imediat monitorul ei.
Părea că se uită, cu ochi mînioşi, direct spre doctor.
― Ştiu ce vrei să faci şi n-o să-ţi meargă, rosti ea, din nou.
Faţa doctorului se strîmbă într-un zîmbet lipsit de căldură.
― Si ce crezi tu că fac, Amy?
― Încerci să păcăleşti computerul. Dar n-o poţi face. Am studiat problema, doctore Engersol. Şi cred că un creier este exact ca o amprentă. Nu există două organe identice şi sînt atît de complicate încît nu pot niciodată repeta absolut la fel o secvenţă de răspunsuri măsurabile. Aşa că am întocmit un nou program, care compară mereu cele mai noi citiri ale datelor provenite de la creierul meu cu cele dinainte. Dacă descoperă o duplicare a acestor date, atunci acest program va presupune automat că mi-ai făcut ceva şi va începe activarea viruşilor. Mai întîi însă va porni distrugerea completă a acestui proiect.
Engersol privi îngheţat imaginea fetei cu părul roşcat. Faţa ei pistruiată nu-i dădea mai mult de zece ani, pînă ce el ajunse să se uite în ochii ei. Păreau că poartă în ei întreaga înţelepciune a omenirii.
― Nu te cred! rosti el aspru, deşi se simţea mult mai puţin sigur decît lăsaseră cuvintele lui să se înţeleagă.
Capul fetei se ridică puţin şi un zîmbet maliţios îi ridică colţurile gurii.
― Încearcă, dacă ţii aşa de mult. Programul e întocmit de aşa natură ca să-ţi lase treizeci de secunde pentru a te răzgîndi. Însă nu cred că o să aştepţi atîta.
Engersol simţi că-l cuprinde o furie rece. Era o cacealma! Era sigur de asta!
― Dacă nu mă răzgîndesc o să mori, nu-i aşa? rosti el.
Amy ezită, după care încuviinţă.
― Da. Ca şi Adam, de altfel. Dar m-am gîndit şi la asta şi nu cred că mai are vreo importanţă. N-aveai nici un drept să ne plantezi aici şi totuşi ai făcut-o. Şi te-am avertizat ce se va întîmpla dacă vei încerca să-mi faci rău, aşa că, dacă te decizi să mergi înainte, tu vei fi cel care ne va ucide pe amîndoi, şi nu eu.
Engersol se uită furios la Hildie ai cărei ochi, ce reflectau mai multă ură chiar decît ai lui, o priveau pe Amy ca şi cum ar fi vrut s-o devoreze.
― Ei bine? o întrebă el.
Ea vorbi fără a-şi lua privirea de pe monitor:
― Spune adevărul? Computerul nu poate fi, într-adevăr, păcălit?
― Nu sînt sigur, răspunse, nervos, doctorul. Înclin să cred că se poate. Cred că ea blufează.
Hildie ezită o clipă apoi se decise.
― Fă-o! rosti ea. Nu ne putem permite ca tot acest proiect să devină sclavul unui copil supărat.
Engersol termină de dat instrucţiunile şi apăsă pe tasta care le permitea accesul în computer.
Cîteva secunde nu se întîmplă nimic. Cînd fu pe punctul de a începe tastarea celorlalte instrucţiuni, care aveau să lichideze sistemul de întreţinere a creierului fetei, ecranul prinse, brusc, viaţă. Difuzoarele sistemului acustic începură să sune alarma. Pe tablourile de control ale ambelor bazine începură să clipească lumini roşii de avertizare, după care se activară buzerele pe măsură ce sistemele porniră să cadă, unul după altul.
― Ce e? ţipă, speriată, Hildie. Ce dracu' se întîmplă?
Engersol nu răspunse. Se afla deja cu degetele pe tastatură şi anula tot ce introduse în calculator.
― Ajută-mă, Adam! strigă el îngrozit.
Sunetele alarmei încetară. Luminile de avertizare se stinseră una cîte una, pe măsură ce Adam începu să lucreze şi să repare stricăciunile făcute programelor ce controlau echipamentul.
În mai puţin de un minut, totul se linişti. Engersol pălise. Cămaşa îi era îmbibată cu sudoarea ce-i ţîşnise prin toţi porii cînd văzuse cum începe să se ruineze în jurul lui toată munca depusă în ultimii zece ani. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu mînă tremurătoare.
Pe monitor, Amy zîmbea satisfăcută.
― Ai văzut? rosti ea. S-a întîmplat exact aşa cum am prezis, nu?
Engersol încercă să înghită nodul care i se formase în gît şi care ameninţa să-l sufoce.
― Adam! tună el. Spune-mi unde eşti. E totul sub control?
― Verific încă, răspunse Adam.
Pe monitor imaginea sa era aceea a unui chip încremenit de pe urma concentrării cu care verifica programele atacate de virusul creat de Amy.
Înăuntrul lui era ca şi cum s-ar fi aflat chiar în interiorul computerului, examinînd datele de pe suporţi, citindu-le la fel de uşor ca pe nişte cuvinte scrise pe hîrtie. Se simţea parcă ar fi fost în mijlocul şuvoiului de informaţii.
În adîncul conştiinţei lui simţi o prezenţă străină.
Nu era Amy.
Se obişnuise cu mintea ei, cu prezenţa ei, ca o umbră care se mişca paralel cu el sau o lua înaintea lui.
Sesiză acum o altă prezenţă.
O adulmecă şi înţelese brusc cine era.

***



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:17 AM | message # 45
După numai cinci minute de operare la terminalul din camera lui, Josh înţelese că nu putea pătrunde în sistemul ce acţiona în subsol. Întîlnise, la sfîrşitul fiecărei comenzi de acces, acelaşi mesaj:

INTRODUCEŢI CODUL DE SECURITATE

Se simţea ca şi cum cuvintele îşi băteau joc de el. Într-un tîrziu, renunţă. Părăsi, nemulţumit, camera şi o luă pe culoar spre scări. Cînd ajunse în capătul lor, auzi un mieunat şi privi în sus.
La două etaje deasupra lui, pe platforma scărilor, îl văzu pe Tabby. În ultimele două zile, piso0iul se vînturase pe la etajele superioare, mutîndu-se din cameră în cameră, căutîndu-şi parcă prietena dispărută. Josh îl lăsase ieri în propria lui cameră, dar animalul nu stătuse decît atîta cît îi fusese necesar să se convingă că Amy nu era acolo, după care se strecurase pe uşă afară şi îşi continuase inspecţia.
Acum stătea la etajul patru şi mieuna rugător.
Josh se opri şi observă pisica. Parcă sesizînd interesul pentru el, Tabby mai mieună o dată şi dispăru.
De unde se afla, Josh putea vedea partea de sus a uşii de la apartamentul directorului Engersol. Uşa era întredeschisă.
Nu cu mult. Era doar o crăpătură cît o idee.
Inima începu să-i bată cu putere. Va îndrăzni să se urce pînă acolo? Dacă se va întoarce Hildie?
Dar ar auzi, în acest caz, ascensorul şi ar avea suficient timp să iasă afară. Şi, poate, dacă era chiar în interiorul apartamentului directorului...
Se decise. Uitîndu-se în jurul lui pentru a vedea dacă îl observă cineva, se furişă pînă sus.
Lîngă uşă, Tabby se întoarse spre a se uita la el, apoi zgîrie uşa cu lăbuţa, ca pentru a-i cere lui Josh s-o lase să intre.
― Ai dat de mirosul ei? întrebă Josh, cu voce joasă. Ai dat de mirosul ei înăuntru?
Cu inima bătîndu-i năvalnic, întinse mîna şi crăpă uşa mai tare.
Pisica se strecură înăuntru.
O clipă mai tîrziu, Josh o urmări. Inspectă camera cu privirea şi ochii îi căzură imediat pe terminalul de computer ce se afla pe biroul de lîngă fereastră.
Computerul doctorului Engersol.
Josh traversă repede încăperea, se aşeză în faţa terminalului şi începu să apese tastele.
De această dată, nu mai apăru nici o cerere de cod de acces.
Începu să caute printre directoare pe care nu le mai văzuse niciodată înainte. În cel de-al treilea director, atenţia îi fu atrasă de numele unui fişier:

GELAB. CAM.

Creierul traduse instantaneu numele fişierului: George Engersol. Laborator. Cameră.
Se folosi de mouse, plasă cursorul pe numele fişierului şi apăsă clapeta de două ori.
În partea de sus a ecranului se deschise o fereastră şi, în faţa ochilor lui, apăru o imagine.
Josh se holbă, în tăcere, la ea. Vedea un laborator cum nu mai văzuse înainte în academie, umplut cu echipament care îi făcea pielea ca de găină, deşi habar n-avea la ce putea folosi acesta.
Îşi dădu, instinctiv, seama că îi găsise pe Adam şi pe Amy.
În colţul stîng al imaginii putu zări computerul Croyden în camera lui separată, iar la capătul încăperii de unde primea imagini văzu două bazine cu cîte un monitor deasupra fiecăruia.
Unul din ele era orb, iar pe celălalt era afişat chipul lui Adam. Adunaţi în jurul unui birou din apropierea bazinelor se aflau doctorul Engersol, Hildie Kramer şi Jeff Aldrich.
Păreau că poartă toţi o conversaţie aprinsă.
Sunetul!
Trebuia să existe şi un sistem de sunet!
Josh se puse frenetic pe lucru şi începu să caute fişiere ce activau microfoanele şi difuzoarele din laborator. Dacă Adam fusese în stare să-i vorbească prin intermediul programului de iluzionare a realităţii, atunci el trebuia să fie capabil să comunice şi cu Engersol.
Tot ce avea de făcut era să găsească fişierele potrivite şi să activeze programele respective...

***

În laborator se auzi vocea digitizată lui Adam:
― Sîntem spionaţi!
Engersol ridică imediat privirea de la ecranul pe care îl studia.
― Spionaţi? De cine?
― Josh, anunţă Adam. Stă la biroul dumitale şi ne urmăreşte.
Engersol încremeni. O clipă, simţi că-l copleşeşte furia îndreptată asupra lui Hildie. Fusese chiar aşa de idioată încît să lase uşa apartamentului lui descuiată?
― Du-te după el, te rog, Hildie, rosti el, silindu-se să-şi menţină mînia sub control. Adu-l aici!
Va trata cu Josh imediat. Cu Hildie se va răfui mai tîrziu.

***

În apartamentul de la etajul patru, Josh descoperi, în sfîrşit, programul ce-i permitea accesul la sistemul sonor al laboratorului. Îi îngheţă sîngele în vine cînd auzi ultimele cuvinte rostite de Adam şi de doctor.
Se holbă, paralizat, la ecran. Ce să facă? Ce putea face? Ea va fi aici, sus, în douăzeci de secunde. Şi chiar dacă ar fugi din clădire, unde ar putea să se ducă?
Hildie va chema toţi membrii corpului de pază şi, în cîteva minute, pe afară va mişuna o armată de oameni în căutarea lui!
Dar trebuie să facă ceva! Întinse mîna să stingă monitorul, dar imaginea de pe ecran se şterse brusc şi fu înlocuită instantaneu cu un chip.
Amy.
Josh se uită la ea cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Dar murise!
Nu!
Numai corpul ei murise. Creierul îi era încă în viaţă.
Auzi un sunet înfundat.
Ascensorul.
Venea Hildie.
Fu pe punctul de a zbura din apartament, cînd Amy îi zîmbi. Apoi îi vorbi. Vocea îi era subţire, datorită micimii difuzorului încorporat în terminal, dar distinctă:
― Nu-ţi face griji!
Apoi ecranul se şterse.
Iar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult.

28

Cabina se opri cînd ajunse în vîrful puţului.
Hildie bătu, nerăbdătoare din picior, aşteptînd ca uşile să se deschidă. Simţea cum îi tremura tot corpul de furie.
Nu se întîmplă nimic.
Hildie apăsă cu violenţă pe butonul de deschidere a uşilor.
Nici o reacţie. Auzi, în schimb, o voce care venea spre ea din micul difuzor montat în tavan.
Era vocea fetei.
― Ai rămas vreodată închisă în lift?
Hildie căscă gura de mirare. Fu surprinsă să audă vocea fetei şi simţi, în acelaşi timp, un fior de frică.
― Amy?
Nu primi nici un răspuns.
Se aruncă încă o dată asupra butonului. Din nou, nici o reacţie. Furioasă, plesni din nou butonul. Se auzi din nou vocea fetei.
― Dacă vrei să-mi vorbeşti, foloseşte interfonul.
Hildie trase de uşa mică de metal din peretele cabinei, aflată chiar sub micul panou de comandă. Găsi înăuntru un receptor de telefon. Îl smulse din locaşul lui şi şi -l apăsă pe ureche.
― Amy? tună ea cu vocea stridentă. Ce vrei să faci?
Fata vorbi din nou, de data aceasta prin receptorul interfonului.
― Îţi place să rămîi închisă în lift?
Hildie gîndi cu febrilitate. "E doar o fetiţă". "Ăsta e modul ei de a se juca".
― Să ştii că nu sufăr de claustrofobie, răspunse ea. Spaţiile înguste nu mă deranjează deloc.
― Zău? Dar căderea în gol? Mie mi-a fost întotdeauna frică de căderi.
Brusc, cabina fugi de sub picioarele femeii cîţiva centimetri în jos, apoi se opri la fel de instantaneu. Hildie se bălăbăni pe picioare. Încercase să se prindă de perete pentru a-şi menţine echilibrul.
― Ce faci Amy? ţipă ea. Să ştii că nu e deloc amuzant!
― Nici nu trebuie să fie.
Din voce îi dispăruse nota de tachinare.
― Nu va fi mai amuzant decît ce mi-aţi făcut mie, doctorul Engersol şi cu tine!
Ascensorul plonja din nou, de această dată pe o distanţă de cîţiva metri. Datorită inerţiei, Hildie rămase o fracţiune de secundă suspendată în aer, după care se izbi de podea, ţipînd. Genunchii îi cedară şi ea căzu. Dădu drumul receptorului din mînă şi se adună, cu greu, de pe jos.
Liftul urcă, încet, în poziţia sa iniţială de la etajul patru.
― Trei metri, rosti vocea fetei din difuzor. Mie îmi era frică să sar de la trei metri înălţime. Ţie ţi-e?
Liftul plonjă iarăşi şi Hildie scoase încă un strigăt. Pluti în aer pînă cînd cabina se opri brusc, după care se lovi de podea.
Inexorabil, cabina începu să urce din nou. Dintr-o dată, Hildie îşi dădu cu precizie seama ce avea să i se întîmple.
― Nu! urlă ea. Amy, nu face...
Cabina plonjă din nou în abis, acum pe o distanţă de şase metri. Hildie căzu după ce liftul se oprise brusc. Simţi cum o durere ascuţită îi străbate piciorul drept şi înţelese că îşi fracturase glezna. Se prăbuşi pe podea, ţipînd de durere şi de groază.
Ascensorul porni din nou să urce încet. Hildie se sprijini de zid, ţinîndu-şi piciorul vătămat întins în faţă, şi începu să bată cu pumnii în uşile de metal.
― Ajutor! Să mă ajute cineva, strigă ea.
Cabina se opri brusc. Hildie se cuprinse cu braţele şi aşteptă.
Plonjă şi Hildie începu din nou să ţipe, dar se opri imediat căci căderea fusese doar de cîţiva centimetri.
Simţi cum o cuprinde din nou furia, întrecînd chiar şi durerea de la glezna ruptă. Amy se juca cu ea! Se juca de parcă ar fi fost unul din şobolanii închişi în cuşca din laborator!
― Încetează! porunci ea. Încetează chiar...
Ascensorul plonjă iar. Cuvintele ei se dizolvară într-un urlet de groază. Încercă să se răsucească în aer, să se pregătească pentru impact. Cînd sosi momentul, se izbi încă o dată de podea şi îşi simţi unul din şolduri cum i se zdruncină sub greutatea corpului. Faţa i se zdrobi de perete şi din nas începu să-i curgă sîngele.
― Nuuu..., scînci ea, cînd liftul porni. Oh, Doamne, te rog, nu-mi face aşa ceva.
Dar se întîmplă acelaşi lucru. Din nou. Şi din nou. Unele căderi scurte, altele mai lungi.
Unul cîte unul, oasele femeii se fărîmară, pînă ce-i fură fracturate ambele mîini şi ambele picioare. O străbătură valuri de durere pe măsură ce se rostogolea prin cabină.
Într-un tîrziu, cînd simţi că nu mai poate îndura tortura nici o clipă în plus, cabina se înălţă pînă sus de tot.
Se opri şi din difuzor se auzi din nou vocea fetei, care tremura acum şi avea în ea o nuanţă de tristeţe.
― Cum te simţi? Te doare? Te doare la fel de tare ca pe mine?
― N-o face, Amy, gemu Hildie. De ce...
― Ştiu ce vrei să-i faci lui Josh, i-o reteză Amy. El e prietenul meu şi n-o să te las să-i faci rău. N-o să las pe nimeni să-i facă rău.
Liftul căzu din nou, numai cîteva zeci de centimetri, dar impactul trimise în creierul femeii zeci de săgeţi dureroase căci, în mişcare, toate oasele rupte îşi schimbaseră poziţia.
Din gît îi izbucni un strigăt chinuit.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top