new posts members Forum Rules search RSS
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
JOHN SAUL-UMBRA
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:01 AM | message # 16
***

La o sută de metri mai jos, stînd pe vine, Josh se întreba de ce o lăsase pe maică-sa să-l aducă aici. Nu va fi altfel decît la şcoala de acasă, unde toţi rîdeau de el. Umilinţa celor îndurate îi şterse din memorie jocul de şah cu Jeff Aldrich şi începutul de amiciţie cu Brad Hinshaw.
Iar acum, după ce se comportase ca un dobitoc, era posibil ca nici Amy să nu-l mai placă.
Sesiză o prezenţă în spatele lui şi înţepeni. Oh, Isuse ― doar nu venise maică-sa după el, nu-i aşa? Acum toţi o să creadă că nu era decît un bebeluş, însă vocea pe care o auzi nu fu a maică-si.
Era domnul Conners. Josh fu convins că ştie de ce venise după el: să-i ţină un discurs despre jocul cinstit. Se închise şi mai mult în el şi-şi apucă genunchii între braţe.
― Vrei să-mi spui de ce n-a mers? întrebă Steve Conners aşezîndu-se pe nisip lîngă băiat.
Josh negă încăpăţînat din cap. Nici măcar nu-l privi.
Cîteva clipe, Conners nu spuse nimic. În cele din urmă, începu să-şi plimbe mîna prin părul puştiului.
― Hei, să fim serioşi, toţi greşesc serviciul. Se întîmplă mereu.
― Dar mie mi se întîmplă întotdeauna şi toţi rîd de mine!
Vocea îi tremura. Încercă să se îndepărteze de mîna profesorului.
― Ei, ei! nu sînt convins că rîdeau de tine, îi spuse Conners. Cred că mai mult de ceea ce ţi s-a întîmplat. Ai fost tare caraghios cînd ai ratat mingea. Asta e tot. Ar fi trebuit să te vezi. Ai fi rîs şi tu. A fost ca şi cum ultimul lucru pe care-l aşteptai să se întîmple era să ratezi.
― De ce mi-a spus tipul ăla să lovesc de sus? se răţoi Josh. Ştia ce se va întîmplă şi nu voia decît să mă vadă că arăt ca un dobitoc.
― Ei, hai, las-o mai moale, de unde era să ştie Philip Meredith ce avea să se întîmple? întrebă Conners. Nu te-a văzut niciodată pînă acum jucînd volei, nu-i aşa? Poate voia doar să te ajute.
― Nu, nu voia. Toţi se hlizesc pe seama mea cînd încerc să particip şi eu la vreun joc idiot. Iar dacă nu rîd, ţipă la mine. Numai pentru că nu sînt bun.
― Cine a spus că nu eşti bun? Pe lîngă asta, a fi bun la chestii cum e voleiul nu înseamnă prea mult aici. Cum ai spus chiar tu, e numai un joc.
Josh se încruntă.
― Am spus că e un joc idiot şi aşa e!
― Mă rog, este, dacă te supără, fu de acord Conners. De fapt, dacă îl iei prea în serios, nu prea mai e un joc, nu-i aşa? Adică, se presupune că jocurile sînt distractive. Nu prea contează cine învinge.
― Dar oricui îi pasă cine învinge, replică Josh.
― Dar ţie?
Josh îşi ridică fruntea şi se uită la profesor.
― N...nu ştiu.
Conners îl privi amuzat, cu prefăcută surprindere.
― Ce? Există ceva ce să nu ştii tu? Atunci poate au făcut o greşeală. Eşti sigur că aici ţi-e locul? Se presupune că toţi copiii aceştia din jur ştiu totul despre totul.
Conners încetă să-l tachineze şi continuă, serios:
― Uite ce e, Josh. Ştiu că nu ţi-a mers prea bine în ultima vreme. Şi regret sincer că au rîs de tine. Poate că n-ar fi trebuit s-o facă. Dar mai dă-le o şansă, bine? Nu uita că toţi au exact acelaşi fel de probleme cum ai tu. Crede-mă că nici ei nu dau mai mulţi bani pe volei decît dai tu.
Josh încremenise cu privirea în ochii profesorului.
― Dar acasă..., începu el, încăpăţînîndu-se să o ţină pe a lui.
Conners i-o reteză:
― Acasă lucrurile stau altfel. De aceea eşti aici şi nu acolo. Ce-ai zice acum dacă vii cu mine şi te aşezi să urmăreşti jocul? Dacă o să vrei să mai joci, e perfect. Dacă nu, e la fel de perfect.
Fără a aştepta răspunsul, Steve îl ridică blînd pe băiat în picioare şi o luă înapoi spre teren, cu mîna protejînd umerii copilului.
Cînd se apropiară, Josh văzu că vorbele profesorului erau adevărate, deşi copiii puneau mult suflet în încercările lor de a pasa mingea peste fileu, reuşeau numai doi sau trei. Ca şi el, majoritatea lor ratau complet cel puţin jumătate din încercări, iar pe restul le trimiteau, cele mai multe, la naiba-n praznic.
Văzîndu-l, Amy se agită făcîndu-i semn cu mîna.
― Ar fi trebuit să vezi, Josh! ţipă ea. Am reuşit! Am trecut mingea peste plasă! Şi a fost numai a treia încercare!
Înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă, Josh se trezi antrenat din nou în partidă. Cînd îi veni rîndul să servească, reuşi şi el să trimită balonul peste fileu.
Desigur, nu reuşi decît din a patra încercare. La a treia, cînd căzu pe spate datorită faptului că îşi ridicase mingea strîmb, rîse şi el la fel de tare precum toţi ceilalţi.
Se gîndi că, la urma urmei, voleiul nu era un joc chiar atît de stupid.
Cel puţin nu cînd era jucat în academie.

***

La ora zece seara, Josh şi ceilalţi copii stinseră cu nisip focul pe care-l făcuseră pentru cină. Pe parcurs, Brenda căpătase convingerea că el se hotărîse. Îl urmărise toată seara: cum se aşezase lîngă Amy să mestece un hot-dog, apoi cum se alăturase cercului de copii din jurul focului care îl ascultau pe Jeff Aldrich povestind istoria cu fantome cea mai populară din academie ― un basm înfricoşător despre bătrînul domn Barrington, al cărui spectru se mai plimba încă noaptea prin casă, căutînd răzbunare pentru moartea unui copil despre care nu se ştia exact dacă a existat sau nu.
― Nu se ştie cîţi ani avea fiul bătrînului domn Barrington cînd a murit, le spuse Josh copiilor, care ţineau urechile ciulite. Dar se spune că era ceva în neregulă cu băiatul şi că domnul Barrington îl ţinea ascuns, undeva, în casă. Însă nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia ce avea. Cînd domnul Barrington a devenit bătrîn de tot, a devenit şi el ciudat.
Vocea lui Jeff scăzu în intensitate şi căpătă un ton de mister. Începu să repovestească vechea legendă a reşedinţei Barrington...
Eustace Barrington ieşi din ascensor, clipind din cauza luminii strălucitoare a soarelui, care inunda spaţiul prin ferestrele cupolei. Închise dulapul trucat, din lemn de mahon, care ascundea uşile liftului, după care se duse la fereastră şi privi afară.
Avusese dreptate să construiască reşedinţa aici, s-o ridice sus, pe vîrful dealului, astfel ca, din acest mic apartament de pe acoperiş, să poată privi nu numai munţii din spate, ci şi oceanul, vuind în depărtare.
Să vadă toate lucrurile pe care fiul lui nu le mai putea vedea.
Sau pe care alesese să nu le mai vadă.
De cînd începuse să construiască vila, Eustace Barrington simţise că era ceva în neregulă cu băiatul, ceva ce-l făcea diferit de oricare alt copil pe care-l cunoscuse pînă atunci.
Fiul său nu vorbea şi nu se purta ca ei. Trăia însingurat, părînd că e mai interesat de ce se petrece în propria lui minte decît de lumea exterioară.
În cele din urmă, băiatul a încetat să vorbească; Eustace Barrington l-a dus la doctorul familiei şi apoi la orice doctor găsea.
Toţi clătinau, sceptici, din cap.
― E întîrziat, spusese unul.
― O să iasă din asta, îl asigurase altul.
― Poate ar trebui să-l internaţi undeva, sugerase altul şi-i dăduse numele unui loc din cealaltă parte a ţării, de unde n-avea să-şi mai revadă fiul niciodată.
În loc să le urmeze sfaturile, Eustace Barrington ridicase această reşedinţă şi o prevăzuse cu un spaţiu special, destinat fiului său, sub subsol, în care se putea pătrunde numai cu ajutorul liftului din apartamentul său personal, apartament care străjuia restul casei de deasupra acoperişului şi care permitea, astfel, luminii să inunde camerele, ca şi cum, compensînd lipsirea fiului său de soare, şi-ar fi uşurat durerea pe care o resimţise în toţi aceşti ani.
Era sigur că făcuse cel mai corect lucru. Cînd fiul lui se retrase în sine atît de adînc, încît nu mai catadicsi să dea nici un semn de viaţă lumii exterioare, şi cînd prietenii tatălui începură să vorbească despre băiat ca despre un obiect lipsit de viaţă, de care te puteai dispensa fără prea multe regrete, Eustace îl duse în subsol.
Decorase camerele de acolo cu mai multă grijă decît o făcuse în restul vilei ca să se asigure că băiatul se va simţi confortabil, va avea la dispoziţie tot ce îi era necesar şi nu se va răni singur din întîmplare.
Camera principală conţinea patul băiatului şi suficientă mobilă pentru amîndoi, încît să se simtă bine în timpul pe care tatăl îl petrecea cu copilul său, vorbindu-i, în ciuda faptului că era sigur că fiul lui nu-l mai auzea.
În altă cameră erau o masă şi două scaune. Acolo îi ducea mîncare în fiecare zi şi se aşeza la masă cu el.
La masă servea el. Nu lăsa niciodată un servitor s-o facă, pentru că n-avea încredere în nici unul.
Nimeni, în afară de Eustace Barrington, nu ştia că băiatul era acolo. Tatăl hotărîse cu mult înainte că era mult mai bine să-şi păstreze copilul acasă unde putea fi înconjurat cu dragoste şi lăsat în pace cu gîndurile misterioase ce i-ar fi trecut prin cap, decît să-l predea grijii străinilor, care nu l-ar fi iubit şi nu l-ar fi înţeles.
Eustace Barrington era convins că fiul lui era un geniu.
Credea cu tărie că nu era nebun, ci avea o minte specială, în ciuda faptului că băiatul nu făcea decît să murmure numere şi părea a fi orb şi surd.
Uneori, cînd înţelegea ce numere murmura fiu-său, le nota şi petrecea ore întregi, singur la biroul lui, încercînd să găsească o legătură între ele.
Ceea ce fiul calcula în cîteva secunde, îi lua tatălui ore întregi de lucru pe hîrtie.
Într-o zi se nelinişti.
La următoarea aniversare împlinea nouăzeci şi şase de ani.
Fiul lui avea numai cincizeci şi cinci.
Şi se afla de cincizeci de ani în locuinţa de sub pămînt.
Eustace Barrington mai avea, după toţi aceşti ani, o singură dorinţă.
Să-i supravieţuiască fiului, astfel ca acesta să nu fie predat străinilor.
Dar putea să moară înaintea lui; trebuia, deci, să facă ceva.
Trebuia să găsească o cale de a distruge pe oricine l-ar fi putut ameninţa pe băiatul din subsol.
Pe băiatul care trăia în obscuritate.
Dacă el va fi vătămat, atunci vor suferi şi alţii...
― S-a mai întors vreodată? murmură Josh Mac-Callum cînd povestea luă sfîrşit. A făcut ceva?
Jeff Aldrich zîmbi misterios.
― Poate că da, şopti el. Poate se întoarce uneori noaptea şi se învîrte în jurul casei, căutîndu-şi fiul.
Vocea îi coborî şi mai mult şi-l ţintui cu privirea pe Josh:
― Şi se spune că, atunci cînd o să găsească băiatul potrivit, o să-l ia cu el. De fapt, anul trecut...
― Ajunge Jeff! interveni Hildie Kramer, distrugînd atmosfera creată cu un hohot de rîs. Doar nu vrei să-l sperii pe bietul Josh în prima lui noapte la noi, nu-i aşa?
― Dar mă simt excelent, protestă Josh. Îmi plac poveştile cu fantome!
Jeff îl privi admirativ, aşa că adăugă o minciunică:
― Nu mă sperie deloc!
Jeff i se uită, o secundă, drept în ochi, după care privi în altă parte, lăsîndu-l pe Josh să se întrebe dacă noul lui prieten îl crezuse sau nu.

***

Brenda urmări cum băiatul ei fu absorbit, încet-încet, de grup. Văzu cum el îşi lasă garda de protecţie din ce în ce mai jos, pe măsură ce puştii ― la fel de strălucitori ca şi Josh ― îl atraseră în cercul lor, făcîndu-i loc cînd se apropia el, ascultîndu-l cînd vorbea, acceptîndu-l.
Chiar aşa cum era ― împărţită între greutatea de a-şi lăsa fiul printre străini, la patru sute de mile de casă, şi dorinţa de a-i oferi ceva mai bun decît la Eden ― Brenda aflase în această seară, discutînd încet cu familia Aldrich, că problemele ei nu erau unice. Ascultase tăcută cum Chet Aldrich relatase întîmplarea ce avusese loc cu un an în urmă, cînd îl găsiseră pe Adam în baie, inconştient, cu o sticluţă de somnifere, goală, lîngă el. După ce trecuseră peste şocul şi groaza întîmplării, se hotărîseră amîndoi să ia taurul de coarne şi să admită că amîndoi băieţii lor aveau nevoie de programe speciale. Ca atare, îi aduseseră la academie.
― Sînt genul de copii care te fac să îţi pui întrebări în legătură cu propria ta inteligenţă, remarcase Chet, adăugînd că, de cînd sosiseră aici, gemenii se transformaseră ca prin miracol.
"Şi ăsta e şi miracolul meu", gîndi, în acel moment, Brenda. "Miracolul pe care l-am aşteptat".
În acea clipă, ezitarea dispăru.
A două zi, avea să stea faţă în faţă cu Hildie Kramer şi să întocmească formalităţile înscrierii lui Josh în academie.
Uitase complet de fiorul pe care-l simţise mai devreme, cînd îl văzuse pe George Engersol cum o priveşte pe Amy, ca pe un specimen bun de cercetat la microscop.
Uitase toate necazurile, pentru că Josh va fi fericit aici.
La urma urmei, ăsta era singurul lucru care conta.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:01 AM | message # 17
8

Dimineaţă, Josh se simţi dezorientat cînd se sculă în sunete de muzică clasică. Clipind din cauza luminii puternice ce venea de afară prin lucarnă, avu parte de unul din acele oribile momente de spaimă violentă care-l cuprindea cînd nu ştia unde se află. Într-un tîrziu, îşi aminti, dar asta nu făcu decît să-i diminueze prea puţin starea de frică, pentru că îşi aduse aminte şi de faptul că, noaptea trecută, duminică, maică-sa îl sărutase şi-i spusese adio, după ce-l instalase în noua lui cameră şi-l asigurase că o să vină să-i viziteze în weekend-ul următor, cînd va aduce cu ea şi restul hainelor lui. Bravînd, Josh îi spusese că e suficient dacă expediază îmbrăcămintea prin poştă. Insistase că nu simţea nevoia s-o vadă. Acum însă nu mai era aşa de sigur. Stătu în pat cîteva minute, paralizat de o subită teamă.
Ce trebuia să facă?
Să facă un duş, aşa cum făcea acasă în fiecare dimineaţă?
Concluzionînd că n-avea cum să-i strice, trase pe el halatul de baie, pe care-l primise cadou anul trecut de Crăciun şi care îi era deja prea mic, şi o luă pe coridor pînă în capăt, unde se găsea toaleta băieţilor. Înăuntru erau două separeuri cu duşuri.
Unul era deja ocupat de cineva, însă celălalt era liber. Pe jumătate adormit, îşi scoase halatul, intră în separeu şi dădu drumul la apa caldă.
― Isuse! strigă băiatul de alături.
Temperatura apei sale scăzuse brusc cu zece grade.
― Vrei să ieşi naibii de aici şi să mă laşi în pace, cretinule ce eşti?
― Î...îmi pare rău, se bîlbîi Josh.
Se simţi lovit de cuvintele băiatului şi în minte îi reveniră, cu forţa unei furtuni oceanicee, amintirile chinurilor la care îl supuseseră puştii din Eden.
Tocmai era pe punctul de a fugi din camera de baie, cînd uşa se deschise şi înăuntru păşi Jeff Aldrich. Îl văzu pe celălalt băiat sub duş şi îşi duse degetul la buze pentru a-l preveni pe Josh să nu facă vreun gest de protest. Se duse în separeul gol şi închise apa caldă în acelaşi timp în care deschise robinetul de apă rece.
Din separeul ocupat izbucni un urlet de durere. Instantaneu, dinăuntru ţîşni Brad Hinshaw. Avea faţa roşie de furie.
― Ce mama dracu'..., izbucni el.
Furia i se topi cînd văzu zîmbetul păcătos de pe faţa lui Jeff.
― Te-am prins! ţipă Jeff, izbucnind în rîs cînd văzu cît de furios era Brad.
― Isuse! gemu Brad. De ce nu mă poţi lăsa în pace?
Apucînd de prosop şi trăgîndu-şi halatul pe el, ieşi cu apa curgînd şiroaie de pe el.
― E a cincea dimineaţă la rînd, îi spuse Jeff lui Josh. Mi-am închipuit că s-a strecurat aici, cînd nu l-am găsit în toaleta de jos.
Josh rîdea şi el.
― L-am prins şi eu, chiar înainte de a intra tu. A fost numai un accident, dar a crezut că eşti tu. A fost de-a dreptul ofticat pe mine.
Satisfăcut de succesul poznei sale, Jeff o porni către ieşire, dar se opri după cîţiva paşi şi se întoarse.
― Hei, rosti el. Ce cameră ţi-au dat?
― Una din faţă. A doua de la scări.
Pe faţa lui Jeff apăru un zîmbet straniu.
― Băiete, în locul tău, n-aş vrea să stau în camera aia. A fost a lui Timmy Evans.
― A cui?
― A lui Timmy Evans, repetă Jeff. A fost aici anul trecut.
Josh se miră.
― Şi cum se face că nu e aici şi anul ăsta?
Rînjetul de pe faţa lui Jeff se lăţi.
― A murit, răspunse el, sec.
― A...a m...murit? se bîlbîi Josh simţind un fior rece pe şira spinării. Ce s-a întîmplat?
Jeff ridică din umeri.
― Au spus că s-a sinucis. Dar poate că n-a făcut-o. Se opri şi studie expresia de pe faţa lui Josh, apoi continuă:
― Poate a venit după el bătrînui Eustace Barrington. Poate a crezut că Timmy era fiul lui şi l-a luat cu el. Oricum, nu mi-ar plăcea să dorm în camera aia.
Aruncîndu-i lui Josh o ultimă privire ca pentru a-i spune: "Ai grijă!", Jeff părăsi şi el sala de baie, lăsînd uşa să se închidă singură, încetişor, în urma lui.
Josh uită de duş. Cîteva minute mai tîrziu, se duse în sufragerie, unde ceilalţi copii îşi luau deja micul dejun. Îşi alese mîncarea de pe bufetul unde farfuriile erau deja pregătite şi se îndreptă automat spre o masă goală. După cîţiva paşi însă Jeff îi făcu semn. Ezită o secundă, pentru că povestea cu Timmy Evans îi era încă proaspătă în minte, dar, în cele din urmă, cînd Jeff îl invită a doua oară, se alătură gemenilor.
Cînd apăru în încăpere Amy, Jeff îi făcu şi ei semn. În tot restul săptămînii ce urmă, cei patru statură împreună la fiecare masă. Spre uşurarea lui Josh, Jeff nu mai menţiona numele lui Timmy Evans.
Zilele trecură repede. Josh şi Amy descoperiră că academia nu semăna deloc cu şcolile de la care veniseră. Deşi erau încă priviţi cu circumspecţie, amîndoi simţiră că pentru prima oară în viaţa lor aparţineau unui grup şi nu se mai aflau în afară. Începură amîndoi să ia parte la tachinări şi chiar să participe la rîsul general, cînd glumele erau făcute pe socoteala lor.
Josh începu, în sfîrşit, să creadă că nu era chiar aşa de găgăuţă cum îl făceau să se simtă cei din Eden.
Într-o vineri, se afla la ora de engleză ţinută de Steve Conners, cu un volum din Shakespeare, deschis pe pupitru la piesa Hamlet. Trecuseră la recitarea piesei încă de la debutul orei, cu el în rolul lui Hamlet şi Amy în postura Ofeliei. Primele lor replici fuseseră făcute monoton, şters, ceea ce îl adusese pe domnul Conners ― căruia Josh nu îndrăznea încă să i se adreseze pe numele mic, aşa cum făceau ceilalţi copii ― în situaţia de a-i opri. Se uită la ei cu un soi de exasperare comică.
― Ce se întîmplă cu voi, amicilor? ceru el să afle. Asta-i o piesă! A fost scrisă pentru a fi prezentată pe scenă. Cine credeţi că ar fi dat bani s-o vadă dacă actorii ar fi recitat în felul în care o faceţi voi? Ce naiba, puneţi un pic de suflet, daţi un pic din voi, bine?
O luară de la capăt.. Dintr-o dată ― piesa care i se păruse lui Josh a fi îngrozitor de greoaie cînd o citise cu o noapte înainte, subliniindu-şi replicile lui cu linii galbene pentru a nu le pierde şirul ― prinse viaţă. Pe măsură ce colegii lui se implicară în atmosfera dramei, Josh începu să vadă aievea camerele vaste şi reci ale castelului Elsinore.
În mijlocul uneia din replicile sale, uşa se deschise şi Josh întoarse ochii să vadă cine intră. Era Adam Aldrich, care şovăi şi apoi se opri. Unul din lucrurile la care ţinea Steve Connors cu stricteţe era punctualitatea.
― Am doar o oră cu voi, şi n-am intenţia s-o irosesc, explicase el luni, cînd Josh întîrziase din cauză că nu găsise sala de curs. Aşa că, dacă nu apăreţi la timp, nu vă mai deranjaţi deloc. E clar?
Ruşinat de reproşul primit, Josh dăduse tăcut din cap în semn că a înţeles şi se strecurase spre locul lui. Acum, aştepta să vadă ce avea să i se întîmple lui Adam.
Steve Connors îl ţintui cu privirea pe Adam, căruia părea că nu-i prea păsa de întîrziere.
― N-ai priceput ce-am spus luni? întrebă profesorul.
Puştiul ridică din umeri.
― Am un bilet de la doctorul Engersol, rosti el. Înmînă hîrtiuţa profesorului. Conners aruncă o privire scurtă asupra conţinutului şi-i făcu semn cu capul să treacă la locul lui.
― În regulă. Să reluăm de unde am rămas. Adam, tu o să-l joci pe Polonius. Sîntem la pagina douăzeci şi şapte.
Scena fu reluată. Cînd veni rîndul lui Polonius, Adam Aldrich nu scoase o vorbă.
Conners se încruntă.
― Adam?
― Am pierdut şirul, răspunse băiatul.
Citi replica, fără expresie, împiedicîndu-se de cuvinte. Cînd veni următoarea replică, rată din nou.
― Ce se întîmplă, Adam? întrebă, intrigat, Conners. N-ai citit piesa aseară?
Adam se făcu mic în scaunul lui.
― N-am avut timp, murmură el, atît de încet încît Conners abia îl auzi.
Îl privi pe băiat. Părea că, de la o zi la alta, Adam îşi pierdea din ce în ce mai mult interesul pentru cursuri. Nu mai departe decît cu o zi în urmă, petrecuse întreaga oră uitîndu-se pierdut pe fereastră. Nu participase nici o secundă la discuţia despre Shakespeare şi teatrul elisabetan. Cu toate acestea, anul trecut jucase în două piese montate de academie şi participase chiar la una din producţiile departamentului de dramaturgie al universităţii.
― Ce aveai mai important de făcut decît să-ţi faci tema? îl chestiona mai departe Conners, păstrînd o voce blîndă.
― Făceam altceva. Asta-i tot, replică Adam.
Expresia de indiferenţă de pe faţă făcuse loc uneia de ţîfnă.
― Nu e treaba dumitale, încheie el.
Conners se irită.
― Să fim serioşi, Adam. Dacă îţi afectează comportamentul din clasă, atunci e treaba mea.
― Atunci poate că nu o să mai fiu în această clasă, ripostă, dur, băiatul.
Ceilalţi elevi priviră uluiţi cum Adam apucă ghiozdanul, scoase din el manualul de engleză şi se ridică în picioare.
― Urăsc clasa asta, anunţă el. Din punctul meu de vedere, se poate duce naibii.
Se îndreptă spre uşă şi dispăru.
Peste clasă se lăsă o linişte mormîntală. Josh rămase cu privirea pierdută spre uşă, întrebîndu-se ce avea să se întîmple. Se va duce, oare, domnul Conners după el ca să-l aducă înapoi? Şi felul în care Adam îi vorbise profesorului...
― Haideţi, copii, rosti, într-un tîrziu, Conners. Continuaţi să citiţi. Brad, vrei tu să dai replicile lui Polonius?
Brad încuviinţă în tăcere, iar Conners se repezi pe urmele băiatului. Îl văzu pe Adam la capătul holului, pe punctul de a ieşi din clădire. Conners o luă la fugă şi-l prinse cînd cobora ultima treaptă a scării din faţa intrării şi pornise spre vila din mijloc.
― Adam? îl chemă el pe nume cînd ajunse lîngă băiat. Hei, ce naiba, nu poţi să pleci aşa!
Băiatul continuă să meargă, cu mîinile înfundate în buzunare. De încheietura pumnului drept îi atîrna, pe punctul de a atinge solul, ghiozdanul. Conners îl apucă uşor de umăr. Reuşi să-l oprească şi-l întoarse cu faţa spre el.
― Adam, vrei să-mi spui ce se întîmplă? Ştii bine că eu ţin la tine.
Puştiul îşi îndreptă privirea în altă parte.
― Nu e nimic cu mine, răspunse el. Pur şi simplu nu-mi place ora dumitale şi n-am de gînd să mai vin la ea.
― Ei, chiar aşa? rosti exasperat Steve.
Încerca să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe el pusese stăpînire îngrijorarea. Îl observa pe Adam de o săptămînă şi întrebările pe care şi le punea în legătură cu băiatul se înmulţiseră din ce în ce.
― Cum îţi închipui că o să scapi de ea? continuă el. Engleza nu e o materie la alegere, să ştii.
― O să reuşesc, declară Adam.
Privirea i se îndreptă spre cupola de la etajul patru al reşedinţei.
― Doctorul Engersol o să mă scape, reluă el.
Conners se încruntă. Urmări privirea lui Adam. Acolo fusese, oare, Adam de dimineaţă? Sus, în cuibul particular al lui Engersol?
― Ce se petrece, Adam? Cum ai obţinut acel bilet de la doctorul Engersol? Doar ştie ce părere am eu despre lumea care întîrzie.
― Lucram împreună la ceva, repetă el cu o voce care îl informa pe Conners să nu se amestece unde nu-i fierbe oala.
― Ascultă, Adam, rosti Conners, decis să o ia de la capăt. Nu ştiu ce se întîmplă cu tine, dar cred că ar trebui să-mi povesteşti. Nu te pot ajuta...
Adam se smulse de lîngă el.
― N-am nevoie de nici un ajutor! răbufni el. Şi nu se întîmplă nimic cu mine. Nu mă poţi lăsa în pace?
Făcu doi paşi în spate, apoi se întoarse şi o luă la fugă peste pajişte, către reşedinţă.
Conners fu tentat să se ia după el, dar îşi aminti de restul elevilor care, teoretic, se aflau încă înăuntru; ora nu se terminase. Cu toate astea, aşteptă pînă ce văzu uşa masivă din lemn închizîndu-se după băiat. Abia apoi porni spre clasă. Era convins că Hildie Kramer l-a văzut pe Adam din biroul ei şi a lăsat orice deoparte pentru a-l descoase pe puşti. Steve descoperise, în scurtul timp de cînd era angajatul şcolii, că Hildie avea un instinct deosebit pentru copii. Adeseori părea că simte cînd unul dintre ei era în încurcătură înainte ca puştiul respectiv saşi dea seama.
Cu asta, Conners adăugă încă o problemă pe lista făcută în minte, a situaţiilor de care va trebui să se intereseze mai tîrziu.
Va trebui să vorbească cu Hildie pentru a afla ce se întîmplă cu Adam.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:02 AM | message # 18
***

― Ce se petrece cu Adam? întrebă Josh în acea seară.
Trecuse o oră de la cină şi se aflau în camera lui Jeff Aldrich, lucrînd la o problemă de trigonometrie, de care se izbiseră mai devreme. Cu el venise şi Amy Carlson, care stătea confortabil pe patul lui Jeff, cu o carte de istorie deschisă în poală, şi citea. Cînd auzi întrebarea lui Josh, ea săltă privirea, aşteptînd replica lui Jeff.
Acesta, concentrat asupra monitorului computerului de pe birou, se uită cu atenţie la Josh. Îi răspunse pe tonul folosit cînd povestise istorisirea cu fantome:
― Poate l-a văzut pe domnul Barrington.
Josh oftă din rărunchi.
― Fii serios, omule. Aia e o minciună! Nu există fantome.
― Zău? rosti Jeff tărăgănat. Adică vrei să spui că nu l-ai auzit deloc?
Josh îşi reaminti ce-i spusese Jeff despre Timmy Evans.
― Să aud pe cine?
― Ascensorul, rosti Jeff cu o intonaţie de rău augur. Uneori, noaptea tîrziu, îl auzi cum merge, dar, dacă te duci să vezi cine e, observi că nu se mişcă şi că nu e nimeni în el.
Amy se holbă, fascinată, la Jeff.
― Atunci, dacă nu e liftul, ce e? întrebă ea.
Josh îşi îndreptă atenţia spre ea scrutînd-o cu privirea.
― Aşa cum v-am spus la picnic. E bătrînul Eustace Barrington, care bîntuie noaptea în jurul casei, căutîndu-i pe cei care i-au ucis fiul. Sau poate îşi caută, într-adevăr, propriul fiu!
Josh simţi că i se pune un nod în gît.
― C-care fiu? îngăimă el pierdut. Ai spus că e posibil ca acel băiat să nici nu fi existat!
― Dar a existat! declară Jeff. A dispărut cînd avea cinci ani şi nimeni nu l-a mai văzut după aceea şi nici nu i s-a găsit corpul. Nimeni nu ştie ce i s-a întîmplat. Se spune însă că a murit în această casă şi bătrînul e încă aici, căutîndu-i pe ucigaşi. Poate, de aceea, se poartă Adam atît de ciudat. Poate l-a văzut pe domnul Barrington! Poate l-a văzut şi Timmy Evans!
― Ce dracu'! protestă Josh, încercînd să se debaraseze de fiorul care-l cuprinsese. Nu spune istorii d-astea cînd e şi Amy de faţă! O s-o înspăimînţi!
― Pe ea? Dar ce să zic despre tine? Arăţi ca un şoarece care a văzut pisica. Şi poate că povestea e adevărată, nu?
― Cine e Timmy Evans? ceru Amy să afle.
Ascultă în extaz reproducerea istoriei pe care
Jeff i-o povestise lui Josh cu cîteva zile înainte.
― Şi dacă e adevărat? şopti ea după ce Jeff termină. Adam s-a purtat foarte ciudat astăzi. S-ar putea să-i fie frică de o fantomă?
Jeff înălţă din umeri.
― Nu mă întreba pe mine. Nimeni nu ştie ce se petrece cu Adam. Uneori îl apucă tăcerea...
― Dar azi n-a fost tăcut, observă Josh. A fost de-a dreptul insolent cu domnul Conners.
Jeff îl privi cu luare-aminte pe Josh.
― Ei hai, fii serios, rosti el neîncrezător. Adam? Nu i-ar răspunde urît nimănui.
― Mă rog, a făcut-o azi dimineaţă, insistă Josh. Îi povesti lui Jeff ce se întîmplase la ora de engleză.
― Ce treabă are el cu doctorul Engersol? îl chestiona el pe Jeff în final.
Jeff ezită, ceea ce o făcu pe Amy să-l cerceteze întrebător.
― Ce e? Vreun secret mai aparte? rosti ea.
― E un seminar special, replică Jeff. Se referă la inteligenţa artificială.
― Nu există un asemenea lucru, interveni Amy, sigură pe ea. Nu va fi niciodată aşa ceva pînă ce nu se va descoperi cum gîndesc oamenii. Iar pînă acum nimeni n-a reuşit s-o facă.
― Zău? o ironiza Jeff. Ce te face să fii atît de sigură?
― Am citit, replică Amy. În Scientific American. Se povestea acolo totul despre încercările făcute la Stanford, M.I.T. şi-n alte părţi. Pînă acum, nu s-a reuşit nici măcar să fie determinat un computer să se gîndească la a-şi pune o haină de ploaie dacă plouă afară,
Josh izbucni în rîs.
― Şi ce dacă? întrebă el. Computerele nu se plimbă pe afară.
Amy îşi dădu ochii peste cap.
― Am vrut să spun, dacă ar fi mers pe afară. Apoi, nimeni nu s-a gîndit la ceva real. Era numai o simulare. Şi n-a mers.
― Ei, asta e chestiunea la care lucrăm noi, rosti Jeff. Doctorul Engersol încearcă să-şi dea seama cum gîndesc oamenii. Dacă va reuşi, se va schimba totul.
Amy ridică sprîncenele, intrigată.
― Deci ce făcea Adam azi-dimineaţă?
Pe faţa lui Jeff apăru din nou aerul de mister.
― E un secret. Nimeni din cei care lucrează acolo nu povesteşte nimănui ce face. Şi aşa v-am spus prea multe.
― Dar e o poveste, rosti Amy. Nu te cred. Pariez că, dacă l-aş întreba pe Adam, el mi-ar spune.
Buzele lui Jeff se strîmbară, dispreţuitoare.
― Pariez că n-ar face-o, spuse el cu superioritate.
Cei trei copii se îndreptară împreună către camera învecinată, unde îi găsiră pe Adam stînd în faţa computerului, cu casca montată pe cap şi mănuşa strînsă în mîna dreaptă.
Jeff făcu semn celorlalţi doi să nu scoată nici o vorbă. Se duse la computer şi privi ecranul. Ridică apoi microfonul de pe birou, apăsă pe butonul lateral şi şopti în el:
― Sînt aici, Adam. Sînt aici şi te urmăresc.
Adam încremeni, apoi smulse casca de pe cap şi-l privi mînios pe frate-său:
― Ce dracu' vrei? se răţoi el.
― Hei, îl opri Jeff. Las-o mai moale, da? Voiam numai să-ţi vorbim cîteva clipe.
Adam îi observă pe Josh şi pe Amy stînd jenaţi lîngă uşă.
― Sînt ocupat, rosti el, ursuz. N-aţi văzut că uşa era închisă?
― Voiam numai să aflăm de la tine despre ce e vorba în lecţiile tale cu doctorul Engersol, îi spuse Josh, făcînd deja un pas în retragere. In orice caz, ce se întîmplă cu tine? De ce te porţi atît de bizar?
Cîteva clipe pe faţa lui Adam se aşternu o expresie de defensivă, ca şi cum ar fi trebuit să se apere de un atac. Însă băiatul îşi reveni imediat şi bolborosi:
― S...sînt în regulă. Sînt doar ocupat cu ceva.
― Dar cu ce? îl chestiona Amy. Ce e cu casca aia?
Adam îşi trecu, nervos, limba peste buze şi ochii îi fugiră către frate-său.
― E ceva ce mi-a fost dat de doctorul Engersol, răspunse el.
― De ce nu-i spui? interveni Josh. Mie mi-ai prezentat-o mai deunăzi, nu?
Se întoarse spre Amy şi continuă:
― Se numeşte cască a realităţii virtuale. Cînd ţi-o montezi, îţi arată diverse chestii pe ecran care par ca şi cum ar fi reale.
― Chiar aşa? se miră Amy. Pot s-o încerc şi eu?
― Nu! bubui Adam.
Replica o ustură pe Amy. Îl privi, mînioasă, pe Adam şi izbucni:
― Ei bine, cine ar vrea să-ţi vadă casca ta idioată? Eu plec!
Se întoarse pe călcîie şi se năpusti, furioasă, afară din cameră. Josh îl privi, intrigat, pe Adam. Niciodată pînă atunci nu se mai purtase astfel. Pînă azi, fusese întotdeauna tăcut şi drăguţ şi-l lăsase mai tot timpul pe Jeff să vorbească în locul lui.
― Nu trebuia să fii rău cu ea, începu el.
Adam i-o reteză:
― Dar nici n-am invitat-o aici, nu? Şi nici pe tine. Aşa că de ce nu-ţi urmezi prietena şi nu mă laşi naibii în pace?
Josh simţi că ia foc.
― În regulă, aşa voi face, rosti el calm şi se repezi afară din cameră, trîntind uşa în urma lui.
După ce Josh dispăru, Jeff îşi privi fix fratele.
― Va fi la noapte? întrebă el.
Adam clătină, nesigur, din cap.
― Nu ştiu. S-ar putea. N-am hotărît încă.
Privirea lui Jeff deveni şi mai intensă.
― Şi cînd te vei decide?
Adam se rezemă de spăteaza scaunului, evitînd să se uite la geamănul său.
― Nu ştiu. N...nici măcar nu ştiu încă dacă vreau să mă duc.
Jeff se încruntă. Doar n-avea de gînd să se sustragă ca un laş, nu? Nu putea! Nu acum, după tot ce plănuiseră împreună.
― Fii serios, rosti el. Credeam că am hotărît deja. Urăşti locul ăsta. Nu-ţi place nicăieri. Deci, ce mare scofală? Dacă vrei să pleci, pleci. N-am hotărît asta odată?
Adam dădu nepăsător din umeri şi se duse la fereastră.
― D...dar dacă m-aş răzgîndi? Adică, după aceea?
Jeff rîse fals.
― Ar fi cam tîrziu, nu-i aşa? Adică, ai fi deja plecat.
― Ştiu, aprobă Adam, cu vocea stinsă. Numai la asta mă gîndesc.
Se întoarse şi-şi văzu fratele privindu-l supărat.
― Chiar vrei să te sustragi, nu-i aşa? îl acuză Jeff.
― N-am spus asta, se apără Adam cu o voce rugătoare.
― Mda, dar asta ai lăsat să se înţeleagă. Doamne, Adam, dar tare slab mai eşti! Niciodată n-ai făcut decît să te plîngi de toate, iar cînd ai, într-adevăr, şansa să faci ceva, te ascunzi ca un laş. Ei bine, dacă nu o să pleci la noapte, toată povestea cade. O să le spun lui tati şi lui mami ce plănuieşti, şi ei or să te oprească. Probabil că, de data asta, să te trimită la Atascadero sau prin preajmă.
Ochii lui Adam se măriră de spaimă la gîndul de a fi închis cu adevărat într-un spital psihiatric.
― Doar n-ai să faci aşa ceva, nu?
― Ba da. Şi încă cum. Oricum, chiar dacă nu te închid, pot pune pariu că te retrag de la şcoală şi te ţin acasă. Atunci nu o să mai ai niciodată şansa de a o face, nu?
Adam înghiţi în sec.
― Eu...
Jeff îşi simţi fratele tremurînd.
― Linişteşte-te, Adam. La noapte. Trebuie s-o faci la noapte.
Adam îşi pierdu, brusc, controlul.
― Dacă ţii atît de mult să se întîmple, de ce n-o faci tu? răbufni el.
Jeff nu spuse nimic. Gîndea cu repeziciune, întorseseră împreună chestiunea pe toate feţele şi petrecuseră ore întregi aducînd argumente pro şi contra. În cele din urmă, Adam fusese de acord că el era cel care trebuia să se ducă. Acum dădea înapoi, înecîndu-se ca ţiganul la mal.
Ei bine, aşa ceva n-avea să se întîmple. Prea era totul pus la punct. De data asta, nu-l va lăsa pe Adam să se poarte ca un laş.
― O s-o faci, rosti, hotărît, într-un tîrziu, Jeff.
Vocea nu îi era decît o şoaptă furioasă, care îl făcu pe Adam să simtă furnicături pe spate.
― Dacă n-o s-o faci, o să te ucid cu mîna mea, Adam. O să găsesc eu o cale ca nimeni să nu afle c-am fost eu. Şi o să mă asigur că o să te doară. Asta vrei de la mine? Să te fac să suferi?
Adam căzu, secerat, pe scaun.
― Nu, îngăimă el. Şi n-am spus că n-o s-o fac. Eu doar...
Jeff nu-l lăsă să termine. Începu să-l intimideze, să-l convingă, să transfere propriile gînduri în mintea fratelui său, aşa cum făcuse întotdeauna.
În final, tot ca întotdeauna, Adam încuviinţă.
― Bine, rosti el, palid. O s-o fac la noapte. Aşa că lasă-mă să mă pregătesc singur, în regulă?
― Juri c-o s-o faci? îi ceru Jeff.
Adam îşi ridică ambele braţe şi-şi încrucişa degetele de la mîini cu cele ale fratelui său, aşa cum se întîmplase mereu de cînd depăşiseră stadiul de bebeluşi. Era un gest ce semnifica că unul dintre ei făcuse o promisiune sfîntă celuilalt.
― Jur, declară el.
Jeff zîmbi, dar fără căldură.
― Bine, rosti el.
Porni spre uşă. Ajuns acolo, se opri.
Se întoarse şi-şi privi fratele cu ochi lipsiţi de orice expresie.
― După aceea, o să-ţi iau eu jacheta de piele. Bine?
Adam ridică, indiferent, din umeri.
― Doar dacă n-o s-o port cînd plec, rosti el. Oricum, mîine poţi să iei orice vrei. Va rămîne totul aici.
După cîteva clipe de reflecţie, Jeff vorbi din nou:
― Fii atent să nu te răzgîndeşti! Ne mai vedem noi.
Dispăru şi-l lăsă pe Adam singur în cameră.
― Daa, replică Adam. Ne mai vedem noi.
Însă se întrebă: Avea să-l mai vadă vreodată?
Probabil, nu.
Ce mai conta, însă?
Mai conta, cu adevărat, ceva?
În definitiv, nu-şi amintea să fi avut vreo zi în viaţa lui în care să fi fost cu adevărat fericit. Jeff fusese mereu acolo, gîndind pentru el, luînd hotărîri pentru el, spunîndu-i ce să facă.
Şi el întotdeauna îl lăsase să facă asta.
Aşa că, oriunde s-ar fi dus la noapte, nu putea fi mai rău decît fusese aici.
La urma urmei, Jeff nu pleca cu el. Va fi, astfel, liber, cel puţin o bucată de vreme.
Apucă de cască şi şi-o potrivi încă o dată pe cap.
O clipă mai tîrziu, se pierdu în lumea închipuită de computer, o lume care nu era nici mai mult, nici mai puţin decît o proiecţie a senzaţiei de a fi în interiorul aparatului, de a fi un electron bîzîind printre circuite şi explorînd complexul univers de la suprafaţa microprocesorului.
Aşa ceva ar fi trebuit să fiu eu, îşi spuse Adam.
N-ar fi trebuit să mă nasc niciodată.
Ar fi trebuit să fiu altceva, ceva ce nu simte nici un fel de durere.
La noapte, reflectă el, fremătînd de anticipaţie, voi fugi de durere. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:02 AM | message # 19
9

Adam aşteptă în pat să treacă o jumătate de ceas de cînd sunase stingerea. La ora unsprezece, se ridică din pat. Fără a aprinde lumina, îşi trase rapid hainele pe el. Alese o pereche de blugi jerpeliţi şi o cămaşă de un roşu aprins, care nu-i plăcuse niciodată. Spre deosebire de Jeff, Adam nu acordase niciodată o prea mare importanţă îmbrăcămintei. Hainele nu erau decît marfă, iar marfa nu contase niciodată în viziunea lui. Singurul lucru care era relevant pentru el era universul din propriul lui creier şi, o dată ce-l va descoperi, şi cel din computerul său. Iar singura persoană de care ţinea cont era Jeff.
Jeff.
Singurul om care îl cunoştea mai bine decît se ştia el însuşi.
Persoana care îi putea vorbi despre absolut orice.
Persoana de care fusese cel mai apropiat toată viaţa.
Şi care îl îndepărta de lîngă el, la noapte.
Poate vor fi din nou împreună, cîndva. Şi aşa va fi dacă se va întîmpla precum se gîndea el că va fi.
Aşa crezuse întotdeauna în legătură cu actul pe care-l va executa la noapte.
Chiar şi astă-seară, cînd sosise ultima clipă, nu numi în nici un fel ceea ce avea să să se petreacă cu el.
După ce se îmbrăcă, se duse la computer şi puse monitorul în funcţiune. Ecranul începu să lumineze stins în întuneric. Adam se aşeză în faţa tastaturii. Pe ecran apăru meniul principal, proiectat chiar de el. Adam se uită la el cîteva secunde, apoi alese unul din programele utilitare de pe listă.
Începu, cu regret, să şteargă toate fişierele de pe hard-discul de 80 de megabiţi. După ce-şi termină sarcina şi şterse, unul cîte unul, toate directoarele şi subdirectoarele, privi în tăcere noul arbore pe care nu se mai afla nimic, în afară de utilitarul pe care îl folosea.
Mai avea timp să se răzgîndească. În definitiv, nu ştersese decît prima literă a numelor fişierelor. Datele se aflau încă pe disc. Dacă voia, putea să le recupereze în numai cîteva minute.
Ezită. În cele din urmă, se hotărî.
Mişcîndu-şi rapid degetele, tipări comenzile de spălare a discului, prin care computerul avea să treacă prin tot directorul rădăcină şi să reţină numai un anumit număr de digiţi preselectaţi.
Computerul va repeta procesul de trei ori. Cînd va termina, nu va rămîne nimic în afara unicului program utilitar.
Va dispărea totul. Se vor irosi toate programele pe care învăţase să le utilizeze în cei cinci ani de cînd lucra la propriul lui computer. Se vor duce toate datele pe care le compilase), toate jocurile pe care nu numai că le îndrăgise, dar le remodelase pe gustul lui, refăcîndu-le codurile, astfel ca nimeni în afară de el să nu se poată juca cu ele.
Într-un fel, era ca şi cum îşi ştergea propria viaţă, astfel ca nimeni să nu găsească nici un indiciu asupra motivului pentru care făcuse ceea ce avea să facă.
În definitiv, nu era treaba nimănui, era viaţa lui şi putea face ce voia cu ea.
Computerul bîzîi încet, indicînd că-şi terminase sarcina.
Adam scoase utilitarul din memorie. Cînd apăru prompterul, tipări o singură linie:
C: ERASE *.*
Presă tasta de intrare. Pe ecran apăru o întrebare:
ARE YOU SURE? ALL FILES WILL BE ERASED. N(Y)
O clipă, fu din nou tentat să se răzgîndească. Oftînd din adîncul sufletului, apăsă pe tasta Y. Cînd întrebarea apăru din nou, dîndu-i o ultimă şansă de a-şi schimba hotărîrea, presă din nou aceeaşi tastă.
Peste o clipă, prompterul reapăru. Deşi computerul funcţiona încă, nu mai putea executa nimic. Adam îi lichidase orice posibilitate de a fi folositor. Nu mai era acum decît o memorie goală ce aştepta să fie repopulată cu date.
Cîteva secunde, Adam continuă să tasteze, apoi stinse monitorul, lăsînd camera din nou în beznă. Se duse în tăcere la uşă, o întredeschise şi se furişă în culoarul slab iluminat ce traversa etajul doi pe toată lungimea lui.
Holul era pustiu şi nu se auzea nici un sunet.
Păşi pe coridor, închizînd uşa în urma lui. Sunetul discret al închizătorii i se păru a fi nefiresc de zgomotos. Încremeni, aşteptînd ca uşile de pe sală să se deschidă şi ceilalţi copii să iasă, mînioşi, din camere.
Nu se întîmplă nimic.
Liniştea clădirii îl înconjura ca un giulgiu.
Se opri o secundă în dreptul uşii lui Jeff. Să intre şi să-şi ia rămas bun de la fratele lui?
Nu.
Cel mai bine era să se topească în bezna nopţii.
Mergînd tiptil, ajunse în capul scărilor largi, care spiralau pînă la parter, şi se opri să asculte.
Linişte.
Lumina candelabrului spînzurat în holul de la intrare fusese diminuată pentru regimul de noapte. Adam privi dedesubtul uşii biroului lui Hildie Kramer.
Era lumină înăuntru?
Nu fu sigur.
Coborî scările ţinîndu-se de zid, ca şi cum masa acestuia l-ar fi ascuns de orice privire care l-ar fi urmărit, aşteptîndu-l.
Ajunse, în sfîrşit, la uşa de la intrare. Răsuci clanţa încet, temîndu-se că şi cel mai mic zgomot l-ar putea trăda. Deschise uşa doar atît cît să se strecoare afară. Ieşi pe verandă şi aşteptă în umbră pînă ce se asigură că nu se afla nimeni pe terenul din faţa imobilului. Într-un tîrziu, se repezi să traverseze pajiştea, furişîndu-se de la copac la copac, ca un mic animal care se teme să nu fie vînat. Abia după ce trecu de poartă îşi permise să respire uşurat.
După ce pulsul i se linişti, se topi în noapte. Simţea un fior sălăşluind în el, deşi era neobişnuit de cald afară.
Era însă hotărît.
Douăzeci de minute mai tîrziu, se afla în faţa casei în care crescuse. Era, o clădire veche, acoperită cu şindrilă şi avînd două etaje, pe care părinţii o cumpăraseră cînd el avea numai doi ani. Situată în apropierea plajei ea era înconjurată de o pajişte care era mîndria tatălui lui. De ambele părţi ale verandei din faţă creşteau tufişuri enorme de camelii. Privirea băiatului se opri asupra etajului doi şi, în special, asupra camerei care fusese odată a lui. Ştia că în acea încăpere mai erau încă o droaie de lucruri care îl aşteptau să revină.
De-acum aveau să aştepte o veşnicie. El n-avea să se mai întoarcă în această casă.
Un alt drăcuşor îl zgîndări. Simţi, o clipă, apriga dorinţă de a intra şi de a o scula pe mama lui. Poate ar fi trebuit să-i povestească ce avea de gînd să facă...
Nu!
Îi răsunau încă în urechi ameninţările lui Jeff. În plus, Adam ştia cum va reacţiona maică-sa.
Va chema doctorul şi-l va închide undeva.
Suficient de departe ca să nu mai poată face ce voia.
Se îndepărtă de casă şi se duse în mica zonă comercială a oraşului, unde privi produsele expuse în vitrine. Nu dorea nici unul din ele şi n-avea să le ducă lipsa.
Continuă să meargă, privind îngrijorat în jurul său şi ascunzîndu-se în umbră de fiecare dată cînd de el se apropia o maşină. De acum nu mai putea fi prins. Era prea aproape de îndeplinirea ţelului.
Porni înapoi spre academie. Se mişca rapid. Simţea fiecare secundă care trecea. Ajunse la poartă, o depăşi, apoi o luă de-a lungul pajiştei, ţinîndu-se aproape de gard. Într-un tîrziu, se îndreptă spre reşedinţă.
Scrută ferestrele întunecate ale întregii clădiri, apoi îşi îndreptă atenţia spre etajul patru, în direcţia ciudatei cupole, care semăna cu o pasăre încovoiată deasupra prăzii sale.
Prin ferestrele apartamentului se vedea lumină.
Privi ţintă luminile, care scînteiau în noapte.
Restul academiei dormea.
Mai puţin el.
Îşi băgă capul între umeri, şi îşi înfundă mîinile în buzunare.
Sosise timpul să isprăvească treaba.

***

Trenul se mişca cu repeziciune pe şine. Nu era decît o locomotivă care trăgea cîteva vagoane goale şi o platformă cu soldaţi. N-avea nici o oprire pe parcurs şi n-avusese niciodată. Nu era decît una din obişnuitele curse săptămînale din Salinas, care trecea prin Santa Cruz.
N-avea decît un singur scop. De a menţine dreptul de folosire a căii ferate în favoarea companiei Barrington Western Railroad.
Era o cursă plictisitoare. Singura zonă mai interesantă se întindea în lungul promontoriului de nord. Acolo, trenul cobora încetişor cu spatele. Un membru al echipajului observa întotdeauna linia de pe platforma din spate şi îi comunica, din timp în timp, mecanicului dacă drumul era liber. Însă după ce ajungeau la capătul liniei, la patruzeci de mile nord de Barrington, şi o porneau din nou, echipajul intra în amorţire şi mai degrabă era tentat să privească luna reflectată în mare, decît să supravegheze şinele.
În definitiv, în cei douăzeci de ani de cînd efectua cursa, mecanicul n-avusese niciodată de semnalat superiorului său vreun eveniment mai deosebit, în consecinţă, nici în această seară el nu era foarte atent la ce se întîmpla în faţa lui.
Oricum, n-ar fi avut nici o importanţă. Cînd văzu obiectul de pe linie, după o curbă, fu oricum prea tîrziu ca să-l evite.
Totuşi, el se năpusti asupra frînelor şi-i strigă pompierului:
― Isuse Hristoase! Un cretin şi-a lăsat un sac de gunoi pe linie!
Trenul începu să încetinească. Frînele scrîşniră cînd mecanicul apăsă mai puternic pe pedală.
Apoi, el îşi dădu seama, în lumina lunii, că obiectul nu era un sac de gunoi.
Era un om, încovoiat peste şine, cu spatele la tren.
Mecanicul trase de sirenă. Noaptea fu sfîşiată de un ţipăt strident, care sperie un stol de vrăbii şi le făcu să zboare din cuiburile lor, făcute în copacii de lîngă calea ferată.
Persoana de pe şine nu se mişcă.
Mecanicul îşi simţi sudoarea curgîndu-i pe tot corpul, cînd realiză ce avea să se întîmple şi cînd îşi dădu seama că nu va putea face nimic pentru a evita aşa ceva. Inerţia locomotivei Diesel era atît de mare încît, chiar dacă ar fi blocat complet frînele, masa i-mensă de oţel ar fi continuat să alunece, frecîndu-se de şine şi împroşcînd scîntei.
Dar asta n-ar fi fost suficient.
Trenul se apropie de obiect. Pierdea viteză cu fiecare secundă ce trecea. O clipă, mecanicul se rugă să apară un miracol.
N-a apărut.
Locomotiva izbi persoana. Cînd corpul fu proiectat în aer, mecanicul îşi dădu seama că era un băiat.
Un puşti, îmbrăcat în blugi şi cămaşă roşie.
Se trezi că se întreabă dacă nu cumva băiatul se îmbrăcase intenţionat în roşu, pentru ca sîngele să se confunde cu culoarea cămăşii.
Nu mai avea importanţă. Forţa loviturii îl transformase, probabil, într-o masă neidentificabilă de carne şi oase.
Din instinct, mecanicul se uită la ceas. Era aproape patru şi treizeci dimineaţa.
Mizerabilă oră pentru a muri.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:03 AM | message # 20
***

Cu toate că era întuneric de nu se putea vedea nimic, Jeff Aldrich ştia că nu e singur în cameră, încăperea era mare; atît de mare, că nu-i putea simţi pereţii şi tavanul, deşi era sigur că erau acolo.
În orice caz, putea să-l simtă pe celălalt din cameră.
Adam.
Pierdut în întuneric, căutîndu-l, înăuntru se afla Adam.
Jeff îşi cheamă fratele, dar nimeni nu-i răspunde.
Făcu un pas înainte, ezitant, simţind întunericul, dar nu atinse nimic.
Strigă.
― Adam? Hei, Adam, unde eşti?
Deşi uriaşe din toţi bojocii, vocea lui păru slabă, strangulată. Cuvintele fură greu audibile, chiar şi pentru el.
Simţi cum, din beznă, îl învăluie frica, îl atinge; îi simţi tentaculele că îl agaţă şi îl absorb în fiinţa întunericului.
― Nu! gemu el. O să-l găsesc. Trebuie să-l găsesc.
Se luptă cu frica. Încercă să fugă de ea, dar îşi simţea picioarele împiedicate, de parcă erau prinse într-un soi de noroi ud şi gros sau într-o mlaştină de nisip mişcător.
Se agită şi mai tare, strigînd din nou:
― Adam? Adam, n-am vrut! Iartă-mă, Adam!
Se eliberă din noroi şi apoi se trezi alergînd cît putea de repede prin întuneric. Iar în jurul lui, bezna lua alt contur.
Nu mai era în cameră. Era afară şi totul părea diferit de cum fusese, deşi arăta la fel.
Iar el simţea că se apropie de Adam!
În cele din urmă, văzu înaintea lui un punct luminos.
Se năpusti spre lumină. Îi dispăru ultimul fior de frică. Inima îi bătea nebuneşte şi picioarele îl dureau din cauza efortului, dar nu putea încetini fiindcă lumina era Adam. Dacă ar fi putut ajunge la ea...
Atunci începu să capete formă. Nu mai era un punct, ci devenise un fascicul, care strălucea de undeva, de deasupra capului. Cînd se uită în sus, nu putu identifica sursa luminoasă.
În fascicul, însă, părînd a fi suspendat în aer, stătea Adam.
Se uita la el cu ochi acuzatori.
Jeff se opri.
― Adam.
Scoase cuvintele nesigur pe el, pentru că se schimbase ceva la fratele lui, ceva ce nu înţelegea.
Îşi strecură mîna în fasciculul de lumină, încercînd să-şi atingă fratele. Dar mîna îi dispăru şi Adam începu să rîdă.
― Credeai că n-o s-o fac? rosti el. Ai crezut că o să fiu laş. Totdeauna ai crezut că sînt un laş.
Jeff simţi că-l inundă un val teribil de remuşcare.
― N-nu! exclamă el. N-am crezut asta. Eu...
Dar era prea tîrziu. Fasciculul luminos începu să scadă în intensitate şi imaginea fratelui său începu să tremure. Apoi, încet, dispăru. Cînd muri ultima rază de lumină, Jeff strigă încă o dată numele fratelui său.
― Adam!!!

***

În camera sa de la etajul trei, Josh MacCallum era treaz. Stătea întins, şi asculta întunericul.
Se deşteptase mai devreme, nu ştia precis cînd, cînd auzise un sunet.
Nu-i luase mai mult de o secundă pentru a-şi da seama ce fusese.
Ascensorul, cu motorul lui zbîrnîind şi cuşca zornăind pe ghidaj.
Îi venise instantaneu în minte povestea lui Jeff, şi primul lui impuls fusese să-şi ascundă capul sub învelitoare încercînd astfel să estompeze sunetul din urechi. După aceea îşi dădu seama ce se întîmpla.
Era chiar Jeff, care se juca cu liftul în casa cuprinsă de întuneric şi care rîdea pe-nfundate, fără îndoială, de spaima pe care o provoca.
Aşa că Josh se sculase, îşi pusese pe el halatul, după care ieşise pe hol, strecurîndu-se de-a lungul coridorului în beznă pînă ce ajunsese la puţul ascensorului.
Putea încă să audă sunetul maşinăriei.
Însă liftul nu se mişca. Cînd se zgîise să vadă ce era în golul puţului, nu observase decît capacul cuştii, slab iluminată de candelabrul din hol.
Dintr-o dată, sunetul încetase. Josh îşi oprise respiraţia. Îi fusese frică să facă cea mai mică mişcare.
Nu se întîmplase nimic.
Continuase să asculte cîteva minute lungi cît o veşnicie, aşteptînd ca fantoma lui Eustace Barrington să apară pe scări, plutind către el în întuneric. Văzînd că nu se întîmplă nimic, s-a hotărît să se întoarcă în pat.
Ca să stea treaz şi să asculte.
Auzi din nou sunetul liftului şi se duse încă o dată să se uite.
Cuşca era tot în fundul puţului, unde fusese şi mai devreme. Cu toate astea, acum era un sunet nou. Se întoarse în pat şi se aşeză în capul oaselor. Ce fusese?
Auzi, prin fereastra deschisă, o voce disperată care striga:
― Adam, vino înapoi!
Jeff! Era vocea lui Jeff!
Sări din pat şi, îmbrăcat numai în pijama, se năpusti din cameră alergînd spre scări. Sărind cîte trei trepte o dată, ajunse la etajul doi la timp ca să vadă feţe somnoroase care se zgîiesc la el.
― Ce e? întrebă cineva. Ce s-a întîmplat?
Josh nu răspunse. Continuă să alerge pe coridor pînă la camera lui Jeff. Deschise cu violenţă uşa şi aprinse lumina. Apoi se opri, holbîndu-se în faţa priveliştii.
Jeff stătea în capul oaselor în pat, palid. Corpul îi tremura din toate încheieturile.
În afară de draperiile care fîlfîiau uşor în boarea care intra prin fereastra deschisă, camera era tăcută şi liniştită.
― Jeff? rosti încet Josh. Ce s-a întîmplat? Eşti bine?
O clipă, Jeff nu zise nimic, apoi reuşi să dea aprobator din cap.
― A...am avut un coşmar. Era în legătură cu Adam. El... el plecase. Era ca şi cum ar fi murit, sau aşa ceva, şi era vina mea.
― Isuse! exclamă, stupefiat, Josh.
Jeff se scutură.
― A fost asa de real.
Era treaz de acum. Întregul corp îi era acoperit de o sudoare rece. Avea încă acel sentiment cumplit ce-l copleşise cînd îşi strigase, pentru ultima oară, fratele.
― Ce se întîmplă? întrebă Brad Hinshaw, intrînd şi el în cameră. Îl zări pe Jeff.
― Isuse! Omule, arăţi de parcă ai fi văzut o stafie.
― C...chiar a văzut una, murmură Josh. A visat că Adam murise din vina lui.
― Rahat! exclamă Brad.
Înainte însă de a mai apuca să spună ceva, altcineva intră în cameră.
― Adam e aici?
Peste încăpere se aşternu o linişte de mormînt. Cei trei se holbară unul la altul. Apoi Jeff se sculă greoi din pat şi se îndreptă spre uşă. Josh şi Brad se traseră, instinctiv, înapoi, pentru a-l lăsa să treacă. Jeff ieşi pe coridor, se duse pînă la camera alăturată, ezită un moment, apoi intră înăuntru.
Patul era gol, deşi arăta ca şi cum s-ar fi dormit în el.
Toate obiectele lui Adam erau la locul lor obişnuit.
― P...poate tocmai s-a dus la toaletă, sugeră Brad Hinshaw.
Însă o nouă voce interveni:
― Tocmai am fost eu acolo. E pustie.
Jeff fixă patul încă o clipă, apoi îşi mută privirea spre computerul de pe birou. Ca în transă, se apropie de el şi apăsă butonul de punere în funcţiune a monitorului. O fracţiune de secundă, străluci o lumină verde, apoi ecranul se lumină. Cîteva clipe mai tîrziu, lîngă prompter apărură, tiptil, ultimele cuvinte ale lui Adam. Se holbară toţi la mesajul scris:

C: NIMENI NU MĂ ÎNŢELEGE, AŞA CĂ E TIMPUL SĂ PLEC. MĂ DUC ÎNTR-UN LOC MAI BUN Şl MAI ÎNALT

Cînd înţelese semnificaţia cuvintelor, Josh simţi că-i vine rău. Fu instantaneu înapoi în timp, la începutul săptămînii trecute, pe patul din camera sa, în Eden, cu cuţitul de vînătoare în mîini.
Degetele de la mîna stîngă atinseră, inconştient, cicatricele de la încheietura mîinii drepte, singurele rămăşiţe ale gestului pe care-l făcuse.
Înţelese brusc de ce Adam se purta atît de ciudat în ultimele zile. Josh se gîndise la moarte doar cîteva minute, la furie. Spre deosebire de el, Adam plănuise, probabil, totul timp de mai multe zile.
Plănuise şi se hotărîse.
Dar ce făcuse anume? Unde era?
― C...ce-o să faci? îl întrebă el pe Jeff.
Jeff se mulţumi să se întoarcă pe călcîie şi să plece. Cînd părăsi camera fratelui său, în capul scărilor apăru Hildie Kramer.
Păru şocată cînd îl văzu, dar îi vorbi cu o voce joasă şi calmă.
― Jeff? Vrei să vii jos cu mine? Trebuie să vorbesc cu tine în legătură cu ceva.
Un minut mai tîrziu, stînd pe canapea, în pijama, alături de Hildie, Jeff ascultă în tăcere cum ea îi spune că tocmai fusese găsit cadavrul lui Adam.
― Era pe şinele de cale ferată, explică ea. Bănuiesc că s-ar fi putut să fie un accident...
Vocea i se stinse. Strecură un braţ în jurul umerilor lui Jeff.
― Nu! exclamă băiatul. N-a fost un accident. A lăsat un bilet de rămas bun pe computer.
Cîteva secunde, Hildie nu spuse nimic. Apoi, răsuflînd adînc, rosti:
― Cred că ar fi mai bine să te duc la părinţii tăi. Jeff nu spuse nimic. O lăsă să-l conducă înapoi în camera lui pentru a se îmbrăca. Cînd începu însă să-şi pună hainele pe el, visul îi reveni în memorie.
Deci ceea ce i-a zis atunci Adam era adevărat: nu s-a sustras.
Ciudat. Jeff se simţea mîndru de fratele lui.
În acea clipă, ştiu că ăsta era secretul lui, pe care nu-l va spune nimănui.
Niciodată.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:03 AM | message # 21
10

Chet Aldrich se deşteptă încetişor. Ochii lui căutară automat afişajul ceasului electronic de pe noptieră. Era şase fără treisprezece minute. Alarma fusese programată să sune la şase şi jumătate.
Chet se încruntă. Niciodată nu se sculase cu atît de multă vreme înainte ca alarma să dea deşteptarea; întotdeauna se trezea cu un minut înainte să se audă bipul ei iritant, astfel încît avea mereu ocazia să o închidă.
Ceva însă îi deranjase somnul. Se uită pe fereastră pentru a privi cerul care începuse deja să se lumineze. Vreun tunet? Respinse ideea cînd văzu luna, care stătea încă spînzurată deasupra orizontului. Cînd fu pe punctul de a se rostogoli la loc ca să-şi îngroape din nou capul în pernă, auzi clinchetul soneriei de la intrare.
Ultimele rămăşiţe ale somnului îl părăsiră instantaneu. Se sculă din pat şi pipăi în jur în căutarea halatului. Îl găsi, îl trase pe el şi aruncă o privire Jeanettei, care încă dormea profund, ghemuită pe partea stingă, cu părul revărsat pe pernă.
Clopoţelul se făcu din nou auzit. Chet se grăbi să coboare. Îl cuprinsese o prevestire rea. Cînd cineva sună la uşă la o oră atît de matinală era semn clar de veşti proaste.
"Chiar foarte proaste", se corectă el. Pînă să a-jungă la clanţa uşii, în minte i se contura deja o posibilitate a ceea ce se întîmplase. Cînd deschise şi-l văzu pe Jeff, inima porni să-i bată nebuneşte. Fiul lui era palid şi avea ochii măriţi de groază. Tremura din tot corpul. În spatele lui se afla Hildie Kramer, flancată de doi poliţişti.
O clipă, Chet simţi că-l invadează speranţa. Probabil că se înşelase şi nu se întîmplase nimic altceva decît că Jeff o ştersese în mijlocul nopţii şi se băgase în vreun bucluc. Respinse însă supoziţia imediat ce citi expresia din ochii femeii. Nu reflectau mînie şi nici măcar dezamăgire.
Chet văzu în ei compasiune.
Compasiune şi simpatie.
― Ce s-a întîmplat? întrebă el şi se dădu la o parte pentru a lăsa cele patru persoane să intre în casă. Nimeni nu scoase nici o vorbă, ca şi cum fiecare aştepta ca altul să transmită vestea. Atunci, Chet îşi dădu seama:
― Adam, nu-i aşa? S-a întîmplat ceva cu el.
Hildie Kramer rupse tăcerea. Îl apucă pe Chet de braţ, ca şi cum ar fi vrut să-l susţină, şi-i spuse:
― Îmi pare rău, Chet. El e... Mi-e teamă că a murit.
― Oh, Doamne! murmură Chet.
Cuvintele i se opriră în gît. Simţi cum genunchii încep să-i tremure. De acum numai sprijinul femeii îl făcea să stea drept.
― Nu, îngăimă el. E o greşeală... Trebuie să fie.
― Regret sincer, domnule Aldrich, rosti un poliţist. S-a întîmplat cu o oră, o oră şi ceva în urmă. Era pe şine, cînd...
Fu întrerupt de Jeanette, care se trezise şi stătea acum în capul scărilor, cu rochia înfăşurîndu-i protector corpul şi cu faţa de pe care nu dispăruseră urmele somnului.
― Şine? întrebă ea. Despre ce vorbiţi acolo?
Luptîndu-se cu sine pentru a rămîne în picioare, Chet se uită la nevastă-sa cu o privire goală.
― Despre Adam, îi comunică el. El e... Hildie spune că e mort.
Hildie spune...
Ca şi cum ar exista şansa ca Hildie să se înşele, ca totul să nu fie decît o cumplită eroare, ca Adam să fie undeva, în viaţă. Şi totuşi şi aceste cuvinte avură efect. Ochii ei, măriţi şi neîncrezători, îşi mutară atenţia către şefa administraţiei academiei.
― Adam? îngăimă Jeanette. Dar asta nu-i posibil. Spuneai că îi merge de minune.
Pe măsură ce respingea ideea, vocea îi crescu în intensitate.
― Şi îi mergea bine! în week-end-ul trecut, la picnic...
Hildie porni să urce scările, părăsindu-l pe Chet, care era încă încremenit, ca şi cum vestea îl golise de toată tăria.
― Jeanette, nu ştiu exact ce s-a întîmplat, rosti ea.
Căuta să observe ceva de care s-ar fi putut apuca femeia, aflată în stare de şoc.
― E posibil să fi fost un accident...
― Accident? repetă Jeanette. C-ce s-a întîmplat?
Unul din poliţişti le spuse povestea mecanicului, în timp ce Jeanette coborî scările, susţinută de Hildie.
― A spus că n-a putut face nimic, încheie poliţistul. De îndată ce l-a văzut pe fiul dumneavoastră, a acţionat frînele şi a tras sirena, dar era prea tîrziu. Băiatul a rămas nemişcat, iar trenul mergea prea repede ca să se oprească la timp.
― N...nu s-a mişcat? repetă Jeanette. A...a stat, pur şi simplu, acolo?
― Îmi pare rău, confirmă poliţistul. Mecanicul a spus că a fost ca şi cum aştepta ca trenul să-l lovească.
Jeanette se agăţă de soţul său. Chet îşi puse braţele în jurul ei. Jeanette începu să plîngă. Toată povestea asta era imposibilă. Nu dorea şi nici nu putea s-o accepte. De aia îl trimisese pe Adam la academie, tocmai ca să prevină aşa ceva.
― Nu, murmură ea. Nu pot să cred. Nu e Adam. E...e altcineva. Trebuie să fie altcineva.
― Îmi pare atît de rău, Jeanette, o compătimi Hildie pe femeia distrusă. Mi-aş fi dorit să fi fost altcineva. Din păcate, nu e nici o greşeală.
Dintr-o dată, Jeanette simţi că prinde o putere supranaturală.
― Vreau să-l văd, rosti ea ferm. Vreau să-l văd pentru mine.
Palid, Jeff stătuse pînă atunci în cadrul uşii şi ascultase cum sînt informaţi părinţii lui de moartea lui Adam. Cînd maică-sa rosti ultimele cuvinte, se duse şi se ghemui strîns lîngă ea. Inconştient, Jeanette îl mîngîie pe păr, cu ochii fixaţi pe poliţistul care îi comunicase ce se întîmplase.
― Vreau să văd unde s-a întîmplat, rosti ea cu o voce lipsită de culoare. Şi vreau să-mi văd fiul. Cred că am dreptul la asta, nu?
Tînărul ofiţer se mişcă stingherit de pe un picior pe altul.
― Nu e absolută nevoie, doamnă, replică el. Vreau să spun că nu e nici un dubiu asupra celor întîmplate şi...
― Nu! rosti, tăios, Jeanette. Eu am dubii. Vreau să-l văd pe el! Nu poţi înţelege asta? E fiul meu şi vreau să-l văd!
Îşi ridică vocea pînă în pragul isteriei. Jeff se strînse şi mai tare lîngă ea, iar Hildie Kramer schimbă o privire cu poliţistul.
― O să rămîn eu aici cu Jeff, zise ea. Puteţi să-i duceţi acolo pe domnul şi pe doamna Aldrich?
Fu rîndul lui Chet să vorbească, împieticindu-se în cuvinte:
― Jeanette, nu trebuie să facem asta. Noi...
Însă Jeanette negă cu înverşunare din cap.
― Nu, Chet. Eu trebuie s-o fac. Nu voi crede nimic pînă ce nu voi vedea cu ochii mei.
Se degajă cu blîndeţe din strînsoarea braţelor fiului ei.
― Pot să merg şi eu? întrebă Jeff.
Jeanette păru că ignoră rugămintea, însă Chet negă.
― Nu ţi-ar place, fiule, rosti el, cu o voce sfîşietoare. Rămîi aici cu Hildie, iar noi o să ne întoarcem cît putem de repede. Bine?
― Dar vreau şi eu să merg! protestă Jeff cu încăpăţînare. Vreau şi eu să văd ce s-a întîmplat.
Îi era încă proaspăt în minte visul pe care-l avusese, deşi nu pomenise nimănui despre el, cu excepţia lui Josh şi Brad.
Şi în acest vis...
Nu! Ce s-a întîmplat în vis n-a reprezentat realitatea. Singurul lucru real era faptul că Adam era mort. Dar el nu putea să fi murit! Spusese doar că va pleca...
― Haide, Jeff, rosti tandru Hildie, luîndu-l cu blîndeţe pe băiat către bucătăria din spatele casei. Să-i lăsăm puţin pe părinţii tăi singuri, de acord?
Jeff îi îngădui să-l ia cu ea. Încercă să pună toate lucrurile la locul lor în mintea sa şi să împace visul cu realitatea morţii fratelui său. Îşi văzu, cu coada ochiului, părinţii părăsind casa, însoţiţi de cei doi poliţişti.

***

Maşina poliţiei trase pe dreapta şoselei. Se găseau la aproximativ patru mile nord de Barrington. La o sută de metri în faţa lor, drumul şi calea ferată care mergea paralel cu el, făceau o curbă şi dispăreau din vedere, urmărind relieful coastei. Paralel cu şinele, un parapet de beton taluza dealul. Jeanette ieşi din maşină şi o trecură fiori prin tot corpul cînd văzu sînge împrăştiat pe peretele de beton.
La faţa locului se aflau mai mulţi indivizi, care fotografiau, făceau schiţe şi măsurau, pentru a putea determina viteza locomotivei în momentul impactului. Doi membri ai echipajului trenului se agitau nervoşi lîngă platforma din spate, dar mecanicul nu se vedea nicăieri.
Chet întrebă unde se afla acesta.
― L-au dus la secţie ca să-i verifice alcoolemia şi dacă luase droguri, explică unul dintre investigatori. Nu ne aşteptăm să descoperim ceva. Cei din echipajul trenului spuneau că Lawrence, aşa îl cheamă pe mecanic, Gary Lawrence, e un abstinent înverşunat. Nevastă-sa a fost alcoolică, aşa că el nu se atinge pentru nimic în lume de licoare. Nimeni nu l-a văzut vreodată bînd ceva mai tare decît o cafea.
În timp ce Jeanette se apucă să cerceteze locul unde fusese izbit Adam, Chet începu să caute, fără tragere de inimă, indicii ale prezenţei corpului. Investigatorul, realizînd ce căuta Chet, îşi coborî vocea, ca să nu fie auzit de Jeanette şi spuse:
― L-am luat deja pe fiul dumneavoastră, domnule Aldrich. E..., ei bine, e cam făcut bucăţi şi nu sînt convins că aţi dori să-l vedeţi.
Chet dădu aprobator din cap. Se simţi uşurat. El şi nevastă-sa fuseseră scutiţi, cel puţin deocamdată, de a vedea realitatea în întregime.
― Unde l-au dus? izbucni Jeanette, trezindu-se din reverie. Unde e?
Investigatorul rosti stingherit:
― La morga din Santa Cruz. După întocmirea formalităţilor, îl ţin acolo pînă le veţi spune dumneavoastră ce să facă.
― Vreau să merg la spital, anunţă Jeanette. Acum, vă rog.
Chet o ajută pe nevastă-sa să urce în maşină şi simţi cum îi apare un gol în stomac. Dorinţa ei nu avea cum să fie contrazisă.
"Iluzii", se gîndi Chet. "îşi pune speranţa în iluzii". Ştia însă că nu-i putea spune nimic. Tot ce putea face era să stea cu ea şi să-i ofere tot sprijinul de care avea nevoie pînă ce avea să se convingă de oribilul adevăr.
Dar cu el ce se va întîmpla? Către cine să se plîngă? De cînd deschisese uşa şi o zărise pe Hildie, i se formase un nod dureros în gît, care ameninţa acum să-l stranguleze. Cît timp trecuse? O jumătate de oră? Îşi privi, neîncrezător, ceasul. Avea senzaţia că se scursese o veşnicie.
Simţise, în această jumătate de oră, că se împietreşte, că se apără faţă de cumplita veste prin această încremenire, deşi o parte din el respingea realitatea la fel de înverşunat precum Jeanette.
Cum era posibil ca Adam să fi murit? Cum putea accepta ideea de a nu mai vedea niciodată faţa fiului său, atît de deosebită de a lui Jeff şi totuşi atît de asemănătoare cu a lui?
În minte îi apăru imaginea lui Adam, o poză tăcută a lui, aşa cum era el adesea, singur, explorînd universul din interiorul propriei sale minţi, care era total necunoscut restului lumii, chiar şi fratelui său geamăn. Întotdeauna cel extrovertit, cel care lega prietenii fusese Jeff şi el îl atrăgea pe Adam, adeseori în ciuda protestelor acestuia, în jocurile cu ceilalţi copii.
Oare ceea ce se întîmplase de dimineaţă fusese protestul final al lui Adam? Fusese actul de respingere definitivă a unei lumi din care nu simţise niciodată că face parte? Sau fusese un capriciu momentan, peste care ar fi trecut dacă i s-ar fi dat suficient timp?
Chet îşi dădu seama că nu va şti niciodată răspunsul corect. Adam plecase irevocabil.
Ajunseră, într-un tîrziu la intrarea de urgenţe. Cei doi Aldrich intrară împreună în spital. Îi întîmpină un individ deşirat şi palid, într-o uniformă albă, încreţită. Era medicul de gardă. Pe faţa lui se puteau citi ravagiile făcute de lungile ore ale nopţii care trecuse. Doctorul veni spre ei fără tragere de inimă, ceea ce-l determină pe Chet să se întrebe dacă nu cumva era pentru prima oară că trebuia să discute cu părinţi care tocmai îşi pierduseră copilul.
― Domnul şi doamna Aldrich? întrebă medicul. Mă numesc Joel Berman. Eu am fost de gardă cînd l-au adus pe fiul dumneavoastră.
Le făcu semn, indicîndu-le o canapea şi două scaune, situate în jurul unei măsuţe, pe care aburea o stacană cu cafea.
― Dacă vreţi să luaţi loc...? îi invită el.
Jeanette negă.
― Vreau să-l văd pe Adam.
Nervii începură să o lase, iar vocea îi căpătă accente de nesiguranţă.
― Vă rog, trebuie să-mi văd fiul. Faţa lui Joel Berman deveni severă.
― Eu... Doamnă Aldrich, nu sînt convins că v-ar plăcea să-l vedeţi.
― Ba da, rosti, sec, Jeanette. Trebuie s-o fac.
O clipă, Berman păru că are de gînd să obiecteze din nou. Apoi se răzgîndi şi-i făcu semn femeii, spunîndu-i încet:
― Pe aici.
Îi conduse de-a lungul unui coridor scurt şi apoi în camera de autopsie. Pe o targă, acoperit de un cearşaf, se afla ceva ce aducea cu un trup uman. Jeanette se opri în uşă. În cele din urmă, îşi făcu curaj.
Se deplasă pînă la targa, atinse, ezitînd, cearşaful şi îl trase încet la o parte.
Privi faţa lui Adam.
Cu greu putea fi recunoscută. Era mînjită de sînge şi zdrobită din impactul cu locomotiva. Cu toate astea, Jeanette ştiu imediat că era fiul ei. Zidul pe care şi-l construise în ea se frînse. Începu să plîngă.
― Oh, Adam, şopti ea cu noduri în gît. Îmi pare aşa de rău, copilul meu. Îmi pare aşa de rău. De ce n-ai venit acasă? Aş fi rezolvat eu totul, dragule. Aş fi avut eu grijă de tine.
Cu lacrimile curgîndu-i şiroaie pe obraji, se înclină şi-l sărută blînd, în ciuda sîngelui uscat de pe faţa lui.
Abia după aceea îngădui doctorului să acopere din nou capul lui Adam şi ca soţul ei să o ia de acolo.
Cîteva minute mai tîrziu, Jeanette încercă cu greu să bea o ceaşcă de cafea fierbinte. Mîinile îi tremurau. Depunea toate eforturile să urmărească cuvintele medicului, prin care acesta o asigura că Adam nu suferise.
― A murit instantaneu. Se pare că se afla pe şine, cu spatele la tren. A murit, probabil, chiar de la primul impact. Sînt convins că n-a simţit nimic.
"Dar teroarea?", se gîndi Jeanette. Ce a simţit cînd a auzit trenul cum duduie venind spre el? Auzi în minte ţipătul sirenei şi uruitul locomotivei; îşi imagină chiar şinele vibrînd sub masa trenului. Se scutură ca de un fior de groază. Cafeaua sări din ceaşcă, pătînd rochia fină, din dantelă albă, pe care o purta încă.
Îşi dădu seama abia acum că plecase de acasă fără a se schimba. Puse ceaşca de cafea jos şi rosti:
― Du-mă acasă, Chet.
Cînd ieşi din spital, simţi cum în ea începe să se cuibărească durerea.
***

Puţin după ora şapte dimineaţa, Steve Conners ajunse la academie. Imediat îşi dădu seama că se întîmplase o tragedie. În faţa clădirii principale, erau trase două maşini ale poliţiei. Lîngă ele, şi Olds mobile-ul bleumarin al doctorului Engersol. Ignorînd obiceiul său matinal de a se duce în primul rînd la clasa lui din aripa de vest a clădirii, Conners parcă lîngă celelalte automobile şi urcă scările spre veranda largă. Cînd intră în imobil o văzu pe Hildie Kramer discutînd cu un poliţist. Lîngă piciorul scării, un grup de copii şuşoteau între ei, urmărind conversaţia dintre administratoare şi omul legii.
Steve se duse lîngă Hildie.
― Ce se întîmplă aici? întrebă el.
Hildie se uită în direcţia copiilor. Decise că n-avea nici un rost să se retragă în biroul ei. În mod sigur, toţi puştii aflaseră pînă acum ce se întîmplase.
― Adam Aldrich, răspunse ea. Mă tem că nu o să-ţi placă. S-a sinucis azi noapte.
― Oh, Doamne! gemu Steve.
Îşi aminti brusc de toate lucrurile pe care nu le făcuse cu o zi înainte.
Nu împărtăşise nimănui îngrijorarea sa legată de băiat. Intenţionase să facă asta, dar ceva îi abătuse atenţia şi-l făcuse să uite.
Să uite! Acum Adam Aldrich era mort.
Probabil că această cumplită remuşcare i se citea pe faţă, pentru că Hildie îl privi ţintă şi-l întrebă:
― Steve, ce e?
Conners scutură din cap ca şi cum ar fi încercat să îndepărteze presiunea vinovăţiei care-l copleşise. Însă gestul nu rezolvă nimic.
― Trebuia să fi făcut ceva, răspunse el. Ştiam că e ceva care merge prost. Intenţionam să vorbesc, despre el, cu tine şi cu George.
Poliţistul îl privi fix.
― Ştiţi ceva despre băiat? îl interogă el.
Steve încuviinţă amărît.
― Făcea parte din clasa mea de engleză.
Le povesti, pe scurt, ce se întîmplase cu o zi înainte.
― Ştiam că e supărat pe ceva şi voiam să vorbesc cu tine, Hildie, despre asta, dar mi-a ieşit din minte. Şi acum...
― Şi acum te simţi ca şi cum ai fi putut preveni evenimentul ― completă Hildie propoziţia în locul lui.
Îşi îndreptă, din nou, atenţia spre poliţist.
― Dacă aţi terminat cu mine deocamdată, aş vrea să am o discuţie cu domnul Conners.
Ofiţerul dădu aprobator din cap şi-şi închise carneţelul de notiţe. Rosti:
― Cred că am aflat tot ce puteam afla. Se pare că nimeni n-a vorbit cu el şi nimeni nu l-a auzit plecînd. Iar nota de pe monitor e limpede. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să vă caut.
După ce omul legii plecă, Hildie îl trase pe Conners în biroul ei şi-i făcu semn să ia loc.
― Steve, să ştii că n-am să pretind că n-a avut nici o importanţă faptul că ai uitat să vorbeşti cu mine. Probabil am fi putut rezolva ceva, pe termen scurt. Dar, dacă vrei să pricepi ce se întîmplă în această şcoală, trebuie să înţelegi un lucru.
Se opri ca şi cum aştepta un răspuns de la tînărul profesor. Cum el nu scoase nici o silabă, continuă:
― Nu e prima şi nici ultima oară că pierdem un elev pe această cale. Ăsta e unul din motivele pentru care existăm ca instituţie. Aproape toţi copiii de aici au probleme, iar unii au încercat în trecut să se sinucidă. Adam se număra printre ei. Desigur, dacă mi-ai fi povestit ce s-a întîmplat ieri, i-aş fi vorbit şi l-aş fi pus, probabil, de îndată în discuţia consiliului. Dar nu l-aş fi introdus nicidecum sub supraveghere permanentă.
Conners se încruntă.
― Dar de ce nu? întrebă el. Dacă a mai încercat aşa ceva şi înainte...
― Ultima dată, nimeni n-a luat-o în serios. Adeseori, copiii nu încearcă în mod serios să-şi ia viaţa. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu exact ce înseamnă moartea. Ei ştiu că există aşa ceva, dar numai în mod abstract. Majoritatea lor se simt nemuritori, nu simt că vor muri vreodată. Unui copil îi e greu să conştientizeze chiar şi faptul că el creşte. Aşa că mă îndoiesc că l-am fi spitalizat pe Adam, date fiind aceste circumstanţe. Bineînţeles că m-aş fi consultat cu doctorul E., dar nu am nici o garanţie că tragedia n-ar fi avut loc. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu există nici o garanţie că nu se va mai întîmpla din nou, cu un alt elev. De fapt, sînt aproape sigură că aşa va fi. E trist, dar nu e nici o cale, în afară de a-i izola pe fiecare, ca să oprim definitiv fenomenul.
Pe faţă îi apăru un zîmbet palid.
― Mă îndoiesc că te-ai pronunţa mai abitir decît oricare altul în favoarea izolării acestor copii.
Steve Conners ascultase cuvintele ei în tăcere. Ştia că, orice ar fi zis ea, el se simţea încă vinovat pentru cele întîmplate, şi va continua să se simtă aşa, probabil, toată viaţa. Ştia că băiatul se aflase în dificultate, dar nu făcuse nimic.
Pentru că îi ieşise din minte.
Îi ieşise din minte!
Iar acum nu mai putea întreprinde nimic ca să îndrepte situaţia şi să-l învie pe Adam.
Singurul lucru pe care-l putea face era să observe, pe viitor, copiii mai bine şi să nu mai rateze acţiunea dacă va vedea că unul dintre ei are probleme.
Cu tot acest jurămînt tăcut, Conners îşi dădu seama că nu era suficient.
Indiferent ce-ar fi făcut, nu-şi va putea ierta vina niciodată.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:04 AM | message # 22
11

Josh.
Băiatul îşi înălţă privirea de pe cartea în care o citea în timpul micului dejun. Cînd o văzu pe Amy, albă ca varul la faţă, şi cînd i se uită în ochi, care aveau o privire sălbatică, puse cartea deoparte.
― Ai mai fost la vreo înmormîntare? întrebă Amy.
Josh negă.
― Nici măcar n-am cunoscut pe cineva care să fi murit pînă acum.
― O să ne facă să ne uităm la Adam?
Vocea ei era neliniştită, iar faţa i se îmbujoră.
― Ce contează? o linişti Josh. Ţi-e frică să te uiţi la un cadavru?
Amy roşi şi mai tare.
― N...nu ştiu, murmură ea. Doar că... În fine, nu sînt sigură că vreau să privesc un om mort.
― Ei bine, s-ar putea să nu ne facă aşa ceva. Vreau să spun, dacă Adam a fost lovit de un tren...
Josh lăsă cuvintele în suspensie. Îşi imagină un tren care duduie pe şine şi-l izbeşte pe Adam, aruncîndu-i corpul la mare distanţă. Oare picioarele şi mîinile îi fuseseră retezate? Posibil. Chiar şi capul putea să fie zdrobit, dacă fusese lovit într-o anumită poziţie. Imaginea îi dădu fiori, şi se decise să nu se mai gîndească la asta.
Numai că sîmbătă şi duminică nu se discutase decît despre Adam şi despre ce păţise el.
De sîmbătă dimineaţă, Jeff nu se întorsese la şcoală. Cei mai mulţi dintre copii nu credeau că se va mai întoarce vreodată.
Brad Hinshaw nu fusese de acord.
― Am vorbit cu el adineauri, dăduse el raportul cu o după-amiază în urmă. El zice că vine înapoi, iar Jeff obţine întotdeauna ceea ce vrea.
― Eu pun pariu că nu vine, îl contrazisese Amy. Pariez că mama lui îl va ţine acasă. Nu crezi că îşi pune problema dacă nu va proceda şi el la fel ca fratele lui?
― Nu Jeff, replicase Brad. Dacă el vrea să vină înapoi, va veni.
In acel moment, Josh încetase să mai asculte discuţia. Mintea i se agăţase de cuvîntul folosit de Amy, cînd ea făcuse referire la cele întîmplate cu Adam.
O va face.
Acest "o" părea a fi vorba utilizată de toţi, ca şi cum era o greşeală să se afirme cu glas tare că Adam s-a sinucis.
Dar exact acest lucru făcuse el, nu? Se aşezase pe şine şi aşteptase ca trenul să-l lovească. Josh simţi un nou fior.
― Mă întreb cît de zob a fost făcut, gîndi el cu voce tare.
Amy tocmai mesteca o budincă de cereale. La cuvintele lui Josh, se înecă şi expulză îmbucătura pe şerveţel.
― Asta-i nesimţire, Josh! exclamă ea, cînd îşi recăpătă putinţa de a vorbi.
― Mă rog, mă întrebam doar, replică Josh. Ce e rău în asta? N-a spus domnul Conners că e bine să vorbim deschis despre asta?
Amy îl privi dispreţuitoare.
― A spus că e bine să discutăm despre ce a făcut Adam. Dar n-a spus că ar trebui să vorbim despre cît...
Se opri, nefiind în stare să-şi găsească cuvintele potrivite. De la masa alăturată, Brad, care ascultase conversaţia, zîmbi maliţios.
― Despre cît de zdrobit a fost? sugeră el.
Amy păru neajutorată. Se uită, furioasă, la Brad şi-şi trase scaunul de la masă.
― Sînteţi mitocani! Nu vreau să mai vorbesc cu voi.
Se răsuci pe călcîie şi părăsi masa. Josh se duse i-mediat după ea.
― Nu te înfuria, o rugă el cînd o prinse din urmă, în foaier. Mă gîndeam doar la ce i s-a întîmplat.
I se alătură. Amy nu-i răspunse, dar nici nu-l goni de lîngă ea. Ieşiră din clădire şi se aşezară pe scările din faţa uşii de la intrare. Josh aruncă o privire de jur-împrejur. Văzu că nu se află nimeni în apropiere şi îi vorbi din nou prietenei lui, cu voce joasă:
― A...ai auzit ceva vineri noapte?
Amy ridică din sprîncene, intrigată.
― Ce să aud?
Josh se înroşi, dar îşi continuă ideea, chiar cu riscul ca Amy să-l creadă un nătărău:
― As...scensorul, se bîlbîi el. Eu l-am auzit de două ori şi, după ce mi-am amintit povestea lui Jeff despre bătrînul domn Barrington, m-am dus să văd despre ce era vorba.
Amy strînse din buze.
― Şi?
― Şi nu mergea, explică el. Se afla Ia parter, ca de obicei. Dar îl auzisem!
Amy îl privi cu severitate.
― Să nu încerci să mă sperii, Josh MacCallum!
― Nu încerc, protestă Josh. Îţi spun doar ce s-a întîmplat. Şi dacă...
Ezită, apoi se avîntă:
― Dacă Adam nu s-a sinucis? Dacă... ei bine, dacă bătrînul domn Barrington l-a luat cu el?!
Amy făcu ochii mari. Ideea îi stimula imaginaţia. Imediat însă negă violent din cap.
― Asta e o poveste scornită de Jeff! îl temperă ea. Pun pariu că n-ai auzit nimic. Şi apoi, toată lumea ştie că Adam s-a sinucis!
Josh tăcu. Cîntărea în minte cuvintele fetei. Dacă nu auzise, într-adevăr, nici un zgomot? Era posibil? Oare totul fusese doar în imaginaţia lui din cauza poveştii lui Jeff?
Întoarse problema pe toate feţele şi decise că n-avea cum să afle ce se întîmplase cu adevărat în noaptea aceea. Vorbi din nou, cu o voce care tremura uşor, dar nu mai făcu nici o referire la acele zgomote ciudate.
― Tu ai fi putut face aşa ceva? Să stai, pur şi simplu, pe şine şi să aştepţi trenul să te izbească?
Amy dădu din cap.
― Nici măcar nu mă pot gîndi la un asemenea lucru.
Josh se răsuci ca s-o privească mai bine.
― Dar cum ai face? Adică, dacă ai vrea să te o-mori.
Amy înălţă din umeri. Se uita, pierdută, în zare.
― Nu ştiu, răspunse ea. Cine se gîndeşte la chestii d-astea?
― Vrei să spui că n-ai făcut-o niciodată? Nu te-ai gîndit niciodată să te sinucizi?
― N...nu ştiu, rosti ea cu vocea îndoită. Adică, a-nul trecut, cînd eram la şcoala normală şi n-aveam nici un prieten, mă culcam uneori cu speranţa că nu mă voi mai scula de dimineaţă.
Se uită la Josh.
― Te-ai simţit vreodată aşa?
Josh încuviinţă. Apucă o rămurică de pe ultima treaptă şi o răsuci printre degete.
― Îmi doream asta permanent, mărturisi el. Totdeauna am avut sentimentul că mamei mele i-ar fi fost mai bine dacă eu nu m-aş fi născut.
― Şi eu am simţit asta, îl secundă Amy. Dar nu cred că m-am gîndit vreodată la sinucidere. Vreau să spun că asta e puţin altceva faţă de a-ţi dori numai să nu te mai scoli, nu-i aşa?
Josh dădu din umeri nesigur. Rămurică îi căzu dintre degete cînd atinse, involuntar, cicatricile de la încheietura mîinii. Cînd îi zări cicatricile, încă proaspete, Amy ezită o clipă, apoi se hotărî şi-i puse o întrebare pe care o rumega în minte de cînd domnul Conners petrecuse o oră cu copiii, discutînd despre cele întîmplate. Atunci Amy tăcuse. Acum, ea rosti:
― A durut? Adică... ştii, cînd te-ai tăiat?
Josh ezită. Încercă să-şi aducă aminte. Fusese a-muzant ― îşi amintea cum ţinuse cuţitul în mînă şi cum izbucnise sîngele, dar nu-şi putu aminti gestul în sine.
Şi nici dacă îl duruse sau nu.
― Nu-mi reamintesc, replică el. Dacă m-ar fi durut, mi-aş fi adus aminte, nu?
Amy dădu din umeri.
― M...mă întreb dacă Adam a simţit ceva cînd l-a lovit trenul, zise ea meditativ. Să fii mort nu e chiar atît de rău dacă nimic nu te-a făcut fericit, nu? Dar dacă doare cînd mori...
― Ştiu, interveni Josh. Numai la asta mă gîndesc. Şi o dată ce-ai făcut-o... ei bine, nu prea mai ai loc să te răzgîndeşti, nu?
Amy îşi scutură capul.
― Nu cred c-aş putea s-o fac, se decise ea. Oricît de rău ar fi, cred că aş fi prea înspăimîntată chiar şi numai pentru a încerca.
Conversaţia le fu întreruptă de o maşină care trecuse de poartă şi o luase pe aleea spre reşedinţă. Cînd se apropie, Josh o recunoscu.
Era mama lui. Ce căuta ea aici?
Simţi un gol în stomac. Auzise, probabil, de ceea ce i se întîmplase lui Adam şi se răzgîndise, iar acum venea să-l ia acasă.
Simţi impulsul de a fugi să se ascundă. Îşi dădu însă seama că astfel nu rezolva nimic. Dacă venise să-l ia de acolo, l-ar fi găsit indiferent unde ar fi fost şi s-ar fi făcut de rîs. Aşa că rămase pe loc, nervos, privind cum maică-sa parchează maşina şi coboară, făcîndu-i semn cu mîna. O clipă mai tîrziu, ea se repezi pe scări şi îl luă în braţe, strîngîndu-l la piept de parcă nu l-ar fi văzut de un an.
― Isuse, mamă, se plînse Josh. Lasă-mă jos! Dacă mă văd copiii? O să mă tachineze tot anul!
În ciuda motivului pentru care venise, Brenda nu se putu opri să nu rîdă de stinghereala fiului ei.
― Şi ce-o să creadă ei dacă mama ta nu te pupă cînd te vede?
― Dar nu trebuie să mă iei aşa în braţe, bombăni el. Nu mai sînt un copilaş!
― Just! fu de acord Brenda şi-i dădu drumul. De acuma eşti mare şi eşti gata a începe să-ţi cîştigi existenţa, ca s-o sprijini pe bătrîna ta mamă, da?
― Maamă! gemu Josh.
Brenda se întoarse spre Amy şi-i făcu cu ochiul. O întrebă:
― Mama ta te stinghereşte tot aşa de mult ca eu pe Josh?
― S-ar putea, răspunse fetiţa.
Dădu drumul gîndului care-i trecuse lui Josh prin minte în clipa în care văzuse maşina maică-si:
― O să-l luaţi pe Josh acasă?
Zîmbetul de pe faţa femeii dispăru. Brenda îşi privi fiul.
― Nu ştiu, admise ea.
Se lăsă să cadă pe trepte. Simţise brusc o sfîrşeală, datorată oboselii acumulate pe parcursul drumului străbătut. Auzise vestea despre Adam de a-bia ieri după-amiază, cînd o sunase Hildie, şi încă nu-şi revenise din starea de şoc. Abia dacă îl ştia pe băiat, dar simţise că ea şi cei doi Aldrich sînt deja prieteni. Pe toată durata schimbului său de la serviciu se gîndise dacă să întreprindă sau nu călătoria pînă la Barrington.
Îşi dăduse seama, în final, că n-are altceva de făcut. Şi asta nu numai din cauza funeraliilor.
Ci şi din cauza lui Josh.
Trebuia să vadă cu propriii săi ochi ce făcea el şi cum reacţiona în urma tragicului eveniment.
Mai mult, trebuia să vadă cum se adaptase cu şcoala. Era hotărîtă ca, dacă el nu era fericit aici, să-i împacheteze lucrurile şi să-l ia acasă atunci în acea după-amiază.
Dacă Adam Aldrich se comportase astfel, cine îi garanta ei că Josh nu-l va imita? Chiar şi numai a-cest gînd îi îngheţa sîngele în vine. În timpul orelor lungi de noapte, cît condusese prin deşert, se auto-convinsese că şcoala aceasta fusese o alegere greşită.
Se răzgîndise însă, la răsăritul soarelui, cînd pătrunsese pe autostrada 101.
Josh nu era ca Adam, nici un copil de la academie nu era identic cu altul. Chiar şi fratele geamăn al lui Adam era diferit de acesta.
Şi nu-i spuseseră că sinuciderea era o problemă pentru cei de aici?
Dar eşuaseră cu Adam Aldrich. N-au fost capabili să vadă ce avea să urmeze şi să ia, în consecinţă, măsuri de precauţie.
Se certase cu ea însăşi pînă cînd se simţise epuizată. Într-un tîrziu, se hotărîse să se rezume la a-l urmări pe Josh şi la a vorbi cu el; abia după aceea să ia o decizie finală.
Reuşi să zîmbească cînd văzu cît de nevinovată se uita la ea fetiţa cu părul roşu şi cu ochelari cu lentile groase.
― Cred că sînt îngrijorată pentru el, recunoscu ea.
― Din cauza lui Adam? întrebă Amy.
Brenda fu şocată de cît de directă fusese întrebarea.
― C...cred că da, îngăimă ea.
― Tocmai vorbeam despre asta, îi comunică Amy. Am ajuns la concluzia că noi n-am putea face aşa ceva.
― Nu? rosti Brenda.
Simţi că i se învîrteşte capul. Era adevărat că stătea aici şi discuta despre sinucidere cu o puştoaică de zece ani? Şi totuşi, Amy şi Josh păreau a crede că ăsta e cel mai natural lucru din lume.
― Am vorbit despre asta multă vreme, continuă Amy. Problema e că, dacă faci ce a făcut Adam, nu te mai poţi răzgîndi mai tîrziu. Adică, odată ce ai murit...
Vocea i se stinse.
Brenda interveni:
― Pe lîngă asta, a te sinucide e un păcat.
― De ce? întrebă Josh.
Brenda îşi privi fiul, care se uita serios la ea şi aştepta un răspuns.
Dar avea ea unul? îşi dădu seama că nu. Acceptase, placidă, întotdeauna că a te sinucide era o eroare. Dar de ce?
― Ei bine, pentru că Dumnezeu nu vrea să te sinucizi, răspunse ea, amintindu-şi învăţăturile bisericii catolice, pe care le primise cu mulţi ani înainte.
― Tatăl meu spune că nu există Dumnezeu, rosti Amy. El e ateu.
― Aha, înţeleg, spuse Brenda, deşi nu înţelegea deloc.
Cum putea să existe cineva care să nu creadă în Dumnezeu? Deşi nu mai fusese la biserică de mai bine de zece ani, ea credea încă. Încercă să găsească un răspuns potrivit la afirmaţia fetiţei, dar căutările îi fură întrerupte cînd Hildie Kramer apăru în uşă şi o salvă.
― Doamnă MacCallum? Bănuiam eu că sînteţi dumneavoastră.
Brenda se grăbi să se ridice în picioare.
― N-am putut sta deoparte, explică ea. M-am hotărît să vin la funeralii.
Hildie îşi petrecuse cea mai mare parte a ultimelor două zile la telefon, vorbind cu aproape toţi părinţii elevilor academiei. Reuşi acum să zîmbească obosită.
― Sînt bucuroasă c-aţi făcut-o, spuse ea. În special de dragul lui Josh. O să vă dea o idee despre cum se simte el aici.
Întinse mîna şi ciufuli părul băiatului. Chicoti cînd el se feri de degetele ei.
― De ce nu vă duceţi voi să vă îmbrăcaţi cum se cuvine, ei? le sugeră ea, arătînd, semnificativ, ceasul ei. Ceremonia începe la zece şi nu vreau să întîrziem.
― Dar nu e nici măcar ora nouă, protestă Josh.
― Cît vei aştepta la duş? ripostă Hildie. Să nu-mi spui că ai făcut deja unul, văd murdăria de pe urechile tale de aici. Hai, plecaţi acum, amîndoi.
Spre surprinderea ei, Amy şi Josh se supuseră dispărînd în clădire. După ce nu se mai văzură, Hildie se întoarse spre Brenda:
― Presupun că te afli aici pentru că te îngrijorează Josh, rosti ea.
Brenda ezită puţin înainte de a încuviinţa.
― După ce s-a întîmplat cu Adam Aldrich...
― Sigur, rosti Hildie. Nu pot spune că sînt surprinsă să te văd. Nu eşti singurul părinte îngrijorat şi ai tot dreptul să fii aşa. Sînt, într-adevăr, bucuroasă că ai venit. Ce-ar fi să bem nişte cafea şi o să-ţi dau atunci toate informaţiile despre ce s-a întîmplat şi cum facem faţă situaţiei.
Brenda se aşteptase la o atitudine evazivă din partea celor de la academie. O oră mai tîrziu, descoperi că rămăsese impresionată de atitudinea deschisă discuţiei, adoptată de Hildie Kramer referitor nu numai la sinuciderea băiatului, ci şi la repercusiunile posibile asupra colegilor lui.
În final, Hildie îi spuse:
― În ceea ce-l priveşte pe Josh, nu-ţi pot spune decît să-l observi pe timpul zilei şi apoi să te hotărăşti dacă vrei să stea cu noi sau nu.
La urma urmei, Brenda era mişcată cel mai mult de decizia lui Hildie de a nu-i impune rămînerea lui Josh în academie. Cînd Hildie o conduse în micul ei apartament de la parterul reşedinţei pentru a se împrospăta şi a-şi schimba ţinuta, Brenda era deja pe jumătate convinsă că, în ciuda celor întîmplate, nu-l va lua pe Josh cu ea după-amiază.
Îl va observa totuşi pe toată durata dimineţii şi a după-amiezii.
Numai dacă va fi satisfăcută de ceea ce va vedea se va hotărî.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:05 AM | message # 23
12

Jeanette stătea în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă, zgîindu-se la imaginea reflectată de sticlă. Era chiar ea? Ale ei erau pungile de sub ochii roşii de nesomn şi înconjuraţi de cearcăne negre de oboseală? Ale ei erau firele albe care se vedeau în masa de păr castaniu şi care apăruseră peste noapte? Puteau fi, într-adevăr, ale ei?
Oare trecuseră numai trei zile de cînd arătase şi se simţise cu zece ani mai tînără?
Părea că trecuse mai mult de un an. De cînd se holbase la faţa desfigurată a lui Adam, fiecare minut care se scursese i se păruse a avea lungimea unei ore de cumplită tortură. Acea imagine îi rămăsese atîrnată în faţa ochilor.
Nu mai era Adam cel cunoscut de ea. Nu mai era băiatul frumos şi liniştit, cu ochii mari, negri, şi părul ondulat moştenite de la ea. Acea imagine, care-i zîmbea încă enigmatic dintr-o fotografie înrămată de pe toaletă, dispăruse. Era pierdută pentru totdeauna şi fusese înlocuită de faţa oribil zdrobită văzută pe targa de la spital.
Nici o trăsătură a lui nu mai era la locul ei. Pielea îi fusese sfîşiată şi umplută cu sînge, părul nu era decît o masă năclăită, iar pielea capului fusese aproape complet jupuită.
Va putea ea să uite acea imagine? Va fi capabilă să o înlocuiască cu altele pe care le avea despre copilul ei cînd acesta trăia încă? Sau va fi mereu acolo, impunîndu-se în faţa tuturor amintirilor despre Adam?
N-ar fi trebuit s-o facă, n-ar fi trebuit să insiste să-l vadă; n-ar fi trebuit să refuze, fără nici o logică, să accepte adevărul morţii sale pînă nu se convingea singură de existenţa cadavrului.
Cadavru.
O trecură fiorii cînd rosti, pentru sine, cuvîntul. Suna aşa de urît pentru a descrie ce rămăsese din splendidul ei copil.
Dar era prea tîrziu; prea tîrziu pentru a se întoarce în timp, acceptînd să nu-l vadă mort ca să-şi a-mintească de Adam aşa cum fusese el cînd trăia. A-cea viziune de coşmar avea s-o chinuiască tot restul vieţii.
Începu să se machieze, cu degete la fel de a-morţite ca şi creierul. Făcu tot ce-i stătu în puteri pentru a remedia ravagiile făcute de durere, deşi asta nu rezolva nimic. Indiferent ce mască îşi punea pe faţă, nu exista vreo cale de a cicatriza rana sîngerîndă din ea, nu exista vreo modalitate de a alina durerea care îi măcina sufletul.
Doisprezece ani!
N-avea decît doisprezece ani! Nu era drept. De ce nu venise acasă în acea noapte ca să-l îngrijească ea? De ce îi întorsese spatele?
N-avea să ştie niciodată. Nu va mai avea niciodată vreo şansă de a-l alina şi de a-l asigura că nu era nimic în neregulă cu el, că era un copil perfect.
― Iubito?
Ea îşi ridică ochii, privind în oglindă imaginea reflectată a soţului ei. Vocea lui, îngrijorată, îi întrerupse reveria. Chet stătea în cadrul uşii deschise a dormitorului.
― Se face tîrziu, îi spuse. Maşina o să fie aici peste cîteva minute.
Jeanette încuviinţă, scurt, din cap, dar nu făcu nici o mişcare pentru a-şi continua machiajul. Privirea ei rămase aţintită pe Chet. El arăta şi acum ca întotdeauna. Voinic, chipeş, părea cu cîţiva ani mai tînăr decît era în realitate. Oare nu simţea nimic faţă de pierderea fiului lui? Nici măcar nu-i păsa că Adam plecase definitiv?
"Nu-i corect ce faci", îşi spuse ea, făcînd un efort pentru a se întoarce la treaba pe care o avea de făcut. El doar se comportă altfel, asta-i tot. Nu e decît diferenţa dintre bărbaţi şi femei. "Noi ne exteriorizăm sentimentele, pe cînd ei, nu. Asta nu înseamnă că suferă mai puţin ca mine."
Reuşind să-şi controleze tremurul mîinilor, termină de machiat, apoi îşi îmbrăcă rochia bleumarin închis pe care o alesese pentru înmormîntare. Cînd auzi o portieră de maşină şi sunetul clopoţelului de la intrare, porni să coboare scările. Evită să se uite în direcţia uşii închise de la camera lui Adam.
Nu putuse pînă acum nici măcar să intre în această cameră, darmite să se achite de îndatorirea de a se debarasa de lucrurile lui.
N-avea idee cînd, sau dacă va fi în stare să-i păşească pragul.
Îi găsi pe Chet şi pe Jeff aşteptînd-o la capătul scărillor. Inspecta automat, cu ochi matern costumul lui Jeff şi-i aranja nodul la cravată.
― Unde-i...?
Vocea i se stinse brusc.
"Adam", avusese ea de gînd să zică din reflex. Se redresa însă la moment, muşcîndu-şi buza pînă la sînge în timp ce se lupta cu lacrimile care ameninţau să se reverse. Ieşi în lumina soarelui şi se strecură pe canapeaua din spate a limuzinei care aştepta. Geamurile fumurii de la portiere filtrau lumina şi-i dădeau o iluzie de uşurare. Pe locul din fata ei se
aşeză Jeff. De cum intră, băiatul exploră comenzile sistemului de televiziune şi audio.
― Pot să iau o Coca? întrebă el, descoperind răcitorul cu gheaţă ascuns sub una din rezemătoa-rele de cot.
― Nu acum, Jeff, replică Chet.
O simţi pe Jeanette că se încordează. Luă loc lîngă ea.
― Mai tîrziu, bine?
Jeff pufni înciudat.
― Dar n-o să mă întorc cu voi, nu? Nu mă duc înapoi la şcoală azi? Mîine o să am cursuri.
Părinţii schimbară o privire. Jeff se îmbufna şi mai tare.
― O să mă lăsaţi să mă duc înapoi, nu? întrebă el, cu o voce încărcată de suspiciune.
― Nu ne-am hotărît încă, îi răspunse Chet.
Privirea i se îndreptă spre şofer. Atinse butonul care comanda ridicarea geamului despărţitor dintre conducător şi pasageri.
― Mama ta crede că..., începu el după aceea.
― Dar nu-i drept! izbucni Jeff. Mie îmi place în academie. Acolo sînt toţi prietenii mei!
― Nu! exclamă Jeanette, mai dur decît intenţionase. Nu te mai vreau deloc acolo. Nu poţi înţelege asta? După... după ce i s-a întîmplat lui Adam, te vreau acasă.
― Dar de ce? vru să afle Jeff, încăpăţînat. N-am făcut nimic rău. De ce mă pedepseşti?
― Nu te pedepsesc.
Jeanette încercă, pentru a patra oară în ultimele douăzeci şi patru de ore, să-i explice.
― Iubitule, trebuie să înţelegi cum mă simt eu. Vreau să te ştiu acasă, unde pot să am grijă de tine. Iar ţie îţi plăcea şcoala normală.
― Ba nu, o contrazise Jeff. O uram la fel de mult ca şi Adam. Toţi profesorii erau nişte tîmpiţi, ca şi ceilalţi copii. Dar la academie...
Degetele femeii strînseră mai tare braţul soţului ei. Chet ridică mîna pentru a-şi face fiul să tacă.
― Nu acum, Jeff, spuse el cu un ton ce nu admitea nici o replică. O să vorbim mai tîrziu şi-ţi promit c-o să ai dreptul de a-ţi spune părerea. Acum însă va trebui să trecem printr-un moment greu, suficient de dureros pentru noi toţi ca să nu fie nevoie de a-l face tu şi mai dificil... Aşa că las-o baltă deocamdată, bine?
Gura lui Jeff se strîmbă de furie. Chet crezu o clipă că băiatul se va repezi mai departe, însă Jeff păru că acceptă, momentan, situaţia. Se cufundă în tăcere pe tot restul drumului pînă la capela din campusul Universităţii Barrington.
Cinci minute mai tîrziu, maşina trase în faţa capelei. După ce mîngîie liniştitor mîna soţiei sale, Chet deschise uşa pentru a coborî din limuzină şi fu orbit de strălucirea luminii soarelui. Odată ajuns afară, el întinse mîna pentru a o ajuta pe Jeanette să iasă. Pentru ea, lumina avu un efect mai puţin brutal, căci borul de la pălărie îi filtra razele.
La sfîrşit coborî şi Jeff. O porni instinctiv spre colegii adunaţi laolaltă în faţa bisericuţei, dar, înainte de a putea face vreun pas, mîna liberă a lui Chet i se puse pe umăr, forţîndu-l să stea locului. Se îndreptară toţi trei spre uşile deschise ale capelei. Mulţimea de copii şi adulţii veniţi cu ei, urmă în tăcere familia îndoliată.
Cînd Jeanette trecu pragul capelei, în faţa ei apăru o femeie pe care n-o recunoscu imediat. Abia după ce-i vorbi îşi dădu seama că e Brenda MacCal-lum.
― Îmi pare aşa de rău, Jeanette, o compătimi ea. Ştiu că nu pot face nimic, dar...
Jeanette făcu un efort să zîmbească.
― Brenda. Ce bine c-ai venit. Un drum aşa de lung...
Vocea i se stinse cînd nu mai găsi altceva să spună.
― Trebuia să vin. Ştiu că nu ne cunoaştem prea bine, dar simt că sîntem prietene.
― Sigur, murmură Jeanette.
Făcu un pas ezitant, ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lîngă Brenda. Cînd îşi dădu seama, jenată, că a pătruns în intimitatea Jeanettei, Brenda se îndepărtă de ea. Însă Jeanette îi apucă braţul, o-prînd-o.
― Am greşit în legătură cu academia, spuse ea. Ştiu ce ţi-am spus week-end-ul trecut, dar am greşit, fn locul tău l-aş lua pe Josh de aici înainte de a fi prea tîrziu.
Brenda încremeni la auzul vorbelor femeii, iar Chet îşi conduse soţia de-a lugul culoarului spre strana din faţă. Îl simţi pe Josh cum o bate uşurel pe mînă.
― Hai, mami, şopti el. N-ar trebui să vorbim cu ei pînă după înmormîntare. Hildie ne-a spus asta!
Brenda îl lăsă pe Josh s-o conducă către una din stranele din spate. Va avea ea ocazia să discute mai pe larg cu Jeanette după amiază. Oare asta era reacţia Jeanetttei la tragedia ce se abătuse peste fiul ei?
Sau era ceva legat de moartea lui Adam, despre care nu-i spusese încă nimeni nimic?

***

Pentru Jeanette, înmormîntarea dură o veşnicie, dar ajunse, în sfîrşit, la capăt. Necrologul fusese rostit de George Engersol. Jeanette nu-l ascultase decît cîteva minute, pentru că acel Adam de care se vorbea acum, cel care fusese un "elev devotat ale cărui orizonturi erau la fel de luminoase ca şi mintea", nu era băieţelul de care îşi amintea ea.
Îşi aminti de bebeluşul care venea plîngînd la ea de fiecare dată cînd cădea şi îşi julea genunchii; de el la vîrsta de cinci ani, cînd se ruga mereu să i se spună o poveste înainte de culcare; de el la şapte ani, cînd se decisese, încăpăţînat, să continue a crede în Moş Crăciun, chiar şi după ce ea şi Chet îi explicaseră că acesta nu era decît un mit.
― Dar şi Dumnezeu e numai un mit, nu-i aşa? întrebase Adam.
― Corect, răspunsese Chet, cel mai fanatic ateu pe care ea îl cunoscuse.
― Dar mulţi oameni mai cred încă în Dumnezeu, observase Adam. Aşa că am să cred în continuare în Moş Crăciun. Şi, atîta vreme cît voi crede în el, îmi va aduce mereu cadouri de sărbători.
După aceea, de fiecare Moş Crăciun, Jeanette pusese întotdeauna sub pom cel puţin un pachet cu inscripţia: "Pentru Adam, de la Moş". Chiar şi în anul care trecuse, Adam aşteptase nerăbdător Ajunul, zîmbind fericit cînd dăduse la o parte ambalajul.
― Vezi? îi spusese el lui Jeff. El niciodată nu mă uită. Iar ţie nu ţi-a dat nimic de cînd aveam şapte ani.
Jeff, mai realist, evidenţiase că scrisul de pe etichetă semăna cam izbitor cu cel al mamei lor, dar A-dam rămase netulburat.
― Verifică-ţi darurile tale, rostise el. Mami şi taţi ne dau întotdeauna acelaşi număr de cadouri, dar eu primesc unul şi de la Moş Crăciun.
Jeff verificase şi descoperise, spre dezamăgirea sa, că fratele lui avusese dreptate.
Tot restul acelei zile, Adam îl luase pe Jeff peste picior cu faptul că refuzul lui de a crede îl costase, de-a lungul anilor, o mulţime de chestii oribile. La sfîrşitul zilei, spumegînd de furie şi frustrare, Jeff insistase ca frate-său să-i găsească o metodă de a trişa de Crăciun. La auzul acestei rugăminţi, chiar şi Chet nu se putuse abţine să nu rîdă de faptul că, pentru prima dată, Adam îl învinsese şi-l convinsese pe Jeff.
Iar acum toate acestea s-au terminat.
George Engersol terminase necrologul. Se rostiseră ultimele rugi lîngă micuţul sicriu din faţa altarului şi începuse marşul funebru. După ce privi ultima dată sicriul cu corpul fiului ei, Jeanette se lăsă condusă pînă la uşa capelei, unde se aşeză, alături de Chet, pentru a primi condoleanţele.
Era mai rău decît îşi imaginase ea. Nimeni nu părea a şti ce să-i spună, ce cuvinte să rostească pentru a consola o femeie al cărei fiu îşi luase de tînăr viaţa. Toţi prietenii ei, toţi oamenii pe care îi ştia de ani de zile, păreau acum că-şi pierduseră graiul. Se opreau numai pentru un moment scurt pentru a o săruta pe obraz şi pentru a-i şopti un scurt: "îmi pare rău", după care se îndepărtau rapid.
"Oare ei cred că e vina mea?", se trezi ea întrebîndu-se. "Cred ei că l-am părăsit cumva?"
Dar oare nu era chiar aşa? Bineînţeles că îl părăsise. Dacă ar fi fost o mamă bună şi i-ar fi oferit lui Adam toată dragostea şi atenţia de care avea atîta nevoie, el ar fi mai trăit acum, nu-i aşa?
Încercă să-şi spună că nu era adevărat. Că Hildie Kramer avusese dreptate cînd o asigurase, cu o zi în urmă, că n-ar fi putut face nimic mai mult decît făcuseră ea şi cu Chet, dar că au existat forţe înăuntrul lui Adam pe care nimeni nu le-a înţeles.
"Nu pot să-mi petrec viaţa învinovăţindu-mă", îşi repeta Jeanette mereu. "ÎI am încă pe Jeff şi nu pot înceta să exist din cauza celor întîmplate. Şi nu-i pot impune nici lui să înceteze a mai exista."
Din capelă ieşiră ultimii oameni. Chet, Jeanette şi Jeff urmăriră cum sicriul e purtat pînă la dricul ce aştepta afară. Oamenii care cărau sicriul pe umeri se opriră un moment, cînd ajunseră în dreptul familiei. Jeanette îşi puse mîna pe cutia de lemn şi murmură un singur cuvînt:
― Adio.
Familia privi în tăcere cum sicriul e pus pe catafalcul dricului. Peste cîteva clipe, acesta dispăru din raza privirii lor.
Pînă la sfîrşitul zilei, rămăşiţele pămînteşti ale lui Adam aveau să fie incinerate, iar cenuşa împrăştiată pe mare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:05 AM | message # 24
***

Brenda MacCallum îşi privi ceasul. Era aproape ora două. Trebuia să plece curînd dacă voia să a-jungă în timp util în Eden, însă n-apucase să vorbească cu Jeanette Aldrich. Se temu că ea plecase deja, pentru că nu o zărea în mulţimea adunată pe pajiştea din faţa academiei. Îl descoperi pe Chet, care purta o conversaţie cu George Engersol, apoi pe Jeff, stînd alături de Josh, Amy şi de alţi copii, la umbră, lîngă cercul de copaci pe care îl porecliseră Gazebo. Pe Jeanette însă n-o descoperi nicăieri.
Brusc, intuiţia maternă o făcu să-şi dea seama unde putea fi prietena ei. Îşi puse paharul de limonadă golit pe una din mesele întinse pe pajişte şi se îndreptă spre casă, mişcîndu-se cu multă prudenţă, pentru că tocurile înalte de la pantofi se înfundau în pămînt la fiecare pas. Le observase, tristă, pe celelalte femei cum se balansau pe vîrfurile picioarelor, fără ca tocurile pantofilor lor să atingă covorul verde în felul în care o făceau ai ei. Desigur, în Eden puţini aveau o pajişte, care era, în general, arsă de soare, iar pămîntul era tare ca piatra. Cu toate astea, îşi dori să fi purtat pantofi cu toc jos.
Intră în casă şi se opri în prag pentru a curăţa noroiul de pe pantofi. Apoi urcă scările pînă la etajul doi. Traversă coridorul în lung şi se opri în faţa camerei în care locuise Adam. Bătu încet în uşa închisă, dar nu primi nici un răspuns. Se întoarse să plece, dar instinctul îi spuse că încăperea nu era pustie, aşa că puse mîna pe clanţă şi deschise uşa.
Jeanette Aldrich se sprijinea de perete, lîngă fereastră, şi se uita, pierdută, în zare.
― Te superi dacă rămîn? întrebă Brenda, simţindu-se ca o intrusă. Adică, dacă vrei să fii singură...
Jeanette negă rapid din cap, ca şi cum s-ar fi întors la realitate, apoi făcu un pas înainte.
― Nu. E-n regulă, Brenda. Doar că...
Privi, neajutorată, în jurul camerei. Încăperea părea lugubră fără lucrurile lui Adam, cu dulapul deschis şi gol şi cu patul de pe care se luase tot pînă la saltea.
― Doar că îţi aduceai aminte, completă Brenda ideea, intrînd şi închizînd uşa după ea. Nu te-am văzut pe afară aşa că mi-am imaginat că ai venit aici.
Ochii ei se plimbară prin cameră.
― Arată cam lugubru, nu?
Jeanette aprobă, scurt, din cap şi spuse:
― Dar cel puţin pot sta în ea. Dacă lucrurile lui ar mai fi fost aici, nu cred c-aş fi reuşit. Acasă n-am putut deloc să intru în camera lui.
Brenda se aşeză pe marginea patului.
― Ştiu cum te simţi. După ce soţul meu m-a părăsit, timp de o săptămînă cu greu am putut să mă culc în acelaşi pat pe care îl împărţisem cu el.
Se simţi stînjenită şi roşi.
― Desigur că nu e acelaşi lucru, dar sentimentul e cam acelaşi, nu?
Jeanette zîmbi, pentru prima dată în acea zi.
― Mă uimeşte că ştii.
Veni alături de Brenda, pe pat.
― Eşti prima persoană care vine să mă caute. Mi se pare că nici unul din prieteni nu doreşte să-mi vorbească. Nu ştiu ce să spună.
― Ei bine, eu ştiu, cu siguranţă, cum vine chestia asta, oftă Brenda. După ce Josh şi-a tăiat venele, toată lumea a fost drăguţă cu mine, dar nici unul nu voia să vorbească despre asta. Cîteva zile, m-am simţit ca o leproasă. Dar la ce te poţi aştepta? Copiii noştri nu sînt la fel cu ceilalţi copii şi, cînd fac gesturi de acest gen, înspăimîntă pe toată lumea. Zîmbetul de pe faţa Jeanettei dispăru.
― Pe tine nu te-a înspăimîntat? Cînd Josh a încercat să se sinucidă?
― Cum să nu? M-a speriat de moarte. Dar a trebuit să fac faţă, aşa cum a trebuit să fac faţă tuturor bărbaţilor care m-au înşelat. Şi o mai am şi pe Melinda. Aşa că l-am adus aici.
Jeanette se întrista.
― Aşa cum am procedat eu cu Adam şi cu Jeff, rosti ea. Iar acum Adam e mort.
Brenda se ridică şi se duse la fereastră.
― M-am gîndit la ce ai spus înainte de ceremonie, în legătură cu a-l lua pe Josh acasă.
― Bun, replică Jeanette. Bănuiesc că de acum ştii că am decis să-l iau pe Jeff de aici. De acum înainte îl vreau acasă, cu mine.
― Înţeleg de ce, aprobă Brenda. Dar nu ştiu dacă eu îl pot scoate pe Josh.
Îi făcu semn Jeanettei.
― Vino aici să te uiţi la ceva.
Intrigată, Jeanette se ridică şi se apropie de Brenda. Se zgîi fereastră, dar nu văzu nimic remarcabil afară. Era numai un grup de copii, împrăştiaţi pe pajişte şi discutînd între ei.
― Ştii, n-am mai văzut aşa ceva înainte, rosti Brenda. Încă de cînd a mers prima dată la şcoală, Josh n-a făcut parte niciodată dintr-un grup. Mereu a suferit fiindcă ceilalţi nu-l băgau şi pe el în seamă, însă aici nu suferă. Cum aş putea să-l iau cu mine? Chiar crezi că ar fi bine să-i fac aşa ceva? Să-l duc înapoi unde a fost, unde toţi rîdeau de el şi unde se plictisea permanent?
Observînd scena prin ochii celeilalte femei, Jeanette reuşi pentru prima dată, să rememoreze evenimentele trecute, dincolo de ultimele două zile.
Îşi aminti de anii de dinaintea înscrierii fiilor ei în academie, cînd Jeff şi Adam nu aveau nici un prieten în afară de ea şi de Chet. Şi acum, cînd Adam murise...
― Oh, Doamne, oftă ea. Ce-ar trebui să fac?
― Nu-ţi pot spune, replică Brenda, urmărind în continuare grupul de pe pajişte. Dar ştiu sigur că nu-l pot îndepărta pe Josh de acest mediu. Poate ar fi bine să mai aştepţi o ţîră pînă să procedezi la fel cu Jeff.
Se întoarse spre Jeanette.
― Ştiu cît de mult suferi, Jeanette. Şi eu am suferit mult în viaţă. Dar suferinţa trece. Uneori crezi că ai să mori, dar fiecare zi care s-a scurs face durerea mai suportabilă. Cel mai important lucru e să nu faci vreo tîmpenie cînd te doare, ceva ce n-ai mai putea remedia.
Jeanette tăcu cîteva clipe, apoi vorbi, calmă:
― Adică ceva în genul gestului lui Adam?
Brenda ridică din umeri.
― Nu mă gîndeam la Adam, dar cred că asta am vrut să spun. Mai cred că nu trebuie să-l faci pe Jeff să plătească pentru greşelile lui Adam. Ştii ce vreau să spun, nu?
Jeanette ezită, apoi încuviinţă.
― Cred că da. Ştii că e amuzant? Aceleaşi lucruri mi le-a spus şi Jeff pe drumul spre ceremonie.
Brenda zîmbi strîmb.
― Ei, doar ştii zicala: "Copiii nu ştiu să mintă."
Jeanette oftă adînc, apoi zise:
― Haidem. Să mergem şi noi jos şi să luăm o limonada. Tot nu servescc ei nimic mai tare. Iar după aia o să-i spun lui Jeff că poate rămîne aici.
Cînd ieşiră din cameră, Jeanette luă mîna Bren-dei într-a ei.
― Sînt foarte bucuroasă că ai venit, spuse ea. Dacă nu erai aici, nu ştiu ce-aş fi făcut.
― Ai fi făcut ceea ce trebuie, îi spuse Brenda. Poate nu chiar acum, dar ţi-ai fi dat, în cele din urmă, seama. În definitiv, dacă avem copii aşa de deştepţi ca Jeff şi Josh, nu putem fi nici noi prea proaste, nu?
Jeanette se trezi că rîde în hohote. Cu cîteva minute înainte era sigură că nu va mai rîde niciodată.

***

― Jeff? întrebă Josh.
Jeff se întoarse spre el. O clipă, Josh se întrebă dacă era bine să-i povestească despre sunetele ciudate pe care le auzise în noaptea în care murise A-dam. Cu cît se gîndise mai mult la ele şi cu cît aprofundase mai tare semnificaţia mesajului lăsat de Adam pe computer, cu atît mai mult se încurcase fiindcă nu găsise nici o explicaţie logică. Deşi le vorbise lui Hildie şi domnului Conners despre mesaj, ei nu dăduseră vreun semn c-ar înţelege la ce se referea el. Nu le spusese, desigur, despre faptul că auzise ascensorul mergînd cînd, de fapt, el nu funcţionase deloc, şi asta fiind convins că ei vor rîde de el pentru că s-a lăsat prins de povestirea cu fantome a lui Jeff. Însă Jeff văzuse mesajul, aşa că, poate...
Se hotărî.
― Ce crezi că s-a întîmplat, în realitate, cu Adam?
Brad Hinshaw, care stătea întins pe spate lîngă Jeff, se ridică în capul oaselor. Ochii lui Jeff se aburiră uşor, ca şi cum peste ei se lăsase o cortină.
― Despre ce vorbiţi? întrebă Brad.
― Nu prea ştiu, răspunse Josh. Numai că... Mă rog, ce spunea el în mesaj: că se duce undeva. Într-un loc mai bun. N-a spus că se va sinucide. Adică, ce-ar fi dacă el ar fi fugit, pur şi simplu?
Brad oftă plictisit.
― Las-o baltă, Josh. A fost lovit de tren, nu? Doar am fost cu toţii la funeralii!?
Josh se simţi încurcat, dar insistă:
― Dar dacă n-a fost Adam? Dacă a fost altcineva? Se puteau schimba corpurile sau se putea face altceva, nu?
Jeff se ridică în picioare şi plecă de lîngă ei.
― Asta a fost o bădărănie, Josh! exclamă Brad. Dacă eşti aşa de deştept, cum de ai putut spune o asemenea prostie în faţa lui Jeff? Isuse!
Josh se ridică, grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Jeff. Cînd fu lîngă el, îl luă de braţ şi-i spuse:
― Jeff? Îmi... îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic rău. Mă... ei bine, mă întrebam doar care ar fi semnificaţia mesajului. Asta-i tot.
Jeff se opri şi-l privi pe Josh în ochi.
― Minţi! rosti el. Mai e şi altceva în afară de mesaj, nu?
Josh scurmă cu pantoful pămîntul din faţa lui.
― A...am auzit şi ascensorul, admise el, convins că Jeff va izbucni în rîs.
Cum celălalt nu scoase nici o vorbă, continuă:
― A fost aşa cum ai spus tu, l-am auzit, dar nu se mişca.
Pe faţa lui Jeff apăru cel mai ciudat zîmbet pe care îl văzuse Josh vreodată.
― Atunci poate că asta s-a întîmplat, spuse Jeff. Poate Adam n-a murit de tot. Poate că Eustace Barrington s-a întors din mormînt şi l-a luat cu el. Şi poate, cine ştie, odată cînd o să te aştepţi mai puţin, va veni chiar Adam în persoană şi-ţi va povesti ce s-a întîmplat în realitate.
Uluit de cuvintele lui Jeff, Josh depuse armele.
Prietenul lui se întoarse, continuînd să zîmbească, şi plecă.

***

Tîrziu, în acea noapte, Hildie Kramer se duse în biroul personal al doctorului Engersol şi închise uşa în urma ei. Engersol se uită la ea, o salută din cap şi termină ce avea de lucru la dosarul de pe masă. Puse, după aceea, dosarul deoparte, se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi încrucişa braţele pe piept.
― Bun, zise el. Cît e de rău?
Hildie zîmbi.
― Nu-i rău deloc. Familia Lowenstein o scot pe Monica din şcoală şi nu-i pot convinge să n-o facă. Dar e singura. Toţi ceilalţi rămîn, inclusiv Jeff Aldrich.
― Nu-i rău, replică Engersol. O să ne descurcăm. Dar asta înseamnă că seminarul meu special are cu doi elevi mai puţin. Am doi candidaţi în minte, dar vreau să aud mai înainte recomandările tale.
Hildie n-avu nici o ezitare.
― Josh MacCallum şi Amy Carlson, spuse ea. Sînt amîndoi foarte buni. Sînt printre cei mai străluciţi elevi şi au profilul psihic şi intelectual pe care-l căutăm.
Engersol zîmbi.
― Foarte bine, Hildie. Sînt exact aceiaşi candidaţi la care mă gîndeam şi eu. Reorganizează-le orarele ca să înceapă de mîine.
După ce Hildie plecă din birou, Engersol revăzu dosarele lor. Dădu încet din cap. Erau perfecţi pentru seminar.
Josh MacCallum intenţionase deja să se sinucidă.
Dacă o va face din nou, nimeni n-ar avea nimic de comentat.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:06 AM | message # 25
13

Josh şi Amy se agitau, nervoşi, pe bancheta din faţa biroului administratoarei. Clădirea era tăcută. Restul copiilor se duseseră deja la primele cursuri ale zilei. In timpul micului dejun, Hildie intrase în sufragerie şi le comunicase celor doi să se prezinte la biroul ei înainte de a intra la ore. Josh schimbă o privire temătoare cu Amy. Din partea lui, Josh era convins că intrase în bucluc. Chiar într-unui mare. Probabil Jeff le dezvăluise părinţilor lui ce i se povestise după funeralii şi doamna Aldrich o chemase pe Hildie. Dar ce era atît de rău în a întreba dacă Adam s-a sinucis în realitate? Iar Jeff nu se supărase, de fapt, păruse chiar să-l fi crezut.
Amy se gîndise că fuseseră chemaţi de Hildie din alt motiv.
― Pun pariu că mamele noastre au decis să ne retragă din şcoală, spusese ea. Pariez că au luat legătura cu familia Monicăi şi vor acum să ne ia şi pe noi acasă.
Josh privise semnificativ la scaunul gol de la masa învecinată, care fusese ocupat, pînă în acea dimineaţă, de Monica. Dăduse din cap.
― Cum se face că adulţii se comportă, uneori, ciudat? Monica n-avea de gînd să facă ceva. Ea credea că Adam a fost un tîmpit că s-a sinucis. Oricum, nu poate fi vorba de asta. Dacă mama m-ar fi luat acasă, ar fi făcut-o ieri. În afară de asta, mi-a spus că a hotărît să mă lase aici. Iar ai tăi nici n-au venit la ceremonie, aşa că de unde i-au contactat ei pe părinţii Monicăi?
Amy se strîmbase la el.
― N-ai auzit pînă acum de o chestie care se numeşte telefon?
― Asta e o prostie, replicase Josh. Părinţii Monicăi nici nu ştiu, probabil, unde locuiesc ai tăi.
Amy nu replicase, ci se mulţumise să-şi vîre, tristă, furculiţa în budincă.
― Poate că nu e nici o problemă, de fapt, sugerase, în final, Josh.
― Oh, desigur! se oţărîse Amy. Ai fost vreodată chemat în biroul directorului fără a avea necazuri?
Josh rămăsese fără replică. Pentru restul micului dejun, cei doi se cufundaseră într-o tristă tăcere. N-a ajutat prea mult nici faptul că unul din ceilalţi copii a început să-i ia peste picior cînd a plecat la cursuri.
― Ne vedem mai tîrziu, le-a strigat Brad Hinshaw. Asta dacă veţi mai fi încă aici.
Îşi urmase drumul rîzînd în hohote, în timp ce Josh şi Amy s-au înghesuit pe bancheta din faţa biroului lui Hildie. Întunericul din holul mare nu contribuia cu nimic la îmbunătăţirea stării lor de spirit.
Într-un tîrziu uşa biroului se deschise şi Hildie păşi afară pentru a-i invita înăuntru.
― Ei, ei, ia uite la voi, le spuse ea zîmbind. După feţele astea lungi, trebuie că aţi făcut ceva despre care eu n-am auzit încă!
Cînd Josh şi Amy se uitară neliniştiţi unul la altul, Hildie izbucni în rîs.
― Dacă aş fi ştiut că vă veţi face atîtea griji amarnice, nu v-aş fi spus nimic la micul dejun. V-aş fi oprit pe drumul spre sala voastră de clasă. Acum, veniţi înăuntru.
Sfioşi, cei doi copii o urmară pe Hildie în biroul ei. Se simţiră amîndoi mai bine cînd ea nu închise uşa. Observîndu-le reacţia, Hildie îşi zîmbi sieşi. Descoperise cu mult timp în urmă că toţi puştii se nelinişteau cînd îi chema pentru o discuţie cu uşile închise. Era ca şi cum ştiau că o uşă închisă însemna muştruluială. Pe de altă parte, ea mai descoperise că simplul gest de a închide uşa era suficient pentru a băga spaima în cel aflat, temporar, în ofsaid.
― Am vorbit cu doctorul Engersol azi-noapte, îi informă.
Se aşezase în fotoliul din spatele biroului ei şi le făcu semn celor doi copii să ia loc pe canapea.
― Din cauză că Monica ne-a părăsit, au rămas acum două locuri vacante la seminarul lui, continuă ea. Şi el, şi eu credem că voi doi sînteţi candidaţii ideali pentru a le lua locul.
Josh simţi o uşoară excitaţie. Îşi aminti de ceea ce-i povestise Jeff, cu o săptămînă în urmă, legat de acest seminar. Ştia doar că era vorba de computere, o chestie de care se îndrăgostise de prima oară cînd văzuse un asemenea aparat, şi că numai cîţiva copii din şcoală aveau acces la ele.
Cei mai deştepţi şi talentaţi copii.
Adam şi Jeff Aldrich, Monica Lowenstein şi cîţiva alţii.
Jeff. Care era situaţia lui? Era posibil să se întoarcă la şcoală? îşi rosti gîndurile cu voce tare, ceea ce făcu ca zîmbetul de pe faţa administratoarei să se lărgească.
― Revine mîine, îi spuse ea. Asta te face fericit, nu? Nu e el cel mai bun prieten al tău?
― În afară de Amy, răspunse Josh. El va rămîne la seminar?
― După cîte ştiu eu, da.
― Dar ce se face la acest seminar? întrebă Amy. Nici unul dintre copiii care au participat la el n-a povestit prea multe.
― Ei, nu e cine ştie ce secret, replică Hildie. În principiu e un curs de inteligenţă artificială.
Josh făcu ochii mari.
― Uau! exclamă el. Adică e vorba de a învăţa computerul cum să gîndească?
― Exact. Noi credem că sînteţi foarte potriviţi pentru aşa ceva fiindcă aveţi amîndoi talent matematic.
Amy păru nesigură.
― Mie nu prea îmi plac computerele, rosti ea. După ce joci de cîteva ori un joc, devine o tîmpenie. Vreau să spun că se repetă, mereu şi mereu, aceeaşi chestie.
― Şi de ce crezi tu că e întotdeauna aceeaşi chestie? întrebă Hildie.
Amy fu contrariată de întrebare, dar Josh văzu răspunsul instantaneu:
― Pentru că tot ce face un computer e să pună laolaltă lucrurile în felul în care îi spunem noi. El nu poate descoperi ceva nou, pentru că nu poate gîndi precum oamenii.
Sprîncenele fetiţei se uniră datorită concentrării.
― Dar cum ar putea gîndi un computer ca un om? întrebă ea.
― Asta e problematica seminarului, explică Hildie. Majoritatea eforturilor doctorului Engersol sînt îndreptate asupra aflării modului de gîndiire uman. Într-un fel, creierele noastre sînt ca nişte computere, dar e o mare diferenţă. Nu se ştie cum, noi reuşim să asamblăm datele în minţile noastre şi venim cu idei noi. Computerele nu pot face asta. Multă lume crede că, dacă vom afla cum produc idei creierele noastre, vom putea programa şi un computer să facă asta. Cu aşa ceva se ocupă inteligenţa artificială.
― Dar ce o să facem noi? se interesă Amy.
Hildie înălţă din umeri.
― O să vă explice doctorul Engersol. Însă vă promit că o să vă placă seminarul. Toţi care participă la el l-au îndrăgit.
Zîmbi trist.
― Din nefericire, nu-l înţeleg suficient de bine pentru a şti de ce ţin ei atîta la el, dar e o realitate.
― Nu ştiu, rosti Amy, agitîndu-se pe loc. Chiar trebuie să mă duc la el? Şi dacă nu vreau?
― Sînt convinsă că, dacă n-o să vrei, doctorul Engersol o să înţeleagă, o calmă Hildie. Desigur că, în acest caz, nu va mai trebui să te muţi la etajul doi. Dar asta depinde în întregime de tine.
― Etajul doi? repetă Amy, brusc interesată. Camerele de acolo erau mult mai mari decît cele de la etajul trei, unde, iniţial, fuseseră încăperile servitorilor reşedinţei.
― De ce ar trebui să ne mutăm mai jos?
Hildie zîmbi de parcă răspunsul ar fi trebuit să fie evident.
― Are de-a face cu seminarul. Tuturor elevilor de la cursul doctorului Engersol li se dau computere speciale, iar pentru ele camerele de la trei sînt prea mici. Şi, de vreme ce încăperile în care au locuit A-dam şi Monica sînt goale...
Lăsă momeala agăţată în undiţă. Aşa cum se aştepta, amîndoi copiii muşcară din ea.
― Putem să ne mutăm azi? întrebă Amy, dintr-o dată nerăbdătoare. În această dimineaţă?
Hildie chicoti.
― Puteţi să vă mutaţi chiar acum, dacă vreţi, le spuse. Asta înseamnă că vreţi amîndoi să participaţi la seminar?
Cei doi copii încuviinţară imediat. Hildie extrase două coli de hîrtie dintr-un dosar care se afla pe biroul ei.
― În acest caz, iată noile voastre orare. Începînd de mîine, veţi intra amîndoi în programul noii clase.
V-am pus împreună la cursul de matematică; începe la ora două.
Josh zîmbi.
― De vreme ce intrăm în altă clasă, înseamnă că putem înceta orele de educaţie fizică? întrebă el neliniştit.
Hildie adoptă o atitudine de dezaprobare făţişă.
― Nu. Nu înseamnă că nu veţi mai face orele de educaţie fizică, dar înseamnă că vor fi unele schimbări. Aşa că, imediat ce veţi pleca de aici, vreau să vă duceţi amîndoi la sala de gimnastică şi să vorbiţi cu domnul Iverson. O să vă scriu un bilet care să explice de ce vă duceţi acolo, iar el o să vă dea nişte exerciţii şi apoi o să vă facă un orar de gimnastică care să nu se interfereze cu vreun alt curs de-al vostru. În regulă?
Uşor ameţiţi de schimbarea bruscă de orar, amîndoi copiii încuviinţară în tăcere. Hildie le înmînă o notă pentru Joe Iverson, cel care conducea programul de educaţie fizică al şcolii. Cu cîţiva ani înainte, lucrînd împreună cu doctorul Engersol, Iverson proiectase un regim special pentru elevii academiei, care îmbina sporturi individuale cu activităţi de echipă.
― Nici unul dintre puştii cu care lucrăm noi nu va fi un jucător de echipă, explicase Engersol înainte ca academia să-şi deschidă porţile. Vor fi toţi copii unici şi majoritatea lor vor veni cu experienţe triste în ceea ce priveşte sportul de echipă. Dacă vor fi forţaţi să facă faţă unor situaţii în care vor trebui să-şi restrîngă folosirea intelectului în favoarea superiorităţii fizice a altcuiva, se vor simţi jigniţi, iar eu nu am intenţia ca această academie să fie o nouă experienţă nefericită pentru ei. Or să fie cîţiva cărora să le placă base-ball-ul şi fotbal-ul, dar pentru ceilalţi o competiţie sportivă nu va însemna nimic. Aşa că vreau să proiectezi un program care să-i antreneze cît au nevoie, dar care să nu-i plictisească. E posibil aşa ceva?
Iverson încuviinţase.
― Orice e posibil, spusese el şi se apucase de treabă.
În scurt timp, a ieşit la iveală cu un program ce cuprindea înot, despre care ştia că e îndrăgit de copii, şi gimnastică, care necesita, pentru a fi bine însuşită, o putere a minţii echivalentă dezvoltării musculare. Mai mult, sporturile selectate de el pentru copii erau suficient de individuale, pentru ca majoritatea dintre ei să poată să-şi efectueze educaţia fizică după cum le convenea, astfel încît să acopere un minimum de cinci ore pe săptămînă.
Pentru Josh şi Amy alegerea fusese uşoară, o oră pe zi la bazin le satisfăcea gusturile mai mult ca orice altceva.
Acum părăsiră biroul administratoarei şi o luară peste pajişte, trecură de poartă şi o apucară la stînga, spre principalul campus universitar, vizavi de care se aflau sala de gimnastică, bazinul şi stadionul de fotbal. Pe drum, Amy îl privi intrigată pe Josh şi-l întrebă:
― Cum de ne-au schimbat orele de educaţie fizică? De ce nu putem continua să mergem la înot în fiecare zi, aşa cum făceam pînă acum?
Josh înălţă din umeri.
― Poate e ceva special pentru copiii din seminar.
― Dar de ce? insistă Amy. Ce are de-a face sportul cu inteligenţa artificială?
― Cui îi pasă? rînji Josh. Avem acum camere noi şi computere, nu?
Amy încuviinţă fără chef. Noua cameră era mare şi ea abia aştepta să se mute. Dar nu-i prea păsa de computer, iar schimbarea orelor de educaţie fizică i se părea o tîmpenie. Începuse discuţia, dar se răzgîndi. La urma urmei, Josh nu ştia mai multe despre seminar decît ea, iar ceilalţi copii care participau la el nu spuseseră niciodată nimic.
Asta i se părea o altă ciudăţenie. De ce se comportau toţi de parcă ar fi fost o mare scofală? Nu era decît un alt curs, nu?
Sau nu era aşa?
De ce simţea că fusese împinsă să facă ceva ce nu voia cu adevărat?
Mă rog, nu conta prea mult. Dacă se va dovedi că nu-i va plăcea, o vor lăsa, probabil, să renunţe. În definitiv, pînă acum n-au făcut-o niciodată să execute ceva ce nu i-ar fi plăcut.
Sau o făcuseră?
Începu să revadă mintal zilele de cînd venise în academie şi modul în care fusese tratată de către Hildie Kramer.
Ea fusese întotdeauna drăguţă, dar Amy sfîrşea întotdeauna făcînd ce voia administratoarea de la ea.
Iar acum ea şi doctorul Engersol doreau să participe la acest curs.
De ce?

***

Joe Iverson le zîmbi celor doi copii care stăteau nervoşi în faţa biroului său şi introduse nota de la Hildie Kramer sub agrafa metalică a agendei sale.
― Aşa... Deci doctorul E mai are doi proaspeţi participanţi la cursul lui, nu? întrebă el.
Josh şi Amy schimbară o privire nervoasă şi încuviinţară.
― Ei, atunci să începem, bine? continuă Iverson.
― Dar ce vom face? vru să afle, îngrijorată, Amy. De ce nu putem continua să înotăm, aşa cum am făcut înainte? Nouă ne place înotul!
Sprîncenele lui Iverson se înălţară a mirare.
― Dar cine a spus aşa ceva?
― Hildie, răspunse Amy. Ne-a spus că vom avea un program special, iar eu nu văd motivul.
― Să vă spun ceva, replică antrenorul. Ce-ar fi să vă schimbaţi hainele şi să veniţi pe urmă la sala de gimnastică? Bine? O să vă spun acolo ce o să facem.
Zece minute mai tîrziu, Josh şi Amy ieşiră din vestiare şi-l zăriră pe Iverson aşteptîndu-i. El le spuse:
― O să vedem acum care e condiţia voastră fizică. Nu ştiu dacă v-a explicat Hildie, dar doctorul E, la seminar, pe lîngă că vă învaţă, vă şi studiază.
― Cum vine asta? se încruntă Josh, suspicios. Cînd văzu expresia de pe faţa băiatului, Iverson izbucni într-un hohot de rîs.
― Ei, nu e ca şi cum aţi fi cobai, îl linişti el pe băiat. Dar îşi închipuie că, de vreme ce creierul are un rol în tot ceea ce se întîmplă în organism, voi ar trebui să vă deosebiţi de ceilalţi copii cu un coeficient de inteligenţă normal. Aşa că încearcă să fie la curent cu tot ce are legătură cu voi, atît din punct de vedere al intelectului, cît şi fizic. În dimineaţa asta o să vă măsor şi o să vă cîntăresc, o să vă iau tensiunea şi pulsul, apoi o să vă dau să faceţi nişte exerciţii, după care o să vă iau din nou tensiunea şi pulsul.
― O să ne luaţi sînge? se impacientă Amy. Nu pot să sufăr cînd doctorul îmi bagă un ac în braţ.
Iverson chicoti.
― Nu, n-o să fac aşa ceva. În principal, ne interesează să vedem cum reacţionează corpurile voastre la mişcarea fizică. E-n regulă?
Se lăsară amîndoi în voia antrenorului, deşi nici unul dintre ei nu înţelesese exact ce căuta domnul Iverson. În final, începură exerciţiile fizice.
Avură de făcut flotări, cît de multe erau în stare. Amy se dădu bătută după cincisprezece, iar Josh reuşi să execute douăzeci si cinci.
Apoi alergară pe loc timp de zece minute, după care făcură o serie de sărituri.
După fiecare rundă de exerciţii, Iverson le luă pulsul şi tensiunea.
― Bine. Mai avem un singur lucru de făcut aici, după care vom merge la bazin, le comunică, în final, Iverson.
Le indică o frînghie groasă, care avea noduri la fiecare douăzeci de centimetri şi care atîrna de un inel prins în tavan.
― Care dintre voi se va căţăra pe asta cel mai rapid?
Amy se zgîi la tavan, care era la cel puţin zece metri deasupra. El chiar se aştepta ca ea să se urce pe frînghie pînă acolo? Numai gîndindu-se la asta, simţi un gol în stomac.
― D...dar dacă o să cad? întrebă ea.
― Cum să cazi dacă nu dai drumul la frînghie? replică Iverson.
― Dar dacă o să cad? insistă ea.
― Pentru asta sînt făcute nodurile. Dacă îţi vine rău, nu te urca mai sus. Mulţumeşte-te să cobori la loc. Bine?
Amy se uită la Josh. Brusc, el îşi aminti cît de îngrozită fusese ea în prima zi a venirii lui aici, cînd au trebuit să coboare, în zig-zag, scările pînă pe plajă.
― E-n regulă, o linişti el. Nu te uita în jos. Amy se uită la frînghie, dar nu făcu nici o mişcare. Dîndu-şi seama că era prea speriată ca să încerce acum, Josh făcu un pas în faţă şi apucă funia în mîini. Se aruncă asupra ei şi, rămas cu vîrful picioarelor pe podea, alergă cîţiva paşi în faţă, după care îşi duse genunchii la piept şi începu să se legene suspendat de frînghie.
― Hei, e amuzant! îi spuse prietenei lui.
Se opri din legănat şi începu să se caţere, cu picioarele înfăşurate în jurul funiei, astfel încît cea mai mare parte a greutăţii corpului său să fie preluată de braţe. Începu, încet, să se înalţe către tavan.
― Fii atent! îi strigă Amy cînd se afla la jumătatea drumului. Să nu cazi!
― N-o să cad! strigă Josh. E-n ordine.
Se căţără pînă sus şi atinse inelul cu mîna dreaptă, după care îi rînji fetei.
― Am reuşit! chiţăi el. Am făcut tot parcursul.
― Vino înapoi jos, se rugă de el Amy.
Rîzînd, Josh începu să coboare. Cînd mai avea trei metri pînă jos, dădu drumul frînghiei şi ateriză pe saltea, după care se rostogoli pentru a atenua efectul căderii. Uluită de gestul lui, Amy scoase un ţipăt scurt.
― Ai făcut asta ca să mă sperii, îl acuză ea pe Josh cînd băiatul se ridică în picioare.
― Nu-i adevărat! protestă Josh. Am făcut-o din distracţie. Hai, încearcă şi tu.
Amy aruncă din nou o privire frînghiei, apoi o apucă cu mîinile. Trase de ea în jos, sperînd ca aceasta să se rupă şi să cadă colac la picioarele ei.
N-a căzut.
În sfîrşit, oftînd din adîncul sufletului, Amy începu să se caţere. Se împinse în sus şi-şi aduse picioarele sub ea. Făcu la fel din nod în nod.
Josh avusese dreptate. Nu era chiar aşa de rău.
― Mă caţăr! ţipă ea.
Uitînd povaţa lui Josh, privi în jos spre el.
O apucă un val de ameţeală. Ochii i se măriră de spaimă.
― Nu privi în jos! strigă Josh. Uită-te numai în sus!
Luptîndu-se cu groaza, Amy se sili să privească în sus, dar i se păru că tavanul era şi el prea departe.
Încercă să coboare, dar panica ce-o cuprinsese nu-i permise să dea drumul frînghiei.
― Nu pot s-o fac! urlă ea. Nu pot să mă întorc jos.
Instantaneu, Iverson se căţără ca o maimuţă pînă ce ajunse sub ea.
― E-n regulă, rosti el. Sînt chiar sub tine. Pune-ţi picioarele pe umerii mei. Ţine-te de frînghie şi sprijină-te de mine. Bine? Poţi să faci asta, Amy?
Josh privi de jos cum piciorul drept al fetei se desface încet de pe funie şi atinge umărul antrenorului. Cînd simţi întreaga ei greutate transferată pe propriul său corp, Iverson vorbi din nou:
― E bine, Amy. Sprijină-te de mine. O să încep să cobor, iar tu susţine-te cu ajutorul frînghiei. Şi să nu te uiţi în jos, bine?
― Îh...îhî, îngăimă Amy cu un nod în gît.
Cîteva clipe mai tîrziu, fură înapoi pe saltea. Joe Iverson întinse braţele lui puternice şi o apucă pe Amy, apoi o aruncă pe saltea.
― Gata, spuse el. Eşti în siguranţă. Vezi? Am reuşit.
Amy se ridică, palidă şi tremurînd în tăcere, pe măsură ce panica începea s-o părăsească.
― Eşti bine? întrebă Josh, privind-o neliniştit. Amy încuviinţă.
― N-am putut s-o fac, rosti ea. Cînd am privit în jos, m-a luat ameţeala.
― Gata, a trecut, o asigură Iverson.
Îşi făcu o însemnare în agendă, apoi o bătu uşor pe spate.
― E doar un pic de acrofobie. Ce-ar fi să vă puneţi costumele de baie şi să ne vedem la bazin? O să faceţi cîteva lungimi şi cu asta terminăm. Bine?
Amy aprobă din cap, recunoscătoare, şi se grăbi să părăsească sala de gimnastică.
Dar douăzeci de minute mai tîrziu, cînd ieşi din bazin după cinci lungimi parcurse, ea simţi cum se întoarce frica.
― Ai sărit vreodată de pe trambulină? întrebă Iverson.
Amy se holbă la platforma de sărituri suspendată la trei metri deasupra suprafeţei bazinului. Dădu negativ din cap.
― Vrei să încerci?
Amy negă din nou din cap. Ochii i se umeziră numai la gîndul de a se urca pe scară şi de a trebui să păşească pe îngusta scîndură.
― Haide, o zori Iverson. Încearcă o dată. Dacă n-o poţi face, asta e. Dar trebuie să încerci.
― Îi e frică, rosti Josh din bazin, în care stătea lipit de margine şi plescăind apa cu picioarele. Dar de ce trebuie să sară de la trambulină?
― Nu trebuie, îi spuse Iverson. Dar dacă nu încearcă, cum va scăpa de răul de înălţime?
― Poate că nu va scăpa, îl provocă Josh. Dumitale nu ţi-e frică de nimic?
Joe Iverson simţi impulsul de a-l admonesta pe Josh pentru insolenţă, dar îşi aminti instrucţiunile pe care i le dăduse George Engersol:
― Nu mă interesează să-i transform pe aceşti copii în atleţi. Vreau să aibă parte de pregătirea care le e necesară, dar mă interesează în primul rînd mintea lor. Aşa că nu începe să te porţi cu ei ca un sergent la instrucţie. Dacă îţi face vreunul probleme, spune-mi şi o să am eu grijă. Cei mai mulţi dintre ei sînt deja îngroziţi cînd aud de antrenori. Toată viaţa lor au fost trataţi ca slăbănogi şi neajutoraţi şi, din această cauză, orgoliul lor a avut de suferit. N-o să tolerez aşa ceva aici.
Deşi nu era de acord cu Engersol, Iverson nu se obosise să-l contrazică, pentru că i se spusese deja, de către preşedintele universităţii, să facă orice ar fi dorit doctorul.
― Ai fi uimit dacă ai şti cîte fonduri aduce el pentru acel program, îi zisese Jordan Sanford. Aşa că fă ce-ţi cere şi lasă-l pe el să se preocupe de copii. Crede-mă că ştie ce face.
Aşa că, în loc să-l muştruluiască pe Josh, Iverson se mulţumi să dea, indiferent, din umeri. Îşi făcu o însemnare în agendă şi-i trimise pe copii să facă un duş.
Iverson se retrase, după aceea, în biroul lui. Porni terminalul calculatorului şi apelă din fişierul de date dosarele lui Josh şi Amy. Începu să introducă datele colectate în ultima oră. Deşi ele aveau o mică însemnătate pentru el, presupuse că aveau importanţă pentru doctorul Engersol.
***

O oră mai tîrziu, în biroul său, George Engersol apelă aceleaşi dosare. Mînuind cu dexteritate tastatura, el începu să studieze datele introduse de antrenor.
Îl intrigă cel mai mult, nota din dosarul fetei, care semnala că ea pare să sufere de acrofobie acută.
Nu fusese capabilă să se caţere pe frînghie în sala de gimnastică, iar apoi refuzase să încerce săritura de la trambulină.
În aparenţă, fobia ei era mai puternică decît crezuse el cînd o observase coborînd scările spre plajă.
În minte îi apăru o idee. Era posibil să existe o cale de a folosi fobia ei la seminar.
Se întinse pe spate în scaun şi-şi dezvoltă gîndul, care începu să-i placă din ce în ce mai mult.
Rămînea de văzut dacă îi va face plăcere şi fetei. Desigur însă că n-aveau nici o importanţă pentru el lucrurile care le făceau plăcere elevilor.
Singura chestiune care conta era cum putea să-i folosească.
Şi tocmai descoperise o utilizare perfectă pentru Amy Carlson.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:07 AM | message # 26
14

Josh îşi puse ultimul obiect în cutia de carton. Făcuse deja de trei ori drumul pînă la noua sa cameră şi de fiecare dată dusese cu ascensorul cutia plină, după care revenise cu ea goală.
De fiecare dată cînd apăsa pe butonul care punea maşinăria în mişcare, îşi amintea de noaptea morţii lui Adam şi de sunetele ciudate pe care le auzise. De acum era convins că Amy avusese dreptate cînd spusese că totul s-a petrecut în imaginaţia lui, pentru că, din acea noapte, cînd auzea liftul funcţionînd şi alerga să vadă ce e, în el se afla întotdeauna cineva. De fapt, în acea zi uitase chiar să se mai ducă să vadă.
Acum, la ultimul lui drum, cutia era pe punctul de a se revărsa. Josh înghesui ultimele sale tricouri în cele cîteva spaţii rămase libere în amestecătura de cărţi, pantofi şi perna favorită. Aruncă o ultimă privire prin încăpere. N-o ocupase mai mult de două săptămîni. Cu toate astea, într-un fel îi şi părea rău după ea, pentru că i se păruse perfectă. Era suficient de încăpătoare pentru a-i adăposti toate obiectele şi suficient de mică pentru a se simţi plăcut în ea. Era convins că Jeff inventase povestea celor întîmplate cu Timmy Evans. În afară de asta, camera de jos nu avea o lucarnă cu un pervaz tocmai potrivit pentru a te urca pe el cînd vroiai să citeşti...
Camera de jos.
Camera lui Adam.
Simţise un frison ciudat înainte de prînz, cînd Hildie îl dusese în cameră. Primul lui impuls fusese să-i spună că prefera să rămînă unde era, căci, deşi camera era acum golită, el şi-l amintea limpede pe Adam cum stătea la birou, aplecat deasupra computerului său. Cel puţin, nu-l cunoscuse niciodată pe Timmy Evans. Hildie îi citise toate aceste gînduri, cînd el rămăsese tăcut la uşă, neîncercînd să-i treacă pragul. Îi spusese:
― Ce-ar fi să aducem mobila? Aşa va deveni camera ta şi, în cîteva zile, nici măcar nu-ţi vei mai aminti că a fost a altcuiva.
A altcuiva. Josh se gîndise că e tare ciudat că Hildie nu menţionase numele lui Adam. De fapt, i se părea că adulţii nu-l mai pomeneau deloc pe Adam, ca şi cum el n-ar fi existat niciodată. Oare le-ar place ca şi prietenii lui să-l uite?
Înainte de a putea protesta, Hildie începuse rearanjarea mobilei. Fără a-şi da seama, Josh se trezi că ajută la împinsul patului spre perete, unde fusese biroul lui Adam, şi mută biroul la fereastră. Spre uimirea lui, descoperi că Hildie avusese dreptate, camera părea deja a lui numai prin rearanjarea mobilei.
Dar ce avea să se întîmple la noapte, cînd va încerca să doarmă în această încăpere?
Tîrî ultima cutie spre ascensor. Auzi liftul cum se pune în mişcare. Cînd ajunse lîngă puţ, avu o mică strîngere de inimă, datorită aceleiaşi idei de a găsi cabina acolo unde o lăsase, în timp ce motorul ar fi mers.
Din păcate, putu vedea cabina coborînd. Auzi clicul de oprire, apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc cu cineva în ea.
O urmări cum se urcă.
Cînd trecu de etajul trei, doctorul Engersol îl privi prin plasa ce proteja cabina, îl salută din cap şi dispăru mai sus, la etajul patru.
Josh aşteptă pînă ce-l auzi pe doctor că iese din lift, după care apăsă butonul pentru a chema cabina la etajul trei. "Măcar nu va mai trebui să aud ascensorul în noua mea cameră", gîndi el şi împinse cutia înăuntru.
Însă, cîteva clipe mai tîrziu, cînd lăsă cutia să cadă pe pat, îşi dădu seama că încăperea nu era totuşi a lui. Era încă a lui Adam.
Reflectă un minut, întrebîndu-se dacă era prea tîrziu să se ducă la Hildie şi să-i spună că se răzgîndise şi că dorea să-şi păstreze vechea cameră. Hotărî că asta era o prostie. Nu era decît o cameră ca oricare alta, iar Adam nu murise în ea.
"Dar ce se va întîmpla la noapte", se gîndi el din nou, "cînd o să trebuiască să dorm aici?".
Decise să nu se mai gîndească nici la asta. Începu să despacheteze. Îşi puse hainele în dulap şi cărţile pe rafturile ce spînzurau pe peretele de deasupra patului. Ochi, suspicios, rafturile. Dacă se prăbuşeau noaptea, tot conţinutul lor avea să se răstoarne pe pat. Era mai bine dacă găsea o şurubelniţă şi le muta deasupra biroului.
Luă cutia golită şi porni cu ea de-a lungul coridorului, spre scări. Cînd ajunse în hol, auzi un miorlăit, apoi îl simţi pe Tabby că se freacă de piciorul lui stîng, cu spatele arcuit şi cu coada înălţată ca o lumînare.
― N-o găseşti pe Amy? îi vorbi Josh.
Pisoiul mieună din nou. Josh puse cutia jos, îl luă în braţe şi o porni spre cealaltă aripă a etajului, unde se afla noua cameră a prietenei lui.
― Iată-te! ţipă Amy cînd deschise uşa.
Pisoiul sări instantaneu din braţele lui într-ale ei.
― Pe unde ai fost? dojeni Amy animalul. Te-am tot strigat, dar n-ai apărut!
Pisoiul se smulse din braţele fetiţei, sări pe podea şi cutreieră, intrigat, prin toată camera, inspectînd fiecare colţ, ca şi cum ar fi făcut inventarul. Păru satisfăcut de rezultat, drept care sări pe patul fetei, se cuibări pe pernă şi adormi.
― Nu-i haios aici? întrebă Amy. Camerele astea sînt mult mai mari decît cele de sus. Îmi place enorm.
Pentru că Josh nu răspunse nimic, voioşia ei se stinse încet-încet.
― Ce s-a întîmplat? rosti ea.
― Stau în camera lui Adam, explică Josh. E cam fioroasă.
Amy îl privi, năucită.
― Acolo te-au plasat? În locul tău, aş urî camera aia. Nici măcar n-aş putea dormi în acel pat.
― Ei, nu-i chiar aşa de rău, rosti el ca să se apere.
Însă Amy îl citi ca pe o carte deschisă şi-i zîmbi:
― Şi totuşi e, îl necăji ea. Pariez că el se va întoarce la noapte. Pariez că a uitat ceva în cameră şi o să vină după acel ceva şi, cînd o să dea peste tine...
― Amy! izbucni băiatul. Încetează!
― Josh e un pisoiaş fricos, Josh e un pisoiaş fricos! îl tachină ea cîntînd.
― Nu sînt! Am spus numai că e ciudat. N-am spus că mi-e frică!
Se răsuci pe călcîie şi se năpusti afară din cameră. În tăcerea ce urmă, Amy realiză cum îi apăruse ea lui Josh.
Exact precum toţi ceilalţi care o tachinaseră mereu.
― Josh? îl strigă.
Fugi după el, uitînd uşa larg deschisă.
― Josh, aşteaptă. Iartă-mă! N-am vrut!
Aflat deja la capătul scărilor, Josh se opri. Cuvintele ei ironice îl ardeau încă.
― Dacă n-ai vrut, de ce le-ai spus?
― Glumeam doar, rosti Amy rugător. Nu fii supărat pe mine. Te rog?
O clipă Josh se simţi tentat s-o ignore şi să-i întoarcă spatele. Îşi aminti însă cum fusese la şcoala de acasă şi se calmă.
― E-n regulă, mormăi el. Să nu mai povesteşti şi altora, bine? Dacă află că mi-e frică, sînt în stare să-mi facă cine ştie ce farsă cretină în mijlocul nopţii.
― N-o s-o fac, promise Amy. Numai să nu fii supărat pe mine, bine?
Josh simţi o căldură în suflet, cînd văzu expresia de pe faţa ei, şi zîmbi.
― Haide. Să mergem la biroul doctorului Engersol şi să vedem cînd primim noile computere.
Alergară, mînă în mînă, în jos, pe scări, şi ieşiră pe uşa principală.
Cînd îi văzu, din biroul ei, Hildie Kramer zîmbi satisfăcută. Alesese corect. Curînd, poate chiar de azi, va începe formarea lor. Şi cînd le va sosi timpul, vor fi pregătiţi.

***

Steve Conners încuie uşa de la sala de clasă, după ultimul lui curs din această zi, şi porni spre parcarea din spatele aripii academiei în care se aflau toate sălile de clasă. Mai avea la dispoziţie încă două ore din după-amiază. Avea intenţia să se ducă acasă, lîngă plajă, pentru a înşfăca planşa de surf şi a se duce pînă la Santa Cruz. Cu puţin noroc, putea prinde ceva valuri înainte ca soarele să se scufunde în ocean. Introduse cheia în broasca portierei, dar se opri surprins. Îl zări pe Josh MacCallum ieşind pe uşa şopronului lipit ca o meduză de partea din spate a reşedinţei. Băiatul ţinea strîns într-o mînă o şurubelniţă mare. Deşi se afla la o oarecare distanţă de el, Steve văzu că acesta nu era prea sigur că alesese scula potrivită pentru a duce la bun sfîrşit ceea ce îşi propusese.
Pe punctul de a pleca, Conners îşi aminti că Josh şi Amy nu apăruseră de dimineaţă la cursul de engleză, în cutia sa poştală, el găsise un bilet, scris de Hildie Kramer, prin care ea îl lămurea că amîndoi copiii aveau orarul schimbat, dar aveau să-şi reia cursul de mîine.
Trebuia să existe o explicaţie pentru această schimbare.
Se hotărî să lase surful pe altă zi. Închise din nou portiera şi-l strigă pe băiat tocmai cînd acesta urca scările ce duceau la masiva uşă din spate.
― Josh? Hei, Josh!
Puştiul privi peste umăr, îl recunoscu pe profesorul de engleză şi-i făcu semn cu mîna, apoi îşi continuă drumul. Cînd fu pe punctul de a intra în imobil, se auzi strigat încă o dată:
― Josh! Aşteaptă!
Copilul se opri, nesigur. Era domnul Conners supărat pe el fiindcă nu venise în dimineaţa aceea la curs? Hildie le spusese că îi comunicase profesorului faptul că el şi Amy aveau să absenteze. Dar dacă n-a făcut-o?
― Ce faci? întrebă Conners cînd ajunse la picioarele treptelor.
Nesiguranţa băiatului făcu loc unei adevărate îngrijorări. Poate n-ar fi trebuit să se ducă în atelierul cu scule.
― A...am avut nevoie de o şurubelniţă, murmură el. Atelierul nu era încuiat...
Detectînd nervozitatea din vocea puştiului, profesorul zîmbi liniştitor:
― Nu ştiu ce ai de înşurubat, dar pare a fi ceva cu adevărat mare.
Josh privi unealta şi zise:
― E singura pe care am văzut-o. Trebuie să mut nişte rafturi în noua mea cameră.
― Te referi la rafturile care se sprijină pe console?
Josh dădu aprobator din cap.
― Atunci ar fi mai bine să găsim ceva mai potrivit pentru acest scop. Majoritatea obiectelor astea sînt montate cu şuruburi în cruce. Scula asta nu-ţi foloseşte. Hai cu mine.
Josh se simţi uşurat că nu părea a exista vreo încurcătură. Îl urmă pe Conners în atelier, unde profesorul scormonea deja prin învălmăşeala de scule ce acopereau unul din bancurile de lucru.
― E cam dezordine pe aici, nu-i aşa? rosti Conners.
Josh dădu din umeri şi nu spuse nimic. Profesorul deschise o serie de sertare înglobate în banc. Găsi ceea ce căuta în al treilea de jos. Scoase de acolo trei şurubelniţe speciale, de mărimi diferite, şi continuă vînătoarea pînă ce găsi o bormaşină de mînă şi un set de burghie.
― Ai riglă? îl întrebă el pe Josh.
Josh negă.
Conners găsi o ruletă în sertarul de sus.
― Gata, rosti el.
Înmînă şurubelniţele lui Josh şi ţinu restul pentru sine, apoi spuse:
― Hai să mergem acum şi să vedem de ce sînt în stare doi meşteri constructori.
Cînd Josh o apucă pe coridorul larg de la etajul doi, Conners se opri, nedumerit.
― Credeam că stai la etajul trei, se miră el.
― Hildie m-a mutat, replică Josh. Aveam nevoie de o cameră mai mare.
Vorbele avură darul de a spori nedumerirea lui Conners.
― Pentru ce? întrebă el.
― Pentru noul meu computer, răspunse Josh. Şi pentru cărţile ce-mi vor fi necesare la cursul doctorului Engersol.
Conners începu să se încrunte. Cînd ajunseră la camera băiatului, el se opri brusc.
― N-a fost asta camera lui Adam Aldrich? întrebă el.
Josh încuviinţă ezitînd. Pe faţa lui se putea citi aceeaşi nesiguranţă observată de Conners cu puţin timp înainte, pe veranda din spate.
― Şi te simţi bine în ea? Adică, eu unul nu sînt convins că mi-ar place să dorm aici, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Josh îl privi ţintă pe Conners şi încercă să descopere dacă acesta nu voia să-l tachineze, aşa cum o făcuse Amy mai devreme.
― N...nu există chestii de astea, precum stafiile, rosti el, dorindu-şi ca vocea să-i fi sunat convingător.
― Ai drepate, îl aprobă profesorul. Dar faptul că noi ştim că ele nu există, nu le face mai puţin înfricoşătoare, nu-i aşa? În plus, e ciudat să plasezi pe cineva în această cameră atît de repede. Am crezut că ea o să rămînă goală cel puţin anul acesta.
― Poate Hildie a crezut că altfel am continua să ne gîndim la Adam tot timpul, sugeră puştiul. Oricum, nu e acelaşi lucru ca atunci cînd el locuia aici. Am rearanjat mobila, iar toate lucrurile lui au dispărut.
Conners detecta în vocea băiatului o încercare de autoconvingere. Se decise să lase subiectul baltă, deşi i se părea o farsă sinistră gestul făcut de director şi de administratoare de a-l pune imediat pe Josh în locul lui Adam, la seminar şi în cameră.
Ca şi cum încercau o substituire de persoană.
Nu-şi rosti gîndurile cu glas tare. Se puse pe treabă şi-l ajută pe Josh să dea jos toate cărţile şi restul lucrurilor de pe rafturile de deasupra patului.
După ce termină, Conners îi înmînă, una cîte una, scîndurile, lui Josh, care le aranja în ordine lîngă peretele de lîngă uşă.
― Două se potrivesc, rosti Conners după ce testă şurubelniţele. Dă-mi o mînă de ajutor.
Josh se caţără imediat pe pat, luă una din scule de la profesor şi începu să lucreze. În cinci minute, scoaseră consolele din legăturile lor, apoi legăturile din dibluri.
― Acum vine partea nostimă, îi comunică Conners lui Josh. Trebuie să găsim diblurile din tencuială căci, altfel, şuruburile nu vor ţine cînd vom monta din nou legăturile.
Începu să palpeze tencuiala cu mînerul şurubelniţei. Josh îl urmări, curios.
― Ce faci? întrebă, într-un tîrziu, băiatul.
― Ascult. N-ai mai încercat pînă acum să cauţi dibluri în pereţi?
Josh negă.
― Mama mea nu face astfel de operaţiuni, iar tata...
Vocea i se stinse. Într-un tîrziu, oftă din greu.
― Tata a plecat cînd eram un bebeluş. Nu prea mi-l mai amintesc.
Conners evită să privească băiatul în ochi, fiindcă sesizase, după tremurul vocii lui, că era pe punctul de a izbucni în plîns. Se mulţumi să remarce:
― Cred că a fost destul de greu pentru tine.
O secundă nu spuse nimic, apoi încuviinţă:
― Am tot sperat că se va întoarce, dar n-a făcut-o niciodată. Nici măcar nu ştiu unde locuieşte.
― Pun pariu că îi e dor de tine, rosti Conners.
― Nu, nu îi e, replică, cu hotărîre, Josh. Dacă i-ar fi fost dor, ar fi venit să mă viziteze. Dar lui nu-i mai pasă de mine.
Conners încetă să mai ciocănească şi se întoarse spre a-l privi pe Josh în ochi.
― Poate nu e adevărat. Poate ţine enorm la tine. Ar putea fi multe motive pentru care nu l-ai văzut.
Josh păru tulburat, dar se încăpăţînă să persiste în ideea lui.
― Nu, nu există nici unul. Dacă îi păsa de mine, ar fi venit să mă vadă sau, cel puţin, m-ar fi sunat din cînd în cînd. Dar n-am mai aflat nimic de el de cel puţin doi ani. Şi nu îmi mai pasă! adăugă într-un acces brusc de furie, a cărui intensitate îl uimi pe profesor.
Conners îl apucă pe băiat de după umeri şi-i vorbi blînd:
― Mie mi se pare că-ţi pasă enorm de mult.
― Nu-i adevărat!
Vocea băiatului sună din nou, ca şi cum ar fi încercat să se convingă mai mult pe el decît pe profesor.
Conners se reîntoarse la ocupaţia lui, ca să-i dea puştiului un răgaz de a fi singur cu el însuşi. După un timp, îi spuse:
― Ştii, pentru tine e, oricum, mai bine decît a fost pentru mine. Tatăl meu a plecat cînd aveam opt ani şi nici azi nu-l pot ierta pentru asta. A fost ca şi cum într-o zi a încetat să mai ţină la mine. Însă eu n-am putut să nu mai ţin la el.
― Şi ce-ai făcut? întrebă Josh după cîteva secunde.
Conners dădu din umeri fără a se întoarce cu faţa spre băiat; ştia că, dacă ar face-o, puştiul s-ar închide imediat ca într-o carapace. Îi spuse:
― M-a durut. Am încercat să n-o las pe mama să vadă cît de tare mă doare, dar uneori, noaptea, plîngeam încontinuu pînă adormeam. Mereu am sperat că o să se întoarcă.
― Ş...şi s-a întors? întrebă puştiul cu voce tremurătoare.
Conners negă din cap.
― Nu. Mi-a trimis felicitări de ziua mea de naştere pe parcursul cîtorva ani, după care n-am mai auzit nimic de el. Multă vreme după aceea, am încercat să-l urăsc. Pe urmă însă am ajuns la concluzia că putea avea motive întemeiate pentru a pleca.
Se întoarse, în sfîrşit şi-l privi pe Josh în ochi.
― Şi cred că a avut. Dar asta nu m-a împiedicat să mă doară.
Josh tăcu din nou. După un timp, vorbi cu o voce greu înăbuşită:
― Tata nu mi-a spus nici măcar la revedere. Pur şi simplu a... plecat. Cum a putut face asta?
Conners îl îmbrăţişă.
― Nu ştiu, rosti el. Efectiv nu ştiu cum pot oamenii să trateze alţi oameni în acest mod. Se pare însă că o fac şi, cînd' ni se întîmplă nouă, n-avem altă şansă decît de a continua să trăim şi de a nu renunţa. După o vreme, durerea slăbeşte. Nu uiţi, dar poţi să trăieşti cu ea.
Braţele lui Josh se strînseră în jurul gîtului profesorului. Scoase un mic suspin, ceea ce-l făcu pe Conners să simtă cum i se umezesc ochii. Nu rosti nimic pînă ce nu-şi dădu seama că băiatul s-a liniştit, după care îl mîngîie uşor, îi dădu drumul din braţe şi se ridică.
― Să-ţi spun ceva, zise el cu voce tare. Ce părere ai dacă terminăm rafturile astea şi după aia ieşim în oraş' să luăm un hamburger şi, poate, să mergem la un film? Numai tu şi cu mine. De acord?
Josh se holbă la el cu ochi lacomi.
― Adevărat?! exclamă el. Numai noi doi?
― Absolut, promise Conners. De ce nu?
― A...am o groază de teme de făcut, dădu înapoi Josh.
― N-o să te omoare nimeni dacă nu le ai gata mîine, îl linişti Conners. În afară de asta, tema pe care am dat-o azi ţi-ar lua două ore, iar tu n-ai primit-o de vreme ce n-ai fost de faţă. Corect?
Josh încuviinţă.
― Şi o să-ţi iei şi cina, continuă Conners. Aşa că o să folosim timpul în care ţi-ai fi făcut exerciţiile pentru a merge la un film. Îţi spun eu că va fi mult mai distractiv şi o să-ţi povestesc şi despre tema pentru acasă în timp ce mîncăm.
Îi făcu, conspirativ, cu ochiul.
― Să rămînă între noi: e o poezie şi nu e prea interesantă.
Josh mustăci.
― O să spui asta şi celorlalţi din clasă mîine dimineaţă?
― Bineînţeles că nu, replică Conners. O să vorbesc despre simbolistica ei şi despre înţelesurile adînci ale versurilor.
Josh ridică capul:
― Sună de parcă nu prea crezi că ar exista vreun astfel de înţeles în ea, riscă el o afirmaţie.
Conners chicoti.
― Foarte bine. Ai dreptate, nu cred. Sînt convins că scriitorii nu vor să spună altceva decît ceea ce scriu, dar o groază de oameni care n-au talent pentru scris pretind că în spatele slovelor se află mult mai multe semnificaţii decît există în realitate.
Zîmbi şi continuă pe un ton didactic:
― Asta a fost lecţia pe ziua de azi. Ai priceput?
― Am priceput, răspunse, voios, puştiul.
― Atunci hai să descoperim cum funcţionează bormaşina asta şi să terminăm. Iar dacă rafturile nu o să iasă ca lumea, să nu dai vina pe mine. Eu predau engleza, nu matematica.
O jumătate de oră mai tîrziu, rafturile se aflau perfect aliniate pe perete.
Lucrînd împreună, reuşiseră să facă treaba bine.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:07 AM | message # 27
***

Cînd Josh se întoarse, seara, luminile erau stinse şi casa licărea misterios în lumina lunii. Singurele lămpi aprinse erau cele de pe verandă. Conners trase maşina sa Honda în faţa clădirii şi se uită la băiat, care stătea pe scaunul alăturat. Îl întrebă:
― Vrei să intru şi eu cu tine? Josh negă.
― E-n regulă! spuse el. I-am spus lui Hildie la ce oră ne vom întoarce şi n-am întîrziat decît zece minute.
― Dacă te aşteaptă, spune-i că a fost vina mea. Spune-i că mi s-a făcut rău de la ciocolata cu malţ şi am dat la boboci pe trotuar, implorînd cerul să mă liniştesc.
Josh izbucni în cascade de rîs.
― N-o să-i spun aşa ceva! exclamă el.
― De ce nu? Oferă-i o temă de meditaţie.
― Nu m-ar mai lăsa să merg la cinematograf cu dumneata, explică Josh.
Cînd îşi auzi propriile cuvinte îşi dori să nu le fi rostit. În definitiv, domnul Conners nu spusese nimic despre o altă ieşire împreună. Sau despre a face orice altceva împreună. Dacă n-avea de gînd să propună nimic?
― E...eu m-am simţit excelent, domnule Conners. Şi n-am vrut să sune ca şi cum m-aş fi gîndit că vrei să mă iei cu dumneata şi altă dată.
― Dar de ce să nu te iau? Nu e prea plăcut să te duci la cinematograf de unul singur.
― N-ai o prietenă? întrebă Josh.
Îşi dădu brusc seama că pe toată durata cinei nu vorbiseră decît despre el. Şi asta fusese foarte bine. Domnul Conners părea să înţeleagă tot ce povestea el.
Conners îi zîmbi.
― Chiar dacă aş avea o prietenă, ceea ce nu se întîmplă în momentul de faţă, asta nu înseamnă că nu te-aş lua şi pe tine uneori.
― Dar dacă prietena ta nu m-ar plăcea? se lamentă Josh, pe jumătate în glumă.
Conners păru să realizeze că întrebarea fusese pusă pe un ton serios, deşi puştiul nu intenţionase să sune aşa.
― Atunci n-ar fi prea multe de capul ei, răspunse profesorul. Aşa că nu-ţi mai fă griji, Josh. Iar acum ar fi bine să te duci înăuntru înainte de a fi prea tîrziu. Şi să nu stai treaz, studiind. Promiţi?
Josh zîmbi.
― Promit, rosti el, deşi ştia că trebuia să rezolve o temă la matematică. Deschise portiera şi încercă să coboare, dar Conners vorbi din nou.
― Hei, Josh! Dacă o să fim prieteni, cred că ar trebui să-mi spui Steve. Cel puţin în afara sălii de clasă. "Domnul Conners" mă face să mă simt bătrîn. Bine?
― Bine! răspunse el, voios.
Trînti portiera şi urcă în fugă scările verandei. Cînd ajunse la uşă, se opri şi se uită înapoi.
Domnul Conners, Steve, era încă acolo, aşteptîndu-l să intre în casă.
Ca să se asigure că nu va păţi nimic.
Aşa cum ar fi făcut tatăl lui.
Simţi un nod în gît şi ochii i se umplură de lacrimi. Îi şterse cu mîneca hainei. Făcu semn lui Steve încă o dată, deschise uşa şi o închise rapid în urma lui.
O clipă mai tîrziu, auzi motorul Hondei cum geme şi cauciucurile cum scrîşnesc cînd maşina demară. Josh traversă holul slab luminat, spre scări, abia după ce sunetul motorului se stinse.
Urcă pînă la etajul doi şi se opri pentru a-şi scoate încălţările. Nu dorea să deschidă cineva uşa să-l întrebe cum fusese filmul. Deşi încercase să-î urmărească, toată seara Josh nu se gîndise decît la omul de lîngă el, care părea să înţeleagă de minune ce gîndea şi ce simţea el şi să-l accepte exact aşa cum era.
Aşa cum ar fi făcut tatăl lui.
O luă pe coridor, socotind că poate nu-şi va face tema de matematică.
Poate se va mulţumi să se întindă pe pat şi să zacă acolo, în lumina lunii, savurînd cît de mare putea fi bucuria ce se abătuse asupra lui.
Ajunse la camera lui, răsuci clanţa cît putu de discret şi deschise uşa.
Îngheţă în pragul ei.
La birou, în obscuritatea camerei, încovoiat deasupra tastaturii computerului şi cu ochii aţintiţi pe ecranul luminos, stătea Adam Adrich.
Nu.
Nu era posibil!
Întinse mîna şi apăsă comutatorul electric, aşteptîndu-se ca personajul să dispară în strălucirea luminoasă dată de becul din mijlocul tavanului.
În loc de asta, apariţia se întoarse spre el.
Faţa lui Adam era acoperită cu sînge, care se revărsa pe gît în mici rîuleţe.
Cămaşa era îmbibată cu acelaşi lichid, iar una din mîneci era smulsă de la umăr.
Josh se holbă la el cu ochii măriţi de groază. Individul se ridică de pe scaun şi una din mîini îl ţinti acuzatoare.
― Ce cauţi în camera mea? tună Adam.
De pe buzele lui Josh zbură un ţipăt de spaimă. Puştiul se împiedică de pragul uşii şi căzu pe spate, pe coridor.
Auzi din toate părţile rîsete. Instantaneu, toate uşile se deschiseră. Din camera lui veni un hohotit şi în cadrul uşii apăru figura hidoasă a lui Adam. Atîta doar, că nu mai era deloc Adam.
Era Jeff. Ochii îi rîdeau în orbite, bucurîndu-se de frica care apăruse pe faţa Iui Josh.
― M-am întoors! exclamă el cu o intonaţie muzicală. M-am întors şi ţi-am făcut-o!
O clipă, Josh se simţi cuprins de furie însă, la fel de rapid, se calmă şi se alătură hazului general.
Mai tîrziu, cînd se gîndi, în pat, la farsa care i se făcuse, începu să-şi pună întrebări.
Cum a putut face Jeff aşa ceva, la atît de puţin timp după funeraliile fratelui său?
Nu-i era dor de Adam?
Îşi aminti cuvintele lui Jeff, rostite cu numai o zi în urmă:
Poate ai dreptate... poate că n-a murit... poate o să se întoarcă într-o noapte şi o să-ţi povestească ce s-a întîmplat cu adevărat.
În noaptea aceea, Josh nu putu să doarmă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:08 AM | message # 28
15

― Ce s-a întîmplat? o întrebă Josh pe Amy Carlson.
Era într-o dimineaţă de luni şi cei doi se îndreptau spre seminarul de inteligenţă artificială. În aer se simţea o uşoară răcoare de toamnă, ce punea capăt caniculei verii. Chiar înainte cu cîteva ore, Amy mărturisise cît de mult îi plăcea ei cînd frunzele începeau să-şi schimbe culoarea şi afară se făcea mai rece. Acum însă ea mergea cu dificultate, cu capul în pămînt şi ochii pironiţi pe marginea drumului.
― Cred că nimic, răspunse cînd întrebarea lui Josh străpunse zidul reveriei ei. Cred că nu-mi prea place seminarul. Asta-i tot.
― Dar e mişto, replică Josh.
În ultima săptămînă, îşi petrecuseră majoritatea timpului în laborator, lucrînd cu şoareci şi şobolani. Doctorul Engersol îi învăţase bazele inteligenţei artificiale. Construiau labirinturi şi plasau hrana astfel ca micile animale să-şi croiască drum prin ele pentru a ajunge la ea. Josh găsise experimentul ca fiind fascinant. El observă foarte rapid că unii şobolani erau mai sîrguincioşi decît alţii.
Unii învăţau o rută pe dinafară, iar cînd se schimba configuraţia, urmau pista pînă ajungeau la o înfundătură, unde încremeneau şi începeau să fornăie de supărare şi să zgîrie obstacolul care le ieşise în cale, cu speranţa deşartă că îşi puteau croi, astfel, un drum prin el.
Alţii pierdeau ceva timp în faţa obstacolelor nefamiliare apărute în cale, dar îşi continuau drumul prin labirint, alegînd rute noi, folosindu-şi nasul pentru a ajunge mai aproape de mîncare. Chiar şi aceştia ajungeau să se oprească odată ajunşi lîngă o bucăţică de hrană, nedorind să exploreze şi alte posibilităţi, chiar dacă mai exista un ultim obstacol între ei şi mîncare.
Unul sau doi dintre ei, cei mai inteligenţi, prindeau rapid de configuraţia labirintului şi nu-şi mai iroseau timpul. De fiecare dată cînd ajungeau la porţiuni blocate, se întorceau pentru a descoperi un nou drum. Aceştia nu renunţau niciodată pînă ce nu-şi atingeau scopul.
Engersol le explicase:
― E diferenţa dintre inteligenţă şi reflex condiţionat. În esenţă, cei mai proşti dintre ei răspund instinctiv la mirosul de mîncare şi o iau direct spre ea de-a lungul singurului drum pe care-l ştiu. Alţii nu se retrag de pe pistă, chiar dacă asta înseamnă a nu ajunge la sursă. Dar puţini dintre ei par a fi descoperit că există o cale de parcurgere şi că, dacă o găsesc, vor fi răsplătiţi.
A doua zi, au ataşat electrozi creierelor a trei şobolani, fiind astfel în stare să monitorizeze activitatea cerebrală a rozătoarelor, pe măsură ce aveau de-a face cu schimbări de drum.
În timp ce băieţii din clasă rămăseseră lipiţi de ecranele monitoarelor, vorbind cu însufleţire între ei cînd observau schimbări în encefalogramele animalelor, Amy devenise tot mai tăcută.
La sfîrşitul orei, ea şi Josh părăsiseră clădirea şi o luaseră către următorul curs. Pe faţa fetei se putea citi acreala.
― Eu cred că e o cruzime, rostise ea.
― Ce? întrebase Josh, nelămurit.
― Să tratezi şoarecii astfel. Să le bagi electrozii ăia în capete şi să-i faci să alerge prin labirint.
― Şi ce am putea face altceva? Dacă nu facem experimente, nu vom învăţa nimic. Pe lîngă asta, şobolanii nu-şi dau seama ce li se întîmplă. Ei nu simt nimic.
― De unde ştii tu? se oţărîse Amy. Dacă îi doare?
― Dar nu-i doare, protestase Josh. Doctorul Engersol spune...
Din acră, faţa fetei se transformase în furioasă.
― Nu-mi pasă ce spune doctorul Engersol. Toată lumea de la seminar se poartă de parcă ar fi un geniu!
― Ei bine, aşa şi e! izbucnise Josh. Şi dacă ai avea ceva creier...
Însă Amy nu-l lăsase să termine.
― Am tot atîta creier cît au toţi de la acest curs, i-o întorsese ea. Şi nu o să cred toate bazaconiile pe care le spune, numai de dragul lui. Ia spune-mi, cum se face că el pretinde că tot ceea ce face e experimental, dacă ştie aşa multe?
Josh hotărîse că n-avea sens să se certe cu ea. Lăsase baltă chestiunea. Însă acum, cînd urcau scările spre laborator, o privi interogativ.
― Şi ce-ai să faci? o întrebă el. Nu poţi să renunţi, pur şi simplu.
― De ce nu? răspunse ea. În afară de asta, doctorul Engersol vrea să particip după-amiază la un soi de experiment despre care nu mi-a povestit nimic.
Josh se opri, brusc neliniştit.
― Ce fel de experiment?
Amy făcu o mutră plictisită.
― Nu ţi-am spus că n-a vrut să mă lămurească? Tot ce mi-a povestit e că are legătură cu modul de gîndire al oamenilor. Dar dacă nu-mi explică exact despre ce e vorba, de unde să ştiu dacă vreau să particip la el?
― Poate că treaba asta face parte din test, speculă Josh. Dacă ai şti dinainte despre ce e vorba, ai afecta rezultatele.
― Ei, nu mai contează, rosti împăciuitor Amy, deschizînd uşa. Dacă nu-mi va explica, nu văd de ce l-aş mai face.
Parcurseră, în tăcere, holul pînă la laborator, unde restul clasei era deja adunată ciorchine în jurul unei cuşti. George Engersol ridică privirea, îi fixă o clipă, după care se uită semnificativ la ceasul de pe perete.
― Felicitări! comentă el. V-aţi grăbit enorm să ajungeţi aici. Oricum, de vreme ce aţi reuşit, veniţi încoace ca să putem începe.
Înţepată de tonul sarcastic al directorului, Amy simţi că i se umplu ochii de lacrimi, dar reuşi să le controleze. Pe de altă parte, Josh nu păru să remarce ironia muşcătoare din cuvintele lui Engersol. El se alăturase deja grupului, lîngă masa din laborator, şi se uita curios la animalul din cuşcă.
Înăuntru era o pisică. De pe cap îi fusese rasă blana şi acum acolo erau înfipţi electrozi subţiri. Firele de legătură de la electrozi fuseseră răsucite mănunchi şi conectate la un computer.
Cuşca era divizată în trei secţiuni. Animalul se afla în cea mai mare dintre ele. Celelalte două compartimente erau aranjate cap la cap, la unul din capetele cuştii, şi erau separate de pisică prin două uşiţe identice, fiecare dintre ele fiind acţionate de un buton colorat.
― Pisicii i s-a indus deja un reflex, explică Engersol. Prin podeaua metalică a cuştii i se poate transmite un mic şoc electric. Cînd animalul îl simte, îl poate opri apăsînd pe oricare din cele două butoane de pe compartimentele mai mici. O dată cu asta, primeşte în secţiunea ei şi o mică porţie de hrană.
Gîndindu-se la Tabby, care era şi acum încolăcit pe perna de pe patul ei, Amy simţi cum o trece un fior de groază cînd văzu priveliştea grotescă a pisicii, cu capul chel din care ţîşneau sîrme. O zgardă largă, din plastic, în formă de con, montată în jurul gîtului, împiedica orice posibilitate ca animalul să-şi rupă legăturile de pe cap.
― Nu pare fericită, rosti Amy, aproape fără voie. Engersol dădu, indiferent, din umeri.
― Nici nu e, răspunse el. Să ştii însă că nu suferă deloc, iar descărcarea electrică nu e periculoasă, ci îi provoacă un reflex condiţionat.
― Dar unde-i mîncarea? întrebă Jeff cu ochii aţintiţi pe spaţiile pustii, unde ar fi trebuit să se afle recompensa pentru un răspuns bun.
Engersol zîmbi îngăduitor. Rosti, pentru întreaga clasă:
― Asta e cheia întregului experiment de azi. O să-i oferim pisicii două experienţe negative. În loc de a da drumul la hrană şi de a întrerupe curentul, unul din butoane va acţiona un dispozitiv care imită mîrîitul unui cîine, iar celălalt va da drumul unei mici cantităţi de "parfum" de sconcs. Nici una din aceste posibilităţi nu-i provoacă plăcere. De aceea, ea va trebui să aleagă. Dacă vrea să oprească şocul electric, va trebui să decidă cui să-i facă faţă: mîrîitului sau miasmei.
Amy căpătă o expresie de încăpăţînare.
― Nu cred că avem voie să facem aşa ceva, rosti ea îmbufnată. E o cruzime!
Engersol îi zîmbi liniştitor.
― Pisica nu va suferi, Amy. În plus, procesul fiind monitorizat pe computer, vom fi în stare să urmărim şi să aflăm multe lucruri legate de ceea ce se întîmpiă în creierul ei cînd încearcă să ia o decizie. Acest experiment e de tipul decizional Hobson,
În care orice acţiune duce la un rezultat negativ, începem?
Fără a aştepta vreo replică, acţionă un comutator care activa şocul electric.
Corpul pisicii se tensiona, iar ea întinse imediat o lăbuţă şi izbi cu ea butonul din partea stingă.
Instantaneu, un mic difuzor din interiorul cuştii lansă în aer sunetul unui lătrat de cîine.
Uluită, pisica dădu înapoi; fu din nou stimulată electric. Atunci întinse cealaltă lăbuţă şi acţiona butonul din dreapta.
Zona de lîngă cuşcă începu să pută a sconcs ceea ce-i făcu pe copii să se apuce cu degetele de nas, iar pe pisică să sară, instinctiv, înapoi.
Indignată de cele văzute, Amy îşi culese ghiozdanul de unde îl lăsase şi o porni spre uşă.
― Eu plec, anunţă ea. Şi n-o să mă mai întorc! Uimit de cuvintele auzite, Josh îşi îndreptă atenţia spre ea.
― Termină, Amy, doar n-o rănim?!
― Ba da, insistă Amy. O torturaţi şi o să povestesc tuturor ce faceţi voi aici.
Ceilalţi băieţi scoaseră un murmur de dezaprobare. Amy se înroşi la faţă, furioasă pe ceea ce-i făceau nefericitului animal din cuşcă şi pe reacţia colegilor ei.
― Vă urăsc pe toţi! ţipă ea.
Îşi ridică braţul drept şi îndreptă un deget acuzator spre George Engersol.
― Eşti la fel de rău ca şi ei! tună ea.
Izbucni în hohote de plîns şi zbură pe uşă, afară din încăpere.
Josh o porni după ea, dar Engersol îl opri la jumătatea drumului.
― Las-o să plece, spuse directorul academiei. E-n regulă. Răspunsul ei e o reacţie legitimă la experiment. Într-un fel, are dreptate, ceea ce facem noi nu-i produce pisicii prea mare plăcere. Desigur că nu va avea repercusiuni de lungă durată asupra ei, cel puţin nu din punct de vedere fizic. Să privim însă ce se întîmplă cu creierul ei.
Josh ezită între dorinţa de a se duce după Amy, pentru a se asigura că fata e bine, şi tentaţia de a urmări sfîrşitul experimentului.
În final birui curiozitatea. Se realătură grupului din jurul mesei.
Pe monitor, liniile, care simbolizau undele psihice ale pisicii, o luaseră razna, mutîndu-se bezmetic în sus şi-n jos, indicînd clar confuzia din creierul animalului.
În cuşca sa, pisica se deplasa nehotărîtă înainte şi înapoi, încercînd să atingă, cînd un buton, cînd celălalt, dar ezitînd instinctiv să apese, de teama celor întîmplate. Într-un tîrziu, se prăbuşi, tremurînd, incapabilă să continue efortul inutil de a scăpa de stimulii neplăcuţi, care păreau a se fi abătut asupra ei din neant.
Engersol opri şocurile electrice. Răsuflînd din greu, pisica începu încet-încet să se liniştească.
― După cum vedeţi, pisica n-a fost capabilă să aleagă, le spuse doctorul celor şapte băieţi adunaţi în jurul mesei. Limitele intelectului ei nu i-au permis să selecteze cel mai mic rău dintre cele două, ca să scape de şocurile electrice. În loc de asta, a oscilat, pur şi simplu, înainte şi înapoi pînă s-a prăbuşit, epuizată.
― Ca un computer care intră într-o buclă din care nu mai poate ieşi şi atunci se distruge, observă Jeff Aldrich.
Engersol aprobă admirativ.
― Exact. Tocmai aici e esenţa întregii experienţe. Pînă ce nu vom cunoaşte procesul prin care creierul alege între două posibilităţi rele, nu prea avem şanse de a programa o adevărată inteligenţă artificială.
― Dar ce facem acum? întrebă Josh.
Nu prea înţelegea cu ce se aleseseră din experiment şi avea încă proaspete în minte cuvintele prietenei sale. Dacă ăsta era finalul experienţei, atunci tortura pisicii fusese fără rest. Nu văzuseră decît ceea ce nu putea face animalul.
Engersol îl privi aprobator şi pe Josh.
― Acum începe adevărata muncă, declară el. Am adunat o mulţime de date, care sînt memorate în calculator. Vom introduce encefalograma în computer şi o vom explora, căutînd ordine în ceea ce pare a fi un haos.
Tot restul orei, băieţii introduseră instrucţiuni în computer, comparînd între ele zonele de activitate ale creierului animalului. În cîteva minute, reacţia fetei fu uitată.
De toţi, cu excepţia lui George Engersol.
Pentru el, experienţa reuşise de minune. Amy Carlson, căreia îi fusese destinat acest experiment în întregime, reacţionase exact aşa cum sperase el că o va face.
Era nefericită şi furioasă.
Înăuntrul ei, tensiunea creştea.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:08 AM | message # 29
***

Jeanette Aldrich stătea posomorită în biroul său de la departamentul de psihologie al Universităţii Barrington şi se întreba dacă e cu adevărat pregătită să-şi reia munca. În săptămîna în care rămăsese acasă, tot ce văzuse sau atinsese îi amintea de Adam, sfîşiind astfel crusta incipientă care crescuse peste rana ei încă sîngerîndă. Descoperise că zilele lungi, de inactivitate, nu făceau decît să adîncească durerea, deoarece, neavînd cu ce să-şi umple timpul, nu făcuse altceva decît să jelească pierderea fiului.
Aşa că în dimineaţa aceasta se întorsese la birou, unde lucrurile nu erau cu mult mai bine. Toţi cei pe care îi întîlnea o tratau cu mănuşi fie că nu menţionau deloc moartea băiatului, fie că erau excesiv de amabili, pînă la punctul în care o făceau să se simtă ca o invalidă.
I se părea că toţi voiau să o ajute.
Cineva îi preparase o stacană de cafea, iar altcineva îi adusese gogoşile pentru micul dejun de la bufetul studenţilor.
Jennie Phelps, asistenta care îi ţinuse locul toată săptămîna ce trecuse, insistase să rămînă şi azi.
Iar de la fiecare auzea exact aceleaşi cuvinte. Rostită în şoaptă, după ce cel interesat o trăgea pe Jeanette pe după un colţ, întrebarea era mereu aceeaşi:
― Cum te simţi, cu adevărat, Jeanette?
Ca şi cum fiecare aştepta de la ea să le împărtăşească şi lor durerea ei intimă, să admită că era pe punctul colapsului nervos, sau să mărturisească că nutrea dorinţa de a se sinucide, ori că nu se gîndea c-ar putea supravieţui pierderii lui Adam.
Desigur că le simţise, pe măsură ce trecuse timpul, pe toate. Dar asta nu era treaba nimănui altcuiva decît a ei şi a lui Chet. De aceea, răspunsul pe care îl dădea era invariabil acelaşi:
― Mi-e bine, zău. Cel mai bun lucru pentru mine este să mă întorc la muncă şi să încep să-mi trăiesc din nou viaţa.
Cuvintele erau lipsite de conţinut, aşa cum, de altfel, se simţea şi ea, dar păreau să îi satisfacă pe curioşi. Toţi zîmbeau uşuraţi şi o asigurau că procedează corect.
Acum, cu o oră înainte de prînz, aruncă o privire biroului ei sufocat de diverse lucruri, întrebîndu-se ce ar fi putut face ca să se debaraseze de majoritatea lor în cel mai scurt timp.
Privirea îi căzu pe o stivă de teze de doctorat, care poposiseră aici de-a lungul verii şi care aşteptau toate spre a fi xeroxate şi distribuite membrilor comisiei de atestare.
Era exact genul de muncă tîmpită de care avea nevoie. Sunetele constante, ritmice, şi mişcările copiatorului îi conferiseră întotdeauna o senzaţie de linişte interioară. Făcea întotdeauna această treabă la mijlocul după-amiezelor agitate, cînd studenţii şi profesorii păreau a veni la ea din toate direcţiile.
Luă teancul de teze sub braţ şi se retrase în cămăruţa de lîngă birou, unde o aştepta copiatorul cu luminile de control aprinse în chip odihnitor.
Desfăcu prima lucrare din copcile în care era prinsă, puse foile pe tava de alimentare, acţionă butoanele pentru a programa cinci copii ale documentului şi apăsă pe butonul de start.
Maşina prinse viaţă. Apucă foaia de la fundul teancului, o introduse sub geam, execută cinci c6pii după ea şi o scuipă la loc, însă în vîrful stivei.
Jeanette n-avea de făcut nimic altceva decît să stea acolo şi să urmărească procesul, pentru ca să intervină în eventualitatea unui accident în funcţionarea maşinăriei, care ar fi ruinat vreo foaie al originalului sau ar fi făcut bucăţi una din copii.
Prima teză se termină după treizeci de ture. Jeanette adună stivele de cpii la un loc şi le puse lîngă aparatul de legat.
Continuă astfel cu restul lucrărilor pînă ajunse la penultima. Cînd puse originalul pe tavă, privirea îi căzu pe titlu şi simţi cum i se taie respiraţia. Titlul era:

Cadoul morţii:
Un studiu al sinuciderii
printre copiii geniali

Cu mîini tremurînde, ea întoarse pagina de titlu şi inspectă sumarul tezei.
Parcurse cu privirea introducerea, în care se menţiona că studentul care întocmise lucrarea îşi petrecuse ultimul an cercetînd parametrii psihologici ai copiilor talentaţi care îşi luaseră singuri viaţa. Scopul tezei era de a construi un profil psihic al potenţialului candidat la sinucidere şi de a oferi, astfel, posibilităţi de identificare a lui pînă nu era prea tîrziu.
Jeanette răsfoi rapid lucrarea.
Se opri la un capitol de pe la mijlocul ei:
Academia Barrington: Istoria celor şase cazuri.
Începu să citească şi simţi un fior pe şira spinării. Era posibil să se sinucidă şase elevi ai academiei în ultimii cinci ani?
Numai că nu erau şase.
De acum erau şapte. În mod evident, teza fusese completată înainte ca Adam să fi murit, cu o săptămînă în urmă.
Jeanette încremeni în faţa copiatorului. Simţi cum în stomac începe să i se caşte un hău.
Trebuia să citească această lucrare. Trebuia să afle ce descoperise acest candidat la doctorat şi să vadă dacă l-ar fi putut salva pe fiul ei, în situaţia în care ar fi cunoscut conţinutul tezei cu două săptămîni în urmă.
Şi totuşi, acum nu era în stare de aşa ceva. Nu putea nici măcar să citească toate titlurile capitolelor.
Aşteptă pînă cînd mîinile nu îi mai tremurară. Cînd îşi recîştigă cît de cît calmul, începu să copieze lucrarea.
De astă dată, făcu şase copii.
Cîte una pentru fiecare membru al comisiei.
Şi una pentru ea. Cu toate că viola regulile instituţiei, avea de gînd să strecoare copia în poşetă şi să o ducă acasă.
O va citi la noapte şi va încerca să-şi dea seama cum a putut pierde academia atîţia elevi într-un timp atît de scurt.

***

Amy stătea de una singură la o masă din colţul sufrageriei academiei, cu faţa spre perete, şi se silea să înghită mîncarea de prînz. Îl ignorase pe Josh cînd acesta încercase să o înduplece să se aşeze la masa lor obişnuită şi refuzase chiar să-i răspundă, cînd trecuse pe lîngă el cu tava în mînă.
După ce plecase din laborator, se întorsese în camera ei. Se strecurase neobservată în reşedinţă prin uşa din spate şi alergase în vîrful picioarelor pe scări, înainte ca Hildie Kramer sau oricine altcineva să o poată zări. Cînd ajunsese în cameră, îl luă pe Tabby de pe perna ei, strîngîndu-l în braţe. Se aruncase în pat şi începuse să alinte pisoiul, vorbindu-i ca şi cum, dăruindu-i afecţiune, ar fi echilibrat oarecum suferinţa indusă creaturii din laborator.
Îşi petrecuse acolo toată dimineaţa, chiulind de la restul cursurilor.
Însă cînd sosi amiaza, decise că era mai bine să meargă în sufragerie, deşi nu se simţea în stare să mănînce. Altfel, ar fi venit s-o caute cineva, probabil Josh, iar ea n-avea chef să vorbească cu nimeni.
Aşa că se dusese în sufragerie şi îşi luase prînzul, dar îi ignorase pe toţi ceilalţi copii, izolîndu-se.
Pentru prima dată de cînd îl întîlnise pe Josh şi se hotărîse să rămînă la academie, simţi dorinţa de a pleca acasă, de a se întoarce în camera ei din propria ei casă, unde o aştepta propria ei pisică.
Poate diseară, după cină, o să o sune pe maică-sa şi o să-i spună să vină s-o ia de aici. Chiar şi şcoala publică era un loc mai bun decît instituţia asta mizerabilă, unde erau torturate animale mici!
Amy simţi o mînă pe umeri şi sări în sus.
― Amy! rosti Hildie Kramer. Ce s-a întîmplat? De ce te-ai retras singură?
Amy pufni ţîfnoasă.
― Aşa am vrut eu.
Hildie luă mîna de pe umărul fetei. O clipă, Amy crezu că administratoarea avea s-o lase în pace.
Însă Hildie se aşeză pe un scaun alăturat.
― Ştiu că e ceva în neregulă, spuse Hildie încet, pentru a nu fi auzită decît de fată. Doctorul Engersol vrea să te vadă în biroul lui înainte să înceapă orele de după-amiază. După seminarul de dimineaţă n-ai mai fost la nici un curs, nu-i aşa?
Amy îşi trecu, nervoasă, limba peste buze şi dădu îmbufnată din cap.
― N...n-am stat nici la cursul lui, recunoscu ea. Făceau tot felul de porcării unei pisicuţe şi n-am suportat.
― Of, draga mea, oftă Hildie. Deci ăsta e motivul pentru care vrea doctorul Engersol să te vadă, nu?
― Bănuiesc că da.
Amy simţi o vagă senzaţie de speranţă.
― O să mă trimită acasă? întrebă ea pe un ton cît mai neutru, ca să nu i se simtă dorinţa.
Hildie rîse pe înfundate.
― Nu ştiu ce îmi spune că nu. Nu-i chiar aşa de uşor să fii exmatriculată de la academie. Cred că vrea doar să-ţi explice în detaliu ce făceau şi să te ajute să înţelegi că pisica n-a fost rănită.
― Dar a fost! exclamă Amy, indignată. L-am văzut cum o tortura!
Sprîncenele administratoarei se înălţară a mirare.
― O tortura? Nu pot să cred că doctorul Engersol ar face aşa ceva.
― Dar e adevărat! insistă Amy.
Făcînd tot posibilul să nu exagereze, îi povesti lui Hildie despre experiment şi despre ce i se întîmplase animalului. Cînd termină de vorbit, pe faţa administratoarei se putea citi aceeaşi indignare ca şi a fetei.
― Dacă s-a întîmplat aşa ceva, rosti Hildie, îţi înţeleg supărarea.
― Dar aşa s-a întîmplat, gemu Amy. Dacă nu mă crezi, întreabă pe oricine! Întreabă-l pe Josh! El a văzut totul. Toţi băieţii au văzut. Dar lor nu le pasă. Considerau totul ca pe o distracţie!
Hildie dădu, compătimitor, din cap.
― Aşa sînt băieţii, spuse ea. Îţi propun ceva. Mergi cu mine la doctorul Engersol, să vedem ce are şi el de spus. Iar dacă plănuieşte şi alte experienţe asemănătoare, noi două o să chemăm SPCA . Doar n-o să tolerăm abuzul împotriva animalelor în şcoala noastră!
Amy o privi cu neîncredere pe Hildie.
― Vrei să spui că n-ai aflat pînă acum de aşa ceva? întrebă ea.
― Bineînţeles că nu, îi răspunse Hildie. Acum, hai cu mine. Să mergem împreună şi să avem o discuţie serioasă cu doctorul Engersol.
Ţinîndu-se de mîna administratoarei, Amy plecă şi lăsă mîncarea aproape neatinsă. La urma urmei, poate că lucrurile se vor îndrepta. Hildie făcuse pînă acum ceea ce spusese că o să facă. Vorbise cu doctorul Engersol şi, în loc să fie supărată pe ea, după cum se aştepta, îi ţinea acum partea!
Pe drum însă o izbi un alt gînd.
Cu Hildie de partea ei, oare doctorul Engersol nu va fi şi mai supărat pe ea?
Cînd ajunseră în biroul lui de la etajul al patrulea al reşedinţei, directorul nu păru deloc supărat pe ea; mai degrabă îngrijorat în legătură cu ea. Nu se supără nici cînd îi spuse că nu mai dorea să ia parte la seminarul lui.
― Tot ceea ce facem mi se pare o răutate la adresa animalelor, îşi motivă Amy poziţia. Nici măcar nu mă pot gîndi la ceea ce căutăm. Mă îngrijorează soarta lor.
Engersol se apucă să-i explice încă o dată.
― Dar nu le rănim. Chiar şi pisica cu care am lucrat azi se va face bine. Peste o lună, blana de pe cap îi va fi crescut la loc şi o să se comporte ca întotdeauna.
Amy nu acceptă explicaţia.
― Nu e drept să le faci rău bietelor animăluţe, declară ea. Şi Hildie spune că am dreptate.
Engersol se întoarse spre administratoare.
― E adevărat?
Hildie ezită, apoi dădu afirmativ din cap.
― Mi-e teamă că da, George. Habar n-am avut că înşurubezi sîrme în capul pisicilor la seminarul ăla al tău. Doar ştii ce senzaţie îmi provoacă astfel de experienţe, nu?
Cei doi schimbară o privire plină de înţeles.
― Dacă o să continui, rosti Hildie, mă tem că va trebui să demisionez.
― Şi o să le spun şi celor de la SPCA despre tine, se amestecă Amy.
Engersol trase aer adînc în piept şi-i dădu drumul cu un şuierat.
― Voi două nu prea îmi daţi posibilitatea de a alege, nu? Nu vreau să vă pierd pe nici una şi bănuiesc că o să găsesc altă metodă de instruire. Deci nu vom mai face experienţe pe animale. Bine?
Amy ezită.
― Şi ce-o să faci atunci?
Engersol îi zîmbi.
― Ce-ai zice ca, în loc de a încerca să descoperim cum gîndesc animalele, să încercăm să aflăm cum se realizează gîndirea la oameni?
― Pe ce cale? întrebă Amy, încă suspicioasă. Engersol izbucni într-un hohot de rîs.
― Îţi propun ceva. Facem după-amiază experienţa de care ţi-am vorbit săptămîna trecută şi atunci o să ştii.
― Dar nu mi-ai povestit nimic despre ea, protestă fata.
― Şi nici n-o s-o fac, replică doctorul. Dacă aş face-o, n-ar mai avea nici o valoare. Însă îţi promit ceva. N-o să-ţi cer să procedezi împotriva voinţei tale şi o să poţi opri experienţa în orice moment vei dori. Iar acolo o să fie şi Hildie, ca să fii sigură că; nimeni nu-ţi vrea răul. În regulă?
Amy gîndi cu repeziciune, căutînd o capcană. Dar dacă va fi acolo şi Hildie, care era de partea ei, cum putea exista o cursă? în final, încuviinţă.
― În regulă. Dar n-o să fac nimic din ceea ce nu vreau!
― Şi nici n-o să-ţi cer aşa ceva, repetă Engersol.
Cîteva minute mai tîrziu, Amy părăsi biroul directorului. Nu îşi dăduse seama că fusese manipulată de doctor.
― Ce s-a întîmplat de dimineaţă? întrebă Engersol cînd rămase singur cu Hildie.
Administratoarea zîmbi, însă fără căldura care îi însoţea grimasa cînd o făcea în faţa copiilor.
― Şi-a petrecut timpul singură în camera ei. Cînd a coborît, n-a vrut să vorbească cu nici un alt copil. Nici măcar cu Josh MacCallum.
Engersol dădu din cap, satisfăcut.
― Înseamnă că ultimul lucru pe care şi-l vor aminti despre ea va fi că era foarte abătută şi foarte supărată, nu?
― Şi retrasă în sine, adăugă Hildie.
― Perfect, murmură Engersol. Exact ca Adam Aldrich.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:09 AM | message # 30
16

Amy se uită la ceasul de pe perete. Mai erau numai cinci minute pînă la sfîrşitul ultimului curs.
Îşi dori ca ora să fi continuat tot restul după-amiezii, pînă la cină. Fiecare minut care trecea o aducea tot mai aproape de momentul experienţei.
― Dar a spus că nu va trebui să faci nimic din ceea ce nu ţi-ar plăcea, insistase Josh cînd ea îi povestise despre ce avea să facă, cu o oră în urmă, pe timpul pauzei dintre orele de matematică şi de istorie. De ce ţi-e frică?
Amy nu răspunsese la întrebare. În minte persista imaginea pisicii chinuite prin şocuri electrice, sunete înspăimîntătoare şi mirosuri împuţite.
Tremurul interior i se accentuase cînd doamna Wilson, profesoara ei de matematică, îi înmînase un bilet la începutul orei, prin care i se comunica să apară la sala de gimnastică la ora trei şi jumătate.
Nota fusese semnată de doctorul Engersol.
De ce voia el ca ea să vină la sala aceea? Oare acolo se va ţine experimentul?
― Amy? Amy, mă asculţi?
Vocea profesoarei Wilson penetra printre întrebările care roiau în capul fetei. Surprinsă, Amy se îndreptă imediat în scaun.
― N-ai auzit nimic, Amy?
Doamna Wilson, o femeie înaltă şi osoasă, al cărei păr cărunt era strîns într-un coc respectabil, o privea cu atenţie pe deasupra ramelor de la ochelari. Stridenţa din vocea ei o făcu pe Amy să tresară.
― M... mă gîndeam la altceva, răspunse ea cu voce tremurătoare.
― Evident! replică Enid Wilson cu voce spartă. Dar cînd asişti la cursul meu, vreau să-mi acorzi atenţie.
Bătu cu indicatorul din mînă pe tabla din spatele ei.
― Poţi să rezolvi ecuaţia asta sau nu?
Amy se uită fix la complicata ecuaţie algebrică care fusese scrisă. Ştia că ar fi trebuit să fie capabilă să o rezolve mintal. Se concentră asupra ei. Pe frunte îi apărură cute cînd începu să facă calcule, vizualizînd numerele în minte la fel de clar ca şi cînd ar fi lucrat cu creta şi buretele.
― Ei, hai odată, Amy, doar nu e chiar aşa de greu, o aţîţă doamna Wilson. Nu e nimic altceva decît o simplă reducere!
Amy înghiţi cu dificultate. Simţise cum i se pune un nod în gît. Numerele îi dispărură din minte şi ea pierdu controlul asupra ecuaţiei.
― N... n-o pot rezolva, rosti ea.
Ochii profesoarei o fixară de parcă ar fi vrut s-o îngroape de vie.
― Atunci poate îţi va face plăcere să rezolvi nişte exerciţii suplimentare diseară, îi spuse, sarcastic, profesoara, în timp ce restul clasei se amuza de insatisfacţia ei. Dacă nu eşti atentă la oră, va trebui să-ţi faci tema în cameră.
Zîmbind subţire, doamna Wilson li se adresă celorlalţi:
― Rezolvaţi primele cincisprezece probleme de la sfîrşitul capitolului trei. Amy Carlson le va rezolva pe celelalte în locul vostru.
Amy făcu ochii mari. Dacă acest capitol era precum primele două, trebuiau rezolvate cincizeci de probleme. Avea şi un capitol de istorie de citit şi o povestire de scris pentru ora domnului Conners. Cum le va face pe toate? Şi toate astea ― pentru că nu fusese capabilă să rezolve o ecuaţie idioată!
Sună clopoţelul. În timp ce toţi ceilalţi elevi se grăbiră spre ieşire pentru a mai prinde ceva din soarele după-amiezii, Amy stătea nemişcată la locul ei. Clasa se goli. Într-un tîrziu, fetiţa îşi dădu seama că doamna Wilson o privea curios.
― Ai ceva să-mi spui, Amy?
O clipă, fata fu tentată să-i explice cît de multe va avea de rezolvat în acea noapte. Decise să n-o facă. Doamna Wilson nu era precum domnul Conners: întotdeauna dornic să asculte păsul elevilor lui. Ei nu părea să-i pese de munca pe care trebuiau s-o depună şi pentru alte materii.
― E numai o problemă de planificare a timpului, acesta îi explicase ea lui Brad Hinshaw, cu o săptămînă în urmă, cînd se plînsese că tema de rezolvat era prea stufoasă. Sînteţi toţi nişte copii dotaţi şi noi ne aflăm aici pentru a vă provoca intelectul şi nu pentru a cocoloşi obiceiurile pe care le-aţi căpătat în şcoala normală. Ştiu că întotdeauna totul a fost uşor pentru voi, dar viaţa nu e chiar aşa. Trebuie să învăţaţi să faceţi ceea ce vi se cere fără a vă plînge.
― E o ticăloasă, murmurase Brad pe cînd părăseau clasa.
Cînd cîţiva copii izbucniseră în rîs, doamna Wilson îi rechemase vrînd să afle de ce chicoteau. Atunci îi dublase tema lui Brad.
― N... nu, doamnă Wilson! rosti, într-un tîrziu, Amy, înfruntînd privirea sfidătoare a profesoarei. E-n regulă. Iertaţi-mă că n-am fost atentă.
Buzele profesoarei se relaxară într-o imitaţie de zîmbet.
― Foarte bine, rosti ea. Scuzele tale sînt acceptate. Aşa cum va fi acceptată mîine şi rezolvarea temei. Îţi propun acum să te duci şi să te apuci de treabă. Ştii doar că doctorului Engersol nu îi place să aştepte.
Încuviinţînd scurt din cap, Amy îşi scoase ghiozdanul de sub bancă şi părăsi camera. Ieşi din clădire şi o luă la stînga, spre sala de gimnastică din cealaltă parte a campusului.
Se opri în faţa uşii de la vestiarul fetelor şi medită.
Ce-ar fi dacă s-ar răzgîndi chiar acum?
Era posibil ca experimentul să fi început deja?
Privi în jurul ei. Cîţiva studenţi zăceau pe sub copaci, iar alţii se plimbau pe alei; nimeni însă nu părea să-i acorde ei vreo atenţie. Nu mai avea în ceafă acea senzaţie mizerabilă care punea stăpînire pe ea de cîte ori se simţea urmărită.
Oftînd, decise că experienţa nu începuse încă şi intră în vestiar. Înăuntru nu era decît Hildie Kramer, care se ridică în picioare cînd ea îşi făcu apariţia în camera umedă.
― Începusem să mă întreb dacă vei mai veni, rosti Hildie zîmbind. Doctorul Engersol vrea să-ţi pui un costum de baie şi să te duci la bazin.
― Bazin? Acolo se ţine experimentul?
Hildie încuviinţă.
― Ai aici propriul tău costum?
Amy negă.
― E în cameră. Nimeni nu mi-a spus că-mi va trebui. Să mă duc să-l iau?
O şi pornise spre uşă, dar Hildie o opri.
― Nu-i nevoie, Amy. Avem aici o groază de costume de baie. O să-ţi aduc eu unul.
Amy se duse la dulapul ei şi începu să se dezbrace. Un minut mai tîrziu, Hildie reapăru, ţinînd în mînă unul din acele costume maro, fără nici o noimă, cu care era plină sala de gimnastică.
― Iah! exclamă Amy cu dezgust. Urăsc chestiile astea!
Hildie rîse pe înfundate.
― Dar cine nu le-ar urî? Însă am încercat să găsesc unul mai nou.
Amy luă costumul; termină de scos îmbrăcămintea de pe ea şi şi-l puse. O privi amărîtă pe Hildie.
― E oribil, nu?
Femeia aruncă o privire critică.
― Ei bine, nu cred că ai cîştiga cu el concursul Miss America, dar ar putea fi şi mai rău. Bine că ţi se potriveşte şi n-are găuri. Gata?
― Cred că da, încuviinţă Amy.
O urmă pe Hildie către duşuri, apoi pe lîngă bazinul de mică adîncime unde te clăteai la ieşirea din piscina mare. În faţa uşii acesteia, brusc, nervii îi cedară. Se uită rugătoare la Hildie.
― Te rog, nu vrei să-mi spui despre ce e vorba în experiment? o imploră ea.
Hohotul de rîs ce urmă umplu spaţiul, făcînd-o pe Amy să se simtă puţin mai bine.
― De ce nu încetezi să-ţi mai faci griji? întrebă Hildie. Ştii doar că n-o să-ţi spun nimic altceva decît că n-o să te doară. Şi nu trebuie să participi la el dacă nu vrei. De îndată ce vei afla despre ce este vorba, te vei putea răsuci pe călcîie şi vei putea pleca, dacă asta va fi ceea ce îţi doreşti.
Amy trase aer în piept şi evaluă situaţia. Să se încreadă în Hildie? În definitiv, de la experienţa cu animalele fusese de partea ei. Deci acest experiment nu putea fi prea rău. Păşi pe uşa bazinului.
Şi se opri, uluită de ceea ce văzu.
La capătul îndepărtat al piscinei, atîrna o draperie ce făcea complet invizibile trambulinele.
La trei metri depărtare de ea, lîngă bazin, se afla un scaun. Alături de el era o masă pe care fusese aşezat un computer ce semăna cu o pereche de căşti pentru urechi.
În diverse locuri în jurul piscinei erau amplasate camere video, toate legate de scaunul gol.
Doctorul Engersol stătea pe un al doilea scaun, faţă în faţă cu monitorul computerului. Lîngă el erau aşezaţi ceilalţi participanţi la seminarul lui.
Ştiau oare toţi ce se va întîmpla? Era singura care nu fusese pusă în temă?
Se simţi de parcă ar fi fost trădată.
Primul ei impuls fu să se întoarcă şi să dispară pe uşă, însă prietenii ei o urmăreau deja, privind-o ţintă, ca şi cum erau siguri că ea se va sustrage probei din laşitate.
Şi nu erau acolo numai prietenii ei.
Privirea i se mută de la micul grup de copii strînşi în jurul computerului spre mica tribună de lîngă piscină.
Pe băncile ei erau pe puţin cincizeci de studenţi, care o urmăreau şi ei.
Amy simţi că ia foc de stinghereală. Chiar aveau de gînd toţi aceşti oameni să o urmărească? De ce? Ce avea să se întîmple?
O auzi pe Hildie în spatele ei:
― E-n regulă, Amy? Vrei să mergi înainte cu proba?
Fata nu dorea decît să i se caşte în faţă o groapă care s-o înghită. De ce erau toţi indivizii ăştia aici? De ce nu erau numai copiii de la seminar, pe care îi cunoştea? Ce s-ar întîmpla dacă s-ar răsuci pe călcîie şi ar fugi înapoi spre vestiar?
Ar rîde de ea.
Toţi. Ar şti atunci că e o laşă şi ar rîde de ea, chiar dacă nu cu voce tare.
Diseară, în sufragerie, i-ar auzi pe toţi cum clămpăne, imitînd sunetul emis de un pui fricos.
Chiar şi prietenii ei s-ar distra pe socoteala ei. S-ar simţi exact ca la şcoala normală, cînd toţi o priveau ca pe o smintită.
Nu!
Nu va lăsa să se întîmple aşa ceva. Va trebui să treacă, cumva, şi prin asta.
Trase puternic aer în piept şi-i dădu, încet, drumul.
― S... sînt gata, îngăimă ea. Doar că nu... cine sînt tipii ăia?
Hildie îi zîmbi liniştitor.
― Sînt de la secţia de psihologie. Doctorul Engersol i-a invitat pentru a urmări experienţa.
― Dar mie nu mi-a spus! se plînse Amy.
Simţind ce e în mintea fetiţei, Hildie îngenunche şi-i prinse mîinile într-ale sale.
― E-n regulă, Amy. Nu ţi se va întîmpla nimic. Sînt aici doar pentru a privi. N-or să spună sau să facă nimic. O să fie totul bine.
― Ş... şi c... ce trebuie să fac eu?
― Du-te şi aşază-te pe scaunul ăla, îi spuse Hildie. Haide. O să vin şi eu cu tine.
Ţinînd-o pe Amy de mînă, Hildie o luă pe marginea piscinei. Cînd ajunseră la destinaţie, doctorul Engersol îi explică, în sfîrşit, fetei ce trebuia să facă ea.
― O să-ţi ataşăm nişte electrozi, Amy, o înştiinţă el. Ei nu fac nimic altceva decît să îţi măsoare reacţiile fizice. Îţi promit că nu vei simţi nimic. Tot ceea ce vom face va fi să-ţi înregistrăm schimbările de ritm cardiac, respiraţia şi encefalograma. Camerele video îţi vor prelua expresiile feţei şi orice mişcare a corpului. Aşa că tot ce trebuie să faci e să te aşezi acolo.
― Dar de ce eu? întrebă Amy. Ce ar trebui să fac?
― O să vezi îndată ― îi comunică Engersol. Adu-ţi aminte că poţi pleca cînd vrei, aşa cum ţi-am promis.
Aşa ca toţi să rîdă de mine, gîndi Amy în tăcere. Stătu nemişcată pe scaun în timp ce doctorul Engersol îi fixa electrozii pe corp. Curînd, fata fu mai înfăşurată în sîrme decît fusese pisica de dimineaţă, în final, doctorul Engersol plasă o cască pe capul ei. Amy simţi o mulţime de înţepături uşoare în pielea capului.
― Te doare? o întrebă doctorul. N-ar trebui, dar dacă te jenează ceva, pot face ajustări astfel ca să nu mai simţi nimic. Electrozii trebuie să-ţi palpeze capul, dar nu să ţi-l şi preseze.
― E... e-n regulă, reuşi Amy să spună.
Ochii ei întîlniră pe cei ai doctorului şi el putu citi în ei frica.
― Se va întîmpla ceva, nu? întrebă ea. Ceva oribil.
― Nu va fi oribil deloc, o asigură Engersol. Verifică încă o dată electrozii şi se răsuci spre monitorul computerului. Se vedeau clar pe el ritmul respiratoriu, pulsul şi encefalograma fetei. Toate reflectau imaginea unui corp aflat sub influenţa unui destul de puternic stres.
Nici o curbă nu ieşea însă din limitele acceptabile.
― În regulă, spuse el. Sîntem gata să începem. O să te rog să iei o decizie.
Cortina de la capătul piscinei fu brusc ridicată. Lîngă platforma de sărituri fusese înălţată o schelă. De vîrful ei atîrna frînghia cu noduri pe care ea încercase să se caţere în sala de gimnastică.
Încercase şi eşuase.
― Amy, vreau să alegi una din ele, rosti doctorul. Ce-ai face mai degrabă? Te-ai căţăra pe frînghie sau ai sări de pe trambulină?
Amy se holbă la el. Glumea? Trebuia într-adevăr să facă una din chestiile astea?
Doar îi spusese că nu trebuia să execute nimic! Nu trebuia decît să stea acolo, pe scaun, nu?
Simţi că-i vine rău.
În urechi îi răsuna deja rîsul celorlalţi, cînd aveau să afle că era înspăimîntată de ambele ei opţiuni.
Pisica!
Procedau cu ea exact cum făcuseră dimineaţă cu pisica.
Un negativ dublu.
Fie să aleagă între două lucruri pe care le ura, fie să le facă cunoscut tuturor cît de frică îi era.
Să le facă cunoscut şi apoi ei să înceapă să o necăjească.
Pisicuţă fricoasă, pisicuţă fricoasă, Amy e o pisicuţă fricoasă!
Deşi nimeni nu pronunţase cuvintele, le auzea deja răsunîndu-i în urechi.
Privi feţele colegilor ei.
Jeff Aldrich rînjea. Realizase cît de înspăimîntată era.
Ce va face? Se va mulţumi să o tachineze?
Sau va fi mai rău? Poate o va lua şi o va atîrna de fereastră, dînd-o cu capul de perete şi ameninţînd-o c-o va lăsa să cadă.
Gîndurile o porniră razna. Ce era mai rău? Să rîdă şi să-şi bată joc toţi de ea sau să aleagă şi să încerce să scape de groaza care o apuca întotdeauna cînd se găsea la mai mult de cîţiva paşi deasupra solului?
Dar doctorul Engersol îi spusese că trebuia doar să aleagă! Nu trebuia să execute nimic!
Numai că asta n-ar fi fost suficient. Dacă ar fi spus că a ales şi n-ar fi mers pînă la capăt, şi-ar fi dat toţi seama!
Era în capcană.
Cu toate promisiunile lui, o prinsese în cursă.
Ce să fie?
Frînghia?
Îşi aminti cum încremenise acolo sus, îngrozită de perspectiva căderii şi agăţîndu-se de ea pînă ce se căţărase antrenorul şi o salvase.
Cît despre trambulină, nu fusese în stare nici măcar să urce scara.
O scară şi o sfoară! Cum putea să-i fie frică de două chestii atît de stupide!
Dar dacă va cădea?
Dacă s-ar prăbuşi de pe frînghie şi-ar rupe cel puţin un picior.
Dar s-ar putea să nu cadă de pe scară căci aceasta avea bare de care să se ţină şi trepte pe care să păşească. Şi cînd ajungea sus, tot ce avea de făcut era să meargă pînă la limita platformei şi să sară.
Îşi simţi măruntaiele strînse de frică numai la gîndul că va sta pe platforma îngustă la trei metri deasupra apei.
La numai trei metri! Ce i se putea întîmpla?
Era, cu siguranţă, mai bine să fie îngrozită timp de cîteva secunde decît să-şi bată joc de ea colegii pentru că era laşă.
― M... m-am hotărît, şopti ea. O să sar de pe trambulină.
Imediat, doctorul Engersol îşi părăsi scaunul şi veni lîngă ea pentru a îndepărta casca, în timp ce doi studenţi detaşară electrozii de pe corpul ei. Camerele video rămăseseră în funcţiune.
Şi toţi oamenii ăia o urmăreau încă.
Se apropie de scară şi apucă strîns barele de susţinere. Îşi puse piciorul pe treapta cea mai de jos şi începu să urce.
La jumătatea drumului, se uită în jos şi îngheţă.
― Fă-o! îşi spuse. "Trebuie doar să urci, să mergi pe platformă şi să sari!
Se holbă la betonul de sub ea. O cuprinse răul de înălţime şi îşi dădu seama că n-o să reuşească.
"Nu te uita!" îşi comandă.
Se sili să se uite în sus. Acolo, acoperind-o, era platforma.
Nu!
N-o putea face, nu putea să meargă pe ea! Era prea îngustă. Ar cădea înainte de a face primul pas.
Nervii îi cedară şi începu să plîngă. Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, coborî împleticindu-se şi zbură spre vestiar, acoperindu-şi faţa cu mîinile ca să nu vadă cumva expresia batjocoritoare a cuiva. Pînă cînd ajunse la dulăpiorul ei, costumul era deja pe jumătate scos. Îl smulse şi-l aruncă într-un colţ. Îşi trase hainele pe ea cît putu de repede. Uită uşa dulăpiorului deschisă şi, suspinînd din cauza umilinţei îndurate, fugi din sala de gimnastică.
Cînd Hildie Kramer ajunse acolo, vestiarul era pustiu. Ea ştia însă unde se ascunsese Amy. Părăsi şi ea sala. În locul căldurii şi gingăşiei pe care o aborda cînd vorbea cu părinţii copiilor, pe faţă îi apăru o expresie necruţătoare. Trebuia să găsească fata înainte ca altcineva s-o mai vadă.
***

Jeanette Aldrich încerca să se concentreze asupra muncii ei. Deşi era numai ora patru, ştia că nimeni nu va avea nici o obiecţie dacă va pleca mai devreme azi. Îşi pierduse cea mai mare parte a după-amiezii gîndindu-se la teza ascunsă în geantă. În timpul prînzului, reuşise să găsească un colţ izolat şi începuse s-o citească, dar nu ajunse prea departe. I se făcuse rău numai la simpla lectură a tuturor copiilor care căzuseră victime aceloraşi presiuni în urma cărora sucombase şi Adam. A trebuit să facă pauză de mai multe ori. Deşi autorul îşi construise lucrarea cu date seci, suferinţa acelor copii reuşea să răzbată la suprafaţa textului.
Era ca şi cum fiecare caz dezbătut în lucrare întindea mînutele spre ea, cerînd ajutor, rugînd-o pe ea să întreprindă ceva.
Din păcate, nu putea face nimic. Ca şi Adam, ei erau deja morţi.
Cel mai mic dintre ei avea numai cinci ani cînd se aruncase în faţa maşinii de faţă cu mama şi cu sora lui mai mare.
Nu fusese nici o îndoială că el ştia de venirea autobuzului. I-l şi arătase mamei lui.
Îl văzuseră toţi cum hurducăie pe drum, în viteză.
În ultima secundă, băiatul se smulsese din mîna mamei şi păşise pe asfaltul şoselei, aruncîndu-se sub roţi.
Jeanette reuşi cu greu să citească paragraful. Resimţi în ea senzaţia de durere a mamei acelui puşti şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie, trebuind să pună, drept urmare, teza înapoi în geantă.
Dar la noapte o va termina, oricît de greu i-ar veni. Pînă atunci îşi dădu seama că nu se va puteai concentra asupra nici unei chestiuni. Indiferent ce-ar fi încercat, lucrarea îi făcea cu ochiul; numai la ce scrie acolo se putea gîndi.
Într-un tîrziu, renunţă la a mai face ceva şi se pregăti să închidă biroul. Dădu computerului comanda să tipărească documentul la care lucrase ― copia unui articol pe care şeful departamentului avea să-l publice într-o revistă de psihologie ― şi începu să aşeze dosarele de pe birou în fişet. În capătul biroului, bîzîitul silenţios al imprimantei avea darul ciudat de a o linişti.
Aproape inconştient, se trezi că numără paginile pe măsură ce erau tipărite.
La jumătatea celei de-a şaptea, imprimanta stopă brusc.
Jeanette se opri, privind-o.
Pagina se odihnea imobilă, cu unul din rîndurile de pe ea rămas neterminat.
Nici o lumină de avertizare de pe imprimantă nu era aprinsă. Se uită pe monitorul computerului.
Programul se blocase.
Înjurînd printre dinţi, Jeanette reîncărcă programul, actualiza fişierul şi reiniţializă tipărirea de la începutul paginii şapte. Cînd termină, se duse la imprimantă, apăsă un buton pentru a pune pe sanie o nouă coală de hîrtie şi se întoarse la computer.
Se uită, uimită, la ecran.
Programul de editare se blocase din nou. N-avea în faţă decît un ecran orb.
Începu să tasteze comenzile de reîncărcare a programului, dar tastatura refuză să răspundă.
Apăsă, nervoasă, simultan, tastele CONTROL, ALT şi DEL şi aşteptă resetarea totală a computerului.
Nu se întîmplă nimic.
Oftînd, întinse mîna spre butonul roşu pentru a opri computerul, cînd ecranul reveni brusc la viaţă. Pe el apăru un mesaj scurt:

MAMI

Jeanette se holbă la cuvînt. Ce se întîmplă? Era, cu adevărat, cuvîntul cu care o alintaseră mereu copiii ei sau vreo porcărie făcută de computer?
Încercă reîncărcarea programului. De această dată, reuşi. Ecranul se şterse, apoi pe el apărură o serie de comenzi ale sistemului de operare. Cînd ea fu pe punctul de a introduce comanda de apelare a programului procesor de texte, monitorul emise un alt mesaj, fascinant de limpede:

MAMI. SÎNT EU. SÎNT ADAM.

Jeanette încremeni.
O glumă.
Era o glumă a unui cretin.
O clipă, se uită la mesaj incapabilă de orice gest, apoi realiză că tremura. Ce trebuia să facă?
Se aştepta cineva ca ea să răspundă?
Încercă să gîndească de unde ar fi putut veni mesajul.
Un mesaj datat, introdus în computer de cine ştie cine, iniţializat să apară într-un anumit moment.
Era cineva, undeva, care intra în computerul ei prin modem.
Existau tot felul de explicaţii şi cîteva căi prin care putea ajunge aici.
Dar de ce?
Şi cine?
Cine putea face aşa ceva? Cine putea fi atît de crud încît să se dea drept Adam?
Doar nu credea nimeni că aşa ceva era amuzant!
Cu mîini încă tremurînde, stinse computerul. Cuvintele dispărură.
Să-l redeschidă şi să încerce să termine ce avea de făcut?
Ezită, dar îşi aminti cum se blocase maşina de două ori.
"N-o atinge", îşi spuse. Las-o pînă mîine.
Ignorînd orice altceva, îşi culese geanta, stinse luminile şi plecă, încuind uşa după ea. Cîteva minute mai tîrziu era în maşină şi se îndrepta spre casă, dar cuvintele de pe ecran continuau s-o persecute.
Îşi aminti ce i se întîmplase în primăvara trecută. Lucra în birou, la un raport, cînd programul de editare se blocase brusc.
Fusese pe punctul de a-l reîncărca, cînd pe ecran îi apăruseră, dintr-o dată, cîteva cuvinte:

BUNĂ MAMI. SÎNT EU, ADAM!

Atunci chiar aşa fusese. Pătrunsese în computerul ei din camera lui, în joacă.
Atunci i se păruse amuzant.
Acum însă Adam era mort.
Oricine ar fi făcut-o, folosise exact aceleaşi cuvinte pe care le utilizase băiatul cu cîteva luni în urmă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top