new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 41234»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
JOHN SAUL-UMBRA
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:52 AM | message # 1
PROLOG

Timmy Evans se trezi în umbră.
Beznă atît de adîncă încît nu putea distinge nimic.
Obscuritate care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decît un vis.
Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina exista cu adevărat; simţea că undeva, mult în spatele opacităţii în care se găsea, era o altă lume.
Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume.
N-avea idee cît era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla.
Era zi sau noapte?
Nu ştia.
Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea tîrcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercînd să apuce întunericul. Nu simţi nimic. Era ca şi cum propriile sale degete dispăruseră. Îşi împreună mîinile. În loc de aşteptata căldură a palmelor presate una peste alta, nu simţi nimic. Nu percepea absolut nimic.
Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strînse mai tare tentaculele în jurul lui. Mintea sa refuză panica, se trase înapoi din faţa ei, încercînd să se ascundă de întuneric.
Ce s-a întîmplat?
Unde se află?
Cum ajunsese aici?
Instinctiv, începu să numere:
― Unu, doi, trei, patru.
Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatîndu-se pe măsură ce îşi asculta vocea interioară intonînd discret cuvintele care însemnau pentru el tot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi voce pe care şi-o amintea din trecutul devenit deodată confuz, pe cînd era lumină şi se auzeau multe sunete.
Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, singurele care aveau importanţă pentru el erau numerele.
Întotdeauna fusese aşa, de cînd era micuţ şi stătea întins pe spate, zgîindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci ceva pentru el. Deşi fusese prea mic pentru a defini obiectul mişcător, amintirea imaginii acestuia îi era foarte clară.
― Unu, doi, trei, patru.
Lucrul acela colorat, suspendat cu un fir de tavan, se răsucea încet deasupra lui, în timp ce vocea din creier rostea răspicat fiecare număr pe măsură ce-l observa.
― Unu, doi, trei, patru.
Mai tîrziu a văzut alt obiect, pe peretele de lîngă el.
― Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece.
Timmy Evans a învăţat să numere după bătăile pendulei, deşi n-avea nici cea mai mică idee despre ce era un ceas sau la ce servea el. Stătea toată ziua întins în pătuţ, cu ochii fixaţi pe ceas, numărînd de fiecare dată cînd limba orologiului atingea o cifră.
Cînd a învăţat să meargă, a început să-şi contabilizeze paşii, spunînd fiecare număr cu voce tare. Îşi număra paşii pe veranda casei părinteşti. Număra crăpăturile din trotuarul care separa curtea de şosea.
După ce părinţii l-au luat cu ei la biserică, număra geamurile locaşului şi coloanele care susţineau tavanul înalt. Număra panglicile orizontale ale jaluzelelor de la fereastra camerei lui şi rîndurile ordonate de legume plantate de mama sa în grădiniţa din spatele casei.
Număra orice. Prin minte i se răsuceau şiruri nesfîrşite de numere.
Numere care însemnau ceva.
Numere care însemnau ordine.
Numere care-i defineau universul.
Numerele îi umpleau mintea şi îl sufocau.
Ele erau prietenii şi jucăriile lui.
Le împreuna şi le separa, examinîndu-le, pînă ce a înţeles modul exact în care trebuiau folosite. Le multiplica, le diviza, le extrăgea rădăcina, le ridica la putere. Numerele au fost întotdeauna acolo, defilîndu-i prin minte chiar şi cînd a crescut şi a început să vorbească despre alte lucruri.
Încercă acum, în înfricoşătorul întuneric în care se deşteptase, să se joace încă o dată cu ele. Timmy o porni de la un milion. Îi plăcuse întotdeauna acest număr. Un unu cu şase zerouri după el.
Îl multiplică cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi nouă.
Multiplică apoi totalul cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi opt. Continuă aşa, numerele mărindu-se şi ocupînd din ce mai mult spaţiu în creier.
Şi totuşi se găsea în întuneric. Încerca să se concentreze numai asupra numerelor, nepierzînd niciodată controlul asupra totalului, dar bezna şi tăcerea îl împresurau încă.
Alungă cifrele în spatele minţii, lăsîndu-le să curgă, şi, cu jumătatea de creier eliberată încercă din nou să descopere unde era şi cum ajunsese aici.
Şcoala.
Fusese la şcoală înainte de a se deştepta în obscuritate. Era o şcoală drăguţă. Îi plăcea. Ceilalţi puşti erau aproape la fel de buni la cifre ca şi el. Era o şcoală simpatică, într-o casă mare, aşezată pe o pajişte largă şi umbrită de cei mai mari copaci pe care îi văzuse Timmy vreodată.
Copaci cu lemnul roşu.
Nu mai văzuse copaci atît de imenşi înainte ca părinţii să-l aducă aici.
Şi nici nu avusese prieteni. Prieteni, aşa, ca el, care să-şi folosească creierul într-un mod în care alţi copii nu o puteau face.
Acum însă i se întîmplase ceva.
Ce?
Încercă să-şi aducă aminte. Fusese în camera lui. Camera lui de la etajul trei. Dormea. Şi înainte de asta, a plîns.
Plînsese pentru că îi fusese dor de mama, de tata şi chiar de micuţul lui frăţior, pe care în realitate nu-l plăcea prea mult.
Plînsese pînă adormise, întrebîndu-se dacă a doua zi de dimineaţă îl va tachina cineva pentru că izbucnise în lacrimi în sufragerie şi fugise, pe scări, în camera lui, trîntind uşa şi neîăsînd pe nimeni înăuntru toată seara.
Apoi, cîndva în noapte, se trezise şi auzise ceva.
Ce auzise? Timmy nu-şi aminti.
Se concentra mai mult şi îi apăru, foarte, foarte vag, o amintire. Un hîrîit, ca al bătrînului ascensor care urca de la etajul înîîi pînă la patru.
Apoi ― nimic!
Pînă ce se trezise în întuneric.
Se trezise ca să descopere că nu era, în continuare, nimic.
Încercă încă o dată să apuce ceva cu mîinile, dar corpul refuză să răspundă; refuză chiar să înţeleagă comanda dată de creier.
Paralizat!
Întregul său corp era paralizat!
Panica stîrnită îl acapara cu o forţă irezistibilă.
Ţipă.
Ţipă în tăcere.
Încercă să urle din nou cînd, în spatele umbrelor, începură să strălucească lumini scînteietoare, într-un spectru de culori pe care nu-l observase niciodată pînă atunci în viaţa lui.
În tăcerea din jurul lui izbucniră puternice sunete. Era o cacofonie de acorduri dizgraţioase ce săreau unele peste altele, precum strigătele sinistre ale sufletelor blestemate din iad. Continuînd să ţipe, încercă să se desprindă de luminile şi sunetele care-l asaltau. Încercă să se întoarcă în sine şi să se îngroape în numerele ce curgeau încă la periferia conştiinţei.
Era însă prea tîrziu.
Nu putu găsi cifrele. În locul lor, găsi o bolboroseală fără sens.
Cînd atacul la adresa senzorilor lui ajunse la culme, Timmy Evans îşi dădu seama ce i se întîmplase. Atunci sosi însă ultimul moment. Luminile îl loviră încă o dată, cu o intensitate care îi sfîşie creierul, iar cacofonia sonoră îi zgudui din temelii mintea slăbită.
Într-o explozie de lumină, însoţită de uruitul a o mie de trenuri, Timmy Evans muri.
Muri fără a-şi aminti exact ce i se întîmplase.
Muri fără a înţelege cum şi de ce.
Muri cînd avea numai unsprezece ani.
Muri oribil.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:53 AM | message # 2
1

Prima zi de şcoală a fost mai rea decît crezuse, parţial din cauza vremii. Era una din zilele acelea minunate în care orice băiat normal de zece ani ar dori mai degrabă să fie afară, hîrjonindu-se prin deşertul care înconjura Edenul, căutînd insecte şi fluturi sau mulţumindu-se să urmărească cum se rotesc vulturi pe cer, căutînd un stîrv din care să se ospăteze. Dar Josh MacCallum nu era un băiat normal şi nimeni nu dădea vreun semn că ar fi intenţionat să-l facă să uite asta.
Nici măcar mama lui, care întotdeauna se lăuda cu el faţă de prietene, chiar şi cînd vedea cît de îngrozitor îl chinuie stînjeneala, de fiecare dată cînd ea le povestea cum sărise el peste clasele obişnuite.
Să sară!
Ca şi cum era o chestie extraordinară, ceva de care trebuia să se simtă mîndru.
Numai că nu era plăcut, nu era plăcut deloc.
Însemna că erai un fel de om ciudat; suficient de bizar ca, în momentul cînd intrai în sala de clasă, în prima zi ― clasă în care nu cunoşteai pe nimeni, pentru că toţi puştii cu care merseseşi la şcoală anul trecut erau în altă cameră, din altă clădire ―, toţi să te privească fix, să înceapă să şuşotească între ei şi să se holbeze la tine.
Totul a început în acea dimineaţă, înainte de a se duce la şcoală, cînd a încercat să vorbească cu unul din viitorii colegi. S-a ciocnit cu Ethan Roeder la ieşirea din blocul cu apartamente urîte şi mici în care locuiau.
― Cum e doamna Schulze? întrebă el.
Ethan nici măcar nu catadicsi să-l privească.
― Ce-ţi pasă? Toţi profesorii te iubesc, nu-i aşa?
Sentimentul de a fi respins îl arse pe dinăuntru şi-i aduse tot sîngele în obraji. Ethan strigă apoi după nişte prieteni şi plecă fără a mai arunca o privire înapoi. Josh se lupta cu lacrimile. O secundă simţi o nevoie arzătoare să ia o piatră de pe jos şi s-o arunce înspre Ethan. Se stăpîni, îşi vîrî mîiniîe în buzunarele pantalonilor şi porni să se tîrască pe străzile prăfuite spre adunătura de clădiri răscoapte de soare care se numea Eden Consolidated School.
Eden.
Chiar şi numele oraşului era o farsă. Descoperise, cu mult timp în urmă, că numele nu era decît un bluf publicitar, gîndit de vreun individ interesat să prostească lumea, făcînd-o să creadă că aici exista şi altceva în afară de cactuşi şi murdărie. Aşa cum se întîmplase cu Groenlanda, despre care citiseră că nu era decît o mare bucată de gheaţă şi care fusese numită aşa de vreun negustor, de mult pierit dintre cei vii, care sperase astfel va determina lumea să se mute acolo.
Bine că lumea nu s-a mutat în Eden, chiar dacă acest loc însemna California.
Oraşul părea trist aşa cum se simţea Josh. În timp ce se apropie de şcoală îi trecu prin minte s-o depăşească şi să se îndrepte spre autostradă, aflată la cinci mile traversînd deşertul. Fu tentat să facă autostopul şi să plece altundeva. Poate la Los Angeles, unde locuia taică-său. Cel puţin acolo stătea cînd Josh a auzit ultima oară de el.
Tentaţia dură doar cîteva clipe. Josh intră în clădirea din mijloc a şcolii, găsi clasa doamnei Schulze şi pătrunse înăuntru.
Păţi la fel ca ultima dată cînd a sărit o clasă.
Stătu afară pînă în ultima secundă posibilă. Cînd se strecură, în final, înăuntru, sperînd că se va scurge neobservat pînă într-o bancă din ultimul rînd, doamna Schulze îl recunoscu şi-i dărui un zâmbet larg şi vag ironic.
― Ei, ei, iată-l şi pe micul nostru geniu.
Josh se făcu mic, vrând parcă să dispară prin podea, dar dorinţa lui n-avu nici o şansă să devină realitate aşa cum nu se împlinise nici una din rugăminţile lui adresate, de-a lungul timpului, puterilor supranaturale care erau cu ochii pe el. Asta dacă exista vreo putere de acest fel. Decisese să se îndoiască de acest adevăr, impus în fiecare săptămână la Şcoala de Duminică.
Privi drept înainte. Ceilalţi copii, toţi mai mari cu doi ani decât el, se întoarseră să se zgâiască la el. Nu avu nevoie să se uite la ei ca să ştie care le era expresia de pe feţe.
Nu-l doreau printre ei.
Nu mai doreau să afle că el lua note maxime la toate testele, în timp ce ei puteau cu greu să răspundă la întrebări.
Înainte n-a fost atât de rău, până când a sărit pentru prima oară o clasă, cu doi ani în urmă. Atunci ― lui Josh i se părea că trecuse o eternitate ― restul copiilor erau de vîrsta lui şi-i cunoştea de o viaţă. Avea şi un prieten foarte bun ― pe Jerry Paterson ― şi nimănui nu-i păsa că Josh lua întotdeauna cele mai bune note din clasă. Jerry îi spusese de mai multe ori:
― Cineva trebuie să fie cel mai bun. Cel puţin e bine că tu eşti acela şi nu vreo fată mută.
Chiar dacă avea numai opt ani, Josh ştia că o fată deşteaptă nu putea fi mută.
Atunci a sărit peste o clasă prima dată. Pînă la mijlocul anului următor, Jerry avea un nou foarte bun prieten. Josh însă n-a găsit un altul.
Cînd ai nouă ani, un an înseamnă mult. Toţi băieţii din noua clasă aveau deja amici cu care să se înţeleagă şi nu voiau, cu siguranţă, un "bebeluş" prin preajma lor.
O vreme a sperat că va veni cineva nou în şcoală. A sperat degeaba ― lumea nu venea în Eden; toţi încercau să plece de acolo.
Sărise acum din nou şi puştii din clasa lui erau cu doi ani mai mari decît el.
Putea să-i simtă ― acum, cînd vocea profesoarei îi penetra gîndurile ― cum îl priveau; putea să le simtă ura înăbuşită.
Le auzi murmurele dezaprobatoare cînd îşi dădură seama că el nu acorda profesoarei nici o atenţie.
― Haide, Josh, insistă profesoara. Îţi aminteşti cu siguranţă data la care fortul Sumter a fost atacat, nu?
― 12 aprilie 1861, izbucni Josh. Două zile mai tîrziu, garnizoana fortului s-a predat şi a început războiul civil.
Murmurele încetaseră, dar Josh simţea priviri chiorîşe fixîndu-l din toate colţurile clasei.
Ce era atît de rău să fii deştept? Nu era vina lui că memora tot ce citea şi putea rezolva mintal probleme de algebră. Nu-şi fluturase mîna în semn de dispreţ pentru întrebare. Nu avea pretenţia că nimeni altcineva nu putea răspunde. În afară de asta, îşi petrecuse majoritatea verii citind cărţi despre istoria Americii şi de aceea i se păreau uşoare chestiunile pe care ceilalţi elevi nu erau capabili să ie desluşească.
Avea să fie deci un alt an de nesfîrşită plictiseală în clasă şi cumplită singurătate în afara ei.
Cînd sună clopoţelul de prînz, Josh îşi făcu de lucru cu ghiozdanul pînă ce restul copiilor plecară. Se strecură apoi afară din bancă şi porni spre uşă. Înainte de a evada din clasă, vocea profesoarei îl opri:
― Josh?!
Nu se întoarse. Auzi paşii grei ai doamnei Schulze grăbindu-se către el pe intervalul dintre bănci. Cînd îi simţi mîna pe umăr, avu din nou acea dorinţă ca podeaua să se despice şi pămîntul să-l înghită.
― Am vrut doar să-ţi spun cît sunt de bucuroasă că te am anul acesta în clasa mea ― rosti Rita Schulze. Ştiu că nu-ţi va fi uşor...
Înainte de a termina, Josh se răsuci pe călcîie şi o privi fix, cu ochii înlăcrimaţi.
― Nu, nu ştiţi! ― izbucni el.
Vocea îi tremura de emoţie.
― Nu ştiţi dacă îmi va greu sau uşor. Şi nici nu vă pasă! Tot ce vă interesează e să răspund la întrebările alea idioate!
Pierdu controlul lacrimilor şi vocea i se ridică.
― Asta sînt ele ― idioţenii, idioţenii, idioţenii!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:53 AM | message # 3
Smulgîndu-se de lîngă profesoară, Josh se întoarse şi se împletici pînă în hol, care, din fericire, era pustiu, apoi fugi spre toaleta băieţilor, de la capătul culoarului.
Cinci minute mai tîrziu ieşi de acolo cu lacrimile şterse şi faţa spălată, şi scoase un suspin de uşurare cînd văzu că nu e nimeni în jur. Merse la dulăpiorul lui, îşi puse ghiozdanul înăuntru şi scoase de acolo pacheţelul învelit în hîrtie maro care conţinea mîncarea sa de prînz. Cînd fu pe punctul de a închide cuşeta îşi schimbă intenţia; băgă mîna în ghiozdan de unde pescui Mizerabilii, o carte pe care i-o dăduse mama lui cu o săptămînă în urmă. Admiră coperta: avea un desen înconjurat de un chenar poleit, deşi ştia că nu era din piele adevărată.
De vreme ce ştia că va sta în cantină de unul singur la masă, putea încerca să citească cîteva capitole.
Cu doi ani în urmă, Josh fusese şi el la acea masă, alături de Jerry, hlizindu-se la fiecare glumă a amicului său. Acum, Jerry părea că nici măcar nu-l observă. Ochii lor se întîlniră o clipă, dar Jerry privi imediat în altă parte. Sări de pe scaun şi dispăru în spatele mulţimii de copii mai mari care îi înconjurau pe Josh şi pe director.
― Ei, ce ai de spus? îl soma directorul. Aşa s-a întîmplat?
Josh negă, amărît, din cap.
― Stăteam liniştit, de unul singur, şi citeam. Ethan mi-a înşfăcat cartea şi n-a vrut să mi-o înapoieze.
― Oh, Jeez, gemu Ethan. La ce aş fi avut nevoie de cartea ta tîmpită? L-am întrebat numai ce citea şi a şi început să se stropşeacă, aşa cum face mereu!
― Ajunge! tună Hodgkins.
Privirea din ochii directorului îl somă pe Ethan să nu-şi forţeze prea mult norocul. Continuă, poruncitor:
― Roeder, tu şi Cortez o să curăţaţi mizeria! Fără comentarii! MacCallum, tu vii cu mine.
Josh încuviinţă din cap şi nu spuse nimic. Spăşit, el îl urmă pe director, pregătit deja pentru muştruluiala pe care avea s-o primească pentru dezordinea provocată.
Era clar că prima zi de şcoală a acestui an era mai rea decît prima zi a anului trecut. Şi situaţia nu avea să se îmbunătăţească.

Ajuns în sala de mese, se aşeză la rîndul format în faţa liniei de autoservire, mişcîndu-se tăcut înainte pînă ce apucă o pungă cu lapte, apoi se îndreptă spre casieriţă.
― Ei bine, iată cine a venit! exclamă Emily Sanchez, zîmbindu-i călduros în timp ce taxă achiziţia băiatului. Deja într-a şaptea! Nu m-ar mira dacă la anul o să dai la liceu.
Josh reuşi să dea din cap aprobator, întinzînd mîna spre a primi restul de la bancnota de un dolar pe care i-o dăduse casieriţei. Cînd îi puse monedele în palmă, Emily se aplecă înspre el şi-i şopti:
― Dacă te necăjeşte vreun copil să-mi spui, O.K.? Nu sînt chiar aşa deştepţi pe cît cred ei, corect?
Îi făcu conspirativ cu ochiul, dar Josh n-o văzu. Se întorsese deja, cu faţa în flăcări, căutînd din ochi o masă goală în colţul cel mai îndepărtat. Nimeni nu îi vorbi cît timp el îşi croi drum spre masă. Simţea însă cum îl urmăreau toţi.
Se aşeză cu spatele la încăpere, hotărît să ignore restul copiilor, şi îşi desfăcu pacheţelul pentru a-şi scoate sandvişul cu unt şi brînză, ce constituia, invariabil, prînzul lui.
― Ştiu că nu e prea apetisant. Dar îţi face bine şi e tot ce-mi pot permite, îi explicase maică-sa cînd el se plînsese de monotonia mesei lui.
Aşa că îl mînca, zi după zi, de la un an şcolar la altul. Şi totuşi, astăzi nu era deloc sigur că va reuşi să-l înfulece pe tot.
Muşcă din el, mestecă şi încercă să înghită, dar îmbucătura î se opri în gît. Reuşi s-o desţepenească cu o înghiţitură zdravănă de lapte. Deschise cartea şi începu să citească. Se cufundă curînd în povestea lui Jean Valjean, care tocmai fura un set de candelabre din argint de la preotul care îl găzduise.
Josh întoarse rapid paginile. Ochii săi mîncau textul şi devorau fiecare cuvînt. Simţea cum îl acaparează din ce în ce mai mult povestea. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, cartea îi fu smulsă din mîini. Se uită, surprins, în sus şi-l văzu pe Ethan Roeder cum îi rînjeşte, ţinînd cartea în aşa fel încît el să n-o poată recupera.
― Ce citeşti, deşteptule?
Vocea batjocoritoare îi izbi auzul.
Îşi împinse scaunul şi se ridică în picioare.
― E numai o carte. Dă-mi-o înapoi!
― De ce?
Ethan se îndepărtă dansînd şi ţinînd cartea astfel ca Josh să nu ajungă la ea.
― Ce-o să faci? O să chemi vreun profesor? îl batjocori el.
― Dă-mi-o, se rugă Josh. Oricum nu ţi-ar plăcea!
Rînjetul batjocoritor al celuilalt se preschimbă în furie.
― Asta cine o spune? mîrîi el. Crezi că sînt prea tîmpit ca s-o citesc?
Păstrînd cartea la distanţă de eforturile zadarnice ale lui Josh de a o apuca, Ethan o deschise. Abia acum realiză că nu era în engleză.
― Pe dracu! ţipă el. Amărîtul ăsta citeşte în altă limbă!
― E în franceză, gemu Josh. Asta e limba în care e scrisă cartea. Aşa că dămi-o înapoi, bine?
Încercă din nou să apuce cartea, dar Ethan era prea rapid pentru el. Băiatul mai mare îl apucă pe Josh de braţ, strîngîndu-l dureros. Degetele lui lăsară urme în carnea puştiului. Copiii de la celelalte mese priveau toţi confruntarea, dar nimeni nu schiţă vreun gest pentru a-l ajuta pe Josh. Înspăimîntat,
Josh aruncă o privire sălbatică în jur. Căuta o faţă prietenoasă, cineva care să-l ajute. Nimeni însă nu mişcă. În acea secundă îşi dădu seama că e complet singur şi ceva înăuntrul lui se frînse.
― Lasă-mă în pace, cretinule! urlă el.
Smucindu-se cu putere, îşi eliberă braţul. Apucă un scaun, încercînd să îl azvîrle spre Ethan. Acesta se feri, prinse scaunul de un picior şi-l smulse cu totul din mîinile lui Josh.
Descurajat, Josh bîjbîi cu mîna la spate, simţi punga cu lapte şi îşi strînse degetele în jurul ei. Cînd Ethan îşi luă avînt pentru a-i zdrobi faţa cu pumnul, Josh îi aruncă laptele în ochi. La una dintre mese se stîrni un hohot de rîs la vederea lichidului alb şiroind pe faţa Iui Ethan şi care începuse să se prelingă pe cămaşă.
― Isuse! urlă, ca apucat, Ethan. De ce ai făcut asta?
― De ce nu mă poţi lăsa în pace? i-o întoarse Josh.
Josh se aplecă repede să-şi ridice cartea din balta de lapte în care zăcea pe podea.încercă să şteargă lichidul de pe paginile deja zbîrcite, dar era prea tîrziu. O primise cu mai puţin de o săptămînă în urmă şi era deja distrusă.
― Uită-te! ţipă el. Uite ce ai făcut din cartea mea!
Aruncă volumul ud spre Ethan Roeder. Cînd Josh era pe punctul de a sări asupra băiatului mai mare, din uşă se auzi o voce tunătoare.
― Gata, terminaţi!
Arnold Hodgkins era de prea multă vreme directorul instituţiei ca să nu ştie cum să calmeze rapid o dispută de la cantină. Făcu un salt croindu-şi drum prin mulţimea adunată în jurul celor doi băieţi. Îşi înfipse mîinile groase în umerii combatanţilor.
― Ajunge! Aţi priceput?
Josh tresări sub strînsoarea degetelor directorului, dar nu scoase o vorbă. Ethan Roeder aruncă o privire mînioasă spre Josh.
― Eu n-am făcut nimic! răcni el, cu vocea tre-murînd de furie. El a început! Noi doar stăteam aici şi el a aruncat laptele pe mine! Priviţi cămaşa mea! E îmbibată!
Josh deschise gura, înmărmurit de amploarea minciunii, dar, înainte să poată spune ceva, un alt băiat, Jose Cortez, se apropie de Ethan. Cei doi erau amici.
― E adevărat, spuse Jose cu privirea înfiptă în ochii lui Josh, ca şi cum abia aştepta o provocare. Ethan n-a făcut nimic. Josh s-a tîmpit. E nebun!
Josh îşi plimbă ochii de la o faţă la alta, sperînd ca cineva ― oricine ― să spună adevărul. Dar toţi puştii adunaţi în jurul lui Ethan erau prietenii acestuia; doar erau din aceeaşi clasă, nu? Pe el, toţi îl urau deja. Ochii săi căutară mai departe prin cantină şi se fixară în final pe Jerry Peterson, care se urcase în picioare pe scaunul lui, aflat la o masă de lîngă perete, încercînd să urmărească conflictul din cealaltă parte a sălii şi comentîndu-l pentru prietenii din jurul său.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:55 AM | message # 4
2

― O porţie de chili, fără lacrimi!
Brenda MacCallum auzi strigătul din bucătărie, dar nu putu face mai mult decît să dea uşor din cap. Încerca să ţină pasul cu comenzile celor patru oameni care voiau să servească prînzul. Nu-i putea învinovăţi pe aceştia pentru starea ei nervoasă. Era ea de vină, cumva, că Mary-Lou se îmbolnăvise în acea dimineaţă, lăsîndu-le singure pe ea şi pe Annette să se descurce? Şi totuşi nu servirea înceată era de vină. Încercă să-şi ţină firea cînd unul dintre bărbaţi schimbă comanda pentru a treia oară. Cînd auzi, însă, vocea încărcată de sarcasm a lui Max, care voia să ştie dacă nu asurzise cumva dintr-o dată, simţi că explodează:
― Te aud, strigă ea. Dar n-am decît două mîini şi două picioare.
― Mai mult decît suficient după cum sîntem serviţi pe aici, mormăi un individ.
Brenda strînse din dinţi şi nu scoase nici o silabă din cuvintele care îi stăteau pe vîrful limbii. Se întoarse şi se îndreptă spre bucătărie. Mai avea numai patruzeci şi cinci de minute pînă cînd se va termina nebunia de prînz. Patruzeci şi cinci de minute pînă va găsi, în sfîrşit, timp să se aşeze şi să bea o ceaşcă de cafea ca să-şi revină. Cînd trecu pe lîngă casa de marcat, începu să sune telefonul. Brenda îl ignoră şi continuă să se deplaseze spre ghişeul de la bucătărie pentru a strecura comanda înăuntru şi a ridica cele trei vase cu chili, din care încă ieşeau aburi.
― La dracu, Brenda! mîrîi Max. Crezi că clienţii îşi doresc mîncarea rece?
― În primul rînd, dacă vor mîncare nu vin aici! Şi nu te răţoi la mine! Nu sînt d-alea cu care să-ţi permiţi aşa ceva.
Max deschise gura, gata să-i mai arunce o rafală de cuvinte, dar îşi zise că nu merită. "Şi are dreptate", reflectă Brenda în timp ce încerca să echilibreze mîna stîngă, în care ţinea vasele cu chili, un coş cu pîine tăiată felii şi o farfurie cu brînză ce începuse deja să se îngălbenească ― cu dreapta în care ţinea castroanele cu salată. Nu era ziua în care s-o presezi. Nu după acea dimineaţă, cînd a trebuit să-l convingă pe Josh să se ducă la şcoală şi cînd a avut de îngrijit şi colicile stomacale ale bebeluşului.
În drum spre masa la care îşi aşteptau prînzul trei femei ― cu care Brenda fusese colegă de liceu cu zece ani înainte ― ea aruncă o privire în oglindă şi simţi o clipă că se prăbuşeşte. Deşi avea aceeaşi vîrstă cu fostele ei colege, părea cu cel puţin zece ani mai bătrînă. Părul, pe vremuri o coamă bogată de şuviţe blonde, i se transformase într-o masă amorfă şi murdară, ce arăta de parcă n-ar fi fost spălată de o săptămînă, deşi îl şamponase de dimineaţă, după ce Josh plecase la şcoală.
Pe faţă îi apăruseră primele riduri, deşi n-avea decît douăzeci şi opt de ani. Realiză brusc că nu fusese decît vina ei. In definitiv, ea luase decizia de a se mărita cu Buck MacCallum, în ciuda obiecţiilor mamei ei şi ale tuturor cunoştinţelor. Pe atunci însă Buck era chipeş şi ea drăguţă şi prea tînără ca să vadă altceva în afară de statura lui frumoasă şi de ochii lui căprui cu gene lungi. Avea să descopere imediat că ochii aceia nu scăpau niciodată vreo faţă drăgălaşă ― sau chiar mai puţin drăguţă.
La un an după ce se născuse Josh, Buck şi-a luat zborul, plictisit de Eden, plictisit de a pompa benzină şi a regla carburatoare, plictisit de ea. Aşa că a trebuit să vină să lucreze pentru Max, luptîndu-se să cîştige suficient pentru ea şi Josh.
Apoi, acum un an şi jumătate, se ciocnise, pentru prima oară de la terminarea liceului, de Charlie Decker, fostul ei coleg. A crezut atunci că problemele ei s-au terminat. Charlie o flatase, spunîndu-i că nu arată deloc altfel faţă de cum era cu nouă ani în urmă. I-a promis c-o ia şi pe ea şi pe copil la San Francisco de îndată ce îi va ieşi o afacere în care era angrenat. Au plănuit să se căsătorească. N-a avut nici o grijă cînd a rămas gravidă.
Pînă cînd l-a sunat pe Charlie în San Francisco să-i anunţe vestea cea bună şi i-a răspuns o femeie. O femeie care s-a dovedit a fi doamna Charlie Decker şi care era în postura asta de şase ani. Şi care i-a spus că, dacă îl voia pe Charlie, era bine venită, deoarece Brenda era a treia tîrfă ticăloasă care sunase în ultimul an pentru aceeaşi problemă. Tremurînd din toate încheieturile, Brenda a închis telefonul şi şi l-a scos din minte pe Charlie Decker. N-avea nici un sens să-i spună că era însărcinată. Cînd s-a născut Melinda, i-a pus fetiţei numele Mac-Callum, gîndindu-se că dacă acest nume fusese bun pentru ea şi Josh, putea fi la fel de bun şi pentru bebeluş.
A trebuit atunci s-o lase baltă cu întîlnirile şi să se preocupe serios de procurarea hranei.
Vocea Annettei îi alungă amintirile tocmai cînd aşeza ultima comandă în faţa fostelor colege.
― Ce e cu tine, Brenda?
Annette avea un timbru poruncitor.
― Nu mă auzi? E Arnold Hodgkins la telefon şi vrea să-ţi vorbească! Acum!
Cele trei femei de la masă o priviră întrebător. Inima Brendei bătu mai tare. "Nu", îşi spuse şi porni în fugă spre telefon. "Nu încă. Nu din prima zi. Te rog?!" Dar inima îşi acceleră bătăile cînd auzi vocea directorului la celălalt capăt al firului.
― Alo, doamnă MacCallum.
Cuvintele erau pline de resemnare şi spuneau totul.
― Oh, doamne! suspină ea. Ce a mai făcut Josh de data asta?
― A pornit o bătaie în cantină, răspunse Hodgkins. Pretinde că n-a fost vina lui, că stătea liniştit citind o carte şi că toţi ceilalţi l-au hărţuit.
― Iar ceilalţi spun că el era întărîtat, termină Brenda în locul lui, ştiind deja ce avea să urmeze. Sperase că după buclucul de anul trecut nu va mai avea probleme; că urmînd povaţa conducerii de a-l trece pe Josh într-o clasă superioară, băiatul va fi suficient de ocupat, nemaiavînd ocazia să-şi manifeste plictiseala în faţa întregii clase, stare generatoare de probleme şi tulburări. Ei bine, la revedere acestei speranţe.
― Cred că cel mai bine ar fi dacă aţi veni pînă aici ― o povăţui Hodgkins. Nu vorbeşte deloc şi refuză să se întoarcă în clasă.
Brenda scrută mesele ocupate din cafenea, apoi se uită din nou la ceas. Îl văzu pe Max cum se uită mînios la ea din bucătărie. Cînd privirile li se încrucişară, el îi făcu semn cu capul către comenzile care soseau mereu prin uşiţa de la ghişeu. Ea îşi cîntări posibilităţile, apoi hotărî.
― Domnule Hodgkins, nu pot veni chiar acum. Sînt în mijlocul îmbulzelii de la ora prînzului şi una din fete n-a venit azi. Max e deja mînios pe mine şi dacă plec acum o să mă concedieze. Nu-l puteţi duce în bibliotecă sau altundeva? Măcar pentru o oră?
Vocea căpătase deja o notă plîngăreaţă. Întoarse instinctiv spatele zonei în care se servea masa şi, implicit, ochilor iscoditori ai fostelor colege. Din fericire, directorul păru c-o înţelege. Aproape surprinzător, îl auzi că e de acord:
― În regulă. O să-l ţin în biroul meu. Încercaţi să veniţi pînă într-o oră, da? Am o întîlnire cu administratorul şef al şcolii şi n-am intenţia să întîrzii.
― Mulţumesc, domnule Hodgkins. O să ajung într-o oră acolo, vă promit.
Închise telefonul şi alergă spre ghişeu. Annette încerca să facă faţă avalanşei de comenzi. Max era ocupat cu grătarul pentru friptură şi stătea cu spatele la ea.
― Probleme? o întrebă Annette.
Brenda încuviinţă, apoi i se adresă lui Max:
― Va trebui să mă învoiesc pentru o oră după ce terminăm cu prînzul. E-n legătură cu Josh...
Max îi aruncă o privire acidă. Pusese la fript nişte carne pentru o duzină de hamburgeri. Strecură lopătica de apucat carnea sub unul din ei şi-l întoarse cu o smucitură bruscă.
― Cum se face că are întotdeauna probleme cînd eşti de serviciu?
Brenda trase adînc aer în piept. Simţea o aprigă dorinţă să-i arunce în faţă că Josh nu avea decît zece ani, că toţi copiii aveau probleme şi că această chestiune o afecta material la fel de mult ca şi pe el. "Dar, cine ştie, poate vrea să-mi plătească ora în care voi lipsi", se gîndi ea. "Ăsta da început!" Preferă să tacă. Nu-i fusese uşor să găsească slujba asta; era şi mai greu să găsească alta.
Annette îi simţi disperarea şi îi zîmbi încurajator.
― Hei, ia-o mai uşor. Poţi să lucrezi două ore mîine seară în locul meu şi asta nu ţi-o spun pentru că bacşişurile sînt grase la prînz. Fă ce ai de făcut şi lasă-l naibii pe Max, bine?
― Bine, fu de acord Brenda, strîmbîndu-şi buzele cînd ridică alt grup de comenzi şi se îndreptă către o masă de lîngă fereastră. Numai că a-l da naibii pe Max nu era un răspuns, pentru că nu el era problema. Problema era Josh şi n-avea nici cea mai mică idee ce putea face.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:55 AM | message # 5
***

La unu treizeci, majoritatea meselor, mai puţin două, se goliră şi fură rearanjate pentru adolescenţii care veneau acolo după şcoală. Brenda îşi scoase şorţul şi îl atîrnă de unul din cîrligele din capătul bucătăriei, unde se aflau şi vestiarele. Ochii mereu mînioşi ai lui Max o priviră cînd ea porni către uşă.
― Ai de gînd să pleci cu uniforma pe tine?
― E vorba numai de o oră, Max. Doar nu dispar toată după-amiaza să mă duc la dans...
Privi la rochia de nailon roz ce avea fusta prea scurtă şi continuă:
― Şi dacă m-aş duce, n-aş purta chestia asta împuţită.
― "Chestia asta împuţită" m-a costat cincisprezece dolari, grohăi Max. Şi nu sînt obligat să vă dau uniforme, să ştii. Dacă puştiul ăla vomită pe ea...
― Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Max! Nu poţi să fii om măcar pentru cinci minute? John nu se simte rău, el e doar...
Ezită, căutînd cuvintele potrivite, însă Max interveni:
― Da, da, ştiu. E prea deştept pentru a-i fi bine, nu? Cu toate că dacă era aşa de-al dracu', învăţa pînă acum să evite buclucul. Să te întorci aici într-o oră, ai înţeles?
― OK, replică Brenda.
Luă replica lui ultimă ca pe o aprobare de a nu-şi schimba hainele. Se grăbi spre uşa din spate. Căldura toridă o făcu să transpire instantaneu, lipindu-i rochia de trup. Se strecură la volanul vechiului ei Chevrolet.
Motorul gemu descurajant cînd introduse cheia în contact. Brenda înjură printre dinţi.
― Te rog, te rog, murmură ea, răsucind de cheie o dată şi încă o dată şi rezistînd tentaţiei de a apăsa pedala de acceleraţie pînă la fund. Măcar de data asta, nu mă părăsi. Tocmai cînd bateria era pe punctul de a muri, motorul tuşi brusc apoi începu să sforăie. Ţinînd piciorul pe pedală, Brenda se întinse spre geamul portierei din spate şi manipula maneta pentru a-l coborî, apoi se aplecă spre cea din dreapta ei. Era înţepenită în poziţia închis, dar ea încerca mereu în speranţa că va da un miracol şi peste maşina asta hărtănită.
N-avu noroc.
Merse cu spatele, din parcare pînă pe drumeag. Cîteva clipe mai tîrziu era pe Strada Principală, îndreptîndu-se spre şcoală. Eden Consolidated, o adunătură de tot rîsul de clădiri făcută din chirpici, se afla la marginea oraşului. În spatele ei nu era decît deşertul arid, întrerupt doar de lanţul muntos care se vedea ca prin ceaţă din cauza smogului dens ce provenea din Los Angeles, oraş aflat la două sute de mile distanţă.
Brenda conduse încet. Voia să răsufle cîteva minute înainte de a da cu ochii de Arnold Hodgkins. Rezistă tentaţiei de a se autolamenta. Dintr-o dată, îşi aminti un film vechi cu Bette Davis. Care era numele lui? Bette era ospătăriţă într-o cafenea jegoasă din deşert şi, de jur împrejur, nu era nici un orăşel, nici măcar unul pricăjit ca Edenul. Davis n-avusese decît o singură aventură cu un poet care nu ţinea cu adevărat la ea. "Cel puţin eu am fost îndrăgostită de cîteva ori", reflectă Brenda cu sinceritatea şi umorul negru care o însoţiseră uneori în momentele mai grele din viaţă, chiar dacă asta era o laşitate. "Şi am doi copii care nu sînt, cu siguranţă, laşi! De fapt, unul din ei e un geniu. Şi nu murim de foame, avem unde locui, iar lucrurile ar putea sta mai prost."
Spre surprinderea ei, cînd parcă maşina şi se îndreptă spre biroul directorului, se trezi că fredonează ceva ininteligibil. Curajul o părăsi însă cînd îşi zări fiul şezînd într-o rînă, pe scaun, în colţul biroului directorului, cu ochii săi căprui şi mari, adînci ca ai lui taică-său, uitîndu-se îmbufnat la ea.
― Ha, uită-te la tine! rosti Brenda. Dacă mai stai mult aşa o să te cocoşezi.
― Cui îi pasă? se răţoi Josh, continuînd să stea în aceeaşi poziţie.
― Mie, de exemplu, îi răspunse Brenda. Şi pînă nu te aşezi ca lumea n-o să te ascult.
Josh făcu o strîmbătură în semn că nu credea deloc că ea avea să-l asculte, dar se aşeză corect pe scaun.
― Ethan a fost, începu el. El a început. Nu făceam decît să citesc Mizerabilii şi a venit şi mi-a smuls cartea. N-a vrut să mi-o dea înapoi, aşa că am aruncat laptele spre el.
Privirea Brendei se mută spre Arnold Hodgkins.
― Ce spune Ethan Roeder despre povestea asta? Directorul ridică din umeri şi-i făcu semn Brendei să ia loc.
― Exact ceea ce bănuiţi ― că el n-a făcut nimic. După Ethan, Josh n-a avut nici un motiv să arunce cu punga cu lapte în el.
Dădu din cap descurajat.
― Din nefericire, nu ştiu ce pot să fac. Toţi ceilalţi îl sprijină pe Ethan.
― Dar e ridicol, izbucni Brenda. Ethan e cu doi ani mai mare decît Josh. Are cel puţin zece kilograme în plus şi e cu opt centimetri mai înalt. Nu-mi pasă de alte probleme pe care Josh le-ar putea avea, dar prost nu e. Nu s-ar bate cu cineva atît de solid ca Ethan!
Mîinile directorului se despărţiră într-un gest de neputinţă.
― Încercaţi să vă calmaţi, doamnă MacCallum. Nu iau partea nimănui ― pur şi simplu transmit ce mi-au spus ceilalţi copii. Nu e prima dată cînd primesc plîngeri în legătură cu faptul că Josh se comportă violent fără a fi provocat. Din păcate, ăsta nu e singurul episod pe care trebuie să-l discutăm împreună azi.
Brenda ezită. Indignarea i se micşorase.
― Vreţi să spuneţi că mai e ceva? întrebă ea.
Hodgkins îşi muşca, stînjenit, buza de jos.
― În timpul pauzei de prînz a venit aici Rita Schulze. Se pare că a avut o mică ciocnire cu Josh imediat după orele de dimineaţă.
Brenda îşi întoarse ochii spre fiul său. Josh se roti pe scaun.
― N-a vrut să mă lase în pace, se plînse el. De fiecare dată cînd întreba ceva mă punea pe mine să răspund de parcă aş fi fost cine ştie ce atotştiutor. Ceilalţi copii mă priveau şi vorbeau despre mine şi...
Se opri cînd văzu supărarea din ochii mamei sale.
― Aşa că ai fost necioplit cu profesoara ta şi ai aruncat cu laptele în Ethan, nu? Aşa e?
― Nu!
― Nu mă minţi, Josh. Vreau să ştiu ce s-a întîmplat.
― Dar ţi-am spus, mami! N-am făcut nimic! Josh privi de jur împrejurul camerei, ca şi cum căuta o portiţă de evadare. Brenda îl apucă de bărbie şi-l forţă să se uite în ochii ei.
― Asta e adevărul, Josh?
Tăcut, Josh, încuviinţă. După o secundă, Brenda lăsă mîna să-i cadă şi se întoarse încetişor spre director.
― Ce o să facem? ― întrebă ea. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi anul trecut. Bill Cooley îl evidenţia mereu pe Josh în faţa clasei, de parcă toţi ar fi trebuit să fie la fel de deştepţi ca şi el. Nu era drept nici pentru ei şi, cu siguranţă, nici pentru Josh.
Pe faţa directorului se citi şi mai mult neajutorarea.
― E o situaţie dificilă, admise el cu vădită aversiune. Dar...
― Dar nu trebuia să-l săriţi din nou peste o clasă, îi tăie Brenda vorba, mînioasă. Trebuia să-l lăsaţi cu colegii lui.
Hodgkins dădu, încăpăţînat, din cap.
― Nu e asta problema! Problema e că nu avem nici un fel de programe pentru copii ca Josh. Şcoala e încă prea mică şi resursele prea limitate.
Brenda îl privi ţintă pe director.
― Şi ce trebuie să fac? Să-l iau pe Josh de la şcoală? Nu e vina mea că şcoala e prea slabă pentru el.
Hodgkins se aplecă luînd de pe birou o broşurică.
― N-am spus că a fost vina dumneavoastră, doamnă MacCallam, şi îmi cer scuze dacă s-a dedus asta din vorbele mele. Faptele sînt însă fapte. Nu prea mai putem face multe pentru Josh pe aici. El are nevoie de programe speciale, de profesori antrenaţi special pentru asta şi de copii la fel cu el.
Ochii săi erau fixaţi pe prospectul din mînă, care îi sosise cu o săptămînă în urmă, însoţit de o scrisoare imprimată pe calculator şi adresată "personal", în care se sugera ca Josh să fie un cursant al şcolii descrise în broşură. Iniţial, le lăsase deoparte pe amîndouă, fiind sigur că solicitarea nu fusese făcută decît în urma rezultatelor testelor de inteligenţă pe care toţi copiii din Eden le dăduseră primăvara trecută. După incidentul din cantină însă studiase cărticica cu multă atenţie.
― Ce vreţi să spuneţi? Credeţi că ar trebui, pur şi simplu, să-mi strîng lucrurile şi să plec în altă parte? Dar credeţi că pot aşa ceva? Şi chiar dacă aş putea, unde să mă duc? Cum să găsesc şcoala de care vorbiţi?
Înainte de a continua, Hodgkins îi întinse broşura.
Provenea dintr-un loc care se numea Academia Barrington. Pe coperta de hîrtie era imprimată o schiţă a unui bloc înconjurat de o peluză largă, presărată cu pini masivi. Brenda privi uluită desenul, apoi se uită la director.
― Ce e asta? N-arată deloc a şcoală.
― Nici nu e, replică Hodgkins. E o instituţie particulară destinată copiilor talentaţi. Se află în nord la...
Brenda nu-l lăsă să termine. Se ridicase deja în picioare, cu ochii în flăcări.
― Şcoală privată? tună ea. De unde să iau bani pentru şcoală privată? Eu sînt chelneriţă. Nu primesc decît salariul minim şi bacşişurile, iar în Eden, nu înseamnă mare lucru! De cînd s-a născut Melinda a trebuit să apelez la hrană din conserve!
Făcu o pauză pentru a se lupta cu lacrimile ce dădeau să ţîşnească. Apoi continuă cu toată demnitatea de care mai era în stare:
― O să am o discuţie cu Josh şi fiţi sigur că, de acum înainte, o să-i intre minţile în cap. V-aş fi recunoscătoare dacă i-aţi face pe ceilalţi copii ― şi pe profesori ― să se comporte astfel încît el să nu se mai simtă un proscris! Haide, Josh!
Arnold Hodgkins sări în picioare şi înconjură rapid biroul:
― Aşteptaţi, doamnă MacCallum. Trebuie să mai discutăm ceva. Dacă v-aţi calma şi...
Era însă prea tîrziu. Brenda, cu Josh de mînă, era deja în holul de la intrare. O secundă, Hodgkins se gîndi să se ia după ea, dar decise apoi că starea femeii nu era potrivită pentru a-i mai spune ceva. Problema lui Josh MacCallum putea să aştepte; preşedintele consiliului de administraţie însă, nu.
***

Brenda conduse în tăcere de-a lungul periferiei mizerabile a oraşului către clădirea părăginită în care locuia. Simţea supărarea lui Josh, dar făcea tot ce putea ca s-o ignore. Cînd băiatul vorbi, ştiu că trebuia să răspundă.
― Nu trebuia să vorbeşti despre mine ca şi cum n-aş fi fost acolo, rosti el.
O secundă, Brenda crezu că nu-şi mai poate ţine lacrimile. Îşi puse mîna pe genunchiul puştiului.
― Îmi pare rău, spuse ea. Cred că m-am supărat pe domnul Hodgkins aşa de tare că am uitat, pur şi simplu, că erai acolo şi ascultai.
― Mă rog, eram. Şi am auzit tot ce ai spus. Şi nu e drept, mami. Chiar că n-am făcut nimic.
Brenda trase adînc aerul în piept.
― Nu spun că ai făcut ceva, dragostea mea. Dar dacă toţi ceilalţi copii...
― Sînt toţi nişte mincinoşi! răcni Josh, nemai-putîndu-şi înfrîna mînia. Cum de nimeni nu mă crede? Nu e drept!
Băgă mîna în ghiozdan, scoase cartea pe care o citea în cantină şi începu să-i smulgă filele, una cîte una. Coborî geamul de la portieră şi aruncă paginile pe fereastră, în deşert. Brenda le văzu cum zboară în spatele maşinii.
― Josh? Ce faci? Ştii cît m-a costat cartea asta? A trebuit s-o comand tocmai de la Los Angeles!
― Nu-mi pasă! strigă el. Urăsc cartea, urăsc şcoala, îi urăsc pe doamna Schulze şi pe domnul Hodgkins, şi pe toată lumea! Urăsc totul!
Cu fiecare propoziţie furioasă sfîşia altă foaie din carte şi o arunca pe fereastră, pînă ce începu să rupă mai multe odată, producînd în zona din spatele maşinii o furtună albă:
― Şi te urăsc şi pe tine! ţipă el. Urăsc pe oricine şi orice!
Brenda se întinse şi apucă ce mai rămăsese din carte, o smulse din mîînile copilului şi o aruncă pe bancheta din spate.
― Ei bine, amice, să ştii că acum nu sînt prea îndrăgostită de tine nici eu.
O secundă, se gîndi să-i tragă o palmă. Apoi privirea ei fixă geamul portierei din dreptul lui. Pentru prima dată în ultimii doi ani era larg deschis. Mica minune avusese loc.
Josh o privi contrariat. Brenda îşi dădu capul pe spate şi începu să rîdă în hohote.
Imediat însă rîsul i se opri. Aşa cum era şi normal, izbucnirea nervoasă nu-şi găsi alinarea decît cînd începu să plîngă.
Miracolul geamului deschis era prea mic. Avea nevoie de unul mult mai mare. Dar de unde putea veni el?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:56 AM | message # 6
3

Brenda trase maşina sub şopronul părăginit din spatele imobilului unde locuia. Se întrebă pentru a suta oară dacă era mai bine să cheme proprietarul casei pentru a îndepărta zugrăveala cojită de pe bloc sau să facă un mic apel la voluntariat printre tineri, ca să-şi vopsească singuri clădirea. Bill Roeder putea chiar să facă ceva cu grinzile hodorogite ale şopronului ― să pună nişte stîlpi sau altceva.
― Locul ăsta e infect, remarcă Josh, ca şi cum ar fi citit gîndurile ei.
― Ar putea fi şi mai rău, îi reaminti Brenda. Sînt milioane de oameni care nu au nici măcar un asemenea loc în care să trăiască.
Urcară scările pînă la etajul doi şi o luară pe pasarela scăldată în soare spre apartamentul de la capătul dinspre sud al clădirii. Locuinţa avea un mare inconvenient: deşi avea ferestre pe trei laturi, toate trei erau în bătaia soarelui. După-amiaza, pe la ora patru, camerele luau, în mod obişnuit, aspectul chinuitor de cuptor încins. Brenda căutase peste tot o altă locuinţă, dar nu putuse găsi nicăieri ceva mai bun faţă de chiria pe care o plătea aici.
Introduse cheia în broască şi descuie uşa. Fu uşurată cînd văzu ca Mabel Hardwick, vecina de jos care se oferise să stea cu Melinda în timpul orelor ei de serviciu, işi amintise să lase draperiile jos. Cu toate ca aflase că astfel se păstrase răcoare, în cameră era întuneric. Brenda se duse la fereastra dinspre est şi dădu la o parte draperiile. Lumina şi sunetul ascuţit de metal hîrşîit o treziră pe Mabel, care moţăia pe canapea, cu televizorul zumzăind în faţa ei.
- Oh! icni femeia mai vîrstnică.
Îşi înăbuşi un căscat şi-şi ridică capul semiconştientă.
― Brenda! Ce faci...
Îl zări pe Josh, care stătea tăcut în cadrul uşii, şi-l compătimi:
― Oh, dragă! N-ai reuşit să treci nici măcar de prima zi?
Deşi tresări ― chiar şi doamna Hardwick credea, cu siguranţă, că venise acasă devreme din vina lui ―, Josh nu scoase o vorbă. Pînă să apuce Brenda să explice ce se întîmplase, Melinda, care stătea în ţarcul ei şi privea televizorul, o zări pe maică-sa, se ridică anevoie pe picioruşe şi începu să se smiorcăie. Brenda o luă în braţe şi o strînse la piept.
― Gata, gata, iubita mea, o linişti ea. Mama e cu tine acum. Totul e bine.
Melindei i se deranjase programul obişnuit, aşa că începu să orăcăie şi mai tare. Brenda se duse cu bebeluşul la frigider, scoase o sticlă şi puse conţinutul ei la încălzit.
― Stai jos aici şi lasă-mă pe mine să fac asta, rosti Mabel Hardwick, ridicîndu-se în picioare. În primul rînd, n-ar fi trebuit să aţipesc, dar ştii cum e cînd ai vîrsta mea.
Porni către bucătăria care era doar ceva mai mare decît o scobitură în peretele sufrageriei, dar se opri cînd Brenda clătină din cap.
― Mabel, de ce nu-ţi iei cîteva minute pentru tine? Mă întorc la lucru abia peste o jumătate de oră.
Asta era o minciună, dar Max nu va observa dacă ea avea să întîrzie un sfert de oră.
― Pe lîngă asta, ai nevoie să fii odihnită dacă vei avea grijă de amîndoi copiii în această după-amiază.
Josh, care se dusese după bătrînă în bucătărie, îşi dădu ochii peste cap.
― Au, zău aşa, mami! Nu e cazul ca doamna Hardwick să vină înapoi. Pot să am eu singur grijă de Melinda.
― Chiar aşa? îl ironiza Brenda. Nu pot să fiu liniştită nici măcar că vei termina prima zi de şcoală fără a fi dat afară şi vrei să am încredere că o vei îngriji pe soră-ta?
Josh căscă gura şi îşi simţi ochii plini de lacrimi, întoarse spatele rapid celor două femei ca să nu i se vadă durerea din suflet.
― Nemaipomenit! murmură el. Dacă nu pot face nimic ca lumea, atunci n-o să mişc nici un deget pentru absolut nimic!
O luă cu paşi mari spre holul micuţ, ce separa cele două mici dormitoare şi baia de living. Se auzi o bubuitură cînd trînti uşa de la camera pe care o împărţea cu surioara lui.

***

Josh se aruncă pe pat şi-şi înfundă faţa în pernă.
Nu era drept! Nimic nu era drept. Nici ce-i făcuse Ethan Roeder, nici faptul că domnul Hodgkins nu-l crezuse, nici felul cum procedase mama lui, luîndu-l acasă de la şcoală, nimic. De ce nu i-au tras un şut în fund lui Ethan? El începuse bătaia! Şi de ce n-a vrut mama lui să-l lase să aibă grijă de Melinda? Nu mai era mic. O groază de copii de vîrsta lui stăteau acasă în timp ce mămicile lor munceau.
Melinda era de vină. Nu avea încredere să-l lase cu Melinda. Se ridică, uitîndu-se chiorîş la pătuţul din colţul opus al camerei.
Nici măcar nu mai era camera lui. Devenise şi camera Melindei şi părea din ce în ce mai mult că e numai a ei. Privirea lui mînioasă mătură podeaua şi se fixă pe jucărelele soră-si, împrăştiate peste tot. Poate ar trebui să deschidă fereastra şi să le arunce pe toate în praful din stradă. Ridică jucăria favorită a Melindei, un ursuleţ pe care el însuşi i-l alesese după ce se născuse ea, şi se îndreptă spre fereastră, însă se răzgîndi cînd puse mîna pe cercevea.
Melinda nu era cu nimic vinovată pentru tot ce s-a întîmplat. Era numai un bebeluş. De ce ar pedepsi-o? Luă ursuleţul şi-l puse lîngă perna din pătuţ, ca să fie acolo cînd Melinda va fi pusă din nou în el. Îndreptă apoi cu grijă pătura peste jucărie, astfel ca ursuleţul să stea cuibărit acolo. Îi lăsă afară numai capul îmblănit, cu ochii strălucitori care parcă-l priveau.
Curăţenia şi aspectul îngrijit al pătuţului îl făcură să se simtă ceva mai bine. Fără a conştientiza, începu să culeagă de pe jos restul jucăriilor împrăştiate.
Literele din alfabetul ei păreau a fi peste tot. Le strînse şi le aşeză atent pe raftul care servea şi ca bibliotecă pentru cărţile lui, şi drept cutie de jucării. Lăsă spaţiu pentru literele pe care nu le găsise. Cînd termină, erau toate acolo, mai puţin C şi N. Litera C o descoperi sub pat, iar după multe căutări, găsi litera N îndesată în papucul lui. După ce le aranja pe toate, luă o cutie mare de puzzle, puse literele la locul lor în cadrul jocului şi aşeză cutia lîngă perete. Începu apoi să strîngă desenele şi creioanele care inundaseră, pur şi simplu, spaţiul.
După ce termină cu lucrurile soră-si, începu cu ale lui. Era o adevărată adunătură în neorînduială, ce umplea toată partea lui de cameră. Metodic, începu să sorteze fleacurile pe care le strînsese şi puse fiecare articol acolo unde îi era locul.
Cînd ridică o cămaşă murdară de pe masa de lîngă patul lui, privirea îi căzu pe cuţitul de vînătoare, pe care tatăl său i-l trimisese anul trecut drept cadou pentru ziua de naştere.
Nu, nu anul trecut. Acum doi ani.
Anul trecut n-a primit nici măcar o carte poştală.
Apucă cuţitul şi privi lama. Se întrebă unde era taică-său şi ce făcea el.
Îşi mai amintea că avea un fiu pe care-l chema Josh? Sau avea de acum un nou fiu, un alt băiat, cu care juca base-ball şi pe care-l lua la picnicuri sau în alte locuri unde merg taţii cu băieţii lor?
Lucruri pe care Josh nu le făcuse niciodată cu tatăl lui. Nici măcar nu şi-l amintea prea bine.
Îi trecu un gînd prin minte, dar se descotorosi de el. Lăsă cuţitul jos, făcînd mai departe curăţenie.
Dar, pe măsură ce continuă cu aranjatul, gîndul îi reveni în minte şi începu să-l obsedeze. După ce puse ultimele haine murdare în coş şi atîrnă în cuier ultimele cămăşi, suficient de curate ca să mai poată fi purtate, se aşeză pe pat şi aruncă o privire prin cameră.
Acum, că era totul pus în ordine, era surprinzător să vadă cît de puţin îi revenea lui. Pînă şi rafturile de cărţi păreau a conţine mai multe obiecte de-ale Melindei decît de-ale lui.
Peste puţin timp, cînd se va face mai mare, va avea nevoie de un pat. Camera nu era suficient de mare pentru două paturi. Dulapul şi garderoba erau deja pline.
Ochii săi se îndreptară încă o dată spre cuţitul de vînătoare de pe masă.
Îl ridică şi-l răsuci astfel încît lama să sclipească în lumina soarelui.
Degetul îi atinse tăişul. Petrecuse ore în şir ascuţind oţelul, pînă cînd putea tăia firul de păr de pe mînă fără a lăsa nici cea mai mică urmă. Mută lama pe pielea de la încheietura mînii şi văzu cum cade părul, despicat. Dacă răsucea cuţitul o idee doar, apoi apăsa tare pe el...
Mintea i se umplu de imaginea sîngelui care pulsa din arterele sale deschise.
De ce nu?
Îşi puse întrebarea în tăcere şi lăsă gîndurile să-i plutească în jurul ei.
Cui i-ar păsa dacă el s-ar duce?
Melindei în nici un caz ― abia dacă era conştientă de prezenţa lui.
Nici tatălui său ― taică-său îl uitase de mult.
Nu erau nici prieteni care să-i simtă lipsa.
Maică-sa?
Se gîndi la ea multă vreme. Într-un tîrziu, hotărî că era posibil să-i fie dor de el la început, dar era sigur că viaţa ei fără el ar fi fost mult mai uşoară. Nu mai trebuia să-şi facă griji pentru el şi pentru faptul că nu "trăia la potenţialul lui", ce-o mai fi însemnînd şi asta.
Auzise această expresie toată viaţa, de cînd a luat prima notă în clasa întîi şi a citit comentariul profesorului din carnetul de note. Cuvintele îi rămăseseră săpate în memorie: "Josh nu pare motivat să lucreze la adevărata lui capacitate". Cînd a ajuns, în acea zi, acasă a căutat înţelesul frazei. După ce a descoperit semnificaţia fiecărui cuvînt, s-a întrebat ce dorise profesorul să spună cu asta. El putea să scrie şi să citească mai bine ca oricine din clasa lui! De fapt, la început era singurul care ştia să facă aşa ceva. Ştia deja tabla înmulţirii cînd ceilalţi învăţau abia să adune şi să scadă. De ce nu erau suficiente notele lui maxime?
Mama lui i-a spus că totul era în regulă; profesorul voise doar să spună că Josh era mult mai deştept decît ceilalţi. De atunci încoace a avut întotdeauna sentimentul că, indiferent ce ar fi făcut, nu era suficient. Nici pentru profesori, nici pentru mami. Nici chiar pentru el însuşi. Îl apucă furia. Ce trebuia să facă? Era vina lui că îi plăcea să citească şi cunoştea deja toată materia predată la şcoală? Şi în fiecare an era la fel.
"Josh nu lucrează la potenţialul lui".
Şi el intra mereu în bucluc, iar mama lui era întotdeauna chemată în biroul domnului Hodgkins pentru a discuta despre el. Cînd se întîmpla aşa ceva, însemna că mami nu putea fi la lucru şi Max n-o plătea.
Lama cuţitului licărea în lumina soarelui. Gîndul luă proporţii.
Dacă ar fi fost mort...
Dacă ar fi fost mort, n-ar mai avea nici o problemă. Nici cu mami, nici cum să nu intre în bucluc, nici cum să-i evite pe ceilalţi copii.
N-ar mai trebui să se îngrijoreze că nu corespunde aşteptărilor altora.
Şi nici mami n-ar mai trebui să-şi facă griji în legătură cu el. Ar putea să se ducă la lucru, să vină acasă şi să se ocupe de Melinda fără a-i mai purta lui de grijă. Şi cînd Melinda ar creşte, ar avea camera numai pentru ea.
Ţinea cuţitul cu dreapta, cu ochii aţintiţi pe lama scînteietoare. Se întrebă dacă îl va durea.
Şi chiar dacă da, nu-l va afecta prea mult timp. Şi nici nu-l va durea la fel de mult pe cît suferise în viaţa lui.
Mîna i se strînse pe mîner. Cu ochii larg deschişi, trecu lama peste încheietura mînii stîngi.
Instantaneu ţîşni o fîntînă de sînge. Transferă rapid cuţitul în mîna stîngă.
O secundă mai tîrziu, sîngele erupse şi din mîna dreaptă.
Ciudat, nu durea deloc.
Dar era mult mai mult sînge decît crezuse.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:57 AM | message # 7
***

Brenda se trezi la reclame. Privi ceasul de pe televizor şi-şi dădu seama că aţipise. Jumătatea de oră pe care şi-o permisese, după ce Mabel Hardwick plecase, era pe ducă.
Melinda dormea senină în braţele ei. Brenda se ridică încet în picioare. Dacă era atentă, o putea duce în pătuţul ei fără a o trezi. De-acum Josh trebuia să se fi calmat suficient ca să recepţioneze scuzele ei.
Se deplasă tăcută spre uşa dormitorului copiilor, o deschise încetişor şi paraliza în prag, şocată de ceea ce văzu. Josh, palid, stătea în mijlocul camerei. Peste tot era sînge ― pe hainele lui, pe pat, pe carpeta de pe jos, care din verde se făcuse maro închis.
I se păru că timpul s-a dilatat. Percepu fiecare amănunt al imaginii din faţa ei cu ochii măriţi de groază. Cuţitul de vînătoare, cu lama acoperită de sînge, întins pe perna lui Josh. Lumina soarelui, care scînteia roşie din cauza unor stropi de sînge, ajunşi tocmai pe geamul ferestrei. Căutătura pierdută din ochii lui Josh, expresia de uluială de pe faţa lui.
Preţ de o secundă cît o veşnicie, mamă şi fiu se priviră reciproc cu groază. Cei care vorbi primul fu Josh. Vocea îi tremura.
― Mami? Mi... Mi-e frică.
Cuvintele avură efectul unui duş rece pentru Brenda. Zbură spre pătuţ, smulse păturile cu o mînă şi o aşeză înăuntru cu cealaltă pe Melinda, care se trezise şi urla. Ignoră ţipetele fetiţei. Fugi la Josh, îi apucă încheieturile mîinilor pe rînd şi i le înfăşură zdravăn în pătură.
― Ajutor! strigă ea. Cineva să mă ajute!
Josh încercă să se îndepărteze, dar ea îl ţinu strîns, luptîndu-se cu pătura. Încheietura dreaptă îi scăpă şi pe uniforma ei roz scăpă un jet de sînge. Ignorîndu-l, ea îl duse pe Josh în baie, pe jumătate cărîndu-l, pe jumătate trăgîndu-l. Acolo aruncă pătura într-o parte şi începu să-i înfăşoare mîinile cu prosoapele mici, de faţă, care spînzurau lîngă cadă. Auzi uşa de la intrare deschizîndu-se şi apoi vocea bătrînei chemînd-o:
― Brenda? Ce s-a întîmplat? Tu ai strigat?
― Mabel, sună la 911, ţipă Brenda. E Josh! S-a tăiat!
Mabel apăru imediat în cadrul uşii făcîndu-şi loc lîngă Brenda.
― După aspectul sîngelui sînt arterele, rosti ea. Cheamă tu ambulanţa şi lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.
Înainte ca Brenda să scoată vreo silabă de protest, Mabel o împinse afară din baie şi închise uşa. Rămasă singură cu Josh, ea desfăşură prosopul de pe încheietura dreaptă, îl răsuci strîns pînă făcu o frînghie groasă, apoi puse o bucată de săpun pe interiorul antebraţului. Înfăşură strîns garoul obţinut în jurul braţului peste bucata de săpun. Sîngele încetă imediat să curgă.
― Ţine-l aşa, porunci ea.
Josh apucă prosopul cu mîna stîngă, care-i sîngera încă. Mabel apucă de poala unui halat care atîrna în cuierul din baie şi făcu al doilea garou pentru a înăbuşi şuvoiul de sînge de la încheietura stîngă.
― Aşa! exclamă ea cînd termină. Acum stai liniştit un minut pînă mă uit eu la tăieturi.
Dădu drumul la apă, îndepărtă sîngele de pe rana de la încheietura dreaptă şi simţi o uşurare. Se tăiase de-a latul şi oasele împiedicaseră cuţitul să intre mai adînc. Era doar o crestătură.
― Unde e banda adezivă? îi ceru ea şi Josh îi indică, tăcut, cu capul, dulăpiorul cu medicamente.
Cînd începu să-i bandajeze încheietura dreaptă se deschise uşa şi Brenda, la fel de palidă ca şi Josh, se zbătu să intre în spaţiul strîmt.
― O să fie aici în cinci minute. E... e rău?
Mabel nu-şi întrerupse munca şi rosti:
― Nu e atît de grav pe cît ar fi putut fi. Arată mai rău decît e în realitate. Cînd o să ajungă salvarea aici, pleci cu el. Eu o să rămîn cu fetiţa şi o să-i dau de mîncare.
Privi în sus şi văzu şocul şi panica de pe faţa Brendei.
― Nici să nu te gîndeşti să faci o criză, Brenda MacCallum! Mi s-au întîmplat chestii mult mai urîte decît aceasta şi nimeni nu m-a văzut vreodată pe punctul de a leşina. Dă-ţi cu nişte apă pe faţă şi revino-ţi!
Cuvintele dure îi îndepărtară Brendei spaima. Se puse în mişcare şi urmă automat instrucţiunile vecinei. Cînd sosi ambulanţa, Brenda îşi revenise şi era gata să înfrunte totul cu curaj. Medicii insistară ca Josh să se întindă pe targa. Urmîndu-i, Brenda o strigă pe Mabel:
― Sună, te rog, la local, Mabel! Spune-i lui Max ca nu mă mai duc azi.
Neaşteptînd răspunsul, se ghemui în salvare lîngă targa. Unul dintre medici trînti uşa. Maşina demară de pe loc, scrîşnind cu sirena vuind. Brenda privi faţa vlăguită a băiatului.
― Ce s-a întîmplat, dulceaţa mea? Ce ai vrut să faci?
Josh o privi o clipă, apoi îşi întoarse ochii în altă parte.
― Am vrut numai să nu mai stau în calea nimănui, asta e tot, spuse el cu voce stinsă.
Brenda îşi dădu seama, pentru prima dată de cînd îl văzuse sîngerînd, că tăieturile nu se datorau unui simplu accident. Fiul ei, minunatul, strălucitorul ei fiu de zece ani intenţionase să se sinucidă.

***

Jumătatea de oră pe care Brenda a petrecut-o în faţa camerei de urgenţă a spitalului a durat cît o veşnicie. A sunat şi ea la cafenea simţindu-se uşurată cînd, în locul lui Max, i-a răspuns Annette, care a asigurat-o că sunase şi Mabel şi i-a spus să stea liniştită. Max zisese că putea să-şi ia liber şi ziua următoare, dacă avea nevoie. Voia chiar să-i trimită o plăcintă băiatului. O pregătea chiar atunci şi îi pusese de două ori mai multe alune decît se obişnuia.
― Bineînţeles că a trebuit să bolborosească el ceva ca să se simtă bine, dar, ştii bine, aşa e Max, încheie Annette. Să nu te îngrijorezi de nimic. De îndată ce plec de aici mă duc la tine şi pregătesc ceva de mîncare. Şi fără contraziceri, da?
Închise telefonul înainte ca Brenda să-i poată măcar mulţumi.
O secundă se gîndi să-l caute pe Buck MacCallum. Renunţă rapid la idee. Văzuse cu mult timp în urmă că orice încercare de a apela la el pentru a ajuta băiatul era sortită eşecului. Nici măcar nu mai ştia unde locuieşte. Debusolată, se trezi că formează numărul părinţilor ei. Aşteptă impacientată să răspundă cineva la celălalt capăt al firului. Ei se mutaseră din Eden cu cinci ani în urmă, cînd taică-său decisese că era timpul să ia afaceri pe cont propriu şi vînduse, în ciuda obiecţiilor mamei ei, casa, pentru a-şi deschide, în Texas, un magazin de capcane pentru animale, într-un tîrziu, răspunse maică-sa, care ascultă în tăcere istorisirea Brendei, apoi spuse că ea mereu crezuse că e ceva în neregulă cu Josh, aşa că Brenda n-avea de ce să fie surprinsă.
― Mersi, mamă, rosti, rece, Brenda. Scuză-mă că te-am deranjat.
Închise telefonul şi dădu, dezamăgită, din cap. Într-adevăr, nu trebuia să fie surprinsă. Se măritase cu Buck şi ca să plece de acasă. Se simţea cu ei de parcă în locuinţa aceea nu mai exista nici un pic de umanism.
Începu să se plimbe nervoasă în jurul sălii de aşteptare, meditînd. Oare de aceea făcuse Josh gestul? Crezuse că ei nu-i pasă? Fusese întotdeauna aşa de grijulie cu el tocmai ca băiatul să fie sigur că ea îl iubeşte şi e mîndră de el.
Dar ce altceva ar mai fi putut fi? Copiii de vîrsta lui nu încearcă să se sinucidă, nu? Bineînţeles că nu! Nici măcar nu se gîndesc la aşa ceva.
Dar Josh s-a gîndit.
Brenda fu abătută de la gîndurile ei de vocea unei femei. O soră o înştiinţa că-şi putea vedea fiul acum.
Stătea în pat în capul oaselor, cu faţa albă, cadaverică. Părea mai mic decît cei zece pe care îi avea. Lîngă pat stătea un doctor, care îi dărui Brendei un zîmbet încurajator cînd o văzu şi-i spuse:
― Tipul ăsta micuţ cred că a făcut multă mizerie, dar dacă a vrut să-şi facă rău n-a prea reuşit. Cîteva zgîrieturi la fiecare încheietură şi nişte bandaje pentru publicitate.
Îi zîmbi lui Josh şi-l mîngîie pe păr.
― Data viitoare cînd vrei să vii pe la spital să mă anunţi, bine?
Se îndreptă spre uşă, oprindu-se o secundă pentru a o pofti pe Brenda în cabinetul lui, după ce avea să termine cu Josh. Apoi dispăru şi ea rămase singură cu băiatul. Dintr-o dată îşi dădu seama că n-avea nici cea mai mică idee ce săi spună. Se opri nemişcată, uitîdu-se la el. În sfîrşit, privirile li se întîlniră.
― E... Eşti supărată pe mine, mami? întrebă el.
Şoapta lui înspăimîntată o făcu să-i dea lacrimile. Ştiu imediat ce să facă. Se duse îa eî, îl îmbrăţişa şi-l strînse la piept.
― Supărată pe tine? Cum aş putea să fiu supărată pe tine? Eşti cel mai bun fiu pe care cineva şi l-ar putea dori. Mă doare că am fost atît de dură cu tine astăzi. Doar că... Oh, iubitule, doar că uneori nu sînt o mamă prea bună.
Josh icni, înconjurînd gîtul mamei cu braţele şi ţinînd-o aşa de parcă îi era frică să-i dea drumul.
― Îmi pare rău, mămico, spuse el. Eu... Eu m-am gîndit că poate dacă nu mai sînt îţi va fi mai uşor. Nu mai am nici un prieten, nu lucrez suficient de mult la şcoală şi mi se pare că nu fac decît să-i dezamăgesc pe toţi.
Cuvintele lui îi sfîşiară Brendei inima. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie şi-l strînse mai aproape.
― Nu, dragul meu, murmură ea. Nu e aşa. Eu te iubesc şi sînt mîndră de tine, şi nu cred că am să rezist dacă ţi se întîmplă ceva, aşa că va trebui să îndreptăm toată situaţia asta, bine?
O bucată de vreme se ţinură strîns îmbrăţişaţi, într-un tîrziu, Brenda îl lăsă încet înapoi pe pernă.
― Mă întorc, îi promise ea. Trebuie să mă duc să vorbesc cu doctorul un minut şi voi fi imediat înapoi, în regulă?
Josh încuviinţă şi reuşi un zîmbet vag, apoi închise ochii. Brenda mai zăbovi o clipă privindu-l, plimbîndu-şi ochii pe faţa lui, senină acum. Cînd ieşi însă din cameră, temerile şi îngrijorarea îi cuprinseră din nou sufletul.
Cum putea să se ţină de promisiune? Cum ar fi putut să îndrepte lucrurile pentru Josh, cînd abia putea să-l hrănească şi să-l îmbrace?
Dar trebuia să existe o cale. Trebuia să fie.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:57 AM | message # 8
4

Sper că nu m-aţi înţeles greşit acum cîteva minute, zise Richard Hasborough.
Fişele cu observaţiile medicale asupra lui Josh MacCallum erau împrăştiate peste tot pe birou.
― Vă rog să luaţi loc, doamnă MacCallum.
Îi indică cu un gest scaunul din faţa biroului. Începu apoi să inspecteze dosarul din faţa lui. Cînd se uită la ea, ochii lui albaştri erau severi.
― În cazuri ca ale lui Josh, eu sînt convins că e necesar să adopţi o tactică total neagresivă. Dar nu vreau să credeţi, nici măcar pentru o secundă, că am încercat să minimalizez ce s-a întîmplat.
Brenda se propti mai bine în scaun. Simţi că se eliberează de tensiunea care pusese stăpînire pe ea din clipa în care îl descoperise pe Josh în camera lui. Îşi dădu seama că făcuse faţă pînă acum mai mult din instinct. Acum, cînd spaima i se diminuase, descoperi că tremura din cap pînă în picioare.
― Nu pot crede că s-a întîmplat aşa ceva, rosti ea cu o voce ce era mai mult o şoaptă, ca şi cum se adresa sieşi. Ştiam că era nefericit ― adică nici măcar n-a vrut să se ducă la şcoală azi-dimineaţă ―, dar am crezut că sînt numai fandoselile obişnuite din prima zi ― ştiţi doar cum e să fii într-o nouă clasă, cu alţi colegi, alţi profesori.
Sprîncenele doctorului se împreunară a mirare. Ca atare, Brenda începu să-i explice cum sărise Josh peste o clasă pentru a doua oară şi cît de dificil îi era să se simtă atît de mic şi copil printre colegi şi cît de cruzi puteau fi uneori copiii mai mari. Şi cît de îngrijorată era pentru el.
Apoi îi veni o idee îngrozitoare.
― Va trebui să-l trimit de aici, doctore Hasborough? ― şopti ea. Vreau să spun, la un spital sau aşa ceva?
Doctorul pufni şi ridică împăciuitor mîna.
― Ei, haideţi să nu ne pierdem cu firea, bine? Deocamdată aş vrea să-l ţin aici peste noapte ca să-l pot supraveghea şi să încerc să aflu cum se simte. M-ar ajuta enorm să aflu ce s-a petrecut cu el în ultimele zile.
În următoarele cincisprezece minute Brenda reuşi să înjghebeze o istorie a celor întîmplate în acea zi. Răspunse nervoasă întrebărilor precise ale doctorului legate de purtarea puştiului din ultimele zile ale vacanţei de vară. Încheie cu un suspin:
― Tot ce vă pot spune e că n-a vrut să se reîntoarcă la şcoală. Dar cei mai mulţi puşti de vîrsta lui se comportă la fel, nu?
Întrebarea suna ca o rugăminte, ca şi cum îi cerea doctorului să-i furnizeze o dovadă că Josh nu era nebun.
― Ehei, eu unul n-am vrut cu siguranţă să mă întorc la şcoală cînd aveam zece ani, fu de acord Hasborough.
Zîmbetul încurajator îşi făcuse din nou loc pe faţa lui.
― Şi din ceea ce mi-aţi spus nu mi se pare că joaca lui Josh cu cuţitul a fost premeditată. Mai degrabă, a fost foarte supărat pe toată lumea şi furios pe dumneavoastră; aşa că a găsit o cale să vă atragă atenţia.
Brenda răsuflă adînc. Uşurarea dură însă doar o secundă.
― Dar ce înseamnă asta?
Un nou gînd îngrozitor îi dădea tîrcoale.
― Va... ar putea să încerce din nou?
O bună bucată de vreme doctorul tăcu, parcă ezitînd să-i spună adevărul.
― Nu ştiu ― rosti el în final. Dar mie mi se pare că trebuie să găsim nişte răspunsuri pentru el.
Folosi deliberat pronumele "noi" şi răsuflă uşurat cînd o văzu că are o uşoară relaxare, ca şi cum faptul că nu mai era singură în faţa problemelor le făcea pe acestea mai uşor de rezolvat. Descoperise deja că Brenda MacCallum nu avea pe nimeni căruia să i se adreseze şi să ceară ajutor ― nici părinţilor ei şi, cu siguranţă, nici fostului ei soţ. Era la fel de limpede că şcoala din Eden nu putea fi de ajutor. Suspiciunea îi fu confirmată cînd o întrebă ce o sfătuiseră cei de la şcoală.
― Asta e de la domnul Hodgkins ― remarcă Brenda, scoţînd din geantă broşura pe care i-o dăduse directorul.
― Iată marea lui idee.
Puse broşura pe birou.
― Vă vine a crede? Cum aş putea să-l trimit pe Josh într-un astfel de loc?
Îşi împreună mîinile încet, pentru a le controla tremurul ― nu ştia dacă aceasta se datora fricii sau supărării ― observîndu-l, nervoasă, pe doctor cum studiază broşura. Richard Hasborough nu făcu nici o remarcă la sfîrşit, ci se mulţumi să dea meditativ din cap. Brenda luă gestul ca pe o aprobare a propriului ei raţionament.
― E o prostie, nu?
Hasborough privi spre ea.
― Prostie? Nu, deloc.
Brenda amuţi, pierdută.
― Vreţi să spuneţi că aveţi cunoştinţă despre acest loc?
― Desigur. E ataşat universităţii la care a învăţat nevasta mea. Odată a lucrat şi ea cu copiii de acolo. A predat chiar şi cîteva lecţii de artă.
― Şi cît costă? întrebă Brenda. Ştiţi cumva?
Orice sumă ar fi menţionat el era peste puterile ei.
― Dacă Josh e admis, probabil că nu va costa nimic, răspunse Hasborough. Această academie n-a fost înfiinţată pentru a face bani. Lucrează în cooperare cu universitatea care îi studiază pe copii încă de la această vîrstă.
Expresia de pe faţa Brendei trăda scepticismul.
― Vreţi să spuneţi că e un fel de laborator şi-i folosesc pe copii pe post de cobai?
Era rîndul doctorului să fie surprins.
― Nici pe departe! răspunse el rapid. De fapt, acolo e ca într-o familie. Deşi copiii sînt observaţi, ei nici măcar nu-şi dau seama de asta.
Brenda deschise gura să întrebe ceva, dar Hasborough o opri cu un gest al mîinii.
― Ascultaţi, înainte să discutăm mai multe pe marginea acestei chestiuni, lăsaţi-mă să dau nişte telefoane. Cunosc cîţiva oameni de acolo. Haideţi să vedem care e situaţia actuală. S-ar putea să nu mai aibă nici un loc disponibil, după cum este posibil să nu fie pregătiţi să-l examineze pe Josh. Dar merită o încercare.
Brenda rămase nemişcată. Nu mai îndrăznea nici să respire. În mintea ei era un talmeş-balmeş: imagini ale fiului ei închis într-o cameră dintr-un spital psihiatric; sau terorizat de colegii de şcoală. Dar orice s-ar fi întîmplaî în acest loc nou nu putea fi mai rău decît altă alternativă.
Dădu drumul aerului din plămîni, blocaţi inconştient de spaimă.
― Da, aprobă. Cred că e cel mai bine să vorbesc acolo.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:57 AM | message # 9
***

Iniţial, camera în care stătea Hildie Kramer la biroul ei fusese una din micile încăperi de primire ale blocului ce adăpostea Academia Barrington. Se strîmbă cînd apropie buzele pe cafeaua, rece ca gheaţa, din ceaşca de lîngă telefon. Puse cana jos şi aruncă o privire afară bucurîndu-se, ca întotdeauna, de priveliştea paşnică a pajiştei largi pe care creşteau eucalipţi şi pini. Nu savura imaginea decît cîteva secunde. Trebuia să revadă ultima oară materialul despre Joshua MacCallum, care-i sosise prin fax în după-amiaza precedentă şi în acea dimineaţă. Avea toate dosarele referitoare la el, începînd cu perioada cînd fusese la grădiniţă. Avea şi rezultatele diferitelor teste la care fusese supus de-a lungul anilor.
După ea, "supus" era cel mai nimerit cuvînt pentru acele teste. De cînd era membră a echipei de la academie, descoperise că toate experienţele, menite să măsoare coeficientul de inteligenţă şi acumulare, dădeau numai o evaluare relativă a calităţilor reale ale copilului. Ţineau în mult mai mică măsură cont de fondul subiectului ― rasă, împrejurări socio-eco-nomice, situaţie familială ― şi asta putea să influenţeze rezultatul global. În privinţa talentelor din alte domenii decît cel lingvistic, sau matematic sau ştiinţific, testele nu dădeau nici un rezultat, pentru că nu exista încă o metodă riguroasă de măsurare a darului natural pentru muzică, pictură sau sculptură. Măsurau logica? Da. Ofereau informaţii asupra aptitudinilor? Discutabil. Nu spuneau însă nimic, niciodată, despre adevăratul geniu.
Cu toate astea, era evident că Josh MacCallum era un elev supradotat şi, judecind după dosarele din faţa ei, care merseseră mult mai departe decît primul I.Q. ce o făcuse să trimită o broşură la Eden Consolidated School, capabil să rezolve concomitent probleme. Fără a-l fi întîlnit măcar, era sigură că era un puşti ros de curiozitate şi plictisit de moarte în acel orăşel uitat de lume.
Şi acum, din cine ştie ce motive, disperarea îl împinsese pînă la sinucidere.
Pe scurt, era exact genul de copil pentru care fusese înfiinţată academia.
Privi la ceasul încorporat în ornamentul elegant de nuc de pe biroul ei. Curînd trebuia să sosească, pentru interviul final, însoţită de părinţi, o altă virtuală elevă, o fetiţă de zece ani, care se numea Amy Carlson. Hotărî că are suficient timp la dispoziţie să vorbească cu Richard Hasborough. Formă numărul şi începu să bată cu degetele în lemnul biroului cît aşteptă să-i fie dată legătura.
― Aici e Hildie Kramer, doctore Hasborough ― începu ea fără a se formaliza să-l salute. Am nişte întrebări în legătură cu Joshua MacCallum. Prima: a vorbit cu vreun psiholog de cînd a avut accidentul? A doua: cît va mai trebui să stea în spital?
În timp ce doctorul din Eden îi răspundea, determinînd-o pe Hildie să-şi facă cîteva însemnări pe marginea dosarelor puştiului, uşa biroului ei se deschise, lăsînd să intre pe Frank şi Margaret Carlson, împreună cu fiica lor. Cînd o văzură că vorbeşte la telefon, făcură un pas înapoi, cu intenţia de a nu deranja. Hildie le făcu semn cu mîna să intre, invitîndu-i, printr-un gest, să se aşeze pe canapeaua de lîngă perete. Cîteva clipe mai tîrziu, cei trei Carlson se aliniară pe sofa, cu Amy la mijloc. Hildie văzu că era o copilă subţiratică, cu părul roşu şi ochelari rotunzi cu lentile groase, cocoţaţi pe un nas cîrn. Părea a fi nu numai speriată, ci de-a dreptul înspăimîntată, dar şi supărată. Hildie îi zîmbi călduros, dar faţa fetiţei rămase îngheţată.
― Poate să plece, într-adevăr, oricînd? întrebă ea la telefon.
Aparent, tentativa băiatului de sinucidere nu fusese foarte serioasă; cel puţin aşa credeau doctorii din Eden.
― Credeţi că mama lui va putea să-l aducă aici sîmbătă? Atît eu, cît şi doctorul Engersol credem că e un candidat de primă mînă pentru academie, dar bineînţeles, nu luăm o decizie finală pînă ce nu vorbim cu băiatul şi nu facem o evaluare proprie.
Ascultă un moment, apoi reluă:
― Nu, nu e chiar grabă. Mai avem nişte locuri libere anul acesta. Dacă ştim că o să vină de vineri încolo, o să facem toate aranjamentele necesare.
Îi transmise sec, toate cele bune doctorului şi închise telefonul. Adună apoi la un loc toate dosarele lui Josh şi le ură bun venit celor trei Carlson. I se adresă mai mult fetiţei, care îşi dusese, defensiv, genunchii la piept înconjurîndu-î cu braţele.
Hildie se ridică de la birou şi îngenunche în faţa copilei, ca s-o privească direct în ochi. O întrebă:
― De ce am eu senzaţia că nu te bucuri să mă vezi la fel de mult pe cît mă bucur eu?
― Pentru că nu mă bucur deloc să te văd! izbucni, sfidătoare, Amy.
Faţa sa căpătase un rictus care demonstra perfect teama ce începuse s-o copleşească. Amy era înfricoşată de dimineaţă de cînd se sculase.
― Nu vreau să vin aici! Vreau să mă duc acasă!
Încercă din răsputeri s-o privească pe Hildie, dar ochii începură să-i înoate în lacrimi. Îi închise brusc. Nu voia să fie văzută plîngînd.
― Ei bine, nu te condamn, fu de acord Hildie. Dacă ar fi încercat cineva să mă trimită departe, la o altă şcoală, cînd aveam zece ani, aş fi refuzat, pur şi simplu, să mă duc. M-aş fi luptat atît de mult cu dinţii şi cu ghearele încît părinţii mei nu mi-ar mai fi propus niciodată aşa ceva.
Vorbele o uimiră pe Amy. Deschise din nou, involuntar, ochii.
― Aşa ai fi făcut? întrebă ea cu o mină neîncrezătoare, ca şi cum bănuia o capcană.
― Bineînţeles că da, continuă Hildie.
Se ridică în picioare. Efortul o făcu să-şi aducă aminte că trebuie să dea jos cîteva kilograme.
― Şi nu eram atît de inteligentă pe cît eşti tu. Dacă te-ai răzgîndit, cum de n-ai imaginat ceva care să-i determine pe părinţii tăi să te lase acasă? Dacă eu aş fi putut, nu pot crede că n-ai fi putut şi tu!
― Mă rog, am încercat, recunoscu Amy fără să se gîndească. M-am încuiat chiar în dulap, dar mami mai avea o cheie.
― N-ai fost prea deşteaptă, remarcă Hildie. Dacă vrei să te închizi în dulap, fii întotdeauna sigură că ai luat cu tine toate cheile.
Amy lăsă braţele, moale, în jos, punîndu-şi din nou tălpile pantofilor pe covor. Puţin mai destinsă, în colţurile buzelor sale miji un zîmbet. Îşi plimbă mîna prin cascada de şuviţe roşietice de păr.
― M-am gîndit deja la asta, admise ea. Dar tati m-a ameninţat că scoate uşa din balamale.
― Oh, chiar aşa? Ei bine, atunci vino şi uită-te la asta.
Hildie se duse la dulapul de pe peretele opus. După ce ezită o fracţiune de secundă, Amy se ridică şi se duse după ea.
― Seamănă cu dulapul din camera ta? o întrebă Hildie.
Amy studie uşa furniruită şi rama din lemn de nuc frumos sculptată şi încuviinţă:
― Nu e chiar atît de frumos, dar seamănă destul de mult.
― Atunci uită-te la balamale şi spune-mi ce se întîmplă dacă forţezi cuiele balamalelor.
Pufnind, Amy se trase mai aproape şi studie o clipă balamalele, apoi examina crăpătura pe cealaltă parte.
― Nu poţi s-o scoţi, anunţă ea în final. Chiar dacă desfaci cuiele, uşa nu se desprinde decît dacă e descuiată.
― Foarte bine, o felicită Hildie. Iată de ce aici nu avem broaşte pe uşile dulapurilor. Nu putem lăsa copii ca tine să se încuie înăuntru şi să ne forţeze să spargem cadrul din faţă al uşii, nu? Acum ce ai zice să mergem şi să aruncăm o privire în camera ta?
Luă mîna fetiţei şi o conduse afară din birou, făcîndu-le semn părinţilor să le urmeze. Ignoră ascensorul demodat, a cărui ornamentaţie romantică fascina pe toţi băieţii din academie, şi traversă holul larg, pînă la prima treaptă a scării care ducea la etajul doi într-o curbă graţioasă. Expresia de pe faţa lui Amy era suficientă pentru Hildie: ghicise preferinţa fetiţei pentru scări, în detrimentul cuştii zbîrnîitoare a liftului. Cu părinţii în spate, o zori pe scări pînă la etajul doi, apoi, pe o altă scară, pînă la etajul trei, unde se aflau zece camere, cîte cinci pe fiecare parte a coridorului ce traversa întreaga lungime a imobilului. La jumătatea acestuia, Hildie deschise o uşă şi se dădu la o parte pentru a o lăsa pe Amy să păşească prima înăuntru. Fata se opri în prag, îşi vîrî numai capul înăuntru, suspicioasă ca şi cum ar fi înţeles că, dacă ar fi făcut un pas în plus, ar fi însemnat că acceptă să rămînă acolo.
Se zgîi la lucarna aflată vizavi de uşă: avea pe pervaz o perniţă, iar draperiile cu modele florale luminoase erau date la o parte pentru a lăsa soarele să inunde camera. Pereţii camerei erau acoperiţi cu un tapet cu muguri de trandafiri, ce se potrivea perfect cu modelul de pe draperii. Lîngă un perete, se afla o somieră încărcată cu perniţe. Vizavi de pat era o ladă cu sertare, un mic birou şi un set de rafturi, într-un colţ, cu uşa întredeschisă, se afla un dulap.
Fără a se gîndi, Amy se îndreptă spre dulap şi îi examina încuietoarea.
― Într-adevăr, nu are broască, constată ea, mai mult pentru sine.
― Te-aş fi minţit eu? întrebă Hildie.
― Dar ce fac dacă am ceva pe care vreau să-l ascund? se interesă Amy.
Realiză imediat implicaţia întrebării, aşa că se corectă:
― Adică, dacă mă hotărăsc să rămîn.
― Ce-ar fi să hotărîm cum vei proceda la timpul potrivit? îi propuse Hildie. Deci, ce crezi, Amy? îţi place?
― E... e drăguţă, admise ea. Dar...
Se întoarse spre mama ei cu ochii din nou în lacrimi.
― Chiar trebuie să rămîn aici, mami? se rugă ea, alergînd s-o cuprindă de mijloc pe maică-sa. De ce nu pot să merg acasă?
Margaret Carlson o bătu uşor pe Amy cu palma pe spate. Privirea ei îngrijorată se încrucişa cu zîmbetul încurajator al lui Hildie. Spuse:
― Dar, draga mea, nu mai departe decît ieri erai teribil de emoţionată de venirea ta aici. Nu-ţi aminteşti?
Amy îşi amintea. Cînd fuseseră în vizită, săptămîna trecută, clădirea mare şi bătrînă i se păruse a fi curată şi plăcută, iar doamna Kramer drăguţă. Acum însă, gîndul că va fi lăsată singură o făcea să tremure din tot corpul.
― M-am răzgîndit, boci ea. Vreau să stau cu tine, cu tati şi cu Kitty-Cat!
― Kitty-Cat? se miră Hilddie Kramer. Nu mi-ai spus că ai o pisică.
― E neagră toată, cu lăbuţe albe şi doarme cu mine, pufni Amy.
― Ei, avem şi noi un pisoi aici. Îl cheamă Tabby şi ieri se tot preumbla pe ici şi colo căutînd un loc unde să doarmă, dar nimeni nu părea dornic să-l primească. Poate vrei să-l iei cu tine.
― Dar...
Chiar în momentul cînd Amy începu să protesteze apăru, ca la comandă, o felină. Privi în jur cîteva clipe, apoi se duse direct spre fată şi începu să-şi frece blana de piciorul ei, mieunînd rugător. Amy ezită, apoi se aplecă, punîndu-şi palmele pe capul pisicii.
― Ceea ce a spus ea e adevărat? întrebă ea felina. N-ai unde să dormi?
Amy luă pisoiul în braţe şi se aşeză pe pat pentru a se împrieteni cu el. Hildie profită de moment şi-i făcu un semn lui Frank Carlson. Înţelegînd, tatăl fetiţei coborî să aducă bagajul fiicei sale.
Josh stătea în capul oaselor, în pat. În poala lui zăcea, deschis, un exemplar din Mizerabilii pe care i-l dăduse doctorul Hasborough. Pe noptiera de lîngă pat se afla o bucată, pe jumătate mîncată, din plăcinta cu alune trimisă de Max. Afară, un vultur se rotea din ce în ce mai jos. Josh îl aşteptă să aterizeze, întrebîndu-se ce descoperise pasărea.
Un coiot? Probabil doar un iepure.
Poate ar trebui să se îmbrace şi să vadă cu ochii lui.
La urma urmei, n-a fost doctorul Hasborough de acord să plece după-amiaza acasă? Nu îi era rău şi n-avea nimic. Nici încheieturile nu-l mai dureau. Aşa că de ce trebuia să aştepte pînă ce-şi termină munca mama lui şi vine să vorbească cu doctorul? De ce nu-î dau, pur şi simplu, drumul? Nu se afla la mai mult de o milă de casă ― ce mare scofală dacă ar fi plecat pe jos?
Privi ceasul şi pufni. Unde era maică-sa? Era deja ora cinci şi ar fi trebuit să fie aici la patru şi jumătate. Ce nu mersese ca lumea? Hotărîseră să nu-l mai lase acasă deloc?
Puse cartea deoparte, se dete jos din pat şi se îndreptă spre uşă. Scoase capul afară şi privi pe coridor. Cu excepţia sorei, care stătea în spatele biroului de internări, nu se vedea nimeni.
Poate ar fi bine să se îmbrace şi să plece? Sau, chiar mai bine, să dispară pe fereastră?
Numai că dacă va apărea maică-sa îşi va face griji pentru el şi se va speria, gîndindu-se că el încearcă din nou să se sinucidă. Se duse înapoi în pat şi se hotărî să mai aştepte niţel. Dădu cearşaful la o parte şi apucă din nou cartea, numai că, în loc să se cufunde în lectură, se trezi că se gîndeşte la ziua ce trecuse.
Chiar a încercat să se sinucidă? Medita puţin amintindu-şi ce-i spusese psihologului care venise să-l vadă de dimineaţă:
― Cred că mi-am dorit asta. Vreau să spun, doar mi-am tăiat venele, nu?
Acum însă, cînd se gîndi mai bine, începu să aibă dubii. Poate fusese doar supărat pe maică-sa ― şi pe toţi ceilalţi ― şi voise să se răzbune pe toţi.
Si dacă ar fi sîngerat pînă ar fi murit?
Încercă să se imagineze mort. Mort, în sicriu, întins în faţa altarului bisericii în timpul slujbei de înmormîntare. Nu reuşi. Dimpotrivă, se vedea viu şi privindu-şi propriile funeralii.
Prin minte începură să i se perinde diverse imagini: mama sa, îmbrăcată în negru, suspinînd de durere; toţi copiii din şcoală, trişti cu adevărat şi părîndu-le acum rău că-şi bătuseră joc de el. Numai că, dacă ar fi murit într-adevăr, n-ar fi fost acolo să-i vadă şi la ce bun i-ar fi făcut să le pară rău dacă el nu putea să le primească scuzele?
Închise ochii, încercînd să nu perceapă nici un sunet. În fond, dacă ar fi fost mort, totul trebuia să fie negru şi ar fi existat o linişte desăvîrşită. Din păcate, cu cît încerca să nu audă nimic, cu atît i se părea totul mai zgomotos. Dintr-o dată, ticăitul discret al ceasului de lîngă pat păru că-i bubuie în urechi, iar zumzetul maşinilor de pe stradă îi păru un adevărat vuiet.
Mort.
Cum ar fost să fie aşa? Nu că dorea să ştie cu adevărat, cel puţin nu acum. Îşi amintea încă ce speriat fusese, cu o zi înainte, cînd începuse să sîngereze. Se ridicase imediat, intenţionînd să fugă în living, dar realizase imediat cît de mult sînge era în jur şi cît de supărată ar fi fost mami cînd ar fi văzut mizeria. Aşa că stătuse pe loc, ca un prost, nefăcînd nimic.
Dacă ar fi sîngerat pînă ar fi murit? Se înfiora la acest gînd şi decise că orice ar fi fost în capul lui ieri era tîmpenie. N-a reuşit decît să provoace un dezastru. Cel puţin mama îl iertase. Ăsta era unul din lucrurile cele mai plăcute la ea. Indiferent ce ar fi făcut sau oricît de supărată ar fi fost pe el, în final îl ierta întotdeauna. Decise să se comporte mai bine de aci încolo.
Se uită din nou la ceas. Era pe punctul de a începe să se îmbrace cînd apăru, zîmbindu-i, maică-sa.
― Hei, tu, spuse ea. Arăţi bine. Te simţi în stare să mergi acasă?
Ochii băiatului se măriră.
― E-n regulă? Mă lasă, într-adevăr, să plec acasă?
Brenda încuviinţă.
― Şi am şi o surpriză pentru tine.
― O surpriză? se miră puştiul. Ce?
― Nu sînt sigură că ar trebui să ţi-o dezvălui chiar acum, îl tempera Brenda. Poate ar fi mai bine să aştept pînă ajungem acasă sau chiar pînă mîine dimineaţă.
― Nu! protestă Josh. Acum. Te rog!
Coborîse din pat şi era deja pe jumătate îmbrăcat.
― Ei bine, o să-ţi spun, rosti Brenda ca şi cum tocmai se hotărîse să deconspire taina. Ce-ai zice dacă n-ar trebui să te mai întorci la şcoala din Eden?
Josh îşi trăgea pe el blugii. Îngheţă cu ei în vine, privind-o pe maică-sa ca şi cum nu-şi credea urechilor.
― Să nu mă duc înapoi? repetă el. Ce vrei să spui?
― Ce-ar fi dacă te-ai duce la altă şcoală, care a fost înfiinţată special pentru puşti ca tine?
Pulsul i se acceleră. Despre ce vorbea ea? Avu apoi senzaţia că ştie.
Se referea probabil la o şcoală pentru copii nebuni. Copii care încercaseră să se sinucidă.
Dar el nu era nebun ― i-o mărturisise deja noaptea trecută, şi din nou, dimineaţă. Se simţise doar rău, şi asta era tot.
― C... ce şcoală? îngăimă, dintr-o dată înspăi-mîntat.
― Cea despre care ne-a povestit domnul Hodgkins ieri. Academia Barrington, în nord.
― D... dar i-ai explicat că era prea scumpă... începu Josh.
Brenda nu-l lăsă să termine.
― Ei bine, se pare că nu e chiar aşa, rosti ea. Doctorul Hasborough îi cunoaşte pe cei de acolo şi i-a sunat azi. Le-am trimis tot ce aveam despre tine şi vor să-ţi vorbească.
Nesiguranţa puştiului crescu.
― Vrei să spui că vor să mă ia fără a se întîlni măcar cu mine? Cum vine asta? E un loc pentru copii nebuni?
Brenda simţi că-i vine rău.
― Bineînţeles că nu! strigă ea. Nu e adevărat! E un loc pentru copii dotaţi, pentru puşti ca tine!
Josh dădu neîncrezător din cap.
― Mă trimiţi departe din cauza celor ce ţi le-am făcut, nu? înainte de a mă tăia ai spus că nu e nici o posibilitate să ajung acolo. Iar acum...
Ochii i se umeziră. Alergă spre maică-sa, îmbrăţişînd-o.
― Iartă-mă, spuse el. N-am vrut cu adevărat să mor. Eram doar înnebunit. Nu mă trimite în altă parte. Te rog?!
Brenda tăcu. Îşi ţinea fiul în braţe, încercînd să-şi ordoneze gîndurile. Era clar: el nu înţelegea că ea nu voia să-l pedepsească, ci îi dorea numai binele.
― E-n ordine, iubitule ― murmură ea. Niciodată nu te-aş îndepărta de lîngă mine, nu ştiai asta? N-are nimic de-a face cu cuţitul ăla idiot. Nu e vorba decît de a te duce la o şcoală în care să fii fericit şi să-ţi faci prieteni care să te înţeleagă.
Josh încetă să mai suspine. Îşi aminti că jurase, cu numai cîteva minute înainte, să n-o mai necăjească pe maică-sa. Într-un tîrziu, cînd fu sigur că vocea nu îl va mai trăda, se desprinse din braţele ei.
― Ş... şi ce-ar fi dacă n-aş vrea să merg? întrebă el.
― Atunci nu va trebui s-o faci, replică Brenda. În afară de asta, ei încă n-au spus că te vor. Doresc doar să mergem acolo sîmbătă ca să-ţi vorbească şi să-ţi dea să rezolvi nişte teste. Recunoaşte că nu e chiar aşa de tragic, nu?
Josh reflectă. Poate că într-adevăr nu era un loc pentru copii nebuni. La urma urmei, domnul Hodgkins a început să le vorbească despre acest loc înainte ca el să ţină cuţitul în mînă... Şi mama îi spusese că nu trebuia să meargă acolo dacă nu vroia.
Se hotărî.
― Cred că putem arunca o privire, admise el. Adică doar aşa, să vedem despre ce e vorba, bine?
― Bine, răsuflă uşurată Brenda. De două ori bine! Acum termină de îmbrăcat, ca să putem pleca de aici.
Cîteva minute mai tîrziu ieşiră din spital. Brenda inspiră adînc aerul deşertului. Lucrurile începeau, în sfîrşit, să meargă bine. Doar dacă nu se răzgîndeau cei de la academie.
Dar n-avea nici un rost să-şi facă griji înainte; învăţase de mult să nu zică "hop!" pînă nu sare. În afară de asta, era foarte hotărîtă: academia avea să-i accepte oricum fiul. Creierul lui era prea bun pentru a se pierde la şcoala din Eden.
Va intra la academie ― o simţea! Va intra şi va fi cel mai strălucit elev din istoria ei.
Îşi dădu seama că era pe punctul de a zice "hop!" fără a şti ce o aşteaptă. Sîmbătă se va lămuri totul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:58 AM | message # 10
5

Brenda răsuflă uşurată şi începu să creadă că bătrînul Chevrolet va supravieţui călătoriei de 400 de mile abia după ce depăşiră autostrada 101 şi începură să urce dealurile dintre San Jose şi coasta Pacificului. Părăsiseră Edenul la ora patru dimineaţa, Josh plîngîndu-se că era prea devreme să se scoale. Însă Brenda insistase să plece la acea oră, motivînd că era mai bine să fi scăpat de deşert înainte de a se instala căldura toridă a zilei, şi asta din cauza maşinii. Aşa că au pornit pe întuneric. Au traversat deşertul, luînd-o de-a lungul văii San Joaquin, după care s-au îndreptat spre vest, pînă la nord de Bakersfield, intrînd pe autostradă pe la Paso Ro-bles.
Josh se agită uşor lîngă ea. Se trezise din moţăiala în care căzuse cu o oră în urmă. Se frecă la ochi şi clipi de cîteva ori, apoi văzu un indicator mare, verde, ce spînzura deasupra drumului spre Santa Cruz: Barrington ― 25 mile.
― Aproape că am ajuns, rosti el, zgîindu-se la peisajul necunoscut din jur.
Pe dealurile înverzite putea vedea pîlcuri de eucalipţi şi, din cînd în cînd, pini roşii.
― Măi, dar nu arată deloc ca în Eden, nu-i aşa? se miră el.
― Sigur că nu arată, aprobă Brenda, zîmbind.
Cît timp Josh dormise, ea privise fascinată zona din afara oraşului San Jose. Ultima dată fusese pe-aici cînd era doar o fetiţă; zona era toată numai terenuri cultivate, aparţinînd fermelor, iar San Jose era un orăşel cochet. Între timp se întinsese. Devenise un centru al industriei explozive a computerelor, iar fermele fuseseră înlocuite cu un şirag nesfîrşit de cartiere de locuit şi parcuri industriale. În cele din urmă, lăsaseră toate acestea în urmă şi începuseră urcuşul înspre dealuri unde, cu excepţia cîtorva clădiri mari ce păreau că apăruseră din senin, peisajul era încă nemodificat.
O jumătate de oră mai tîrziu ajunseră la periferia Barringtonului. Era un orăşel, mai mare însă decît Eden. Situat pe litoral şi cuibărit confortabil între plajă şi dealuri, oraşul nu avea nimic din aspectul aşezărilor noi de lîngă San Jose. Centrul localităţii era riguros ordonat, cu magazine ale căror faţade variau de la arhitectura din vremea pionieratului şi pînă la stilul anilor '20 şi '30. Zona centrală era înconjurată de străzi tăiate drept, pe marginile cărora se lăfăiau case mici, acoperite cu ţiglă, şi copaci ce-şi atinseseră maturitatea cu zeci de ani în urmă. Chiar şi acum, în septembrie, cerceluşii înfloreau peste tot, iar viţa sălbatică îmbrăca zidurile multor clădiri.
După ce urmă o serie de indicatoare, Brenda ajunse, în sfîrşit, la universitate. Campusul arăta exact aşa cum îşi imaginase că trebuie să arate. Clădirile din cărămidă erau dispuse in jurul unei pajişti largi, pe care se înălţau pini şi arbuşti florali ai unor specii nemaiîntîlnite pînă acum. În spatele imobilelor vechi, căţărate pe deal, se aflau o serie de structuri mai noi, ce se integrau armonios în peisaj, dîndu-i un aspect modern, fără a-i strica farmecul.
― Dar unde e academia? se întrebă Brenda cu voce tare. Trebuia să facă parte din campusul universitar.
― Acolo, exclamă Josh, arătînd spre unul din indicatoarele ce-i ghidaseră pînă în campus. Ia-o la dreapta, spre deal.
Deşi nu văzuse semnul, Brenda urmă instrucţiunile băiatului. Cîteva minute mai tîrziu, ajunseră la o poartă mare, dublă, din tablă, deschisă spre o frumoasă alee. Brenda opri maşina şi privi în jur. La capătul celălalt al drumului străjuit de pini, la cîteva sute de metri, se afla cea mai impozantă clădire pe care o văzuse pînă atunci. Din corpul central, de patru etaje, se desprindeau două aripi imense cu trei nivele. Etajul patru părea să adăpostească un fel de apartament cu ferestre largi, ce ofereau panorama întregii zone. Deşi imensul imobil era flancat de alte două construcţii, Brenda înţelese imediat că, iniţial, aici fusese o reşedinţă particulară.
― Doamne, exclamă ea, stupefiată. Îţi imaginezi că ai putea să trăieşti într-un astfel de loc?
― A fost casa domnului Barrington, o informă Josh. Ştii tu, cel care a construit calea ferată Barrington Western.
Brenda îl privi uluită.
― Nu, replică ea. N-am ştiut. Dar e clar că tu ştii.
Josh zîmbi şmechereşte.
― M-am dus ieri la bibliotecă şi m-am informat. Omul care a construit toate astea s-a numit Eustace Barrington şi deţinea, practic, tot pămîntul de aici pînă în San Francisco. Asta era reşedinţa lui de vară, iar oraşul s-a născut pentru că i-au trebuit mulţi oameni pentru a îngriji ferma.
― Ferma? se miră Brenda. Parcă ai spus că el a construit o cale ferată.
― Aşa e, insistă Josh, cu tonul celui care-şi dă seama că maică-sa făcea deliberat pe neştiutoarea.
Dar a făcut o afacere cu guvernul şi a căpătat majoritatea terenului de lîngă şinele de cale ferată. Atunci a început şi construirea fermei şi a continuat să cumpere din ce în ce mai mult pămînt. În fond, l-a obţinut practic pe gratis, pentru că singurul mod de a ajunge aici era pe calea ferată, şi el nu permitea ca trenurile să se oprească pe terenul altcuiva.
― Şi acum se crede că el a fost un fel de erou, nu? replică Brenda, dezgustată de simplitatea machiavelică a planului.
I se părea că totul aducea a şantaj.
Porni din nou motorul şi apucă pe o alee către imobil. Văzură, printre copaci, ici şi colo copii, unii în grupuri de doi-trei, cei mai mulţi însă de unii singuri, împrăştiaţi pe pajişte, citind sau desenînd. Deşi scena era paşnică ― idilică, chiar ―, Brenda simţi cum o furnică ceva prin măduva spinării. Era prea paşnic. Prea liniştit.
Ceva nu era în regulă. Ceva care-i scăpa printre degete.
"Dar e ridicol", îşi spuse ea. "Nu e nimic în neregulă! Ai frisoane pentru că Josh pleacă de acasă."
"Asta e, bineînţeles" ― hotărî ea. Scena n-avea nimic rău. De vină era doar diferenţa faţă de Eden. Acolo, dacă se adună un grup de copii ― şi erau cam douăzeci ― aceştia începeau imediat jocurile zgomotoase, ţipetele, certurile şi rîsetele.
Copiii de la academie erau absorbiţi, lucrau în linişte. Chiar şi grupuleţele de doi şi trei erau discrete; îşi vorbeau între ei numai cu voce scăzută.
Se debarasă, hotărîtă, de prima reacţie de instinctivă anxietate şi trase maşina în faţa uriaşei vile. Reşedinţa avea în faţă o verandă acoperită, care traversa toată lungimea clădirii şi dispărea după colţuri. Pe ea stăteau doi puşti, aplecaţi deasupra unei table de şah. Băieţii se uitară la Brenda, apoi privirea lor se mută spre Josh, care coborîse din maşină şi se postase în faţa ei.
― Tu eşti tipul cel nou? întrebă unul dintre ei.
Înainte ce Josh să poată răspunde, uşa de la intrare se deschise şi apăru o femeie corpolentă de circa patruzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, albi şi o tunică viu colorată care o făcea să arate mai zveltă decît era. Picioarele îi erau încălţate în sandale, iar în jurul gîtului avea înfăşurată o eşarfă elegantă de mătase. Dintr-o dată, Brenda se simţi stînjenită cu îmbrăcămintea ei din poliester verde. În Eden, ţinuta sa părea cea mai potrivită pentru ziua de azi. Aici era exact invers.
Însă femeia nu păru să acorde vreo importanţă hainelor ei. Coborî treptele, cu mîna întinsă.
― Doamna MacCallum? Eu sînt Hildie Kramer. Începusem să-mi fac griji în privinţa dumneavoastră.
― Eu... noi n-am ştiut cît timp ne va lua, se bîlbîi Brenda. Sper că n-am întîrziat prea mult, nu?
Hildie rîse. Sunetul scos era cald şi sincer. O făcu pe Brenda să se simtă imediat ceva mai bine.
― Oh, fireşte că nu ― rosti Hildie. Oricînd aţi fi apărut, ar fi fost la fel de bine.
Se întoarse spre Josh şi-i întinse mîna, aşa cum făcuse şi cu Brenda.
― Şi tu eşti Josh, corect? Sau Joshua?
― Josh, răspunse băiatul strîngînd, nesigur, mîna femeii.
― Bun, spuse Hildie. Îmi place acest nume. E drăguţ şi sună sănătos. I-ai cunoscut pe Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw?
Se întoarse spre cei doi băieţi, care se concentraseră din nou asupra tablei de şah. Auzindu-şi numele, ei îşi ridicară privirea apoi se sculară în picioare. Hildie făcu prezentările.
― Ştii să joci şah? îl întrebă, în final, pe Josh? Băiatul ezită, apoi dădu din cap.
― Atunci o să te înveţe ei, în timp ce eu o să discut puţin cu mama ta. În regulă?
Josh păli uşor şi scrută cu privirea pe cei doi băieţi. Păreau a avea cu cîţiva ani mai mult ca el. Fu sigur că ei vor începe să necheze şi să-şi dea ochii peste cap, aşa cum făcuseră băieţii din Eden, vara trecută, cînd maică-sa îl determinase să se ducă la orele de sport şi profesorul îl pusese în echipa de oină. Jucase un singur tur, apoi fugise acasă, avînd mereu în urechi rîsul batjocoritor al celorlalţi, izbucnit după ce nu fusese în stare să prindă nici măcar o minge în terenul bun şi ratase toate cele trei lovituri cu măciuca atunci cînd îi venise rîndul să lanseze mingea.
Spre surprinderea lui, băiatul care se numea Jeff îi făcu semn să se apropie de masa de joc. Cînd Josh se ghemui între ei, Brad îi spuse:
― Ăsta e regele.
Arătă spre cea mai valoroasă piesă.
― Eu joc cu albele şi Jeff cu negrele; tot ce trebuie să faci e să capturezi regele celuilalt.
Arătă rapid spre celelalte piese, numindu-le pe fiecare.
― Priveşte şi o să vezi cum se joacă.
― Şi fă-i să-ţi explice toate mutările posibile, îl avertiză Hildie. Le place să ţină unele lucruri pentru ei şi să ţi le arunce ca să te păcălească. Ca o capcană. Asigură-te că-ţi vor destăinui secretele jocului.
― Uau! Zău aşa, Hildie, se plînse Jeff Aldrich. E mai distractiv dacă trişăm.
― Sigur că e, fu de acord Hildie. Şi dacă ceea ce ştiu eu despre Josh e adevărat, atunci trişatul va fi singurul mod de a-l bate după ce deprinde jocul.
Jeff zîmbi neîncrezător şi-i spuse:
― Vrei să pariezi?
Sprîncenele lui Hildie se arcuiră.
― Sigur, acceptă ea. Pe un dolar că Josh te bate de prima dată. Dar trebuie să-mi promiţi că-i arăţi toate mutările şi că nu inventezi mutări noi cînd joci. Ne-am înţeles?
― Ne-am înţeles, încuviinţă Jeff.
― O să stau eu aici să fiu sigur că nu trişează, vesti Brad.
Instantaneu, trecu de la jocul împotriva lui Jeff la a-i demonstra lui Josh cum se făceau mutările şi scopul lor. Deşi vorbea atît de repede încît Brenda fu imediat buimăcită, Josh părea că înţelege fiecare cuvînt rostit. După ce-i urmări cîteva clipe, ea se lăsă condusă în clădire.
O jumătate de oră mai tîrziu, după ce făcu un tur complet al casei ― mai puţin cupola de la etajul patru, care adăpostea apartamentul particular al doctorului Engersol ―, Brenda se cufundă în canapeaua de piele din biroul lui Hildie Kramer, recunoscătoare că putea avea o clipă în care să-şi adune gîndurile într-un mod atît de confortabil. Hildie avea biroul sufocat de hîrtii şi diapozitive. O cană de metal se odihnea lîngă o farfurie pe care rămăsese o gogoaşă, probabil restul micului dejun al lui Hildie. Brenda se simţea copleşită de tot ceea ce era în jurul său. Nimic nu semăna cu aşteptările ei. Din ceea ce văzuse, academia nu aducea deloc a şcoală. Părea a fi pe dinăuntru întocmai cum era pe dinafară: un cămin imens în care locuiau oameni.
Văzuse sufrageria uriaşă. Precum majoritatea casei, părea încremenită în timp la anul 1942, cînd murise, la vîrsta de 103 ani, Eustace Barrington. Pereţii erau încă tapetaţi cu mătase roşie şi bufetele originale, pline cu servicii de porţelan, stăteau în acelaşi loc nemişcate de o sută de ani. În centrul camerei atîrna un imens candelabru de cristal cu ornamente strălucitoare. Hildie îi explicase că unica schimbare făcută era înlocuirea mesei originale, la care se aşezau uzual cincizeci de persoane cu ocazia petrecerilor date de Barrington, cu mai multe măsuţe pentru patru persoane.
Fiecare din cele douăzeci de camere care îi fuseseră prezentate Brendei avea pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn de mahon şi tavanele decorate cu arabescuri din ipsos.
În partea din spate a parterului se afla camera de muzică, ale cărei ferestre ofereau o largă panoramă spre terasa din spate şi spre dealurile ce se înălţau în apropiere.
― În conformitate cu testamentul domnului Barrington, explicase Hildie cînd intraseră în birou, casa trebuia păstrată în starea iniţială, pînă la nivelul mobilei. A lăsat fonduri imense şi dînd instrucţiuni ca locul să fie transformat în muzeu. Şi-a dat însă seama că va veni, poate, o vreme în care banii rămaşi să nu mai fie suficienţi pentru întreţinerea reşedinţei, aşa că a adăugat o clauză care menţiona: citez: "că va fi păstrată ca o reşedinţă pe cît posibil mai apropiată de destinaţia iniţială, aceea de cămin pentru copii, pentru uzul şi bucuria lor".
Hildie continuase prin a remarca cuvîntul "copii", care se dovedise a fi elementul-cheie. Avocaţii demonstraseră că, de vreme ce el nu specificase că era vorba de copiii lui, clauza putea fi interpretată în sensul că orice copil se putea bucura de casă şi că, atîta vreme cît imobilul va fi utilizat în beneficiul copiilor, testamentul va fi satisfăcut.
― De fapt, primul care a avut ideea a fost doctorul Engersol, îi spuse Hildie.
― Doctorul Engersol? se miră Brenda.
― Directorul şcolii, o lămuri Hildie. Academia e ideea lui. A fost întotdeauna interesat de copiii dotaţi şi s-a pus pe lucru cînd a devenit evident faptul că imobilul se va transforma într-o enormă fosilă dacă nu e folosit cum trebuie.
Zîmbi cînd rememora maniera în care George Engersol renovase clădirea.
― Bănuiesc că sînteţi familiarizată cu termenul "sărman", nu?
Brenda încuviinţă.
― Unii copii îi spun aşa lui Josh.
― Normal să o facă, fu de acord Hildie. În orice caz, vreau să-ţi spun că toată această zonă e plină de oameni care au fost sărmani cînd erau copii. Acum însă nu mai sînt aşa. Azi au devenit milionari de pe urma computerelor şi au mai mulţi bani decît le trebuie. Doctorul Engersol a mers la fiecare în parte, explicîndu-le ce voia să facă. A fost simplu. Le-a spus limpede că dorea să înfiinţeze o şcoală pentru copii foarte inteligenţi, dar săraci, cum fuseseră ei pe vremuri, o şcoală complet dotată nu numai din punct de vedere al învăţăturii, ci şi pe plan psihologic şi social. Nu e nevoie să spun că răspunsul a fost uluitor. Într-un an, academia a dispus de toată suma necesară, iar fondurile continuă să sosească.
Brenda prinse momentul pentru a-şi exprima îngrijorarea ce o cuprinsese din momentul în care auzise de această şcoală.
― Dar trebuie să fie foarte scumpă, opina ea. Hildie încuviinţă.
― Costă o adevărată avere să o faci să funcţioneze. Dar doctorul Engersol a reuşit să acopere şi această deficienţă. De vreme ce inteligenţa nu e întotdeauna asociată cu bunăstarea, a insistat să nu se ceară prea mult, din punct de vedere financiar, familiilor celor care vin aici să înveţe. Operăm deci pe bază de reciprocitate. Cu cît e mai mare venitul familiei, cu atît mai mari sînt taxele. Dar niciodată ele nu depăşesc nivelul pe care şi-l poate permite familia fără a se restrînge.
Brenda înghiţi în sec. Speră ca vocea să nu-i trădeze stînjeneala pe care o simţea.
― E... eu nu ştiu dacă-mi pot permite vreun sfanţ.
Hildie o opri cu un gest al mîinii.
― Cunoaştem deja acest aspect, rosti ea blînd. Trebuie să înţelegeţi că banii nu sînt o problemă aici.
Scopul nostru a fost, încă de la început, de a lucra cu copii ca Josh, indiferent cît şi-ar permite părinţii să plătească. Interesul doctorului Engersol e de a le pune la dispoziţie un mediu în care ei să înflorească. Noi nu sîntem aici ca să-ţi luăm banii, Brenda. Existăm ca să ajutăm copii ca Josh, care au minţi sclipitoare, şi pentru a rezolva toate problemele care însoţesc această calitate.
― Numai Domnul ştie cîte probleme are el, suspină Brenda. Uneori mi se pare că nu mai are altceva decît probleme.
― Aici se află o mulţime de copii ca el, rosti Hildie cu regret. Cel puţin, aşa sînt cînd vin aici. Şi o groază din aceste probleme sînt mai serioase decît bănuiesc familiile lor. Cel puţin, spuse ea cu grijă, nu află mai nimic despre puştii lor pînă ce aceştia nu încearcă să se sinucidă.
Cuvintele o loviră pe Brenda ca o rafală puternică.
― Ştiţi ce a făcut Josh? murmură ea.
― Bineînţeles.
Hildie o privi în ochi şi-i vorbi cald.
― Ăsta e unul din motivele pentru care am vrut să ne întîlnim cu el cît mai repede posibil.
Ieşi din spatele biroului şi i se alătură Brendei pe canapea.
― Ştiu că ţi s-a părut bizar gestul lui Josh. Dar printre copii de felul lui sinuciderea e un act mai des întîlnit decît printre cei cu o inteligenţă normală. Dacă te gîndeşti puţin, există şi o logică aici. Sînt plictisiţi de şcoală, au puţine în comun cu cei de seama lor şi, cînd încep să intre în buclucuri ― pe care adeseori le provoacă numai ca să se distreze ―, încep să se simtă ca nişte rataţi. Totul devine un cerc vicios în care copilul se simte din ce în ce mai izolat, din ce în ce mai în afara evenimentelor din jurul lui, şi în cele din urmă, moartea le apare ca singurul mod de ieşire din ceea ce e, pentru ei, o viaţă mizerabilă. Copiii, oricît de dotaţi, nu pot vedea prea departe în viitor. Pentru ei un an e aproape cît o viaţă şi a le spune că totul va fi bine cînd vor creşte nu ajută la nimic. Aşa că încercăm să-i plasăm într-un mediu în care se află laolaltă cu corespondenţii lor intelectuali şi emoţionali. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta este realitatea ― în Eden, cei de acolo nu pot face nimic pentru Josh, n-au nimic să-i ofere. Dacă va rămîne în continuare la şcoala aceea, sentimentul de izolare se va înrăutăţi.
Brenda trase adînc aer în piept. Ştia că vorbele lui Hildie Kramer purtau pecetea adevărului. O întrebă:
― Vreţi să spuneţi că îl luaţi?
Constată cu stinghereală că palmele începuseră să-i transpire.
― Sînt aproape sigură, răspunse Hildie. În după-amiaza aceasta, după prînz, doctorul Engersol îl va supune pe Josh la nişte teste şi va purta o discuţie cu el. După dosarele lui, mă îndoiesc că va exista vreun motiv pentru care să-l refuzăm. Dar mai e o problemă, adăugă ea.
Fruntea Brendei se încreţi.
― O altă problemă? se îngrijoră ea.
Hildie zîmbi fin.
― Problema e însuşi Josh. El vrea să vină aici? Brenda simţi că speranţa care crescuse în ea se sparge în mii de cioburi. S-o mintă pe această femeie? Era ceva în Hildie Kramer care o liniştea. Deşi n-o întîlnise, pînă acum o oră, niciodată în viaţa ei, simţi că putea avea încredere în ea.
― N... nu sînt sigură, răspunse. Cînd i-am menţionat această posibilitate pentru prima oară, s-a gîndit... ei bine, s-a gîndit că e un loc pentru copii nebuni şi că eu încerc să-l pedepsesc pentru... pentru ce a făcut.
Hildie dădu gînditoare din cap.
― Era de aşteptat. Dar ai spus că asta a fost la început. Şi-a schimbat părerea?
Brenda reflectă puţin. Îşi aminti tăcerea lui Josh din ultimele zile, cînd rămăsese acasă cu surioara lui şi cu Mabel Hardwick cît timp era ea la serviciu. Îşi dădea seama că el încercase să se comporte cît mai bine de cînd îl adusese de la spital. Ga şi cum ar fi sperat că, dacă era cuminte, ea nu l-ar mai fi trimis la academie?!
Dar se dusese la bibliotecă şi, aparent, citise tot ce găsise nu numai despre instituţie, ci şi despre omul al cărui nume îl purta aceasta.
― Nu ştiu, admise ea în final. În ultimele zile a fost ciudat de tăcut şi nu l-am mai trimis înapoi la şcoală. N-a prea spus multe. Decît că a urît dintotdeauna şcoala. N-am idee ce ar putea spune dacă l-am întreba.
Hildie zîmbi conspirativ:
― Atunci să nu-l întrebăm. Să-l lăsăm să simtă locul şi să facă cunoştinţă cu cîţiva copii. Dacă e asemenea majorităţii lor, se va trezi antrenat în viaţa de aici, fără a se gîndi măcar dacă şi-o doreşte sau nu.
Brenda înălţă capul privind-o pe femeia de lîngă ea.
― De aceea l-aţi lăsat afară, ca să vadă cam ce e pe aici?
― Bineînţeles, aprobă Hildie. Cu cît îşi face mai repede prieteni, cu atît îşi va dori mai mult să rămînă.
Aruncă o privire, pe fereastră, la partida de şah ce era în plină desfăşurare la cîţiva metri distanţă.
― Din ce văd eu, se pare că vom mai întîrzia în birou încă vreo jumătate de oră. Vrei o ceaşcă de cafea?
Brenda ochi gogoaşa ce rămăsese pe farfurie de la micul dejun.
― V-ar deranja dacă mănînc eu asta? întrebă ea timid. Nu ne-am oprit nicăieri pentru a servi masa de dimineaţă.
Nu adăugă că nici nu dorise să cheltuiască bani cu micul dejun. Hildie îi pasă farfuria şi ceru la telefon o cană cu cafea şi două ceşti. În timpul ăsta, Brenda privi şi ea pe fereastră, încercînd să urmărească jocul de şah, în care fiul său părea complet absorbit. Tocmai cînd se uita la ei, Jeff Aldrich mută o piesă şi captură una de la Josh.
― Bănuiesc că nu se descurcă prea bine, observă ea, pregătindu-şi defensiva. Dar e abia la început. Nu cred că a văzut vreodată un joc de şah în afara televizorului.
Hildie furişă o nouă privire afară şi zîmbi:
― Mie mi se pare că se descurcă de minune. În clipa asta, pot spune că şansele sînt de doi la unu ca Jeff să-mi achite pariul.
Rîse pe înfundate.
― Şi, oh, doamne, cît urăşte puştiul ăsta să piardă pariurile făcute cu mine!
Brenda muşcă din gogoaşă zîmbindu-i lui Hildie. O întrebă:
― Chiar iubiţi copiii aceştia, nu-i aşa?
― Pe fiecare dintre ei, răspunse Hildie. Nimic nu e mai sublim decît să-i vezi cum cresc şi ajung să fie aşa cum şi-au dorit dintotdeauna.
"Îl iau" îşi spuse Brenda, formulînd cuvintele ca o rugă. "Trebuie să-l ia. El aparţine acestui loc".



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:58 AM | message # 11
***

O jumătate de oră mai tîrziu, Brenda MacCallum şi Hildie Kramer păşiră afară pe verandă. Josh le privi o fracţiune de secundă apoi se întoarse la tabla de joc. Revăzu în minte toate mutările pe care le putea efectua cu piesele pe care le mai avea, apoi calculă toate contramutările posibile ale lui Jeff. Dacă nu scăpase din vedere nimic, putea muta tura lui patru cîmpuri în faţă şi, indiferent ce ar fi făcut Jeff, i-ar fi capturat regele la următoarea mutare.
Şi apoi ce se va întîmpla?
Jeff era de aceeaşi vîrstă cu colegii lui Josh de la şcoala din Eden. Îşi aminti privirea din ochii lor, din acea zi de luni, cînd el răspunsese la întrebarea la care ei nu putuseră răspunde.
Priviri mînioase, priviri care l-au rănit de parcă ar fi fost lovit de ei.
Se va uita Jeff la el în acelaşi mod?
Sau el pierduse intenţionat, făcînd deliberat greşeli?
Revăzu în minte întreaga partidă, mutare cu mutare. Cît rememora desfăşurarea întregului joc, analiză cu atenţie tot ce făcuse Jeff.
Nici una din mutările lui nu fusese prostească şi nici una din greşeli ― dacă existaseră ― nu fusese voluntară.
Iar starea jocului din acest moment era clară.
Aşa că, dacă nu făcea mutarea cu tura, Jeff şi-ar fi dat seama că ar fi renunţat deliberat.
Cu toate astea ezita.
Atunci auzi lîngă el vocea lui Brad:
― Haide, Josh, fă-o. El ştie ce ai de gînd. De ce nu-l termini?
Josh văzu că băieţii îl studiază. Brad părea nerăbdător să vadă ultima mutare, dar Jeff părea...
Cum?
În nici un caz supărat. De fapt, se comporta ca şi cum ştia ce avea să vină şi aştepta deznodămîntul.
Ezitînd, Josh mută tura.
― Şah mat! cîrîi Brad. Te-a luat! De la primul joc te-a bătut!
Josh nu se mişcă. Aştepta.
Pe buzele lui Jeff apăru un zîmbet. Cam strîmb, totuşi era un zîmbet. Chiar dacă era supărat, nimic nu trăda această stare. Ochii nu reflectau nimic din ceea ce gîndea.
― Frumuşel jucat, admise Jeff. Poate ar trebui să te înscriem în turneul de anul acesta.
― Şi poate ar trebui să-mi plăteşti un dolar, îi aminti Hildie Kramer.
Jeff dădu din umeri.
― Toţi banii mei sînt în cameră. Ce-ar fi dacă îţi plătesc mai tîrziu?
― Ce-ar fi să-mi aduci dolarul meu pînă nu uit? contraatacă Hildie.
― Ei, haide, Hildie, mai scuteşte-mă...
― Un pariu e un pariu. Dacă nu suporţi să pierzi, atunci nu juca. Acum du-te.
― Offf, Isuse, mormăi Jeff.
Se ridică însă în picioare şi-i făcu semn lui Josh să meargă cu el.
― Hai cu mine. Ai să vezi ce oribile sînt camerele de aici. Poate ai să-i spui mamei tale, după aceea, să te ia din această închisoare.
Sări într-o parte cînd Hildie încercă să-i tragă o palmă în joacă. O secundă mai tîrziu, dispăru în clădire cu Josh pe urmele lui.
Cînd intrară în holul imens, Josh se opri, zgîindu-se în jurul lui, surprins. La piciorul scării, Jeff îi zîmbi:
― Răcoros, huh?
Josh încuviinţă, cu ochii aţintiţi pe cuşca ascensorului.
― Funcţionează? întrebă el.
Zîmbetul se lăţi pe faţa lui Jeff.
― Sigur. Vrei să urci cu el?
Josh dădu din cap. Era deja în drum spre bătrîna ciudăţenie. Deschise uşa şi urmări cum se îmbină părţile din alamă strălucitoare ale barierei. Păşi înăuntru, îl aşteptă pe Jeff, apoi închise uşa. Apăsă un buton negru pe care era încă ataşată o mică săgeată cu vîrful în sus. Maşina prinse viaţă. De un-deva, de jos, horcăi un motor şi cuşca porni, zumzăind, spre etajul doi, ghidată numai de cablul metalic.
― Chiar că e răcoare, murmură Josh cînd ajunseră la destinaţie.
― Aşteaptă să intrăm în camera mea, replică Jeff. E cea mai răcoroasă din şcoală.
Josh pufni, amintindu-şi cuvintele pe care Jeff le rostise cu cîteva clipe mai înainte.
― Dar ai spus că e ca o închisoare...
― Am vrut doar s-o necăjesc pe Hildie. Haidem.
Îl duse pe Josh către o cameră de la capătul coridorului. Deschise uşa şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre primul.
― Ta-da! cîntă el, rotindu-şi un braţ ca şi cum ar fi fost un magician care îşi uluise audienţa.
― Cea mai excelentă cameră din şcoală, dăruită mie pentru că sînt cu adevărat o persoană merituoasă!
Josh privi de jur împrejurul încăperii largi. Era de cel puţin patru ori mai mare decît cea pe care o împărţea acasă cu soră-sa şi avea ferestre pe ambele laturi. Înăuntru era un birou sufocat de cărţi şi hîrtii. Se mai afla un pat nefăcut, cu o harababură de haine murdare pe el. Atenţia lui Josh fu însă inexorabil atrasă de un enorm acvariu, aşezat lîngă perete în vecinătatea uneia dintre ferestre. Nu văzuse aşa ceva pînă atunci. Acvariul era plin cu peşti, pe care îi recunoscu imediat după pozele pe care le văzuse în colecţia National Geographics a bibliotecii din Eden.
― Isuse, şopti el. E apă sărată, nu-i aşa?
― Îhî, mormăi Jeff şi începu să cotrobăie în birou după bani.
Josh se apropie mai mult de acvariu.
― Cum de îl ţii atît de curat? întrebă el. La şcoală, nu reuşeam aşa ceva nici cu apă proaspătă.
― E computerizat, îi spuse Jeff. Vezi?
Începu să-i arate toţi senzorii din vasul de sticlă, care erau ataşaţi computerului de pe birou.
― Computerul supraveghează tot, păstrează apa aerată şi verifică toate filtrele. Memorează chiar şi nivelul de salinitate şi îmi spune ce trebuie să adaug.
― Uau! exclamă Josh. De cît timp îl ai?
Jeff dădu din umeri.
― De o vreme. De anul trecut. Dar am început să mă cam plictisesc de el. Adică, peştii nu fac nimic, înţelegi?
― Dar e mişto, protestă Josh. Dacă aveam eu aşa ceva...
Jeff nu-i acordă atenţie.
― Dacă vrei să vezi ceva mişto, îl întrerupse el, atunci trebuie să vezi ce are frate-meu.
― Fratele tău? se miră Josh. Unde e?
― Alături. Hai cu mine.
Îl duse pe Josh în camera învecinată. Fără a se deranja să bată la uşă, o deschise şi păşi înăuntru. Noua încăpere contrasta flagrant cu cea dinainte. Era curată şi ordonată. Patul era făcut şi hainele puse în ordine în dulap şi în cuier. Biroul nu avea pe el decît un computer, iar cărţile erau stivuite ordonat în rafturi.
La terminalul computerului se afla un băiat. Degetele lui zburau pe tastatură şi ochii i se lipiseră de monitor. Nimic din atitudinea lui nu arăta c-ar fi realizat că nu mai era singur în cameră. Jeff îl înghionti cu cotul pe Josh, îşi duse degetul la buze în semn de tăcere, apoi se furişă în spatele celuilalt băiat. Apucă brusc de scaun şi-l răsuci pe frate-său cu faţa spre ei.
Josh făcu ochii mari.
Văzu în faţa lui o copie la indigo a lui Jeff. Îşi mută privirea de la unul la celălalt, căutînd diferenţe.
Nu părea a exista vreuna.
Fiecare dintre ei avea acelaşi păr negru, ondulat, aceiaşi ochi căprui şi aceeaşi bărbie pătrată.
― El e Adam, anunţă Jeff. E fratele meu geamăn, mai tînăr cu zece minute.
Faţa lui Adam se împurpură. Încercă să-l înlăture pe Jeff de lîngă el, dar acesta se ţinu de scaun şi începu să-l împingă, cu scaun cu tot, către Josh.
― El e Josh MacCallum, îi comunică geamănului. Vrea să-ţi vadă jucărioara.
― Nu ştii să baţi? se plînse Adam. N-ar trebui să intri în camerele oamenilor cînd uşile sînt închise. Iar eu sînt prins pînă peste cap cu o chestie.
― Tu eşti întotdeauna prins cu o chestie, replică Jeff. Şi nu fi jigodie, înseninează-te şi distrează-te puţin. Adu casca şi mănuşa şi arată-i lui Josh cum funcţionează.
Un moment, Josh crezu că Adam se va certa cu Jeff. Urmări tăcut cum cei doi se înfruntară din priviri. După cîteva secunde, ca şi cum Jeff deţinea o influenţă ciudată asupra celuilalt, din ochii lui Adam dispăru dorinţa de luptă. Deşi nici unul nu scoseseră vreun cuvînt, Josh avu senzaţia bizară că Jeff cîştigase. Adam se ridică, în tăcere, de pe scaun şi se duse la dulap.
Jeff făcu o grimasă şmecherească spre Josh.
― E un catîr, dar face ce-i spun eu. Să vezi ce grozav o să fie. O să te înfiori.
O secundă mai tîrziu, Jeff potrivi pe capul lui Josh un tip ciudat de cască şi îi vîrî mîna dreaptă într-o mănuşă grea.
― Nu văd nimici protestă Josh, cînd liziera căştii îi căzu peste ochi.
― Nici nu trebuie să vezi, îl linişti Jeff. Aşază-te pe scaun şi stai liniştit un minut cît Adam face legăturile.
― N-ar trebui să..., începu Adam, dar frate-său i-o reteză:
― Tu doar fă-o, Adam. Înţelegi? Nu e cine ştie ce mare secret. Probabil, Josh o să aibă şi el aşa ceva pînă săptămîna viitoare!
Adam nu mai comentă. Josh se lăsă ghidat spre scaun şi aşteptă să vadă ce avea să se întîmple.
Imediat, partea din faţă a căştii prinse viaţă. În faţa ochilor îi apăru imaginea camerei în care se aflau. Fiecare detaliu era atît de bine reprodus, încît era în stare să jure că povestea de pe cap devenise transparentă.
― Întoarce capul, îl instrui Jeff.
Sunetul vocii venea din difuzoarele montate în cască.
Josh făcu ce i se zisese şi imaginea camerei se schimbă.
― Ridică-te şi umblă, îi spuse Jeff.
Josh ezită. În cele din urmă, se ridică şi făcu un pas şovăielnic în faţă. Imaginea se schimbă din nou. Avea o perspectivă care corespundea în întregime realităţii.
― Totul e digitizat, explică Jeff. Dacă ar fi fost suficient de lung cablul, te-aî fi putut învîrti prin toată casa şi imaginile din jurul tău ţi-ar fi apărut în cască.
― Uau! exclamă, stupefiat, Josh. Măiculiţă!
― Ţi-ai dorit vreodată să zbori? îl întrebă Jeff.
― Hî?
― Priveşte.
În cîteva secunde, imaginea se schimbă şi Josh se trezi în carlinga unei chestii care semăna cu un avion, zgîindu-se la peisajul de dedesubt. Putea însă să vadă şi tabloul de bord.
― Vezi joystickul? îl întrebă Jeff. Foloseşte-ţi mîna dreaptă pentru a-l mînui.
― D... dar nu e real, obiectă Josh.
― Tu doar încearcă-l, comandă Jeff. Foloseşte mîna dreaptă şi imaginează-ţi că apuci de manşă.
Mimă acţiunea cu dreapta şi o văzu pe ecranul căştii îndreptîndu-se spre joystick. Cînd îl "atinse", mănuşa transmise palmei un stimul ca să simtă obiectul pe care îl prinsese.
― Acum, zboară! porunci Jeff.
Intrigat de ceea ce se întîmpla, Josh mută maneta spre dreapta şi "avionul" păru că se înclină. Orizontul începu să se răstoarne, iar peisajul îşi schimbă abrupt configuraţia. Aproape instinctiv, duse manşa la loc şi corectă poziţia "aparatului".
― C... ce se întîmpla dacă mă prăbuşesc? întrebă el.
Îl auzi pe Jeff rîzînd.
― Poate o să mori. De ce nu încerci?
Detecta o uşoară notă de batjocură în vocea lui Jeff, o notă pe care o auzise de multe ori înainte la băieţii din Eden.
Fiind sigur că Jeff rîde de el, împinse sfidător manşa înainte. "Avionul" plonja în picaj. Josh se simţi puţin ameţit cînd văzu pe ecran că imaginea ― priveliştea unui ţărm cu dealuri, ale căror poale se opreau pe plajă şi în apele mării ― începu să se apropie rapid de el.
― Mai bine l-ai ridica, îl sfătui Jeff.
Josh aşteptă, convins că nu se va întîmpla nimic. Dar îşi pierdu calmul cînd văzu că "aparatul" intră în vrie şi marea începe să se apropie vertiginos. Smuci de manşă înapoi. O secundă, Josh simţi că îl trage în jos gravitaţia. Atunci ecranul se umplu cu imaginea unui deal şi, dintr-o dată, fu prea tîrziu. "Avionul" se izbi, făcîndu-se ţăndări. Fereastra zbură în bucăţi şi în urechi mugi zgomotul exploziei. Josh scoase, inconştient, un urlet. Smulse mănuşa din mînă şi aruncă casca de pe cap. Palid şi tremurînd din tot corpul, se holbă la Jeff, care rîdea în hohote.
― Ţi-e frig? îl tachină acesta. Ţi-e frig sau ce e? Isuse! Arăţi de parcă eşti gata să vomiţi.
O secundă, Josh crezu că era, într-adevăr, pe punctul de a vărsa. Întreaga experienţă fusese teribil de reală, de înspăimîntătoare.
Şi Jeff i-a făcut-o intenţionat...
Nu!
Jeff l-a avertizat ce se va întîmpla dacă se va prăbuşi; i-a spus să tragă de manşă.
Şi chiar că nu i se întîmplase nimic. Era întreg. Se afla încă în cameră şi nu era rănit.
Şi Jeff îl avertizase. El nu se comportase ca puştii de acasă, care păreau a aştepta întotdeauna să i se întîmple ceva şi îi întindeau capcane în care să cadă.
Jeff îi arătase doar cum funcţionează.
Simţi cum îi trece greaţa şi reuşi un zîmbet vag.
― E mişto, admise el. Dar cum lucrează?
Jeff îi zîmbi cald.
― Chiar vrei să ştii?
Josh încuviinţă.
Jeff se aplecă şi-i şopti în ureche:
― Magie. Funcţionează prin magie.
O clipă, Josh îl crezu.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 1:59 AM | message # 12
6

- Încă douăzeci de minute, anunţă George Engersol.
Brenda privi automat ceasul. Chiar în acea clipă, limba făcu încă un pas şi se opri la cinci fără nouăsprezece minute. Stătea aici, aşteptînd de aproape trei ore.
De la ora două, Josh se afla, singur, în camera de lîngă biroul lui Engersol, situat într-una din clădirile noi, construite între academie şi campusul universitar ― şi rezolva setul de teste ce aveau să determine eligibilitatea lui pentru şcoală.
În prima oră Brenda a încercat să pară liniştită. Oricare ar fi fost conţinutul testelor, Josh le-ar fi trecut cu uşurinţă. Asculta fascinată cum Engersol ― un bărbat de patruzeci şi cinci ani, încărunţit şi purtînd ochelari cu ramă de fildeş care, deşi ieşiseră din modă cu douăzeci de ani în urmă, se potriveau perfect cu faţa lui ascuţită ― îi explica detaliat structura academiei şi ce căutau ei să obţină, nu numai pentru elevii proprii, ci şi pentru copiii dotaţi de pretutindeni. Cu cît auzea mai mult, cu atît Brenda era mai impresionată de el ― de ideile lui şi de uşurinţa cu care era capabil să le expună. Pentru ea, era limpede că doctorul îi privea pe elevi nu numai ca pe nişte puşti ieşiţi din comun care trebuiau să fie formaţi, ci de-a dreptul ca pe propriii săi copii. Din fiecare frază rostită răzbătea spiritul său patern. De aceea, Brenda îşi mută atenţia spre Josh fără prea multă tragere de inimă. Îşi putea vedea fiul pe ecranul televizorului montat pe peretele din cabinetul doctorului. În clădire, funcţiona un sistem de televiziune cu circuit închis.
― E conştient că-l urmărim? întrebă ea.
― Doar dacă observă camera de luat vederi, care însă e bine ascunsă, răspunse Engersol. Dacă ar şti că e privit, ar putea fi distras şi, ca atare, rezultatele testului n-ar mai fi concludente.
― Dar mi se pare, nu ştiu, mi se pare cumva o nedreptate faptul că noi îl putem vedea fără ca el să ştie.
Engersol dădu din cap.
― Nu chiar. Una din chestiunile pe care vreau să le aflu e cum tratează procedura de testare. Dacă ar şti că e urmărit, ar face inconştient ceea ce ar crede că aştept de la el. De exemplu, priviţi ce face acum şi amintiţi-vă că i-am spus că e liber să abordeze testele oricum ar dori.
Brenda observă cum Josh răsfoieşte cu repeziciune volumul gros ce conţinea testul, apoi cum pufneşte şi o ia de la capăt. La reluare însă, se opri în unele locuri şi marcă de fiecare dată un răspuns pe foaia de punctaj ce se afla alături.
― Ce face? întrebă Brenda.
― Testul are o structură foarte eterogenă. Nu există secţiuni diferite ― totul e pus laolaltă. Poate să fie o problemă de algebră, urmată imediat de o analogie sau de un identificator de aptitudine.
― Mă tem că nu înţeleg, oftă Brenda.
Se întrebă, pentru prima oară, de unde moştenea Josh mintea lui sclipitoare. Îşi spuse cu sinceritate că nu de la ea. În ciuda eforturilor doctorului de a se face înţeles, ea trebuia să se lupte serios cu sine
Însăşi ca să nu piardă, din cînd în cînd, şirul vorbelor.
― Nu mă interesează numai cît de bine rezolvă el testul, ci şi cum, continuă Engersol. Mă fascinează întregul concept al funcţionării inteligenţei. De exemplu, unii copii se concentrează numai asupra anumitor părţi ale testului. Cei mai mulţi, asupra matematicii. De fapt, bănuiesc că şi Josh se ocupă acum de problemele de matematică şi le rezolvă cît de repede poate, ca să scape de ce i se pare mai uşor. Uneori, se întîmplă ca puştii să înceapă cu cele mai grele probleme, tocmai pentru a depăşi ce este mai dificil pînă nu obosesc. Desigur că nu poţi afla nimic cu certitudine pînă ce nu începi să corectezi, dar urmărirea lor îmi spune o groază de lucruri.
Făcu semn cu capul spre monitor unde îl văzură pe Josh oprindu-se brusc şi clătinînd neîncrezător din cap, apoi dînd înapoi filele pînă la pagina trei. O clipă mai tîrziu, se mută iar la sfîrşitul volumului şi iar începu să întoarcă rapid foile spre început. Ochii cercetau problemele atît de rapid încît Brendei nu-i venea să creadă că le şi citeşte.
― Nu le citeşte, răspunse Engersol cînd ea îşi mărturisi nedumerirea cu glas tare. A descoperit una din şmecherii şi cred că încearcă să verifice.
― Şmecherii? se miră Brenda.
― Sînt o mulţime de probleme date de două ori. Să vedem ce va face în continuare.
În camera în care lucra, Josh gîndea cu repeziciune. Pînă atunci, testul fusese destul de uşor. Aruncase o privire asupra întregului lot de întrebări şi-şi dădu de îndată seama că trebuia să lucreze rapid dacă voia să termine totul în timpul cerut.
A început cu matematica, unde n-a trebuit să se gîndească prea mult. Tot ce avea de făcut era să se uite la numere şi răspunsurile apăreau cu claritate, mai ales că nu avea nevoie de o intuiţie deosebită, în definitiv, cine ar fi crezut, cu adevărat, că rădăcina cubică a lui 27 putea fi 9? La o mulţime de probleme n-a trebuit decît să elimine, pur şi simplu, răspunsurile greşite ca să marcheze pe cel corect.
Însă erau atît de multe... atunci îi veni o idee. Proceda greşit. Nu trebuia să rezolve toate problemele. Dacă le rezolva corect pe cele mai dificile, era evident că ştia răspunsurile şi la cele mai uşoare.
Răsfoi volumul încă o dată, căutînd ceva ce nu putea rezolva.
Se holbă la o ecuaţie ce presupunea un calcul laborios şi simţi că-i vine rău. Nu ştia nimic despre calculul matematic.
Simţi că are dubii, pentru prima oară de cînd începuse testul. Continuă să caute, prin carte, întrebări grele, dar cărora să le poată veni de hac.
Observă atunci că rezolva o problemă care se repeta. Răsfoi înainte şi găsi aceeaşi problemă pe ultima pagină. Pufnind, frunzări încă o dată cartea, cu ochii în căutarea problemelor care se repetau. Medita o clipă. Ar fi bine să găsească toate duplicatele şi să le marcheze cu aceleaşi răspunsuri?
Dar asta era o tîmpenie. O dată ce a găsit răspunsul corect, de ce s-ar deranja să-l repete? Se decise să ignore duplicatele, lăsîndu-le, pur şi simplu, nemarcate.
Se reapucă de lucru şi rezolvă problemele una după alta. Ajunse la punctul în care nu mai trebui să se gîndească la rezolvarea lor. Abandonă matematica, trecînd peste întrebări ca şi cum nici nu le-ar fi observat.
Începu să descifreze analogiile, căutînd imediat punctele cele mai obscure şi cuvintele pe care nu le putea defini.
În timp ce ocupă o parte a minţii cu lămurirea analogiilor, frunzări cartea şi alese întrebările subiective referitoare la aptitudini, care erau amestecate cu întrebări obiective ce tratau despre cunoştinţele lui şi despre abilitatea de a judeca. Curînd, găsi un ritm de rezolvare şi începu să parcurgă testele în zbor. Cu o parte a creierului continua să proceseze probleme mai grele, în timp ce cu restul se concentra asupra întrebărilor ce nu aveau un răspuns determinat, ci erau destinate să dea o imagine a talentului şi a însuşirilor sale.
Pe măsură ce se adîncî în muncă, se simţi din ce în ce mai sigur pe el.
Fu convins că avea să triumfe, aşa cum triumfase la toate testele pe care le dăduse.
În cabinetul doctorului, Brenda privea uimită ecranul.
― Nu pricep, murmură ea. Ce face?
George Ehgersol nu răspunse. Se holba şi el la monitor. Privirea lui părea că soarbe imaginea de pe ecran. Josh MacCallum lucra într-un mod cum nu mai văzuse niciodată pînă atunci ― părea că dă paginile la întîmplare, ca şi cum nu se mai obosea să citească întrebările, ci culegea un răspuns în mod aleatoriu.
Renunţase?
Dar dacă ar fi renunţat şi marca răspunsurile la întîmplare, de ce mai folosea volumul de teste? De ce nu parcurgea, pur şi simplu, foile de marcaj, punctînd numere?
În birou şi în camera alăturată sună un clopoţel.
Josh privi la ceas şi fu surprins să vadă că timpul alocat expirase.
Privirea i se mută pe foile de marcaj şi simţi un gol în stomac. Cel puţin un sfert din întrebări nu erau deloc marcate. În plus, oare la cîte răspunsese greşit?
Dar nu era posibil ― niciodată nu i se întîmplase să nu completeze un test, nici măcar pe acelea despre care se spunea că nimeni nu trebuia să le termine, întotdeauna le dusese la capăt înainte de a expira timpul prescris.
Iar acum eşuase.
N-avea să intre în academie!
Simţi cum se rupe ceva în el. Culese creioanele care erau frumos aşezate în faţa lui, pe masă, şi le aruncă prin cameră. Apoi, smulgînd volumul de teste, dădu buzna pe uşa cabinetului doctorului.
― N-a fost suficient timp! răcni el cu faţa roşie de furie şi ochii îngustaţi ca două fante. Nimeni n-ar putea termina testul dumitale idiot!
Azvîrli cartea spre doctorul Engersol şi se năpusti afară din cabinet, trîntind uşa după el. Brenda simţi că ia toată foc de ruşine. Sări în picioare şi porni după Josh.
― Îmi pare rău, îi spuse ea doctorului peste umăr. Nu ştiu ce l-a apucat. O să-l fac să-şi ceară scuze.
Înainte să iasă pe uşă, Engersol o opri.
― E-n regulă, doamnă MacCallum, spuse el apucînd-o de braţ şi conducînd-o înapoi spre scaun. Credeţi-mă, indiferent unde s-ar fi dus sau ce ar face, cineva îl observă.
Brenda încremeni. Ce spunea omul acesta? Aici se urmăreau copiii tot timpul? Dar de ce?
Avu senzaţia că ştie răspunsul. Ei făceau tot ce le stătea în puteri pentru a preveni tocmai genul de întîmplare prin care trecuse Josh luni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit cei din şcoală era ca unul din copii să-şi facă singur rău.
― Totuşi nu se poate purta aşa! bombăni ea. Nu are nici un drept să fie măgar cu dumneavoastră, indiferent ce crede!
Engersol zîmbi.
― Ei bine, cel puţin ştiu de unde moşteneşte temperamentul, observă el. Nu cred că e mai furios decît sînteti dumneavoastră acum.
― Dar el...
― El tocmai a trecut prin cel mai greu test din cele pe care le-a susţinut, replică, abrupt, Engersol. Nu l-a terminat ― nu l-a putut termina ― şi se simte frustrat. Dar are dreptate în privinţa unui aspect. Nimeni nu poate sfîrşi totul în timpul alocat. E şi aici o strategie. Vreau să aflu cum reacţionează puştii la obstrucţii. Iar Josh a reacţionat foarte, foarte bine.
Brenda rămase cu gura căscată. Îngăimă:
― Bine? îi spuneţi acestui exces de isterie reacţie bună?
Engersol chicoti.
― În ce-l priveşte pe Josh, da. Asta îmi spune că nu e leneş şi că îi place să-şi vadă munca dusă pînă la capăt. Doamnă McCallum, el n-a vrut decît să termine testul şi eu l-am împiedicat, ceea ce face parte tot din test. Cinstit vă spun, mai bine să-l văd că se înfurie decît că acceptă limitări asupra intelectului, chiar aşa de bun ca al lui. Deci lăsaţi-l să se răcorească şi să vedem ce a făcut. De acord?
Se duse în camera alăturată, culese foile acoperite cu răspunsurile băiatului la sutele de întrebări şi scoase o exclamaţie de uimire.
Pînă atunci, nici un elev nu reuşise să completeze mai mult de jumătate din pagini. Aparent, Josh rezolvase cam şaptezeci şi cinci la sută.
Numai dacă nu cumva, la sfîrşit, răspunsese la întîmplare. "Ei bine ― se gîndi directorul, "voi afla curînd". Luînd paginile cu el, se întoarse în birou şi începu să introducă datele de pe ele în computer.
Avea să primească răspunsul în mai puţin de un minut.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:00 AM | message # 13
***

― Hildie?
Hildie Kramer ridică privirea şi o văzu pe Tina Craig, care stătea în cadrul uşii.
La treisprezece ani, Tina avea deja toate semnele unei tinere femei. Fără îndoială, la anul, cînd avea să participe la cursurile de la universitate, va arăta cu cîţiva ani mai mare decît în realitate. Asta însemna că din nou vor apărea pe lîngă casă băieţi, între optsprezece şi douăzeci şi unu de ani, care vor încerca să afle de ce fata cu care îşi dăduseră întîlnire locuia cu "puştii". Bineînţeles că, la început, îşi vor închipui că lucrează acolo ― întotdeauna se în-tîmpla aşa. Hildie va trebui să le deconspire adevărata vîrstă a Tinei şi să le explice că locuia acolo pentru că aparţinea academiei. Băieţii vor roşi de stinghereală, asta dacă nu erau ceva mai maturi decît media lor, şi apoi îşi vor lua zborul, lăsînd-o pe Hildie să-i comunice fetei că fusese păcălită. Hildie oftă. Tina va deveni curînd o problemă.
― Ce e Tina? întrebă ea, făcîndu-i semn fetei să intre în birou. S-a întîmplat ceva rău?
― Nu cu mine, răspunse Tina. Cu Amy Carlson. Am încercat s-o conving să vină la picnic, dar nu vrea să părăsească camera. Îi e mai dor de casă decît mi-a fost mie cînd am venit aici şi nu credeam că poate cineva să facă mai urît decît am făcut eu atunci. Amy nu spune decît că vrea să se întoarcă acasă şi că nu iese din cameră pînă ce nu vin părinţii ei s-o ia.
― Bine, oftă Hildie.
Puse deoparte raportul la care lucra şi se ridică anevoie.
― Să văd ce pot face.
"Uneori", reflectă ea cînd începu lungul urcuş către etajul trei, "e prea mult să fii administrator şi doică şefă în acelaşi timp. Cu toate astea, lucrurile merg din plin, iar George a obţinut enorm de mult în puţinii ani de cînd a fost înfiinţată academia, astfel că merită tot efortul".
Amy era genul de copil pentru care fusese creată academia. Era o ruşine să o piardă acum, înainte de a apuca măcar să înceapă să lucreze cu ea.
Bătu discret în uşa fetiţei. Nu primi nici un răspuns. Răsuci minerul clanţei şi pătrunse în cameră.
Amy zăcea întinsă pe pat. Avea ochii roşii de plîns. Lîngă ea, frecîndu-se de picioarele ei şi mieunînd pentru a fi alintat, se afla Tabby, conştient, evident, că era ceva în neregulă cu noua lui prietenă şi, de aceea, îngrijorat.
― Nu m-ai auzit cînd am bătut la uşă? întrebă Hildie, aşezîndu-se pe scaunul de la biroul fetiţei.
Amy nu spuse nimic. Avea faţa răvăşită. Cînd Tabby încercă să-şi vîre capul sub mîna ei, îl azvîrli, iritată, la o parte.
― Nu e prea frumos ce faci, comentă Hildie. Nu vrea decît să fie răsfăţat.
Puştoaica îşi scoase bărbia în afară.
― Nu mă simt prea bine, rosti ea. Aş dori ca Tabby să plece şi să mă lase în pace. Şi aş vrea să faci şi tu la fel.
― Ei bine, nici prin cap nu-mi trece, replică Hildie. Cel puţin nu pînă nu-mi spui de ce nu vrei să mergi la picnic. E o zi splendidă şi ştiu că îţi place să înoţi.
― Nu vreau să înot, se repezi Amy. Vreau doar s-o sun pe mama şi să-i spun să vină ca să mă ia de aici.
― Am crezut că avem o înţelegere, rosti, calmă, Hildie, decisă să ignore tonul furios al fetei. Ai vorbit cu mama ta de două ori marţi şi, din nou, ieri. Şi am căzut de acord că o s-o suni din nou mîine, dar nu azi...
Bărbia fetiţei începu să tremure şi ochii i se împăienjeniră de lacrimi.
― Nu-mi pasă! Mi-e dor de camera mea, de Kitty-Cat şi de tot restul. Urăsc locul ăsta şi vreau acasă!
― Dar am fost toţi de acord să încerci să stai o săptămînă. Mai sînt doar cîteva zile, şi...
― Vreau să plec acasă acum! porunci Amy. Nimeni de aici nu mă place şi n-am nici un prieten.
― Ei, hai, ştii că asta nu e adevărat, o contrazise, răbdătoare, Hildie. Tabby ţine la tine, eu ţin la tine, Tina ţine la tine...
― Nu ţine! E drăguţă cu mine doar, pentru că i-ai spus tu să fie!
― De fapt, e îngrijorată din cauza ta. N-a crezut că poate să-i fie cuiva mai tare dor de casă decît i-a fost ei şi iată că tu o contrazici.
O fracţiune de secundă Hildie, crezu că vede un licăr de nesiguranţă în ochii fetiţei. Imediat însă pe faţa ei apăru aceeaşi mască de încăpăţînare.
― Dacă va trebui să rămîn aici, voi muri, rosti ea.
― Ei, na! Asta e o prostie, Amy. Nimeni nu moare din dor de casă. Ştiu cît de mult te doare, dar o să-ţi treacă.
― Nu! ţipă Amy. De ce nu mă laşi în pace? Nu ţi-am cerut să vii pînă aici. Nu vreau decît să fiu singură!
De miercuri, de cînd venise, Amy petrecuse foarte mult timp singură în cameră, iar ieri nu se dusese nici la ore. Dacă mai continua aşa, Hildie n-avea altă şansă decît să-i sune pe Carlsoni şi să le spună că treaba nu mergea. Dar nu era încă pregătită să renunţe. Nu încă.
― Să-ţi spun ce vreau să fac, rosti ea. O să stau aici, cu tine, şi n-o să te las singură nici măcar un minut. Pot să pun să mi se aducă un pat în camera asta şi atunci o să pot să şi dorm cu tine. În definitiv, dorul de casă e mai mult singurătate şi cum o să mai fii singură dacă eu voi fi tot timpul cu tine? Putem să dăm ordine să ni se aducă chiar şi mîncarea aici. O să-mi iau nişte zile libere...
Amy se holbă la ea, nevenindu-i sâ-şi creadă urechilor.
― Nu, boci ea. Nu vreau să stai cu mine. Vreau să pleci!
― Ei bine, tu poţi vrea multe, dar asta nu înseamnă că o să le şi capeţi, replică, sec, Hildie. La urma urmei, sînt mult mai în vîrstă decît tine şi cred că ştiu mai mult decît poţi tu să ştii.
Ar fi continuat să vorbească, însă Amy se ridică brusc din pat, trimiţîndu-l pe Tabby pe podea, şi se năpusti afară din cameră. Cînd Hildie ajunse în hol, Amy era deja la capătul scărilor. Zîmbind, "doica" o urmă. Cînd ajunse pe verandă, o găsi pe Tina şi mai îngrijorată.
― Tocmai a năvălit Amy pe uşa de afară, îi comunică fata. Plîngea ca nebuna şi, cînd am încercat s-o opresc, s-a smuls de lîngă mine şi a continuat să fugă.
― Încotro a luat-o? întrebă Hildie.
― Pe acolo, spuse Tina indicînd un grup de pini plantaţi în cerc, aproape de mijlocul pajiştei, ale căror rădăcini erau complet mascate de boschete, alcătuind astfel o zonă ferită de priviri indiscrete.
Hildie luă notă cu satisfacţie.
― O să-şi revină, îi spuse ea Tinei.
Amy nu se îndreptase spre poarta de la intrare ci numai spre ascunzătoarea obişnuită a copiilor, pe care ei o numiseră Gazebo. Da, micuţa Amy o să-şi revină.
Tina înălţă capul şi o privi pe "doică". Îşi aminti ziua de acum cinci ani cînd ea însăşi nu dorise nimic altceva decît să se întoarcă acasă. Cînd simţise că s-a închis clădirea în jurul ei şi că nu mai poate rezista, fugise. Alergase toată pajiştea şi se vîrîse în desişul din spatele copacilor ce formau acel Gazebo. În interiorul cercului de copaci uriaşi, ascunsă vederii celorlalţi, începuse încet, încet, să se simtă mai bine. Se aşezase pe patul gros de ace căzute de pe crengi şi decisese că ăla era locul ei secret unde se putea retrage cînd voia să mediteze sau să fie singură. În cinci ani, de cînd se întîmplase asta, nu-i trecuse niciodată prin minte că nu era singura persoană din academie care să se folosească de Gazebo în acelaşi scop. O studie pe Hildie.
― Ştiai că m-am dus şi eu acolo, cînd am venit aici? întrebă ea.
― Desigur, răspunse, veselă, Hildie. Ştiu tot ce se întîmplă aici. Acum du-te pe plajă. O să vin şi eu mai tîrziu, cînd se va linişti Amy şi va fi şi ea gata să meargă. Şi să nu-i laşi să mănînce toată salata de cartofi înainte de a veni şi eu!
În timp ce Tina o luă spre plaja aflată la o milă distanţă, Hildie se întoarse în birou, hotărîtă să termine raportul la care lucra. Cu toate astea, păstră mereu sub observaţie pîlcul de copaci. Nu merita s-o piardă pe Amy acum.
Fetiţa avea o minte prea bună pentru a-şi permite s-o lase să se irosească în altă parte.

***

Amy se tîrî prin desiş, ignorînd ramurile care îi zgîriau faţa şi atentau la bluza ei. După cîteva secunde ieşi din tufişuri şi se opri să-şi tragă răsuflarea. Se lăsă să cadă pe spate zgîindu-se la crengile care se legănau la treizeci de metri deasupra capului ei şi-şi aruncau umbrele în luminişul din interiorul cercului. Aici era mai răcoare, iar aerul plin de mireasma acelor de pin căzute, ce fîşîiau uşor sub ea de fiecare dată cînd făcea o mişcare.
Apoi auzi un sunet în dreapta ei.
Uimită, întoarse capul şi văzu un băiat cam de vîrsta ei, care o privea fix. Nu-l recunoscu în prima clipă, apoi îşi aminti că-l văzuse de la fereastra ei cum sosise în dimineaţa aceea, însoţit de maică-sa. Dar ce căuta aici? Dacă venise la şcoală, de ce nu era pe plajă?
Crezu că-l aude cum strănută şi-l văzu ştergîndu-şi nasul cu mîneca bluzei.
― Asta e o mitocănie, rosti ea. N-ai o batistă?
Băiatul dădu din cap.
― N-am nevoie. Mă descurc.
Amy se rostogoli şi-i cuprinse bărbia cu palmele.
― Nu arăţi bine.
― Nici tu, replică băiatul. De ce nu-ţi sufli nasul? Ai muci pe toată bărbia.
Amy duse mîna la buzunarul blugilor şi extrase o batistă brodată. Îşi şterse faţa.
― De ce nu pleci de aici? se răţoi ea.
― Eu am fost primul aici. De ce nu pleci tu?
― Poate că nu vreau, îl sfidă Amy.
― Ei bine, poate că nici eu nu vreau, replică Josh, brutal.
Cei doi copii se înfruntară din ochi o vreme. În cele din urmă, Amy renunţă.
― Mama ta te face să vii aici? întrebă ea, convinsă că ştia deja de ce se ascundea băiatul în cercul de copaci.
― Nu mă face, bravă Josh. În afară de asta, n-are nici o importanţă ce vrea ea. Am căzut la examinare.
Amy îşi înălţă capul.
― Nu fii prost. Nimeni nu pică la testare. Nu se întîmplă aşa ceva.
― Dar nici nu am terminat, rosti Josh, îmbufnat fără să vrea. Adică, eram departe de capătul lui!
Amy îşi uită propriile probleme pentru o clipă şi veni mai aproape de Josh.
― Cît ai rezolvat?
Josh dădu din umeri.
― Nu ştiu. Poate trei pătrimi.
― Trei pătrimi! strigă Amy. Eu n-am făcut nici măcar jumătate! Cum ai reuşit să faci atît de mult?
Josh se holbă la ea. Îl minţea ca să-l facă să se simtă mai bine? Nu-i răspunsese la întrebare, ci o chestionă:
― Ce faci aici? Cum de nu eşti pe plajă cu toţi ceilalţi?
Amy simţi că roşeşte.
― N-am... vrut să mă duc, şopti ea atît de încet încît Josh abia reuşi să o audă.
― Cum adică? se uită mirat Josh. Nu-ţi place plaja?
― Dar ţie?
Josh dădu din umeri.
― Nu ştiu. N-am fost niciodată. Am locuit mereu în deşert.
― Nu vei mai sta acolo ― replică, acră, Amy. Dacă mămica ta e ca a mea o să trebuiască să locuieşti de acum aici.
Josh se încruntă.
― Dar tuturora le place aici, nu-i aşa?
― Mie nu. Urăsc chestia asta. N-am prieteni şi nimeni nu ţine la mine. Vreau să mă duc acasă.
Josh tăcu cîteva clipe, apoi izbucni în rîs.
― Dar nu e amuzant! exclamă, contrariată, Amy.
― Ba e, o contrazise Josh. Eu mă ascund pentru că am picat la test şi nu o să fiu admis, iar tu te ascunzi pentru că vrei să pleci. E cam haios, nu?
Amy reflectă cîteva clipe, apoi aprobă:
― Cred că aşa e. Cum te cheamă?
― Josh MacCallum. Şi pe tine?
― Amy Carlson. Şi n-ai picat testul. Ţi-am spus deja că nu e genul ăsta de examen. Testul nu vrea decît să demonstreze cît eşti de deştept şi cît de multe ştii deja. Şi mai descoperă o groază de chestii despre lucrurile la care te pricepi.
Josh se uită suspicios la ea.
― Chiar ai terminat numai jumătate din el?
Amy aprobă din cap.
― E singurul test greu pe care l-am dat vreodată. Cum de l-au făcut atît de greu?
― Nu ştiu, spuse Josh. Apoi: Deci, cum e plaja?
― N-am văzut-o încă pe cea de aici. Dar la Los Angeles e foarte mişto. Mergeam întotdeauna la plaja Huntington, care e foarte largă. Şi cînd valurile sînt mari, te sperie. Dar tata m-a învăţat în vara asta să fac surf, şi e chiar haios.
Josh tăcu. Se întrebă cum e să ai un tată care să te ia la plajă şi să te înveţe diverse chestii. Bănui că n-avea să afle niciodată.
― M...mergeau şi prietenii tăi cu tine pe plajă? întrebă el dintr-o dată timid. Adică, în L.A.?
Amy îi aruncă o privire rapidă, întrebîndu-se dacă el bănuia că n-avea prieteni nici acasă. Ceva din vocea lui o făcu însă să ezite şi, cînd vorbi, realiză că spune, inconştient, adevărul:
― N-am avut prieteni nici acolo, admise ea. În şcoală m-au sărit peste clasele normale şi eram mereu cea mai mică.
Josh încuviinţă.
― Mda. Asta mi s-a întîmplat şi mie. De asta vrea mami să vin aici.
Privi în altă parte şi cînd continuă să vorbească, o făcu fără a se uita la Amy:
― M-am gîndit că, dacă voi fi admis, şi tu nu pleci acasă, atunci poate, ei bine, poate vom fi prieteni.
Amy se simţi tulburată. Nu scoase nici o vorbă multă vreme. Băiatul îşi dori să-şi fi ţinut gura închisă. Probabil că ea va rîde de el, ca toţi ceilalţi. Se întoarse ca să plece de lîngă ea, dar o auzi că vorbeşte:
― Ar fi drăguţ, şopti ea. Poate vom vorbi unul cu altul cîteodată.
Cîteva minute mai tîrziu, ieşiră împreună din Gazebo şi se scuturară de rămurelele şi acele de pe ei înainte de a o porni spre clădirea în care se afla biroul doctorului Engersol.
Urmărindu-i pe fereastră din fotoliul ei, Hildie zîmbi.
Fu sigură că Amy Carlson trecuse peste criză şi bănui că nu va avea nici o problemă cu Josh MacCallum.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:00 AM | message # 14
***

George Engersol verifică încă o dată rezultatele testelor date lui Josh, căutînd vreo posibilitate ca să fi făcut vreo greşeală.
Şi totuşi nu era nici una.
Computerul i-a dat rezultatele instantaneu, afişînd scorurile înregistrate de Josh pe domenii: inteligenţă, talent matematic, capacitate logică, vocabular, ştiinţă, aptitudini.
Engersol nu se putea obişnui cu proporţia în care băiatul completase cu succes foaia de marcaj . După viteza cu care lucrase, fusese sigur că, spre sfîrşit, băiatul nu făcuse decît să ghicească.
Cu toate astea, în secţiunile în care se cereau răspunsuri prin da sau nu, puştiul nu făcuse greşeli.
Nici una.
Rezolvase toate problemele pe care le abordase.
Cînd revăzu banda video cu înregistrarea felului în care lucrase băiatul, nedumerirea îi dispăru.
Rebusul se dezlegase, dar de o manieră de-a dreptul incredibilă.
In ultima jumătate de oră, cînd îşi dăduse seama că intrase în criză de timp, Josh îşi schimbase metoda de lucru.
Banda stătea mărturie pentru transformarea ce avusese loc. La ora patru şi patruzeci şi unu, Josh a petrecut exact opt secunde în faţa unei ecuaţii algebrice complicate.
Numai opt secunde.
A început apoi să întoarcă paginile, marcînd răspunsuri la întrebările de aptitudini, care apelau mai puţin la gîndire şi mai mult la reacţii instinctive în faţa afirmaţiilor opţiunale. A lucrat cu repeziciune, culegînd întrebările şi marcînd răspunsurile sale pînă ce s-a oprit brusc şi a răsfoit paginile înapoi la ecuaţia algebrică. Selectînd răspunsul corect din cele cinci opţiuni, a punctat alegerea sa pe foaia de marcaj şi a trecut la următoarea problemă, care se ocupa de fizică, subiectul despre care se presupunea că aflase foarte puţine lucruri.
Din nou s-a uitat puţin la problemă şi a trecut rapid la întrebările subiective.
George Engersol realiză că puştiul rezolvase problemele matematice dificile mintal, în timp ce se ocupase de alte întrebări. După ce găsea răspunsul la problema grea, se întorcea la ea, identifica codul corespunzător şi-l marca pe foaia de alături.
În întreaga lui experienţă de lucru cu copii dotaţi nu întîlnise pe cineva ca Josh MacCallum.
Într-un tîrziu, se afundă iar în fotoliu uitîndu-se la mama băiatului, care se agita nervoasă pe marginea scaunului.
― Ei bine, întrebă Brenda. Cum a ieşit? A trecut testul?
Engersol îşi întinse palmele în lateral într-un gest de neputinţă.
― Aşa după cum v-am spus, nu există admitere sau eşec. Dar trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că n-am văzut aşa ceva niciodată. Josh... ei bine, pare a fi unic, cel puţin după experienţa mea.
Alegîndu-şi cuvintele, îi explică, cu răbdare, Brendei ce făcuse fiul ei. Încheie cu cuvintele:
― Ceea ce mă uluieşte este că a rezolvat problemele mintal în timp ce se gîndea la alte lucruri.
― Şi ce înseamnă asta? insistă Brenda. Îl veţi primi aici?
Engersol îşi arcui sprîncenele.
― A, da. O să-l primim cu plăcere. De fapt, bănuiesc că el va fi cea mai mare provocare cu care m-am înfruntat. Trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că Josh e, probabil, cel mai sclipitor copil pe care l-am întîlnit vreodată. După ce te uiţi la asta, şi ridică în mîini rezultatele testelor ― e uşor să-ţi imaginezi ce probleme a avut.
Brenda oftă.
― A fost îngrozitor, încuviinţă ea. Mi-aş dori să-l luaţi chiar de acum. Simt că aparţine acestui loc şi nu ştiu cât îi mai pot face faţă acasă...
Era pe punctul de a spune mai multe, cînd uşa biroului, care era întredeschisă, fu dată de perete. În cadrul ei stătea Josh, cu faţa răvăşită.
― Ştiam eu, strigă el. Eşti furioasă pe mine pentru ceea ce am făcut şi îţi pare rău că nu poţi scăpa de mine! îmi pare bine că am căzut la testul ăsta idiot. Mă auzi? îmi pare bine!
Se răsuci pe călcîie şi fugi de unde venise. De data asta Brenda se luă după el. Fu cît p-aci să se împiedice de fetiţa care se afla şi ea în hol, uitîndu-se după Josh. După ce Brenda trecu, la rîndu-i, pe lîngă ea, Amy păşi sfioasă în biroul doctorului Engersol:
― E adevărat? întrebă ea. A picat Josh? Nu vine şi el aici?
Engersol negă din cap.
― Binenţeles că n-a picat, Amy, o linişti el pe fetiţă. Dacă doreşte, va rămîne cu siguranţă aici. Iar eu sper să-şi dorească asta.
― Şi eu, mărturisi Amy.
Părăsi biroul directorului cu intenţia de a se duce după Josh. Dacă nu va putea să-l convingă să rămînă, atunci va pleca şi ea.
Chiar dacă asta însemna să fugă.

***

Brenda îl găsi pe Josh ascuns după maşină şi bocind.
― Dragule, ce e? întreba ea. Ce s-a întîmplat?
― Am auzit ce ai spus. Nici măcar nu vrei să mă mai iei acasă!
― Nu e adevărat, iubitule, protestă Brenda.
Se opri brusc, amintindu-şi propriile cuvinte pe care nu intenţionase să le audă şi Josh ― cuvinte care nu aveau, desigur, înţelesul pe care li-l atribuise el. Dar dacă auzise numai ultimele vorbe adresate doctorului Engersol...
― Oh, dragule, îmi pare rău, rosti ea.
Înghenunche şi-l trase lîngă ea.
― Bineînţeles că vreau să te iau acasă. Dar tu aparţii acestui loc. N-ai picat examenul. Ai făcut mai bine ca oricine înaintea ta! Nu spuneam decît că îmi pare rău că nu poţi începe chiar de acum!
Josh se holbă la ea. Pe măsură ce percepu mesajul cum trebuia, ochii i se măriră din ce în ce.
― Am trecut? izbucni el. Am intrat?
― Bineînţeles că ai intrat, îl linişti Brenda.
― D...dar dacă nu vreau să rămîn? reluă el cu vocea nesigură. Dacă nu îmi place aici? Dacă vreau să plec acasă?
Înainte ca Brenda să răspundă, de maşină se apropie, ezitînd, fetiţa pe care o văzuse la ieşirea din biroul doctorului Engersol.
― Josh? întrebă Amy. Ce s-a întîmplat?
― N...nimic, murmură băiatul.
Nu dori să-i spună fetiţei că i se făcuse dintr-o dată, frică.
― Poate nu vreau, pur şi simplu, să vin aici.
Amy păru îndurerată. Nu zise nimic şi-l apucă pe Josh de braţ.
― Dar trebuie s-o faci, îl contrazise ea. Ai promis, îţi aminteşti? Dacă intri şi tu, rămîn şi eu, şi o să fim prieteni.
― Asta a fost înainte, bombăni Josh.
Ochii fetiţei începură să lăcrimeze, dar ea rămase fermă pe poziţie.
― Vrei să spui că nu doreşti să fi prietenul meu?
― N...nu, retracta imediat Josh. Adică nu asta am vrut să spun. E...
― Dar nu-mi poţi fi prieten dacă nu o să te mai văd, obiectă Amy.
― Şi ce dacă? se ofuscă Josh. Nici măcar nu mă cunoşti.
Amy ezită, apoi se decise.
― Ba da, rosti ea apăsat.
Pe faţă i se citea încăpăţînarea.
― Eşti la fel ca mine. Eşti doar speriat. Şi ai spus că oricum nu ai prieteni la tine, în deşert. Aşa că ai putea la fel de bine să rămîi. De acord?
Josh clipi. Era posibil ca ea să creadă în ceea ce spunea? Că voia cu adevărat să-i fie prieten? Dar el se hotărîse deja. Cum se mai putea răzgîndi?
Atunci interveni maică-sa.
― Ascultă, spuse ea. N-am vrut să spun ceea ce ai înţeles tu, şi n-am de gînd să te decid să faci ceva ce nu-ţi doreşti. Deci ce-ar fi să mergem la picnic pe plajă, aşa cum ne-a rugat doamna Kramer, rămînînd să te hotărăşti mai tîrziu. Dacă, după aceea, o să continui să nu vrei să rămîi aici, îţi promit că te iau acasă şi nu-ţi mai vorbesc niciodată despre locuri ca acesta. Bine?
Josh o privi neîncrezător.
― Pe cuvîntul tău de onoare?
― Pe cuvîntul meu de onoare, replică Brenda, făcîndu-şi cruce în dreptul inimii.
Josh ezită, apoi încuviinţă.
― Bine. Dar să nu uiţi că ai promis.
Respirînd uşurată, Brenda se luă după copii, spre clădire, pentru ca Amy să-şi ia din cameră un prosop de plajă.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 2:00 AM | message # 15
7

Josh şi Amy, însoţiţi de Brenda, ajunseră în jurul orei şase în vîrful dealului ce străjuia Crescent Cove, o fîşie îngustă de nisip, prinsă între două stînci bătute de vînt ce ieşeau direct din ocean şi pe care creşteau, din loc în loc, conifere. Brenda se opri cîteva clipe pentru a admira priveliştea ce i se desfăşura în faţa ochilor.
― Nu e magnific? întrebă ea. Poate ar trebui să renunţ la slujba mea şi să mă mut aici.
Ştia însă că aşa ceva era imposibil. Cînd trecuseră prin oraş văzuseră şi restaurantele, şi fiecare dintre ele părea că e ticsit cu fete de liceu care lucrau ca ospătăriţe. Chiar dacă şi-ar fi găsit o slujbă, n-ar fi fost niciodată în stare să-şi permită a-şi închiria un apartament.
― Sau ar fi mai bine să mă mulţumesc cu ce am, eh? adăugă ea.
Josh nu răspunse, aşa că ea îşi îndreptă privirea spre el. Băiatul nu-i acordă nici o atenţie, nici ei şi nici oceanului. O privea ţintă pe Amy, care era palidă şi se holba la plaja de dedesubt.
― Amy? întrebă Brenda. Ai păţit ceva?
Fetiţa îşi scutură pletele.
― M...mă simt ameţită, mărturisi.
Făcu un pas înapoi, îndepărtîndu-se de buza dealului.
― Am simţit că sînt pe punctul să mă prăbuşesc, explică ea.
― Se numeşte acrofobie, anunţă Jeff. Se întîmplă cînd ai rău de înălţime.
― Ştiu asta, ripostă Amy.
Se mută şi mai departe de margine, apoi se întoarse, cu ochii fixaţi pe panta nesigură a dealului, pe care zigzagau trepte de lemn pînă pe plaja de dedesubt.
― P...poate ar fi mai bine să mă întorc la şcoală, îngăimă ea.
Simţea un gol în stomac numai la gîndul c-ar trebui să coboare treptele.
― Cum rămîne atunci cu picnicul? protestă Josh.
― N...nu-mi prea plac picnicurile, minţi Amy.
Privirea ei mătura încă scările.
― Ţi-e frică de scări, nu-i aşa? o întrebă Brenda, ghemuindu-se lîngă fetiţă.
Amy nu scoase nici un sunet. Îşi mişcă doar capul, semnificativ, în sus şi în jos.
― Sînt convinsă că sînt sigure, o asigură Brenda. Uită-te la toată lumea de acolo de jos. Toţi au coborît pe aceste trepte.
O luă pe Amy de mînă şi încercă să o aducă mai aproape de margine, astfel ca ea să-i poată vedea pe ceilalţi copii jucîndu-se pe plajă. Însă Amy se trase înapoi.
― D...dacă o să cad? întrebă ea.
Vocea îi tremura.
Josh se apropie şi-i luă cealaltă mînă, încadrînd-o.
― N-o să te las eu să cazi, se îmbăţoşă el.
Ezitînd, Amy se lăsă condusă mai aproape de margine. Ameţeala păru că pune încă o dată stăpînire pe ea. Avu senzaţia că era pe punctul de a fi trasă în hău.
― E-n regulă, o linişti Josh, mîngîindu-i mîna. N-ai să cazi.
Ajunseră imediat pe platforma de la capătul scărilor. Amy încremeni şi refuză să pună piciorul pe traversele de lemn mîncate de timp.
― Mergi tu înainte, mami, rosti Josh. O să se convingă astfel că scara nu se prăbuşeşte.
Brenda ezită o secundă. Simţea şi ea un fior pe şira spinării. Se rugă ca fiul ei să aibă dreptate şi păşi hotărîtă pe platformă. Începu să coboare, ţinîndu-se strîns cu cealaltă mînă de balustrada protectoare.
― Vezi? i se adresă ea fetiţei. E foarte solidă.
Vocea îi era mai liniştită decît se simţea ea în realitate.
Amy o urmări încordată, apoi privi temătoare spre Josh.
― Promiţi că o să mă ţii de mînă tot drumul pînă jos? îl întrebă ea.
― Promit, o asigură Josh. Dacă stai spre interior şi nu te uiţi în jos, nu va fi nici o problemă. Haidem.
Se postă şi el pe platformă. Ţinîndu-l strîns de mînă, Amy trase adînc aer în piept şi puse piciorul pe prima grindă de lemn.
Îşi imagina ea sau simţea, într-adevăr, că tremură sub picioarele ei?
Agăţîndu-se de Josh cu o mînă şi echilibrîndu-se cu cealaltă, porni să coboare.
La fiecare pas avea impresia că se va poticni şi se va rostogoli pe scări izbindu-se de solul pietros de dedesubt.
― O să fie bine, o reasigură Josh, simţindu-i frica. O să vezi. Continuă să cobori.
Cîteva minute mai tîrziu ajunseră la ultima cotitură, îi mai separau de plajă doar cinsprezece paşi. Simţind că-i dispare panica, Amy dădu drumul mîinii băiatului.
― Am reuşit! izbucni ea. Am făcut-o şi p-asta.
Rîzînd, sări peste ultima treaptă, îşi croi drum printre roci şi alergă spre apă. În fugă, se debarasa şi de sandale.
Brenda se afla deja pe plajă. O privi pe Amy cum aleargă, apoi îşi mută atenţia spre George Engersol.
Cînd se afla la jumătatea coborîşului îl observase cum urmărea, de pe plajă, înaintarea fetiţei pe scări. Se oprise atunci pentru cîteva clipe, studiindu-l cum o privea pe Amy. Cînd simţi ochii Brendei aţintiţi asupra sa, doctorul se uitase drept spre ea. Brenda lăsase, atunci, ochii în jos şi se grăbise să-şi continue mersul. Cît timp însă aşteptase pe nisip, constatase că el continuase să o urmărească pe Amy. Expresia de pe faţa lui i se păruse ciudată.
Era o expresie de concentrare atît de intensă, buzele erau strînse pînă la a nu fi decît o linie, iar ochii se îngustaseră şi căpătaseră o privire ascuţită ―, încît Brenda simţi că o trec fiorii, ca şi cum o pălise o adiere rece dinspre ocean. Pînă cînd reuşise să se debaraseze de senzaţie, Amy ajunsese, în sfîrşit, la poalele dealului şi se azvîrlise spre valurile oceanului. Engersol nu se mişcase din loc. Nu s-a întors să-i vorbească Brendei, deşi ea stătea numai la cîţiva paşi de el. În loc de asta, a preferat să plece, cu capul în pămînt şi cu mîinile încrucişate la spate.
Îl privi cum se îndepărtează şi simţi o puternică agitaţie interioară. Se gîndi că reacţia lui, în faţa succesului repurtat de fetiţă în lupta ei cu frica, fusese cel puţin ciudată.
Înainte însă de-a aprofunda problema, de ea se apropie Hildie Kramer, cu mîna întinsă în gest de bun venit.
― Haide, rosti planturoasa femeie cu faţa numai zîmbet. Sînt aici nişte persoane pe care vreau să le cunoşti.
În timp ce Josh o luă pe urmele noii sale prietene, Brenda fu condusă către un grup format din cîţiva profesori de la academie şi părinţii a doi copii, în cîteva clipe, se trezi că poartă o conversaţie cu Chet şi Jeanette Aldrich, cu al căror fiu, Jeff, se întîlnise deja.
― Iar el e celălalt, spuse Jeanette, arătîndu-l pe Adam, care se bălăcea cu fratele său în apă, la cîţiva metri de ţărm.
Brenda se uită surprinsă la cei doi băieţi.
― Aveţi doi la fel? exclamă ea. Doamne, cînd mă gîndesc la problemele pe care le-am întîlnit eu, avîndu-l numai pe Josh...
Brusc, se opri stînjenită. Spre uşurarea ei, Jeanette Aldrich zîmbi trist.
― Povestiţi-mi, rosti ea. Şi cînd vă gîndiţi la mine, dublaţi-le. Doi băieţi au suficient creier cît patru.
Pe faţa femeii apăru o umbră pe care Brenda n-o putu descifra. Nu dură decît o clipă, după care ea se însenină şi continuă:
― Credeţi-mă, fără acest loc aş fi fost pînă acum într-un spital de nebuni.
Chet Aldrich o servi pe Brenda o cutie cu bere, deja desfăcută. Ea folosi momentul pentru a spune cu voce tare tot ce acumulase în ea pînă în acel moment. Cei doi Aldrich o ascultară cu răbdare, părînd că avuseseră şi ei aceleaşi experienţe. Brenda îşi dădu seama că se adresa pentru prima oară unor oameni care înţelegeau foarte bine comportamentul lui Josh.
Pentru ea, chiar dacă Josh refuza în final să rămînă în academie, discuţia cu cei doi Aldrich avea darul de a face întreaga călătorie utilă.
Josh şi Amy se plimbau încet de-a lungul liniei ţărmului. Valurile li se spărgeau blînd la picioare. Erau pe plajă de mai bine de o jumătate de oră, dar nici unul dintre ei nu încercase să se alăture restului copiilor. Preferaseră să rămînă împreună şi să se vînture prin zona de nord a promontoriului. Călcau în picioare micile băltoace, rămase printre pietre în urma refluxului, şi Amy îi arăta băiatului creaturile ce-şi făcuseră sălaş în acea porţiune. Cînd începu fluxul, trebuiră să se întoarcă, cu părere de rău, spre ceilalţi copii, care erau adunaţi în jurul unui bărbat pe care Josh nu-l mai văzuse înainte.
― Cine e? o întrebă el pe Amy, indicîndu-i blondul înalt şi bărbos.
― Domnul Conners, răspunse Amy. E profesorul nostru de engleză.
― Cum e?
Înainte ca Amy să apuce să răspundă, spre ei alergă Jeff Aldrich, ţipîndu-le de la distanţă:
― Haideţi. O să jucăm volei!
Josh simţi că i se face rău. O privi pe Amy, care nu părea mai fericită de idee decît era el. Ştia deja ce avea să se întîmple. Profesorul va alege pe cei mai înalţi doi tipi şi ei îşi vor face echipele. Şi, dacă se va întîmpla la fel ca în Eden, el va fi ales ultimul.
― Nu vreau, îi spuse el lui Jeff. Urăsc voleiul.
― Şi eu, adăugă Amy.
Dintr-o dată, Josh fu sigur că ea se gîndea la acelaşi lucru.
― O să privim doar, concluzionă ea.
O luară spre zona de plajă pe care erau întinse cearşafuri, dar, înainte să depăşească ceata de copii, Steve Conners strigă după ei.
― Hei, voi doi! Veniţi încoace. Nimeni n-are voie să nu participe!
Jpsh şi Amy îngheţară, uitîndu-se unul la altul. Ce s-ar întîmpla dacă ar zice nu?
Nici unul nu ştia.
Ezitară amîndoi, ca şi cum fiecare îl aştepta pe celălalt să decidă ce trebuiau să facă.
― P...poate ar fi mai bine să ne ducem, îngăimă, în sfîrşit, Josh. Nu vreau să intru în bucluc.
― Dar urăsc voleiul! izbucni Amy. Nimeni nu mă alege şi fac toţi nişte mutre groaznice cînd se împiedică de mine!
― Asta mi se întîmplă şi mie, recunoscu Josh.
― Hei, veniţi odată? strigă din nou Conners. Amy, tu o să stai în partea asta, iar Josh o să se ducă dincolo.
Brusc, fără ca să aleagă cineva echipele, grupul se împărţi. O parte a copiilor rămase alături de Amy, restul se alăturară lui Josh de cealaltă parte a fileului.
După o scurtă numărare, Conners anunţă:
― Prea mulţi dincolo. Să vină cineva aici.
Stînd cel mai aproape de plasă, Adam Aldrich se ghemui pe sub ea şi schimbă echipa.
― Bine. Cine vrea să servească primul? întrebă Conners.
Spre surprinderea lui Josh, nimeni nu ceru mingea.
Într-un tîrziu, Brad Hinshaw îl indică cu degetul pe Josh.
― Să servească el, rosti băiatul. Dacă e tot atît de bun la asta pe cît e la şah, poate o să înscriem ceva puncte!
Înainte ca Josh să poată spune ceva, Steve Conners îi pasă mingea, care-l lovi pe băiat în piept şi-l trînti la pămînt. Puştiul încremeni acolo, aşteptînd să audă rîsetele celorlalţi. Nimeni n-o făcu.
Apucă mingea şi se duse cu ea la marginea terenului. Cînd ajunse unde credea el că se află linia de servire, pentru că nu erau trasate limite pe nisip, întrebă nesigur:
― A...aici?
Profesorul dădu din umeri.
― E la fel de bine ca oriunde.
Josh simţi ochii celor din echipa lui aţintiţi asupra sa.
Curînd, cînd vor afla că habar n-avea să joace, îl vor distruge.
Poate ar fi mai bine să cadă intenţionat şi să se prefacă că şi-a răsucit glezna. Cel puţin atunci n-ar mai trebui să participe la joc.
Ar trebui însă să şchiopăteze toată seara şi toată noaptea şi s-ar putea să-l trimită chiar la cabinetul medical.
Resemnat, ţinu mingea cu mîna stîngă şi o pocni cu dreapta.
Aşa cum prezisese, balonul o luă în direcţie greşită şi căzu în nisip undeva, departe, în afara terenului. Simţi cum faţa i se împurpurează şi aşteptă explozia de rîs.
― Nu contează! strigă la el Brad Hinshaw.
Descumpănit, Josh se uită la Brad, care dădu din umeri.
― A ieşit din teren. Se ţine socoteală de ea numai dacă trecea peste fileu, îi explică băiatul.
― Dar nu aşa se joacă acasă..., începu Josh.
― Mă rog, aşa jucăm noi aici, strigă altcineva, încearcă din nou mai aproape de fileu. Şi loveşte-o de sus!
Josh primi mingea şi se mută mai aproape de plasă. Conştient că e privit din nou de toată lumea, îşi ţinu respiraţia, strînse pumnul drept şi aruncă mingea în sus. Se năpusti asupra ei ― şi greşi ţinta! Pierzîndu-şi echilibrul, căzu cu faţa în jos pe nisip şi simţi cum mingea îl loveşte în spate.
Acum îi auzi rîzînd.
Îşi dădu seama că se făcuse de ruşine. Cu ochii în lacrimi, se ridică în picioare şi începu să se îndepărteze, alergînd, de locul blestemat.
Cînd îşi văzu fiul fugind, Brenda încercă să se ridice ca s-o ia după el. Alături de ea, pe pătură, Jeanette Aldrich îi puse o mînă pe umăr şi o obligă să se reaşeze.
― Stai aşa, o sfătui ea. Lasă-l pe Steve Conners să rezolve.
― Dar Josh urăşte sportul, protestă Brenda. Şi nu domnul Conners l-a obligat să joace?
― O să-şi revină, o asigură Brenda. Steve ştie ce are de făcut.
Instinctul îi spuse Brendei să nu ţină cont de cuvintele femeii, să se ducă după fiul ei şi să încerce să-i ridice moralul, dar se opri. O ţintui ideea că Josh va trebui să se obişnuiască fără ajutorul ei dacă se hotăra să rămînă aici.
Iar dacă s-ar fi dus la el acum, avînd în vedere cele întîmplate, era convinsă că ştia ce i-ar fi răspuns el:
― Vezi? Rîd de mine! Nu stau aici! Vreau acasă! Controlîndu-şi dorinţa de a-l cocoloşi, îşi impuse să rămînă acolo unde era.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » JOHN SAUL-UMBRA
Pagina 1 din 41234»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top