new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Sandra Brown - Secrete Bine Pazite
Sandra Brown - Secrete Bine Pazite
date: Vineri, 24/06/2011, 10:56 PM | message # 1
Capitolul 1

Nu atât gândacul cât ruperea unghiei o făcuse să ţipe. Gândacul era mic.
Ruptura era însă de groază. Pe unghia ei îngrijită arăta la fel de adâncă şi
colţuroasă ca şi Marele Canyon.
Alex aruncă după gândac cu tăbliţa care prezenta meniul sărăcăcios oferit de
serviciul de cameră al motelului. Pe dosul tăbliţei era un anunţ al meciului de
vineri seara şi unul al celor patru călăreţi, o formaţie de muzică country şi
western care cânta la Salonul Pintenul de argint, de la şapte seara până la
miezul nopţii.
Aruncătura ei îşi greşi ţinta cu o milă, iar gândacul se furişă repede sub bufetul
de placaj. „Pun eu mâna pe tine mai târziu".
Găsi o pilă de unghii pe fundul trusei cosmetice pe care tocmai o despacheta şi a
cărei închizătoare de metal îi desfigurase unghia; gândacul ieşise în aceeaşi
clipă pentru a-l examina pe noul locatar al camerei 125. Aceasta se afla la
parterul moteluluiW estemer, la trei uşi de maşina automată de îngheţată şi alte
articole alimentare.
Odată unghia reparată, Alex se mai privi o dată critic în oglinda toaletei. Era
important să le ia ălora piuitul din prima clipă. Vor cădea pe jos când vor afla cine
este, dar ea voia ca impactul să fie şi mai mare.
Voia să-i lase stupefiaţi, fără grai, blocaţi.
Fără îndoială vor face comparaţii. Asta nu Ie-o putea interzice. Nu voia însă cu
nici un preţ să fie cântărită cu unitatea lor îngustă, de măsură mintală. Atât cât
depindea de ea, nu trebuiau să-i găsească nici un cusur fiicei Celinei Gaither.
Alesese cu grijă ceea ce urma să poarte. Totul, hainele, bijuteriile, accesoriile,
erau de un gust desăvârşit. Efectul general era acela de reţinere - nu gravitate,
eleganţă - dar nu ultimul răcnet, un aer de profesionalism care însă nu trebuia
să-i estompeze feminitatea.

Scopul ei era ca mai întâi să-i impresioneze, apoi să-i uimească cu ceea ce o
adusese la Purceii.
Până nu demult, oraşul de treizeci de mii de locuitori fusese doar un punct
îndepărtat pe harta Texasului, locuit de tot atâţia iepuroi şi broscoi încornoraţi.
De curând se vorbise de afaceri înfloritoare în oraş, dar de mică amploare. Când
va termina ea ceea ce avea de făcut aici, Alex era sigură că numele oraşului va
apărea cu litere de o şchioapă în toate ziarele, de la El Paso la Texarkana.
Considerând că nimic nu mai putea îmbunătăţi înfăţişarea ei în afară de un
miracol dumnezeiesc sau de o operaţie estetică foarte costisitoare, îşi aruncă
poşeta pe umăr, luă geanta diplomat din piele de tipar şi, controiînd dacă are la
ea cheia, închise uşa camerei 125 în urma ei.
In drumul spre oraş, trebuia să se strecoare printre două zone cu şcoli. Ora de
maximă aglomeraţie în Purceii începe odată cu ieşirea elevilor de la şcoală.
Părinţii îşi duceau copiii la dentist, la lecţii de pian sau la complexe comerciale.
Unii poate se duceau acasă, dar traficul lent şi intersecţiile aglomerate arătau că
nimeni nu stătea acasă în ziua aceea. Personal, n-o deranjau desele opriri şi
porniri. întârzierile o ajutau să-şi facă o idee cam ce fel de oraş era acesta.
Panglici negre cu auriu fluturau pe copertina de deasupra intrării liceului din
Purceii. Caricatura unei pantere negre îşi arăta colţii la maşinile care treceau pe
şosea, iar dedesubtul ei cineva scrisese cu litere provizorii Pounce Permian. Pe
terenul din interiorul stadionului, echipa de fotbal se antrena perfecţionându-şi
tactica. Fanfara, cu instrumentele ei sclipind în soare, repeta concertul din pauza
meciului de vineri seara, pe un teren separat.
Toate aceste activităţi aveau un aer cât se poate de paşnic. Pentru moment, Alex
regretă misiunea ei şi impactul pe care aceasta îl va avea asupra oraşului. îşi
îndepărtă repede sentimentele ei de vinovăţie, totuşi, când îi reveni în minte
scopul pentru care venise. Refuzul bunicii de a o mai vedea şi acuzaţiile grave
pe care i le adusese erau prea bine implantate în mintea ei, în caz c-ar fi arătat
măcar şi pentru o clipă ce anume o adusese în acest loc. Cu greu şi-ar fi putut
permite orice sentimente de regret.
Centrul oraşului era aproape pustiu. Multe din clădirile destinate birourilor din
perimetrul central erau închise şi cu lacătul pus. Semnele de falimenterau prea
multe pentru a mai fi numărate.
Pe ferestrele vitrinelor care cândva fuseseră pline de mărfuri atrăgătoare, se
aflau tot felul de inscripţii. Pe uşa unei spălătorii acum goale se mai afla încă
tăbliţa scrisă de mână. Cineva ştersese l-ul din călcat, aşa că acum se putea citi:

„Câcat 3 cămăşi, 1 dolar". Era un rezumat crud al climatului economic din Purceii.
Parcă în fata tribunalului teritorial şi băgă nişte fise în aparatul de taxat parcarea.
Tribunalul era construit din granit roşu, adus de la carierele din zona de deal cu
trenul, cu vreo nouăzeci de ani în urmă. Sculptorii italieni ciopliseră gorgone şi
grifoni pe toată suprafaţa disponibilă, ca şi cum cantitatea de basoreliefuri ar fi
justificat preţul cerut pentru manoperă. Rezultatul era ostentativ, dar atracţia

edificiului rămânea desăvârşita lui lipsă de gust. Pe vârful lui, steagul naţional şi
cel al statului Texas fluturau în bătaia uşoară a vântului nordic.
După ce lucrase în şi prin preajma capitoliului din Austin în cursul ultimului an, pe
Alex n-o mai intimidau clădirile oficiale. Urcăjreptele tribunalului cu paşi siguri şi
împinse uşile grele. în interior, pereţii aveau zugrăveala cojită, lăsând o impresie
generală de proastă întreţinere. Mozaicul pardoselii avea crăpături fine care se
întretăiau ca liniile din palma unui bătrân.
Plaforiui era înalt. Coridoarele, străbătute de curenţii de aer, miroseau a
detergent de fabricaţie industrială, registre mucegăite şi o supradoză de parfum
care emana de la secretara procurorului distructual. Secretara ridică privirea
întrebător în momentul în care Alex intră în biroul de primire.
- Bună. Te-ai rătăcit, scumpo? Dar ce păr frumos ai. Mi-ar plăcea să-l port şi eu
ridicat pe ceafă ca tine. Trebuie că ai urechile foarte mici. Ale mele, dacă le-ai
vedea, sânt ca nişte toarte de cană lipite de fiecare parte a capului. îi dai cu
Henna de are tenta asta de roşu?
- Aici e biroul procurorului districtual Chastain?
- Da, iubito. Ce treabă ai cu el? E cam ocupat azi.
- Sânt din partea procurorului districtual din Travis. Domnul Harper trebuia să vă
dea un telefon din partea mea...
Cocoloşul de gumă de mestecat din gura secretarei
scăpă pentru o clipă de chinurile masticaţiei.
- Dumneata?! Credeam că-i un bărbat.
- După cum vezi... Alex îşi desfăcu braţele pe lângă corp.
Secretara părea vexată.
- Domnul Harper ar fi trebuit să ne atenţioneze că asistentul lui e o doamnă, nu
un domn, da', mă rog, spuse ea fluturând o mână moale, ştii cum sânt bărbaţii. Ei
bine, scumpo, ai sosit exact la ora fixată. Numele meu e Imogene. O cafea? Ai o
rochie formidabilă, ultimul răcnet. Acum se poartă mini, nu?
Cu riscul de a fi nepoliticoasă, Alex întrebă:
- Au sosit părţile?
Chiar în clipa aceea, un râs masculin erupse de dincolo de uşa închisă.
- Ai auzit răspunsul, scumpo, nu? spuse secretara. Probabil că cineva a spus un
banc deochiat, ca să mai destindă atmosfera. Tocmai îşi spărgeau capul să
priceapă care-i rostul acestei întruniri misterioase. Ce se întâmplă? Domnul
Harper nu i-a spus lui Pat de ce te-a trimis la Purceii, deşi sânt prieteni de pe
băncile facultăţii. E în legătură cu obţinerea autorizaţiei pentru jocuri de către

ME? -ME? - Minton Entreprises, spuse ea, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Alex nu ştie. - Cred că nu-i cazul să-i fac să mai aştepte, spuse Alex, plină de tact, trecând
peste întrebarea secretarei.
- Sigur, drăguţă, uite că mi-am dat drumul la gură. Ziceai că vrei o cafea,
scumpo?

- Nu, mulţumesc.
Alex o urmă pe Imogene spre uşă. Ritmul inimii i se acceleră.
- Scuzaţi-mă. Secretara băgă capul pe uşă întrerupând conversaţia celor
dinăuntru. Asistentul procurorului dis-
trictual Harper a sosit. Ţineţi-vă bine. Se întoarse spre Alex. Pleoapa lucioasă
datorită fardului de un albastru-marin şi geana falsă căzută peste unul din ochii ei
clipiră într-o ochiadă încurajatoare „ca între noi, fetele".
- Intră, scumpo.
Alex, făcându-şi curaj pentru această întâlnire care era cea mai importantă din
viata ei, intră în cameră.
Era clar după atmosfera/elaxată din birou, că toţi se aşteptau să vadă un bărbat.
în clipa în care trecu pragul şi Imogene închise uşa capitonată, omul aşezat la
birou sări în picioare. Stinse o ţigară de foi într-o scrumieră de sticlă groasă şi
întinse mâna să-şi ia haina, pe care o pusese pe spătarul scaunului.
- Pat Chastain, spuse el, întinzând mâna. Secretara a exagerat puţin. în minus.
Bunul meu prieten, Greg Harper, a avut întotdeauna gust la femei. Nu sânt deloc
surprins că are colaboratoare atât de drăguţe.
Remarca lui o irită puţin, dar i-o trecu cu vederea. Se mulţumi să încline din cap
ca semn că-i acceptă complimentul. Mâna pe care o strânse era atât de
încărcată de bijuterii de aur, încât ar fi putut ancora cu ea un yacht măricel.
- Vă mulţumesc pentru facilitarea acestei întrevederi, domnule Chastain.
- Nici o problemă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos dumneavoastră şi lui
Greg. Şi te rog să-mi spui Pat. Apucând-o de braţ, o întoarse spre ceilalţi bărbaţi
care se ridicaseră în picioare, politicoşi. Acesta este domnul Angus Minton şi fiul
său, junior.
- Bună ziua.
Această confruntare, această primă întâlnire cu cei implicaţi avea un efect
puternic, ciudat asupra ei, declanşând un război între curiozitate şi antipatie.
Simţea nevoia să-i analizeze, să-i denunţe. în loc de asta însă.'se comportă
politicos, întinzându-le mâna.
Primul care i-o strânse avea o mână plină de căldură. Strânsoarea era cam
puternică, dar la fel de deschisă şi sinceră ca şi fata lui zâmbitoare.
-încântat. Bine aţi venit în oraşul Purceii.
Faţa lui Angus Minton era bronzată şi ridată, devastată de soarele arzător al
verii, de vânturi îngheţate de nord şi ani de muncă în aer liber. în orbitele cu
marginile pline de riduri radiale, clipeau doi ochi inteligenţi şi prietenoşi. Avea o
voce puternică. Alex se gândi că râsul său trebuie să fie la fel de provocator ca şi
pieptul lui larg şi burta de băutor de bere, care era singura indicaţie a vreunui
viciu. Altminteri, părea puternic şi într-o formă fizică bună. Chiar şi un om mai
tânăr şi mai voinic ar fi evitat un conflict cu el, datorită prestanţei lui. Dar cu toată
forţa lui, părea la fel de candid ca un băiat de altar.

Strângerea de mână a fiului său fu mai moale, dar nu mai puţin binevoitoare şi
prietenoasă. Cuprinse mâna lui Alex în mâna lui caldă şi, cu o voce care inspira
încredere, spuse:
- Minton junior. încântat de cunoştinţă.
- Nu mai puţin, spuse ea.
Minton junior nu arăta cei 43 de ani pe care îi avea, mai ales când zâmbea. Dinţii
lui regulaţi străluceau albi, în timp ce într-un obraz se formă o gropiţă
ştrengărească, sugerând că, dacă avea ocazia, nu se dădea în lături de la nimic.
Ochii lui albaştri, ceva mai închişi ca ai tatălui său, dar la fel de machiavelici, îi
susţinură privirea suficient de mult, pentru a sugera că ei doi erau singurii care
contau în camera aceea. Alex îşi retrase mâna înainte ca tânărul să-i fi dat
drumul.
- Iar acela e Reede, Reede Lambert.
Alex se întoarse în direcţia indicată de Pat şi-l localiza pe cel de al patrulea om,
pe care nu-l observase până atunci. Nepăsându-i de etichetă, stătea încă tolănit
într-un fotoliu, în colţul camerei. Cizmele uzate de cowboy erau
încrucişate în dreptul gleznei, cu vârfurile îndreptate spre tavan, mişcându-se
într-o parte şi în alta. Mâinile puse una peste alta stăteau moi pe închizătoarea
centurii tipice de texan. Şi le descătuşa doar atât cât să ducă două degete la
borul pălăriei lui de cowboy.
- Domnişoară...
- Domnule Lambert, spuse ea, cu răceală.
- Poftiţi, aşezaţi-vă, o invită Chastain, arătându-i un scaun. Imogene v-a servit cu
o cafea?
- Da, dar i-am spus că nu doresc. Aş dori să trecem la subiectul întâlnirii noastre,
dacă se poate.
- Desigur. Junior, trage scaunul acela mai aproape. Angus, Chastain făcu un
semn cu capul spre Minton să se aşeze. Când toţi se aşezară, procurorul
districtual se întoarse la scaunul lui din spatele biroului. Acum, spuse el,
domnişoara... fir-ar al naibii, în timpul acestor prezentări am uitat de numele
dumneavoastră.
Alex se simţi ca pe o scenă. Patru perechi de ochi erau aţintiţi asupra ei,
aşteptând curioşi să-i audă numele. Ea făcu o pauză pentru a mări efectul, ştiind
că rostirea lui va provoca o reacţie puternică. Voia să urmărească şi să clasifice
reacţiile lor individuale. Ar fi dorit să-l poată vedea mai bine pe Reede Lambert
care stătea oarecum în spatele ei, iar pălăria lui de cowboy îi ascundea faţa
aproape complet.
Trase aer în piept, apoi spuse:
- Sânt Alexandra Gaither, fiica Celinei. Anunţul fu urmat de o tăcere uimită.
Pat Chastain, aiurit, întrebă în cele din urmă;
- Cine-i Celina Gaither?
- Măi, fir-ar să fie, spuse Angus Minton lăsându-se pe spate în scaunul său, ca o
jucărie dezumflată.

- Fiica Celinei! Doamne, nu-mi vine să cred, şopti tânărul. E incredibil!
- Imi spune şi mie careva despre ce-i vorba? întrebă
Pat, încă nedumerit.
Nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei doi Minton se uitau cu ochii mari la Alex,
căutând asemănări cu mama ei, pe care o cunoscuseră atât de bine. Cu colţul
ochilor, Alex observă că cizmele lui Lambert nu se mai bâţâiau. îşi trăsese înapoi
genunchii şi acum stătea drept.
- Ce naiba ai făcut în toţi anii ăştia? întrebă Angus.
- Câţi ani au trecut? vru să afle tânărul.
- Douăzeci şi cinci, răspunse ea, precis. Aveam doar două luni când bunica
Graham s-a mutat de aici.
- Ce mai face bunica?
- Acum e la un cămin din Waco, cu un cancer în stadiu final, domnule Minton.
Alex nu găsea nici un merit în a le cruţa sensibilitatea. E în comă.
- îmi pare rău.
- Mulţumesc.
- Unde aţi locuit în tot timpul ăsta? Alex numi un oraş în centrul Texasului.
- Am locuit acolo toată viaţa, sau cel puţin atât cât să-mi amintesc. Am terminat
liceul acolo, am urmat apoi Universitatea din Texas şi în final dreptul. Am trecut
examenul de diplomă acum un an.
- Dreptul. Ca să vezi. Te-ai descurcat bine. Alexandra, foarte bine. Nu-i aşa,
fiule?
Tânărul Minton îşi arboră zâmbetul lui pe deplin cuceritor.
- N-aş zice nu. N-arăţi nici un pic ceea ce erai când te-am văzut ultima oară, îi
spuse el, provocator. îmi amintesc doar că aveai scutecele ude şi nici un fir de
păr pe cap.
Având în vedere motivele acestei întruniri prestabilite, încercarea lui de a flirta o
făcu să se simtă stânjenită. Fu bucuroasă când Pat Chastain interveni din nou.
- Regret că trebuie să tulbur o astfel de reîntâlnire, dar eu sânt încă complet
nelămurit.
Angus îl puse lâ curent.
- Celina a fost colegă cu fiul meu şi cu Reede. Au fost chiar prieteni buni. Rar se
întâmpla să nu-i vezi împreună când erau în liceu. Copii zănatici. Apoi ochii săi
albaştri se întunecară, în timp ce clătina din cap cu regret.
- Celina a murit. Tragic. Tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. Oricum, e
prima oară că aflăm ceva despre Alexandra, de când s-a mutat bunica ei luînd-o
cu ea. Zâmbind, se bătu cu palmele pe pulpe. Zău dacă nu-i grozav că te-ai
întors la Purceii!
- Vă mulţumesc, dar... Alex îşi deschise mapa şi scoase un dosar. N-am venit
aici ca să rămân, domnule Minton. Sânt aici în calitate oficială. îi întinse
procurorului districtual dosarul, pe deasupra biroului. Acesta îl privi nedumerit.

- în calitate oficială? Când m-a sunat Greg şi m-a întrebat dacă vreau să dau o
mână de ajutor colaboratorului său, n-a suflat o vorbă despre redeschiderea
vreunui caz.
- Veţi găsi totul în dosar. Vă propun să-i citiţi atent conţinutul pentru a vă
familiariza bine cu detaliile. Greg Harper cere întreaga dumneavoastră cooperare
şi a altor reprezentanţi ai legii, domnule Chastain. M-a asigurat că-i veţi satisface
cererea şi mă veţi sprijini pe tot parcursul anchetei.
Alex îşi închise geanta diplomat cu un zgomot sec, se ridică şi se îndreptă spre
uşă.
- Anchetă?
Procurorul districtual se ridică în picioare. Cei doi Minton făcură la fel.
- Sânteţi de la Comisia pentru întreceri hipice? întrebă Angus. Ni s-a spus că
vom fi cercetaţi atent înainte de a primi autorizaţia pentru agenţia de pariuri, dar
am crezut că faza asta e depăşită.
- Şi eu am crezut că n-au mai rămas de făcut decât formele... spuse tânărul.
- Din câte ştiu, aşa este, spuse Alex. Ancheta mea n-are nimic de-a face cu
Comisia pentru întreceri hipice sau cu autorizaţia pentru agenţia de pariuri.
După o clipă, văzând că ea s-a oprit, Chastain întrebă:
- Atunci despre ce e vorba, domnişoară Gaither? Alex îşi luă un aer impozant şi
spuse:
- Redeschid dosarul unei crime comise cu 25 de ani în urmă. Greg Harper v-a
rugat să-l ajutaţi, domnule Chastain, de vreme ce crima a fost comisă în ţinutul
Purceii.
Se uită în ochii lui Angus, apoi în ochii tânărului şi, în cele din urmă, dur, la
pălăria lui Lambert.
- înainte de a termina, voi şti care din dumneavoastră mi-a ucis mama.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
edited by: Just - Sâmbătă, 25/06/2011, 8:39 PM
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 10:58 PM | message # 2
Capitolul 2

Alex îşi trase hainele jos de pe ea şi le aruncă pe patul motelului. Era umedă sub
braţe şi genunchii păreau gata să i se năruie. îi era greaţă. Scena din biroul
procurorului o zguduise mai mult decât voia să admită.
Plecase din biroul lui Pat Chastain cu capul sus şi umerii drepţi. Pasul ei nu
fusese grăbit, dar nici şovăitor. Işi luase rămas bun de la Imogene zâmbind,
sigură că ascultase la uşă, judecând după cum o privise cu ochii cât cepele şi cu
gura căscată.
Ieşirea ei fusese bine exersată, bine calculată şi perfect executată. întrunirea se
desfăşufase exact aşa cum îşi planificase, iar acum simţea o uşurare imensă că
se terminase.
Işi scoase obiectele de îmbrăcăminte unul după altul, l-ar fi plăcut să creadă că
greul trecuse, dar se temea că de-abia acum începea. Cei trei bărbaţi pe care-i

întâlnise nu se vor întoarce cu burta în sus prefăcându-se că au murit. Va trebui
să-i înfrunte din nou şi atunci nu vor mai fi atât de entuziasmaţi s-o vadă.
Angus Minton părea la fel de binevoitor ca Moş Crăciun, dar Alex ştia că nimeni
având poziţia lui nu putea fi atât de candid precum părea. Era cel mai bogat, cel
mai puternic om din tot ţinutul. Poziţia asta nu se obţine numai prin arta de a
conduce. Va lupta să păstreze ceea ce cultivase de o viaţă întreagă.
Minton tânărul era un seducător care ştia să se poarte cu femeile. Anii îl
cruţaseră. Nu se schimbase prea mult faţă de fotografiile din adolescenţă pe care
le văzuse ea. Alex ştia de asemenea că se folosea de înfăţişarea lui pentru a
obţine avantaje. I- ar fi putut plăcea cu uşurinţă, dar tot atât de uşor putea să-l
bănuiască de crimă.
Reede Lambert era cel mai greu de citit, pentru că impresiile ei despre el erau
foarte imprecise. Spre deosebire de ceilalţi, pe el nu-l putuse privi în ochi. Reede
bărbatul arăta mult mai dur şi mai puternic decât Reede băiatul din cutia cu poze
a bunicii ei. La prima impresie, era un om tăcut, neprietenos şi periculos.
Era sigură că unul dintre ei o ucisese pe mama ei.
Celina Gaither nu fusese ucisă de acuzatul Buddy Hicks. Bunica ei, Merle
Graham, îi repetase asta toată viaţa ca pe un catehism.
- De tine depinde, Alexandra, să îndrepţi lucrurile, îi spunea Merle, aproape
zilnic. Măcar atât să faci pentru mama ta. Când spunea asta, se uita gânditoare
la una dintre numeroasele fotografii înrămate ale fiicei ei, împrăştiate prin toată
casa. Privitul fotografiilor se termina invariabil cu un piîns pe care nici o încercare
a nepoatei nu-l putea opri.
Până cu câteva săptămâni în urmă totuşi, Alex nu ştiuse pe cine bănuia Merle de
uciderea Celinei. Când aflase, trecuse prin clipele cele mai negre din viaţa ei.
Răspunzând unui apel urgent al doctorului curant, pornise în grabă spre Waco.
Aşezământul era liniştit, imaculat şi dotat cu personal de calitate. Pensia de
bătrâneţe pe care Merle o primea de la compania de telefoane îi permitea să
stea aici. în ciuda aspectului plăcut, mai dăinuia încă aerul acela cenuşiu al
trecerii anilor; disperarea şi decrepitudinea erau prezente pe coridoare, peste tot.
Când sosise ea, în după-amiaza aceea rece, mohorâtă şi ploioasă, i se spusese
că bunica ei era într-o situaţie critică. Intrase în rezerva aceea tăcută şi se
îndreptase spre pat. Corpul bunicii se deteriorase vizibil, de când o văzuse ultima
oară, doar cu o săptămână în urmă. Ochii ei însă erau la fel de strălucitori ca şi
artificiile din ziua de 4 Iulie. Sclipirea lor însă era ostilă.
- Nu intra aici, şoptise Merle respirând scurt. Nu vreau să te văd. Asta-i din cauza
ta!
- Ce, bunico? întrebase Alexandra, tulburată. Ce vrei să spui?
- Nu te apropia.
Cu inima strânsă datorită acestei respingeri categorice, Alex se uitase la
medicul.şi infirmierele din jurul ei. Aceştia dădură din umeri, neînţelegând nici ei.
- De ce nu vrei să mă vezi? Vin tocmai de la Austin.

- Din cauza ta a murit. Dacă nu erai tu... Merle gemu de durere şi strânse
cearceaful cu degetele ei subţiri, fantomatice.
- Mama? Vrei să spui că sânt răspunzătoare de moartea mamei?
Ochii bunicii se deschiseră.
- Da, şuieră ea,.cu răutate.
- Dar eu de-abia mă născusem, obiectă Alex, umezindu-şi disperată buzele. Cum
puteam eu...
- Intreabă-i pe ei.
- Pe cine, bunico, pe cine să întreb?
- Pe cel care a ucis-o. Angus, juniorul, Reede. Dar tu... tu... tu...
Alex trebui să fie scoasă din cameră de către medic la câteva minute după ce
Merle căzu în comă adâncă. Acuzaţia aceasta urâtă o pietrificase; îi reverbera în
creier şi îi îngheţa sufletul.
Dacă Merle o considera pe ea responsabilă de moartea Celinei, multe din
împrejurările în care fusese crescută erau explicabile. Se întrebase întotdeauna
de ce bunica nu fusese niciodată afectuoasă cu ea. Indiferent cât de mari erau
realizările ei, nu erau niciodată suficiente pentru a se bucura de o laudă din
partea bunicii. Ştia că n-o considera la fel de talentată, de deşteaptă şi de
atrăgătoare ca pe fata zâmbitoare din pozele la care Merle se uita cu un dor atât
de trist.
Alex n-avea nimic împotriva mamei ei. Dimpotrivă, o idolatriza şi o adora cu
pasiunea oarbă a copilului care creşte fără părinţi. Veşnic făcuse eforturi pentru a
fi la fel de bună la toate, cum fusese Celina, nu numai pentru a-i fi fiică demnă, ci
şi în speranţa disperată că astfel va câştiga afecţiunea şi acceptarea bunicii.
Fusese deci o lovitură neaşteptată, când auzise din gura bunicii muribunde că ea
e răspunzătoare de uciderea mamei ei.
Doctorul încercase să-i sugereze că ar putea deconecta sistemele de menţinere
artificială în viaţă a doamnei Graham.
- N-o mai putem ajuta cu nimic, de-acum, domnişoară Gaither.
- Ba da, replicase Alex cu o ferocitate care-l şocase. O puteţi ajuta să
supravieţuiască. Am să ţin legătura cu dumneavoastră permanent.
Imediat ce se reîntoarse la Austin, începuse cercetările în legătură cu cazul de
omucidere al Celinei Gaither. Petrecuse multe nopţi nedormite studiind
stenogramele şi documentele tribunalului, înainte de a-l aborda pe şeful ei.
procurorul districtual al ţinutului Travis.
Greg Harper îşi mutase ţigara dintr-un colţ al gurii în celălalt. în instanţă, Greg
era spaima inculpaţilor vinovaţi, a martorilor mincinoşi şi a judecătorilor. Vorbea
prea tare, fuma prea mult, bea din abundenţă şi purta costume vărgate de cinci
sute de dolari bucata, cu cizme din piele de şopârlă care costau dublu.
A spune că era superficial şi egomaniac ar fi fost prea puţin. Era isteţ, ambiţios,
nemilos, neobosit şi vulgar şi deci ar fi putut ocupa un loc cu totul aparte în
politică, ceea ce de fapt şi ambiţiona. Credea în sistemul recompenselor şi
aprecia talentul autentic. De aceea o acceptase pe Alex printre colaboratorii lui.

- Vrei să redeschizi un dosar de acum 25 de ani? o întrebase el când îi spusese
scopul întrunirii pe care o solicitase. Ai motive?
- Victima a fost mama mea.
Pentru prima oară de când îl ştia, Greg pusese o întrebare al cărei răspuns nu-l
ştia sau nu-l putea ghici.
- Dumnezeule! Alex, îmi pare rău. N-am ştiut. Ea dădu uşor din umeri, a
nepăsare.
- Aşa ceva nu apare la mica publicitate, nu?
- Când s-a întâmplat? Câţi ani aveai?
- Eram foarte mică. Nu mi-o amintesc. Avea doar 18 ani când a fost ucisă.
Greg îşi trecuse mâna lui lungă, osoasă, peste faţa lui încă şi mai lungă.
- Cazul a rămas în anale ca nerezolvat?
- Nu chiar. A fost arestat un suspect, dar cazul n-a mai ajuns în instanţă.
- Pune-mă şi pe mine la curent, pe scurt. Astăzi iau prânzul cu procurorul general
al Texasului. Ai zece minute. Dă-i drumul.
La sfârşit, Greg încruntase din sprâncene şi îşi aprinsese o ţigară de la chiştocul
celeilalte pe care o fumase până la filtru,
- Bine, Alex, dar nu mi-ai spus că Mintonii sânt implicaţi. Bunica ta chiar crede că
unul din ei a ucis-o?
- Ei sau prietenul lor, Reede Lambert.
- Ţi-a spus cumva şi motivul?
- Nu foarte clar, spuse Alex, evaziv, fiindu-i neplăcut să-i spună că Merle o
indicase pe ea drept cauză. Se pare că Celina era prietenă bună cu ei.
- Atunci de ce-ar fi omorât-o?
- Asta vreau şi eu să aflu.
- Pe banii statului?
- E un caz viabil, Greg, spuse ea, tăios.
- Tot ceea ce ai e o simplă supoziţie.
- E mai mult de atât.
Greg scoase un mârâit de reţinere.
- Eşti sigură că nu-i vorba doar de ranchiună personală?
- Bineînţeles. Alex se simţea ofensată. Fac aceasta din interes strict profesional.
Dacă Buddy Hicks ar fi ajuns în instanţă şi ar fi fost condamnat, n-aş da atâta
crezare celor spuse de bunica, dar acţiunea a fost clasată.
- De ce n-a făcut caz atunci când s-a produs crima?
- Am întrebat-o şi eu. N-avea bani şi s-a simţit intimidată de procedurile legale. în
plus, crima o sleise de toate puterile. Puţina energie care îi mai rămăsese a
folositfO ca să mă crească pe mine.
Acum îi era clar de ce, de când o ştia, bunica ei o împinsese spre drept. Pentru
că îşi pusese speranţele în ea. Alex fusese bună la carte şi absolvise în cele din
urmă Facultatea de drept a Universităţii din Texas printre primii zece. Dreptul
fusese profesiunea pe care Merle i-o destinase. Din fericire, era un domeniu care

şi pe ea o interesa şi o captiva. Mintea ei curioasă găsea o plăcere deosebită în
a descâlci iţele. Era bine pregătită pentru a face ceea ce trebuia.
- Bunica era o biată văduvă, rămasă cu un copil mic de crescut, spuse ea,
construindu-şi apărarea. Ce putea face când judecătorul a decretat lipsa de
discernământ a lui Hicks? Cu putinii bani pe care-i avea, şi-a făcut bagajele, a
părăsit oraşul şi nu s-a mai întors niciodată.
Greg îşi privise ceasul. Apoi, punându-şi ţigara între bu, se ridicase şi îşi luase
haina.
- Nu pot redeschide un dosar de omucidere fără o probă cât de cât sau fără o
cauză. Ştii bine asta. Nu te-am luat de la drept pentru că erai proastă. Trebuie să
mărturisesc, totuşi, că fundul tău splendid a fost unul din argumente.
- Mulţumesc.
Dezgustul ei era evident şi nu din cauza insinuărilor lui sexuale care erau atât de
făţişe încât nu puteau fi sincere.
- Ascultă, Alex, ceea ce-mi ceri nu-i o favoare oarecare, spuse el. Din cauza
poziţiei acestor indivizi, e posibil un adevărat cutremur. înainte de a-mi pune
gâtul în laţ, trebuie să am motive mai consistente decât prezumţia ta şi
bolboroseala bunicii tale.
Alex îl urmase până la uşa biroului.
- Ei, lasă, Greg, scuteşte-mă de formulele astea oficiale. Nu te gândeşti decât la
tine.
- Aşa e. Mă gândesc numai la mine. Mereu. Recunoaşterea aceasta îi răpi orice
posibilitate de
manevră.
- Dă-mi măcar voie să cercetez această crimă când nu sânt ocupată cu alte
cazuri.
- Ştii câte dosare s-au strâns. Nici pe astea nu le putem rezolva.
- Am să fac ore suplimentare. N-am să-mi neglijez celelalte responsabilităţi. Ştii
bine că nu.
-Alex...
-Te rog, Greg.
Era clar că voia s-o facă să-şi retragă cererea, dar nu
putea capitula decât în faţa unui Nu. Cercetările ei preliminare îi stârniseră
interesul ca procuror şi om al legii, iar dorinţa ei disperată de a-i dovedi bunicii că
greşeşte şi de a se absolvi pe sine de orice vină îi justificau şi mai mult
perseverenţa.
- Dacă nu găsesc nimic curând, renunţ şi n-o să mă mai auzi vorbind de asta
niciodată.
Greg privise o clipă faţa ei hotărâtă.
- De ce nu-ţi descarci frustrările făcând dragoste ilicit ca toţi ceilalţi? Cel puţin
jumătate din bărbaţii din oraş, căsătoriţi sau nu, ţi-ar sta la dispoziţie.
Alex îi aruncă o privire otrăvită.

- Bine, bine, spuse el, poţi să faci unele săpături, dar numai în timpul liber. Vino
cu ceva concret. Dacă e să câştig nişte voturi, nu pot să acţionez ilegal sau să
par un zănatic, şi nici alţii din biroul ăsta n-au voie s-o facă. Gata, am întârziat la
masă. La revedere.
Numărul de dosare care-i reveneau era destul de mare, iar timpul pe care îl avea
pentru a se ocupa de cazul mamei ei era limitat. Citi tot ceea ce putuse găsi
-articole de ziar, transcrieri ale audierii lui Hicks - până când reţinu toate faptele.
Acestea erau esenţiale şi simple. Domnul Bud Hicks, care era retardat mintal,
fusese arestat lângă locul faptei cu sângele victimei pe haine. în momentul
arestării, avusese asupra lui instrumentul chirurgical cu care se presupunea că
omorâse victima. Fusese închis, anchetat şi acuzat. După câteva zile, fusese
audiat în instanţă. Judecătorul Joseph Wallăce îl declarase pe Hicks inapt de a fi
judecat şi ordonase trimiterea lui la un spital de boli nervoase.
Cazul semăna cu al unui pacient deschis şi închis la loc. Tocmai când începuse
să creadă că Greg avusese dreptate, că umbla după potcoave de cai morţi,
descoperise o ciudăţenie în textul transcris după audierea
lui Hicks. După ce o analizase, îl abordase din nou pe Greg, înarmată cu o
declaraţie semnată.
- Ei bine, am găsit. Triumfătoare, trântise dosarul peste celelalte, zguduind biroul.
Greg mormăise mohorât:
- Nu mai fi atât de veselă şi, pentru Dumnezeu, nu mai trânti lucrurile. Am o
durere afurisită de cap. îşi bombănise cuvintele printr-un nor dens de fum. Se
opri din fumat doar atât cât să ia o sorbitură de cafea. Cum a fost weekend-ul?
- Splendid. Mult mai productiv ca al tău. Citeşte asta. Din curiozitate, Greg
deschisese dosarul şi cercetase
conţinutul, cu ochii înceţoşaţi. -Hm!
Primele rânduri fuseseră suficiente pentru a-i capta atenţia. Lăsându-se pe spate
în scaun şi punându-şi picioarele pe colţul biroului, citise mai atent.
- Asta-i de la doctorul din spitalul de boli mintale unde e încarcerat Hicks?
- Era. A murit acum câteva luni.
- Interesant.
- Interesant? strigă Alex, dezamăgită de această apreciere seacă. Se sculase de
pe scaun, îl ocolise şi se pofetă în spatele lui, strângând în mâini spătarul tapiţat,
agitată. Greg, Buddy Hicks a stat douăzeci şi cinci de ani în spitalul ăla degeaba!
- încă nu ştii asta. Nu trece la concluzii.
- Ultimul său medic a spus că Buddy Hicks era un pacient model. N-a arătat
niciodată vreo tendinţă de violenţă, n-avea pofte sexuale şi, după părerea
competentă a doctorului, era incapabil de a comite o crimă ca aceea care a
costat viaţa mamei mele. Trebuie să admiţi că nu pare în ordine.
Greg mai citi câteva note, apoi mormăi:
- Nu pare în ordine, dar nici nu l-ai prins cu pistolul
fumegând.

- Cu excepţia unui miracol, nu voi putea aduce nici o dovadă concretă. Cazul e
de acum 25 de ani. Tot ceea ce pot să sper este să găsesc destule motive
pentru a-l supune Curţii de Juri. O confesiune a adevăratului ucigaş - pentru că
sânt convinsă total că Buddy Hicks n-a omorât-o pe mama - e o iluzie deşartă.
Mai există şi posibilitatea infimă de a da peste un martor ocular.
- Infimă egală cu zero, Alex.
- De ce?
- Ai studiat cazul destul şi ar trebui să ştii. Crima s-a petrecut într-un grajd de la
ferma lui Angus Minton. Rosteşte-i numele unde vrei în ţinutul ăsta şi pământul
începe să tremure. Minton e un dumnezeu. Chiar dac-ar exista un martor ocular,
acesta n-ar depune mărturie contra lui, pentru că ar însemna să muşte mâna
care-l hrăneşte. Minton are o duzină de întreprinderi într-o zonă în care oamenii
abia îşi trag sufletul, economiceşte vorbind. Şi cu asta ajungem la problema
delicată a unui caz delicat.
Greg sorbise din cafea şi îşi mai aprinsese o ţigară.
- Comisia pentru întrecerile hipice tocmai i-a dat lui Minton lumină verde pentru a
construi acea pistă de alergări din Purceii.
- Ştiu. Şi ce importanţă are? -Asta să mi-o spui tu.
- Nici una, strigă ea.
- Bine, te cred. Dar dacă începi cu acuzaţii sau cu insinuări la adresa unuia dintre
fiii favoriţi ai Texasului, cum crezi c-o să-i pice asta guvernatorului? E al dracului
de mândru de Comisia lui pentru întreceri hipice. E nerăbdător ca pariurile să
înceapă cât mai curând posibil. Fără controverse, fără scandaluri în presă, fără
afaceri dubioase. Vrea ca totul să fie ireproşabil şi curat ca lacrima. Aşa că, dacă
vine acum vreun isteţ de procuror
cu gura mare, încercând să implice pe cineva căruia Comisia aleasă de el i-a dat
binecuvântarea, într-o crimă, guvernatorul o să fie foarte şifonat. Şi dacă acel
procuror face parte din biroul ăsta, pe care crezi că se va supăra cel mai tare?
Pe mine..
Alex nu-l contrazisese. Se mulţumise doar să spună, calm:
- Bine. îmi dau demisia şi o fac pe cont propriu.
- Dumnezeule, ce teatru faci! Nu m-ai lăsat să termin. Apăsând pe butonul
jnterfonului, răcnise la secretară
să-i mai aducă cafea. în timp ce i-o aducea, Greg îşi aprinsese o nouă ţigară.
- Pe de altă parte, spuse el, scoţând un nor de fum, tipul care stă în reşedinţa
guvernatorului mi-e total nesuferit. Nu e nici un secret pentru nimeni, şi
sentimentul e reciproc, deşi măgarul ăla înfumurat nu vrea să recunoască. M-ar
unge la inimă să-l văd azvârlit de acolo. Poţi să ţi-l imaginezi explicând de ce
comisia lui l-a ales din mulţimea de solicitanţi tocmai pe unul care e implicat într-
o crimă? Greg chicoti. Simt că am o erecţie numai când mă gândesc.
Alex găsise motivaţia lui Greg dezgustătoare, dar era în culmea extazului că-i
dăduse consimţământul.

- Deci, pot să redeschid dosarul?
- Cazul rămâne nerezolvat pentru că Hicks n-a fost adus în faţa instanţei. îşi
lăsase picioarele jos, făcând scaunul să lunece înainte cu zgomot. Trebuie totuşi
să-ţi spun că o fac împotriva voinţei mele şi numai pentru că am încredere în
instinctul tău. îmi placi, Alex. Te-am apreciat încă de pând făceai practică aici, ca
studentă. Lăsând la o parte fundul tău măreţ, îmi pare bine că lucrezi la noi.
Se uitase la materialul pe care-l adunase ea, jucân-du-se cu colţul unui dosar.
- N-am renunţat la părerea mea că ai ceva personal

CU tipii ăştia, cu oraşul, mă rog... Şi nu zic că n-ai dreptate. Dar nu-i suficient pentru a forma un dosar. Fără declaraţia acestui medic ţi-aş fi respins cererea.
Deci, în timp ce ai să fii acolo unde bivolii aleargă liberi şi căprioarele se joacă,
nu uita că e în joc şi pielea mea. îşi ridică ochii privind-o sever. Nu face vreo
boacănă.
- Vrei să spui că pot să mă duc în Texas-ul de vest?
- Păi nu acolo s-a întâmplat?
- Da, dar cum rămâne cu treburile mele de aici?
- Am să le pasez practicanţilor şi am să cer amânări. între timp, am să vorbesc
cu colegul meu din Purceii. Am făcut Dreptul împreună. Exact ce-ţi trebuie pentru
ceea ce vrei să faci. Nu-i prea strălucit şi e căsătorit cu una mai presus ca el, aşa
că veşnic încearcă să fie îndatoritor. Am să-l rog să te ajute în tot ce ai nevoie.
- Nu da prea multe detalii. Nu vreau să se ştie dinainte.
- Bine.
- Mulţumesc,Greg. spuse ea, sincer.
- Nu fi aşa grăbită, spusese el, tăindu-i elanul. Dacă dai de bucluc acolo, am să
te reneg. Procurorul general m-a lăsat să înţeleg că eu îi sânt succesorul. Doresc
această funcţie şi nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să am o târfă
deşteaptă şi prezentabilă la conducerea unuia dintre departamente. Asta face
impresie bună alegătorilor. îşi îndreptă spre ea un deget pătat de nicotină. Dar
dac-o zbârceşti, nu te cunosc, fetiţo. Clar?
- Eşti un ticălos fără scrupule. Greg rânjise cu o gură de crocodil.
- Nici mama nu mă plăcea prea mult.
- O să-ţi trimit o vedere, spusese ea, întorcându-se să plece.
- O clipă. Mai e ceva. Ai la dispoziţie treizeci de zile.
- Cum?
- Treizeci de zile să rezolvi.
- Dar...
- Atât pot să-ţi acord, fără să nu înceapă să cârâie cei de aici.' E mai mult decât
îţi dau dreptul simplele tale bănuieli şi impresii. Poţi s-accepţi sau să refuzi.
- Accept.
Greg nu ştia că Alex avea un termen mult mai presant, unul personal. Voia să-i
poată spune bunicii numele ucigaşului, înainte ca ea să moară. Nu-i păsa că
bunica ei era în comă. Va găsi o cale să pătrundă în conştiinţa ei. Ultima ei
suflare va fi liniştită şi Alex era sigură că o va lăuda.

Se aplecase peste biroul lui Greg.
- Ştiu că am dreptate. Voi aduce ucigaşul în instanţă şi voi obţine condamnarea
lui. Ai să vezi.
- Da, da. între timp, vezi cum face dragoste un cowboy. Şi ia notiţe. Vreau detalii
despre pinteni, pistoale şi toate celelalte.
- Perversule.
- Căţea. Şi nu trânti. Ah, fir-ar să fie!
Zâmbi amintindu-şi întâlnirea aceea. Nu luase în serios aluziile lui sexuale pentru
că ştia că se bucură de respectul lui profesional. Sălbatic cum era, Greg Harper
fusese mentorul şi prietenul ei din vara de dinaintea primului semestru de la
Facultatea de drept, când lucrase în biroul procurorului. Acum îşi punea pielea la
saramură pentru ea şi votul lui de încredere o impresionase.
Odată obţinut acordul lui Greg, nu mai stătuse să piardă timpul. îi trebuise o
singură zi pentru a-şi pune lucrările în ordine, să-şi elibereze biroul şi să-şi încuie
apartamentul. Plecase din Austin devreme şi făcuse o scurtă escală la Waco, la
căminul de bătrâni. Starea
bunicii era aceeaşi. Le lăsase numărul de telefon unde putea fi găsită în caz de
urgenţă.
îl sună pe procuror acasă, din camera ei de la motel.
- Domnul Chastain, vă rog, ceruse ea la întrebarea vocii de femeie care-i
răspunsese.
- Nu-i acasă.
- Doamna Chastain? E important să vorbesc cu soţul dumneavoastră.
- Cine sânteti?
- Alex Gaither. Auzi un râs uşor.
- Deci dumneata eşti aceea?
- Aceea?
- Aceea care-i acuză pe Mintoni şi pe şeriful Lambert de crimă. Pat era complet
năucit când a venit acasă. Nu l-am văzut niciodată aşa...
- Scuzaţi-mă, aţi spus „şeriful" Lambert?


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:04 PM | message # 3
Capitolul 3

Departamentul şerifului se afla la subsolul tribunalului din Purceii. Pentru a doua
oară în ultimele două zile, Alex îşi parcă maşina în scuarul cu parcare taxată şi
intră în clădire.
Era devreme. Nu era cine ştie ce activitate în şirul de birouri de la nivelul inferior.
în mijlocul acestui şir de boxe era o cameră mare, pătrată, la fel ca oricare alta
din ţară. Deasupra ei plutea o pătură de fum de ţigară ca un nor perpetuu. Mai
mulţi poliţişti erau adunaţi în jurul unei plite pe care aburea cafeaua. Unul dintre
ei vorbea, dar când o văzu pe Alex, se opri în mijlocul propoziţiei. Unul câte unul,
capetele se întoarseră până când fură faţă în faţă cu ea. Se simţea ca o intrusă

în acest loc ce părea evident destinat numai bărbaţilor. Egalitatea sexelor încă
nu pătrunsese în Departamentul şerifului din ţinutul Purceii.
îşi păstră cumpătul şi spuse, amabil:
- Bună dimineaţa.
- 'Mneaţa, răspunseră ei, în cor.
- Numele meu e Alex Gaither. Vreau să vorbesc cu şeriful, dacă se poate.
Informaţia era inutilă. Cu toţii ştiau deja cine este şi ce caută acolo. Veştile se
răspândesc repede într-un orăşel ca Purceii.
- Vă aşteaptă? întrebă unul din ajutorii de şerif, bătăios, după ce scuipă tutun
într-o cutie de fasole verde Del Monte.
- Cred că mă aşteaptă, spuse ea, sigură de sine.
- V-a trimis Pat Chastain?
Alex încercase să-l găsească din nou în cursul dimineţii, dar soţia îi spusese că
plecase deja la birou. îl căutase acolo, dar nu răspundea nimeni. Fie că-l
pierduse, fiind în trecere, fie că o evita.
- Ştie de ce sânt aici. Şeriful e înăuntru? repetă ea, pe un ton mai aspru.
- Nu cred.
- Nu l-am văzut.
- Daa, e aici, spuse unul din poliţişti, ranchiunos. A venit acum câteva minute.
Arătă cu capul spre un culoar. Ultima uşă pe stânga, doamnă.
- Mulţumesc.
Alex le" adresă un zâmbet graţios, fals şi se îndreptă spre culoar. Era conştientă
de privirile fixate asupra ei. Bătu la uşa indicată.
-Da?
Reede Lambert stătea la un birou de lemn plin de zgârieturi, care era probabil la
fe1 de vechi ca şi piatra de temelie a clădirii. Picioarele lui încălţate în cizme
stăteau încrucişate pe un colţ. Ca şi ieri, şedea lăsat pe spate, de data asta pe
un scaun rotativ.
Pălăria lui de cowboy şi o jachetă de piele cu blană pe margini erau agăţate pe
un cuier pom într-un colţ, între
fereastră şi un perete plin de afişe cu criminalii căutaţi de poliţie, prinse cu scoci
îngălbenit. Mâinile împreunate ţineau o cană de cafea.
-'Mneaţa, domnişoară Gaither...
Alex închise uşa cu atâta duritate, încât geamul ei mat se cutremură.
- De ce n-am fost informată ieri?
- Ca să vă stricăm surpriza? întrebă el cu un rânjet viclean. Cum aţi aflat?
- întâmplător.
- Ştiam c-o să veniţi mai curând sau mai târziu. Se ridică la verticală. Dar nu m-
aşteptam să fie chiar aşa devreme. Se sculă în picioare şi-i arătă celălalt scaun,
singurul de altfel din cameră, apoi se îndreptă spre o masă pe care era un aparat
de cafea. Vă tentează?
- Domnul Chastain ar fi trebuit să-mi spună.
- Pat? Ţi-ai găsit. în problemele delicate e slab ca un găinaţ.

Alex îşi duse mâna la frunte.
- E un coşmar.
Şeriful nu aşteptase ca ea să accepte sau să refuze cafeaua şi îi umplu o cană.
- Frişca? Zahăr?
- N-am venit în vizită de curtoazie, domnule Lambert. Şeriful puse cana cu cafea
pe marginea biroului, în
faţa ei şi se întoarse la locul lui. Lemnul şi arcurile vechi trosniră sub greutatea
lui.
- Ne dai de furcă încă de la început.
- Aţi uitat de ce-am venit?
- Nici o clipă, dar nu cred că îndatoririle dumneavoastră vă opresc să beţi o
cafea. Sau e vreo chestie religioasă?
Exasperată, Alex îşi puse poşeta pe birou, se duse la masă şi îşi puse o lingură
de frişca în cană.
Cafeaua era tare şi fierbinte - cam ca privirea cu care
o fixa şeriful - şi mult mai bună ca licoarea călduţă pe care o băuse la barul
motelului Westerner. Dacă o făcuse el, înseamnă că se pricepea la cafele. De
altfel, părea un om foarte capabil. Lăsat pe spatejn scaun, nu părea deloc
îngrijorat că fusese implicat într-o crimă.
- Cum vă place oraşui nostru, domnişoară Gaither?
- N-am avut timp să-mi fac o părere.
- Ei, lăsaţi. Sânt convins că aţi venit din capul locului cu gândul să nu vă placă.
- De ce credeţi asta?
- Ar fi fost normal, nu?
Aluzia lui nepăsătoare la adresa -morţii mamei ei o enervă.
- N-a murit, pur şi simplu. A fost ucisă. Brutal.
- îmi amintesc, spuse el, posomorât.
- Şi dumneavoastră sânteţi cei care a găsit-o, nu? Şeriful îşi coborâ ochii la
ceaşca de cafea şi o privi mult
timp înainte de a lua o nouă înghiţitură. O dădu pe gât scurgând ultima picătură
de parcă ar fi fost whisky.
- Dumneavoastră aţi omorât-o pe mama, domnule Lambert?
Pentru că nu-i putuse studia reacţia cu o zi mai înainte, voia s-o facă acum.
Şeriful îşi ridică brusc capul.
- Nu. Aplecându-se în faţă, îşi propti coatele pe birou şi o privi în ochi. Hai să
lăsăm prostiile. E bine să lămurim lucrurile de la început, ca să nu mai pierdem
timpul. Dacă vreţi să mă interogaţi.vdomnişoară Consilier, va trebui să mă
chemaţi în faţa instanţei.
- Refuzaţi să colaboraţi la investigaţia mea?
- N-am zis asta. Biroul acesta vă stă la dispoziţie conform instrucţiunilor primite
de la Pat. Personal, am să vă ajut în orice mod.
- Din bunătate? întrebă ea, dulce.

- Nu, ci pentru că vreau să se termine odată cu povestea asta. Clar? Ca să vă
întoarceţi la Austin unde vă e locul şi să lăsaţi trecutul să aparţină trecutului. Se
ridică în picioare pentru a-şi umple cana. Peste umăr, o întrebă: de ce aţi venit
aici?
- Pentru că nu Bud Hicks a ucis-o pe mama.
- De unde naiba ştiţi? Sau poate v-a spus-o chiar

el? - Nu. Hicks e mort.
îşi dădu seama după reacţia lui că nu ştia. Şeriful se duse la fereastră şi privi
afară, sorbind gânditor din cafea.
- Fir-aş al dracu'l Bud prostănacu' e mort.
- Bud prostănacu'?
- Aşa-i spunea lumea. Nu cred că-i ştia cineva numele de familie, până la
moartea Celinei şi până când n-a apărut în ziare.
- Mi s-a spus că era arierat. Bărbatul de la fereastră dădu din cap.
- Da şi avea dificultăţi de vorbire. Era greu de înţeles.
- Trăia cu părinţii?
- Cu mama lui. Şi ea era pe jumătate cretină. A murit la scurtă vreme după ce l-
au închis pe Bud.
Continuă să privească printre jaluzelele de la fereastră, stând cu spatele la ea.
Silueta lui era zveltă, umeri largi, şolduri înguste. Blugii lui erau puţin cam prea
strânşi pe corp. Alex se mustră pe sine pentru aceste gândurl.
- Bud prostănacu' pedala prin oraş pe una din acele triciclete mari, spuse eh îl
puteai auzi de la distanţă. Zdrăngănea şi troncănea ca taraba pe rotile a
vânzătorului ambulant. Era plină de tot felul de lucruri. Cotrobăia prin gunoaie.
Fetiţelor li se spunea să se ferească de el. Noi, băieţii, râdeam de el, făceam
glume, chestii d-astea - dădu din cap trist. Păcat.
- A murit într-un sanatoriu de boli mintale, încarcerat
pentru o crimă pe care n-a comis-o.
Comentariul ei îl făcu să se întoarcă spre ea.
- N-aveţi nici o dovadă că n-a făcut-o.
- O voi găsi.
- Nu există.
- Sânteţi atât de sigur? Aţi distrus dovezile în dimineaţa în care aţi găsit corpul
Celinei?
O cută adâncă apăru între sprâncenele lui.
-- N-aveţi altceva mai bun de făcut? N-aveţi destule cazuri de rezolvat? De ce aţi
început această anchetă, în fond?
Alex îi servi acelaşi motiv ca şi lui Greg Harper.
- Justiţia nu şi-a făcut datoria. Buddy Hicks era nevinovat. A ispăşit vina altcuiva.
- A mea, a lui Junior, sau a lui Angus?
- Da, a unuia din dumneavoastră.

- Cine v-a spus asta?
- Bunica mea.
- Aha, încep să înţeleg. îşi înfipse degetul mare de la mână în centură, celelalte
degete, bronzate, curbându-se neglijent peste fermoarul pantalonilor. Nu v-a
spus şi cât era de geloasă, în acelaşi timp?
- Bunica? Pe cine?
- Pe noi. Pe Minton junior şi pe mine.
- Mi-a spus că eraţi precum cei trei muşchetari.
- Iar ei nu-i convenea. V-a spus ce-i făcea Celinei?
Nu fusese nevoie. Casa modestă în care crescuse Alex fusese un adevărat
muzeu al mamei ei. Observând-o că se încruntă, şeriful răspunse în locul şi.
- Nu. Văd că doamna Graham a omis să vă spună.
- Credeţi că am venit în scop de vendetă? -îhâ.
- Ei bine, nu, spuse Alex, defensiv. Cred că există destule fisuri în cazul ăsta
pentru a justifica ancheta. Asta
e şi părerea lui Harper, procurorul districtual.
- Egomaniacul ăla? pufni el cu dispreţ. Ar băga-o la zdup şi pe mă-sa pentru
prostituţie, dacă asta l-ar putea ajuta să pună mâna pe postul de procuror
general.
Alex ştia că afirmaţia lui era parţial adevărată. încercă un alt atac.
- Când domnul Chastain va cunoaşte mai bine faptele, va fi de acord că a fost o
grosolană eroare judiciară.
- Pat n-a auzit de Celina până ieri.E prins până peste cap cu prinderea
muncitorilor ilegali mexicani şi a vânză-torilor de narcotice.
- Greşesc dacă cer să se facă dreptate? Dacă mama dumneavoastră ar fi fost
înjunghiată într-un grajd, n-aţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a-l vedea
pe făptaş pedepsit?
- Nu ştiu. Mama a părăsit lumea asta înainte ca eu să fiu destul de mare să mi-o
amintesc.
Aiex simţi un val de simpatie nepermisă pentru el. Nu era de mirare că pozele pe
care le văzuse înfăţişau un tânăr foarte emotiv, cu ochii mult mai maturi decât
vârsta sa. Nu se gândise niciodată s-o întrebe pe bunica ei de ce arăta atât de
serios.
- Domnule Lambert, mă puneţi într-o situaţie dificilă. Dumneavoastră sânteţi unul
dintre suspecţi. Se ridică şi îşi luă poşeta. Mulţumesc pentru cafea. Regret că v-
am deranjat la o oră atât de matinală. Oe acum va trebui să mă bizui pe poliţia
locală, pentru sprijin.
- O clipă.
Alex, care se îndrepta deja spre uşă, se opri şi se întoarse. -Da?
- Nu există poliţie.
Descumpănită de această informaţie, privi cum întinde mâna să-şi ia pălăria şi
haina. Trecu pe lângă ea, îi deschise uşa, apoi o urmă.

- Sam, vezi că plec. Sânt vis-â-vis. Ajutorul dădu din cap. Pe aici, spuse Reede,
apucând-o de cot şi condu-când-o spre un mic lift pătrat, de la capătul
coridorului.
Intrară în el împreună. Uşa scârţâi când o închise. Sunetul de roţi zimţate nu era
prea reconfortant şi Alex se rugă în gând să nu se defecteze.
încercă să ajute liftul concentrându-se puternic asupra urcuşului. Şi tot timpul era
conştientă de prezenţa lui Lambert atât de aproape de ea, încât hainele lor se
atingeau. Reede o studia, de asemenea.
- Semeni cu Celina, spuse el.
- Ştiu.
- Statura, manierele. Părul e mai închis totuşi şi are mai mult roşu. Şi ochii diferă;
ai ei erau căprui, nu albaştri. Privirea lui se opri pe faţa ei. Dar există o mare ase-
mănare.
- Mulţumesc. Mama a fost o femeie frumoasă.
- Toată lumea spunea asta.
- Si dumneavoastră?
- Mai ales eu.
Liftul se opri cu o smucitură. Alex îşi pierdu echilibrul şi căzu peste el. Reede o
prinse de braţ şi o ţinu până îşi recapătă echilibrul, ceea ce durase cam mult,
pentru că în clipa în care se despărţiră, Alex se simţi uşor ameţită şi emoţionată.
Erau la primul etaj. Reede îşi îmbrăcă jacheta în timp ce o conducea spre o
ieşire dosnică.
- Maşina mea e parcată în faţă, îi spuse ea, în timp ce ieşeau din clădire. Să mai
pun bani în aparatul de taxat?
- Nu-i nevoie. Dacă vă amendează, aveţi prieteni sus-puşi.
Zâmbetul lui nu era atât de fotogenic ca al lui Minton junior, dar era la fel de
atrăgător. îi declanşa un zvâcnet în abdomen, ciudat, plăcut, înfricoşător.
. Rânjetul lui scurt îi accentuase trăsăturile feţei. Arăta, până la ultima zi, cei
patruzeci şi trei de ani ai săi, dar ridurile se potriveau bine cu structura lui
osoasă, masculină, solidă. Avea părul blond închis care nu cunoscuse încă
mâna unui frizer. îşi puse pălăria de cowboy şi îi aranja borul ca să-i coboare
până la sprâncene, care erau o nuanţă sau două mai închise ca părul.
Avea ochii verzi. Alex observase asta din clipa în care intrase în birou.
Reacţionase ca oricare altă femeie în prezenţa unui bărbat atrăgător. Reede n-
avea nici burtă, nici moliciunea bărbaţilor de vârstă medie. Fizic, arăta cu
douăzeci de ani mai tânăr.
Trebui să-şi amintească că era aici în calitate de anchetator din partea statului
Texas şi că ar trebui să-l privească pe Reede Lambert prin ochii procurorului şi
nu ai femeii. în plus, era cu o generaţie mai în vârstă ca ea.
- Aţi rămas fără uniforme curate, astăzi? întrebă ea în timp ce traversau strada.
Lambert purta blugi Levi's, vechi, decoloraţi, strâmţi, ca aceia pe care-i poartă
cowboys la rodeo. Jacheta era din piele maron şi strâmtă la talie, ca a unui pilot
pe bombardiere. Marginea îmblănită care ieşea în afară, putând servi ca guler,

era probabil de coiot. Imediat ce ieşiseră, îşi pusese ochelari de aviator. Lentilele
erau atât de negre, încât nu-i mai putea vedea ochii.
- A fost o vreme când nu puteam suferi uniformele, aşa că atunci când am
devenit şerif, am pus condiţia clar să nu mă oblige să port uniformă.
- De ce nu puteaţi suferi uniformele? Reede zâmbi tainic.
- încercam să fiu mai isteţ ca ele, sau cel puţin să le evit.
- Eraţi un infractor?
- Omul dracului.
- Aţi avut de-a face cu poliţia?
- Frecuşuri.
- Şi ce v-a schimbat? Religia? Frica? O noapte sau două la închisoare? Şcoala
de corecţie?
- Nu. Ideea că dacă puteam să fiu mai bun decât poliţia, puteam să fiu mai bun şi
decât infractorii. Dădu din umeri. Părea o alegere cât se poate de naturală. Vă e
foame?
înainte ca ea să poată răspunde, şeriful deschise uşa cafenelei B & B, O falangă
pusă deasupra uşii le anunţă intrarea. Se părea că e locul unde, se întâmplă tot
felul de lucruri. Fiecare masă, din plastic roşu cu picioare de metal cromat, era
ocupată. Reede o conduse spre o boxă liberă de lângă perete.
Fu salutat de directori executivi, fermieri, muncitori, cowboys şi secretare, fiecare
distingându-se prin îmbrăcămintea sa. Toţi, afară de secretare, purtau cizme.
Alex o recunoscu pe Imogene, secretara lui Pat Chastain. Imediat ce trecură de
masa ei, aceasta se lansă într-o explicaţie aprinsă, şoptită, despre cine era Alex,
femeilor cu care era. Pe măsură ce explicaţia trecea de la o masă la alta, se
aşternea tăcerea.
Fără îndoială, acest microcosm din Purceii se aduna la S & S în fiecare
dimineaţă, în timpul pauzei de cafea. Un străin făcea vâlvă. Dar întoarcerea fiicei
Celinei Gaither făcea cât un buletin de ştiri. Alex se simţea ca un fulger, pentru
că ea, fără îndoială, atrăgea curenţii electrici. Unii îi erau defavorabili.
O baladă despre dragostea irosită se revărsa din to-nomat. Era în competiţie cu

„Magazin Orar", o emisiune gălăgioasă de la televizorul alb-negru, dintr-un colţ al încăperii. Se discuta impotenţa masculină, spre hazul vulgar al unui trio de
lucrători. Mişcarea împotriva fumatului încă nu ajunsese la Purceii şi fumul era
dens de putea fi tăiat cu cuţitul. Prevala mirosul de slănină prăjită.
O chelneriţă în pantaloni de poliester purpurii şi o bluză de satin auriu-sclipitor
veni spre ei cu două ceşti de cafea şi o farfurie de gogoşi proaspete, bine
crescute. I se adresă lui Reede, făcându-i cu ochiul: „Bună, Reede", apoi se
întoarse în bucătărie unde bucătarul prăjea cu înde-mânare ouă, în timp ce o
ţigară îi atârna în colţul buzelor.
- Serviţi-vă.
Alex acceptă oferta. Gogoşile erau calde şi glazura de zahăr i se topea pe limbă.
- Aveau astea pregătite pentru dumneavoastră. Aveţi masă rezervată? Aveţi
abonament?

- Numele proprietarului e Pete, răspunse el, arătând spre bucătar. îmi pregătea
micul dejun în fiecare dimineaţă, când mergeam la şcoală.
- Foarte generos.
- N-o făcea din caritate, spuse el, tăios. îi măturam localul după-amiaza.
Atinsese fără să vrea un punct dureros. Reede Lambert suferea din cauza
copilăriei lui fără mamă. Nu era însă momentul să ceară şi alte lămuriri. Mai ales
cu ochii tuturor îndreptaţi asupra ei.
Reede devoră două gogoşi, apoi bău cafeaua fără să facă risipă nici de
mâncare, nici de timp, nici de mişcări. Mâncă de parcă urma să stea mult timp
flămând.
- Lume multă, comentă ea, lingându-şi degetele de zahăr, intenţionat.
- Da. Oamenii mai în vârstă ca mine nu se înghesuie în noile complexe
comerciale sşu snack-baruri de pe şoseaua interstatală. Alea sânt pentru tineri şi
nou-veniţi. Dacă nu-l găseşti pe cel pe care îl cauţi nicăieri, o să-l găseşti \aB &

B. Angus va veni probabil imediat. Cartierul general al corporaţiei ME edupă colţ, dar el tratează unele afaceri chiar aici, în încăperea asta.
" Vorbiţi-mi despre Mintoni.
Reede luă ultima gogoaşă, de vreme ce era clar că
Alex n-o voia.
- Sânt bogaţi, dar nu ostentativi. Bine văzuţi în oraş.
- Sau temuţi.
- De unii, poate, admise el, dând din umeri.
- Ferma e doar una din afacerile lor?
- Da, dar e bunicică... Angus a realizat-o din nimic, din hectare de praf şi din
voinţă.
- Mai precis, cu ce se ocupă ferma?
- Baza e creşterea cailor de curse. Cai de rasă. Unii sânt speciali pentru cursa de
un sfert de milă. Sânt cam o sută cincizeci de cai pe care-i pregătesc pentru
instructorii de alergări.
- Se pare că-i cunoaşteţi destulde bine.
- Am şi eu câţiva cai de curse. îi ţin acolo permanent, arătă spre ceaşca ei goală.
Dacă aţi terminat aş vrea să vă arăt ceva.
- Ce? întrebă ea, surprinsă de schimbarea bruscă de subiect.
- Nu-i departe.
Ieşiră din S & B, dar nu înainte ca Reede să spună la revedere tuturor celor care-
l salutaseră la venire. Nu plăti consumaţia, dar fu salutat de Pete bucătarul şi
chelneriţa îl bătu pe umăr, afectuos.
Maşina oficială a lui Reede, un Blazer, era parcată la bordură în faţa tribunalului.
Spaţiul era rezervat pentru el, cu un mic semn. Descuie uşa, o ajută pe Alex să
urce în cabina vehicolului cu tracţiune pe toate roţile, apoi se urcă şi el. Merseră
puţin, apoi se opriră în faţa unei case mici.
- Asta e, spuse el. -Ce?
- Aici locuia mama dumneavoastră.

Alex îşi întoarse capul pentru a se uita la construcţia de lemn.
- Cartierul arată acuma altfel decât pe vremea când
locuia ea aici. Totul s-a schimbat. Aici unde trotuarul are o mică adâncitură,
exista un pom.
- Da, am văzut în poze.
- S-a uscat acum câtiva ani şi a fost tăiat. Oricum, spuse el, băgând din nou în
viteză, m-am gândit că poate aţi vrea s-o vedeţi.
- Mulţumesc.
în timp ce Blazerul se îndepărta, Alex rămase cu ochii la casă. Albul devenise
cenuşiu. Soarele fierbinte de vară decolorase umbrarul maron de deasupra
ferestrelor din faţă. Nu era atrăgătoare, dar continuă s-o privească până n-o mai
văzu.
Acolo locuise deci cu mama ei, două luni. în camerele âcelea Celina o hrănise, o
îmbăiase, o legănase şi îi cântase cântece de leagăn. Acolo ascultase mama ei
piînsetele ei nocturne. Pereţii aceia auziseră şoaptele fierbinţi de dragoste ale
mamei ei pentru ea.
Alex nu-şi amintea, bineînţeles. Ştia însă că aşa fusese.
Controlindu-şi emoţiile, reîncepu conversaţia pe care o avuseseră la S & B.
- De ce e atât de importantă pista asta de alergări pentru Mintoni?
Reede o privi ca pe un om care nu-i în toate minţile.
- Bani. Ce altceva.
- Se pare că au destui.
- Nimeni n-are destui, remarcă el cu un rânjet mohorât. Şi numai cineva care a
fost aşa sărac ca mine poate spune asta. Priviţi în jur. Făcu un gest arătând
magazinele goale de-a lungul drumului principal pe care mergeau. Vedeţi toate
magazinele astea goale şi anunţurile de pe ele? Când afacerile cu petrolul au dat
faliment, s-a prăbuşit şi economia oraşului. Aproape toţi lucrau în domeniul
petrolier
-înţeleg.
- Da? Mă îndoiesc, spuse el, înciudat. Oraşul ăsta are nevoie de pistele alea
pentru a supravieţui. Ceea ce nu ne trebuie este o juristă spilcuită, roşcată şi cu
ochi albaştri, cu haină de blană care să vină şi să dea totul peste cap.
- Am venit să anchetez o crimă, izbucni ea, lezată de insulta neaşteptată. Pista
de alergare, autorizaţia de pariuri şi economia locală n-au nici o legătură cu ea.
- Cum dracu' să nu. Dacă-i ruinezi pe Mintoni, ruinezi tot ţinutul.
- Dacă Mintonii se dovedesc a fi vinovaţi, se ruinează singuri.
- Ascultă, doamnă, n-ai să descoperi nici un fel de indicii noi în legătură cu crima.
Tot ceea ce vei reuşi să faci, va fi să produci agitaţie. Nu vei avea nici un sprijin
din partea localnicilor. Nimeni n-o să spună ceva contra Mintonilor, pentru că
viitorul acestui oraş depinde de construirea acelei piste de alergări.
- Iar dumneata eşti în capul listei celor loiali şi nevorbăreţi.
- Exact.

- De ce? îl presă ea. Te au la mână cu ceva. Ar putea vreunul din ei să spună că
ai fost în grajdul acela înainte de a fi descoperit corpul mamei mele? Şi la urma
urmei, ce făceai acolo în momentul acela?
- Ceea ce făceam în fiecare zi. Scoteam bălegarul din grajduri. Lucram pentru
Angus la vremea aia.
Alex fu surprinsă.
- N-am ştiut.
- Sânt multe lucruri pe care nu le ştii. Şi e mai bine aşa.
Trase Blazerul în parcarea de la tribunal şi frână brusc făcând-o să cadă în faţă,
susţinută de centura de siguranţa.
- Ai face bine să laşi trecutul în pace, domnişoară Gaither.
- Mulţumesc. Am să consider asta un sfat.
Se dădu jos şi trânti uşa după ea.
înjurând prântre dinţi, Reede o prâvi îndepărtându-se pe trotuar. Ar fi vrut să stea
relaxat să se bucure de priveliştea picioarelor ei, de unduirea încântătoare a
şoldurâlor şi tot restul care-i captase imediat atenţia din clipa în care intrase în
biroul lui Pat Chastain cu o zi înainte. Numele ei însă îi răpise şansa de a se
delecta cu aprecierâ pur masculine.
Fiica Celinei, se gândi .el acum, scuturând din cap consternat. Nu era de mirare
că o găsea pe Alex atât de atrăgătoare. Mama ei fusese tovarăşa lui de suflet din
şcoala primară, dirKziua în care un copil răutăcios o insultase că nu are tată,
după moartea tatălui ei în urma unui atac de cord.
Ştiind cât îl poate durea pe cineva să fie ridiculizat din cauza părinţilor, Reede se
repezi s-o liniştească pe Celina. De atunci se luptase de multe ori pentru ea. Cu
Reede ca purtător de drapel, nimeni nu mai îndrăznea să se lege de ea. Se
cimentase o legătură. Relaţia lor fusese extraordinară şi exclusivă până apăruse
tânărul Minton, care fusese şi el inclus.
Ştia deci că n-ar trebui să fie surprins că ajutorul procurorului districtual din
Austin stârnise astfel de emoţii în el. Probabil singurul lucru care ar fi trebuit să-l
alarmeze era intensitatea acestei emoţii. Deşi Celina făcuse un copil, murise
foarte tânără. Alexandra era întruchiparea femeii care ar fi putut ea deveni.
Ar fi vrut să considere interesul lui drept nostalgie, o amintire tandră a iubitei lui
din copilărie. Dar s-ar fi minţit singur. Dacă avea nevoie de vreun ajutor pentru a
defini natura interesului său, n- avea decât să-şi amintească de calda presiune
din blugii lui, în timp ce o privea cum îşi linge degetele.
„Isuse!" Se simţea la fel de încurcat în privinţa acestei femei cum se simţise şi
faţă de mama ei, exact înainte de a fi găsită moartă.
Cum se poate ca două femei la distanţă de douăzeci şi cinci de ani, să aibă un
impact atât de puternic asupra vieţii lui? Dragostea lui pentru Celina aproape că-l
ruinase. Fiica ei era o ameninţare la fel de mare. Dacă începea să facă săpături,
numai Dumnezeu ştie ce necazuri s-ar ivi.
Intenţiona să-şi schimbe slujba de şerif cu una care să-i dea poziţie socială şi
bani. Categoric nu voia ca viitorul lui să fie umbrit de o anchetă juridică.

Reede nu se zbătuse toţi anii aceştia pentru a lăsa acum să-i scape roadele
muncii lui. îşi petrecuse întreaga viaţă de adult pentru a compensa ceea ce-i
lipsise în copilărie. Acum când respectul pe care şi-l dorea era atât de aproape,
n-avea de gând să stea cu braţele încrucişate şi să lase ca ancheta Alexandrei
să le reamintească oamenilor originea lui. Nebuna asta de apărătoare a legii
putea să-l distrugă, dacă nu era oprită la timp.
Oamenii care spun că bogăţia nu e importantă au de toate din belşug. El nu
avusese niciodată nimic. Până acum. Era hotărât să meargă până în pânzele
albe pent-ru a proteja ceea ce avea.
Coborând din maşină şi intrând în tribunal, blestemă ziua în care se născuse
Alexandra Gaither, aşa cum o făcuse şi atunci. în acelaşi timp, nu se putu abţine
să se gândească la ideea că gura ei isteaţă ar fi bună şi pentru altceva decât să
împroaşte cu acuzaţii şi cu fraze din jargonul juridic. Ar fi pariat câştigul său
următor, la cursele de cai, că aşa este.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:06 PM | message # 4
Capitolul 4

Judecătorul Joseph Wallace era cel mai bun client pentru Mylanta al magazinului Prairie Drugstore. Ştia, în timp ce se îndepărta de masă, că va trebui să ia o înghiţitură sau două din licoarea aia, până la sfârşitul după-amiezei. Fiica lui,
Stacey, îi preparase prânzul, după cum o făcea zilnic, în afară de duminica, şi
atunci se duceau la bufetul de la Country Club. Găluştile lui Stacey, uşoare şi
pufoase, căzuseră ca de obicei ca nişte mingi de golf în stomacul său.
- Nu te simţi bine? întrebase ea observând că tatăl ei îşi freca stomacul, absent.
- Ba da.
- Pui cu găluşti e mâncarea ta preferată.
- Prânzul a fost delicios. Stomacul meu e cam nervos azi.
-la un pepermint. Stacey îi întinse o bomboană, dintre acelea pe care le ţinea la
îndemână pe o măsuţă de cafea, din lemn de cireşi Wallace luă o bomboană
înfăşurată în hârtie roşie cu dungi albe şi o puse în gură.
- Ai vreun motiv deosebit să ai nervi la stomac?
Stacey devenise dădaca tatălui ei după moartea mamei, cu câţiva ani în urmă.
Era nemăritată şi se apropia rapid de vârsta medie, dar nu arătase niciodată vreo
ambiţie în afară de aceea de a fi gospodină. Pentru că nu avea nici soţ, nici copii,
îşi revărsa atenţiile asupra judecătorului.
Nu fusese niciodată o frumuseţe, iar vârsta nu îmbunătăţise cu nimic înfăţişarea
ei. Descrierea atributelor ei fizice în eufemisme pline de tact n-ar avea sens.
întotdeauna fusese anostă. Chiar şi aşa însă, poziţia ei în Purceii era bine
stabilită.
Toate ligile de femei din oraş aveau numele ei înscris la loc de onoare. Ţinea un
curs la Şcoala duminicală pentru fete, la Prima Biserică Metodistă, vizita regulat
pensionarii căminului de bătrâni în fiecare sâmbătă dimineaţa şi juca bridge în

fiecare marţi şi joi. Agenda ei era veşnic plină. Se îmbrăca bine, cu haine
scumpe, deşi cam prea extravagante pentru vârsta ei.
Manierele ei erau ireproşabile, decorul rafinat, temperamentul senin. Trecuse
peste dezamăgiri într-o manieră nobilă şi demnă de admiraţie. Toată lumea se
gândea că era fericită şi mulţumită.
Se înşelau.
Judecătorul Wallace, un bărbat firav, îşi îmbrăcă haina lui grea în timp ce se
îndrepta spre uşă.
- Angus m-a sunat aseară.
- Da? Şi ce voia? întrebă Stacey, în timp ce-i ridica gulerul în jurul urechilor
pentru a-l feri de vânt.
- A venit fiica Celinei Gaither.
Stacey se opri din ceea ce făcea şi se dădu un pas înapoi. Ochii lor se întâlniră.
- Fiica Ceiinei Gaither? Vocea care ieşea printre buzele ei livide era subţire şi
slabă.
- îţi aminteşti de fetiţă? Alexandra cred că-i spunea.
- Da, îmi aduc amintb de Alexandra, repetă Stacey, vag. E aici în Purceii?
* - De ieri. S-a făcut mare.
- De ce nu mi-ai spus aseară când m-am întors acasă?
- Ai venit târziu de la supeul acela, iar eu mă băgasem în pat. Ştiam că trebuie să
fii şi tu obosită şi nu era cazul să te mai deranjez cu asta.
Stacey se îndepărtă şi îşi găsi de lucru strângând ambalajele de celofan ale
bomboanelor. Tatăl ei avea obiceiul enervant de a le arunca peste tot.
- De ce m-ar deranja apariţia asta bruscă a fiicei Celinej?
- într-adevăr n-ar avea de ce, spuse judecătorul, bucuros că nu trebuia s-o
privească în ochi. O să stârnească însă vâlvă în tot oraşul ăsta afurisit.
Stacey se întoarse la el. Degetele ei mototoleau o bucată de celofan incolor.
- De ce?

N Judecătorul îşi mască o râgâială cu pumnul. - E procuroare în biroul procurorului districtual din Austin.
- Fiica Celinei?! exclamă Stacey.
- A dracu' chestie, nu? Cine ar fi bănuit că va ajunge aşa departe, crescută doar
de bunică!
- încă nu mi-ai spus de ce s-a întors în Purceii. E în vizită?
Judecătorul scutură din cap.
- în interes de serviciu, cred.
- Are vreo legătură cu licenţa pentru pariuri dată lui Minton?
Judecătorul privi în lături, trăgând nervos de un nasture al hainei.
- Nu... este... ăăă... are aprobarea procurorului districtual să redeschidă dosarul
privind uciderea mamei ei.
Pieptul descărnat al lui Stacey păru să se mai adân-cească un pic. Pipăi cu
mâinile în spatele ei căutând un loc pe care să cadă dacă va leşina.
Judecătorul, prefăcându-se că nu observă tulburarea ei, spuse:

- Pat Chastain a trebuit să aranjeze o întâlnire între ea şi Mintoni plus Lambert.
După cum zice Angus, i-a anunţat cu emfază că nu se va lăsa până nu va afla
care din ei a omorât-o pe mama ei.
- Cum? Ce-i nebună?
- După cum zice Angus, nu. Pare ascuţită ca un brici, pe deplin stăpână pe sine
şi cât se poate de serioasă.
Stacey se lăsă moale pe braţul canapelei şi îşi duse una din mâinile ei subţiri la
baza gâtului.
- Cum a reacţionat Angus?
- ll cunoşti pe Angus. E greu de doborât. Părea amuzat de toată povestea asta.
Spunea că nu-i nici o problemă, că n-are cum să aducă dovezi în faţa instanţei,
pentru că nu există. Bud prostănacul era vinovatul. Judecătorul îşi îndreptă
spatele. Şi nimeni nu poate pune la îndoială verdictul dat de mine, că omul acela
nu era apt să fie judecat.
- Aşa zic şi eu, spuse Stacey, ridicându-se în apărarea lui. N-aveai nici o
alternativă decât să-l trimiţi pe Bud prostănacul la sanatoriu.
- Am revizuit dosarul lui medical în fiecare an, am luat depoziţii de la doctorii care
l-au tratat. Instituţia aia nu e o gaură de şerpi. E unul din cele mai bune spitale
din Texas.
- Tată, nimeni nu te arată cu degetul. Doamne sfinte, n-au decât să verifice
activitatea ta de judecător. De mai bine de treizeci de ani, reputaţia ta e nepătată.
Judecătorul îşi trecu mâna prin părul rărit.
- îmi displace teribil chestia asta acum. Poate ar trebui
să ies la pensie mai devreme, să nu mai aştept până la vară, când împlinesc
vârstă.
- Ba să nu faci asta, domnule judecător. Vei sta pe scaunul ăla până în clipa
pensionării, nici o zi mai puţin. Nudmit să fii alungat de vreunul din parveniţii
ăştia, abia ieşiţi de pe băncile şcolii!

In ciuda acestei atitudini bătăioase, de sprijin, ochii ei trădau o anumită anxietate. - Ţi-a spus Angus cum e... Cum arată fata? Seamănă cu Celina?
- Oarecum. Judecătorul ajunse la uşă şi o deschise. In timp ce ieşea, murmură
cu regret, peste umăr: Angus spunea că e mai drăguţă.
Stacey rămase ţeapănă pe braţul canapelei, mult timp după plecarea lui, privind
în gol. Uitase complet să strângă farfuriile de pe masă.
- Bună ziua, domnule judecător Wallace. Numele meu e Alex Gaither.
Prezentările nu mai erau necesare. Ştiuse cine este din clipa în care intrase în
camera de lângă biroul lui. Doamna Lipscomb, secretara lui, îi făcuse un semn
cu capul spre un scaun de lângă peretele opus. întorcându-se, văzu o femeie
tânără, de vreo douăzeci şi cinci de ani, dacă aprecierea lui era exactă, stând pe
scaunul cu spătar, cu toată îndrăzneala şi încrederea în sine a unei regine. Avea
un aer pe care-l moştenise de la mama ei.
El personal nu avusese prea mult de-a face cu Celina Gaither, dar ştia totul
despre ea de la Stacey. Fetele fuseseră colege de clasă toţi cei unsprezece ani

de şcoală. Chiar şi fără să ia în seamă gelozia tipic adolescentină a lui Stacey, îşi
construise imaginea, deloc flatantă, a unei
fete care ştia că e frumoasă, care plăcea şi care-i ţinea pe toţi băieţii din clasă în
palmă, inclusiv pe cei doi care contau într-adevăr: tânărul Minton şi Reede
Lambert.
De prea multe ori, Stacey suferise din cauza Celinei. Numai pentru acest motiv
judecătorul o dispreţuise. Şi pentru că această tânără era fiica ei, îi displăcu de la
prima vedere.
- Bună ziua, domnişoară Gaither.
Wallace îi strânse mâna întinsă, dar nu mai mult decât era necesar pentru a
îndeplini o formalitate. îi era greu să considere femeia asta mondenă colega lui.
Prefera procurorii cu cămăşi albe şi costume de lână, nu fuste mini şi haine de
blană. Membrii viabili ai baroului trebuiau să emane un uşor miros de tabac şi
cărţi legate în piele, nu parfumuri fine.
- V-a spus procurorul districtual, Chastain, de ce am venit?
- Da, azi-dimineaţă. Dar ştiam de aseară, de la Angus. Alex îşi înălţă capul ca şi
când ar fi vrut să spună că
acea informaţie era interesantă şi merita reţinută pentru a fi rumegată.
Judecătorului îi venea să-şi dea palme că i-o oferise.
Adevărul e că Wallace era puţin copleşit. Angus Minton avusese dreptate:
Alexandra Gaither arăta mult mai bine decât mama ei.
Când Alex îşi mişcă capul, o rază de soare, intrând pe fereastră, i se aşeză pe
părul roşu făcându-l să pară o flacără. Gulerul de blană îi atingea obrazul, dând
tenului ei prospeţimea delicioasă a caiselor coapte. Stacey avea o haină similară,
dar tenul ei rămânea tot cenuşiu şi rece.
- Putem sta puţin de vorbă în biroul dumneavoastră, domnule judecător? întrebă
ea, politicos.
Wallace îşi consultă ceasul, fără rost.
- Mă tem că nu. Am venit doar să văd dacă sânt mesaje pentru mine. Sânt
ocupat în exterior toată după-
amiaza. Doamna Lipscomb tresărise surprinsă, un semn mut că minţea.
Alex îşi privi vârful pantofilor o clipă.
- Regret că trebuie să insist, dar e ceva foarte important şi sânt nerăbdătoare să
încep ancheta cât mai curând. înainte de a porni vreau să verific unele date cu
dumneavoastră. N-o să dureze mult. Colţurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet.
Sânt sigură că cooperarea dumneavoastră va fi apreciată de şefii mei din Austin.
Judecătorul Wallace nu era un prost. Şi nici Alex. Nu putea să-l oblige, dar putea
să-i creeze o imagine proastă în faţa procurorului districtual din ţinutul Travis,
care se afla în graţiile celor apropiaţi puterii.
- Foarte bine. Poftiţi. îşi scutură haina de pe umeri, îi ceru secretarei să nu-l
deranjeze cu telefonul, apoi o urmă pe Alex în birou. Luaţi loc.
- Mulţumesc.

Stomacul îl ardea în mijloc ca un meteor zdrobit. Băuse două înghiţituri de
antacid în drum spre tribunal, dar mai avea nevoie de una. Alex nu părea câtuşi
de puţin vorbăreaţă. Se aşezase la birou în faţa lui şi îşi scosese graţioasă haina.
- Să trecem la subiect, domnişoară Gaither, spuse ei, imperativ. Ce doriţi să ştiţi?
Alex îşi deschise geanta diplomat şi scoase un teanc de hârtii. Judecătorului îi
venea să geamă.
- Am citit transcrierea audierii lui Bud Hicks şi vreau să vă pun câteva întrebări.
- Ca de exemplu?
- De ce vă grăbeaţi?
- Pardon?
- Bud Hicks a fost arestat în baza unei acuzaţii de crimă şi ţinut fără cauţiune în
închisoarea din Purceii. Interogatoriul de responsabilitate i s-a luat după trei zile.
-Şi?
- Nu-i o perioadă prea scurtă pentru a decide asupra viitorului unui om?
Judecătorul se lăsă pe spate în scaunul său tapiţat cu piele de Cordoba, un dar
de la fiica lui, sperând s-o impresioneze cu postura lui.
- Poate că aveam prea multe cazuri şi voiam să le rezolv. Sau poate era un
moment de respiro şi am putut acţiona repede. Nu-mi amintesc. Sânt douăzeci şi
cinci de ani de atunci.
Alex îşi coborâ ochii la carnetul de notiţe de pe genunchi.
- Domnul Hicks a fost examinat doar de doi psihiatri.
- înapoierea lui mintală era evidentă, domnişoară Gaither.
- Nu pun la îndoială asta.
- Era, ca s-o spunem pe şleau, idiotul oraşului. Nu vreau să fiu crud, dar asta era.
Era un tolerat. Oamenii îl priveau, dar vedeau prin el, dacă mă înţelegeţi. Era o
creatură blajină...
- Blajină?
Din nou judecătorului îi veni să-şi muşte limba.
- Până în noaptea când a ucis-o pe mama dumneavoastră.
- N-a fost condamnat, domnule judecător. Judecătorul WaJIace îşi umezi buzele,
mohorât.
- Bineînţeles. încercă să-i evite privirea pentru a-şi putea aduna gândurile. Am
apreciat că două analize psihiatrice sânt suficiente, în acest caz.
- Fără îndoială, aş fi de acord cu dumneavoastră dacă analizele n-ar fi fost atât
de divergente.
- Sau dacă victima n-ar fi fost mama dumneavoastră, spuse judecătorul,
marcând un punct.
" Asta n-am s-o consemnez, domnule judecător, spuse ea, înţepat.
- Păi nu despre asta e vorba? Sau poate că, dintr-un
motiv care-mi e necunoscut, doriţi să-mi chestionaţi integritatea şi să puneţi la
îndoială o judecată pe care am făcut-o acum douăzeci şi cinci de ani?
- Dacă n-aveţi nimic de ascuns, atunci n-aveţi nici un motiv să credeţi că dosarul
dumneavoastră excelent va fi stricat de cele câteva întrebări ale mele, nu?

- Continuaţi.
- Cei doi psihiatri numiţi de instanţă n-au căzut de acord asupra stării mintale a
lui Hicks în noaptea uciderii mamei mele. Ăsta a fost primul lucru care m-a
intrigat. După ce i-am atras atenţia procurorului districtual Harper asupra lui, a
fost de acord că lucrurile trebuie cercetate din nou. Unul din psihiatri credea în
mod sigur că Hicks era incapabil de un act atât de violent. Celălalt spunea că era
capabil. De ce nu aţi cerut părerea unui al treilea?
- Nu era nevoie.
- Nu sânt de acord, domnule judecător. Tăcu o clipă, apoi se uită la el, fără să
ridice- capul. Eraţi partener de golf cu doctorul în favoarea căruia aţi dat sentinţa.
Celălalt psihiatru nu era din oraş. A fost prima şi ultima oară oînd a apărut în
instanţă ca expert.
Faţa lui Wallace se înroşi de indignare.
- Dacă vă îndoiţi de onestitatea mea, vă sugerez să-i întrebaţi chiar pe ei,
domnişoară Gaither.
- Am încercat. Din păcate, ambii au decedat. îi primi privirea ostilă cu răceală. L-
am consultat totuşi pe ultimul doctor care l-a tratat pe Hicks. Spunea că l-aţi
pedepsit fără vină şi mi-a dat o declaraţie în acest sens.
- Domnişoară Gaither! Se ridică pe jumătate de pe scaun şi lovi cu palma tăblia
biroului. Era furios, dar în acelaşi timp se simţea gol şi vulnerabil. Uşoara bătaie
de la uşă fu un semn ceresc. Da?
Şeriful Lambert îşi făcu intrarea.
- Reede! Intră.
Alex n-ar fi fost surprinsă să-l vadă pe judecător
alergând la uşă să-l îmbrăţişeze, atât era de bucuros de venirea lui.
- Doamna Lipscomb mi-a spus că nu vrei să fii deranjat, dar când mi-a spus cu
cine erai, am convins-o că pot fi de folos.
- Cui? întrebă Alex, tăios.
Reede se îndreptă spre scaunul de lângă a[ ei şi se lăsă pe el. Ochii lui verzi,
insolenţi, se opriră asupra ei.
-Oricui are nevoie de serviciile mele.
Alex preferă să ignore cuvintele lui cu dub[u înţeles şi speră ca el să ignore
roşeaţa din obrajii ei. îşi îndreptă atenţia spre judecător.
- Domnişoara Gaither era curioasă să ştie de ce l-am declarat pe Hicks inapt de
a fi judecat. De vreme ce nu I-a cunoscut, nu poate aprecia cât de bine întrunea
criteriile de a nu fi în stare să înţeleagă acuzaţiile aduse împotriva lui şi a-şi
organiza apărarea.
- Mulţumesc, domnule judecător, spuse ea, tăios, dar cunosc criteriile. Ceea ce
nu ştiu este de ce v-aţi grăbit atâta cu verdictul.
- N-avea nici un rost s-o lungim, replică judecătorul, mult mai relaxat acum, că
venise Reede. V-am spus mai devreme că majoritatea oamenilor din oraş doar îl
tolerau pe Hicks. Mama dumneavoastră, spre cinstea ei, era drăguţă cu el. Bud

prostănacul se ţinea după ea, în mod patetic. Sânt sigur c-a deranjat-o de multe
ori faptul că o urma peste tot ca un căţeluş devotat. Nu, Reede?
Şeriful dădu din cap.
- Celina n-ar fi admis nimănui să se agate de el în prezenţa ei. Hicks îi făcea
cadouri, chipurile, fasole, pietre, chestii d-astea, iar ea îi mulţumea întotdeauna
de parcă i-ar fi dat bijuteriile coroanei.
- Cred că Bud prostănacul confunda amabilitatea ei cu emoţiile mult mai adânci,
spuse judecătorul. A urmat în grajdul lui Minton în seara aceea şi a încercat...
deştepte interesul asupra lui.
- S-o violeze? întrebă Alex, fără ocol.
- Da, spuse judecătorul, înroşindu-se. Şi pentru că ea l-a respins, nu s-a putut
stăpâni şi...
- A înjunghiat-o de treizeci de ori, completă Alex.
- Mă obligaţi să fiu nedelicat, domnişoară Gaither. Joe Wallace o privi cu reproş.
Alex îşi încrucişa picioarele. Ciorapii ei scoaseră un fâşâit de mătase alunecând,
care atrase atenţia şerifului asupra lor. Ea îi observă privirea fixată pe marginea
fustei, dar încercă să nu se lase tulburată de asta, în timp ce continua să-l
chestioneze pe judecător.
- Daţi-mi voie să văd dacă am înţeles. Dumneavoastră susţineţi că n-a fost o
crimă premeditată, ci una pasională?
- Aşa cum aţi spus, conjuncturală.
- Bine, doar de dragul argumentării, să zicem, c-aşa a fost. Dacă Bud Hicks a
acţionat în baza unui impuls extrem, furie, dorinţă necontrolată, n-ar fi folosit o
furcă sau o greblă sau altceva care-i era la îndemână? De ce avea la el bisturiul
acela, dacă nu intrase cu intenţia de a o ucide?
-Asta-i simplu, spuse Reede. Alex îl privi tăios. Fătase o iapă în ziua aceea.
Fusese o naştere grea. L-am chemat pe veterinar să-i acorde asistenţă.
- Cum? A făcut o episitomie? întrebă ea.
- Până la urmă, nu. Am reuşit să scoatem mânzul. Dar doctorul Collins avea la el
geanta cu instrumente. Poate i-a căzut bisturiul. Fac o presupunere, bineînţeles,
dar e logic să admitem că Bud l-a văzut şi l-a luat.
- E o presupunere foarte nerealistă, domnule Lambert.
- Nu chiar. După cum v-am spus, Bud colecţiona tot felul de lucruri.
- Are dreptate, se grăbi Wallace să spună. Puteţi întreba pe oricine. Un lucru atât
de lucios cum este un
instrument chirurgical i- ar fi atras atenţia din clipa în care a intrat în grajd.
- A fost în grajd în ziua aceea? îl întrebă ea pe Reede.
- Da. Oamenii s-au tot perindat pe acolo toată ziua. Inclusiv Bud.
Alex decise cu înţelepciune că era momentul retragerii şi regrupării. îi mulţumi
judecătorului şi părăsi biroul. Şeriful o urmă. îndată ce ieşiră din atiticameră, Alex
se întoarse spre el.
- De acum încolo, ţi-aş fi recunoscătoare dacă nu i-ai mai ajuta pe cei pe care-i
anchetez.

Şeriful îşi luă un aer inocent.
- L-am ajutat? .
- Ştii foarte bine că da. N-am mai auzit niciodată o explicaţie atât de şubredă, de
nepotrivită, pentru o crimă. Şi l-aş înghiţi de viu pe orice avocat care ar încerca
să apere un client pe o astfel de bază.
- Hm. Amuzant.
- Amuzant?
- Da. Şeriful îi aruncă din nou o privire insinuantă, arogantă. Eu mă gândeam că
dumneata eşti cea care ar fi bună de mâncat.
Alex simţi că-i fuge sângele în cap. Atribui asta furiei.
- Nu mă iei în serios, domnule Lambert?
Insolenţa lui se dizolvă împreună cu zâmbetul insinuant.
- Ba da, doamnă consilier, murmură el, înflăcărat. Cum să nu.

Capitolul 5

- Calmează-te, Joe. Antus Minton stătea lăsat pe spate, în fotoliul lui din piele
roşie.
Când îl văzu pe fiul său stând în uşa biroului, îi făcu semn să intre. Acoperind
microfonul telefonului său fără fir îi spuse:
- Joe Wallace a intrat în panică. Apoi către Wallace: Fii cuminte, Joe, te grăbeşti
să tragi concluzii şi îţi faci griji pentru nimic. Nu face decât ceea ce crede că e de
datoria ei ca procuror. în fond, mama ei a fost ucisă. Acum, dacă are o licenţă în
drept şi o slujbă de oarecare importanţă, a pornit într-o cruciadă. Ştii cum sânt
femeile astea tinere care vor carieră.
Ascultă o clipă, apoi fără a mai încerca să fie convingător, repetă.
- La dracu, Joe, calmează-te, m-auzi? Ţine-ţi gura şi
toată povestea asta o să cadă baltă. Las-o pe fiica Celinei pe seama mea, a
noastră, spuse el, făcându-i cu ochiul tânărului. Peste câteva săptămâni se
întoarce la Austin cu coada între picioarele ei lungi şi frumoase-şi-o să-i spună
şefului ei că s-a lămurit. Noi o să obţinem licenţa pentru pariuri, pista va fi gata la
termen, tu o să te retragi cu un dosar perfect şi la anul pe vremea asta, vom sta
la un păhărel şi ne vom amuza de toată povestea asta.
După ce-i spuse la revedere, aruncă telefonul portabil la capătul mesei.
- Doamne, ce pesimist. Să-l auzi cum vorbeşte... Fiica Celinei i- a pus gâtul la
uscat în laţ şi l-a strâns. Adu-mi o bere, te rog.
- Pasty e în hol. Aşteaptă să vorbească cu tine. Vestea asta nu fu deloc pe placul
lui Angus.
- Rahat. Cred că ori acum ori altă dată e totuna. Du-te şi adu-l.
- Nu fi prea dur cu el. Tremură ca varga.
- Pentru ceea ce a făcut, aşa şi trebuie, mârâi Angus. Tânărul se întoarse după
câteva clipe. Pasty Hickam se

târa în urma lui, cu capul plecat, plin de remuşcare, ţinând în mână pălăria lui
veche de cowboy. îşi căpătase porecla datorită faptului că înghiţise o întreagă
sticlă de clei Elmer în urma unui pariu. Numele lui adevărat fusese uitat. Fapta
trebuie să se fi petrecut pe când era în şcoala primară, pentru că Pasty părăsise
şcoala înainte de ctasa a noua.
Fusese călăreţ de rodeo câţiva ani, dar niciodată n-ajunsese o vedetă. Câştigase
puţini bani şi îi cheltu'se repede pe băutură, jocuri şi femei. Slujba lui la ferm .ui
Minton fusese prima lui încercare de a se angaja undeva şi de atunci trecuseră
aproape treizeci de ani. O surpriză pentru toată lumea. Angus tolera chefurile
ocazionale ale lui Pasty, dar de data asta o făcuse prea lată.
Angus îl lăsă să stea şi să asude câteva momente
interminabile, înainte de a lătra la el:
- Ei, bine?
- An... Angus, începu tremurând bătrânul argat, ştiu ce-o să spui. Eu... am făcut o
boroboaţă... dar jur pe Dumnezeu că n-am vrut. Ştii cum se spune, că toate
pisicile sânt negre pe întuneric. Ei, să fiu al dracu' dacă nu e la fel şi cu caii. Mai
ales dacă ai o juma' de Patru Roze umblându-ti prin stomac. Zâmbi, dezvăluind
faptul că cei câţiva dinţi care-i mai rămăseseră erau stricaţi.
Angus nu păru amuzat.
- Te înşeli, Pasty. Nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să te anunţ că eşti concediat.
Minton junior se ridică brusc de pe scaunul dublu.
- Tată!
Angus îi aruncă o privire scurtă care curmă orice alt comentariu.
Pasty se făcu palid.
- Nu poate fi adevărat... Sânt aici de treizeci de ani.
- Ai să primeşti banii de preaviz - mult mai mult decât meriţi.
- Dar...
- Ai băgat un mânz într-un ţarc cu zece iepe în călduri. Dacă se urca pe vreuna
din ele? Era acolo şi aia din Argentina. Ai idee cât costă iapa aia, Pasty? Peste
jumătate de milion. Dacă ar fi fost rănită sau însămânţată de mânzul ăla de rasă
inferioară... Răsuflarea bruscă a lui Angus fu ca o pală de vânt. Nici nu pot să mă
gândesc ce porcărie ar fi fost. Dacă unul din ceilalţi argaţi nu-ţi observa greşeala,
pierdeam milioane şi reputaţia fermei se ducea dracului.
Pasty înghiţi în sec.
- Mai dă-mi o şansă, Angus. îţi jur...
- Ai mai jurat şi altă dată. la-ţi lucrurile din dormitor şi treci pe la birou la sfârşitul
săptămânii. Am să-i spun contabilului să-ţi completeze un cec.
-Angus...
- La revedere şi noroc, Pasty.
Bătrânul cowboy se uită implorator la Junior, deşi ştia de la început că nu putea
aştepta nici un ajutor de la el. Acesta îşi ţinea ochii plecaţi. în cele din urmă,
Pasty ieşi lăsând urme de noroi la fiecare pas.

Când auziră uşa de intrare închizându-se, Junior se ridică şi se îndreptă spre
frigiderul încastrat în perete.
- N-am ştiut că vrei să-l concediezi, spuse el, nemulţumit.
- Nici n-aveai cum.
îi duse o bere tatălui său şi îşi desfăcu una pentru sine.
- Era necesar? Nu puteai să-l muştruluieşti puţin, să-l retrogradezi, să-i reţii din
leafă? Pentru Dumnezeu, tată, ce-o să facă un bătrân ca el?
- Trebuia să se gândească la asta înainte de a băga mânzul ăla în ţarc. Acum
gata, să nu mai discutăm. Nu mi-a făcut nici o plăcere să-l dau afară după atâta
timp.
- A făcut şi el o greşeală.
- Mai rău. A fost prins, strigă Angus. Dacă vrei să conduci afacerea asta, fiule,
trebuie să fii dur. Treaba asta nu-i deloc.amuzantă, să ştii. Nu se reduce doar la
a scoate clienţii la un picnic şi a flirta cu nevestele şi fiicele lor.Angus sorbi puţină
bere. Hai să discutăm acum despre fiica Celinei.
Junior se resemna cu pedeapsa aspră aplicată lui Pasty, chiar dacă nu era de
acord cu ea, se lăsă pe un scaun şi sorbi din sticla lui de bere.
- Deci s-a dus să vorbească cu Joe, nu?

- Da.Şi observă că nu s-a sfiit s-o facă. Joe e speriat al dracu'. li e teamă că
imaginea lui nepătată de judecător e pe punctul de a fi dată la gunoi.
- Ce voia Alexandra de la el?
- L-a luat la întrebări că de ce s-a grăbit atât cu
audierea lui Bud prostănacul. Reede i-a venit în ajutor, ceea ce a fost o mişcare
isteaţă.
- Reede?
- Nu doarme niciodată în post, nu? Angus îşi scoase cizmele şi le lăsă să cadă
dincolo de braţul tapiţat al fotoliului său. Cizmele căzură pe podea cu un zgomot
înfundat. Avea gută şi degetul mare de la picior îl supăra, îl masă gânditor, în
timp ce privea spre fiul său.
- Ce crezi de fată?
- Ţin să fiu de acord cu Joe. E o ameninţare. Crede că unul din noi a ucis-o pe
Celina şi e hotărâtă să afle care.
- Şi mie mi-a făcut aceeaşi impresie.
- Bineînţeles că n-are nici o dovadă contra noastră.
- Bineînţeles.
Minton junior se uită la tatăl său, bătăios:
- Are mintea ascuţită.
- E brici.
- Şi fără cusur ca înfăţişare. Tatăl şi fiul râseră vulgar.
- Da, e bine muierea, spuse Angus. Ca şi maică-sa. Zâmbetul lui Junior dispăru.
-Da.
- încă mai ti-e dor de ea, nu? Angus îşi studie viclean

fiul.
- Uneori. Angus suspină.
- Nu cred că poţi pierde pe cineva atât de apropiat fără ca asta să aibă un efect
de durată asupra ta. Altfel n-ai fi om. Dar e o prostie din partea ta să tânjeşti
după o femeie moartă de atâţia ani.
- Nu prea tânjesc, se apără Junior. Din ziua când am înţeles cum merg lucrurile
cu asta - îşi atinse cu mâna fermoarul pantalonilor - n-am prea stat degeaba.
- Nu asta voiam să spun, zise Angus încruntându-se. Oricine poate face
dragoste, în mod obişnuit. Eu mă refeream la viaţa ta. La ceva serios. Ai fost
tulburat multă vreme după moartea Celinei. Ţi-a trebuit oarecare timp să-ţi vii în
fire. Bun. Asta-i uşor de înţeles.
împinse rezemătoarea de picior a fotoliului şi reveni în poziţia verticală, întinzând
un deget bont spre fiul său:
- Dar ţi-ai oprit motoarele şi de atunci n-ai dat nici măcar un rateu. Priveşte la
Reede. Moartea Celinei l-a lovit greu, dar a trecut peste ea.
- De unde ştii?
- îl vezi jelind-o?
- Eu sânt cel care a avut trei neveste, nu Reede.
- Şi ăsta-i un lucru cu care să te mândreşti? strigă Angus, pierzându-şi răbdarea.
Reede a reuşit să facă ceva în viaţă. Are o carieră...
-Carieră? îl întrerupse fiul cu un râs dispreţuitor. Asta-i carieră, să fii şerif într-un
colţ de ţară ca ăsta? Mare scofală.
- Dar la tine ce înseamnă carieră? Să te culci cu toate femeile Country Clubului,
înainte de a muri?
- Mă achit bine de obligaţiile mele în cadrul fermei, argumentă fiul. Mi-am pierdut
toată dimineaţa la telefon cu crescătorul ăla din Kentucky. E pe punctul de a
cumpăra mânzul făcut de Littie Bit More cu Artful Dodger.
- Da? Şi ce mai spunea?
, - Că se gândeşte serios la asta. Angus se ridică din scaun, arătându-şi
satisfacţia.
- Asta-i o veste grozavă, fiule. Bătrânul ăla e dat dracu', după cum am auzit. E un
adorator al lui Bunky Hunt. Le dă cailor caviar şi treburi d-astea după ce câştigă.
Angus îl bătu pe spate şi îi ciufuli părul, ca şi cum ar fi avut trei şi nu patruzeci şi
trei de ani. Totuşi, continuă Angus, încruntându-se din nou, asta subliniază cât
putem pierde dacă comisia hipică revine asupra licenţei înainte chiar de a se fi
uscat cefneala de pe ea. Un cât de mic scandal şi sântem terminaţi. Deci, ce
facem cu Alexandra?

mi. - Ce facem cu ea?
Protejându-şi degetul dureros, Angus se duse şchio-pătând până la frigider să-şi
mai ia o bere.

- N-o putem alunga. După cum văd eu lucrurile, spuse el, desfăcând sticla, va
trebui s-o convingem că sântem nevinovaţi. Cetăţeni onorabili - făcu o mişcare
din umăr -şi pentru că asta şi sântem, n-ar trebui să fie atât de greu s-o dovedim.
Minton junior îşi dădea seama că maşinăria din creierul tatălui său intrase în
funcţie.
- Cum o rezolvăm? întrebă el.
-Tu o rezolvi. Făcând ceea ce te pricepi cel mai bine.
- Vrei să spui...?
- Seducând-o.
- Seducând-o! exclamă tânărul. Nu mi s-a părut deloc a fi candidata imediat
următoare la uşa mea. Sânt sigur că nu ne poate suferi.
- Deci ăsta e primul lucru de care trebuie să ne ocupăm... să te ocupi tu. Trebuie
s-o faci să te placă... la început. Aş face-o eu însumi, dacă aş mai avea cu ce... îi
făcu cu ochiul. Crezi că poţi să te descurci cu treaba asta neplăcută?
Tânărul îi întoarse ochiada.
- Mai întrebi?


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:07 PM | message # 5
Capitolul 6

Porţile cimitirului erau deschise. Alex trecu cu maşina printre ele. Nu fusese
niciodată la mormântul mamei sale, dar ştia numărul parcelei. Fusese scris şi
trecut în dosarul cu alte hârtii oficiale pe care-l găsise când o mutase pe bunica
ei la căminul de bătrâni.
Cerul era rece şi neprietenos. Soarele era suspendat exact deasupra orizontului,
ca un disc portocaliu uriaş, strălucitor dar rece. Pietrele funerare aruncau umbre
lungi pe iarba uscată.
Folosindu-se de plăcuţele discrete de orientare, Alex identifică rândul, parcă
maşina şi coborâ. După câte îşi dădu seama, nu mai era nimeni în jur. Aici, la
periferia oraşului, vântul nordic părea mai puternic, vuietul lui mai adânc. îşi
ridică gulerul de la haină în timp ce se îndrepta spre mormânt.
Deşi îl căuta, nu era pregătită să-l vadă. li apăru complet pe neaşteptate. Primul
impuls fu acela de a întoarce capul ca şi cum ar fi nimerit peste o atrocitate, ceva
oribil şi ofensator.
Semnul dreptunghiular n-avea mai mult de două picioare înălţime. Nici nu l-ar fi
observat dacă nu vedea numele. Scria doar data naşterii şi a morţii. Nimic
altceva. Nici un epitaf. Nici obişnuitul „în amintirea scumpei noastre..." Nimic,
afară de simplul fapt statistic.
Zgârcenia informaţiei îi frânse inima. Celina fusese atât de tânără şi drăguţă... şi
plină de promisiuni. Şi fusese redusă la un anonimat.
îngenunche lângă mormânt. Era despărţit de celelalte, singur pe vârful unei
pante. Corpul tatălui ei fusese adus din Vietnam în locul lui natal din Virginia, prin

grija Armatei Statelor Unite. Bunicul Graham, care murise când Celina era mică,
era îngropat în oraşul lui. Mormântul Celinei era complet solitar.
Piatra de căpătâi era rece, când o atinse. Mângâie cu vârful degetelor numele
mic al mamei sale, apoi îşi apăsă palma pe iarba ţepoasă din faţa ei ca şi cum ar
fi vrut să simtăbătăile inimii de sub ea.
îşi închipuise prosteşte că ar putea comunica cu ea în mod supranatural, dar
singurul lucru pe care-l simţi fu înţepătura ierbii în palmă.
„Mamă", şopti ea, testând cuvântul, „Mama, Mămico". Cuvintele i se păreau
străine pe buzele ei. Nu le adresase niciodată, nimănui.
- A jurat că o vei recunoaşte, chiar şi numai' după sunetul vocii.
Tresărind suprinsă, Alex se întoarse. Apăsându-şi o mână pe inima care bătea
neb'uneşte, spuse speriată:
- M-ai speriat. Ce cauţi aici?
Minton junior îngenunchie lângă ea şi puse un buchet de flori proaspete pe piatra
funerară. îl privi o clipă, apoi
întoarse capul şi-i zâmbi biînd.
- Instinctul. Am telefonat la motel, dar n-ai răspuns când mi-au dat legătura cu
camera.
- De unde ştii la ce motel stau?
- Toată lumea ştie totul despre toţi în oraşul ăsta.
- Nimeni nu ştia că vin la cimitir.
- Am dedus. Am încercat să-mi imaginez unde m-aş duce dacă aş fi în locul
dumitale. Dacă vrei să rămâi singură, pot pleca.
- Nu. Poţi rămâne. Alex îşi întoarse privirea la numele săpat în piatra rece,
impersonală. N-am fost niciodată aici. Bunica a refuzat să mă aducă.
- Bunica dumitale nu-i o persoană prea generoasă şi caldă.
- Nu, nu-i aşa.
- Ţi-a lipsit mult o mamă când erai mică?
- Foarte mult. Mai ales când am început şcoala şi mi-am dat seama că eram
singurul copil din clasă care nu avea.
- O mulţime de copii nu locuiesc cu mama lor.
- Da, dar ştiu că o au. îi venea greu să discute subiectul ăsta, chiar şi cu cei mai
apropiaţi prieteni şi asociaţi. Cu Minton junior n-avea chef să discute deloc, oricât
i-ar fi fost zâmbetul de simpatic.
Atinse buchetul de flori şi strânse între degete petala unui trandafir roşu. Prin
comparaţie cu degetele ei reci, petala părea caldă, catifelată, dar avea culoarea
sângelui.
- Aduci deseori flori la mormântul mamei, domnule Minton?
Minton junior nu răspunse, până când ea nu-l privi din nou.
- Am fost la spital în ziua când te-ai născut. Te-am văzut înainte chiar de a te fi
spălat. Zâmbetul lui era deschis, cald, dezarmant. Nu crezi că asta ne-ar da
dreptul să ne spunem pe numele mic?
Era imposibil să ridici stavile împotriva zâmbetului său, care ar fi topit şi fierul.

- Atunci, spune-mi Alex, zise ea, răspunzându-i la zâmbet.
Ochii lui o măsurară din creştet până în tălpi.
- Alex. îmi place.
- Adevărat?
- Ce? Că-mi place numele?
- Nu, că aduci flori?
- A, asta. Numai în zilele de sărbătoare. Angus şi cu mine aducem câte ceva de
ziua ei, de Crăciun, de Paşte. Şi Reede, de asemenea. împărţim cheltuielile de
întreţinere a mormântului.
- Aveţi vreun motiv deosebit?
Minton îi aruncă o privire ciudată, apoi răspunse simplu:
- Cu toţii am iubit-o pe Celina.
- Cred că unul din voi a ucis-o.
- Crezi greşit, Alex. Eu unul, nu.
- Dar tatăl tău? Crezi că el a făcut-o?
- O trata pe Celina ca pe o fiică. Aşa o şi considera.
- Şi Reede Lambert?
Minton junior dădu din umeri ca şi când nu era nevoie de comentarii.
- Reede, păi...
- Ce?
- Reede n-ar fi putut niciodată s-o omoare.
Alex se înfăşură mai bine în haina ei de blană. Soarele apusese şi se făcuse
răcoare. Când vorbi, respiraţia ei se prefăcu în abur.
- Am fost la biblioteca publică în după-amiaza asta şi am citit numere vechi ale
ziarului local.
- Ceva în legătură cu mine?
- Da. Totul despre vremea când jucai baseball la Purceii Panther.
în timp ce râdea, vântul îi răsfira părul blond. Era mult mai blond decât al lui
Reede, şi firele erau mai fine, mai bine îngrijite.
- Trebuie să fi fost o lectură grozavă.
- Da. Tu şi Reede eraţi căpitanii echipei.
- Chiar aşa. îşi îndoi braţul ca pentru a-şi arăta bicepşii. Credeam că sântem
invincibili - daţi dracu*.
- In primul an de liceu, mama a fost regina serbării anuale. Am văzut o poză în
care Reede o săruta în pauza dintre reprizele meciului.
Fotografia aceea stârnise în ea un sentiment ciudat. N-o mai văzuse până atunci.
Din motive necunoscute, bunica ei n-o indusese printre celelalte, poate pentru că
sărutul lui Reede Lambert fusese îndrăzneţ, lung şi posesiv.
Netulburat de uralele mulţimii de pe stadion, braţul lui se încolăcise posesiv pe
talia Celinei. Presiunea sărutului o făcuse să-şi dea capul pe spate. Reede arăta
ca un cuceritor, mai ales în uniforma plină de noroi, ţinându-şi cascheta cu urme
de lovituri pe ea, în mâna cealaltă.

După ce se uitase la fotografie câteva minute, începuse să simtă sărutul ea
însăşi.
întorcându-se în prezent, spuse:
- Nu te-ai împrietenit cu mama şi cu Reede decât mai târziu, nu?
Minton junior smulse un fir de iarbă şi începu să-l mototolească între degete.
- Din clasa a noua. Până atunci am fost la un internat din Dallas.
- De bunăvoie?
- Din voia mamei. Nu dorea să adopt ceea ce ea numea obiceiuri nedorite de la
copiii muncitorilor petrolieri şi de la văcari, aşa că eram trimis la Dallas în fiecare
toamnă. Şcolarizarea mea a fost un subiect de permanentă dispută între mama
şi tata. în cele din urmă, când

S-a apropiat intrarea mea în liceu, tata a pus piciorul în prag şi a spus că e momentul să aflu că există şi altfel de oameni decât „bastarzii ăia palizi" - ăsta-i
un citat - de la şcoala pregătitoare. M-a înscris la liceul din Purceii.
- Cum a reacţionat mama ta?
- Nu prea i-a plăcut. Era clar împotrivă, dar nu prea avea ce face. De unde era
ea...
- Adică?
- Din Kentucky. în tinereţe, tatăl ei fusese unul dintre cei mai mari crescători de
cai din toată regiunea. Avusese un cal de trei ori laureat.
- Cum l-a cunoscut pe tatăl tău?
- Angus s-a dus în Kentucky să cumpere o iapă. A adus-o acasă şi pe mama
odată cu ea. E aici de mai bine de patruzeci de ani, dar încă ţine tradiţiile familiei
Presley, dintre care una era aceea de a-i trimite pe-toţi copiii la şcoli particulare.
Tata nu numai că m-a înscris la liceul din Purceii, dar a insistat să intru în echipa
de fotbal. Antrenorul n-a fost prea entuziasmat, dar tata l-a mituit promiţându-i că
va cumpăra uniforme noi pentru echipă, dacă mă acceptă.
- Angus Minton e foarte întreprinzător.
- Poţi fi convinsă, spuse tânărul, râzând. Nu se mulţumeşte niciodată cu un refuz.
Aşa că am început să joc fotbal. Nici n-am atins mingea în prima zi de
antrenament, şi era cât p-aci să-mi dau duhul. Băieţii nu mă plăceau, bineînţeles.
- Pentru că erai cel mai bogat copil din oraş?
- E dificil când eşti bogat, dar cineva trebuie să fie, -spuse el cu un zâmbet
dezarmant. Oricum, când am ajuns
acasă în seara aceea, i-am spus tatii că detest liceul din Purceii şi fotbalul în
aceeaşi măsură, l-am spus că-i prefer pe „bastarzii ăia palizi" de o mie de ori mai
mult decât brutele ca Reede Lambert.
- Şi el ce-a zis?
- Mama a pIîns de s-a îmbolnăvit. Pe tata l-au apucat furiile. Apoi a ieşit afară şi
a început să-mi arunce mingii prnă mi-au sângerat palmele.
- îngrozitor.

- Nu chiar. îmi voia binele. Ştia, chiar dacă eu nu, că acolo, pe teten, trebuie să
joci, să mănânci, să bei, şi să dormi fotbal. Spune, se întrerupse el, nu ţi-e frig?
M-am cam întins la vorbă.
-Nu.
- Sigur? -Da.
- Vrei să plecăm?
- Nu. Vreau să continui.
- E un interogatoriu?
- O conversaţie, replică ea, destul de tăios pentru a-l face să zâmbească.
- Cel puţin bagă-ţi mâinile în buzunare. Luîndu-i mâinile într- ale sale, i le băgă în
buzunarele adânci ale hainei ei, le aşeză bine bătându-le uşor cu palmele.
Gestul acesta intim îi displăcu; era îndrăzneţ şi, luînd în considerare
împrejurările, cu totul nepotrivit.
- Presupun că ai reuşit cu fotbalul. Se decise să-i ignore gestul.
- Da, la echipa de juniori. Dar n-am jucat nici măcar un singur meci, până la
finală, aceea din campionatul districtual.
îşi plecă capul şi zâmbi gânditor.
- Eram conduşi cu patru puncte. Un gol în câmp nu ne-ar fi făcut deloc bine. Mai
erau doar câteva secunde de joc, după ceas. Mingea era la noi, dar aveam de
recuperat patru puncte, ceea ce era greu din cauza penaltiurilor. Atât primitorii
din A cât şi cei din B fuseseră răniţi mai înainte.
-Vai!
- Ţi-am spus eu, fotbalul e un sport sângeros aici. în orice caz, tocmai îl scoteau
de pe teren pe cel mai bun jucător pe o targa, când antrenorul s-a uitat la banca
de rezerve şi m-a strigat. Aproape c-am făcut în pantaloni. -Şi?
Mi-am aruncat poncho-ul şi am intrat alergind pe teren într-un moment de
întrerupere. Bluza mea era singura curată de pe teren. Fundaşul...
- Reede Lambert - Alex ştia asta din ziar.
- Da, partenerul meu. A scos un muget tare când m-a văzut venind şi unul încă şi
mai tare când i-am transmis ceea ce mi-a spus antrenorul. M-a privit drept în ochi
şi mi-a zis: „Când îţi arunc mingea, puţică, să faci bine s-o prinzi".
O clipă Minton junior rămase tăcut, adâncitân amintiri.
- N-am să uit asta toată viaţa. Reede punea condiţii.
- Condiţii?
- Da, ca să fim prieteni. Atunci sau niciodată trebuia să dovedesc că sânt demn
de prietenia lui.
- Era atât de important?
- Absolut. Ajunsesem să-mi dau seama că dacă nu mă împrietenesc cu Reede,
n-o să dea nimeni doi bani pe mine.
- Ai prins pasa?
- Nu. Cinstit nu pot spune c-am prins-o. Reede mi-a arunCat-o exact aici, spuse
el, arătând spre piept, exact între numerele de pe tricou. Treizeci şi cinci de

metri. Tot ceea ce aveam de făcut era să închid mâinile peste minge şi s-o duc
dincolo de linia de gol.
- Dar asta a fost suficient, nu? Zâmbetul lui se lărgi până deveni râs.
- Da. Asta a marcat începutul prieteniei.
- Tatăl tău trebuie să fi fost în extaz.
Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse zgomotos.
- A sărit gardul, a dărâmat banca şi a venit pe teren. M-a ridicat în sus şi m-a
purtat în jur câteva minute.
- Şi mama ce-a zis?
- Mama! N-ar veni nici moartă la un meci de fotbal. Spune că e ceva barbar.
Chicoti, trăgându-se de lobul urechii. Şi nu greşeşte prea mult. Dar mie nu-mi
păsa ce crede despre mine decât tata. A fost foarte mândru de mine în seara aia.
La- amintirea acelei clipe, ochii lui albaştri străluciră. Nu-l cunoştea pe Reede,
dar l-a îmbrăţişat şi pe el, cu crosă cu tot. Noaptea aceea a fost şi începutul
prieteniei lor. Nu mult după aceea, tatăl lui Reede a.murit, iar el s-a mutat la
fermă.
Aceste amintiri îl priveau doar pe el. Alex îl lăsă să vorbească fără să-l întrerupă,
în cele din urmă, Minton ridică ochii privind-o cu surprindere.
- Doamne, semănai cu Celina din acele clipe, spuse el, moale. Nu atât
trăsăturile, cât expresia. Ai acelaşi dar de a asculta. întinse mâna şi îi atinse
părul. îi plăcea să asculte. Sau cel puţin te făcea să crezi că te ascultă. Putea sta
tăcută, ascultând ore întregi. îşi retrase mâna, dar n-o făcu cu plăcere.
- Asta te-a atras la ea, în primul rând?
- A, nu, protestă el cu un zâmbet viclean. Primul lucru care m-a atras spre ea a
fost dorinţa mea pătimaşă de adolescent în clasa a noua. Prima oară când am
văzut-o pe Celina în holul şcolii mi s-a tăiat respiraţia. Era atât de drăguţă...
- Ai umblat după ea?
- Da' ce-ţi închipui că eram nebun?
- Atunci cum rămâne cu pasiunea aceea pe care ţi-a trezit-o?
- Celina îi aparţinea lui Reede în momentul acela, spuse el, fără echivoc. Asta nu
se mai discuta. Se ridică în picioare. Eu zic să plecăm. Văd c-ai îngheţat, chiar
dacă nu vrei să recunoşti. în plus, începe să devină periculos aici, în întuneric.
Alex, încă surprinsă de ultima fui afirmaţie, se lăsă ajutată când se ridică în
picioare. Se întoarse pentru a-şi scutura firele de iarbă uscată de pe fustă şi văzu
din nou buchetul. Hârtia verde, cerată, înfăşurată în jurul petalelor viu colorate,
flutura în vântul rece, scoţând un zgomot de hârtie uscată.
- îţi mulţumesc pentru flori, Junior.
- Pentru nimic.
- Apreciez faptul că te mai gândeşti la ea după atâţia ani.
- Sincer, am mai avut şi alt motiv să vin aici, azi. -Da?
- îhâ. îi luă mâinile într-ale sale. Să te invit la noi, la un păhărel.

Capitolul 7

Era aşteptată. Se vedea după modul cum Minton junior o escorta când trecu
pragul casei cu două nivele de la fermă. Dornică să-i studieze pe suspecţi în
mediul lor propriu, acceptase să-l însoţească de la cimitir acasă la ferma Minton.
în timp ce intra în camera de zi, se întrebă totuşi dacă nu cumva ei o studiau pe
ea, şi nu invers.
Hotărârea ei de a fi prudentă fu imediat pusă la încercare când Angus traversă
camera largă şi îi strânse mâna.
- Mă bucur că Junior te-a găsit şi te-a convins să vii, îi spuse el, ajutând-o să-şi
scoată haina, pe care i-o aruncă apoi fiului său. Pune-o în cuier, te rog. Privind-o
pe Alex aprobator, spuse: n-am fost sigur cum vei interpreta invitaţia noastră. Ne
bucurăm că ai acceptat.
- Sânt încântată că am venit.
- Bun, spuse el, frecându-şi mâinile una de alta. Ce preferi?
- Vin alb, vă rog. '
Ochii lui albaştri erau prietenoşi, dar neliniştitori. Păreau să vadă dincolo de
aparenţe şi să dezvăluie incertitudinea ei emoţională, bine camuflată sub masca
competenţei.
- Vin alb, da? Nu pot să-l sufăr. E ca şi cum ai bea sifon. Dar asta bea şi
nevastă-mea. Vine imediat, la loc aici, Alexandra.
- îi place să i se spună Alex, tată, spuse fiul, ducându-se lângă tatăl său la
măsuţa-bar pentru a-şi turna un Scotch cu apă.
- Alex, hâ? Angus îi duse paharul cu vin. Cred că numele se potriveşte unei
juriste.
în cel mai bun caz suna ca un compliment stângaci. Răspunse cu un simplu
„Mulţumesc" atât pentru vin cât şi pentru compliment.
- De ce m-aţi invitat aici?
Angus păru o clipă descumpănit de întrebarea ei directă, dar răspunse amabil:
- E prea mult peşte în baltă pentru a fi duşmani. Vreau să te cunosc mai bine.
- Pentru asta am şi venit, domnule Minton.
- Angus. Spune-mi Angus. O studie o clipă, apoi o întrebă: de ce ai vrut să faci
dreptul?
- Pentru a putea ancheta moartea mamei mele. Răspunsul îi veni pe buze
spontan, ceea ce-i uimi pe
Mintoni şi pe ea, în egală măsură. Era prima oară că formula în cuvinte scopul
vieţii ei. Merle Graham trebuie să-i fi insuflat hotărârea asta odată cu hrana pe
care i-o dăduse.
Odată cu această recunoaştere publică, îi veni şi gân-dul că ea însăşi era
principalul ei suspect. Bunica Graham

spusese că ea era, în ultimă instanţă, răspunzătoare de moartea mamei ei. Dacă
nu dovedea că nu-i aşa, va purta cu ea această vină toată viata. Se afla la
Purceii pentru a se disculpa.
- Văd că nu umbli cu ocolişuri, tânără doamnă, spuse Angus. Asta îmi place. A
umbla cu mănuşi înseamnă pierdere de timp.
- Şi pentru mine la fel, spuse Alex, amintindu-şi de termenul pe care îl avea.
- Sot, copil? întrebă Angus, dregându-şi vocea. -Nu
- De ce?
-Tată, spuse tânărul, rostogolindu-şi ochii, stânjenit de lipsa de tact a tatălui său.
Alex fu amuzată, nu ofensată.
- Nu-i nimic. Junior. Nu mă supăr. E o întrebare normală.
- Ai un răspuns la ea? Angus sorbi din paharul lui înalt.
- N-am avut nici timp, nici înclinaţie. Angus mârâi în dezacord.
- Noi, pe aici, avem prea mult timp, dar nu suficientă înclinaţie, li aruncă tânărului
o privire plină de reproş.
- Tata se referă la căsătoriile mele nereuşite, spuse tânărul.
- Căsătorii? Câte?
-Trei, mărturisi el, cu o grimasă.
- Şi nici un nepot de la nici una, mârâi Angus ca un urs în dispoziţie proastă.
întinse un deget acuzator spre fiul său: şi nu pentru că n-ai şti cum să faci treaba.
- Ca de obicei, Angus, manierele tale cu vizitatorii sânt deplorabile.
Toţi trei întoarseră capetele simultan. în cadrul uşii stătea o femeie. Alex îşi
făcuse o imagine a felului cum trebuia să arate soţia lui Angus: puternică,
autoritară,
suficient de agresivă pentru a-i face fată. Trebuia să întruchipeze tipul aspru,
birjăresc care vâna călare şi petrecea mai mult timp mânuind biciul decât peria
de cap.
Doamna Minton era antiteza a ceea ce îşi închipuise ea. Silueta ei era delicată,
trăsăturile semănau cu acelea ale unei figurine de Dresda. Părul blond încărunţit
se bucla în jurul unei fete la fel de palide ca şi dublul şirag de perle pe care-l
purta în jurul gâtului. îmbrăcată cu o rochie de jerse de lână mov care flutura în
jurul trupului ei firav în timp ce mergea, intră în cameră şi se aşeză pe un fotoliu
lângă Alex.
- Iubito, ea e Alex Gaither, spuse Angus. Vocea lui nu trăda nici o clipă că ar fi
fost afectat de reproşul soţiei lui. Alex, soţia mea, Sarah Jo.
Sarah Jo dădu din cap, şi cu o voce la fel de distantă şi rece ca şi salutul ei,
spuse:
- Domnişoară Gaither.îmi face plăcere să te cunosc.
- Mulţumesc.
Faţa ei palidă se lumină şi buzele ei subţiri se rotunjiră într-un zâmbet radios,
când acceptă paharul de vin oferit de fiul ei, care-l turnase fără s-o mai întrebe.
- Mulţumesc, scumpule.
Tânărul se aplecă şi îi sărută obrazul neted, pudrat.

- Ţi-a trecut durerea de cap?
- Nu complet, dar somnul mi-a folosit. Mulţumesc de întrebare. Ridică mâna
pentru a-l mângâia pe obraz. Mâna ei, observă Alex, era albă ca varul şi părea la
fel de fragilă ca o floare în bătaia furtunii. Adresându-i-se soţului ei, spuse:
trebuie să vorbeşti de reproducere în salon, în loc să păstrezi cuvântul ăsta
pentru grajd, unde-i e locul?
- în casa mea vorbesc cum îmi place, răspunse Angus, deşi nu părea supărat pe
ea.
Tânărul, aparent obişnuit cu certurile lor, râse şi ocolind fotoliul mamei sale se
aşeză pe braţul fotoliului lui Alex.
- Nu vorbeam de reproducere, ca atare, mamă. Tata tocmai se lamenta despre
inabilitatea mea de a sta cu o soţie suficient pentru a face un urmaş.
- O să ai copii cu femeia care trebuie, când o veni timpul. Li se adresase atât lui
Angus cât şi fiului ei. Apoi, întorcându-se spre Alex, o întrebă: te-am auzit oare
bine, spunând că n-ai fost niciodată măritată?
-Da.
- Ciudat. Sarah Jo sorbi din pahar. Mamei dumitale nu i-a lipsit niciodată
tovărăşia bărbaţilor.
- Alex n-a spus că-i lipsesc bărbaţii, o corectă tânărul. E doar prea pretenţioasă.
- Da. Am ales cariera în locul căsătoriei şi a familiei. Deocamdată, cel puţin. îşi
încreţi fruntea, fulgerată de o idee. Mama mea n-a manifestat niciodată interes
pentru o carieră?
- în prezenţa mea, nu, spuse Junior, deşi cred că toate fetele din clasă au trecut
prin etapa în care doreau să fie regina de la Waren Beatty.
- Era atât de tânără când m-a născut pe mine... spuse Alex cu o umbră de regret.
Probabil că soţul şi copilul au împiedicat-o să-şi facă o carieră.
Tânărul îi puse un deget sub bărbie şi i-o ridică pentru a o privi în ochi.
- Asta a fost opţiunea ei.
- Mulţumesc pentru aceste cuvinte, Tânărul îşi lăsă mâna în jos.
- N-am auzit-o niciodată spunând c-ar dori să fie altceva decât soţie şi mamă. îmi
amintesc că într-o zi am discutat exact acest lucru. Ar trebui să-ţi aminteşti şi tu,
tată. Era vară şi era atât de cald că i-ai spus lui Reede să-şi ia liber după ce
termină de curăţat gradjul. Toţi trei ne hotărâserăm să ieşim la iarbă verde, la
eleşteul acela de lângă ţarcul vechi. Iţi aminteşti?
- Nu. Angus se duse să-şi mai ia o bere.
- Eu da, spuse Junior, visător. E ca şi cum ar fi fost ieri. Am întins o pătură sub
pomi. Lupe ne făcuse nişte gogoşi din mălai umplute cu carne tocată, tamale
cum le zic mexicanii, pe care le-am luat cu noi. După ce le-am mâncat, ne-am
întins pe spate - Celina între Reede şi mine - şi am privit cerul printre ramuri.
Arbuştii nu prea făceau umbră, iar soarele şi stomacurile noastre pline ne
dădeau o stare de somnolenţă. Ne uitam la nişte muşte mari care se roteau
deasupra a ceva şi am fi vrut să vedem ce este, dar ne era lene. Stăteam lungiţi,
discutând despre ce voiam să ne facem când vom fi mari. Eu am spus că voiam

să fiu un „playboy" internaţional. Reede a spus că dacă o fac, va cumpăra acţiuni
la o companie care făcea prezervative şi se va îmbogăţi. Lui nu-i păsa de
altceva, decât să se îmbogăţească. Celina nu voia să fie decât nevastă. Se opri
o clipă şi îşi privi mâinile. Nevasta lui Reede.
Alex tresări.
- Apropo de Reede, spuse Angus, am impresia că-i aud vocea.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:12 PM | message # 6
Capitolul 8

Reede fu introdus de Lupe, menajera Mintonilor. Alex se întoarse la timp pentru
a-l vedea intrând pe uşă. Revelaţia surprinzătoare a lui Minton junior o lăsase
mută.
De la bunica ei ştia că Reede şi Celina fuseseră prietşni în timpul liceului.
Fotografia în care el o încorona ca regină a serbării anuale stătea mărturie. Dar
Alex nu ştiuse că mama ei voise să se mărite cu el. îşi dădea seama că şocul
primit se reflecta pe faţa ei.
Reede cuprinse totul cu o singură privire.
- la te uită ce atmosferă de familiei
- Bună, Reede, spuse tânărul Minton, fără să se scoale de lângă Alex, căreia
dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, situaţia i se păru brusc prea familiară.
Ce te aduce pe la noi? Bei ceva?
- Intră, îl invită Angus. Sarah Jo îl ignoră ca şi cum ar fi
fost invizibil. Aceasta o nedumeri pe Alex, de vreme ce Reede stătuse cândva la
ei, ca membru al familiei. Reede îşi puse haina şi pălăria pe un scaun şi se
duse la bar pentru a lua paharul pe care i-l turnase Angus.
- Am venit să văd ce-mi face iapa.
- Face bine, spuse Angus.
- Mă bucur.
Urmă o tăcere grea, în timpul căreia fiecare îşi contemplă paharul. în cele din
urmă, Angus spuse:
- Altceva, Reede?
- A venit să vă prevină să nu scăpaţi vreo vorbă... spuse Alex. Aşa cum a făcut şi
cu judecătorul Wallace, azi după-amiază.
- Când cineva îmi pune o întrebare, pot să răspund şi singur, doamnă consilier,
spuse el, tăios. Dădu paharul pe gât, apoi îl puse jos. Am plecat. Mulţumesc
pentru băutură. Ieşi din cameră fără să mai zăbovească decât atât cât să-şi ia
haina şi pălăria.
în mod surprinzător, Sarah Jo fu aceea care rupse tăcerea, după ce Reede trânti
uşa.
- Nu şi-a schimbat deloc manierele.
- îl ştii pe Reede, mamă, spuse tânărul, făcând o mişcare nepăsătoare din umăr.
Mai vrei un pahar de vin?

-Te rog.
- Şi noi, spuse Angus. Vreau să vorbesc cu Alex între patru ochi. Adu-ţi şi
paharul dacă doreşti, îi spuse el lui Alex.
Fu ajutată să se ridice şi însoţită în hol înainte de a-şi da seama ce se întâmplă.
în timp ce traversau holul, aruncă o privire în jur.
Pereţii erau tapetaţi în roşu cu motive florale şi erau plini de fotografii înrămate
de cai de curse. Un candelabru masiv, stil spaniol, atârna ameninţător din tavan.
Mobila era de culoare închisă şi greoaie.
- îţi place casa? întrebă Angus, observând privirile ei pline de curiozitate.
- Foarte mult, minţi ea.
- Am proiectat-o şi construit-o eu însumi când Junior era încă în scutece.
Fără să i se spună, Alex înţelese că Angus nu numai că o construise, dar o şi
decorase. Nimic din ea nu reflecta personalitatea lui Sarah Jo. Fără îndoială, ea
se mulţumise cu felul cum arată pentru că n-avusese de ales.
Casa era înfiorător de urâtă, dar era de un prost gust atât de ţipător şi ostentativ,
încât avea un anumit farmec crud al ei, ca şi Angus.
- înainte de a face casa asta, Sarah Jo şi cu mine am locuit într-o baracă a
arbitrului secund. Se vedea lumina prin pereţii ei. Iarna aproape că îngheţam, iar
vara ne trezeam cu un deget de praf pe pat.
Sentimentul ei iniţial faţă de doamna Minton fusese unul de neplăcere. Părea
absentă, absorbită în sine. Putea însă simpatiza o Sarah Jo mai tânără ce fusese
smulsă ca o floare exotică dintr-un mediu rafinat, delicat, şi răsădită într-unui atât
de dur şi de radical diferit încât se ofilise. Nu se putuse adapta aici niciodată şi
Alex nu înţelegea de ce atât Angus cât şi Sarah Jo credeau că ea ar putea.
Angus o luă înainte, intrând într-un birou placat cu lemn care era şi mai masculin
decât restul casei. Din ramele lor de pe pereţi, cerbi şi căprioare priveau în gol cu
ochii lor cafenii, resemnaţi. Spaţiul care mai rămânea era plin de fotografii cu cai
de curse purtând culorile lui Minton şi stând în cercul câştigătorilor de întreceri
hipice, din toată ţara. Unele erau destul de recente; altele păreau vechi de zeci
de ani.
Existau mai multe rasteluri de arme cu puşti în fiecare despărţitură. Un steag al
Texasului era înfipt într-un colţ al camerei. Pe o placă de carton scria: „Deşi am
trecut prin Valea unde sălăşluieşte Umbra Morţii, nu mi-e teamă de nici un Rău...
pentru că sânt cel mai al dracului din toată valea".
în clipa în care intrară în cameră, îi indică un colt.
- Vino aici. Vreau să-ţi arăt ceva.
îl urmă spre o masă acoperită cu ceea ce părea a fi un cearceaf obişnuit. Angus
îl dădu la o parte.
- Extraordinar!
Era un model arhitectural al unei piste hipice. Nu lipsea nici un detaliu, de la
locurile în culori diferite din tribună, până la poarta mobilă a startului şi dungile
diagonale din parcare.

- Centrul oraşului Purceii, se lăuda Angus cu pieptul plin de mândrie ca al unui
proaspăt tată. îmi dau seama că tu nu faci decât ceea ce crezi că eşti datoare să
faci, Alex. Acest lucru îl respect. Expresia lui era beligerantă. Dar nu-ţi dai seama
câte lucruri sânt în joc aici.
Alex îşi încrucişa braţele, defensiv.
- Explicaţi-mi.
Ca şi cum atât ar fi aşteptat, Angus se lansă într-o lungă explicaţie despre cum
dorea el să construiască pista, enumerând multiplele ei caracteristici. Nu se va
tăia nici un colţ, nu vor fi demolări. întregul complex urma să fie un stabiliment de
mâna întâi, începând cu grajdurile şi până la toaleta pentru doamne.
- Vom fi singura pistă cu tot ce trebuie între Dallas, Fort Wort şi El Paso, pe o
rază de vreo trei sute de mile. Va fi un loc bun de popas pentru călători. Prevăd
că Purceii va deveni un nou Las Vegas în douăzeci de ani, răsărit din deşert ca o
sondă de petrol.
- Nu sânteţi puţin cam prea optimist? întrebă Alex, sceptică.
- Poate, un pic. Dar aşa spuneau oamenii şi când am început să construiesc
casa. Aşa spuneau şi când am construit pista de antrenament şi am schiţat
planul pentru un bazin de înot pentru cai. Nu mă las cuprins de scepticism.
Trebuie să visezi la lucruri mari dacă vrei s-ajungi departe, la aminte la ce-ţi
spun, încheie el.
84 împungând cu degetul aerul dintre ei în chip de subliniere. Dacă obţinem
autorizaţia aia pentru a construi pista, oraşul Purceii va exploda.
- Asta nu va fi pe placul tuturor, nu? Poate că unii ar dor[ca Purceii să rămână un
oraş mic.
încăpăţânat, Angus dădu din cap.
- Acum câţiva ani ăsta era un oraş înfloritor.
- Petrolul?
- Da, domniţă. Existau zece bănci. Zece! Mai multe decât în oricare alt oraş de
mărimea asta. După capitală, eram cel mai bogat oraş din ţară. Comercianţii nu
mai pridideau cu afacerile. Piaţa imobiliară duduia. Toţi prosperau. Se opri pentru
a respira. Vrei să bei ceva? O bere, o coca-cola?
- Nu, mulţumesc.
Angus luă o bere din frigider, scoase dopul şi luă o înghiţitură zdravănă.
- Apoi s-a terminat cu petrolul. Am zis că asta e doar temporar.
- în ce măsură v-a afectat povestea cu petrolul?
- Aveam un procent însemnat de acţiuni la mai multe sonde şi o companie de
gaze naturale. Slavă Domnului însă, n-am investit niciodată mai mult decât
puteam să -pierd. N-am renunţat niciodată la celelalte afaceri pentru a mă ocupa
doar de petrol.
-Totuşi, scăderea aceea în preţul petrolului trebuie că v-a provocat un gol
financiar substanţial. N-aţi fost afectat? Angus scutură din cap.
- Am câştigat şi am pierdut mai multe averi decât anii din vârstă dumitale, tânără
doamnă. Nu mă deranjează deloc când pierd. A fi bogat e plăcut, dar a fi falit e

mai interesant. E o provocare. Sarah Jo, continuă el, gânditor, nu e de acord cu
mine, bineînţeles. îi place siguranţa pe care ţi-o dă banul adunat în bănci. Nu m-
am atins niciodată de banii ei sau de moştenirea fiului meu. l-am
promis că n-am s-o fac niciodată.
Alex era complet străină de orice discuţie despre moştenire. Nici n-o putea
concepe. Merle Graham trăise din salariul de la compania de telefoane şi apoi
din pensie. Alex avusese note destul de mari pentru a primi o bursă la
Universitatea din Texas, dar lucra după cursuri pentru a se îmbrăca şi mânca,
pentru ca bunica ei să nu se piîngă de aceste cheltuieli.
Primise ajutor financiar şi la facultate pentru că avea note atât de bune. Ca
funcţionar public, nu îşi putea permite lux. Se luptase cu propria ei conştiinţă
săptămâni de-a rândul, înainte de a-şi îngădui să cumpere haina de blană, ca
răsplată pentru că trecuse examenul final. Era una dintre puţinele extravaganţe
pe care şi le permisese.
- Aveţi destul capital pentru a finanţa proiectul? întrebă ea, revenind în prezent.
- Personal, nu.
- întreprinderile Minton?
- Nu singure. Am format un grup de investitori, indivizi şi firme care vor profita de
pista hipică.
Se aşeză în fotoliul lui de piele roşie şi îi indică un scaun.
- Pe vremea avântului petrolier, toţi au prins gustul îmbogăţirii. Acum li s-a
deşteptat din nou apetitul.
- Asta nu-i prea flatant pentru populaţia din Purceii -un grup de carnivore rapace
aşteptând să înfulece banii câştigaţi la cursele de cai.
- Nu sânt rapace, spuse el. Fiecare va căpăta partea care i se cuvine, începând
cu investitorii principali şi până la insul care deţine o staţie de benzină la cel mai
apropiat colţ. Nu înseamnă doar un câştig individual. Gândeşte-te la şcoli,
spitale, servicii publice care ar putea fi realizate din acest venit.
Se aplecă înainte şi strânse degetele formând un pumn, ca şi cum ar fi vrut să
strângă ceva.
- De aceea pista asta e atât de importantă. Va repune
oraşul pe picioare şi îl va face prosper. Ochii lui albaştri străluceau de
entuziasmul argumentării. Ei bine, ce crezi?
- Nu sânt o proastă, domnule Minton,ă... Angus, se corectă ea. îmi dau seama
ce-ar însemna pista pentru economia ţinutului.
- Atunci de ce nu renunţi la ancheta asta ridicolă?
- Nu cred că-i ridicolă, replică ea, tăios. Studiind-o, se scarpină la ceafă, absent.
- Cum poţi să crezi c-am ucis-o eu pe mama ta? Era una din cele mai bune
prietene ale fiului meu. Era nelipsită de la noi, zilnic venea aici. Nu aşa des, după
ce s-a măritat, ci înainte. N-aş fi putut ridica un deget contra acelei fete.
' Alex ar fi dorit să-l creadă. în ciuda faptului că era un suspect într-un caz de
omor, îl admira foarte mult. Din ceea ce citise şi înţelesese din conversaţia lor,
pornise de la nimic şi construise un imperiu.

Bruscheţea lui era aproape fermecătoare. Avea o personalitate persuasivă. Dar
nu putea admite ca persoana lui pitorească s-o influenţeze. Admiraţia ei pentru
Angus nu era atât de puternică cât nevoia ei de a şti cum se face că ea, un copil
inocent, cauzase moartea mamei ei.
- Nu pot renunţa la anchetă, spuse ea. Chiar dacă aş vrea. Pat Chastain...
' - Ascultă, spuse el, aplecându-se înainte, îl priveşti cu ochii ăştia mari, albaştri,
îi spui c-ai făcut o greşeală, şi mâine pe vremea asta, îţi garantez că nici măcar
nu-şi va mai aminti de ce ai venit aici.
- N-aş face...
- Bun. Atunci lasă-l pe Pan în seama mea.
- Angus, spuse ea, tare, nu m-ai înţeles. Când fu sigură c-o urmăreşte atent,
continuă: aşa cum tu crezi în pista -aceea hipică, şi eu cred în această eroare
judiciară şi vreau să îndrept lucrurile.
- Chiar dacă e în joc viitorul unui întreg oraş?
- Ei, lasă, protestă ea, că nu-i chiar aşa. Vrei să laşi
impresia că iau pâinea de la gura copiilor.
- Nu merg până acolo, dar totuşi...
- Şi viitorul meu e în joc. Nu pot continua viaţa până când cazul nu e rezolvat în
mod corect.
- Dar,...
- Hei, gata, timpul a expirat. Minton junior deschise uşa brusc şi băgă capul
înăuntru. Mi-a venit o idee mare, Alex. De ce n-ai rămâne la masă?
- La dracu, fiule! tună Angus, izbind cu pumnul în braţul fotoliului. Nu eşti în stare
să recunoşti o discuţie de afaceri nici chiar dacă te-ar muşca de fund. Noi
discutam serios aici. Nu mă mai întrerupe când sânt într-o conversaţie
particulară. Ştii că nu-mi place.
Tânărul înghiţi vizibil. - - N-am ştiut că discutaţi atât de serios.
- Ar fi trebuit să ştii, nu crezi? Pentru Dumnezeu, tocmai...
- Angus, te rog, nu-i nici o problemă, spuse Alex, repede. Mă bucur c-am fost
întrerupţi. Acum am observat ce târziu este. Trebuie să plec.
Nu putea suferi ca un om în toată firea să fie muştruluit de tatăl lui, mai ales în
faţa unui oaspete. Se simţea stân|enită pentru amândoi.
In general, Angus era un tip cumsecade. Dar nu întotdeauna. Avea un
temperament exploziv când îl supăra ceva. Alex tocmai văzuse cât de scurtă îi
era răbdarea şi cât de puţin îi trebuia ca să se enerveze.
- Te conduc, se oferi tânărul, înlemnit. Dădu mâna cu Angus.
- Mulţumesc că mi-ai arătat macheta. Nimic din ce mi-ai spus nu mă poate abate,
dar s-au clarificat unele lucruri. Am să ţin cont de ele în rezolvarea cazului.
- Poţi aveaîncredere în noi, să ştii. Nu sântem ucigaşi. Junior o conduse până la
uşă. După ce-i ţinu haina,
Alex se întoarse spre el.
- Am să te sun. Junior.

- Sper. Se aplecă asupra mâinii ei şi o săruta, apoi i-o întoarse cu palma în sus şi
i-o sărută din nou.
Alex îşi retrase repede mâna.
- Flirtezi cu toate femeile pe care le întâlneşti?
- Oarecum. îi adresă un zâmbet nonşalant. Eşti susceptibilă?
- Absolut deloc.
Zâmbetul lui se lăţi, arătându-i că nu era convins şi că ştia că nici ea nu era.
După ce-i spuse un nou „Noapte bună" grăbit, se retrase.
în maşină era rece. Tremura sub haina de blană. In timp ce mergea pe drumul
care ducea la şoseaua principală, obsen/ă clădirile de pe margini. Majoritatea
erau grajduri. într-unui din ele ardea o lumină slabă. Blazerul lui Reede era
parcat lângă uşă. Supunându-se unui impuls, Alex opri şi coborâ.
Dormitorul lui âarah Jo din Kentucky fusese reconstituit întocmai în casa din
Texas, până la şnururile de mătase ale draperiilor. Când fusese făcută casa,
acceptase să-l lase pe Angus să-şi pună mobila lui grea, de culoare închisă,
tapiţeria de piele roşie şi trofeele lui de vânătoare în celelalte camere, dar
refuzase net să permită revoltătoarelor însemne ale Vestului să invadeze
dormitorul.
Exuberant, Angus fusese de acord.,îi plăceau lucrurile acelea feminine, delicate,
pline de dantele, în jurul lui, noaptea, îi spusese adesea că dacă voia să se
însoare cu o fată de la ţară nu era nevoie să se ducă tocmai până în Kentucky.
- Mamă, pot să intru? întrebă fiul ei, băgând capul pe uşă după ce ciocănise
uşor.
- Da, te rog, dragul meu. Sarah Jo zâmbi, evident încântată de vieita fiului ei.
Stătea pe un munte de perne de satin, purtând o haină de casă, plină de dantele,
mirosind a cremă de faţă scumpă, citind biografia unui om de stat străin de care
el n-auzise niciodată. Nu auzise nici măcar de ţara respectivă. Probabil că nimeni
nu mai auzise de ea, afară de mama lui,
Sarah Jo îşi scoase ochelarii de citit, puse cartea alături şi bătu uşor cu palma în
taburetul de satin. Cu o scurtă mişcare a capului, fiul ei refuză să se aşeze.
Rămase în picioare lângă pat cu mâinile în buzunare, zornăindu-şi mărunţişul,
detestând acest ritual de noapte care era o reminiscenţă din copilărie.
De mult nu mai simţea nevoia sau dorinţa de a o săruta pe mama lui la culcare,
dar Sarah Jo continua să aştepte asta. S-ar fi simţit ofensată dacă el n-o făcea.
Angus şi el făceau eforturi să cruţe sentimentele lui Sarah Jo, care erau
întotdeauna superficiale.
- Ce frumos miroase aici, spuse el, nevenindu-i altceva în minte. Muştruluiala pe
care o primise de faţă cu Alex îşi arăta încă efectul. Era nerăbdător să plece de
acasă, să se ducă la unul din localurile de noapte, unde nu avea nevoie să se
gândească la problemele lui.
- Săculeţele. Le ţin în toate sertarele şi dulapurile. Când eram fată, aveam o
slujnică care le umplea cu flori şi ierburi sfărâmate. Miroseau minunat, spuse ea,

visătoare. Acum trebuie să le cumpăr. Producătorii folosesc parfumuri artificiale
acum, dar îmi plac totuşi.
- Cum e cartea? Tânărul era deja plictisit de subiectul cu săculeţele.
- Destul de interesantă.
El se îndoia serios de asta, dar îi zâmbi.
- Mă bucur că-ţi place.
Sarah Jo îşi dădu seama de starea lui de melancolie.
- Ce ai?
- Nimic.
- Lasă că ştiu eu mai bine.
- Nimic deosebit. L-am prins pe tata pe picior greşit când i-am întrerupt
conversaţia cu Alex.
Sarah Jo făcu o grimasă.
- Tatăl tău încă n-a învăţat cum să se poarte când e cineva străin la noi. Dacă
poate fi atât de nepoliticos să scoată un oaspete din salon în timpul orei pentru
cocktail, poţi fi şi tu la fel de nepoliticos pentru a-l întrerupe.
Dădu din cap în semn că spusese ce avea de spus şi subiectul era închis.
- Şi ce discutau atât de secret, mă rog?
- Ceva despre moartea mamei ei, spuse el, nonşalant. Nimic interesant.
- Eşti sigur? Atmosfera mi s-a părut foarte tensionată.
- Dacă există vreun motiv de îngrijorare, tata se va ocupa de asta, aşa cum face
întotdeauna. N-ai de ce să-ţi faci griji.
N-avea intenţia să-i spună mamei sale de ancheta pe care o făcea Alex. Bărbaţii
din viaţa lui Sarah Jo ştiau că îi displăcea să fie expusă la ceva neplăcut şi o
protejau.
Angus nu discuta niciodată cu ea despre afaceri, mai ales când mergeau prost.
Era dezamăgită când caii lor nu se comportau bine în alergări şi era
entuziasmată când câştigau, dar în afară de asta, nici ferma, nici vreuna din
celelalte întreprinderi ale lui Minton n-o interesau.
Junior o iubea pe mama lui, dar recunoştea că ea nu plăcea. Prin contrast, toată
lumea îl plăcea pe Angus. Câteva dintre soţiile prietenilor lui, din loialitate şi
obligaţie, erau prietenoase cu Sarah Jo. Dacă n-ar fi fost ele, n-ar fi avut cu cine
schimba o vorbă în Purceii.
Nu făcuse niciodată efortul de a cultiva o prietenie. Pentru ea, majoritatea
localnicilor erau vulgari şi duri, şi nu făcea nici un efort de a-şi ascunde această
părere. Părea perfect mulţumită să stea în camera asta, înconjurată de lucrurile
moi, drăguţe, simple, care-i plăceau şi pe care le înţelegea cel mai bine.
Junior ştia că mama lui e obiectul glumelor de tot felul. Se spunea că bea. Nu era
adevărat, cu excepţia a două pahare de vin înainte de cină. Unii, care nu-i
înţelegeau sensibilităţile ei delicate, o credeau ciudată. Alţii spuneau că e doar
absentă.

E adevărat că era distrată mai tot timpul, ca şi cum ar fi retrăit mental copilăria ei
fericită pe care o preţuia enorm. Nu-şi revenise niciodată complet după moartea
prematură a unui frate iubit şi încă îl mai jelea când îl cunoscuse pe Angus.
Junior se întreba dacă nu cumva se măritase cu Angus pentru a scăpa de
amintiri neplăcute. Nu putea găsi nici o* altă justificare pentru ca doi oameni atât
de diferiţi să întemeieze o căsnicie. Acum era nerăbdător să plece la distracţii,
dar prelungea vizita, curios să ştie părerea ei despre oaspetele din seara aceea.
- Ce părere ai de ea?
- De cine? De fiica Celinei? întrebă ea, absentă. Apoi încruntă uşor din
sprâncene. E foarte bine fizic, deşi mie nu mi se pare că asemenea culori
ţipătoare sânt în avantajul unei femei.
Gânditoare, îşi plimbă degetul pe dantela corsajului de la haina ei de casă.
- E fără îndoială isteaţă, nu? Mult mai serioasă decât mama ei. Celina era o
prostuţă mică. Dumnezeu ştie. îmi aduc aminte'că râdea mereu. Se opri şi îşi
lăsă capul pe o parte, ca şi cum ar fi ascultat unTÂs îndepărtat. Nu-mi amintesc
s-o fi văzut vreodată fără să râdă.
- Erau momente numeroase. N-ai cunoscut-o bine.
- Sărmanul de tine. Ştiu c-ai fost zdrobit când a murit. Ştiu ce înseamnă să pierzi
pe cineva drag. E o adevărată tragedie.
Vocea ei, atât de moale, se schimbă brusc, ca şi expresia de pe faţa ei. Nu mai
semăna cu o floare ofilită. Trăsăturile ei deveniseră dure, hotărâte.
- Junior, nu trebuie să-l mai laşi pe Angus să te lezeze, mai ales în faţa altora.
Junior scutură din umeri, a nepăsare. Era un teritoriu familiar.
- Nu urmăreşte nimic cu asta. E doar un obicei.
- Atunci depinde de tine să-l dezveţi. Dragule, nu vezi că asta vrea să faci? Vrea
să-l înfrunţi. Angus nu înţelege decât un singur ton al vocii - acela dur. Nu ştie să
fie biînd şi gentil, ca noi. Trebuie să vorbeşti cu el în felul în care poate el să
înţeleagă. Ca Reede. Angus n-ar îndrăzni să-i vorbească lui Reede în modul
condescendent în care o face cu tine, pentru că-l respectă. Şi îl respectă pentru
că Reede nu se ploconeşte în faţa lui.
- Tata crede că Reede nu poate greşi. Până în ziua de azi, îl sâcâie faptul că
Reede a rupt-o cu mine. Ar fi preferat ca Reede să se ocupe de anumite treburi,
în locul meu. Niciodată nu-i place ceea ce fac eu.
- Asta nu-i adevărat! strigă Sarah Jo, exteriorizându-se mai mult decât o făcuse
în ultimele săptămâni. Angus e foarte mândru de tine, dar nu ştie cum s-o arate.
E un om foarte dur. A trebuit să fie aşa pentru a realiza toate astea. Vrea ca şi tu
să fii dur.
Junior zâmbi, alăturându-şi mâinile închise.
- Bine, mamă, mâine dimineaţă am să ies cu pistolul. Sarah Jo chicoti.
Flexibilitatea şi umorul său o încân-
taseră întotdeauna.
- Nu ad litteram, sper, dar aşa ar vrea Angus să fii. Râsul era o stare potrivită
pentru a o părăsi. Junior

prinse ocazia, îi spuse noapte bună, îi promise că va conduce atent, şi ieşi. Pe
scări se întâlni cu Angus care îşi ducea cizmele în mână şi şchiopăta.
- Când ai de gând să te duci la doctor pentru degetul ăla?
- La ce dracu-mi trebuie un doctor, decât să-mi ia banii? Ar trebui să-l împuşc pe
nemernic şi să termin cu asta.
Junior zâmbi.
- Bine, dar nu umple covorul de sânge. Mama o să facă o criză.
Angus râse. Orice urmă de enervare dispăruse. Era ca şi cum episodul din biroul
lui nici nu existase. îşi puse braţul pe umerii lui Junior şi îl strânse scurt.
- Ştiam că mă pot baza pe tine ca s-o aduci pe fată aici. A mers exact cum
speram. Am pus-o în defensivă şi am semănat îndoiala. Dacă e deşteaptă, şi
după mine este, va renunţa la toată povestea asta, înainte de a ne face prea mult
rău.
- Şi dacă nu?
- Dacă nu, vom trece şi noi puntea, spuse Angus, întunecat. Apoi zâmbi afectuos
şi-l mângâie pe faţă. Noapte bună, băiete.
Junior urmări mersul şchiopătat al tatălui său pe palier. Simţindu-se mult mai
bine, fluieră uşor, în timp ce cobora scara. Angus nu va mai fi dezamăgit de el de
data asta. Treaba care-i fusese încredinţată i se potrivea ca o mănuşă.
Experienţa lui în materie de femei era legendară. Calităţile pe care le avea Alex
vor face vânătoarea mai interesantă şi mai plăcută. Era o femeie extrem de
atrăgătoare. Chiar dacă nu i-ar fi spus Angus, tot ar fi vânat-o.
Pentru a o face bine însă, era nevoie de răbdare. îşi va lăsa un/ăgaz de câteva
zile să-şi elaboreze o strategie sigură, în timpul ăsta, existau lumi mai puţin
dificile de cucerit. în drum spre uşă, îşi salută propria lui imagine în oglinda din
hol.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
edited by: Just - Vineri, 24/06/2011, 11:13 PM
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:17 PM | message # 7
Capitolul 9

Ca şi casa, grajdul era clădit din piatră. Interiorul era ca oricare altul pe care-l
văzuse, doar că era curat ca o farmacie. Două rânduri de staule erau despărţite
de un coridor larg. Mirosul de fân, piele şi cal nu era neplăcut.
Becuri de putere redusă, de noapte, între staule, o ajutau să vadă pe unde calcă,
mergând spre o lumină mai puternică luminând într-un staul, la mijloc. Tăcută,
înainta spre el, trecând pe lângă o magazie goală şi o uşă pe care scriaTera pie

fizică. Printr-o deschizătură largă, văzu un ţarc rotund cu un plimbător care putea fi folosit de mai mulţi cai odată.
Înainte de a-l vedea pe Reede, îl auzi vorbind cu un murmur vătuit ocupantului
unui staul. Ajungând acolo, se uită înăuntru. Era lăsat pe vine, frecându-şi
palmele lui mari pe piciorul din spate al calului.

Ţinea capul aplecat într-o parte, concentrat asupra a ceea ce făcea. Degetele lui
apăsau un punct care era evident sensibil. Calul fornăi şi încercă să se retragă.
„Uşor. Uşor"
- Ce-i cu el?
Reede nu se întoarse şi nu arătă nici cea mai mică surpriză la auzul vocii ei.
Aparent ştiuse tot timpul că ea stătea acolo, dar nu voise să arate asta. Lăsă
uşor în jos piciorul dureros şi, stând în picioare, bătu bIînd animalul pe crupă.
- E o iapă. îi adresă un zâmbet sugestiv. Sau poate nu eşti destul de mare ca
să-|i dai seama de diferenţă?
- Nu din acest unghi.
- Numele ei e Fancy Pants.
- Drăguţ.
- I se potriveşte. Crede că e mai deşteaptă ca mine, ca oricine. De fapt, e prea
deşteaptă pentru ea însăşi. Merge prea departe, prea repede şi se răneşte. Luă
o mână de grăunţe şi lăsă iapa să-i mănânce din palmă.
- Ah, am înţeles. Te referi la mine. Reede aprobă cu o mişcare din umăr. S-o iau
ca pe o ameninţare?
- Poţi s-o iei cum vrei.
, Din nou se juca cu cuvintele, vorbind cu dublu înţeles. Alex nu prinse momeala
de data asta.
- Ce fel de iapă e?
- Una gravidă. Asta e grajdul iepelor.
- Toate sânt ţinute aici?
- Da, separate de celelalte. Iapa îi mirosi pieptul şi Reede zâmbi, scărpinând-o
după ureche, lepele gravide fac mare tărăboi.
- De ce?
Reede dădu din umeri în semn că nu exista nici o explicaţie clară.
- Cred că se întâmpla acelaşi lucru ca la secţia de maternitate a unui spital.
Toată lumea e tulburată când
apare un nou-riăscut. îşi trecu palma peste pântecul neted al iepei. E prima oară
şi e neliniştită. A alunecat puţin acum câteva zile, când o plimbam şi are ceva la
metatars.
- Când fată?
- La primăvară. Mai e până atunci. Dă-mi mâna.
- Cum?
- Dă-mi mâna. Simţind rezerva ei, o trase impacientat în staul lângă el, în
apropierea iepei. Pipăie.
Reede îi acoperi mâna cu mâna lui şi o apăsă pe pielea animalului. Părul era
aspru şi scurt, vitalitatea şi forţa muşchiului de dedesubt se simţea bine la pipăit.
Animalul fornăi şi făcu un pas ezitant înainte, dar Reede o linişti. Staulul părea
strâmt şi supraîncălzit. Mirosul fecund al vieţii în devenire umplea despărţitura
dreptunghiulară.
- îi e cald, spuse Alex, cu respiraţia tăiată.

- Sigur.
Reede se apropie mai mult de Alex şi îi mişcă mâna împreună cu a lui. pe corpul
iepei, până pe pântecul umflat. Alex scoase o mică exclamaţie de surpriză când
simţi mişcare.
- Mânzul.
Reede era atât de aproape încât respiraţia lui îi răsfira părul. Alex simţi mirosul
apei de colonie amestecat cu cel al grajdului.
O izbitură rapidă în palma ei o făcu pe Alex să râdă cu o plăcere spontană;
tresărind surprinsă, dădu peste Reede.
- E atât de activ.
- îmi va făta un campion.
- E a ta? -Da.
- Cum e armăsarul?
- Arrl plătit scump serviciile lui, dar a meritat. Un armăsar superb din Florida.
Fancy Pants l-a plăcut imediat. Cred că i-a părut rău când s-a terminat. Poate
dacă ar fi fost aici tot timpul, n-aş mai avea de ce să-mi fac griji în privinţa ei. .
Presiunea din pieptul lui Alex era atât de mare încât abia putu să mai respire.Ar fi
dorit să-şi lipească obrazul de corpul iepei şi să asculte cuvintele liniştitoare ale
lui Reede. Din fericire, raţiunea "învinse înainte ca ea să facă un lucru atât de
prostesc.
îşi retrase mâna de sub mâna lui şi se întoarse spre el. Reede stătea atât de
aproape, încât hainele lor se atingeau şi trebui să-şi lase capul pe spate până
atinse calul pentru a-l putea privi în faţă. -
- Toţi proprietarii au acces la grajd?
Reede se dădu înapoi lăsând-o să iasă din staul.
- De vreme ce am lucrat pentru Mintoni, cred că au încredere în mine.
- Ce fel de cal e? reveni Alex la prima ei întrebare.
- Un cal de sfert.
- Sfert de ce? _
- Sfert de ce? îşi dădu capul pe spate şi râse. Fancy Pants se feri într-o parte.
Hai că mi-a plăcut. Un sfert de ce? Desfăcu lanţul care ţinea iapa legată de un
inel în perete şi apoi veni lângă Alex, pe culoar, închizând cu grijă uşa după el.
Nu prea te pricepi la cai, nu?
- Evident, nul replică ea, tăios.
Stânjeneala ei păru să-l amuze doar pentru o clipă. Apoi, încruntându-se întrebă:
- A fost ideea ta să vii aici?
- M-a invitat Junior.
- Da, trebuia să-mi închipui.
- De ce?
- Se aprinde imediat'când apare o nouă curvă liberă, Mex simţi cum îi aleargă
sângele în vine.
- Nu sânt liberă pentru nimeni. Şi nu sânt nici curvă. Reede îi aruncă o privire
înceată, ridiculizantă.

- Da, cred că nu eşti. Prea mult juristă şi prea pujin femeie. Nu te relaxezi
niciodată,
- Nu atunci când am de rezolvat un caz.
- Asta făceai şi la Mintoni în timp ce beai? întrebă el, dispreţuitor. Lucrai la un
caz?
- Exact.
- Atunci ăia de la procuratura din Travis au metode de anchetă foarte nostime.
Se întoarse cu spatele la ea şi se îndreptă cu mers legănat spre capătul opus al
clădirii.
- Aşteaptă! Vreau să-ţi pun câteva întrebări.
- Trimite-mi citaţie, îi aruncă el peste umăr.
- Reede! Impulsivă, se luă după el şi îl apucă de mâneca hainei. Reede se opri,
privi spre locul unde degetele ei se adânceau în pielea muiată de trecerea anilor,
apoi se întoarse încet şi o privi cu ochii lui verzi şi ascuţiţi ca iarba din junglă.
Alex îşi luă mâna de pe el şi se dădu un pas înapoi. Nu-i era frică. Era mai
curând şocată de ea însăşi. Nu intenţionase să-l strige pe nume în felul acela' şi
nici să-l atingă, mai ales după cele întâmplate în staul.
Umezindu-şi buzele nervoasă, spuse:
- Vreau să vorbesc cu dumneata. Te rog. Neoficial. Doar pentru curiozitatea
mea.
- Cunosc tehnica, doamnă consilier. Am folosit-o şi eu. Te împrieteneşti cu
suspectul, sperând ca acesta să-şi deschidă garda şi să-ţi spună ceea ce
încearcă s-ascundă.
- Eu nu fac aşa. Vreau doar să discutăm.
- Despre ce?
- Despre Mintoni.
- Ce anume?
Stând cu picioarele depărtate, cu pântecul uşor împins înainte, îşi băgă mâna în
buzunarul de la spate al blugilor, ceea ce făcu să i se desfacă haina. Poza era
intimidant
masculină. O tulbura tot atât pe cât o enerva. încercă să-şi reprime ambele
reacţii.

- Ai putea să spui că SarahJ o şi Angus au o căsătorie fericită?
Reede clipi şi tuşi.
- Cum?
- Nu te uita aşa la mine. îţi cer o părere, nu o analiză.
- Ce importanţă are?

- SarahJ o nu e genul de femeie cu care m-aş fi aşteptat să se însoare Angus.
- Contrariile se atrag.
- Asta-i prea banal. Sânt... apropiaţi?
- Apropiaţi?
- Adică în intimitate.

- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Eu sânt sigură că da. Doar ai locuit acolo.
- Se pare că mintea mea nu lucrează pe aceeaşi direcţie ca a dumitale. Făcu un
pas spre ea şi coborâ vocea. Dar asta se poate corecta.
Alex refuză să se lase provocată, ştiind că asta urmărea mai curând decât să o
seducă.
- Se culcă unul cu altul?
- Aşa cred. Nu-i treaba mea ce fac în pat. Şi nici nu-mi pasă. Pe mine mă
interesează doar ce intră în patul meu. De ce nu mă întrebi de asta?
- Pentru că mă lasă rece.
Din nou Reede o privi lung, zâmbitor.
- Cred că dimpotrivă.
- Nu-mi place să mă privească cineva de sus, domnule Lambert, doar pentru că
sânt femeie şi nu bărbat, în această funcţie.
- Atunci nu mai fi.
- Ce? Femeie?
- Nu, procuroare.
Alex numără în minte până la zece.
- Angus se întâlneşte cu alte femei?
Ochii lui verzi dădeau semne de nen/ozitate. Răbdarea lui începea să se
epuizeze.
- O consideri pe Sarah Jo o femeie temperamentală? -Nu.
- Crezi că Angus are un apetit sexual normal?
- Dacă e la fel cu apetitul pentru alte lucruri, da.
- Atunci cred că ai răspunsul. Relaţia lor îl afectează pe Junior?
- De unde dracu' să ştiu? întreabă-l pe el.
- Mi-ar răspunde cu un comentariu neserios.
- Ceea ce ar fi un mod drăguţ de a-ţi spune că te amesteci în treburi care nu te
privesc. Eu nu sânt atât de drăguţ şi îţi spun: nu-ţi mai băga nasul, cucoană.
- Problema nu mă priveşte personal.
Reede îşi scoase mâna din buzunarul de la spate şi îşi încrucişa braţele pe piept.
- Abia aştept să aud raţionamentul.
Alex nu se lăsă intimidată de sarcasmul lui.
- Relaţia dintre părinţii lui poate explica de ce Junior a avut trei căsătorii
nefericite.
- Nici asta nu e treaba ta.
- Ba este.
- De ce?
- Pentru că Junior o iubea pe mama.
Cuvintele reverberară în coridorul silenţios. Capul lui Reede căzu brusc pe spate
ca şi cum ar fi primit un upercut rapid, neaşteptat.
- Cine ţi-a spus asta?
- El. îl privi atentă, în timp ce adăugă încet: mi-a spus că amândoi aţi iubit-o.

Reede o privi îndelung, apoi dădu din umeri.
- într-un fel sau altul. Şi?
- Din cauza asta au eşuat căsătoriile lui? Pentru că n-o putea uita pe mama?
- Habar n-am.
- Fă o presupunere.
- Bine. Arogant, îşi aplecă capul pe o parte. Nu cred că au nici cea mai mică
legătură cu Celina. Problema e că nu se poate culca cu o femeie doar din
plăcere, fără sa se simtă vinovat după aceea, aşa că, pentru a-şi uşura
conştiinţa, îşi ia o nevastă la fiecare câţiva ani.
Spusese asta cu intenţia de a o ofensa şi reuşi. Alex încercă să nu arate cât.
- De ce crezi că are acest sentiment de vinovăţie?
- E o problemă genetică. Are generaţii întregi de cavaleri ai Sudului curgându-i
prin vene. Asta duce la o conştiinţă încărcată în materie de femei,
- Şi dumneatacum te simţi?
Un rânjet viclean îi ridică un colţ al gurii.
- Eu nu am sentimente de vinovăţie, indiferent ce fac.
- Chiar şi o crimă?
Zâmbetu! lui se stinse şi ochii i se întunecară.
- Pleacă dracu' de-aici!
- Ai fost vreodată însurat? -Nu.
- De ce?
- Nu te priveşte. Altceva, doamnă consilier?
- Da. Vorbeşte-mi de tatăl dumitale.
Treptat, Reede îşi lăsă braţele pe lângă corp. îi aruncă o privire dură, rece. Alex
spuse:
- Ştiu că tatăl dumitale a murit când erai încă la şcoală. Junior a pomenit de asta,
mai devreme. După moartea lui, ai venit să locuieşti aici.
- Ai o curiozitate morbidă, domnişoară Gaitier.
- Nu e curiozitate. Caut fapte pertinente pentru ancheta mea.
- Da, cum să nu. Fapte pertinente, cum ar fi viaţa sexuală a lui Angus,
Alex îi aruncă o privire provocatoare.
- Eu caut motivele, domnule Lambert. Ca om al legii înţelegi asta, nu? Ai auzit
vreodată de motivaţie sau oportunitate? Ochii lui deveniră încă şi mai reci. Am
nevoie să ştiu în ce stare mintală te aflai în noaptea crimei.
- Asta-i rahat. Ce legătură are asta cu tata?
- Poate nici una, dar aştept să-mi spui. Dacă e nerelevant, de ce eşti atât de
sensibil la asta?
- Ţi-a spus Junior cum a -murit tata? Alex scutură din cap. Reede scoase un râs
amar. Nu-mi dau seama de ce n-a făcut-o. Detaliile neplăcute erau cunoscute de
toţi. Oamenii au vorbit de asta ani în şir. Se aplecă de mijloc pentru a fi cu ochii
la nivelul ochilor ei. S-a sufocat cu propria lui vomă, era prea beat ca să se mai
poată salva. Aşa e. Părea şocat. A fost oribil, mai ales când directorul şcolii m-a
chemat afară din clasă să-mi spună.

-Reede...
Alex ridică mâna în încercarea de a-l opri. El i-o dădu la o parte.
- Nu. Dacă eşti atât de nerăbdătoare să deschizi toate uşile închise şi să scoţi
scheletele, iată unul. Dar ţine-ţi răsuflarea, fetiţo, pentru ce urmează. Tatăl meu
era beţivul târgului, calul de bătaie, o parodie lipsită de valoare, patetică şi
regretabilă a fiinţei umane. Nici măcar n-am piîns când am auzit c-a murit. M-am
bucurat. A fost un ticălos, un nemernic care n-a făcut pentru mine nimic altceva
decât să mă umple de ruşine că-mi e tată. Şi nici el nu era mai fericit de asta
decât eram eu. Bălăria ruşinii -aşa mă striga, de obicei, înainte de a mă pocni în
cap. Eram o povară pentru el. Ca un prost însă, eu continuam să mă prefac că
formăm o familie. încercam tot timpul să-l fac să vină să mă vadă jucând fotbal.
într-o seară, a apărut la un meci. A produs aşa o hărmălaie, împleticindu-se
printre bănci, rupând un steag în cădere, încât îmi venea să mor de ruşine, l-am
spus să nu mai vină niciodată. îl uram. îl uram, repetă el, cu voce şuierată.
Nu puteam invita prieteni acasă pentru că era ca o cocină. Mâncam din cutii de
conserve. N-am ştiut de existenta farfuriilor sau a prosoapelor curate în baie,
până n-am fost în casele altor copii. Când mă duceam la şcoală încercam să fiu
cât mai prezentabil posibil.
Alex regreta că deschisese această rană sângerândă, dar era bucuroasă că
Reede vorbea liber. Copilăria explică multe din trăsăturite omului. El însă descria
un proscris şi asta nu se potrivea cu ceea ce ştia despre el.
- Mi s-a spus că erai un fel de şef, că ceilalţi copii gravitau în jurul dumitale,
stabileai regulile, dădeai tonul.
- Mi-am impus să fiu aşa, spuse el. în şcoala primară, ceilalţi copii îşi băteau joc
de mine, toţi afară de Celina. Apoi m-am făcut mai înalt şi mai puternic, şi am
învăţat să mă bat. Cu brutalitate. Copiii au încetat să mai râdă de mine. Acum
era mai bine pentru un copil să-mi fie prieten decât duşman.
Buzele lui se răsfrânseră cu dispreţ.
- Ceea ce urmează o să te şocheze, domnişoară procuror. Am fost hoţ. Furam
tot ceea ce se putea mânca sau ne era util. Bătrânu' nu se putea ţine de un
serviciu mai mult de câteva zile, după care trăgea un chef. Lua ceea ce
câştigase, îşi cumpăra o sticlă sau două şi bea până cădea lat. Până la urmă, n-
a, mai încercat să-şi ia o slujbă. Trăiam amândoi din ceea ce câştigam eu,
făcând diverse treburi după şcoală, şi din ceea ce furam.
Alex rămase tăcută. Nu ştia ce să spună şi Reede ştia acest lucru. De aceea, îi şi
spusese toate astea. Voia s-o facă să se simtă meschină, îngustă la minte. Nu
ştiuse că copilăria lor fusese atât de puţin diferită, deşi ea nu suferise niciodată
de foame. Merle Graham avusese grijă de nevoile ei fizice, dar le neglijase pe
cele sufleteşti. Alex crescuse cu un sentiment de inferioritate, lipsită de
afecţiunea cuiva. Spuse emfatic:
- îmi pare rău, Reede.
- N-am nevoie de mila dumitale, mârâi el. Nici de a altora. Viata asta m-a făcut
dur şi al dracu', şi îmi place aşa: Am învăţat destul de devreme să stau pe

propriile mele picioare pentru că eram sigur că nimeni n-avea să sară în ajutorul
meu. Nu mă încred decât în mine însumi. Nu iau nimic pe garanţie, mai ales
oamenii. Şi sânt hotărât să nu decad niciodată atât de jos ca bătrânu'.
- Dai prea mare importanţă acestui lucru, Reede. Eşti prea sensibil.
- Uh-uh. Vreau ca oamenii să uite că Everett Lambert a existat vreodată. Vreau
ca nimeni să nu facă vreo legătură între mine şi el.
Strânse dân dinţi şi apucând-o de reverele hainei o ridică până în dreptul lui.
- Am trăit cu nefericitul fapt că am fost fiul lui patruzeci şi trei de ani. Acum,
tocmai când oamenii sânt pe punctul de a uita, vii dumneata să pui întrebări
tulburătoare, să reînvii morţii, amintind tuturor că m-am ridicat din mocirlă pentru
a ajunge unde sânt.
O lăsă să cadă brusc, împingând-o înapoi. Alex se pomeni lipită de uşa staulului.
- Sânt sigură că nimeni nu te blamează pentru tatăl dumitale.
- Nu? Asta e în firea unui oraş mic, fetiţo. Ai să vezi curând, pentru că vor începe
să te compare cu Celina.
- Asta nu mă deranjează. Comparaţia va fi binevenită.
- Eşti atât de sigură? -Da.
- Fii atentă. Când dai colţul, e bine să ştii ce te aşteaptă după el.
- Vrei să fii mai clar?
- Se va întâmplă una din două: ori n-ai să fii la înălţimea ei, ori ai să descoperi că
a fi ca ea nu-i nici o scofală.
- Şi cum sânt?
Reede o mătură cu o privire.
- Ca ea; uitându-se la tine, un bărbat îşi aminteşte că e bărbat. Şi, ca şi ea,
foloseşti acest lucru în propriul avantaj.
- Adică?
- Era departe de a fi o sfântă.
- Nici nu m-aşteptam să fi fost.
. - Nu? întrebă el, mieros. Eu cred că da. Cred că ai creat imaginea unei mame
ideale în mintea dumitale şi vrei ca Celina să se încadreze în acest tipar.
- Asta-i ridicol, protestă ea cu încăpăţânare juvenilă. Apoi spuse mai calm: e
adevărat că bunica Graham credea că soarele răsare şi apune deasupra Celinei.
Pe mine m-a crescut în credinţa că ea era exact ceea ce trebuie să fie o femeie
tânără. Dar acum sânt femeie eu însămi şi destul de matură pentru a înţelege că
mama era făcută din carne şi oase şi avea defecte ca oricine altcineva.
Reede o privi o clipă.
- Adu-ţi aminte că te-am prevenit, spuse el, moale. Trebuie să te întorci la
Westerner, să-ţi împachetezi hainele dumitale elegante şi dosarele şi să pleci la
Austin. Lasă în pace trecutul. Nimeni de aici nu vrea să-şi amintească acea pată
din istoria oraşului - mai ales când e în joc licenţa aceea. Le-ar conveni mai
curând s-o lase pe Celina să zacă moartă în grajdul ăsta decât...
- în grajdul ăsta? strigă Alex. Mama a fost ucisă aici? £ra clar că Reede scăpase
asta involuntar. înjură

printre dinţi înainte de a răspunde scurt. -Da.
- Unde, în care staul?
- Nu con...
- Arată-mi, lua-te-ar dracu'l M-am săturat până-n gât de răspunsurile dumitale
ocolite şi incomplete. Arată-mi unde ai găsit trupul ei în dimineaţa aceea,
domnule şerif.
Ultimul cuvânt îl rosti atent, amintindu-i că avea obligaţia de serviciu de a o
proteja şi ajuta.
Fără un cuvânt, se întoarse şi porni spre uşa pe care intrase ea. La al doilea
staul se opri.
- Aici.
Alex se opri, apoi înainta încet până ajunse lângă eede. Se întoarse cu faţa la
staul. Nu exista fân pe jos, doar podeaua acoperită cu cauciuc. Poarta fusese
scoasă pentru că nu era nici un cal înăuntru. Avea un aer nevinovat, aproape
steril.
- N-a mai fost băgat nici un cal aici de când s-a întâmplat. Adăugă apoi,
morocănos: Angus are o latură sentimentală.
Alex încercă să-şi imapineze un corp însângerat zăcând în staul, dar nu putu. Işi
ridică ochii întrebători spre Reede.
Pielea părea mai întinsă pe pomeţii obrajilor şi liniile verticale care-i încadrau
gura păreau mai pronunţate decât cu câteva clipe în urmă când fusese furios. O
vizită la locul crimei nu era atât de uşoară pentru el, pe cât voia să pară.
- Povesteşte-mi, te rog. Reede ezită, apoi spuse:
- Zăcea în diagonală, cu capul în colţul acela şi picioarele cam pe aici - atinse un
punct cu vârful cizmei. Era plină de sânge, pe păr, pe haine, peste tot.
Alex îi auzise pe cei de la omucideri descriind scene de omor sângeroase cu mai
multă emoţie. Vocea lui Reede era goală şi monotonă, dar trăsăturile lui
exprimau durere.
- Avea încă ochii deschişi.
- Cât era ceasul? întrebă ea, cu voce răguşită.
- Când am găsit-o?
Alex dădu din cap, incapabilă de a vorbi.
- în zori. Pe la şase jumătate.
- Ce făceai aici la ora aceea?
- începeam să fac curăţenie pe la şapte. în dimineaţa aceea eram îngrijorat de
iapă.
- A, da. De aceea care fătase cu o zi înainte. Deci veniseşi să vezi ce face ea şi
mânzul?
-Da.
Când ridică privirea spre el, ochii ei erau plini de lacrimi.
- Unde fuseseşi în noaptea aceea?
- Prin târg.
- Toată noaptea?

- Da, după cină.
- Singur? Reede îşi îngustă buzele, enervat.
- Dacă vrei să afli mai mult, domnişoară consilier, adu cazul în instanţă.
- Chiar am de gând.
în timp ce trecea pe lângă el, în drum spre uşă, Reede o prinse de braţ şi o
întoarse, lipind-o de el. îl simţi dur şi puternic masculin.
- Domnişoară Gaither, mârâi el. iritat şi impacientat, eşti deşteaptă. Las-o baltă.
Dacă insişti, cineva va avea de suferit.
- Şi anume?
- Dumneata.
- în ce fel?
Reede nu se mişcă, îşi înclină doar corpul spre ea.
- Există multe feluri.
Era o ameninţare abia voalată. Fizic, era capabil să ucidă o femeie, dar
emoţional?
Părea să aibă o părere proastă despre femei în general, dar, după afirmaţiile lui
Junior, o iubise pe Celina. La un moment dat, ea voise să se mărite cu Reede.
Probabil că toată lumea, inclusiv Reede, fusese sigură că se vor căsători, până
în ziua când ea se măritase cu Al Gaither şi rămăsese însărcinată.
Alex nu putea crede că Reede a omorât-o pe Celina,
indiferent de împrejurări, dar nu voia cu nici un chip să creadă că o omorâse pe
Celina din cauza ei.
Era şovin, arogant şi la fel de periculos ca un şarpe cu clopoţei. Dar ucigaş? Nu
părea. Sau poate asta se datora slăbiciunii ei pentru părul blond închis şi ochii
verzi, pentru blugii strânşi pe corp şi hainele de piele purtate, cu gulere de blană;
pentru bărbaţi care puteau purta cizme de cowboy fără să pară caraghioşi;
pentru bărbaţi care umblau şi vorbeau şi miroseau şi se purtau cu adevărat ca
nişte bărbaţi?
Reede Lambert avea toate astea.
Tulburată mai mult de efectul lui asupra simţurilor ei decât de avertismentul lui,
îşi eliberă braţul şi se întoarse spre uşă.
- N-am intenţia să renunţ la ancheta asta. Vreau să ştiu cine a ucis-o pe mama şi
de ce. Am aşteptat toată viaţa să aflu asta. N-am să renunţ acum.

Capitolul 10

Reede dădu drumul unei serii de înjurături după ce Alex părăsi grajdul. Pasty
Hickam îi auzise din ascunzătoarea lui, dintr-un staul învecinat.
Nu avusese intenţia să tragă cu urechea la conversaţia lor. Când intrase în grajd
mai devreme, era doar în căutarea unui loc întunecos şi-cald şi solitar, unde
putea să se ocupe în linişte de mândria lui rănită, să-şi cultive resentimentele
faţă de fostul patron şi să sugă sticla de whisky ca pe un lapte matern.

Acum însă supărarea îi trecuse, iar mintea lui începuse să ţeasă un plan. Treaz,
Pasty era puţin ciudat; beat, era de-a dreptul rău.
Abia reuşise să se stăpânească, când auzise ce-i spunea fata din Austin şerifului
şi viceversa. Dumnezeule mare, era fiica Celinei Gaither, venită să cerceteze
moartea mamei ei.
Mulţumită ei şi cu ajutorul Iul Dumnezeu, în care nici nu credea, i se oferise
ocazia de aur să se răzbune pe Angus şi neisprăvitul de fiu-său.
Se spetise muncind în acest loc, primind o leafă de mizerie, care nici aia nu-i
fusese plătită când Angus dăduse faliment, dar îndurase totul. Fusese alături de
el, şi la bine şi la rău, şi ce primea în*schimb? Concediat şi dat afară din baraca
asta, care fusese casa lui mai bine de treizeci de ani.
Ei bine, norocul îi zâmbise şi lui Pasty Hickam până la urmă. Dacă-şi juca bine
cartea, putea câştiga ceva bani pentru „fondul de pensie". Ruby Faye, femeia lui
actuală, mereu îl cicălea că n-are niciodată bani să-i dea. „Ce plăcere e aia dacă
nu-mi iese şi mie ceva pe lângă plăcerea de a-l înşela pe bărbatul meu?" îi
plăcea ei să zică.
Compensaţia financiară n-ar fi însă decât pudra de zahăr de pe prăjitură.
Răzbunarea va fi adevărata plăcere. De mult trebuia cineva să-i tragă un şut lui
Angus acolo unde-t durea.
Nerăbdarea lui deveni aproape insuportabilă, când Reede termină de examinat
iapa şi ieşi din grajd. Pasty aşteptă puţin pentru a fi sigur că era singur înainte de
a ieşi din staulul unde se ghemuise în fânul proaspăt. Merse de-a lungul
coridorului slab luminat spre telefonul din perete. înjură un cal care necheză,
lovindu-l. Cu toată josnicia lui, curajul nu fusese niciodată partea lui forte.
întâi sună la informaţii, apoi formă repede numărul ca să nu-l uite. Poate nu
avusese timp să ajungă încă, se gâtidi el neliniştit, după ce-i ceruse
funcţionarului să-i facă legătura cu camera ei. Ea răspunse abia la al cincilea
semnal, vorbind cu sufletul la gură, ca şi cum ar fi intrat în clipa când suna
telefonul.
- Domnişoara Gaither?
- Da. Cine-i acolo?
- Nu-i nevoie să ştiţi. Eu vă cunosc şi asta ajunge.
- Cine eşti? repetă ea, cu ceea ce Pasty credea că e o bravadă.
- Ştiu totul despre moartea mamei dumitale.
Pasty chicoti pentru sine, bucurându-se de tăcerea ei bruscă. Nu i-ar fi putut
capta atenţia mai bine sau mai repede nici dacă s-ar fi dus la ea şi ar fi muşcat-o
de ţâţe.
- Ascult.
- Nu pot vorbi acum.
- De ce nu?
- Pentru că nu pot, d-aia.
Era riscant să discute acum la telefon. Cineva ar putea asculta undeva la fermă
şi l-ar putea auzi. Ar fi foarte nesănătos.

- Vă sun din nou.
- Dar...
- Vă sun din nou.
închise telefonul bucurându-se de anxietatea ei. îşi amintea de felul în care
mama ei obişnuia să se fâţâie pe acolo de parcă era stăpâna lumii. în multe zile
de vară o privise pofticios în timp ce se bălăcea în bazinul de înot cu Reede şi
Junior. îşi puneau mâinile pe trupul ei peste tot, numind asta joacă. Dar n-arunca
nici măcar o privire în direcţia lui Pasty. Nu-i păruse rău că fusese ucisă. N-ar fi
intervenit nici de-al dracu' să oprească asta, chiar dacă ar fi putut.
îşi amintea de noaptea aceea şi de tot ce se întâmplase, de parcă ar fi fost ieri.
Era un secret pe care îl tăinuise de atâta vreme. Acum îl va divulga. Inima lui va
tresaltă de bucurie spunându-i acestei procuroare totul.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:33 PM | message # 8
Capitolul 11

- Vrei să-mi dai o amendă pentru parcare nepermisă? întrebă Alex dându-se jos
din maşină şi încuind-o. Se simţea veselă în dimineaţa asta, după telefonul
neaşteptat pe care-l primise în noaptea precedentă. Poate că omul de la telefon
era exact martorul de care avea nevoie. S-ar putea să fie şi vreun nebun, se
gândea ea încercând să fie realistă.
Dacă era adevărat, ar fi o tragedie să descopere că Reede era asasinul. Arăta
extrem de atrăgător aşa cum stătea rezemat de ceasul de parcare. De fapt,
ceasul fiind aplecat spre dreapta, părea să se sprijine el de Reede.
- Ar trebui să mă răzgândesc, de vreme ce eşti aşa isteaţă, dar sânt un tip
drăguţ... Acoperi ceasul de taxare cu o pânză pe care scria cu litere albastre:
„Oraşul Purceii. Maşini oficiale", la asta cu tine când pleci şi foloseşte-o de
acum încolo. O să-ti economisească ceva mărunţiş.
Se întoarse şi porni pe trotuar spre tribunal. Alex îl ajunse din urmă.
- Mulţumesc.
- Cu plăcere. Urcară treptele şi intrară. Vino în biroul meu. Am ceva şă-ţi arăt.
Curioasă, se luă după el. Nu se despărţiseră în termenii cei mai buni în seara
dinainte. Şi, totuşi, în dimineaţa asta se arăta deosebit de amabil. Cum asta nu-i
stătea în caracter, nu putea fi decât suspicioasă în privinţa motivelor lui.
Când ajunseră la nivelul inferior, toţi cei din încăperea brigăzii de poliţie se opriră
din ceea ce făceau pentru a o privi. Scena deveni imobilă ca o fotografie.
Reede trecu în revistă pe cei din cameră cu o privire lentă, plină de înţeles.
Activitatea fu reluată imediat. Nu spusese un cuvânt, dar era clar că avea o mare
autoritate asupra personalului din subordine, care îl respecta sau se temea de el.
Alex bănuia că era mai curând teama.
Reede o ocoli, deschise o uşă din stânga scărilor şi se dădu la o parte pentru a-i
face loc. Intrară într-o cameră mică, pătrată, mohorâtă, fără ferestre. Era rece ca
un frigider. Exista un birou atât de scrijelit şi scorojit, de parcă era făcut din

deşeuri de metal. Tăblia era pătată cu cerneală şi plină de scobituri. Pe ea se
afla o scrumieră arhiplină şi un telefon negru, simplu.
- E biroul diîmitale, dacă ai nevoie, îi spuse Reede. Sânt sigur că eşti obişnuită
cu încăperi mai luxoase.
- Nu. De fapt, biroul meu din Austin nu e cu mult mai mare ca acesta. Cui să-i
mulţumesc?
- Oraşului Purceii.
- Dar a fost ideea cuiva. A dumitale?
- Şi dac-a fost?
- Deci, spuse ea, tărăgănând cuvântul într-un efort de a ignora galoanele pe care
le purta pe umărul lui, îţi mulţumesc.
- Cu plăcere.
încercând să tempereze animozitatea dintre ei, zâmbi şi spuse provocator:
- Acum că sântem în aceeaşi clădire, pot să te supraveghez mai îndeaproape.
Reede ieşi şi închise uşa în urma lui. „Exact invers, doamnă consilier. Eu am să
te supraveghez mai îndeaproape".
Alex puse jos pixul şi îşi frecă viguros braţele îngheţate. Radiatorul electric pe
care-l cumpărase de la magazin era la maximum, dar nu prea se simţea. Micul
birou pătrat era rece şi părea singurul loc umed, dih acest climat, altminteri arid.
Mai devreme cumpărase rechizite de birou: hârtie, creioane, tocuri, clame. Biroul
nu era deloc confortabil, dar măcar era funcţional. De asemenea, era mult mai
central decât camera ei de la Westerner Motel.
După ce controla dacă radiatorul e într-adevăr la maximum, se concentra asupra
însemnărilor. îi luase o întreagă după-amiază să le facă şi să le aranjeze după
indivizii implicaţi.
începând cu notele ei asupra lui Angus, citi din nou datele. Din nefericire, nu erau
cu nimic mai concrete şi mai clare, acum după ce le citise de o duzină de ori,
decât prima oară.
Ceea ce avea erau împrejurări şi zvonuri. Puţinele fapte pe care le avea le ştiuse
de când plecase din Austin. Până acum călătoria asta fusese o risipă a banilor
contribuabililor şi aproape că trecuse o săptămână din termenul acordat de Greg.
Pentru moment, se hotărâ să iase problema oportunităţii să mai aştepte. Trebuia
să stabilească motivele. Tot ce aflase până acum era că cei trei bărbaţi o
adoraseră pe Celina. Adoraţia nu prea e un motiv de crimă.
N-avea nimic - nici o probă, nici măcar un suspect viabil. Era sigură că Buddy
Hicks n-o ucisese pe mama ei şi, totuşi, nu făcuse nici un pas în direcţia
descoperirii adevărului.
După ce discutase cu Angus, Junior şi Reede separat, era convinsă că obţinerea
unei confesiuni ar fi echivalentă cu un miracol. Căinţa şi remuşcarea nu se
potriveau cu personalitatea lor. Şi nici n-ar depune mărturie unul contra celuilalt.
Loialităţile erau solid fixate, deşi era clar că prietenia lor nu mai era ceea ce
fusese cândva. Asta putea fi un indiciu. Moartea Celinei îi îndepărtase unul de
altul, menţinând totuşi legătura dintre ei?

Încă mai spera că persoana care sunase cu câteva seri înainte era un martor
ocular. Aşteptase tot timpul un nou telefon, care însă nu-i fusese dat, ceea ce
putea fi o indicaţie că totul era o glumă.
Aparent, singurii oameni din preajma grajdului în noaptea aceea fuseseră Bud
prostănacul, ucigaşul şi Celina. Bud era mort. Ucigaşul nu vorbea, iar Celina...
Alex avu o inspiraţie bruscă. Mama ei nu putea vorbi, cel puţin nu în sens
concret, dar ar putea avea ceva preţios de spus.
Simţi că-i vine rău de la stomac. îşi lăsă fruntea în palmă şi închise ochii. Avea
ea tăria s-o facă?
Căuta alte alternative, dar nu găsi nici una. Avea nevoie de dovezi şi nu vedea
decât un singur loc unde le-ar fi putut obţine.
înainte de a se putea răzgândi, închise radiatorul şi ieşi din birou. Evitând liftul
nesigur, urcă treptele sperând să-l prindă pe judecătorul Joe Wallace înainte de
a pleca.
Se uită nervoasă la ceas. Era aproape cinci. Nu voia

Săamâne până a doua zi. Acum, că se hotărâse, voia să-şi pună planul în aplicare înainte de a se ivi prilejul de a renunţa.
Culoarele de la etajul doi erau pustii. Juraţii plecaseră. Toate procesele erau
suspendate până a doua zi. Paşii ei răsunau puternic în timp ce se, îndrepta spre
biroul judecătorului, alăturat sălii de şedinţe. Secretara lui era încă în anticameră
şi deloc încântată s-o vadă.
- Trebuie să vorbesc cu judecătorul imediat. Alex sufla greu după ce urcase
repede cele două etaje. Vocea ei avea o notă de disperare.
- Se pregăteşte de plecare, îi spuse secretara, fără scuze. Pot să vă fixez întâl...
- E extrem de important, altfel nu l-aş deranja la ora asta. Alex nu era intimidată
de privirea de cerber a doamnei
Lipscomb sau de suspinul pe care-l scoase când se ridică de la birou şi se duse
la uşa despărţitoare. Bătu discret, apoi intră închizând uşa în urma ei. A1ex se
plimbă prin cameră aşteptând-o să reapară.
- E dispus să vă primească. Dar scurt.
- Mulţumesc. Alex trecu în fugă pe lângă ea şi intră.
- Ei bine, ce mai e, de data asta, domnişoară Gaither? vorbi judecătorul Wallace
în clipa când ea îi trecu pragul. Tocmai îşi punea pardesiul. Se pare că ai urâtul
obicei de a te înfăţişa fără să fixezi dinainte ora. După cum vezi, tocmai plecam.
Fiica mea, Stacey, detestă să întârzie cineva la cină şi ar fi nepoliticos din partea
mea s-o fac s-aştepte.
- Vă cer scuze la amândoi. După cum i-am spus secretarei, trebuia să vorbesc
urgent cu dumneavoastră.
- Ei bine? o invită el posomorât.
- Am putea să ne aşezăm?
- Pot să vorbesc şi stând în picioare. Ce doreşti?
- Vreau o autorizaţie de exhumare a mamei mele. Judecătorul se aşeză. Sau mai
degrabă se prăbuşi pe

fotoliul în faţa căruia stătea. Se uită la Alex cu o deza-
măgire nedisimulată.
- Poftim? şuieră el.
- Cred că m-aţi auzit, domnule judecător, deşi dacă e necesar să repet cererea o
voi face.
Judecătorul îşi flutură mâna.
- Nu. Doamne sfinte, nu. Mi-a fost de-ajuns c-am auzit o dată. îşi luă fiecare
genunchi în câte o mână şi continuă s-o privească, aparent gândindu-se că Alex
era nebună. De ce vrei să faci un lucru atât de oribil?
- Nu e pentru că vreau. N-aş cere aprobarea tribunalului pentru asta dacă n-aş fi
convinsă că e absolut necesar.
Recăpătându-şi ceva din aplombul lui, judecătorul îi arătă fără amabilitate un
scaun.
- Poţi lua loc. Explică-mi motivele.
- S-a comis o crimă, dar nu găsesc nici o probă incriminatoare.
- Eu ţi-am spus că n-ai să găseşti, exclamă el. Nu m-ai ascultat. Ai intrat aici ca o
furtună, ai debitat nişte acuzaţii nefondate, urmărind să te răzbuni.
- Nu-i adevărat, spuse ea, calm.
- Aşa văd eu lucrurile. Ce-are Pat Chastain de spus despre asta?
- Procurorul districtual lipseşte. Se pare că şi-a luat câteva zile libere şi a plecat
la vânătoare.
Judecătorul mormăi:
- Mi se pare o idee excelentă.
Lui Alex i se părea o laşitate şi îi venea să ronţăie cuie când doamna Chastain îi
comunicase asta pe un ton distant.
- îmi permiteţi să caut dovezi, domnule judecător?
- Nu există dovezi, spuse el, apăsat.
- Rămăşiţele mamei mele ar putea oferi vreuna.
- A fost autopsiată când a fost ucisă. Asta a fost acum douăzeci şi cinci de ani,
pentru Dumnezeu!
- Cu tot respectul pentru procurorul de atunci, e
posibil ca el să nu fi căutat indicii, cauza morţii fiind atât de clară. Ştiu un legist
excelent în Dallas. Noi îl folosim frecvent. Dacă există ceva de găsit, el va găsi.
- Pot să-ţi garantez că nu va găsi.
- Merită încercat, nu? Judecătorul îşi muşcă colţul buzelor.
- Am să iau cererea dumitale în studiu. Alex putea să-şi dea seama când cineva
vrea să scape
de ea. - V-aş fi îndatorată dacă mi-aţi da răspunsul în seara asta. - îmi pare rău,
domnişoară Gaither. Tot ceea ce pot face este să mă gândesc la asta diseară şi
să-ţi dau un răspuns mâine dimineaţă. Până atunci, sper să te răzgân-deşti şi să-
ţi retragi cererea.
- Nu.
Judecătorul se ridică.

- Sânt obosit, mi-e foame şi sânt al dracului de tulburat că m- ai pus în situaţia
asta neplăcută. îndreptă spre ea un deget acuzator. Nu-mi plac încurcăturile.
- Nici mie. Aş fi dorit ca acest lucru să nu fie necesar.
- Nu e.
- Eu cred că da, replică ea, cu încăpăţânare.
- în timp, vei regreta că mi-ai cerut asta. Acum, mi-ai răpit destul timp. Stacey va
fi îngrijorată. Noapte bună.
Judecătorul ieşi. Câteva secunde mai târziu, doamna Lipscomb apăru în cadrul
uşii. Pleoapele ei fluturau de indignare.
- Imogene mi-a spus că vrei să ne faci neplăceri. Alex trecu pe lângă ea şi se
întoarse în biroul ei temporar, doar atât cât să-şi ia lucrurile. Drumul până la
Westerner fu mai lung ca de obicei pentru că era ora de maximă aglomeraţie. Ca
o complicaţie suplimentară, ploaia se transformase în lapoviţă.
Ştiind că nu va avea chef să mai iasă, cumpără o cuf cu pui fript cald. Până să
pună totul pe masa rotundă lângă fereastră, friptura se răcise şi părea făcută din
carton. Se hotărâ să cumpere fructe şi gustări pentru a suplimenta regimul ei
alimentar sărac şi eventual nişte flori proaspete pentru a mai înveseli puţin
camera aceea mohorâtă. Stătea în dubiu dacă să dea jos sau nu pictura cu
toreadorul, care domina un perete. Capa roşie fluturând şi taurul cu saliva
atârnându-i din gură îi displăceau.
Neavând chef să treacă din nou în revistă însemnările, se hotărâ să dea drumul
la televizor. Filmul pe care-l aştepta era o comedie la care nu avea nevoie să
gândească. Când se termină, se simţi mai bine şi se hotărâ să facă un duş.
Tocmai se ştersese şi îşi înfăşurase părul ud într-un prosop când cineva bătu la
uşă. Punându-şi repede halatul de tercot alb şi înnodându-şi cordonul în jurul
taliei, se uită prin vizor.
Deschise uşa cât permitea lanţul.
- Ce eşti dumneata, mesagerul oraşului?
- Deschide uşa, spuse şeriful.
- De ce?
- Avem de discutat.
- Despre ce?
- Am să-ţi spun după ce intru. Alex nu se mişcă.
- Ai de gând să deschizi uşa, sau ce?
- Putem vorbi şi aşa.
- Deschide blestemata asta de uşă, strigă el. Mi-au îngheţat ouăle.
Alex desfăcu lanţul, apoi deschise uşa şi se dădu la o parte. Reede bătu cu
picioarele în podea şi îşi scutură fulgii de zăpadă de pe blana gulerului. Apoi o
privi din cap până la picioare.
- Aştepţi pe cineva?
. Alex îşi'încrucişă braţele pe piept, un gest menit să-i cate că începe să se
enen/eze.
- Dacă e o vizită...

- Nu e. Işi prinse un deget cu dinţii şi scoasre o mănuşă de
piele, apoi pe cealaltă. îşi bătu pălăria de cowboy de coapsă pentru a scutura
fulgii de zăpadă topită, apoi îşi trecu mâna prin păr.
După ce îşi aruncă mănuşile în interiorul pălăriei, o puse pe masă şi se aşeză pe
un scaun. Privit rămăşiţele cinei şi muşcă dintr-un copan neînceput. în timp ce
mesteca, întrebă:
- Nu-ţi plac puii noştri fripţi?
Stătea răsturnat lejer, de parcă avea intenţia să rămână toată noaptea. Alex
rămase în picioare. Se simţea absurd de goală în halatul acela, deşi o acoperea
de la bărbie la glezne. Cu prosopul motelului înfăşurat în jurul lui, capul ei nu
excela în siguranţă de sine.
încercă să pară indiferentă faţă de el şi faţă de îmbrăcămintea ei sumară.
- Nu, nu mi-a plăcut, dar a fost convenabil. N-am să mai ies din casă.
- O hotărâre înţeleaptă pe o vreme ca asta. Drumul devine periculos.
- Asta puteai să mi-o spui la telefon.
Ignorând remarca ei, Reede se aplecă mult într-o parte şi privi pe lângă ea, la
televizor, unde un cuplu gol era în plină activitate. Aparatul de filmat se apropie
pentru a lua un prim-plan al buzelor bărbatului pe sânul femeii.
- Nu-i de mirare că te-a deranjat vizita mea.
Alex apăsă butonul cu palma şi îl închise. Ecranul se stinse.
- Nu mă uitam.
Când se întoarse, Reede tocmai o privea, zâmbind:
- întotdeauna deschizi uşa unui bărbat care bate?
- N-am aeschis-o până n-ai înjurat.
- Âsta-i singurul lucru care te impresionează la un bărbat, înjurăturile?
- Eşti omul legii cel mai înalt în grad din ţinut. Dacă nu
pot avea încredere în dumneata, atunci în cine? întrebă ea, gândindu-se că mai
curând ar avea încredere într-un vânzător de maşini uzate în costum verde de
polivinil, decât în Reede Lambert. Şi era nevoie să îţi pui chestia aia ca să vii
aici?
Reede urmă direcţia privirii ei în jos la tocul pistolului agăţat de centură. îşi
întinse picioarele încălţare în cizme mult în faţa lui şi le încrucişa la glezne.
Punându-şi degetele la tâmplă, îşi ridică ochii spre ea.
- Niciodată nu se ştie când e nevoie de el.x
- E încărcat întotdeauna?
Reede ezită, coborându-şi privirea până în dreptul sânilor ei.
- Totdeauna.
Acum nu se mai refereau la pistolul din tocul lui. Dar, mai mult decât cuvintele,
tonul conversaţiei o făcea să se simtă stânjenită. îşi schimbă greutatea corpului
de pe un picior pe celălalt şi îşi umezi buzele, dându-şi abia atunci seama că îşi
ştersese rujul. Din cauza asta se simţi încă şi mai vulnerabilă. în plus, Reede o
studia cu o privire lungă, gânditoare.

- De ce ai venit la ora asta? Ce e atât de important că nu poate aştepta până
mâine?
- Un impuls.
- Un impuls? repetă ea, cu voce voalată.
Se sculă de pe scaun lasciv şi înainta până ajunse doar la câţiva centimetri în
faţa ei. îşi băgă mâna în deschizătura halatului şi-i cuprinse gâtul.
- Da, un impuls, şopti el, acela de a te strânge de gât. Scoţând un strigăt de
frustrare, Alex îi dădu mâna la o
parte şi făcu un pas lateral. El îi dădu drumul de bunăvoie.
- Judecătorul Wallace m-a sunat în seara asta să-mi spună de autorizaţia pe
care ai cerut-o tribunalului.
Inima ei, care bătea năvalnic, îşi încetini ritmul, în timp ce ea mormăi un blestem,
supărată.
- Nu exista nimic secret în oraşul ăsta?
- Nu prea.
- Cred că nu pot nici măcar să strănut fără să mi se ofere imediat în perimetrul
oraşului un şerveţel.
- Eşti în centrul atenţiei. La ce te aşteptai, de vreme ce ai cerut să dezgropi un
schelet?
- Tratezi lucrurile de parcă ar fi un capriciu de-al meu.
- Şi nu este?
- Crezi c-aş deranja mormântul mamei dacă n-aş fi convinsă că e necesar pentru
rezolvarea cazului? întrebă ea, înfierbântată. Crezi că mi-a fost uşor să formulez
măcar această cerere? Şi de ce a simţit judecătorul nevoia să te consulte pe
dumneata, tocmai pe dumneata?
- De ce nu pe mine? Pentru că sânt unul din suspecţi?
- Da! strigă ea. Discutarea acestui caz cu dumneata e total lipsită de etică.
- Sânt şerif, nu uita.
- Nu uit deJoc. Dar asta nu-i o scuză pentru ca judecătorul Wallace să
manevreze în culise. De ce e atât de nervos în legătură cu exhumarea? îi e
teamă că un examen medico-legal ar putea dezvălui ceva care a fost
muşamalizat?
- Cererea dumitale a ridicat o problemă.
- Sânt convinsă că da! Pe cine încearcă să protejeze îinând coşciugul acela
sigilat?
- Pe dumneta.
- Pe mine?
- Corpul Celinei nu poate fi exhumat. A fost incinerat.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:34 PM | message # 9
Capitolul 12

Reede nu putea înţelege ce îi venise să se ducă la cea mai ordinară tavernă de
pe şosea pentru o băutură, când avea o sticlă de whisky foarte bun acasă. Poate
din cauză că starea lui de spirit se potrivea cu atmosfera întunecată, îmbâcsită a
localului.
Se simţea un om de nimic.
îi făcu semn barmanului să-i mai toarne un pahar. Barul Uliima şansă era genul
de local în care paharele se reumpleau. Clienţilor nu li se schimbau paharele cu
fiecare rând.
- Mulţumesc, spuse Reede, urmărind cum curge băutura în paharul său.
- Lucrezi sub acoperire, sau ce? rânji barmanul.
Fără să-şi mişte altceva decât ochii, Reede se uită la el.
- Beau şi eu un pahar, e bine?
Zâmbetul prostesc dispăru.
- Sigur, şerifu'. Nici o problemă.
Barmanul se retrase spre celălalt capăt al barului unde conversase cu doi clienţi
mai prietenoşi.
Reede obsen/ă că un separeu din partea cealaltă a camerei era ocupat de femei.
în jurul mesei de biliard era un trio de bărbaţi pe care îi'recunoscu ca fiind trei
controlori de sonde. Formau de obicei o şleahtă de cheflii care se îmbătau criţă,
între două schimburi. Pentru moment, erau paşnici.
Pasty Hickam şi Ruby Faye Turner erau băgaţi într-un alt separeu. Reede auzise

\a B & B, în dimineaţa aceea, că Angus îl dăduse afară pe bătrânul argat. Pasty făcuse o boacănă, dar, după părerea lui Reede, pedeapsa era prea severă.
Aparent, Pasty se consola cu ultima lui achiziţie feminină. Reede făcuse un salut
cu două degete la pălărie în direcţia lor, când intrase, dar ei lăsaseră să se
înţeleagă că voiau să fie ignoraţi. Şi Reede voia acelaşi lucru.
Era o seară liniştită la Ultima şansă, ceea ce-i convenea de minune din motive
personale, dar şi profesionale.
înghiţise primul pahar, aproape fără să-l guste. Pe acesta îl sorbea lent pentru că
voia să dureze mai mult. întârzia plecarea acasă. Singurătatea de acasă nu
prea-i surâdfea. Nici aici nu era o plăcere, dar era ceva mai bine oricum. Cel
puţin în seara asta.
Whiskyul aprinsese un mic foc în stomacul lui. Făcuse ca clipitul becurilor din
pomul de Crăciun, care rămâneau agăţate tot anul deasupra barului, să pară mai
strălucitor şi mai simpatic. Mizeria localului nu mai era atât de izbitoare, văzută
prin aburul băuturii.
întrucât începuse să se cam îmbete, Reede hotărâse că acesta va fi ultimul
pahar. Era un motiv în plus să-l savureze. Reede nu bea niciodată până se
îmbăta. Niciodată. Trebuise să facă curăţenie de prea multe ori,
după ce tatăl lui băuse tot ce se putea bea, pentru a-şi maiface o plăcere din a
se îmbăta.
îşi amintea că încă de pe când era copil, se gândea să devină temnicer sau
călugăr, astronaut sau săpător de şanţuri, paznic la grădina zoologică sau

vânător de animale mari; un singur lucru n-avea să devină: beţiv. Exista deja
unul în familie şi era prea de-ajuns.
- Bună, Reede.
Sunetul vocii feminine, şoptite, îi întrerupse contemplarea conţinutului maroniu al
paharului. Ridică capul şi imediat văzu o pereche de sâni mari.
Femeia purta un tricou strâns pe corp pe care scria cu litere de un roşu apri;is

Rea din naştere. Blugii ei erau atât de strânşi, încât se caţără cu greu pe taburetul de la bar. Reuşi, dar nu fără a-şi etala sânii şi a se freca de coapsa lui
Reede. Zâmbetul ei era strălucitor ca un inel de zirconium, dar mai puţin pur. Se
numea Gloria, îşi aminti Reede, tocmai la timp pentru a fi politicos.
- Bună, Gloria.
- Faci cinste c-o bere?
- Normal. îi strigă barmanului să aducă o bere. Arun-când o privire peste umăr,
Reede arătă spre prietenele pe care le lăsase în separeul din partea opusă
barului.
- N-am treabă cu ele, spuse ea flirtând, atingându-i braţul care se sprijinea de
bar. După ora zece, fiecare face ce vrea.
- E noaptea femeilor?
- Hm. Gloria duse paharul înalt la buze şi bău. Eram în drum spre Abilene să
vedem noul film cu Richard Gere, dar s-a stricat vremea, aşa că am zis: ce
dracu' căutăm noi acolo, hai să rămânem pe loc. Tu ce faci în seara asta? Eşti
de serviciu?
- Pentru moment, sânt liber. Nedorind să facă conversaţie, se întoarse la paharul
său.
Gloria nu era femeia de care scapi uşor. Se apropie
de el atât cât îi permitea poziţia şi îi puse un braţ pe după umeri.
- Sărmanul Reede. Trebuie să fie al dracu' de trist să te tot învârteşti de unul
singur.
- O fac în interes de serviciu.
- Ştiu, dar... Răsuflarea ei îi atingea urechea. Mirosea a bere. Nici nu e de mirare
că eşti atât de încruntat. O unghie ascuţită atinse cuta adâncă dintre sprâncenele
lui. Reede îşi dădu brusc capul pe spate ferindu-se de atingerea ei. Gloria îşi
retrase mâna şi scoase un sunet uşor, jignită.
- Ascultă, regret... mormăi el, sânt într-o dispoziţie la fel de proastă ca şi vremea.
Am avut o zi grea. Cred că sânt puţin obosit.
în loc s-o potolească, asta o încuraja.
- Aş putea să te înveselesc eu, spuse ea, cu un zâmbet timorat, prinzându-i
braţul între sânii ei, ca nişte perne. Sânt nebună după tine de când eram în clasa
a şaptea. Să nu te faci că nu ştii, spuse ea, pusă pe ceartă.
- Nu, n-am ştiut.
- Ei bine, ăsta-i adevărul. Pe vremea aia însă, erai ocupat. Cum se numea fata
aia? Aia pe care a omorât-o prostănacu' în grajd?
- Celina.

- Da. Erai mort după ea, nu? Când am ajuns în liceu, tu erai deja la Texas Tech.
Pe urmă, m-am măritat şi am început să fac copii. Gloria nu observă că pe
Reede nu-l interesa pălăvrăgeala ei.Acum, bărbatu' s-a dus demult, iar copiii sânt
destul de mari ca să-şi poarte singuri de grijă. Cred că n-ai avut cum să-ţi dai
seama ce mult îmi placi, nu?
- Adevărat.
Se aplecă atât de mult înainte, încât poziţia ei pe taburet deveni precară.
- Poate-ar fi momentul s-o faci.
Reede privi în jos, spre sânii ei care se frecau strâns de braţul lui. Sfârcurile
deveniseră rigide, împungând vizibil tricoul. Şi, totuşi, insistenţa ei erotică era mai
puţin excitantă decât inocentele degete de la picioarele lui Alex, ce se arătau de
sub halatul ei de baie. Faptul că sub tricoul negru nu era nimic altceva decât
trupul ei, nu-l excita atât de mult ca întrebarea ce era sub halatul alb.
Nu era excitat câtuşi de puţin. Se întreba de ce. Gloria era destul de drăguţă.
Părul negru, strâns în jurul feţei, sublinia ochii negri care-t priveau acum languros
şi promiţător. Buzele ei erau desfăcute şi umede, dar nu era sigur că le putea
săruta fără reţinere. Erau acoperite de un ruj de culoarea cireşii. Involuntar, le
compară cu buzele nerujate, dar rumene şi moi, atrăgătoare, fără nici o încercare
de a fi.
- Trebuie să plec, spuse el, brusc. îşi scoase călcâiele din cercurile taburetului şi
se ridică în picioare, căutând în buzunarele blugilor banii necesari pentru a plăti
consumaţia lui şi a ei.
-Credeam...
- Mai bine întoarce-te la prietenele tale, altfel ai să pierzi petrecerea.
Băieţii de la controlul sondelor se apropiaseră de grupul femeilor, fără să facă
vreun secret din faptul că erau puşi pe distracţii. Fuziunea celor două grupuri
fusese tot atât de inevitabilă ca şi briza dimineţii. întârzierea fusese calculată
pentru a mări dorinţa. Acum, însă, aluziile sexuale treceau de la unii la alţii cu
rapiditatea schimbului de acţiuni de la bursă.
- Mi-a făcut plăcere. Gloria.
Reede îşi trase pălăria până pe frunte şi ieşi, dar nu înainte de a observa
expresia ei ofensată. Faţa lui Alex avusese aceeaşi expresie de devastare şi
neîncredere când îi spusese că mama ei fusese incinerată.
La câteva secunde după ce rostise acele cuvinte, se
rezemase de perete, strângându-şi gulerul halatului în jurul gâtului, ca şi când ar
fi vrut să se ferească, îngrozită.
- Incinerată?
- Da. îi văzuse fata pălind şi ochii sticloşi.
- N-am ştiut. Bunica nu mi-a spus, eu nu m-am gândit niciodată...
Vocea ei se pierduse complet.Reede stătuse tăcut şi nemişcat, gândindu-se că
avea nevoie de timp pentru a digera această informaţie neaşteptată.
îl înjurase în gând pe Wallace că-i dăduse o sarcină atât de neplăcută. Laşul
dracului, complet înnebunit îl sunase lamentându-se, întrebându-l ce să-i spună.

Când Reede îi sugerase-că lui Alex trebuie să i se spună adevărul, judecătorul
crezuse că se oferă el s-o facă şi fusese cât se poate de bucuros să scape de
această sarcină.
Uluiala lui Alex nu durase mult. Fata îşi revenise repede ca şi cum ar fi fost
trezită la realitate de un gând.
- Judecătorul Wallace ştia?
Reede îşi aminti că dăduse din umeri, prefăcându-se indiferent.
- Ascultă, tot ceea ce ştiu e că m-a sunat şi mi-a spus că ceea ce voiai era
imposibil, chiar dacă tribunalul elibera autorizaţia, un lucru pe care el nu era
dispus să-l facă.
- Dacă ştia că mama a fost incinerată, de ce nu mi-a spus azi după-amiază?
- Cred că a vrut să se ferească de o scenă.
- Da, murmură ea, absentă. Nu-i plac încurcăturile. Mi-a spus-o. îl privise pe
Reede, cu o faţă lipsită de expresie. Te-a trimis pe dumneata să îndeplineşti
această îndatorire murdară. Pe dumneata nu te deranjează murdăriile.
Reede se ferise să comenteze ceva. îşi pusese mănuşile şi pălăria pe cap.
- Ai avut un şoc. Te simţi mai bine acum?
-Da.
- Mie nu mi se pare.
Ochii ei albaştri erau plini de lacrimi şi gura îi tremura uşor. îşi aşeză mâinile pe
şolduri ca şi cum s-ar ti străduit să-şi menţină trupul drept. Acela fusese
momentul când simţise impulsul de a o cuprinde în braţe, cu părul ei ud,,
prosopul umed, halatul de baie, picioarele goale, cu totul, şi s-o ţină strâns.
Acela fusese momentul când se apropiase de ea şi, înainte de a-şi da seama de
ceea ce face, îi desfăcuse braţele cu forţa. Ea rezistase, ca şi când ar fi vrut să
acopere o rană sângerândă.
înainte ca ea să fi ridicat din nou bariera, îşi pusese braţele în jurul ei şi o
strânsese la piept. Era umedă, moale, parfumată, fragilă în tristeţea ei. Părea să
se topească în braţele lui. Braţele ei atârnau inerte.
- O, Doamne, nu mă face să trec prin asta, şoptise ea, şi Reede îi simţise sânii
tremurând. îi întoarse capul spre el, îngropându-i-l la pieptul lui; îi simţea lacrimile
şiroind, prin cărnaşă.
îşi aplecase capul pentru ca ea să şi-l sprijine de al lui. Prosopul din jurul capului
ei se desfăcuse şi căzuse. Părul ei umed, plăcut mirositor, îi atingea faţa.
Acum îşi spunea că n-o sărutase pe păr, dar buzele lui îi atinseseră totuşi părul
şi tâmpla şi rămăseseră acolo...
în acel moment fusese cuprins de o dorinţă nebună, atât de puternică, încât
acum se mira că nu acţionase sub impulsul ei.
Plecase, simţindu-se groaznic că trebuise să-i aducă o veste atât de neplăcută şi
apoi să se furişeze afară ca un şarpe. Să rămână cu ea, nici nu se punea
problema. Dorinţa lui de a o ţine în braţe nu fusese un gest nobil şi nu încerca să
se mintă că nu era aşa. Urmărise plăcerea. Voise să acopere zâmbetul acela
dureros, brav, cu sărutări pătimaşe.

înjură tabloul de bord, în timp ce mergea pe şosea, în direcţie opusă celei în care
locuia. Lapoviţa îngheţa pe parbriz înainte ca ştergătoarele s-o poată mătura.
Mergea prea repede faţă de condiţiile atmosferice. Carosabilul era ca un patinoar
- dar continua să meargă.
Era prea bătrân pentru asta. Ce dracu' era cu el de avea aceste fantezii sexuale?
Nu mai făcuse asta de când el şi Junioc priviseră pozele din acele reviste. Şi,
totuşi, niciodată în timpul din urmă nu fusese imaginaţia lui mai înfierbântată.
Uitând complet cine era Alex, îşi imaginase mâinile lui desfăcând halatul alb,
pentru a găsi dedesubt pielea netedă, albă; sfârcuri tari, roz; păr moale, auriu.
Pulpele ei trebuie să fi fost moi şi, între ele, umed.
înjurând, închise ochii o clipă. Alex nu era o femeie oarecare, cu optsprezece ani
mai tânără. Era fiica Celinei, iar el era destul de bătrân să-i fie tată, pentru
Dumnezeu. Nu-i era, dar ar fi putut să-i fie. Ar fi putut foarte bine. Gândindu-se la
asta, simţi un gol în stomac, dar asta nu reduse cu nimic erecţia care punea la
grea încercare durabilitatea fermoarului de la pantaloni.
Intră în parcarea pustie, opri motorul şi urcă treptele spre uşă. O încercă şi, când
văzu că e încuiată, bătu în ea cu pumnul înmănuşat.
în cele din urmă, uşa fu deschisă de o femeie cu pieptul bombat ca al unui
porumbel.Purta o pijama lungă, albă, de satin care ar fi putut fi de mireasă, dacă
femeia n-ar fi avut o ţigară atârnată de buze. Ţinea în braţe o pisică de culoarea
caisei, mângâindu-i blana bogată cu o mână leneşă. Femeia şi pisica se uitară la
Reede.
- Ce dracu' cauţi aici? întrebă ea.
- Ce caută majoritatea bărbaţilor aici. Nora Gail? Brutal, trecu pe lângă ea şi intră
înăuntru. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi primit un glonte drept între ochi de la
pistolul pe care ea îl ţinea veşnic înfipt în portjartier.
- Probabil că n-ai obsen/at, dar treburile mergeau atât, de slab în seara asta,
încât am închis mai devreme.
- Şi de când are asta vreo importantă pentru tine sau pentru mine?
- De când ai început să profiţi. Ca acum.
- Nu mă bate la cap în seara asta. Era deja în capuJ scărilor, îndreptându-se
spre camera ei. Nu vreau să fac conversaţie. Nu vreau distracţii. Vreau o femeie.
Atât.
Punându-şi o mână pe şoldul ei rotund, vocea patroanei răsună plină de sarcasm
când strigă după el:
- Am timp să dau pisica afară, mai întâi?
Alex era incapabilă să doarmă, aşa că era trează când sună telefonul. Fu totuşi
alarmată din cauza orei întârziate. în loc să aprindă lampadarul, căută receptorul
pe întuneric şi îl duse la ureche.
- Alo, spuse ea cu vocea răguşită de pIîns. Alo!
- Bună, domnişoară Gaither.
Inima ei porni în galop, emoţionată, dar spuse supărată:

- Iar dumneata? Sper că de data asta ai să vorbeşti, de vreme ce m-ai trezit din
somn. învăţase de la Greg că martorii care au reţineri sânt adesea mult mai
dispuşi să vorbească, dacă nu dai importanţă la ceea ce ar avea de spus.
- Nu mă lua tare, domnişoară. Ştiu ceva care te interesează. Al dracu'.
- Şi anume?
- Şi anume, cine i-a făcut felul mămichii, "Alex încercă să-şi controleze ritmul
respiraţiei.
- Cred că-i un bluf. -Nu.
- Atunci spune-mi. Cine?
- Mă crezi tâmpit, cucoană? Crezi că Lambert n-a pus microfoane în telefon?
- Ai văzut prea multe filme. Totuşi Alex privi bănuitoare la receptorul pe care-l
ţinea în mână.
- Ştii unde este Ultima şansă?

- Ogăsesc eu. - Mâine seară.
- Cum te recunosc? -Te recunosc eu.
înainte de a apuca-să spună ceva, telefonul fu închis. Alex stătu pe marginea
patului o clipă, privind în întuneric, îşi aminti de avertismentul lui Reede, că va
avea de suferit. Mintea ei imaginativă născoci tot felul de lucruri oribile care i se
puteau întâmpla unei femei singure. Când se culcă din nou, palmele îi erau
asudate şi somnul superficial.

Capitolul 13

- N-ai să ghiceşti niciodată ce pune la cale.
Şeriful din Purceii ridică cana de cafea aburindă, o duse la buze, suflă în ea şi
sorbi. îi arse limba, dar nu-i păsă. Avea nevoie de o doză de cofeină cât mai
mare.
- Despre cine e vorba? îl întrebă el pe ajutorul de şerif care stătea în uşa biroului
său, cu un rânjet prostesc care îl scoase din sărite. Nu-i plăcea jocul de-a
ghicitul, mai ales în dimineaţa asta.
Ajutorul făcu un semn cu capul spre cealaltă parte a clădirii.
- Procurorul temporar, cu ochii albaştri, ţâţe băţoase şi picioare care nu se mai
termină. Sărută aerul, închizând şi deschizând buzele cu un plescăit sugestiv.
Reede îşi coborâ încet picioarele de pe colţul biroului. Ochii lui luceau cu o
lumină rece.
- Te referi la domnişoara Gaither?
Ajutorul nu stătea prea bine cu materia cenuşie, dar ştia când depăşeşte limita.
- Â, da... vreau să zic... da, domnule.
- Şi? întrebă Reede, întunecat.

- Omu' ăla de la pompele funebre, domnul Davis, domnule, tocmai a dat telefon,
făcând scandal din cauza ei. E acolo cercetându-i dosarele şi alte lucruri.
- Cum?
- Da, domnule, asta mi-a spus, domnule şerif Lambert. E furios că...
- Sună-I şi spune-i că sânt în drum spre el.»
Reede era deja cu mâna pe haină. Dacă ajutorul nu s-ar fi dat la o parte repede,
ar fi fost trântit jos în clipa în care Reede ieşi pe uşă.
Era indiferent la vremea rea care făcuse să se închidă şcolile şi majoritatea
birourilor. Cu zăpada se descurcau, dar un strat de polei de un deget care
acoperea totul era complet altceva. Din nefericire, biroul şerifului nu se închidea
niciodată.
Domnul Davis îl întâmpină la uşă, agitându-şi nervos mâinile.
- Fac asta de mai bine de treizeci de ani şi nimic de genul ăsta... nimic, domnule
şerif, nu mi s-a mai întâmplat până acum. Mi-au dispărut coşciuge. Am fost jefuit.
Am avut chiar şi...
- Unde e? latră Reede, tăindu-i lamentările.
Omul îi arătă. Reede se duse la uşa închisă şi o deschise cu o smucitură. Alex,
aşezată la un birou, îşi ridică privirea, întrebătoare.
- Ce dracu' te-a apucat?
- Bună dimineaţa, domnule şerif.
- Răspunde-mi la întrebare. Reede trânti uşa şi înainta în cameră. Mi l-ai ridicat
în cap pe istericul ăsta de antreprenor, doamnă. Şi de fapt cum ai ajuns aici?
- Cu maşina.
- Nu puteai să conduci pe vremea asta.
- Ba da.
- Ce-i cu toată povestea asta? Cu o mişcare furioasă a mâinii indică dosarele
răspândite pe birou.
- Dosarele domnului Davis din anul în care a fost ucisă mama. Mi- a dat voie să
mă uit prin ele.
- L-ai obligat.
- Nu-i adevărat.
- L-ai intimidat atunci. Ţi-a cerut mandatul de percheziţie?
-Nu.
- Ai aşa ceva?
- Nu, dar pot avea.
- Nu poţi, fără un motiv plauzibil.
- Vreau dovada că Celina Gaither nu e îngropată în mormântul acela din cimitir.
- De ce n-ai făcut ceva mai cu cap, ca, de exemplu, să iei o lopată şi să începi să
sapi?
Aceastao reduse la tăcere. îi trebui un moment pentru a-şi reveni. în cele din
urmă, spuse:
- Eşti într-o dispoziţie urâcioasă, azi. Ai avut o noapte grea?

- Da. Am avut o femeie, dar n-a fost prea grozavă. Alex îşi coborâ ochii asupra
mesei.
- îmi pare rău.
- De ce? C-am fost cu o femeie? Alex îi înfruntă privirea.
- Nu. Că n-a fost bună.
Se uitară în tăcere unul la celălalt. Faţa lui era colţuroasă şi ţepoasă ca un lanţ
de munţi, dar era una dintre cele mai atrăgătoare pe care le văzuse vreodată.
Ori de câte ori erau împreună, era conştientă involuntar de el, de corpul lui, de
felul în care era atrasă de el. Ştia că această atracţie era nesăbuită şi lipsită de
etică
profesională, şi compromiţătoare în plan personal. Fusese iubitul mamei ei.
Şi, totuşi,.deseori dorea să-l atingă sau să fie atinsă de el. Noaptea trecută
dorise ca el s-o ţină în braţe mai mult în timp ce piîngea. Din fericire, el avusese
mai multă minte şi plecase.
La cine s-o fi dus? se întreba Alex. Unde şi când avusese loc actul sexual
nesatisfăcător? Fusese înainte sau după ce venise la ea? De ce nu fusese bine?
Trecură câteva clipe bune până când îşi coborâ capul şi îşi reluă căutatul.
Nefiind omul.pe care cineva să-l ignore, Reede întinse mâna peste masă şi o
apucă de bărbie, trăgându-i-o spre el.
- Ţi-am spus că Celina a fost incinerată. Alex sări în picioare.
- După ce dumneata şi judecătorul Wallace v-aţi consultat şi aţi discutat
problema. E cam prea convenabil, nu?
- Ai o imaginaţie bogată.
- De ce Junior nu mi-a spus că Celina a fost arsă, când m-a văzut în cimitir? Asta
mă face să cred că probabil este totuşi îngropată acolo. De aceea verific toate
astea.
- De ce-aş minţi?
- Ca să mă împiedici să exhumez corpul.
- Din nou, de ce? Ce importanţă ar avea pentru mine?
- închisoare pe viaţă, spuse ea tăios, dacă raportul medico-legal te scoate
asasinul ei.
- Â... Negăsind un cuvânt destul de murdar, izbi cu purrinul în palma celeilalte
-mâini, răsucindu-l pe carnea tare.
- Asta vă învaţă în facultate, să vă legaţi de nimicuri când toate celelalte
eşuează?
- Exact.
Reede îşi puse ferm mâinile pe masă şi se aplecă peste ea.
- Nu eşti un magistrat, eşti o vânătoare de vrăjitoare. Remarca o duru pentru că o
considera nedreaptă.
Această căutare avea în ea o anumită disperare care-i lăsa un gust amar. Se
aşeză din nou şi îşi puse mâna pe un dosar deschis.
întorcând capul, se uită afară la peisajul de iarnă. Ramurile desfrunzite ale
sicomorului de pe pajişte erau băgate în tuburi de gheaţă. Fulgii îngheţaţi

produceau sunete ascuţite lovind fereastra. Cerul şi totul de sub el era cenuşiu şi
mohorât. Liniile de separare între culori erau imprecise. Lumea era
monocromatică, fără lumini şi umbr-e.
Unele lucruri, totuşi, erau albe sau negre. Printre acestea, la loc de frunte se afla
legea.
- Ar putea fi aşa, dacă n-ar fi existat o crimă, Reede, spuse ea, revenind cu faţa
la el. Dar a existat. Cineva a intrat în grajdul ăla şi a înjunghiat-o pe mama.
- Cu un scalpel.Adevărat, spuse el batjocoritor. Poţi să ţi-l imaginezi pe Angus,
pe Junior sau pe mine mânuind un Instrument chirurgical? De ce n-am fi omorât-
o cu mâna goală, stranguiînd-o?
- Pentru că sânteţi prea deştepţi. Unul din voi a vrut să pară opera unui om
dezechilibrat. Işi puse palma pe piept şi-l întrebă cu bună credinţă: în locul meu,
n-ai vrea să ştii cine a fost acela şi de ce a făcut-o? Ai iubit-o pe Celina. Dacă n-
ai omorât-o...
- N-am omorât-o.
- Atunci nu vrei să ştii cine a făcut-o? Sau ţi-e teamă că ucigaşul ar putea fi una
dintre persoanele pe care le iubeşti?
- Nu. Nu vreau să ştiu, spuse el emfatic. Şi până obţii un ordin de percheziţie...
- Domnişoară Gaither? îi întrerupse domnul Davis, intrând în cameră. Asta e
ceea ce căutaţi? L-am găsit într-un dulap din depozit. îi întinse un dosar, apoi se
făcu nevăzut sub privirea dură a lui Reede.
Alex citi numele scris pe dosar. Se uită la Reede, apoi repede îl deschise. După
ce răsfoi câteva formulare, se cufundă în scaun şi spuse răguşit:
- Aici scrie că corpul ei a fost incinerat. Cu inima ca de plumb, închise dosarul şi
întrebă retoric: de ce nu mi-o fi spus bunica?
- S-o fi gândit că nu e important.
- A păstrat totul: hainele Celinei, celelalte lucruri. De ce n-a luat cenuşa?
Brusc, se aplecă în fată, îşi puse coatele pe masă şi îşi lăsă capul în mâini.
Stomacul se răzvrătea. Lacrimi proaspete se adunau în dosul pleoapelor,
făcându-le înţepătoare.
- Doamne, e ceva morbid, dar trebuie să aflu. Trebuie! După ce respiră adânc de
câteva ori, deschise din nou
dosarul şi începu să răsfoiască diferitele formulare. Citind unul, scoase un suspin
brusc.
- Ce este?
Alex scoase hârtia din dosar şi i-o dădu lui Reede.
- E o chitanţă pentru toate cheltuielile de înmor-mântare, inclusiv incinerarea.
-Şi?'
- Priveşte semnătura.
- Angus Minton, citi el încet, gânditor.
- Nu ştiai? Reede scutură din cap. Se pare că Angus a plătit totul şi a vrut să
păstreze secretul. Alex inspiră aer, cutremurându-se şi privi spre Reede
întrebător: mă întreb de ce.

In celălalt capăt al oraşului, Stacey Wallace intră în camera care servea drept
birou pentru tatăl ei. Acesta era aplecat peste birou, răsfoind un volum de
literatură
juridică.
- Domnule judecător, susură ea, afectuos, dacă ţi-ai luat zi liberă, atunci să fie zi
liberă.
- E neoficial, mormăi el, aruncând o privire dezgustată peisajului de iarnă de
afară. Aveam ceva de citit. Azi e o zi tocmai bună de aşa ceva, pentru că tot n-
aveam cum s-ajung la tribunal.
- Lucrezi prea mult şi-ţi faci prea multe probleme.
- Să ştii că ulcerul meu îmi spune asta demult. Stacey simţi că era foarte tulburat.
- Ce te supără?
- Fata aia, Gaither.
- Fiica Celinei? îţi face zile grele?
- A venit ieri în biroul meu cerându-mi o autorizaţie de exhumare.
- Doamne sfinte! exclamă Stacey, cu o voce neîncrezătoare, punându-şi o mână
palidă la gât. Femeia asta pare un diavol.
Diavol sau nu, a trebuit să-i resping cererea.
- Foarte bine. Wallace clătină din cap.
- N-am avut încotro. Corpul a fost incinerat. Stacey reflectă o clipă.
- Parcă-mi amintesc ceva. Şi cum a primit ea vestea asta?
- Nu ştiu. Reede i-a spus.
- Reede?
- L-am sunat aseară. El s-a oferit. Cred că nu vestea a tulburat-o.
- Angus şi Junior ştiu despre asta?
- Cred că Reede Ie-a spus până acum.
- Mai mult ca sigur, murmură ea. Rămase o clipă tăcută. Apoi se ridică şi întrebă:
ai nevoie de ceva?
-Abia am luat micul dejun, mulţumesc.
- Un ceai cald?
- Nu acum.
- O cacao? Lasă-mă să-ti...
- Stacey, ti-am spus că nu. Vorbise cu mai multă nervozitate decât voise.
- Te rog să mă ierţi, n-am vrut să te sâcâi. Dacă ai nevoie de ceva, sânt sus.
Judecătorul dădu din cap distrat şi îşi vârâ din nou nasul în volumul legat în piele.
Stacey ieşi închizând uşor uşa în urma ei; urcă scările spre dormitorul ei, lăsând
mâna să-i lunece fără vlagă pe balustradă. Se simţea rău. Abdomenul îi era
umflat şi dureros. îi venise ciclul în dimineaţa aceea.
E jenant pentru p femeie în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani să aibă
crampe ca o adolescentă, deşi Stacey ştia c-ar trebui să fie recunoscătoare
acestor hemoragii lunare. Era singurul lucru care-i amintea că e femeie. Copii nu
avea să-i ceară de mâncare sau să-i ajute la lecţii. Soţ n-avea care s-o întrebe ce

gătise pentru cină, dacă-i luase rufele de la spălătorie sau dacă putea să se
culce cu ea în noaptea aceea.
Veşnic se piîngea pe sine pentru lipsa acelui haos fericit din viaţa ei. Aşa cum
unii oameni îşi spun rugăciunea zilnică, ea enumera în faţa lui Dumnezeu toate
bucuriile vieţii de care nu avusese parte. Tânjea după copii gălăgioşi care să
alerge prin casă, după un soţ care să întindă mâna spre ea noaptea, să-şi frece
obrazul de sânii ei şi să-i potolească trupul flămând şi neliniştit.
Ca un preot care se autoflagelează, se duse la biroul ei, deschise cel de-al
treilea sertar şi scoase albumul cu scoarţe albe de piele, plin de amintiri.
îl deschise pioasă. Atinse cu degetele, una câte una, preţioasele amintiri - o poză
de a ei, îngălbenită, tăiată dintr-un ziar, un mic şerveţel de hârtie pe colţul căruia
erau scrise cu litere de argint două nume, un trandafir uscat. Privi fotografiile
prinse în suporţi de plastic. Oamenii care pozaseră în faţa altarului se
schimbaseră foarte puţin în decursul anilor.
După circa o oră de reverie masochistă, Stacey închise albumul şi îl puse la loc
în sertar. Scoţându-şi pantofii ca să nu strice cuvertura de pe pat, se întinse pe
spate şi îşi puse perna pe piept strângând-o ca pe trupul unui iubit.
Din ochi îi curgeau lacrimi fierbinţi. Şopti un nume, apăsat, de mai multe ori. îşi
puse podul palmei sub abdomen pentru a uşura durerea goliciunii din pântec,
care fusese un receptacul pentru corpul lui, dar niciodată pentru iubirea lui.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
edited by: Just - Vineri, 24/06/2011, 11:36 PM
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:37 PM | message # 10
Capitolul 14

- Hei, ia te uită, voi amândoi? exclamă Junior,I plimbându-şi privirea uimită de la
Alex la Reede.
Apoi, prins ca de o pală de vânt, se dădu la o parte din uşă şi-i invită înăuntru.

- Intraţi. Nu ştiam cine poate veni pe o vreme ca asta.i Reede, trebuie că ai înnebunit dac-ai fost în stare s-o
aduci pe Alex până aici.
Purta o pereche de blugi vechi, roşi la genunchi, un ! tricou de bumbac şi şosete
groase albe. Lăsa impresia căj abia se sculase. Intr-o mână ţinea o ceaşcă de
cafeaI aburindă, în cealaltă, un roman ieftin. Era neras şi părul îi stătea într-o
dezordine care îl prindea foarte bine.
Revenindu-şi din surpriza pe care i-o produsese vizita lor. Junior îi zâmbi lui Alex.
Aşa cum arăta acum, era foarte atrăgător şi Alex se gândi că majoritatea femeilor
i-ar fi găsit astfel. Răspândea un aer de bogăţie şi lene, de dezordine plină de
farmec; părea mulţumit şi senin, netulburat de lumea exterioară. întreaga lui
ţinută era o invitaţie la leneveală şi zâmbetul lui moale sugera că asta făcuse
până în clipa când fusese întrerupt: lenevise.
- N-am adus-o eu, spuse Reede, nervos. Ea m-a adus pe mine aici.

- Aveam intenţia să vin singură, spuse Alex.
- Iar eu nu puteam să te las să îmbogăţeşti statistica de decese rutiere din ţinutul
nostru, replică el.
întorcându-se spre Junior, care încerca uimit să înţeleagă acest schimb de
cuvinte înfierbântate, Reede spuse:
- Ca să nu mai lungesc povestea, am adus-o aici cu maşina pentru că era
hotărâtă să vină şi mi-era teamă c-o să facă un accident mortal sau, şi mai rău,
c-o să omoare ea pe cineva, pe un drum ca ăsta. Aşa că, iată-ne.
- Sânt foarte bucuros că aţi venit, spuse Junior. Eram resemnat să petrec o zi
plicticoasă singur. Am făcut un foc zdravăn în camera de zi şi am tot ceea ce
trebuie pentru un grog fierbinte. Urmaţi-mă. Ă..., Reede, ştii ce caz face mama
de urme pe podea, cred c-ar fi mai bine să-ţi scoţi cizmele, adăugă el,
întorcându-se spre ei.
- Să mă scuze! Lupe e în bucătărie? Am să-i şoptesc câteva cuvinte dulci, poate
ne dă ceva să mâncăm.
Fără să-i pese de podele şi de Sarah Jo, se îndreptă spj-e odăile din fund, ca şi
cum ar fi locuit acolo. Alex îl urmări cu privirea dispărând pe o uşă.
- A zis ceva de vorbe dulci? întrebă ea, caustic.
- Nu prea e în formă azi, remarcă Junior în treacăt. Ar trebui să-l vezi când e
furios. Lasă-I pe Reede în seama lui Lupe. Ea ştie cum să-i prepare ouăle. O să
se simtă mai bine după ce mănâncă.
Alex îl lăsă s-o ajute să-şi dezbrace haina.
- Sper că nu te-am deranjat prea mult.
- A, nu. N-am glumit când am spus că mă bucur că aţi
venit, spuse el, cuprinzând-o pe după umeri. Hai să...
- De fapt, spuse Alex, îndepărtându-i braţul, n-am venit în vizită.
- Cu treburi, deci?
- Da. Şi încă foarte importante. Angus e acasă?
- Da, e în birou. Zâmbetul nu-i dispăruse, dar devenise rigid.
- E ocupat?
- Nu cred. Vino, te conduc.
- N-aş vrea să te deranjez din citit. Junior privi nehotărât spre coperta incitantă a
cărţii.
- Deloc. începuse să mă plictisească.
- Despre ce e vorba în carte?
- Despre sejururile unui bărbat de o virilitate legendară prin dormitoarele din
Hollywood, atât feminine cât şi masculine.
- A, da? se miră ea, mimând interesul. Poţi să mi-o împrumuţi şi mie după ce o
termini?
- Să-ţi fie ruşine, exclamă el. Ar însemna să devin un corupător de minore, nu
crezi?
- Nu eşti cu mult mai în vârsta decât mine.

- în comparaţie cu Reede şi cu mine, eşti o copilă, replică el, deschizând uşa
biroului. Tată, ai un vizitator.
Angus ridică privirea din ziarul pe care-l citea. într-un interval de câteva secunde,
faţa lui trecu de la surpriză la iritare, pentru ca la urmă să devină zâmbitoare.
- Bună, Angus. Regret că trebuie să te deranjez într-o zi bună de dormit, ca asta.
- Nu-i nici un deranj. Şi aşa n-aveam prea multă treabă. Nu putem plimba caii
când e înglieţat pe jos, spuse el, ridicându-se din fotoliul de piele roşie şi ieşindu-
i în întâmpinare. Eşti ca o rază de soare într-o zi mohorâtă, de asta poţi fi sigură,
nu. Junior?
- Eu i-am spus-o deja.
- Iar eu, aşa cum i-am spus şi lui Junior, n-am venit în
vizită.
- Da? la loc, ia loc, o invită el arătându-i un fotoliu dublu de piele, ale cărui locuri
sânt invers unul faţă de celălalt, denumit „cuibul îndrăgostiţilor".
- Em am să...
- Nu, Junior, te rog să rămâi, spuse Alex, înainte ca el să fi ieşit. Chestiunea ne
priveşte pe toti.
- Foarte bine. Dă-i drumul, zise Junior, aşezându-se pe celălalt loc al „cuibului
îndrăgostiţilor", călare, ca pe o şa.
- Am vorbit din nou cu judecătorul Wallace, ieri - Alec avu impresia că observă o
uşoară încordare la ambii bărbaţi, dar fu atât de scurtă încât putea foarte bine să
fi fost doar o părere.
- Ai avut un motiv deosebit? întrebă Angus.
- Am cerut exhumarea corpului mamei mele.
De data asta nu mai avu dubii în privinţa reacţiei lor.
- Doamne, fetiţo, de ce naiba vrei să faci aşa ceva? spuse Angus, cutremurându-
se.
- Alex - Junior îi luă mâna, i-o puse pe coapsa lui şi o masă -, nu crezi că
depăşeşti puţin măsura? E... e un lucru oribil.
- Cazul în sine e oribil, îi reaminti ea, degajându-şi mâna. în orice caz, aşa cum
desigur ştiţi, ceea ce am cerut e imposibil. Trupul mamei a fost incinerat.
- Aşa e, confirmă Angus.
- De ce?
Ochii ei erau strălucitori şi intens albaştri, în camera aceea întunecoasă;
reflectau focul care ardea în cămin, făcându-i acuzatori.
Angus se aşeză din nou şi îşi încovoie umerii, defensiv.
- Părea cea mai bună soluţie.
- Nu văd de ce.
- Bunioa ta intenţiona să părăsească oraşul împreună cu tine, imediat ce se
termina totul. Aşa că am decis ca
Celina să fie incinerată, gândindu-mă că Merle voia să ia...ă... rămăşiţele cu ea.
- Ai decis? Cu ce drept, Angus? Din autoritatea cui? Cine ţi-a dat dreptul să
decizi ce se va întâmpla cu corpul Celinei?

Sprâncenele lui se încruntară în semn de neplăcere.
- Crezi c-am incinerat-o ca să distrug urmele, nu?
- Nu ştiu! exclamă ea, ridicându-se în picioare.
Se duse la fereastră şi privi afară la ţarcurile goale. Prin uşa grajdurilor unde erau
îngrijiţi, hrăniţi şi antrenaţi caii, se vedea lumină. Făcuse o cercetare atentă a
întreprinderilor Minton. Angus investise milioane în aceste clădiri. Era reticent
pentru că avea atât de mult de pierdut dacă îl punea sub acuzare sau pentru că
era vinovat? Ori, poate, şi una şi alta?
în cele din urmă, se întoarse cu faţa spre ei.
- Trebuie să fii de acord că, retrospectiv, e ciudat ceea ce ai făcut.
- Am vrut doar s-o scutesc pe Merle Graham de această povară. Am simţit că am
această obligaţie, de vreme ce a fost ucisă pe proprietatea mea. Merle era
nebună de durere; şi trebuia să mai aibă grijă şi de tine. Dacă ceea ce am făcut
ridică semne de întrebare acum, e cât se poate de rău, tânără doamnă, dar aş
lua aceeaşi decizie şi azi, dacă împrejurările s-ar repeta.
- Sânt sigură că bunica a apreciat ceea ce ai făcut. A fost un gest altruist.
Perspicace, Angus o privi şi spuse:
- Asta este ceea ce ai vrea să crezi. în realitate, nu eşti convinsă că a fost un
gest total altruist.
Alex îl privi drept în ochi.
- Da, spuse ea.
- Te respect pentru sinceritatea ta.
Câteva clipe nu se mai auzi nimic în cameră, în afară de trosnetul plăcut al
buştenilor din cămin. Alex rupse tăcerea stânjenitoare.
- Mă întreb de ce bunica n-a luat cenuşa.
- Şi eu m-am întrebat când i-am oferit-o. Cred că nu suporta ideea că Gelina e
moartă. O urna cu cenuşă era dovada evidentă a ceea ce ea nu putea accepta.
Ştiind cât de obsedată fusese bunica ei de viaţa Celinei, explicaţia asta părea
plauzibilă. în plus, exceptând cazul în care bunica ieşea din comă şi putea
răspunde personal la această întrebare, n-avea altă alternativă decât să accepte
explicaţia lui Angus.
Acesta îşi masa absent degetul mare de la picior, prin ciorap.
- N-am putut să-i depun urna într-un mausoleu. Niciodată nu mi-au plăcut criptele
şi mormintele. Bată-le Dumnezeu de cuiburi de strigoi! Mă trec fiorii numai când
mă gândesc. Am fost odată la New Orieans. Toate lespezile alea de ciment
aşezate pe pământ... Uh! Scutură din cap cu repulsie. Nu mi-e teamă de moarte,
dar când m-oi duce, vreau să intru în circuitul vieţii. Ţărână la ţărână. Ăsta-i ciclul
natural. Aşa că părea normal să cumpăr un loc de veci şi să îngrop cenuşa în
pământul pe care se născuse. Cred că mă consideri un bătrân scrântit, Alex, dar
aşa am simţit eu atunci şi tot aşa simt şi acum. N-am spus nimănui, pentru că mi-
a fost jenă. Era un gest atât de sentimental...
- De ce n-ai împrăştiat-o, pur şi simplu?
. Angus se trase de lobul urechii, gânditor.

- M-am gândit şi la asta, dar mi-am zis că ai să apari tu într-o bună zi şi ai să ceri
să vezi unde e îngropată.
Alex simţi că se prăbuşeşte, fizic şi spiritual. Plecându-şi capul, îşi aţinti privirea
asupra cizmelor ei de piele de ied, încă umede de mersul prin lapdviţa de afară.
- Probabil că în ochii voştri par un fel de vampir, pentru că vreau să deschid
mormântul. Aşa cum crede şi Reede.
Angus făcu un gest.
- Reede se cam pripeşte în materie de păreri personale. De multe ori se înşeală.
Alex scoase un suspin tremurat.
- De data asta, sigur. Vă rog să mă credeţi că nu mi-a fost uşor cu gândul de a
face asta; cu atât mai mult de a-l pune în practică. M-am gândit însă că un
examen exhaustiv medico-legal ar putea scoate ceva la lumină... Vocea ei se
pierdu. Nu mai avea nici voinţa, nici convingerea pentru a continua. Cu o zi
înainte crezuse că exhumarea ar putea fi dovada concretă de care avea nevoie.
După cum stăteau lucrurile acum, nu era cu nimic mai aproape de adevăr şi tot
ceea ce putea arăta ca rezultat al eforturilor ei era încercarea traumatizantă prin
care trecuseră ea şi toţi ceilalţi.
Explicaţia lui Angus era cât se poate de plauzibilă şi nevinovată. Achitarea
cheltuielilor de înmormântare, toate celelalte aranjamente, fuseseră un gest
caritabil menit să o scutească pe bunica ei de această tristă responsabilitate şi
de povara financiară a funeraliilor.
Alex dorea sincer să creadă asta. Ca fiică a Celinei, se simţea mai bine astfel.
Ca procuror însă, rămânea frustrată şi cu bănuiala că i se ascundea ceva.
- Ei, eşti gata de plecare sau ce facem?
Reede apăruse în uşă, sprijinit cu umărul de cadrul ei, plimbând insolent o
scobitoare dintr-un colţ al gurii în celălalt. Judecând după tonul vocii, micul dejun
pe care probabil că îl luase nu-i schimbase cu nimic proasta lui dispoziţie.
- Da, sânt gata, dacă eşti drăguţ să mă duci înapoi...
- Bun. Cu cât mă întorc mai repede la birou, cu atât mai bine. Trebuie să am grijă
de nenorociţii care circulă cu maşinile pe un timp ca ăsta.
- De vreme ce tot ai venit până aici, de ce n-ai petrece o zi la gura sobei? îi
sugeră Junior. Am putea face floricele. Celinei îi plăceau grozav. Poate o păcălim
şi pe Lupe să ne facă nişte praline. Aş putea să te duc eu cu maşina mai târziu,
când se mai curăţă drumul.
- IVIulţumesc, Junior. Ar fi minunat, dar am de lucru. Junior făcu uz de tot
farmecul lui pentru a o convinge,
dar ea rămase fermă.
Cei doi Minton îi conduseră pe ea şi pe Reede până la uşă. Sarah Jo nu apăru.
Chiar dacă ştia de prezenţa unor musafiri, nu catadicsise să coboare.
în timp ce străbăteau holul, Angus o luă de braţ şi îi spuse pe un ton coborât:
- Ştiu ce greu îţi vine, fetiţo.
- Da.
- Mai ştii ceva de bunica ta?

- Am dat telefon la căminul de bătrâni zilnic, dar n-a apărut nici o schimbare.
- Să-mi spui, dacă o să ai nevoie de ceva, ai înţeles? Alex îl privi cu sinceră
nedumerire.
- Angus, de ce eşti atât de amabil cu mine?
- Din cauza mamei tale, din cauză ca-mi placi şi, mai ales, pentru că nu avem
nimic de ascuns.
Când îi zâmbi, Alex îşi dădu seama clar de unde avea Junior farmecul lui. Acesta
se angajase într-o conversaţie proprie cu Reede care tocmai spunea: „Am dat
peste una din fostele tale prietene aseară, la barulUltima şansă". Alex îşi ciuli
urechile când auzi numele tavernei unde urma să aibă întâlnirea aceea mai
târziu.
- A, da? Cu cine? întrebă Junior.
- Cu Gloria. "Nu mai ştiu cum o cheamă după bărbatu-său. Păr negru cârlionţat,
ochii negri, ţâţe mari.
- Gloria Talbert. Ce făcea?
- Ieşise la agăţat.
Junior scoase un râs murdar, masculin.
- Aşa-i ea. E nevoie de un bărbat zdravăn ca s-o satisfacă.
- Mie-mi zici? spuse Reede, glumeţ.
- Şi ce s-a întâmplat aseară, norocosule? Ai lăsat-o cu un zâmbet fericrt pe faţă?
- Ştii că nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea intimă.
- Asta-i una din trăsăturile tale de caracter care mă irită al dracului.
Alex întoarse capul tocmai la timp, pentru a-l vedea pe Junior lovindu-l în glumă
pe Reede în stomac. Pumnul lui sări înapoi de parcă ar fi lovit o tobă.
- Cam slab, bătrâne, mormăi Reede. Trebuie să recunoşti că te-ai cam muiat.
- Pe dracu'.
Junior îşi aţinti pumnul spre capul lui Reede. Acesta pară cu dificultate şi încercă
să-l lovească cu cizma în dosul genunchiului. Căzură amândoi pe masa din hol,
fiind cât pe-aci să răstoarne un vas decorativ.
- Gata, băieţi. încetaţi cu asta până nu spargeţi ceva, spuse Angus indulgent,
vorbindu-le ca unor elevi de liceu.
Alex şi Reede îşi îmbrăcară hainele şi Angus le deschise uşa. Vântul rece năvăli
înăuntru.
- Eşti sigură că nu vrei să rămâi aici, la căldurică? întrebă Junior.
- îmi pare rău, dar nu pot.
- Eh, atunci la revedere.
îi strânse mâna între ale sale şi o sărută pe obraz.
Tatăl şi fiul priviră în urma lor. Reede o ajută să meargă pe drumul lunecos până
la locul unde era parcat Blazerul, o ajută să se urce, apoi, înconjurând maşina,
se urcă şi el.
- Brrr, făcu Junior, închizând uşa. Bei ceva fierbinte, tată?
- Nu acum, răspunse Angus, prost dispus. E prea devreme pentru băuturi tari.
- De când ai început să ţii cont de oră în materie de

băutură?
- Vino aici. Vreau să vorbesc cu tine. Şchiopătând pentru a-şi proteja degetul
mare de la
picior, îl introduse pe Junior în biroul său.
- Mai pune pe foc, te rog.
Când flăcările se înteţiră, Junior se întoarse cu faţa la tatăl său.
- Despre ce-i vorba? Sper că nu despre afaceri. Azj mi-am luat zi liberă, spuse el
cu un căscat, întinzându-se leneş, ca o pisică.
- Alex Gaither.
Junior îşi lăsă braţele în jos şi se încruntă.
- Era foarte pornită când a venit, nu? Dar aj reuşit s-o potoleşti.
- l-am spus adevărul.
- A fost tot atât de convingător ca o minciună bună.
- Vrei să fii măcar o dată serios? mârâi Angus. Junior păru surprins.
- Am crezut că sânt.
- Ascultă-mă, spuse Angus sever, îndreptând un deget spre fiur său. Numai un
nebun ar încerca s-o împiedice, văzând hotărârea ei de a merge până la capăt.
Chiar dacă e o femeie bine, vrea să-şi facă meseria. Pare moale, dar nu e. E
dură ca talpa cizmei, când e vorba de crima asta.'
- îmi dau seama, spuse Junior, mofluz.
- întreabă-l pe Joe Wallace, dacă nu crezi.
- Cred. îmi vine însă greu s-o iau în serios când văd ce bine arată.
- îţi place, nu? Şi totuşi nu te văd făcând nimic în privinţa asta.
- Am invitat-o aici la un păhărel şi a venit.
- Şi de atunci n-ai mai făcut nimic...
- Ce voiai să fac? S-o curtez ca un mucos, cu flori şi ciocolată?
- Da, deşteptule!
- La ea nu |ine cu lucruri d-astea, mârâi Junior, chiar dacă aş putea s-o fac cu
seninătate.
- Ascultă la mine, băiete. Eşti un răsfăţat al vieţii. îţi schimbi Jaguarul în fiecare
an, porţi un Rolex mare cu diamante, mergi la schi, la vânători subacvatice şi la
curse de cai, oricând ai chef şi pariezi pe sume mari. Dar, dacă tinerica asta
duce la bun sfârşit ceea ce şi-a pus în cap, ne desfiinţează. Da - spuse Angus,
interpretând corect încruntarea fiului său - ai să ajungi pentru prima oară în
situaţia de a căuta o slujbă.
Angus se mai potoli puţin şi continuă pe un ton conciliant.
- N-are nici cea mai mică şansă de a găsi vreo dovadă. Cred că ea ştie asta.
Aruncă săgeţi în noapte sperând să-l nimerească pe vreunul din noi în fund.
Până la urmă o să obosească.
Junior îşi muşcă buza şi spuse mohorât:
-Probabil că vrea un proces tot atât de mult pe cât vrem noi hipodromul. Ar da o
lovitură grozavă, care ar lansa-o în cariera ei.

- S-o ia dracu', mârâi Angus. Ştii ce cred eu despre asta. Nu-mi place deloc
chestia asta cu cariera. Femeile n-au ce căuta în tribunale.
- Şi unde ar trebui să stea, în dormitor?
- Ce-i rău în asta? Junior râse scurt.
- Personal n-aş avea nimic împotrivă, dar ţi-ai ridica în cap milioane de femei
care muncesc.
- S-ar putea ca Alex să nu mai lucreze. Nu m-ar surprinde deloc, dacă cariera ei
ar depinde de rezultatul acestei anchete.
- Ce vrei să spui?
- îl cunosc pe Greg Harper.E ambiţios, se vede deja în fotoliul procurorului
general. îi place ca oamenii lui să obţină condamnări. Acum, dacă l-am înţeles
bine, o lasă
pe Alex să facă asta pentru că a mirosit sânge, sângele nostru. Dacă vom ajunge
să fim implicaţi în această crimă, va avea grijă să-i apară numele în ziare şi va
imprima întregului proces un curs nefast pentru că e la cuţite cu guvernatorul.
Acesta va fi târât în noroi şi s-a zis cu comisia hipică.
Pe de altă parte, dacă Alex nu găseşte nici o dovadă, Harper va trebui să înghită
găluşca. Dar mai curând o dă afară pe Alex. Iar noi vom fi acolo cu braţele
deschise, gata s-o prindem, încheie el, izbind în aer pentru a-şi sublinia
cuvintele.
- Văd că te-ai gândit la toate, spuse Junior sec. Angus scoase un mârâit.
- Poţi să fii sigur de asta. Unul din noi trebuie să se ocupe şi de aftceva decât de
felul în care i se mulează jerseul pe corp.
- Am crezut că asta doreai să fac.
- Trebuie să faci mai mult decât să te uiţi ca prostul şi s-o doreşti. O poveste de
dragoste ar fi cel mai bun lucru pentru ea. ,
- De unde ştii că nu-i deja îndrăgostită de cineva?
- De acolo că, spre deosebire de tine, eu nu las nimic la voia întâmplării. Mi-am
pus în gând să aflu şi am făcut o verificare.
- Vulpoi bătrân! murmură Junior, cu ranchiună şi admiraţie.
- Hm! Trebuie să ştii ce carte are adversarul, fiule, altfel degeaba ai carte bună.
în timp ce focul din cămin strălucea vesel, Junior se gândi la tot ceea ce îi
spusese Angus. Apoi, privindu-l printre pleoapele strânse, îl întrebă:
- Şi cum ai vrea să se termine această poveste de dragoste? Cu o căsătorie?
Angus îl bătu cu palma pe genunchi şi chicoti:
- Ar fi chiar atât de neplăcut?
- Tu ai fi de acord cu asta?
- De ce nu?
Junior nu împărtăşi veselia lui.Se duse lângă foc, departe de tatăl său şi de
zâmbetul lui complice.Absent, scormoni buştenii cuprinşi de flăcări.
- Sânt surprins, spuse el. cu voce scăzută. Pe Celina n-ai considerat-o demnă de
mine. îmi amintesc de scandalul pe care l-ai făcut când ţi-am spus că vreau să
mă însor cu ea.

- Atunci aveai optsprezece ani, fiule! zbieră Angus. Celina era văduvă şi avea un
copil.
- Da, pe Alex. Şi uite ce frumoasă s-a făcut. Putea să-mi fie fiică vitregă.
Sprâncenele lui Angus se uniră deasupra nasului. Mişcarea lor arăta totdeauna
starea lui de spirit. Cu cât era cuta mai adâncă, cu atât era mai furios.
- Atunci au existat alte raţiuni. Junior se răsuci pe călcâie.
- Şi anume?
- Sânt douăzeci şi cinci de ani de atunci, alte vremuri, altă persoană. Alex nu e
mama ei. E mai frumoasă şi are mult mai mult creier. Dacă ai fi doar jumătate din
bărbatul care ar trebui să fii - dacă, măcar o dată, ai gândi cu capul de sus nu cu
cel de jos - ţi-ai da seama ce bine ar fi s-o ai alături de tine.
Junior se înroşi de furie.
- îmi dau şi eu seama. Am vrut doar să mă asigur, înainte de a începe să-i fac
curte, că de data asta ai să fii de acord. Mă crezi sau nu, eu am iubit-o pe Celina.
Şi dacă încep cu Alex, s-ar putea să mă îndrăgostesc şi de ea. Cu adevărat. Nici
pentru tine, nici pentru corporaţie, ci pentru mine însumi.
Se îndreptă spre uşă. Angus îl strigă cu o voce ascuţită. Din obişnuinţă, Junior se
opri şi se întoarse spre el.
- Nu-ţi place ceea ce ţi-am spus, nu, băiete?
- Nu, spuse el, supărat. Sânt un bărbat în toată firea, nu un copil, N-am nevoie
de poveţele tale. Ştiu ce am de făcut cu Alex sau cu orice altă femeie vrei.
- A, da? replică Angus, mieros.
- Da.
- Atunci de ce te-a părăsit şi a plecat cu Reede?
Sus, Sarah Jo trăgea cu urechea la schimbul de cuvinte, rostite pe un ton înalt,
între cei doi, Când Junior dispăru în camera de zi trântind uşa cu zgomot în urma
lui, închise încet uşa sanctuarului ei şi se lipi de ea. Pieptul ei se ridică şi coborâ
într-un suspin adânc.
Se întâmplase din nou.
Părea să nu existe nici o ieşire din acest coşmar. Junior va suferi din nou, de
data asta din cauza fiicei, care se afla între el, tatăl său şi Reede. Istoria se
repeta. Toată casa era întoarsă pe dos şi asta numai din cauza acelei fete.
Sarah Jo ştia că nu va putea suporta asta. Nu, era absolut sigură că nu va
suporta. Prima dată nu reuşise să-l apere pe Junior de decepţie. Nici de data
asta nu-l va putea proteja.
Simţi că o cuprinde disperarea.

Capitolul 15

Avusese toate şansele de a fi atacată, violată sau ucisă sau orice altceva, la barul Ultima şansă. Ca să nu mai vorbim de riscurile deplasării până acolo şi înapoi. Din fericire, scăpase nevătămată. Era însă furioasă.
Intrând în camera ei de la motel, Alex îşi puse geanta şi haina pe un fotoliu,
furioasă pe ea însăşi că umblase după ceea ce i se părea acum potcoave de cai
morţi. Greg blarper ar certa-o zdravăn dacă ar afla că fusese atât de toantă.
îl sunase în după-amiaza aceea. Nu fusese impresionat de ceea ce aflase până
atunci şi insistase din nou să se întoarcă la Austin şi să se împace cu trecutul. Ea
îl rugase să o lase până la expirarea termenului acordat.
Dezaprobarea lui fată de insuccesul ei fusese unul dintre motivele pentru care îşi
pusese atâtea speranţe în întâlnirea din seara aceea. Greg ar fi avut altă
atitudine
dacă găsea un martor ocular al crimei.
Ar fi trebuit să-şi dea seama din clipa în care intrase în parcarea barului că nu
avea sens să-şi facă prea mari iluzii. Steaua Texasului, care se aprindea şi se
stingea deasupra uşii, avea trei becuri lipsă. Intrase în bar după oarecare ezitare.
Toate capetele din salon se întoarseră spre ea. Bărbaţii erau nişte brute, atraşi
spre ea ca o haită de coioţi care a mirosit prada. Femeile păreau încă şi mai
necioplite şi se uitau la ea cu duşmănia nedisimulată a unor posibile rivale.
Fusese tentată să se întoarcă şi să fugă, dar amintindu-şi pentru ce venise, se
îndreptase curajoasă spre bar.
- Vin alb, te rog.
Comanda ei stârnise murmure în rândul celor din apropiere. Luînd paharul cu ea,
se duse la una din boxe şi se aşeză pe o banchetă care oferea cea mai bună
perspectivă asupra sălii. Sorbind din pahar, cu detaşare, îşi plimba privirea de la
o faţă la alta, încercând să ghicească cine putea fi omul de la telefon.
Apoi îşi dăduse seama cu oroare că unii din ei înterpretau privirea ei
cercetătoare ca pe o încurajare. Din acel moment, nu se mai uită decât la
propriul ei pahar, sperând ca informatorul să apară cât mai curând pentru a pune
capăt tensiunii. Pe de altă parte, îi era groază să-l întâlnească. Dacă era unul
dintre cei prezenţi, se îndoia că i-ar face plăcere să-l cunoască.
Biîele de biliard se ciocneau cu zgomot. în aer se simţea miros de George Strait
şi Waylon Jennings. Inhala nori de fum, deşi nu fuma. Pe deasupra, nici individul
nu apărea.
în cele din urmă, un bărbat care se afla la bar când intrase ea, se lăsase jos de
pe taburetul înalt şi pornise în direcţia ei. O făcuse pe ocolite, oprindu-se lângă
tonomat pentru a alege un disc, apoi lângă cei care jucau table pentru a comenta
un zar nefavorabil. Aparent rătăcea de
la unii la alţii, fără nici o ţintă, dar privirea lui rămânea îndreptată spre ea. Fusese
cuprinsă de încordare. Simţea instinctiv că destinaţia lui finală era ea.
Aşa se şi întâmplase. Se proptise cu şoldul de spătarul canapelei din faţa ei şi îi
zâmbise în timp ce apleca spre gură gâtul unei sticle de bere.
- Aştepţi pe cineva?
Vocea sunase altfel decât la telefon, dar asta se datora, probabil, faptului că de
fiecare dată când" o sunase, vorbise în şoaptă.

- Ştii bine că da, replică ea, cu un ton sub care se simţea răceala. De ce m-ai
făcut să aştept atât?
- încercam să-mi fac curaj, spuse el, sorbind o nouă înghiţitură de bere. Acum că
sânt aici, ce-ai zice de un dans?
- Dans?
- Da, un dans, câţiva paşi, înţelegi?
Cu gâtul sticlei de bere îşi dăduse pe ceafă pălăria lui de cowboy şi o privise cu
ochii pe jumătate închişi. Reacţia ei fusese negativă şi rece.
- Credeam că ai să-mi spui ceva.
Omul păruse descumpănit o clipă, apoi o privise cu un rânjet viclean.
- Putem discuta tot ceea ce doreşti, scumpo, spuse el, punând sticla de bere pe
masă şi întinzând o mână spre ea. Camionul meu e parcat lângă intrare.
Era doar un cowboy oarecare. Alex nu ştiuse dacă trebuie să râdă sau să ţipe.
Adunându-şi în grabă lucrurile, se îndreptase spre ieşire.
- Hei, stai o clipă! Unde fugi?
în urma ei, clienţii barului Ultima şansă rămăseseră complet buimăciţi.
Acum, în timp ce se plimba prin camera de motel cu covorul ei uzat, îşi făcea
reproşuri că fusese atât de proastă. Nu era deloc exclus ca Reede sau unul din
Mintoni să dea câţiva dolari unui cowboy şomer, să-i dea un telefon şi s-o pună
pe o pistă falsă.
Mai era încă furioasă, când ceva mai târziu, sună telefonul. Smulse receptorul
din furcă şi strigă „Alo!"
- Mă crezi nebun, răsună vocea cunoscută.
- Unde erai? răcni ea. Am aşteptat în bomba aia împuţită o oră.
- Şeriful a fost acolo tot timpul?
- Ce vrei să spui? Reede n-a fost acolo.
- Ascultă, domniţă, eu ştiu ce văd. Am ajuns acolo exact când intrai. Reede
Lambert era pe urmele dumitale. A trecut mai departe, dar a întors în scurt pe
şosea, în apropierea barului. Eu nu m-am oprit. N-ar fi bine deloc să ne vadă
Lambert împreună.
- Reede mă urmărea?
- Exact. A fost vorba că vii singură, nu cu Lambert, care e în cârdăşie cu Mintonii.
Mă gândesc să renunţ la toată povestea asta neplăcută.
- Nu, nu, spuse Alex, repede. N-am ştiut că Reede e prin apropiere. Ne întâlnim
în altă parte. Data viitoare am să mă asigur că nu-i pe urmele mele.
-Păi...
- Pe de altă parte, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu-i atât de important...
- Am văzut cine a făcut-o, doamnă.
- Atunci unde vrei să ne întâlnim şi când?
Omul numi un alt bar care părea încă şi mai dubios decât Ultima şansă,
- De data asta nu mai intra. Ai să vezi o camionetă roşie parcată pe latura de
nord a clădirii. Voi fi la volanul ei.
- Bine, domnule... a... n-ai putea să-mi spui cum te cheamă?

-Nu.
Telefonul se închise. Alex înjură. Sări de pe pat şi se duse la fereastră, dând la o
parte draperiile cu toreadorul
ţesut în pânza aceea îngrozitoare.
Cu sentimentul că se comportă prosteşte, văzu că singura maşină de lângă
camera ei era a sa proprie. Obişnuitul Blazer alb cu negru nu se vedea nicăieri.
Trase draperiile la loc, se întoarse la telefon şi, furioasă, formă un număr. Era
atât de furioasă pe Reede pentru încercarea lui de a intimida un martor, încât
tremura toată.
- Biroul şerifului.
- Daţi-mi pe-şeriful Lambert.
. - A plecat şi nu se mai întoarce azi, spuse vocea. E ceva urgent?
- Ştiţi unde este?
- Acasă, cred.
- Ce număr are, vă rog?
- N-avem voie să-l spunem.
- Aici domnişoara Gaither. Trebuie să vorbesc cu şeriful Lambert în seara asta. E
foarte important. Dacă e nevoie, aş putea să-l găsesc prin intermediul lui Minton,
dar n-aş vrea să-t deranjez.
Folosirea unui nume atât de important avu efect.'l se dădu numărul de telefon
imediat. Trebuia să pună capăt urgent acestei supravegheri discrete a şerifului.
- Te caută o femeie, spuse Nora Gail, întinzându-i receptorul lui Reede.
Sprâncenele ei perfect creionate se ridicaseră întrebător. Reede tocmai punea
nişte buşteni pe foc. îşi frecă palmele pe fundul blugilor şi se prefăcu că nu vede
expresia ei întrebătoare. în timp ce-i lua receptorul din mână.
- Da. Aici Lambert.
- Alex.
Şeriful se întoarse cu spatele la vizitatoarea lui.
- Ce doreşti?
- Vreau să ştiu de ce m-ai urmărit în seara asta?
- De unde ştii? -Te-am... văzut.
- Nu-i adevărat. Ce dracu' făceai în bomba aia?
- Beam.
- Şi ai ales tocmai barul ăla? întrebă el, ironic. Fetiţo, nu prea arăţi a beţivă.
Taverna aia e rezervată unor coate-goale şi beţivani în căutare de neveste
nesatisfăcute. Deci te-ai dus acolo fie pentru a găsi un bărbat, fie pentru o
întâlnire discretă. Care-i adevărul?
- M-am dus acolo cu treabă.
- Deci aveai o întâlnire. Cu cine? Ai face mai bine să-mi spui, Alex, pentru că
indiferent cine a fost, s-a speriat când m-a văzut.
- Admiţi că mă urmăreai?
Reede păstră o tăcere încăpăţânată.

- Ei bine, continuă ea, mâine dimineaţă la prima oră o să avem o mică discuţie
împreună.
- Regret. Mâine e ziua mea liberă.
- E un lucru important.
- Asta-i părerea dumitale.
- Unde poţi fi găsit?
- Am zis nu, doamnă consilier.
- N-ai de ales.
- S-o crezi dumneata. Mâine sânt liber.
- Ei bine, eu nu sânt.
Lambert înjură şi răsuflă exasperat, astfel încât ea să poată auzi şi una şi alta.
- Dacă pământul se dezgheaţă, voi fi la centrul de antrenament de la ferma lui
Minton.
- Te găsesc eu.
Fără alt cuvânt, Reede trânti receptorul în furcă. O făcuse să se deconspire.
Auzise cum i se taie respiraţia când o întrebase de unde ştia c-o urmărise. Cel cu
care trebuia să se întâlnească îşi pierduse curajul. Dar cine era? Junior? Era
tulburător cât de mult îi displăcea ideea asta.
- Cine a fost? întrebă Nora Gail, potrivindu-şi haina somptuoasă de blană albă, în

jurul umerilor. Jerseul ei cu mărgele avea un decolteu larg pe care pieptul ei îl
umplea bine, chiar prea mult.In adâncitura dintre sâni se afla un opal mare cât
o monedă de un dolar de argint. Lănţişorul de aur pe care îl ţinea suspendat în
această montură superbă avea o lăţime de un centimetru şi bătută cu diamante
mici, strălucitoare.
Nora Gail scoase o ţigară neagră dintr-o tabacheră de aur de 18 carate. Reede
luă bricheta asortată cu tabachera şi o aprinse, ţinând-o la capătul ţigării. Femeia
ridică mâna rotunjind-o în jurul flăcării. Inelele de pe mâna ei grăsuţă sclipiră.
- Mulţumesc, scumpule.
- Pentru nimic.
Reede aruncă bricheta pe masa de bucătărie şi se reaşeză pe scaunul său de la
masă, vis-â-vis de ea.
- Era fiica Celinei, nu?
- Şi dacă era?
- Nimic. îşi ţuguie buzele roşii şi suflă un nor de fum spre tavan. Probabil că-i ard
urechile. Coborându-şi mâna, îndreptă vârful ţigării spre scrisoarea de pe masă.
Ce părere ai de asta?
Reede ridică scrisoarea şi o citi din nou, deşi mesajul ei îi fusese cât se poate de
clar de la prima citire. îi cerea Alexandrei Gaither să renunţe la orice anchetă.
Scrisoarea sugera clar că ea trebuie să înceteze orice urmărire penală a lui
Angus Minton, Junior Minton şi Reede Lambert.
Caracterul fiecărui om menţionat era trecut în revistă în mod elogios de către
semnatari care erau un grup de cetăţeni îngrijoraţi - printre ei fiind şi vizitatoarea

lui. Semnatarii erau îngrijoraţi nu numai pentru stimaţii lor concetăţeni care se
găseau în această postură neplăcută, dar şi pentru ei înşişi şi pentru afacerile lor,
dacă licenţa pentru hipodrom va fi revocată ca rezultat al anchetei nefondate a
domnişoarei Gaither.
în concluzie, scrisoarea o admonesta cerându-i să se
retragă imediat şi să-i lase să profite de bunăstarea pe care o va aduce
comunităţii lor hipodromul, datorită impozitelor pe care le va genera.
După ce o citi a doua oară, Reede împături scrisoarea şi o băgă în plicul ei. îi
fusese adresată lui Alex la motelulW esterner,
Nu făcu nici un comentariu asupra conţinutului. în schimb, întrebă:
- Tu ai iniţiat-o?
- Am făcut o sugestie unor persoane.
- E o mostră tipică a minţii tale înfierbântate.
- Sânt o femeie de afaceri grijulie. Doar ştii asta. Ceilalţi s- au gândit că-i o idee
bună şi au mers mai departe. Am căzut cu toţii de acord asupra formei finale. Eu
am propus
s-o citeşti şi tu înainte de a o pune la poştă.
- De ce?
- Pentru că tu ai stat în preajma ei mai mult decât oricine din noi. Ne-am gândit
că ai putea să-ţi dai seama care va fi feacţia ei.
Reede îi studie trăsăturile impasibile îndelung. Era şireată ca o vulpe. Nu
ajunsese atât de bogată cât era pentru că fusese proastă sau indolentă. Reede o
plăcea. întotdeauna o plăcuse. Se culca cu ea în mod regulat, spre satisfacţia
amândurora. Dar n-avea nici o încredere în ea.
Dezvăluirea prea multor informaţii uneia ca ea nu era numai lipsită de etică, ci
de-a dreptul stupidă. Avea destulă şcoală a străzii pentru a şti asta şi era nevoie
de mult mai mult decât decolteul ei adânc pentru a-i dezlega limba.
- Nici eu nu ştiu mai bine ca tine cum va reacţiona, spuse el, refuzând să se
implice. Probabil că nu va reacţiona deloc,
-Adică?
- Adică mă îndoiesc că-şi va face bagajele şi va pleca la Austin în clipa când va
citi asta.
- Are curaj, nu?
Reede dădu din umeri.
- E încăpăţânată? Reede zâmbi sardonic.
- Se poate spune asta, într-adevăr. E al dracu' de încăpăţânată.
- Devin curioasă.
- De ce?
- Pentru că te încrunţi ori de câte ori îi auzi numele, spuse ea, trâmiţând un alt
nor de fum acru spre tavan, în timp ce îl privea atentă. Chiar şi acum te-ai
încruntat, scumpule.
- Obişnuinţa.
- Seamănă cu mama ei?

- Nu prea, răspunse el, scurt. Există anumite trăsături, dar asta-i tot.
Zâmbetul ei fu lent, felin, meşteşugit.
- Te cam sâcâie, nu?
- Ei bine, da, mă sâcâie, strigă el. încearcă să mă bage la puşcărie. Pe tine nu
te-ar deranja?
- Numai dacă aş fi vinovată. Reede strânse din dinţi.
- Ei, ţi-am citit scrisoarea, ţi-am spus părerea mea. Acum fă bine şi plimbă-ţi
fundu'.
Netulburată de furia lui, îşi stinse cu încetineală ţigara în scrumiera de metal şi se
învălui în haina ei de blană în timp ce se ridica. îşi luă ţigările, bricheta şi plicul
adresat lui Alex şi le puse în geantă.
- Ştiu din experienţă, domnule Lambert, că-ţi place fundul meu, enorm.
Furia lui Reede se potoli brusc. Râzând fără voie, o strânse cu o mână de fund
prin haină şi mârâi:
- E fenomenal.
- Rămânem prieteni?
- Rămânem.
Cum stăteau aşa, unul în faţa celuilalt, femeia îşi
coborâ mâna pe pântecul lui şi îi apucă sexul. Era umflat şi tare, dar nu era în
erecţie.
- E o noapte rece, Reede, spuse ea cu o voce insinuantă. Vrei să rămân?
Reede scutură din cap.
- Am stabilit de mult că pentru arămâne prieteni, vin eu la tine când simt nevoia.
- Şi de ce am făcut această înţelegere? spuse ea, încruntându-se seducător.
- Pentru că eu sânt şeriful iar tu eşti patroana unui bordel. Nora Gail scoase un
râs gutural, plin de feminitate.
- A celui mai bun şi mai profitabil din tot Texasul. în orice caz, văd că ţi-a priit
mult ultima vizită pe care mi-ai făcut-o, spuse ea, simţind că masajul pe care i-l
făcea nu avea nici un efect.
- Da, mulţumesc.
Zâmbind, patroana îşi luă mâna de pe blugii lui şi se îndreptă spre uşă. înainte
de a ieşi, îi aruncă peste umăr:
- Ce era cu urgenţa aia? Nu te-am mai văzut atât de tulburat de când ai primit
vestea aceea despre un anumit soldat din El Paso, numit Gaither.
Ochii lui Reede deveniră verde-închis, ameninţători.
- Nu era nici o urgenţă. Eram doar întărâtat.
Femeia zâmbi. cu neîncredere, şi îl bătu uşor cu palma pe obrazul lui ţepos.
- Găseşte altă minciună, dacă vrei să te cred, Reede. băiatule. Te cunosc de
prea mult timp şi mult prea bine.
în-timp ce păşea în întunericul de dincolo de uşă, vocea ei se auzi din nou:
- Nu face pe străinul cu mine, scumpule. M-auzi?


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:40 PM | message # 11
Capitolul 16

Lapoviţa încetase, dar era încă foarte frig. Pojghiţa de gheaţă crăpa cu zgomot
sub cizmele lui Alex în timp ce , păşea cu grijă, îndreptându-se de la locul unde
îşi parcase maşina spre pista de antrenament a cailor. Soarele strălu- . citor,
care nu mai apăruse de câteva zile, o orbea. Cerul era de un albastru viu.
Turboreactoare, nu mai mari decât un ac, lăsau dâre pufoase care uneori se
întretăiau, asor-tându-se cu kilometri de garduri albe care compartimentau
suprafaţa fermei Minton în ţarcuri mai mari sau mai mici.
Pământul dintre drumul neasfaltat şi pista de antrenament era gloduros. Roţile
camjoanelor săpaseră în el şleauri adânci în decursul anilor. în locurile unde
gheaţa cedase razelor soarelui, era noroi.
Alex se îmbrăcase potrivit locului, cu blugi vechi şi cizme. Deşi purta mănuşi din
piele de ied, îşi ridică mâinile
la gură şi suflă în ele pentru a se încălzi. Scoase o pereche de ochelari din
buzunarul hainei şi îi puse la ochi, împotriva soarelui. Prin lentilele întunecate, îl
căută pe Reede. Acesta stătea lângă gard cronometrând timpul parcurs de cai
între doi stâlpi înfipţi din sută în sută de metri.
îl privi câteva clipe fără să-şi manifeste prezenţa, studiindu-l. în locul jachetei de
aviator, din piele, purta o haină lungă, de culoare deschisă. Un picior stătea
rezemat de stinghia de jos a gardului, într-o poziţie care-i punea în valoare
şoldurile înguste şi pulpele lungi.
Cizma pe care o vedea era deformată şi uzată. Blugii lui erau curaţi, dar
manşetele erau franjurate şi albite. Fermoarul din faţă era destul de uzat, ca la
toţi blugii lui, de altfel. Avu un şoc când îşi dădu seama că observase asta.
încheieturile mâinilor se sprijineau pe stinghia de sus a gardului în timp ce
mâinile atârnau de partea cealaltă. Purta mănuşi de piele, aceleaşi pe care le
avea şi în seara când o ţinuse strâns în braţe în timp ce ea piîngea. Fu cuprinsă
de o senzaţie stranie, de o tulburare plăcută amintindu-şi cum mâinije lui se
plimbaseră pe spatele ei gol, sub halatul de baie. în palma cu care atunci îi
cuprinsese capul şi îl rezemase de pieptul lui, ţinea acum un cronometru.
Pe cap avea pălăria de cowboy pe care o purta când îl "văzuse prima oară, trasă
în jos până la sprâncene. Părul lui blond închis se revărsa peste gulerul hainei.
Când Reede întoarse capul, Alex observă că linia profilului său era clară şi bine
definită. Nu existau contururi subtile sau unghiuri rotunjite. Când respira, un mic
abur se forma în jurul buzelor cu care îi sărutase părul umed, după ce îi spusese
adevărul în legătură cu corpul Celinei.
- Daţi-le drumul, strigă el spre călăreţii care antrenau caii. Vocea lui era la fel de
masculină ca şi tot restul, şi indiferent dacă era poruncitoare sau insinuantă,
trezea acolo jos, în corpul ei, aceeaşi reacţie.

în clipa când caii se apropiară - patru în total - copitele lor răscoliră pământul,
ridicând paiele pe care un nivelator de pistă le aşternuse mai devreme. Nările lor
înfierbântate ridicară nori de aburi.
Când călăreţii struniră caii, făcându-i să meargă la pas, fură dirijaţi spre grajd.
Reede strigă la unul dintre ei:
- Ginger, cum îi merge?
- A trebuit să-l ţin în frâu. E cam săltăreţ.
- Lasă-i frâu liber. Simte nevoia s-alerge. Fă cu el un tur la pas, pe urmă lasă-l s-
alerge din nou.
- Am înţeles.
Micul călăreţ, care iniţial păruse bărbat, dar acum se dovedea a fi o femeie, îşi
atinse cozorocul cu biciuşca şi îmboldi splendidul animal înapoi pe pistă.
- Cum se numeşte?
Reede întoarse capul. O împunse cu ochii ca două săgeţi, pe sub borul pălăriei,
ţinându-i puţin închişi din cauza soarelui. în colţurile lor se formară câteva cute
radiale.
- E fetiţă. -Calul?
- A, numele calului? Timp Dublu.
Alex se apropie de el şi îşi puse antebraţele pe marginea gardului.
- E al dumitale? -Da. -Ebun?
- îndeajuns ca să-mi aducă câţiva bănuţi. Alex privi călăreaţa ghemuită în şa.
- Fata pare să ştie exact ce să facă, remarcă ea. E cam mare pentru a fi strunit
de o fiinţă atât de mică.
- Ginger e printre cei mai buni călăreţi de galop ai lui Minton - aşa li se spune.
Reede îşi mută din nou atenţia asupra calului şi a călăreţei în clipa când aceştia,
terminând turul, se apropiau în galop.
- Aşa băiete, bravo, murmura el. Vine ca o profesionistă. Tuşi când Timp Dublu
trecu pe lângă ei, un ghem de muşchi bine coordonaţi, agili şi puternici.
- Bună treabă, îi spuse Reede călăreţei când aceasta reveni.
- E mai bine?
- Cu câteva secunde.
Reede rosti şi alte cuvinte încurajatoare pentru cal. îl bătu cu palma afectuos şi îi
vorbi într-o limbă pe care animalul părea s-o înţeleagă. Armăsarul plecă ţanţoş,
fluturându-şi coada, ştiind că îl aşteaptă un mic dejun în grajd drept răsplată
pentru comportarea lui bună.
- Se pare că vă înţelegeţi foarte bine, observă Alex.
- Am fost de faţă în clipa în care părinţii lui l-au zămislit şi apoi când a fost fătat.
S-a crezut la început că e o momâie şi au vrut să-l omoare.
- O ce?
- O momâie, un mânz care a fost lipsit de oxigen în timpul naşterii, spuse Reede,
clătinând din cap cu ochii la calul care tocmai intra în grajd. EQ am fost de altă
părere. Şi am avut dreptate. Alura lui arăta că existau toate şansele să fie un cal

bun; ceea ce şi este. Nu m-a dezamăgit niciodată. E gata oricând să-şi dea
sufletul alergând, chiar când este dezavantajat.
- Ai toate motivele să fii mândru de el. -Da.
Alex nu se lăsă păcălită de pretinsa lui indiferenţă.
- întotdeauna sânt alergaţi caii până îşi dau sufletul?
- Nu. Astăzi îi încearcă să vadă cum aleargă unul faţă de altul. De patru ori pe
săptămână înconjoară terenul, o dată sau de două ori în galop. Un fel de joqqing.
Apoi următoarele două zile îi plimbă doar.
Se întoarse şi se îndreptă spre calul înşeuat, legat de un stâlp al gardului.
- Unde te duci?
- Acasă, spuse el, încălecând cu graţia şi uşurinţa unui cowboy adevărat,
- Trebuie să vorbesc cu dumneata, îi strigă Alex, consternată.
Reede se aplecă şi îi întinse mâna.
- Urcă.
Pe sub borul pălăriei, ochii lui verzi o priveau provocator.
Alex îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas şi se apropie de cal cu o încredere pe
care în realitate n-o simţea.
Apucatul mâinii lui Reede fu partea cea mai dificilă. Se simţi ridicată cu foarte
puţin efort din partea lui, dar trebui să-şi facă singură loc între spatele lui şi
marginea înclinată a şeii.
Poziţia era destul de stânjenitoare şi când el dădu pinteni calului, Alex fu
aruncată înainte, lipită de spatele lui; de nevoie, îl cuprinse cu braţele de mijloc,
având grijă ca mâinile să rămână la o distanţă bună de centură. Mintea ei era
mai greu de controlat. Gândul îi zbura în permanenţă la fermoarul lui uzat.
- Te simţi bine? o întrebă el, peste umăr.
- Da, minţi ea.
Crezuse că haina lui albă cu dublură la spate era doar de formă. Nu văzuse
niciodată aşa ceva decât în filmele lui Clint Eastwood. Acum îşi dădea seama că
veşmântul era destinat să apere de frig pulpele călăreţului.
- Cu cine te-ai întâlnit în bar aseară?
- Asta-i treaba mea, Reede. De ce m-ai urmărit?
- E treaba mea.
Erau într-un impas. Pentru moment," Alex renunţă. Avea o mică listă de întrebări
pe care voia să i le pună, dar era greu să se concentreze când pulpele ei
desfăcute se izbeau de şoldurile lui la fiecare mişcare a calului.
- Cum aţi devenit tu şi cu mama prieteni atât de apropiaţi?
- Am crescut împreună, spuse el, fără chef. A început
în ora de gimnastică pe terenul şcolii şi a evoluat pe măsură ce am crescut.
- Nu v-atâ certat niciodată?
- Nu. N-aveam nici un secret unul faţă de celălalt. Ne-am jucat şi de-a doctorul
de câteva ori.
- Eu ţi-o arăt pe-a mea, şi tu mi-o arăţi pe a ta? Reede rânji.
- Probabil că şi tu te-ai jucat de-a doctorul.

Alex nu înghiţi momeala, ştiind că Reede încerca s-o abată de la subiect.
- Bănuiesc că în cele din urmă aţi depăşit stadiul ăsta.
- Nu ne-am mai jucat de-a doctorul, dar vorbeam despre toate. între mine şi
Celina nu exista nici un subiect tabu.
- Nu e ăsta genul de relaţii pe care o fată le are cu o altă fată?
- Da, dar Celina n-avea multe prietene. Majoritatea fetelor erau geloase pe ea.
" De ce?
Alex ştia răspunsul dinainte. îl ştia chiar înainte ca el să fi ridicat din umeri, o
mişcare prin care spatele lui se frecă de sânii ei. Alex abia mai putea vorbi.
Trebui să facă un efort pentru a întreba:
- Ţie ţi se datora, nu? Prietenia ei cu tine?
- Poate. Mai era şi faptul că era cea mai drăguţă fată din localitate. Majoritatea
fetelor o considerau o rivală, nu o prietenă. Stai aşa, o avertiză el înainte de a
îndruma calul spre albia secată a unui râu.
Inerţia o aruncă înainte, mai aproape de el. Instinctiv, îşi încorda pieptul. Reede
scoase un mârâit.
- Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
- Nimic.
- Mi s-a părut că... te-am incomodat.
- Dacă ai fi un ins călare pe un cal, coborând o pantă abruptă şi ţi-ar intra
mânerul şeii între picioare astfel încât bărbăţia să-ţi fie ridicată în poală,'nici ţie nu
ţi-ar fi bine.
-Oh.
Reede înjură printre dinţi. Până când terenul se mai nivelă, între ei se aşternu o
tăcere penibilă, întreruptă doar de clămpănitul paşilor pe care calul îi făcea atent
printre pietre. Pentru a-şi ascunde stânjeneala şi a se apăra de vântul rece, Alex
îşi îngropa faţa în gulerul flanelat al hainei lui. După un timp spuse:
- Deci mama venea la tine cu toate problemele ei.
- Da. Când n-o făcea şi aflam că are vreun necaz, mă duceam eu la ea. într-oz \
a lipsit de la şcoală. Am fost îngrijorat şi m-am dus la ea acasă în timpul pauzei
de prânz. Bunica ta era la serviciu, aşa că Celina era singură. PIÎnsese. M-am
speriat şi n-am vrut să plec până nu mi-a spus ce se întâmplase. ,
- Ce se întâmplase?
- îi venise ciclul şi era prima oară. -Oh.
- Din ceea ce am înţeles, doamna Graham o făcuse să-i fie ruşine de asta. îi
spusese tot felul de grozăvii despre blestemul Evei - prostii d-astea. Vocea lui
Reede era plină de dezaprobare. Şi ţie ţi-a făcut la fel?
Alex scutură din cap că nu, fără să renunţe la protecţia oferită de gulerul lui.
Gâtul lui era cald şi îi simţea mirosul trupului.
- Nu atât de sever. Până am ajuns eu la pubertate cred că s-a mai deşteptat
puţin.
Când Reede opri calul şi descăleca, îşi dădu seama că ajunseseră la o casă
mică de bârne.

- Şi ce-ai făcut atunci?
- Am consolat-o şi i-am spus că era ceva normal, că nu-i nimic ruşinos în asta, şi
că din clipa aceea devenise femeie, spuse el, aruncând hăţurile în jurul unui
stâlp.
- S-a liniştit?
- Cred că da. N-a mai pIîns şi...
- Şi? îl iscodi Alex, ştiind că Reede omisese cea mai
importantă parte.
- Nimic. Aruncă-ţi piciorul peste şa.
întinse mâinile s-o ajute, apucând-o de mijloc cu siguranţă şi putere şi coborând-
o pe pământ.
- Ba e ceva, Reede.
îl apucă de mânecile hainei. Buzele lui erau strânse într-o linie încăpăţânată.
Arătau crăpate şi seducător de masculine. îşi aminti poza din ziar în care el o
săruta pe Celina, când o încoronase regină a serbării anuale. Ca şi mai înainte,
pântecul ei se ridică şi coborâ ca un val în apele golfului.
- Ai sărutat-o, nu?
Reede ridică uşor din umeri.
- O sărutasem şi înainte.
- Dar acela a fost primul sărut adevărat, nu?
Reede îşi luă mâinile de pe ea şi, traversând veranda îngustă, deschise uşa.
- Poţi să intri, sau nu, spuse el, peste umăr, după cum doreşti.
Fără să mai adauge nimic, dispăru pe uşă, lăsând-o deschisă. Dezamăgită, dar
curioasă, Alex îl urmă. Uşa de intrare dădea direct în camera de zi. Printr-o
arcadă, din stânga ei, văzu un fel de sufragerie şi o bucătărie. Un hol, în partea
opusă, ducea probabil la dormitor. Reede se afla înăuntru răvăşind nişte lucruri.
Absentă, închise uşa de la intrare, îşi scoase ochelarii şi mănuşile şi continuă să
privească în jur.
Casa purta amprenta celibatarului. Mobila fusese aranjată pentru a fi funcţională
şi nu cu vreo intenţie decorativă, îşi pusese pălăria pe o masă şi îşi aruncase
haina şi mănuşile pe un fotoliu. Suprafeţele celelalte erau degajate, dar biblioteca
era înţesată de lucruri, ca şi cum a face ordine se rezuma la îngrămădirea tuturor
lucrurilor pe rafturi. în colţurile tavanului erau pânze de păianjen care luceau în
razele soarelui ce pătrundeau printre storuri.

Reede apăru tocmai când ea se uita la o pânză de păianjen, ţinând în mână o pereche de ochelari de aviator. - Lupe o trimite aici pe una din nepoatele ei, în fiecare săptămână. Ar cam fi
cazul. Era o explicaţie şi nu o scuză. O cafea?
-Da.
Reede intră în bucătărie în timp ce Alex continuă să se învârtă prin jur pentru a-şi
dezmorţi picioarele îngheţate. Atenţia îi fu atrasă de un trofeu înalt de pe unul din
rafturile fixate în perete. Pe el scria cu litere groase: „Pentru cel mai bun jucător",
apoi numele lui şi data.

- Am potrivit bine amestecul? răsună vocea lui Reede din spatele ei.
Alex se întoarse şi văzu că ţinea în mână o cană cu cafea pentru ea, îşi amintise
deci că îi place cu lapte.
- Da, mulţumesc. Arătând cu capul spre trofeu, întrebă: Penultimul an de liceu,
nu?
-Hm.
- E o mare onoare.
- Da, probabil...
Alex observă că Reede folosea expresia asta vagă atunci când voia să pună
capăt subiectului. în toate celelalte privinţe, rămânea o enigmă.
- Nu eşti sigur că a fost o mare onoare?
Reede se aşeză pe un scaun şi îşi întinse picioarele.
- Am gândit atunci, ca şi acum, că era meritul întregii echipe. Ceilalţi jucători
nenominalizaţi erau la fel de buni ca şi mine.
- Junior?
- Da, era şi el printre ei, răspunse el, devenind deodată rezervat.
- Dar tu ai fost premiat şi el nu. Reede o privi în ochi.
- Are asta vreo semnificaţie?
- Nu ştiu. Are?
Reede râse batjocoritor.
- Nu mai face pe anchetatorul cu mine şi întreabă-mă direct.
- Bine.
Se rezemă de spătarul tapiţat ai canapelei şi îl privi atentă în timp ce îl întreba.
- Junior n-a fost invidios că ai fost numit cel mai bun jucător? '
- Nu ştiu. întreabă-l pe el.
' - Poate am s-o fac. Am să-l întreb şi pe Angus dacă a fost supărat.
- Angus era cum nu se poate mai mândru la banchetul de premiere.
- Ar fi fost probabil şi mai mândru dacă premiul era obţinut de fiul lui.
Expresia de pe faţa lui Reede deveni brusc rigidă.
- Eşti o intrigantă.
- Sânt sigură că Angus a fost mândru de tine, bucuros pentru tine, dar să nu-ţi
închipui că am să cred că n-ar fi dorit ca Junior să obţină trofeul.
- N-ai decât să crezi ce vrei. Mă lasă complet rece. . îşi goli cana de cafea, o
puse pe măsuţa din faţa lui,
apoi se ridică.
- Eşti gata? întrebă el.
Alex îşi puse cana pe masă, dar nu dădu nici un semn că ar vrea să plece.
- De ce eşti atât de nervos în legătură cu asta?
- Nu nervos, ci plictisjt.
Se aplecă pentru a-şi apropia faţa de a ei.
- Trofeul ăla e o vechitură de acum douăzeci şi cii.oi de ani, bună doar să
colecteze praful.
- Atunci de ce l-ai păstrat? Reede îşi trecu degete prin păr.

- Crede-mă, acum nu mai înseamnă nimic pentru mine.
- Dar atunci a însemnat.
- Nu prea mult. Nu îndeajuns ca să-mi asigure o bursă pe care contam ca să
intru la colegiu.
- Şi ce ai făcut?
- M-am dus totuşi.
- Cum?
- împrumutând bani.
- De la guvern?
- Nu, de la cineva, răspunse el, evaziv.
- Cine ţi-a împrumutat banii, Angus?
- Şi ce-i cu asta? l-am restituit tot, până la ultimul cent.
- Lucrând pentru el?
- Până am ieşit din armată.
- De ce ai ieşit?
- Pentru că îmi achitasem datoria şi voiam să fac altceva.
- Asta a fost imediat după ce ai terminat colegiul? Reede clătină din cap.
- Nu, Forţele aeriene.
- Ai fost în aviaţia militară?
- Patru ani de cursuri pentru ofiţeri în timpul colegiului, apoi serviciu activ după
absolvire. Şase ani fundul meu a aparţinut Unchiului Sam. Doi din aceştia i-am
petrecut bombardându-i pe nenorociţii ăia în Vietnam.
Alex nu ştiuse că Reede făcuse războiul, dar ar fi trebuit să-şi dea seama. Era la
vârstă încorporării, când se intensificase conflictul.
- A fost si Junior?

>> - Junior în război? Poţi să-ţi imaginezi asta? întrebă el cu un râs aspru. Nu, n-a
fost. Angus a tras nişte sfori şi l-a trecut în rezervă.
- De ce nu şi pe tine?
- Eu n-am vrut. Voiam să intru în aviaţie.
- Să înveţi să zbori?
- Ştiam deja. îmi luasem licenţa de pilot înaintea carnetului de conducere auto.
Alex îl privi o clipă. Informaţiile erau prea rapide şi prea
imperioasepentru a le absorbi.
- Eşti plin de surprize în dimineaţa asta. N-am ştiut că poţi pilota.
- Nici n-aveai cum.
- De ce nu există poze cu tine în uniformă? întrebă ea, arătând spre bibliotecă.
- Detestam tot ce făceam acolo. N-am nevoie de amintiri din război.
Se îndepărtă de ea, îşi luă pălăria, mănuşile şi haina, apoi merse la uşa de
intrare şi o deschise fără curtoazie. Alex rămase unde era.
- Probabil că v-a fost dor unuia de celălalt, cât timp ai fost în aviaţie.
- Ce vrei să spui? Crezi că între noi a existat o relaţie de homosexuali?

- Nu, spuse ea, începând să-şi piardă răbdarea. Am vrut doar să spun că eraţi
doi prieteni care până atunci fuseserăţi tot timpul împreună.
Reede închise uşa cu zgomot şi aruncă haina. *
- Eram obişnuiţi să trăim despărţiţi.
- Aţi fost împreună la colegiu patru ani, ţinu ea să precizeze.
- Nu. Am fost la Texas Tech în acelaşi timp, dar de vreme ce el era căsătorit...
- Căsătorit?
- O altă surpriză? întrebă el, ironic. Nu ştiai? Junior s-a însurat la câteva
săptămâni după absolvirea liceului.
Nu, Alex nu ştiuse asta. Nu ştiuse că prima căsătorie a lui Junior fusese imediat
după liceu şi deci curând după uciderea Celinei. Momentul părea ciudat.
- Deci, pe o perioadă destul de mare, nu prea v-aţi văzut.
- Da, sună răspunsul scurt al lui Reede.
- Moartea mamei mele are vreo legătură cu asta?
- Se poate. Nu puteam... discuta despre asta.
- De ce?
- Era mult prea greu. De ce altceva?
- De ce era atât de greu să vă întâlniţi şi să discutaţi despre moartea Celinei?
- Pentru că totdeauna am fost un trio şi deodată unul dintre noi nu mai era. Nu
părea normal să mai fim împreună.
Alex cântări oportunitatea de a continua pe această temă şi se hotărâ să încerce.
- Eraţi un trio, da, dar dacă s-ar fi pus vreodată problema ca unul să iasă din
grup, acela era Junior, nu Celina. Corect? Tu şi cu ea eraţi un duo inseparabil,
înainte de a deveni un trio inseparabil.
- Lasă-mă dracu' în pace, mârâi el. Habar n-ai de nimic.
- N-are nici un rost să te înfurii, Reede.
- A, nu? Cum să nu mă-nfurii? Vrei să reactualizezi trecutul, totul de la primul
meu sărut până la un nenorocit de trofeu care valorează cât o grămadă de
balegă, şi vrei să nu mă enervez?
- In general oamenilor le plac amintirile.
- Mie nu. Vreau să las trecutul unde este.
- Pentru că e dureros?
- în parte.
- E dureros să-ţi aminteşti momentul când ai sărutat-o pe mama cu adevărat?
Reede se apropie de sofa şi o prinse cu mâinile de şolduri, ţinându-şi braţele
întinse. Vocea lui trecu de la un ton aspru la unul mieros.
- Sărutul ăla te intrigă cel mai mult, nu, doamnă consilier?
Alex rămase mută, copleşită.
- Ei bine, dacă te interesează atât de mult să ştii cum sărut eu, poate ar fi bine să
aflii" din sursă directă.
îşi lunecă palmele pe sub haina ei şi le împreună pe şale. Cu o smucitură iute, o
ridică în picioare. Alex se pomeni lipită de pieptul lui, gâfâind; capul lui se aplecă
spre ea şi buzele lui se lipiră de ale ei.

în prima clipă fu atât de surprinsă că nu făcu nici o mişcare. Când îşi dădu
seama ce se întâmplă, îl apăsă puternic cu pumnii în piept. încercă să-şi întoarcă
faţa, dar el o prinse de obraz cu o mână şi o Jinu nemişcată. Buzele lui
experimentate le desfăcură pe ale ei şi limba lui lunecă între ele. O sărută în
toată regula, plimbându-şi limba peste buzele ei şi apoi înfigându-i-o până în
fundul gâtului. Reede avea buzele crăpate. Alex simţea asprimea lor ca şi
contrastul tulburător cu marginea Tor netedă.
Era posibil ca micul strigăt de surpriză şi dorinţă să fi fost al ei. Era iarăşi posibil
ca trupul ei să se fi mulat pe al lui cu bună ştiinţă şi sunetul acela grav, înfometat,
mârâit, să fi ieşit din gâtlejul lui. Dar era la fel de posibil ca toate acestea să fi
existat doar în imaginaţia ei.
Senzaţia aceea uşoară, ca atingerea unui, pămătuf, dintre pulpele ei însă, ca şi
zvâcnetul din sâni, sau fierbinţeala care, ridicându-se din şale se răspândea în
trupul ei ca untul topit, nu mai erau imaginare. Simţi în mod cert gustul minunat,
nemaiîntâlnit al gurii lui, parfumul vântului amestecat cu soare pe care părul şi
îmbrăcămintea sa le emanau.
Reede îşi înălţă capul şi se uită în ochii ei ameţiţi. Şi ochii lui reflectară uimirea ei.
Dar zâmbetul care făcu să i se ridice un colţ al gurii era sardonic.
- Asta ca să nu te simţi frustrată, murmură el.
Urmă un şir de sărutări scurte, repezi pe buzele ei umede, apoi limba lui trecu
peste ele uşor şi provocator. Atinse colţul buzelor ei cu vârful limbii şi sugestia
acestei mângâieri stârni un val de senzaţii care făcură să i se strângă pântecul.
Apoi gura lui deschisă se lipi din nou de a ei. Limba pătrunse înăuntru, la fel de
invadatoare ca şi reacţia ei involuntară. Continuă s-o sărute cu o încetineală
plină de satisfacţie, în timp ce mâinile lui lunecau pe spatele ei.
apoi în sus pe coaste până la sânii pe care-i apăsă uşor cu podul palmelor,
creînd în ea dorinţa.ca el să-i atingă sfârcurile.
Dar el n-o făcu. îşi coborâ mâinile şi îi cuprinse fesele, apoi îi ridică şoldurile
lipind-o de el. îşi coordona mişcarea limbii cu cea a şoldurilor, un du-te-vino care
o făcu să simtă acut nevoia satisfacerii, înlăturându-i orice rezistenţă.
înainte de a se lăsa în voia delicioasei slăbiciuni ce i se răspândea în tot trupul,
Reede o eliberă brusc. Cu faţa încă destul de aproape de faţa ei, şopti:
- Eşti curioasă să ştii ce urmează?
Alex făcu un pas înapoi, îngrozită cât fusese de aproape de capitularea totală. îşi
trecu dosul mâinii peste buze ca pentru a şterge sărutul lui, apoi reuşi să
articuleze:
- Nu, nu e cazul.
Reede îşi puse ochelarii şi pălăria, trăgându-i borul în jos peste ochi.
- De acum, doamnă consilier, te sfătuiesc să-ţi desfăşori anchetele numai în faţa
tribunalului. E mai sigur.
Barul Derrick Lounge era mult mai rău decât Ultima şansă. Alex veni dinspre
sud, aşa că atunci când dădu colţul clădirii şi văzu o camionetă roşie, lovită şi

ruginită, parcată acolo, scoase un suspin de uşurare. Luase deja hotărârea că,
dacă martorul nu se află acolo, nu-l va aştepta.
Când plecase de la motel, se asigurase că nu-i urmărită. Se simţea ridicolă că
trebuie să joace acest joc de-a şoarecele cu pisica, dar era dispusă să facă orice
pentru a vorbi cu acest om care pretindea că fusese martor la crimă. Dacă
întâlnirea nu se solda cu nimic, însemna încununarea unei zile de-a dreptul
oribile.
Cel mai lung drum călare din viaţa ei fusese acela de
întoarcere, împreună cu Reede, la terenul de antrenamente hipice, unde îşi
lăsase maşina. „Zi plăcută în continuare", îi urase el, ironic, când ea se dăduse
jos din şa. „Să te ia dracu'" fusese răspunsul ei furios. în timp ce-şi întorcea calul,
Reede chicoti destul de tare ca să fie auzit.
„Bădăran arogant", îşi spuse ea acum, în timp ce se dădea jos din maşină.
Apropiindu-se de camionetă, îl văzu pe şofer în dosul volanului şi, deşi era
bucuroasă că venise, se întrebă ce ar simţi dacă acesta i-ar spune că Reede
este ucigaşul. Era o probabilitate neliniştitoare.
înconjură botul maşinii, păşind cu zgomot pe pietriş. Patronul localului nu
investise nici un ban în iluminatul exterior, iar colţul clădirii era în întuneric. în
apropiere nu mai era nici un alt vehicul. -
Alex fu cuprinsă de teamă în clipa în care întindea mâna să apuce clanţa.
Făcând un efort de a-şi păstra firea, se urcă şi trase uşa după ea.
Martorul era un bărbat mic şi urât. Avea pomeţii întinşi, ca un indian, cu urme de
acnee pe ei. Era îmbrăcat neglijent şi mirosea de parcă nu s-ar fi spălat demult.
Avea o faţă tuciurie, ridată şi îmbătrânită.
Omul era mort.

.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:41 PM | message # 12
Capitolul 17

Când îşi dădu seama de ce stătea acolo holbându-se la ea cu o privire fixă şi
oarecum surprinsă, Alex încercă să tipe, dar nu scoase nici un sunet. Gura parcă
îi era de vată. întinzând mâna, încercă să deschidă uşa, dar nu reuşi.
După ce zgâlţâi clanţa înnebunită, împinse uşa cu umărul. Uşa se deschise atât
de brusc încât fu cât pe-aci să cadă jos. In graba ei frenetică de a pune o
distanţă cât mai mare între ea şi cadavrul însângerat, se împiedică cu vârful
pantofului în pietriş şi căzu pe palme şi genunchi.
Scoase un ţipăt de durere şi teamă şi încercă să se ridice în picioare. Avântându-
se în întuneric, fu brusc orbită de o pereche de faruri şi asurzită de un claxon.
Cu un gest reflex, îşi duse o mână la ochi. Pe fundalul luminii orbitoare desluşi
conturul unui bărbat care se aprop" înainte de a putea fugi sau spune ceva,
bărbatul exclan,ă;
- Te descurci, după cum văd.
- Reede! strigă ea cu un amestec de uşurare şi teamă.

- Ce dracu' faci aici?
Vocea lui nu era deloc prietenoasă. Asta o înfurie.
- Aş putea să te întreb şi eu acelaşi lucru. Omul acela, spuse ea, îndreptând un
deget tremurător spre camionetă, e mort.
- Da, ştiu.
- Ştii?
- Numele lui e...ă... era Pasty Hickam. Lucra la ferma lui Angus, spuse el, privind
prin parbrizul spart şi clătinând din cap. Mare porcăriei
- Asta-i tot ce ai de zis? Reede se întoarse spre ea.
- Nu. Aş putea să spun că singurul motiv pentru care nu te arestez ca suspectă
este că acela care mi-a vândut pontul că Pasty stă în camioneta lui cu gâtlejul
tăiat n-a menţionat că era însoţit de o curvă.
- Te-a informat cineva?
- Da. Ai idee cine?
- Cred că ştii cine era la curent cu faptul că am o întâlnire cu el aici, strigă ea,
după care, venindu-i un alt gând, deveni calmă şi tăcută. Cum ai ajuns aici aşa
repede, Reede?
- Crezi că i-am luat-o înainte şi i-am pus cuţitul în gât? întrebă el cu un râs
neîncrezător.
- E posibil.
Fără să-şi plece privirea, Reede îşi chema unul din ajutoare. Până atunci Alex
nu-şi dăduse seama că mai era cineva cu el. Deodată deveni conştientă de
câteva lucruri simultan: vuietul unei sirene care se apropia, apariţia clienţilor
curioşi care ieşeau grăbiţi din bar ca sâ vadă ce se întâmplă.
- Escortaţi-o înapoi la motel, îi spuse Reede ajutorului bău. Vezi să intre în
cameră.
- Da, domnule.
- Supravegheaz-o până la ziuă. Ai grijă să nu plece nicăieri.
Alex şi şeriful schimbară o privire ostilă înşinte ca ea să-i permită ajutorului de
şerif s-o conducă la maşină.
- Domnule şerif... Ajutorul bătu cu ezitare la uşă înainte de a îndrăzni s-o
deschidă. Cuvântul de ordine în dimineaţa aceea era că Reede se afla într-o
dispoziţie foarte rea şi numai în parte datorită morţii lui Pasty Hickam. Toti
umblau de parcă ar fi călcat pe coji de ouă.
Ce-i?
-Trebuie să-mi semnaţi nişte hârtii.
- Dă-le încoace. Reede se ridică din poziţia culcat în care stătea pe scaunul
rotativ, întinse mâna după maldărul de hârtii oficiale şi scrisori şi semnă unde era
necesar.
- Cum se simte Ruby Faye?
O găsise'pe iubita lui Pasty la domiciliul ei mobil, când se dusese s-o
interogheze, bătută măr. înainte de a leşina, îl numise ca agresor pe soţul care o
părăsise.

- El a aranjat-o aproape la fel de bine ca şi pe Pasty. O să stea în spital vreo
săptămână. Copiii au fost trimişi la mama ei.
Expresia lui Reede deveni şi mai întunecată. Nu putea să tolereze bărbaţii care
băteau femeile, indiferent din ce motiv. încasase prea multe bătăi de la tatăl lui,
pentru a înghiţi violenţa în familie.
înapoie hârtiile şi întrebă:
- Vreo veste de la APB?
- Nu, domnule. Am să vă anunţ imediat ce primim ceva. Şi mi-aţi spus să vă
amintesc că sânteţi citat să depuneţi mărturie în faţa judecătorului Wallace,
după-amiază.
- Ei, fir-ar al draeu', bine că mi-ai spus. Mulţumesc.
Ajutorul se retrase umil, dar Reede îl şi scosese din minte chiar înainte ca uşa să
se închidă în urma lui.
Nu se putea gândi la ceva mai mult de câteva secunde. Imaginea lui Alex lăsa
prea puţin loc pentru altceva.
Injurând ca un birjar, se sculă şi se duse la fereastră. O nouă zi însorită, care-i
amintea pe aceea din ziua precedentă, când o ridicase pe Alex pe cal şi soarele
făcuse ca părul ei să devină de un roşu intens... La asta trebuie să se fi gândit
când îşi dăduse drumul la gură şi începuse să vorbească de trofeul acela stupid
câştigat la fotbal.
De ce Dumnezeu îl păstrase atâta timp? De fiecare dată când se uita la el,
sentimentele lui se despicau în două, ca în seara în care îl primise. Bucuria lui
fusese umbrită de faptul că Junior nu fusese numit cel mai valoros jucător. Aşa
tâmpită cum era ideea asta, voise să le ceară scuze- lui Angus şi lui Junior
pentru obţinerea trofeului. îl meritase pentru că era cel mai bun atlet, dar
câştigarea lui în dauna lui Junior îi întinase valoarea.
Alex înţelesese toate astea singură. Era deşteaptă. Foarte bine. Dar nu era atât
de tare pe cât se pretindea ea. Fusese speriată de moarte noaptea trecută şi pe
bună dreptate. Pasty nu fusese niciodată un ins plăcut la vedere, dar mort, cu
sânge coagulat pe haină, era înfiorător.
Poate că era bine pentru ea că văzuse asta. Poate n-o să mai fie atât de dornică
să afle secrete care n-o priveau. Poate că uciderea bestială a lui Pasty o va
speria şi va renunţa la ancheta ei, făcând-o să plece din Purceii şi să nu mai
revină niciodată.
Această eventualitate ar fi trebuit să-l bucure. Efectul era însă invers: îl făcea şi
mai furios pe ea şi pe sine însuşi.
Faptul că o sărutase era o greşeală. O lăsase să-l provoace. îşi pierduse
cumpătul; nu se mai controlase. Scuza îi linişti conştiinţa, exact atât cât să-şi
poată continua viata. în acelaşi timp însă, îl speria cumplit. Alex îl scosese
din minţi. Numai o singură fiinţă mai reuşise asta - Celina.
Cum naiba reuşise vrăjitoarea asta mică să-l facă să pomenească de acel sărut
era un mister. Nu se gândise la asta niciodată şi acum, deodată, îl retrăi cu toată
puterea.

Fusese o zi fierbinte de septembrie, îşi aminti el, când se dusese să vadă ce-i cu
Celina de nu venise la şcoală. Vechiul aparat de aer condiţionat din fereastră nu
reuşise să răcorească interiorul casei. Aerul era fierbinte şi umed în loc să fie
uscat şi cald.
Celina se comporta ciudat. îi dăduse drumul înăuntru, dar rămăsese pasivă ca şi
cum acest prim semn al trecerii în rândul femeilor îi răpise vioiciunea tinerească.
Avea ochii umflaţi de pIîns. Fusese speriat că cine ştie ce i se întâmplase.
Când îi spusese despre menstră, fusese atât de uşurat încât îi venise să râdă. N-
o făcuse. Expresia ei mohorâtă stopase orice exuberanţă. O cuprinsese în braţe,
o ţinuse la piept, o mângâiase pe păr şi o asigurase că era un lucru minunat şi nu
ruşinos. Căutând alinare, Celina îl cuprinsese cu braţele pe după mijloc şi îşi
lipise faţa de gâtul lui.
Statură lipiţi unul de altul multă vreme, aşa cum o mai făcuseră de multe ori în
trecut, când amândoi păreau în dezacord cu lumea înconjurătoare. El însă
simţise nevoia să puncteze acest eveniment, să marcheze oficial despărţirea ei
de copilărie.
O sărutase întâi pe obraz. Era umed şi sărat de lacrimi. O sărutase mai jos. Ea
îşi ţinuse respiraţia brusc, iar el îşi lipise gura de gura ei. Fusese un sărut
fierbinte, dar cast.
Sărutase alte fete folosind limba. Surorile Gail erau deja adepte ale sărutului
franţuzesc şi fuseseră încâr' te să-i arate ce ştiau. Cel puţin o dată pe săptămână
se întâlnea cu toate trei într-o clasă abandonată şi le săruta pe rând, atingându-
le sânii şi apoi mai jos, pe sub elasticul chiloţilor, părul dintre pulpe. Se certau
care dintre ele să-i desfacă prima pantalonii şi să-l mângâie.
Acele interludii sordide, pline de transpiraţie făceau ca
viaţa cu tatăl lui să fie suportabilă. Erau de asemenea singurul lui secret faţă de
Celina. Ceea ce făcea cu surorile Gail aFfi jenat-o probabil dacă ar fi ştiut şi ar fi
înfuriat-o. Oricum, era mai bine ca ea să nu ştie nimic despre clasa abandonată
şi despre ce făcea el acolo.
Dar când simţise gura Celinei şi auzise micul strigăt din gâtul ei, voise s-o sărute
aşa cum trebuie - în felul acela excitant şi interzis. Incapabil să reziste tentaţiei,
trupul lui îi învinsese mintea.
De abia îi atinse marginea buzelor cu vârful limbii că le şi simţi desfăcându-se.
Cu inima bătând puternic, cu sângele fierbând, o lipise mai strâns de el şi îi
introdusese limba în gură. Celina îi încolăcise mijlocul. Sânii ei mici, ascuţiţi, îi
ardeau pieptul ca un fier înroşit.
Crezuse că o să moară de plăcerea aceea imensă. Sufletul lui de adolescent
fusese zguduit. Corpul lui vibra cu energia unui vulcan. Ar fi vrut ca sărutul să
dureze o veşnicie. Dar când penisul lui deveni atât de tare încât începuse s-o
împungă, se desprinsese de ea, bâlbâind scuze.
Celina îl privise fix câteva secunde, cu ochii mari şi respiraţia întretăiată, apoi se
aruncase asupra lui, îi încolăcise gâtul cu braţele şi îi spusese că era bucuroasă

că o sărutase aşa. îl iubea. Şi el o iubea. Aveau să se căsătorească într-o zi şi
nimic n-avea să-i mai despartă.
Acum, Reede, frecându-şi ochii obosit, se întoarse la biroul lui şi se lăsă greu pe
scaunul rotativ. Fusese furios pe Alex pentru că-i readusese în minte lucruri pe
care se străduise să le facă uitate. Intenţia lui fusese s-o pedepsească şi s-o
insulte cu acel sărut.
Dar, la dracu', nu mizase pe faptul că o să-i placă atât de mult - toată numai
blană, lână moale şi piele caldă. Nu se aşteptase ca gura ei să fie atât de dulce,
o dulceaţă care mai dăinuia încă pe buzele lui. Cum ar fi putut ghici că sânii ei
erau atât de plini şi elastici?
în mod sigur nu se gândise nici un moment că trupul
lui va fi atât de jenat şi de repede stârnit de fiica Celinei. Era o erecţie mai
puternică decât avusese vreodată cu surorile Gail sau cu altcineva. Şi mai era şi
în clipa asta.
Acesta era doar unul din motivele pentru care îmbrăţişarea aceea imptetuoasă îl
lăsase furios ca un diavol, pe ea şi chiar pe sine însuşi. Alex Gaither, femeia pe
care o sărutase ca un nebun ieri, îl acuzase de două chme, întâi în legătură cu
Cetina, apoi cu Pasty. Chiar dacă nu putea susţine aceste acuzaţii, putea totuşi
să-i strice toate planurile de viitor.
Era atât de aproape de a-şi împlini visul! Era pe punctul de a ajunge acolo unde
se străduise toată viaţa. Iar ea putea să strice totul magistral. Nici n-avea nevoie
să-l arate cu degetul. Dacă-I indica pe oricare dintre ei, viitorul lui va fi distrus
înainte chiar de a-l fi întrezărit. Ar fi putut s-o sugrume cu uşurinţă pentru asta.
Dar gândul de a pune din nou mâinile pe ea nu mai avea nici o legătură cu
strangularea.
- Mi-au spus că eşti aici.
- Ţi-au spus şi faptul că trebuie să mă prezint în instanţă pentru câteva minute şi
că până atunci sânt prea ocupat pentru a primi pe cineva?
Alex intră în biroul lui Reede şi închise uşa în urma ei. -Da.
- Şi crezi că tu faci excepţie?
- M-am gândit că poate vrei să-mi pui -întrebări în legătură cu omul care a fost
ucis.
- Nu faci parte dintre suspecţi. Te aflai într-un loc nepotrivit, la momentul
nepotrivit, ceea ce e unul din obiceiurile tale proaste.
- Nu crezi că există o legătură între mine şi uciderea Iui?
- Nu, dar, evident, tu crezi, spuse el, punându-şi picioarele pe colţul biroului şi
mâinile la ceafă, aşa că dă-i drumul.
- Cred că ştii deja. Pasty Hickam a fost martor la uciderea Celinei.
- De unde ştii?
- Mi-a spus la telefon.
- Era un mitoman. întreabă pe oricine.
- Eu l-am crezut. Era nervos şi foarte speriat. Stabilisem o întâlnire laUltima
r;ansă, dar când a văzut că mă urmăreşti, s-a speriat şi a plecat.

- Asta înseamnă dec. că eu sânt ucigaşul Celinei?
- Sau cel care-l acoperă pe adevăratul ucigaş.
- Dă-mi voie să-ţi spun de ce e greşită teoria ta, spuse el lăsându-şi jos
picioarele. Angus l-a concediat pe Pasty acum câteva zile, iar el căuta să se
răzbune. Asta e valabil şi pentru tine. Imaginase o poveste înfricoşătoare pe care
voia să te facă s-o crezi, deoarece până acum ancheta ta n-a adus nici cea mai
mică dovadă concretă. Ai impresia că ambele crime sânt legate una de alta, nu?
Greşeşti. Mai gândeşte-te. Crima de azi-noapte nu se potriveşte cu cealaltă.
Legistul se înşeală. Tipul care i-a făurit un nou zâmbet lui Pasty aflase că acesta
îi călăreşte nevasta în timp ce el era la lucru, la uzina de lângă Carisbad. Am
emis un mandat pe numele lui.
Era atât de plauzibil încât Alex începu să se foiască pe scaun.
- N-ar fi posibil ca acest cowboy să fi' asistat la uciderea mamei mele? A tăcut
până acum de teama concedierii, sau simplu, din cauză că nimeni n-a făcut o
anchetă serioasă. A fost ucis pentru a nu dezvălui ceea ce. ştia. Asta e ceea ce
cred eu.
- N-ai decât. îţi risipeşti timpul tău, nu pe al meu. Reede avu intenţia de a se
ridica, dar ea spuse:
- Asta nu-i tot. Resemnat, se aşeză iar.
Alex scoase un plic din geantă şi i-l întinse.
- Mi-a fost trimis prin poştă azi dimineaţă, pe adresa motelului.
Reede o parcurse repede şi i-o dădu înapoi. Alex îl privi surprinsă.
- Nu pari deloc impresionat, domnule şerif Lambert.
- Am citit-o deja.
- Cum? Când?
- Alaltăieri, dacă-mi amintesc exact.
- Şi i-ai lăsat să mi-o trimită?
- De ce nu? Nu-i obscenă. Chiar şi directorul poştei ar fi de acord că nu violează
regulile poştale. E timbrată corect. Din câte îmi dau seama, scrisoarea asta nu-i
ilegală, doamnă consilier.
Alex simţi nevoia să se întindă peste birou şi să-i şteargă zâmbetul cu o palmă.
Impulsul fu atât de puternic încât trebui să-şi strângă degetele în pumn pentru a
se stăpâni.
- Ai citit printre rânduri? Semnatarii, toţi - se opri pentru a număra semnăturile -
toţi paisprezece mă ameninţă cu alungarea din oraş.
Doamne fereşte, domnişoară Gaither, spuse el, prefăcându-se şocat. Te-a scos
din minţi povestea cu Pasty. Scrisoarea asta vrea doar să sublinieze ceea ce eu
îţi spun demult. Angus şi Jujiior înseamnă mult în acest oraş. La fel şi
hipodromul. E mai uşor să atragi atenţia cuiva dacă-l atingi la buzunar decât
dacă-l loveşti în cap. Ancheta pune în pericol o mare investiţie. Credeai că
oamenii vor sta cu mâinile în sân, privind cum le spulberi toate visele din cauza
dorinţei tale de răzbunare?

- Nu vreau să mă răzbun. Conduc o anchetă serioasă, care trebuia făcută
demult, asupra unui caz de eroare judiciară.
- Scuteşte-mă.
- Procurorul districtual din ţinutul Travis mi-a autorizat
ancheta.
Ochii lui plutiră pe deasupra ei insultător în timp ce spunea tărăgănat:
- în schimbul a ce?
- Bună întrebarea. De mare profesionalism, domnule şerif Lambert. Când termini
muniţia începi să arunci cu pietre de obsedat sexual.
Cu mişcări bruşte, furioase, băgă scrisoarea înapoi în plic şi apoi în geantă pe
care o închise cu zgomot.
- Nu sânt obligată să-ţi dau socoteală. Vreau să înţelegi doar atât: nu renunţ
până n-am să ajung la o concluzie satisfăcătoare în privinţa uciderii mamei mele.
- Ei bine, atunci să nu te miri dacă ai să fii atacată, îi spuse Reede, cu un aer
plictisit. După cum ţi-am mai spus, uciderea lui Pasty n-are absolut nici o legătură
cu tine. Oamenii care au semnat scrisoarea aia sânt stâlpii oraşului - bancheri,
oameni de afaceri, profesionişti. Nu sânt genul care să te acosteze pe o stradă
întunecoasă. Deşi te-aş sfătui să te fereşti de locurile fierbinţi ca acelea în care
te-ai aflat în ultimele două seri. Dacă totuşi ţii neapărat, cunosc vreo câţiva inşi
pecare ţi i-aş putea recomanda.
Alex suflă aerul din plămâni încet, dispreţuitor.
- îţi displac toate femeile care au o profesie sau doar eu în mod special?
- Doar tu.
Sinceritatea lui sună ca un afront. Era tentată să-i spună că sărutul lui,din ziua
precedentă dovedea contrariul, dar se abţinu. Nu voia să-i amintească de asta.
Spera să uite ea însăşi; încerca să-şi închipuie că nu avusese loc nimic, dar nu
putea. Simţea că se schimbase ceva în ea, drastic şi irevocabil.
- Nu, nu putea uita. Tot ceea ce putea spera era să se obişnuiască cu amintirea
lui şi cu nevoia obsedantă pe care i-o stârnise.
Replica lui o jignise profund. Se auzi întrebând:
- De ce nu mă placi?
- Pentru că eşti o băgărea|ă. Nu-mi plac oamenii care se amestecă în treburile
altora.
- Sântobligată să fac asta.

- Cum aşa?C â n d a fost ucisă Celina, eraiî n scutece, replică el.
- Mă bucur că ai amintit de asta. De vreme ce nu aveam decât două luni în
momentul acela, ce căuta ea la fermă în seara aceea?
Reacţia lui de surpriză la auzul acestei întrebări nu dură decât o secundă.
- Am uitat. Ascultă, trebuie să...
- Mă îndoiesc că eşti omul care să uite vreodată ceva, Reede Lambert, oricât ai
susţine contrariul. Ce căuta ea acolo? Spune-mi, te rog.
Reede se ridică. Alex făcu la fel.

- Junior o invitase la cină. Asta-i tot.
- Era o ocazie festivă?
- întreabă-l pe el.
- Te întreb pe tine. Era o zi deosebită? Şi nu-mi spune că nu-ţi aminteşti.
- Poate că-i părea rău pentru ea.
- De ce?
' - Pentru că îşi ratase viaţa făcând un copil. Tot viitorul ei se dusese de râpă. N-
avea decât optsprezece ani, pentru Dumnezeu!
Trecu pe lângă ea şi se îndreptă spre uşă.
Alex însă nu se putea mulţumi doar cu atât. Răspunsul lui era prea plat. îl apucă
de braţ şi îl obligă să se întoarcă cu fata la ea.
- Ai fost şi tu la cină în seara aceea?
- Da, spuse el, eliberându-şi braţul cu o smucitură.
- Toată seara?
- Am plecat înaintea desertului.
- De ce?
- Nu-mi place plăcinta cu cireşe. Alex oftă frustrată.
- Răspunde-mi, Reede, de ce ai plecat?
- Aveam o întâlnire.
- Cu cine? Mai locuieşte în oraş?
- Ce importantă are?
- Ea este alibiul tău. Vreau să vorbesc cu ea.
- Las-o baltă. N-am s-o amestec niciodată în povestea asta.
- S-ar putea să fii obligat s-o faci sau, dacă nu, să invoci cel de al Cincilea
Amendament.
- Nu te dai bătută niciodată, nu? mârâi el printre dinţi.
- Nu. Te-ai întors la fermă în seara aceea? -Nu.
- Deloc? -Nu.
- Nici măcar să te culci?
«Ţi-am spus deja. Aveam o întâlnire. îşi apropie faţa de ea atât de mult, încât
Alex îi simţi răsuflarea pe buze.
- Şi fata era plină de temperament.
Reede dădu scurt din cap pentru a-şi sublinia afirmaţia, apoi se întoarse pentru a
ieşi.
- Sânt aşteptat în instanţă. Trage uşa după tine când ieşi, te rog.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:43 PM | message # 13
Capitolul 18

- Domnişoara Gaither?
- Da. -
Alex n-avea chef de vizitatori. Ultima ei altercaţie cu Reede o epuizase. După
seara precedentă, era plină de nervi. Nici explicaţia plauzibilă a lui Reede în

legătură cu uciderea lui Hickam, nici propriul ei raţionament nu o convingeau că
viaţa ei nu era în pericol.
Când auzi bătaia în uşă, se apropie de ea prudentă şi se uită prin gaura cheii. Un
cuplu ciudat, dar evident paşnic stătea în faţa uşii. Deschise şi se uită la ei,
întrebător. Brusc bărbatul întinse mâna. Speriată, Alex sări înapoi.
- Reverendul Fergus Plummet. Simţindu-se caraghioasă, Alex dădu mâna cu el.
- V-am speriat? spuse el. îmi pare rău. N-am avut intenţia.
Manierele reverendului erau atât de respectuoase, tonul vocii atât de amabil,
încât cu greu ar fi putut constitui o ameninţare. Era slab şi scund dar se ţinea
drept, aproape ca un militar. Costumul lui negru avea pete lucioase şi era
nepotrivit cu anotimpul. Nu purta pardesiu şi nici părul lui negru, ondulat, mai
lung decât ar fi cerut-o moda, nu era acoperit cu nimic. într-un oraş în care toţi,
începând cu vârsta de doisprezece ani purtau fie o pălărie de cowboy, fie o
şapcă, era ciudat să vezi un bărbat cu capul gol.
- Aceasta e soţia mea, Wanda.
- Bună ziua, doamnă Plummet, domnule reverend. Doamna Plummet era o
femeie corpolentă cu un piept
remarcabil pe care încerca să-l ascundă acoperindu-l cu un jerseu tricotat, uzat,
de un gri-oliv. Părulera pieptănat lins pe creştet şi prins într-un coc pe ceafă. îşi
ţinea capui plecat, umilă. Soţul ei se referise la ea cam cu aceeaşi lipsă de
interes ca faţă de un stâlp de iluminat.
- De unde îmi cunoaşteţi numele? întrebă Alex, curioasă.
- Toată lumea îl ştie, răspunse el, cu un zâmbet abia schiţat. Se discută mult în
oraş despre dumneavoastră.
Prelatul strângea la subsuoară o biblie. Alex nu-şi imagina ce treabă ar putea să
aibă reverendul cu ea. Recrutarea de noi membri?
- Vă întrebaţi probabil de ce v-am deranjat, spuse el, interpretând corect expresia
de nedumerire de pe faţa ei.
- Sincer, da. Vreţi să intraţi?
Intrară amândoi în cameră. Doamna Plummet părea stânjenită şi nu ştia unde să
se aşeze. Soţul ei îi indică un colţ al patului. El personal se aşeză pe singurul
scaun. Alex se aşeză pe marginea patului, dar destul de departe de doamna
Plummet, astfel încât să nu se deranjeze una pe alta.
Reverendul se uită în jur. Nu părea grăbit să-i dezvăluie scopul prezenţei lui. în
cele din urmă, şi uşor impacientată, Alex întrebă:
- Aş putea să vă ajut cu ceva, domnule reverend? închizându-şi ochii, ridică
mâna spre cer şi rosti o
binecuvântare:
- Fie ca binecuvântarea cerului să coboare peste această fiică a lui Dumnezeu,
intona el, pe un ton adânc, vibrant.
Apoi începu să se roage fierbinte, cu voce tare. Alex simţi un impuls irezistibil de
a râde. Merle Graham avusese grijă ca ea să crească în credinţa protestantă,
tradiţională. Se duceau la biserică regulat. Deşi ea nu îmbrăţişase niciodată

dogma fundamentalistă la care aderase bunica ei, credinţa ei în Dumnezeu era
bine cimentată.
- Vă rog, domnule Plummet, îl întrerupse ea, când văzu că rugăciunea lui se
prelungeşte nedorit, am avut o zi foarte grea. N-aţi putea să-mi spuneţi despre ce
e vorba?
Reverendul fu puţin iritat de întreruperea ei, dar spuse cu un aer misterios:
- Pot să vă ajut în ancheta dumneavoastră privitoare la întreprinderile Minton.
Alex rămase uimită. N-ar fi bănuit niciodată că vizita lui are vreo legătură cu
ancheta ei. Se hotărâ totuşi să fie prudentă. De fapt, era sceptică. Ce secrete
adânci, întunecate, putea deţine acest omuleţ ciudat, despre Celina, Reede
Lambert sau Mintoni? E adevărat că preoţilor li se fac confidenţe, dar ştia din
experienţă că etica profesională îi împiedica să le dezvăluie. Se conduceau strict
după regulile celor ce deţin informaţii cu caracter personal şi le dezvăluiau doar
în situaţii în care viaţa cuiva era în primejdie.
Nu părea deloc probabil ca Angus sau Junior să-şi golească sufletul în faţa unui
omuleţ ca Plummet. Judecând numai după aparenţe exterioare, influenţa lui
asupra Atotputernicului părea minimă. Gândul că Reede Lambert ar putea
mărturisi un păcat era absurd.
Alex răspunse cu o detaşare profesională de care Greg Harper ar fi fost mândru.
- A, da? Cum anume? Aţi cunoscut-o pe mama?
- Din păcate, nu. Dar pot totuşi grăbi ancheta dumneavoastră. Noi... congregaţia
mea de sfinţi şi cu mine, credem că sânteţi de partea noastră. Şi noi sântem de
partea lui Dumnezeu.
- M... mulţumesc, se bâlbâi ea, sperând că acesta era răspunsul aşteptat.
Aşa şi era. îi aduse un „Amin" din partea doamnei Plummet care până în clipa
aceea se rugase în tăcere.
- Domnule reverend, spuse Alex, nesigură, nu ştiu dacă m-aţi înţeles. Sânt aici
din însărcinarea procurorului districtual ca să...
- Domnul se serveşte de oameni ca de instrumentele lui...
- ... pentru a cerceta uciderea mamei mele care s-a întâmplat aici în Purceii
acum douăzeci şi cinci de ani.
- Domnul fie lăudat!... că această faptă rea... va fi curând pedepsită! sfârşi el,
ridicând pumnii tremurători spre cer.
Uluită, Alex râse nen/os.
- Da, aşa sper şi eu. Dar nu văd în ce măsură ancheta mea te priveşte pe
dumneata şi profesiunea dumitale. Deţineţi informaţii directe despre crimă?
- Oh, da, domnişoară Gaither, intona Plummet. O, da, aşa că vom putea grăbi
lucrarea Domnului şi îi vom putea pedepsi pe cei căzuţi în greşeală.
- Pe păcătoşi! strigă el, înflăcărat. Pe acei ce vor să corupă acest oraş şi pe toţi
copiii inocenţi ai lui Dumnezeu, de aici. Vor să construiască un loc de joacă
pentru Satana, să toarne în vinele copiilor noştri narcotice, în
gurile lor dulci băutura stricăciunii, să umple minţile lor fertile cu dorinţe carnale*

Cu colţul ochilor, Alex privi spre doamna Plummet care stătea cu capul plecat, cu
mâinile împreunate în poală, cu genunchii şi gleznele lipite decorativ, ca şi cum
ar fi fost turnate astfel.
- Vă referiţi la construirea hipodromului? întrebă Alex, sugestiv.
Exact cum se aşteptase, vorbele ei stârniră un şuvoi de cuvinte evanghelice.
Profeţiile ţâşniră din gura reverendului ca dintr-o fântână arteziană. Alex suportă
o predică asupra dezastrelor produse de cursele de cai şi de toate celelalte
elemente care le însoţeau. Dar când Plummet încercă s-o considere drept o
misionară trimisă la Purceii pentru a spulbera pe fiii lui Satana, fu nevoită să
pună capăt acestei predici înflăcărate.
- Domnule Plummet, vă rog...
După câteva încercări de a-l întrerupe, acesta se opri şi o privi în ochi. Alex îşi
trecu limba peste buze nervoasă, nevrând să-l ofenseze dar hotărâtă să i-o
spună răspicat.
- Nu am absolut nimic de-a face cu acordarea sau neacordarea licenţei pentru
hipodrom. Adevărul este că ea a fost deja acordată de către comisia hipică. Au
rămas de îndeplinit doar unele formalităţi.
- Da, dar Mintonii sânt anchetaţi pentru crimă. Alegându-şi cu grijă cuvintele şi
omiţând orice referire directă la Mintoni, spuse:
- Dacă se găsesc suficiente probe sau motive în urma anchetei mele, cazul
poate fi adus în faţa Curţii cu Juri. Rărnâne la latitudinea ei să decidă dacă sânt
vinovaţi sau nu. în orice caz, părţile implicate se bucură de prezumţia de
nevinovăţie până când vina lor va fi dovedită, potrivit cu Constituţia.
Ridică o mână pentru a nu fi întreruptă, apoi continuă:
- Vă rog să mă lăsaţi să termin. Ceea ce se va întâmplă
cu hipodromul după ce-mi voi termina ancheta cade în sarcina comisiei hipice.
Eu nu am nici o legătură cu decizia ei finală asupra acestui lucru sau a
autorizaţiei pentru pariuri. De fapt, e o simplă coincidenţă că Mintonii sânt
implicaţi în ambele probleme simultan. Am redeschis procesul uciderii mamei
mele pentru că în calitatea mea de procuror n-am fost satisfăcută de soluţia dată
şi m-am-gândit că e nevoie de cercetări suplimentare. Nu am nimic personal
împotriva acestui oraş sau a cuiva de aici.
Plummet ardea de dorinţa de a vorbi, aşa că Alex îl lăsă s-o facă.
- Dumneavoastră nu vreţi să vedeţi jocurile de noroc invadând oraşul, nu? Nu
sânteţi împotriva acestui instrument al Satanei care smulge hrana de la gura
copiilor, distruge căsnicii şi-i aruncă pe cei slabi pe căile pierzaniei?
- Părerile mele despre pariuri hipice sau orice altceva nu vă privesc, domnule
Plummet.
Alex se ridică în picioare. Era obosită, iar omul acesta era un nebun. îi dăruise
mai mult timp decât merita.
- Vă rog să plecaţi amândoi, imediat, spuse ea.
Plummet nu era un slujitor al bisericii educat şi elocvent, care să fi analizat
problema şi să fi venit cu concluzii luminate. Existau argumente bine stabilite

pentru ambele părţi. Dar Alex n-avea nimic de-a face cu înfiinţarea sau
desfiinţarea pariurilor hipice din ţinutul Purceii.
- Noi nu ne dăm bătuţi, spuse Plummet, urmând-o spre uşă. Sântem dispuşi să
facem orice sacrificiu pentru a împlini voia Domnului.
- Voia Domnului? Dacă voia Domnului este ca Mintonilor să li se refuze acea
licenţă pentru pariuri, atunci nimic din ceea ce puteţi face dumneavoastră nu va
ajuta sau va împiedica asta, am dreptate?
Plummet nu putea fi învins cu logica.
- Domnul ne foloseşte pentru a face lucrarea lui. Vă
foloseşte pe dumneavoastră fără să ştiţi, încă.
Ochii lui ardeau fanatici, făcând-o pe Alex să i încreţească pielea.
Dumneavoastră sânteţi răspunsul la rugile noastre. Da, domnişoară Gaither,
răspunsul la rugile noastre. Căutaţi-ne. Aţi fost unsă de Dumnezeu, iar noi
sântem servitorii dumneavoastră umili şi supuşi.
- Â... da... am să ţin cont de asta. La revedere.
Teologia reverendului Plummet era insidioasă. îi dădea furnicături. închise uşa
după el cât putu de repede. Imediat, telefonul începu să sune.

Capitolul 19

- Ce-ai zice de o invitaţie la cină şi la dans? întrebă Junior fără altă introducere.
- Că e un basm.
- Ei bine, nu e. Trebuie doar să spui da.
- Mă inviţi la cină şi dans?
- E serbarea lunară la Clubul cailor şi pistoalelor din Purceii. Te rog acceptă să
mergi cu mine. Altminteri va fi al dracului de plictisitor.
- Junior, mă îndoiesc că te plictiseşti vreodată, mai ales în preajma femeilor.
Cred că majoritatea lor sânt înnebunite după tine.
- Aproape fără excepţie. Dacă mergi cu mine diseară, nu va mai fi nici o excepţie.
- Diseară?
- Da. Am uitat să-ţi spun? îmi pare rău, dar trebuia
să-ti spun mai din timp.
- Vorbeşti serios?
- Crezi că aş glumi cu ceva atât de important ca întrunirea lunară de laClubul

cailor şi pistoalelor? - Bineînţeles că nu. Te rog să-mi scuzi uşurinţa.
- Totul va fi iertat dacă mergi.
- Nu pot. Sânt epuizată. Aseară...
- Da, am auzit. Isuse, trebuie să fi fost groaznic să-l găseşti pe Pasty Hickam în
felul ăla, Vreau să te ajut să uiti.
- Apreciez gestul, dar nu pot merge.
- Nu mă mulţumesc cu un refuz.

în timp ce vorbea, se dezbrăcase de rochie şi era acum doar în slip şi ciorapi,
ţinând receptorul între ureche şi umăr, încercând să îmbrace halatul. Menajera
oprea întotdeauna căldura după ce făcea curat. în fiecare seară, Alex se
pomenea într-o cameră frigorifică. Se uită în direcţia locului unde îşi atârnase
hainele.
- Nu pot merge, Junior, te rog să mă crezi.
- De ce?
- Toate rochiile mele de seară sânt în Austin. N-am cu ce să mă îmbrac.
- O doamnă de talia ta nu poate recurge la o scuză ca asta.
- Âsta-i adevărul.
- Petrecerea e lipsită de ceremonie. Ai putea să te îmbraci cu fusta aceea de
piele pe care o purtai deunăzi. Le rupi gura la toţi.
Alex reuşi până la urmă să îmbrace halatul fără să scape telefonul. Se aşeză pe
marginea patului şi se înfăşură mai bine în el.
- Regret, dar nu pot.
- De ce? Ştiu că nu e frumos din partea mea să insist astfel, dar n-am de gând să
fiu drăguţ şi să te las în pace fără să-mi dai un motiv serios.
- Cred că nu e bine să fim văzuţi împreună.
- Pentru că speri ca în curând să fiu unul dintre rezidenţii de la închisoarea de
stat din Huntsville?
-Nu!
- Atunci?
- Nu vreau să te bag la închisoare, dar eşti unul dintre principalii suspecţi într-un
caz de omucidere.
- Alex, ai avut timp să-ţi faci o părere despre mine. Crezi sincer c-aş putea
comite o crimă atât de oribilă?
îşi aminti cum râsese Reede la gândul că Junior ar putea participa la război. Era
leneş, lipsit de ambiţie, un muieratic. Violenţa nu se potrivea cu caracterul lui.
- Nu, răspunse ea, încet. Dar rămâi totuşi un suspect. Nu merge să fim văzuţi
fraternizând.
- îmi place cuvântul ăsta, râse el. Sună a păcat, a incest. Şi pentru pacea ta
sufletească, toate fraternizările mele au loc în cadru intim. Mă rog, cu unele
excepţii, când eram maitânăr. Reede şi cu mine obişnuiam să...
- Te rog, gemu ea, nu vreau să ştiu.
- Bine, mă abţin de la detalii picante, cu o condiţie.
- Care?
- Să mergi cu mine diseară. Vin să te iau la şapte.
- Nu pot.
- Alex, Alex, se vaită el, dramatic, priveşte lucrurile în felul acesta: în cursul serii,
voi bea un pahar, două, poate mai multe. Poate încep să-mi depăn amintirile, să
piîng, poate scap vreo vorbă... Iar tu o să fii lângă mine şi o să auzi. Cine ştie ce
mărturisire surprinzătoare aş putea să-ţi fac în stare de ebrietate! Consideră
seara asta ca pe un lung interogatoriu. în fond, neutralizarea apărării unui

suspect face parte din meseria ta, nu? Ar însemna să-ţi neglijezi îndatoririle de
serviciu dacă n-ai profita de orice ocazie de a afla adevărul. Cum poţi să te lăfăi
fără griji în luxul de la motelulWasterne r, în timp ce un suspect băut îşi dă
drumul la gură? Să-ţi fie ruşine. Ai datoria asta faţă
de contribuabilii pe buzunarul cărora faci ancheta asta. Fă-o pentru |ară, Alex.
Din nou, Alex gemu teatral.
- Dacă mă decid să merg, îmi promiti să nu mai tii discursuri?
- Vin să te iau la şapte. Vocea lui răsuna triumfătoare.
în clipa în care intră în clădirea clubului, fu bucuroasă că venise. Era muzică şi
veselie. Prinse frânturi de conversaţie, dar nici una nu se referea la cazul Celinei
Gaither. Asta în sine era o constatare îmbucurătoare. Anticipă cu plăcere câteva
ore de relaxare, având sentimentul că era un respiro binemeritat.
Totuşi se gândi la prezenţa ei acolo. Nu credea nici o clipă că Junior se va da în
spectacol sub influenţa băuturii. Era aproape sigură că nu va auzi nici o
mărturisire surprinzătoare.
în orice caz, seara asta se putea solda cu un câştig. Exclusivitatea clubului
sugera că doar protipendada oraşului avea acces. Reede îi spusese că aceia
care semnaseră scrisoarea pe care o primise erau oameni de afaceri şi
întreprinzători locali. Era posibil să-i întâlnească pe unii dintre ei aici şi să-şi dea
seama de amploarea animozităţii lor.
Mai important era însă faptul că avea ocazia să se amestece printre oamenii
care îi cunoşteau bine pe Mintoni şi pe Reede şi astfel să afle câte ceva despre
caracterul acestora.
Junior o luase de acasă cu Jaguarul său roşu. Condusese cu un total dispreţ faţă
de limita de viteză. Starea lui de spirit festivă fusese contagioasă. în interes
de serviciu sau nu, se simţea bine alături de bărbatul acesta atrăgător, care o
mângâia uşor dar posesiv, pe spate.
- Barul e în partea asta, îi spuse el la ureche, încercând să acopere zgomotul din
jur.
Era atâta lume, încât înaintau cu greu.
Clubul nu era modern. Nu semăna cu acele baruri de noapte sclipitoare, luminate
cu neon, care apar puzderie în toate oraşele, frecventate de tineri de bani gata
ce coboară din BMW-uri şi poartă costume de comandă.

Clubul cailor şi pistoalelor era tipic texan. Barmanul arăta de parcă era trimis de Biroul de plasare. Avea o mustaţă lăsată pe oală, papion negru, vestă şi jartiere
roşii pe mâneci. O pereche de coarne lungi, cu vârfurile lustruite, la distanţă de
doi metri unul de altul, erau montate deasupra barului sculptat în stilul secolului
al XlX-lea.
Pereţii erau împodobiţi cu fotografii de întreceri hipice, tauri premiaţi, cu
testiculele mari ca nişte mingi de antrenament şi peisaje în care abundau
albăstrelele şi yucca. Aproape în fiecare tablou exista un generator eolian de
curent electric, singuratic şi părăsit, profiiîndu-se pe un cer vărgat de nori. Alex

era destul de texană pentru a-i fi familiar şi drag, dar în acelaşi timp destul de
sofisticată pentru a-şi da seama de stângăcia tabloului.
- Vin alb, îi spuse ea barmanului, care o privi fără să se ferească, de sus până
jos.
- Norocosule, mormăi barmanul la urechea lui Junior, în timp ce îi servea, rânjind
lasciv sub mustaţa lui deasă.
Junior îl salută cu paharul lui de scotch cu apă.
- N-am dreptate?
îşi propti coatele pe marginea barului şi se întoarse cu faţa la Alex care se
aşezase pe taburetul înalt. - Muzica e un pic cam prea country şi western pentru
gustul meu, dar dacă vrei să dansezi, sânt al tău. Alex scutură din cap.
- Nu, mulţumesc. Prefer să mă uit. Puţin mai târziu, Junior se aplecă spre ea şi
şopti; ~ Majoritatea ăstora au învăţat să danseze pe pajişti.
Mai au încă aerul că se feresc să nu calce într-o baligă.
Vinul îşi făcuse efectul. Ochii ei erau strălucitori, obrajii îmbujoraţi. Simţind o
ameţeală plăcută, îşi aruncă părul pe spate şi râse.
- Haide, spuse el, apucând-o de cot şi ajutând-o să se ridice. Mama şi tata sânt
la masa lor.
îl urmă pe lângă ringul de dans spre grupul de mese aşezate pentru cină. La una
din ele stăteau Sarah Jo şi Angus. Acesta trăgea dintr-un trabuc în timp ce soţia
lui îndepărta fumul din faţa ei, fluturându-şi mâna.
Alex avusese destule ezitări în legătură cu fusta de piele şi jacheta cu tiv de piele
asortată, pe care le purta, dar se simţea mai bine aşa decât să fi îmbrăcat o
rochie de satin de Burgundia, ca Sarah Jo, şi să facă notă discordantă cu restul
oamenilor din sală, care ţopăiau pe melodia „Joe, ochi de bumbac", strigând
„baligă" în momentele cerute de cântec şi beau bere direct din sticlele opace.
- Bună, Alex, spuse Angus, prin fumul trabucului.
- Bună seara. Junior a fost deosebit de amabil invitându-mă aici, spuse ea în
timp ce se aşeza pe scaunul oferit de Junior.
- A trebuit să forţez puţin nota, spuse el, adresându-se părinţilor săi pe când se
aşeza. E o fire greu de convins.
- Mama ei era altfel.
Remarca rece, tăioasă a lui Sarah Jo curmă orice conversaţie. Pauza îi servi lui
Alex pentru contracararea paharului de vin. Ameţeala ei se risipi, pierzându-şi
efectul ca un pahar de sifon trezit. Dădu din cap spre Sarah Jo şi spuse:
- Bună seara, doamnă Minton. Arătaţi superb în rochia asta.
Deşi rochia ei era nepotrivită, îi venea într-adevăr bine. Dar nu era vibrantă,
gândi Alex. Sarah Jo n-ar putea niciodată să pară vioaie şi plină de viaţă.
Frumuseţea ei avea o calitate eterică, parcă prezenţa ei pe pământ era o vizită
temporară şi ieşită din comun. îi adresă unul din zâmbetele ei vagi, misterioase şi
murmură un „Mulţumesc" sorbind din paharul ei cu vin.
- Am auzit că tu l-ai găsit pe Pasty Hickam ucis în maşină, spuse Angus.

- Tată, sântem la o petrecere, spuse Junior. Nu cred că Alex va fi încântată să
poarte o conversaţie pe tema asta lugubră.
- Nu-i nimic. Junior. Aş fi adus şi eu vorba despre asta, mai curând sau mai
târziu, spuse Alex.
- Nu cred că l-ai întâlnit din pură întâmplare la taverna aia şi te-ai urcat în
camioneta lui, spuse Angus, rostogo-lindu-şi trabucul dintr-un colţ al gurii în
celălalt.
- Nu, spuse, ea, redându-le apoi conversaţia ei telefonică cu Pasty.
- Cowboy-ul ăla era un mincinos, un afemeiat, dar viciul care le întrecea pe toate
era acela că trişa la poker, spuse Angus, cu oarecare vehemenţă. în ultimii ani,
se apucase de băutură şf devenise iresponsabil. De aceea a trebuit să-l
concediez. Cred că ai destul discernământ pentru a nu pune nici o bază pe ceea
ce ţi-a spus.
în timpul acestui monolog, Angus îi făcu semn chelnerului să mai aducă un rând..
- Desigur, e posibil ca Pasty să fi văzut cine a intrat în grajdul acela cu Celina:
Bud Prostănacu.
Acestea fiind zise, şi fără a-i mai lăsa timp lui Alex să spună ceva, Angus se
lansă într-o tiradă elogioasă a unui jockeu din Ruidoso, pe care voia să-l coop-
teze. De vreme ce Mintonii erau gazdele, Alex renunţă pentru moment la
subiectul Pasty.
După ce goliră paharele, Angus şi Junior se oferiră să aducă ceva doamnelor, de
la grătar. Alex ar fi dorit să iasă din această tăcere. îi venea greu să înceapă o
conversaţie despre una sau alta, cu Sarah Jo, dar după plecarea bărbaţilor, făcu
o încercare curajoasă.
- Sânteţi membri ai clubului de mult?
- Angus e unul din membrii fondatori, spuse Sarah Jo, distrată, cu ochii la
cuplurile care dansau într-un cerc neîntrerupt pe ringul de dans.'
- Pare să-şi fi băgat degetul în toate plăcintele din oraş.
- Da... îi place să ştie tot ce se întâmpla în oraş...
- Şi să participe.
- Da, e iniţiatorul multor afaceri în care apoi se implică, spuse ea, cu un suspin
delicat. Angus are această nevoie de a fi plăcut de alţii. Face întotdeauna
politică, de parcă ar avea vreo importanţă ce cred diferiţi indivizi.
Alex îşi împreună mâinile sub bărbie, punându-şi coatele pe masă.
- Dumneavoastră credeţi că n-are nici o importanţă?
- Nu, răspunse ea, luîndu-şi privirea de la dansatori şi uitându- se direct în ochii
ei, pentru prima oară în seara aceea. Să nu pui prea mult preţ pe felul cum te
tratează Junior.
-Da?
- Flirtează cu toate femeile pe care le cunoaşte.
Alex îşi lăsă încet mâinile în poală. Simţea că începe să se înfurie, dar se strădui
să nu-şi schimbe tonul vocii.
- Nu-mi place insinuarea dumneavoastră, doamnă Minton.

Sarah Jo ridică un umăr în semn de indiferenţă.
- Ambii bărbaţi sânt fermecători şi sânt conştienţi de asta. Majoritatea bărbaţilor
nu-şi dau seama că flirtullor e lipsit de sens.
- Aveţi dreptate în privinţa lui Angus, dar cu Junior povestea se schimbă. Cele
trei divorţuri contrazic părerea dumneavoastră.
- Nici una nu era potrivită pentru el.
- Şi mama? Nici ea nu s-ar fi potrivit cu el?
Sarah Jo îşi fixă din nou privirea ei opacă asupra lui Alex.
- Absolut deloc. Iar dumneata semeni mult cu ea. -Da?
- îţi place să provoci neplăceri. Mama dumitale ne dădea veşnic bătaie de cap.
Singura deosebire este aceea că dumneata te pricepi mai bine să produci
necazuri şi să atragi reaua voinţă a oamenilor. Eşti aproape lipsită de tact, o
trăsătură de caracter pe care am atribuit-o întotdeauna proastei creşteri, încheie
ea, ridicând ochii spre cineva care apăruse în spatele lui Alex.
- Bună seara, Sarah Jo.
- Ah, domnul Wallace şi doamnă Stacey, bună seara, spuse Sarah Jo, şi un
zâmbet dulce i se răspândi pe faţă.
Nimeni n-ar fi ghicit că doar cu o clipă în urmă îşi arătase colţii la Alex.
Cu faţa roşie de indignare datorită afrontului nemeritat din partea lui Sarah Jo,
Alex îşi întoarse capul. Judecătorul Wallace se uita la ea cu dezaprobare, ca şi
cum prezenţa ei acolo ar fi fost o încălcare a etichetei clubului.
- Domnişoara Gaither, bună seara.
- Bună seara, domnule judecător.
Femeia care stătea lângă el se uită la ea cu o privire la fel de dezaprobatoare ca
şi a lui, deşi Alex nu înţelegea de ce. Singura faţă prietenoasă în toată această
mulţime era aceea a lui Junior, după cât se părea.
Judecătorul smuci uşor braţul femeii şi amândoi se îndreptară spre o altă masă.
- E soţia lui? întrebă Alex, urmărindu-i cu privirea.
- Doamne sfinte, nu, răspunse Sarah Jo. E fiica lui.
Sărmana Stacey, veşnicdemodată.
Stacey Wallace continua să se uite la ea cu atâta răutate încât Alex fu fascinată.
Nu-şi reveni decât în clipa în care simţi genunchiul lui Junior atingându-l pe al ei,
când acesta îşi reluă locul, punând două farfurii pe masă.
- Sper că-ţi place cotlet cu mazăre. Privirea lui urmă direcţia privirii ei.
- Hei, Stacey, strigă el, făcându-i cu ochiul şi fluturân-du-şi mâna prieteneşte.
Gura strânsă a femeii se destinse într-un zâmbet timid. Roşind, duse o mână la
gât ca o fată neajutorată şi răspunse ruşinoasă:
- Bună, Junior.
- Ei bine?
Deşi curioasă în privinţa judecătorului şi a fiicei lui cameleonice, întrebarea
scurtă a lui Junior o făcu să întoarcă capul.
- Poftim?
- îţi place ce ţi-am adus?

- Fii atent, râse ea, punându-şi şervetul pe genunchi. Făcu un prăpăd nedemn de
o doamnă, în farfuria ei,
iar apetitul ei sănătos îi atrase un compliment din partea lui Angus.
- Sarah Jo mănâncă cât o vrăbiuţă. Nu-ţi place cotletul, scumpo? o întrebă el, cu
ochii la farfuria abia atinsă.
- E puţin cam uscat.
- Vrei să-ţi aduc altceva?
- Nu, mulţumesc.
După ce mâncară, Angus scoase un trabuc din buzunar şi îl aprinse. Stingând
chibritul cu o suflare, spuse:
- De ce nu dansaţi?
- Te tentează? întrebă Junior.
- Da, răspunse Alex dându-şi părul pe spate şi ridicându-se. Dar genul ăsta de
dans nu e punctul meu forte, aşa că fără figuri spectaculoase, te rog.
Junior o cuprinse cu braţele şi fără să ţină cont de dorinţa ei, execută o serie
complicată de întoarceri şi aplecări.
- Foarte bine, spuse el, zâmbindu-i când reveniră la un ritm mai domol.
Folosindu-se de braţul cu care îi înconjurase talia, o lipi mai strâns de el.
- Bravo, foarte bine.
Alex se lăsă în voia lui pentru că îi plăcea să simtă braţele lui puternice încolăcite
în jurul ei. Partenerul ei chipeş şi fermecător ştia cum să facă o femeie să se
simtă frumoasă. Era victima farmecului său, dar conştiinţa acestui fapt era
salvarea ei.
Nu şi-ar fi putut niciodată pierde capul după un donjuan facil ca Junior, dar puţină
atenţie din partea lui nu-i displăcea, mai ales că ori de câte ori era în preajma lui
Reede, încrederea şi eul ei sufereau o înfrângere.
- E şi Reede membru al clubului? întrebă ea, în treacăt.
- Glumeşti?
- Lui nu i s-a propus să fie membru?
- Cum să nu. Din clipa în care a devenit şerif. Numai că el se simte mai bine cu
alt gen de oameni. Nu dă o ceapă degerată pe relaţiile sociale, spuse el,
mângâind-o pe spate. Pari mai relaxată decât la venire. îţi place aici?
- Da, dar tu nu pentru asta m-ai adus aici, îi reproşa ea. După cum văd, eşti
departe de a fi beat şi vorbăreţ.
- întreabă-mă orice, spuse el, cu un zâmbet plin de remuşcare.
- Bine. Cine-i omul de acolo, acela cu păr alb? Junior îi spuse cum îl cheamă.
Instinctul ei se dovedi
corect. Numele lui fusese printre ultimele din lista celor ce semnaseră scrisoarea.
- Prezintă-mă la prima pauză a orchestrei.-T E însurat.
Alex îl străpunse cu o privire.
- Interesul meu e pur romantic.
- A, buun!

Junior îi satisfăcu cererea. Bancherul pe care îl alesese ea, dintre to|i cejialţi
prezenţi, păru deconcertat când Junior o prezentă. în timp ce îşi strângeau
mâinile, Alex spuse:
- Am primit scrisoarea dumneavoastră, domnule Longstreet.
Lipsa oricărei introduceri îl surprinse, dar îşi reveni repede.
- Văd că aţi pus-o la inimă, spuse el, aruncând o privire plină de subânţeles spre
Junior.
- Nu vă lăsaţi indus în eroare de faptul că am venit aici cu Junior. Apreciez ce
reprezintă el, tatăl său şi domnul Lambert pentru oraşul Purceii şi economia lui,
dar asta nu înseamnă câ voi suspenda ancheta. Nu mă sperii de o scrisoare.
Clar iritat. Junior îi spuse, vorbind din colţul gurii, în timp ce o conducea spre
ringul de dans, câteva clipe mai târziu:
- Trebuia să mă previi.
- Despre ce?
- Că eşti înarmată şi periculoasă. Longstreet e un om de vază care nu acceptă
să fie pus la colţ. Ce mai e şi cu scrisoarea asta?
Alex îi explică despre ce era vorba, pomenindu-i toate numele de care îşi aducea
aminte.
- Am sperat să-i întâlnesc pe unii dintre ei aici. Junior se încruntă puternic,
privind-o cu asprime. în
cele din urmă, însă, dădu din umeri şi arboră un zâmbet înşelător.
- Şi eu care credeam că ai venit pentru mine. Suspinând resemnat, adăugă:
totuşi, am să te ajut. Vrei să-i cunoşti şi pe ceilalţi adversari?
încercând să dea o aparenţă cât mai banală lucrurilor, Junior o conduse prin
mulţime, prezentând-o celor ce semnaseră scrisoarea aceea plină de ameninţări
subtile.
O jumătate de oră mai târziu, se despărţiră de un cuplu care deţinea un lanţ de
magazine universale în tot Texasul de vest. Investiseră mult în proiectul în curs şi
erau, în mod demonstrativ, cei mai ostili. între timp se aflase însă cine era
însoţitoarea lui Junior şi toţi erau în gardă.
- Gata, ăştia au fost toţi, îi spuse el.
- Slavă Domnului, şopti Alex. Mai am cuţitele înfipte în spate? .
- Sper că n-ai de gând s-o iei în serios pe zgripţuroaica asta afurisită cu limba
veninoasă. E o fată bătrână care le urăşte pe toate femeile care n-au o mustaţă
deasă ca a ei.
Alex zâmbi fără să vrea.
- Doar că n-a spus „la primul tren şi pleacă". Junior o strânse de braţ.
- Lasă asta. Hai să dansăm. O să uiţi de toate neplăcerile.
- Trebuie să mă aranjez puţin, spuse ea, desprin-zându-se din braţele lui. Scuză-
mă.
- Toaleta pentru doamne e în partea aceea, spuse el, arătând cu mâna de-a
lungul unui coridor îngust.

Nu era nimeni în cameră când intră ea, dar când ieşi din cabină fiica
judecătorului stătea în faţa mesei de toaletă uitându-se la propria ei reflexie în
oglindă. Se întoarse cu faţa spre Alex.
- Bună, spuse Alex, zâmbind.
- Bună.
Alex se duse la chiuvetă şi începu să se spele pe mâini,
- Să facem prezentările. Sânt Alex Gaither, spuse ea, rupând două prosoape de
hârtie din sul.
- Ştiu.
Alex aruncă prosoapele folosite la coş.
- Sânteţi fiica judecătorului Wallace. încerca să spargă gheaţa într-o atmosferă
ce era
la fel de glacială şi care devenea încă şi mai rece. Femeia nu mai avea nimic din
aerul de timiditate şi nesiguranţă pe care îl afişase când îi vorbise Junior. Faţa ei
părea împietrită şi de o duşmănie evidentă.
- Parcă am înţeles că vă numiţi Stacey, nu?
- Da. Stacey. Dar numele de familie nu e Wallace. E Minton.
- Minton?
- Da. Sânt soţia lui Junior. Prima lui soţie.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 10:09 PM | message # 14
Capitolul 20

- Văd că ăsta-i un lucru nou pentru dumneata, spuse Stacey, râzând amuzată de
expresia uluită de pe faţa lui Alex.
- Da, admise ea, aproape fără glas. Nu mi-a pomenit nimeni de asta până acum.
Faţa împietrită a lui Stacey se însufleţi deodată. Punându-şi o mână pe pieptul ei
uscat, strigă:
- Eşti conştientă de răul pe care-l faci?
- Cui?
- Mie, spuse ea, bătându-se cu mâna în piept. Imediat îşi lăsă mâna în jos şi îşi
supse buzele ca şi
cum ar fi fost surprinsă de propria ei izbucnire. închise ochii pentru câteva clipe.
Când îi deschise, erau plini de animozitate, dar părea să-şi fi recăpătat controlul.
- Douăzeci şi cinci de ani a trebuit să mă împac cu
părerea generală că Junior Minton s-a însurat cu mine fiind respins de mama
dumitale.
Alex nu spuse că asta era evident, dar plecă ochii, vinovată.
- Văd că şi dumneata împărtăşeşti aceeaşi părere.
- îmi pare rău, domnişoară... Ştacey. Pot să vă spun Stacey?
- Desigur, replică ea rigid.
- îmi pare rău că ancheta mea v-a deranjat.
- Cum ar fi putut să nu mă deranjeze? Ai început să scormoneşti trecutul,
expunând în public rufele mele murdare din nou.

- N-am ştiut cine a fost prima soţie a lui Junior sau că ea locuieşte în Purceii.
- Avea vreo importanţă dacă ştiai?
- Probabil că nu, răspunse Alex cu o sinceritate brutală. Nu văd legătura dintre
căsătoria dumitale cu Junior şi cazul meu. E o asociere marginală care nu poate
fi evitată.
- Cum rămâne cu tata? întrebă Stacey, schimbând subiectul.
- Adică?
- Această anchetă lipsită de sens îi va aduce neplăceri. Deja a făcut-o.
- în ce fel?
- Faptul că ai pus în discuţie sentinţa dată de el.
- îmi pare rău, dar n-am încotro.
- N-ai încotro sau nu vrei, spuse Stacey, ţinându-şi braţele lăsate pe lângă corp,
tremurând de revoltă. Detest oamenii care calcă în picioare reputaţia altora în
propriul lor folos.
- Asta crezi că fac? întrebă Alex, trecând la atac. Crezi că am inventat această
anchetă pentru a promova în cariera mea?
-Nu?
- Nu, răspunse ea ferm, scuturând din cap. Mama mea a fost ucisă în grajdul
acela. Nu cred că omul acuzat că a ucis-o era în stare de o crimă. Vreau să ştiu
ce s-a întâmplat. Şi am să aflu. Vreau să-l fac pe cel care a comis-o să plătească
pentru faptul că m-a lăsat orfană.
- Eram gata să-ţi acord beneficiul îndoielii, dar văd că singurul lucru pe care-l
urmăreşti e răzbunarea.
- Vreau ca justiţia să-şi spună cuvântul.
- Indiferent cât îi va costa peceilalţi oameni?
- Mi-am cerut deja scuze pentru necazul pe care vi l-am produs.
Stacey scoase un sunet dispreţuitor.
- Vrei să-l răstigneşti public pe tata. Să nu hegi, se răsti ea, când Alex încercă să
obiecteze. Oricât ai nega, îl vei face să apară ridicol. în cel mai fericit caz, îl acuzi
de o eroare judiciară.
A nega aceasta ar fi fost o minciună.
- Da, cred că a făcut o eroare grosolană în cazul lui Buddy Hicks.
- Tata are o vechime de patruzeci de ani în funcţia asta, care garantează
înţelepciunea şi integritatea lui.
- Dacă investigaţia mea e lipsită de sens, aşa cum ai spus, nu va afecta dosarul
lui, nu-i aşa, doamnă Minton? Un judecător de prestigiu nu poate fi afectat de un
mărunt procuror care n-are drept armă decât dispreţul şi răzbunarea. Acuzaţiile
mele trebuie susţinute cu dovezi.
- N-ai nici o dovadă.
- Sper că voi avea până la urmă. Dacă reputaţia tatălui dumitale va avea de
suferit...
Alex răsuflă adânc şi îşi duse o mână la frunte. Expresia ei era sinceră, cuvintele
pornite djn inimă:

- Stacey, nu vreau să distrug cariera tatălui dumitale sau să arunc o pată pe
activitatea lui. Nu vreau să jignesc pe nimeni sau să produc dureri şi neplăceri
unor oameni inocenţi. Vreau doar să se facă dreptate.
- Dreptate, mârâi Stacey, cu ochii îngustaţi, plini de
răutate. N-ai dreptul nici măcar să pomeneşti acest cuvânt. Eşti exact ca mama
dumitale - drăguţă, dar superficială. Egoistă şi egocentrică. Nu-ţi pasă de
sentimentele altora. Eşti incapabilă să vezi dincolo de propriile-ţi interese
mărunte.
- înţeleg că nu ţi-a plăcut prea mult de mama, spuse Alex, cu voce sarcastică.
Stacey o luă în serios.
- O uram.
- De ce? Pentru că o iubea Junior?
Alex se gândi că dacă Stacey lovea sub centură putea să facă şi ea acelaşi
lucru. Lovitura avu efect. Stacey se dădu un pas înapoi şi căută cu mâna masa
de toaletă pentru a se sprijini de ea. Din reflex, Alex întinse o mână s-o ajute, dar
fiica judecătorului se feri de atingerea ei.
- Stacey, ştiu că Junior s-a căsătorit cu dumneata doar la câteva săptămâni după
moartea Celinei. Cred că-ţi dai seama cât de ciudat mi se pare acest lucru.
- Poate părea ciudat, dar ne întâlneam de ani de zile. Alex fu surprinsă.
-Da?
- Da, şi ne culcam împreună.
Stacey îi aruncă această dezvăluire ca pe o săgeată, scurt şi triumfător, dar nu
reuşi decât să stârnească şi mai multă compasiune din partea lui Alex.Avea
acum imaginea clară a unei fete anoste, îndrăgostită fără speranţă de afabilul şi
chipeşul erou al fotbalului, dispusă să sacrifice totul, inclusiv mândria, pentru a
avea fie şi doar câteva frânturi din el. O fată care ar face totul pentru a fi în apro-
pierea lui.
- înţefeg.
- Mă îndoiesc. întocmai ca şi Junior, eşti oarbă în faţa adevărului.
- Şi care-i adevărul, Stacey?
- Celina nu era de el. Ca toţi ceilalţi, îl compara mereu cu Reede. Junior era pe
locul doi. Mie nu-mi păsa ce
crede lumea despre el. II iubeam pentru ceea ce era. Junior nu voia să creadă,
dar, în ciuda dumitale şi a tatălui dumitale, Celina l-ar fi iubit totdeauna pe
Reede.
- Dacă l-a iubit atât de mult, de ce s-a măritat cu tatăl meu?
întrebarea asta nu-i dădea pace de când venise.
- Celina şi Reede se certaseră în primăvara dnd am intrat la liceu. îndată ce a
venit vacanta de vară, ea s-a dus în vizită la nişte veri în El Passo.
- Acolo l-a întâlnit pe tata, spuse Alex, amintindu-şi ceea ce îi povestise bunica;
făcea armata la Fort Bliss. Curând după ce s-au căsătorit, a fost trimis în
Vietnam.
Stacey rânji.

- Şi, după moartea lui, Celina a vrut să revină la Reede, dar el n-o mai voia.
Acela a fost momentul când ea a început să-i dea speranţe lui Junior. Ştia că
fusese întotdeauna îndrăgostit de ea şi stătuse în rezervă din cauza lui Reede.
Era dezgustător cum încerca să-l ademenească pe Junior, în timp ce ea era
gravidă. Se gândea probabil să se mărite cu el, dar acest lucru era imposibil atât
timp cât Reede Lambert era în viaţă. Celina îl ţinea pe Junior în mrejele
speranţei, făcându-i viaţa un calvar. Şi ar fi continuat astfel, dacă trăia.
Fosta doamnă Minton scoase un suspin tremurat care îi zgudui uşor pieptul slab.
- M-am bucurat când a murit.
O mică bănuială se aprinse în ochii lui Alex.
- Unde erai în noaptea aceea?
- Eram acasă şi despachetam. Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă de o
săptămână în Golveston.
„Ar minţi ea într-o chestiune atât de uşor de verificat?" se întrebă Alex.
- Te-ai căsătorit cu Junior imediat.
- E adevărat. Avea nevoie de mine. Ştiam că sânt doar un balsam pentru durerea
lui, aşa după cum ştiam că atunci când făcea dragoste cu mine, de fapt se
gândea la Celina. Dar nu-mi păsa că se foloseşte de mine. Eu însămi doream
asta. îi făceam mâncare. îi spălam, îi călcam, aveam grijă de el în toate
privinţele.
Expresia ei se schimbase, depănându-şi amintirile.
- l-am trecut cu vederea prima infidelitate. Eram zdrobită, normal, dar am înţeles
cât de uşor se întâmplase. Ori de câte ori ieşeam împreună, femeile se
îmbulzeau în jurul lui. Ce bărbat ar fi rezistat unei tentaţii atât de puternice?
Povestea n-a durat mult. spuse ea, împreunându-şi mâinile şi privindu-le în timp
ce spunea, moale: apoi a urmat alta, şi alta. Aş fi tolerat toate amantele lui, dacă
ar fi rămas însurat cu mine. Dar mi-a cerut să divorţăm. La început am refuzat. El
însă insista, spunându-mi că nu mai poate suporta să mă vadă suferind din
cauza amantelor lui. Ne-maiavând încotro, am fost de acord cu divorţul. Eram

distrusă, dar am făcut ceea ce dorea el, ştiind,ş t i i n d, repetă ea, accentuînd
cuvântul, că nici o altă femeie n-ar fi fost atât de potrivită pentru ejca mine. Am
crezut c-o să mor de durere, atât îl iubeam.
Stacey se scutură de amintirile ei dureroase şi reveni la prezent.
- Şi încă mai stau şi îl urmăresc cum trece de la o femeie la alta, gândindu-mă tot
timpul la ceea ce pot şi doresc eu să-i ofer. A trebuit să-l privesc în seara asta
cum flirtează şi dansează cu dumneata. Cu tine! Dumnezeule! suspină ea,
ridicând faţa spre tavan, apăsându-şi un pumn pe frunte cu ochii ieşiţi din orbite.
Vrei să-l ruinezi, iar el nu e capabil să vadă dincolo de un corp şi o faţă
atrăgătoare.
îşi coborâ bărbia şi se uită la Alex.
- Eşti o otravă, domnişoară Gaither. Am aceleaşi sentimente faţă de dumneata în
seara asta, ca acelea pe care le-am avut acum douăzeci şi cinci de ani.

Micşorând distanţa dintre ele şi apropiindu-şi mult faţa
După plecarea lui Stacey, Alex încercă zadarnic să-şi recapete calmul. Era
palidă şi tremura când ieşi din camera de toaletă.
- Eram cât pe-aci să vin după tine, spuse Junior, care o aştepta în hol, fără să
observe la început supărarea de pe faţa ei. Apoi însă o întrebă îngrijorat:
- Ce s-a întâmplat?
- Aş vrea să plec chiar acum. -Ţi-e rău? Ce...
- Te rog. Vorbim pe drum.
Fără alte obiecţii, Junior o luă de braţ şi o conduse la garderobă unde ceru
hainele pentru amândoi.
- O clipă, te rog.
Alex îl văzu intrând în salon, trecând pe lângă ringul de dans şi îndreptându-se
spre masa unde mâncaseră. După o scurtă discuţie cu Angus şi Sarah Jo, se
întoarse la timp pentru a primi hainele.
O conduse grăbit afară şi o ajută să se urce în Jaguarul său. Aşteptă până când
ajunseră la o distanţă bună de club şi caloriferul maşinii începuse să pompeze
căldură, înainte de a i se adresa:
- Ei, ce s-a întâmplat?
- De ce nu mi-ai spus că ai fost însurat cu Stacey Wallace? Junior rămase cu
ochii ţintă la ea, uitând de volan, apoi
îşi întoarse capul şi îşi fixă privirea asupra drumului.
- Dar nici nu m-ai întrebat.
- Ce răspuns facil!
Alex îşi rezemă capul de geamul rece al portierei.
simţindu-se ca şi cum se afla între două reprize ale unei lupte cu lanţuri. Tocmai
când se gândea că reuşise să facă puţină ordine în mintea ei în legătură cu
complicatele relaţii din Purceii, apăruse un nou fir.
- E atât de important? întrebă Junior.
- Nu ştiu, spuse ea. întorcându-se spre el şi spnjinin-du-şi ceafa de geam. Tu
trebuie să-mi spui asta.
- Nu este. Căsătoria a durat mai puţin de un an. Ne am despărţit prieteni.
- în ceea ce te priveşte. Dar ea te mai iubeşte încă. Junior se scutură.
- Asta-i una dintre probleme. Dragostea ei e posesivă şi obsesivă. Mă sufoca, nu
mai puteam să respir...
- Junior, ţi-ai făcut de cap, îl întrerupse ea, impacientată. Scuteşte-mă de
explicaţii banale. Nu mă interesează.
- Atunci de ce m-ai întrebat?
- Pentru că a ihtrat peste mine la toaletă şi m-a acuzat că distrug viaţa tatălui ei
cu această anchetă.
- Pentru Dumnezeu. Alex, Joe Wallace e un copil mare. Stacey e pentru el ca o
mamă. Nu mă îndoiesc nici o clipă că s-a miorlăit în faţa ei spunându-i lucruri
groaznice. E modul lui de a-i câştiga compasiunea. îşi alimentează reciproc
nevroza. Nu-ţi face griji.

In momentul acela, lui Alex nu-i plăcu Junior Minton deloc. Atitudinea lui
neserioasă faţă de dragostea femeii -a oricărei femei - îl scădea în ochii ei. îl
urmărise în seara asta făcând exact ceea ce spusese Stacey, trecând de la o
femeie la alta. Tânără sau bătrână. atrăgătoare sau nu, măritată sau singură,
toate păreau că-l interesează, încerca să le farmece pe fiecare, ca iepuraşul de
Paşti, strecurându-se prin mulţime. împărţind dulciuri copiilor care nu-şi dădeau
seama că ar fi mai fericiţi fără ele.
Părea că se simte obligat să le spună vorbe dulci. Alex nu găsise niciodată acest
comportament lăudabil sau în-cântător. Junior era sigur că toate femeile cu care
vorbea erau fermecate de prezenta lui. Flirtul era pentru el la fel de natural ca şi
respiraţia. Nu se gândise niciodată că cineva ar putea interpreta greşit intenţiile
lui şi ar putea suferi.
Probabil, dacă nu ar fi avut acea discuţie cu Stacey, Alex ar fi zâmbit indulgent,
ca şi celelalte femei, şi ar fi acceptat neseriozitatea lui ca pe o trăsătură de
caracter. Acum însă se simţea iritată şi voia să-i arate că ea nu era femeia căreia
să-i închidă gura atât de uşor.
- Stacey nu s-a referit numai la tatăl ei. Mi-a spus că răscolesc amintirile
căsătoriei ei cu tine, scoţând la vedere rufele ei murdare. Am impresia că suferă
enorm ca fostă soţie.
- Asta nu-i problema mea, nu?
- Poate ar trebui să fie. Replica ei aspră îl surprinse.
- Pari supărată pe mine. De ce?
- Nu ştiu.
Izbucnirea ei fusese scurtă. Acum se simţea epuizată.
- îmi pare rău. Poate pentru că întotdeauna ţin partea celor nedreptăţiţi.
Junior întinse mâna, punându-i-o pe genunchi.
- E o calitate admirabilă, care nu mi-a scăpat.
.Alex îi apucă mâna şi i-o dădu la o parte, lăsând-o să caldă pe banchetă, alături.
- Oho, încă n-am scăpat din laţ, spuse el. Alex nu se lăsă impresionată de
remarca lui.
- De ce te-ai căsătorit cu Stacey?
- Vrei într-adevăr să vorbim despre asta? întrebă el, trăgând maşina pe aleea
moteluluiW esterner şi parcând.
-Da.
încruntat, opri motorul şi îşi lăsă mâna pe banchetă întorcându-şi capul spre ea.
- Părea lucrul cel mai potrivit atunci.
- N-o iubeai.
- Nici gând.
- Dar te culcai cu ea.
Junior îşi ridică o sprânceană, întrebător.
- Stacey mi-a spus că eraţi de mult timp amanji, când v-ati căsătorit.
- Nu amanţi, Alex. Ieşeam cu ea din când în când.
- Cât de des?

- S-o spun de-a dreptul?
- Dă-i drumul.
- Mă duceam la Stacey ori de câte ori simţeam nevoia de femeie şi surorile Gail
erau ocupate, sau erau la ciclu, sau...
- Cine?
- Surorile Gail. Altă poveste, spuse el, făcând un gest cu mâna, pentru a
îndepărta întrebarea pe care o vedea încolţind în mintea ei.
- Te.ascult toată noaptea dacă-i nevoie.
- Nu-ţi scapă nimic?
- Prea puţin. Ce-i cu surorile astea?
- Erau trei - tripleţi, de fapt. Toate se numeau Gail.
- Mi se pare normal.
- Nu, era numele lor de familie. Ele se numeau Wanda, Nora şi Peggy.
- E o glumă?
Junior îşi făcu un „X" pe piept.
- Pe cuvânt. Reede le iniţiase deja, ca să zic aşa, înainte ca eu să intru în scenă.
El m-a prezentat, spuse el, uşor cutremurat, ca şi cum ar fi fost vorba de o parte
neplăcută a tinereţii lui. Pe scurt, surorile Gail făceau dragoste. Le plăcea să
facă. Toţi băieţii din liceu le-au avut măcar o dată.
- Bun, am înţeles. Dar când nu erau disponibile, te duceai la Stacey Wallace
pentru că şi ea făcea acelaşi lucru.
- N-am siluit niciodată o femeie, spuse el, privind-o
deschis. Ea voia acest lucru.
- Numai cu tine? Junior dădu din umeri.
- Iar tu ai profitat.
- Arată-mi pe unul care n-ar fi făcut-o.
- Ai dreptate, spuse ea, sec. M-aş aventura să spun că eşti singurul bărbat din
viaţa lui Stacey.
Junior avu decenţa să pară ruşinat.
- Da, aşa cred şi eu.
- Mi-a părut rău de ea în seara asta. Mi se părea respingătoare, dar totuşi mi-a
fost milă de ea.
- N-am înţeles niciodată de ce s-a fixat pe mine, dar m-a urmărit din ziua în care
am intrat la liceul din Purceii. Era fată deşteaptă. Era favorita profesorilor pentru
că era foarte conştiincioasă şi nu le crea probleme, spuse el, apoi chicoti: n-ar fi
crezut niciodată dacă le spunea cineva ce făcea cu mine pe bancheta din spate
a Chevroletului.
Alex privea absentă în gol, fără să asculte prea atent.
- Stacey o dispreţuia pe Celina.
- Era geloasă pe ea.
- Mai ales pentru că ştia că atunci când făceai dragoste cu ea te gândeai la
mama.
- Isuse, spuse el, moale, încetând să mai zâmbească.

- Aşa mi-a spus ea. E adevărat?
- Celina a fost întotdeauna cu Reede. Aşa stăteau lucrurile. E un fapt de viaţă.
- Dar tu voiai să fie a ta, deşi aparţinea celui mai bun prieten.
- Aş minţi dacă aş spune că nu, recunoscu el, după o lungă tăcere.
Alex spuse foarte încet:
- Stacey mi-a spus şi altceva. A fost doar un comentariu, nu o dezvăluire. A
spus-o ca pe un lucru cunoscut - ca pe ceva ce eu ar fi trebuit să ştiu.
- Ce anume?
- Că ai vrut să te însori cu mama. E adevărat? întrebă ea, şoptit, fixîndu-şi
privirea asupra lui.
Junior îşi întoarse o clipă capul, apoi spuse:
- Da.
- înainte sau după ce s-a măritat şi am apărut eu?
- Şi înainte şi după.
Când observă nedumerirea ei, adăugă:
- Nu cred că un bărbat s-ar fi putut uita la Celina fără să vrea să fie doar a lui.
Era frumoasă şi veselă, şi avea un fel anume de a te face să crezi că reprezinţi
ceva pentru ea. Avea - ezită, căutând cuvântul potrivit - ceva, spuse el închizând
mâna asupra cuvântului care-i scăpa, ceva care te făcea să vrei s-o ai.
- Ai avut-o vreodată?
- Fizic?
- Te-ai culcat vreodată cu ea?
Expresia lui era cinstită şi foarte tristă când spuse:
- Nu, niciodată.
- Ai încercat? Ea ar fi dorit?
- Nu cred. N-am încercat. Adică nu cu tot dinadinsul.
- De ce, dacă o doreai atât de mult?
- Pentru că Reede ne-ar fi ucis. Uimită, îl privi cu ochi mari.
- Chiar crezi asta?
Junior dădu din umeri în timp ce zâmbetul lui fermecător îi apăru pe faţă.
- E o figură de stil.
Alex nu era convinsă. Expresia fusese folosită la modul concret.
Junior se rnişcă de pe locul lui ajungând foarte aproape de ea. îi trecu degetele
prin păr şi îi mângâie gâtul cu degetul mare.
- Subiectul ăsta e cam neplăcut; hai să-l schimbăm, şopti el, frecându-şi uşor
buzele de ale ei. N-ai vrea să lăsăm în pace trecutul şi să ne ocupăm puţin de
prezent? întrebă el în timp-ce privirea lui rătăcea pe faţa ei, iar vârfurile degetelor
îi atingeau fiecare trăsătură. Vreau să fii a mea, Alex.
O clipă fu prea buimăcită pentru a spune ceva.
- Vorbeşti serios?
- Te îndoieşti?

O sărută cu adevărat. Sau cel puţin încercă. Aplecându-şi capul, îşi apăsă
buzele pe buzele ei, se îndepărtă o clipă, apoi le apăsă mai tare. Cum ea nu
reacţiona, îşi înălţă capul şi o privi încurcat.
-Nu?
- Nu.
- De ce?
- Ştii fără să-ţi spun. Ar fi o nebunie, o greşeală.
- Am făcut lucruri şi mai trăsnite, spuse el, coborându-şi mâna pe pieptul ei şi
atingând cu degetele tricoul moale, prostii şi mai mari.
- Eu nu.
- Am fi potriviţi unul cu altul, Alex.
- Nu se ştie niciodată.
Junior îşi trecu degetul mare peste buza ei inferioară, urmărind mişcarea cu
ochii.
- Şă nu zici niciodată, niciodată.
Aplecându-şi capul, o sărută din nou - afectuos nu pătimaş -, apoi se trase înapoi
la locul lui şi se dădu jos.
La uşă o sărută cast, de despărţire, dar faţa lui exprima indulgenţă şi
amuzament. Alex ştia că o crede doar timidă şi că, în timp, atitudinea ei se va
schimba.
Era atât de tulburată de avansurile lui, încât trecură câteva secunde până să-şi
dea seama că beculeţul roşu al telefonului clipea. Ridică receptorul şi chemă
recepţia, primi mesajul, apoi formă numărul care i se dăduse. Chiar
înainte ca doctorul să vină la telefon, ştia ce avea să-i spună. Totuşi vestea o
şocă.
- Domnişoară Gaither, îmi pare nespus de rău, dar doamna Graham s-a stins din
viaţă în seara asta fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 10:12 PM | message # 15
Capitolul 21

Alex bătu şi aşteptă ca Reede să răspundă: „Intră!" înainte de a intra în biroul lui.
- Bună dimineaţa şi mulţumesc că m-ai primit, deşi nu te-am anunţat din timp.
Se aşeză pe scaunul din faţa biroului său. Fără să întrebe, Reede îi turnă o
ceaşcă de cafea, spre plăcerea ei, şi i-o puse în faţă, pe birou. Alex îi mulţumi cu
o înclinare a capului.
- îmi pare rău de bunica ta, Alex, spuse el, reluîndu-şi locul.
- Mulţumesc.
Alex lipsise o săptămână, ocupată cu funeraliile bunicii ei. Numai ea, câteva
foste colege şi câţiva dintre pensionarii căminului de bătrâni asistaseră la
ceremonie. După înmormântare, Alex începuse să se ocupe de neplăcuta treabă
de a face curat în camera bunicii sale de la cămin. Personalul fusese amabil, dar
exista o listă a celor care aşteptau, aşa că trebuise să elibereze camera imediat.

Fusese o săptămână stresantă din punct de vedere emoţional. Stând cu ochii la
sicriul modest, în timp ce orga cânta în surdină, avusese un sentiment copleşitor
de înfrângere. Eşuase în promisiunea făcută atât ei înseşi cât şi bunicii ei. Nu-l
găsise pe ucigaşul Celinei la timp.
Mai neplăcut, nu reuşise să obţine iertarea şi dragostea bunicii ei. Fusese ultima
ei şansă. Nu mai exista alta.
Se gândise serios să se dea bătută, să-i spună lui Greg că avusese dreptate şi
că ar fi trebuit să-i asculte sfatul de la început. Harper s-ar fi bucurat să-i vadă
umilinţa şi i-ar fi dat imediat un alt caz.
Aceasta ar fi .fost calea cea mai uşoară. N-ar mai fi trebuit să se ducă la Purceii
niciodată şi nici să suporte ostilităţile îndreptate împotriva ei din toate părţile, ca
nişte rachete sau să privească faţa acestui bărbat care îi producea mii de
sentimente ambigue.
Din punct de vedere legal, cazul era prea slab pentru a rezista în faţa instanţei.
Din punct de vedere personal însă nu putea renunţa. Era intrigată de cei doi
bărbaţi care o iubiseră pe mama ei.Trebuia să afle care din ei o omorâse şi dacă
ea, Alex, avea vreo vină sau nu. Va trebui să-şi nege vina sau să trăiască cu ea,
dar nu putea continua să trăiască fără să afle adevărul.
Se întorsese, prin urmare, la Purceii. Se uita în ochii aceia verzi care o
obsedaseră toată săptămână, şi îi găsi la fel de duri şi tulburători cum îi ştiuse.
- N-am fost sigur că te mai întorci, spuse el, deschis.
- Ar fi trebuit să fii. Ţi-am spus că nu renunţ.
- Da, îmi amintesc, răspunse el, întunecat. Cum a fost la dans?
întrebarea lui pică din senin şi făcu să-i zvâcnească un
- De unde ştii că m-am dus?
- Oamenii vorbesc...
- Ţi-a spus Junior.
- Nu.
- Nu mă mai tine pe ghimpi. De unde ai aflat?
- Unul dintre ajutoarele mele l-a prins pe Junior mergând cu 81 km la oră în
seara aia, pe şosea. Zicea că pe la unsprezece. Te-a văzut în maşină lângă el.
Reede nu se mai uita la ea ci la vârful cizmelor.
- Eraţi al dracului de grăbiţi să vă întoarceţi la motel.
- Am plecat de la club pentru că nu mă simţeam bine.
- Nu ţi-a căzut bine frigăruia? Sau poate din cauza celor de acolo. Şi mie mi-e
silă de unii dintre ei.
- N-a fost nici una, nici alta. A fost o persoană... Stacey Wallace - Minton.
Alex urmări atentă reacţia lui, dar faţa lui Reede rămase impasibilă.
- De ce nu mi-a spus nimeni că Stacey a fost măritată cu Junior?
- N-ai întrebat.
în mod surprinzător, Alex reuşi să nu se înfurie.
- Nu i-a trecut nimănui prin cap că mariajul lor putea avea o semnificaţie?
- N-avea.

- îmi rezerv dreptul de a decide asta eu însămi.
- Eşti invitata mea. Crezi că are vreo semnificaţie?
- Da. Momentul primei căsătorii a lui Junior mi s-a părut întotdeauna ciudat. E şi
mai ciudat că mireasa e fiica judecătorului.
- Nu-i deloc ciudat.
- O coincidenţă, desigur.
- Nici măcar atât. Stacey Wallace era îndrăgostită sau îl dorea pe Junior din
prima zi când l-a văzut. Toată lumea
ştia, inclusiv el. Nu făcea nici un secret din devoţiunea ei. Când a murit Celina,
Stacey a prins ocazia din zbor.
- Stacey nu mi s-a părut o oportunistă.
- Lasă copilăriile, Alex. Toji sântem oportunişti când vrem ceva cu tot dinadinsul.
Ea îl iubea, accentua el, impacientat. Junior era bolnav de durere după moartea
Celinei. Cred că Stacey şi-a închipuit că dragostea ei o să-l facă s-o uite, că e
suficientă.
- Dar n-a fost.
- Evident. Nu-l putea face pe Junior s-o iubească. Dar tot atât de sigur e că nu-i
putea coase fermoarul de la şliţ ca să nu se mai desfacă, spuse Reede, vexat,
muşcân-du-şi coltul gurii. Cine ţi-a spus amănuntele astea?
- Stacey însăşi. A intrat peste mine la toaletă şi m-a acuzat că- i tulbur viaţa
redeschizând acest caz.
- Fujtunoasă femeie, aprobă el, cu o mişcare a capului. întotdeauna mi-a plăcut.
- A, da? Te-ai culcat şi ta cu ea? Sau surorile Gail te satisfăceau pe deplin?
- Surorile Gail, huh?, spuse el, cu un râs scurt. Sânt sigur că nu Stacey ţi-a spus
despre tripletul celebru din Purceii.
- Junior a făcut completările de rigoare.
- Trebuie să fi fost o seară grozavă.
- Foarte revelatoare.
- A, da? spuse el, tărăgănat.Ce ţi-a revelat? Alex ignoră insinuarea lui prost
plasată.
- Reede, de ce graba aceea? Junior n-o iubea pe Stacey. De dragul discuţiei, hai
să spunem că s-a convins pe sine să se însoare cu ea. De ce au făcut-o în acel
moment?
- Poate voia să fie mireasă în luna iunie.
- Nu-ţi bate joc de mine!
Se sculă brusc în picioare şi se duse la fereastră. Reede scoase un şuierat lung
şi grav.
- Mamă, ce prost dispusă eşti.
-Tocmai mi-am îngropat singura rudă, nu uita, replică ea. Reede înjură în surdină
şi îşi trecu degetele prin păr.
- Uitasem. Ascultă, Alex, îmi pare rău. îmi aduc aminte ce necăjit am fost când
mi-a murit tata.
Alex se întoarse cu fata la el, dar Reede privea jn gol.

- Angus şi Junior au fost singurii din tot oraşul ăsta blestemat care au venit la
înmormântare. Nu s-a ţinut nici măcar o slujbă la biserică sau la casa funerară, ci
direct la cimitir. Angus s-a întors la treburile lui. Junior s-a întors la şcoală ca să
nu piardă teza la biologie. Eu m-am dus acasă. Nu mult după prânz, Celina a
venit la mine. Trăsese chiulul de la şcoală ca să stea cu mine. Ştia c-o să-mi fie
greu, deşi îl uram cât timp fusese în viaţă. Ne-am culcat amândoi pe pat şi am
rămas aşa până s-a întunecat. Ştia că dacă nu se duce acasă, mama ei va fi
alarmată. A pIîns ea în locul meu, pentru că eu nu puteam.
Când Reede tăcu, se aşternu o linişte grea. Alex era încă la fereastră,
nemişcată, impresionată de povestea lui. O durea inima pentru singurătatea în
care îşi petrecuse Reede tinereţea.
- A fost prima oară când te-ai culcat cu Celina? Reede o privi drept în ochi, se
ridică din scaun şi se apropie de ea.
- De vreme ce ai deschis discuţia despre viaţa sexuală, tu cum stai?
Tensiunea se risipi, ca şi supărarea ei.
- De ce mergi pe ocolite şi nu mă întrebi direct?
- Foarte bine, mârâi el. Te-ai culcat cu Junior?
- Nenorocitule!
- Da sau nu? -Nu!
- Sânt sigur c-a încercat. întotdeauna încearcă, spuse el cu un râs adânc,
răscolitor. Bingo! Ridică mâna şi o mângâie pe obraz cu dosul degetelor.
- Te-ai înroşit, doamnă consilier. Alex îi împinse mâna la o parte.
- Să te ia dracu.
Era furioasă pe sine pentru că roşise ca o şcolăriţă în faţa lui. Nu era treaba lui
cu cine se culca ea. Ceea ce o deranja cel mai mult însă era faptul că lui părea
să nu-i pese. Dacă ar fi fost să descrie acea sclipire din ochii lui, ar fi numit-o
amuzament, sau poate dispreţ, dar în nici un caz gelozie.
Pentru a se răzbuna, îl întrebă brusc.
- De ce te-ai certat cu Celina?
- Eu? Când?
- în primăvara ultimului an de liceu. De ce s-a dus la El Paso în vara aceea şi a
început să se întâlnească cu tatăl meu?
- Poate voia să schimbe peisajul, spuse el, glumeţ.
- Ştiai cât de mult o iubea prietenul tău? Rânjetul lui ironic dispăru.
-Ţi-a spus ţie Junior?
- Aflasem înainte de a-mi spune el. Ştiai la vremea aceea că o iubea?
Reede făcu gestul de a da din umeri, dar se opri.
- Aproape toţi băieţii din şcoală...
- Aici nu-i vorba de infatuarea unui băiat cu o fată frumoasă, spuse ea,
apucându-l de mânecă pentru a-i arăta cât era de importantă întrebarea. Ştiai ce
simte Junior pentru ea?
- Şi dacă ştiam?

- Mi-a spus că l-ai fi omorât dacă încerca să se dea la ea, că i- ai fi omorât pe
amândoi dacă aflai că te înşeală.
- E o figură de stil.
- Aşa a zis şi Junior, dar nu cred, spuse ea, categorică. Era o adevărată furtună
de sentimente.
Relaţiile dintre voi erau complexe şi se suprapuneau.
- Ale cui relaţii?
- Tu şi cu mama vă iubeaţi, dar amândoi îl iubeaţi pe Junior. Nu era acesta un
triunghi de îndrăgostiţi în cel mai strict sens al cuvântului?
- Ce dracu vrei să spui? Crezi că Junior şi cu mine sântem un cuplu de
homosexuali?
Pe neaşteptate, Reede o apucă de mână şi i-o puse pe şliţul pantalonilor lui.
- Simţi asta, scumpo? Stă mai mult tare decât moale, dar nu s-a întărit niciodată
pentru vreun bărbat.
Uluită şi şocată, Alex îşi retrase repede mâna, frecându-şi inconştient palma de
coapsă ca şi cum s-ar fi fript.
- Ai o mentalitate de salahor, domnule şerif Lambert, spuse ea, agitată la culme.
Ceea ce voiam să spun e că vă iubiţi ca fraţii de cruce indieni. Recunosc însă că
eşti competitiv.
- Nu sânt în competiţie cu Junior.
- Poate nu conştient, dar alţii aşa vă văd. Şi cine crezi că a învins întotdeauna?
Tu. Asta te-a supărat şi te mai supără încă.
- Ai terminat cu porcăria asta psihologică?
- Nu e doar părerea mea. A spus-o şi Stacey în seara aceea, la club. Şi fără să-i
sugerez eu. Zicea că oamenii v-au comparat întotdeauna şi că Junior era veşnic
pe locul doi.
- Asta-i treaba lor.
- Competiţia voastră a atins punctul culminant cu Celina, nu?
- De ce mă întrebi pe mine? Văd că ştii totul.
- Şi în privinţa ei v-aţi înfruntat. Junior voia să fie iubitul ei, când de fapt tu erai
acela.
Urmă o tăcere lungă. Reede o privea cu atenţia unui vânător care îşi prinsese
vânatul în faţa armei. Razele soarelui pătrundeau printre storuri luminându-i
ochii, părul şi sprâncenele încruntate ameninţător. Foarte calm, Reede spuse:
- O încercare reuşită, Alex, dar nu recunosc nimic. Apoi încercă să se
îndepărteze, dar ea îl prinse de braţ.
- Ai fost iubitul ei, nu? Ce importanţă mai are dacă recunoşti sau nu, acum?
- Eu nu sânt genul care să se laude cu asta, spuse el, coborându-şi privirea spre
gâtul ei agitat, apoi ridicând-o iar. Şi tu ar trebui să fii foarte bucuroasă că n-o
fac.
Corpul ei fu străbătut de o dorinţă la fel de vie şi luminoasă ca razele soarelui.
Tânjea de dorul buzelor lui lipite de ale ei, după puterea misterioasă a limbii lui în

interiorul gurii ei. Se simţi umedă de dorinţă şi plină de remuşcări pentru ceea ce
dorea cu disperare, dar nu putea avea.
Uitându-se unul în ochii celuilalt, nu observară că erau priviţi din stradă. Soarele
îi lumina ca un reflector.
Smulgându-se din prezentul dubios şi întorcându-se la trecutul tulburător, Alex
spuse:
- Junior mi-a spus că tu şi Celina aţi fost mai mult decât nişte copii îndrăgostiţi.
Era un bluf, dar ea conta pe efectul lui.
- Mi-a povestit totul despre relaţiile tale cu efe, aşa că nu contează dacă
recunoşti sau nu. Când v-aţi... mă rog... prima oară?
- Când ne-am culcat?
Brutalitatea întrebării rostită cu voce joasă, aspră, îi transmise un val de căldură
prin tot corpul. înghiţi în sec şi făcu o mişcare aproape imperceptibilă din cap.
Brusc, Reede îşi încolăci braţul pe după gâtul ei şi o atrase la pieptul lui, cu faţa
exact sub faţa lui. Ochii lui se înfipseră într- ai ei.
- Junior nu ţi-a spus nimic, doamnă consilier, şopti el. Nu încerca tertipuri de
procuror cu mine. Sânt cu optspre-zece ani mai mare ca tine şi m-am născut
isteţ. Trucurile pe care le ştiu eu nici nu-ţi trec ţie prin minte. Nu sânt atât de prost
ca să pic în plasă.
Mâna lui strânse mai tare mănunchiul de păr pe care îl ţinea. Respiraţia lui era
mai fierbinte şi mai rapidă acum. *
- Nu încerca să bagi zâzanie între mine şi Junior, auzi? Luptă-te cu noi, sau
culcă-te cu noi, dar nu te amesteca în ceva care depăşeşte puterea ta de
înţelegere.
Ochii lui se îngustară devenind siniştri.
- Mama ta avea prostul obicei de a-i opune pe unii contra altora. Cineva s-a
săturat de asta şi a pus capăt jocului, înainte ca ea să fi învăţat lecţia. Tu ai face
bine s-o înveţi înainte de a păţi acelaşi lucru.
Dimineaţa se soldă cu un eşec în privinţa descoperirii de noi indicii. Nimic nu-i
putea abate gândul de ta conversaţia tulburătoare pe care o avusese cu Reede.
Dacă unul dintre ajutoarele lui n-ar fi bătut la uşă şi nu i-ar fi întrerupt, nu ştia
dacă nu i-ar fi scos ochii cu unghiile sau ar fi cedcri impulsului de a se lipi de
corpul lui şi a-l săruta.
La prânz renunţă la încercarea de a se concentra şi traversă strada ducându-se
la cafeneaua S & S. Ca majoritatea celor ce lucrau în zonă, îşi făcuse din asta un
obicei. Conversaţiile nu se mai întrerupeau când intra. Uneori Pete o mai saluta,
când nu era prea ocupat în bucătărie.
îşi prelungea mâncatul cât mai mult posibil, plimbând scrumiera galbenă de
ceramică încoace şi încolo pe masă, răsfoind broşura lui Pete despre cum
trebuie preparat un şarpe cu clopoţei.
Işi omora timpul, nevrând să se întoarcă în micul birou neprimitor din subsolul
tribunalului pentru a privi la pereţi

şi a trece în revistă gânduri tulburătoare şi ipoteze care păreau tot mai şubrede
pe măsură ce timpul trecea. Exista însă un gând care o obseda. Exista oare vreo
legătură între moartea Celinei şi căsătoria pripită a lui Junior cu Stacey Wallace?
Ieşi din local cu mintea adâncită în tot felul de ipoteze. Ferindu-şi capul de vântul
rece, merse până la colţ. Semaforul, unul dintre puUnele din oraş, se schimbă
exact când ajunse acolo. Era pe punctul de a coborâ de pe trotuarul crăpat şi plin
de gropi, când se simţi prinsă de braţ.
- Reverendul Plummet, spuse ea, surprinsă. Evenimentele care urmaseră vizitei
lui o făcusferă să-l uite, şi pe el şi pe soţia lui.
- Domnişoară Gaither, spuse el, cu o voce cântătoare. V-am văzut cu şeriful azi-
dimineaţă - acuzaţia din ochii lui adânciţi în orbite s-ar fi potrivit cu oricare din
păcatele mortale. M-aţi dezamăgit.
- Nu văd...
- Mai mult, o întrerupse el, cu intonaţia curgătoare a unui evanghelist de stradă, l-
aţi dezamăgit pe Dumnezeu.
Ochii lui se rotunjiră deschizându-se larg, apoi se îngustară ca două fante.
- Vă avertizez: Domnul nu tolerează pe cei ce-l iau în derâdere.
Alex îşi umezi nervoasă buzele şi privi în jur, sperând să găsească o cale de
scăpare, deşi nu ştia în ce mod.
- N-am avut intenţia să vă ofensez, nici pe du nneavoastră, nici pe Dumnezeu,
spuse ea, simţindu-se ridicojă chiar şi pentru această afirmaţie.
- încă nu l-ai zăvorât pe Cel Rău după gratii.
- N-am găsit nici un motiv. Ancheta mea nu s-a terminat. Şi pentru a lămuri
lucrurile, domnule reverend, n-am venit aici să bag pe cineva după gratii.
- Eşti prea biîndă cu păcătoşii.
- Dacă înţelegeţi prin asta faptul că am abordat lucrurile în mod imparţial, atunci
da, aveţi dreptate.
V-am văzut în dimineaţa asta, fraternizând cu fiul diavolului.
- Adică cu Reede?
Reverendul scoase un şuierat, ca şi cum simpla menţionare a numelui acestuia
atrăgea un spirit rău care trebuia îndepărtat.
- Nu te lăsa păcălită de metodele lui diavoleşti.
- Vă asigur că nu. Plummet făcu un pas spre ea.
- Diavolul ştie unde se află slăbiciunea femeilor. Se foloseşte de trupurile lor moi,
vulnerabile, ca de nişte canale ale puterii lui.Ele sânt întinate şi trebuie curăţite
printr-o pierdere regulată de sânge.
„E nebun de-a binelea", gândi Alex cu groază. Reverendul izbi biblia cu palma
făcând-o pe Alex să tresară.
Ridicându-şi indexul în aer, strigă:
- Rezistă tuturor tentaţiilor, fiica mea! Poruncesc tuturor impulsurilor lascive să
piară din inima, mintea şi trupul tău. Acum! behăi el.

Se clătină ca şi cum exorcismul l-ar fi golit complet de energie. Alex stătea
uimită, nevenindu-i să creadă. Depăşind momentul, privi în jur sperând ca nimeni
să nu fi văzut această nebunie şi modul cum fusese implicată în ea.
- După câte ştiu, n-am nici un fel de impulsuri lascive. Acum trebuie să plec. Am
întârziat.
Coborâ de pe trotuar în ciuda faptului că semaforul semnaliza traversarea
interzisă.
- Dumnezeu contează pe dumneavoastră. E nerăbaâ-tor. Dacg-i trădezi
încrederea...
Plummet se lansă în urma ei şi o prinse de umeri.
- Dumnezeu să te binecuvânteze, fiică. Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine şi
misiunea ta sfântă.
Apucând-o de mână, îi puse în palmă un pamflet tipărit
cu mijloace ieftine.
- Mulţumesc. Alex îşi eliberă mâna şi traversă strada în fugă. punând repede
două benzi de circulaţie între ea şi predicator. Urcă treptele şi se avântă în
clădirea tribunalului.
Privind peste umăr să vadă dacă Plummet o urmărise, dădu peste Reede,
izbindu-se de pieptul lui.
- Ce dracu te-a' apucat? Unde ai fost?
Ar fi vrut să se sprijine de el, să-i simtă puterea protectoare până când inima i s-
ar fi domolit, dar nu-şi permise acest lux.
- Nicăieri. Adică, am ieşit la masă, la... B & S. Am mers pe jos.
Reede o privi atent şi văzându-i părul răscolit de vânt şi obrajii roşii, o întrebă,
arătând cu capul spre pamfletul pe care îl strângea în mână atât de tare că i se
albiseră încheieturile:
- Ce-ai acolo?
- Nimic.
încercă să-l bage în buzunarul hainei, dar Reede i-l smulse din mână. îşi aruncă
privirea asupra lui, îl deschise şi citi mesajul care anunţa Ziua Judecăţii de Apoi.
- Eşti băgată în chestia asta?
- Bineînţeles că nu. Mi-a dat-o un predicator de stradă. Ar trebui să te ocupi puţin
de indivizii ăştia şi să cureţi oraşul de ei, domnule şerif, spuse ea, distantă. Au
devenit b adevărată pacoste.
Trecu pe lângă el şi coborâ la subsol.

Capitolul 22

Nora Gail se ridică şi îşi luă pijamaua subţire pe care o purtase mai devreme.
- Mulţumesc, spuse Reede.
Ea îl privi cu reproş peste umărul ei alb ca laptele şi replică tărăgănat:
- Ce romantic.

După ce îşi trecu mâinile prin mânecile pijamalei, se dădu jos din pat şi se
îndreptă spre uşă.
- Trebuie să mă duc să văd cum merg treburile, dar mă întorc şi stăm de vorbă.
Aranjându-şi puţin părul ca un stup de albine, ieşi din cameră.
Reede se uită după ea. Corpul ei era bine făcut acum, dar în câţiva ani se va
îngraşă. Sânii ei mari vor atârna. Sfârcurile foarte dezvoltate vor părea groteşti
fără tonusul muscular care să le susţină. Pântecul ei neted, uşor arcuit, va deveni
flasc. Pulpele şi fundul vor avea gropiţe.
Deşi erau prieteni, o ura în clipa asta. Dar pe sine se ura mai mult. Ura
necesitatea fizică care-l împingea spre această falsă intimitate cu o femeie.
Se împerecheau probabil mai nesăbuit şi mai lipsiţi de afecţiune decât unele
specii de animale. Orgasmul ar fi trebuit să fie purificator, catartic. Ar fi trebuit să
fie înălţător. Nu era. Rareori îl atingeau, iar în ultimul timp, deloc.
„Rahat", bombăni el. Va continua probabil să se culce cu ea până la adânci
bătrâneţi. Era convenabil şi lipsit de complicaţii. Fiecare ştia ce putea oferi
celălalt şi nu pretindea mai mult. în ceea ce îl privea pe Reede, pasiunea se baza
pe necesitate, nu pe dorinţă şi absolut sigur, nu pe dragoste.
Terminase. La fel şi ea. Nora îi spusese adesea că era unul dintre puţinii bărbaţi
care o făceau să termine. Asta nu-l flata în mod deosebit, pentru că era probabil
o minciună.
Dezgustat, îşi aruncă picioarele peste marginea patului. Pe măsuţa de lângă pat
era pachetul de ţigări oferit clienţilor din partea casei. Pentru ţigările cu
marijuana, răsucite cu grijă, trebuia plătit. Aprinse o ţigară, un lucru rar în ultimul
timp, şi inhala fumul adânc. îi lipsea ţigara „de după" mai mult ca orice altceva,
poate pentru că tutunul pedepsea şi polua corpul care îl trăda continuu cu
apetitul lui sexual sănătos.
îşi turnă o băutură dintr-o sticlă de pe măsuţă - care va fi adăugată la nota de
plată, chiar dacă făcea dragoste cu-patroana însăşi - şi o dădu pe gât dintr-
odată. Revoltân-du-se, esofagul lui se contractă şi îi dădură lacrimile. Whisky-ul
împrăştie o căldură domoală, biîndă, prin stomacul şi şalele lui. începu să se
simtă oarecum mai bine.
Se întinse pe spate şi privi tavanul, dorindu-şi să poată dormi, salutând acest
moment de relaxare în care nu era
obligat să vorbească, să se mişte sau să gândească.
Ochii i se închiseră. Imaginea unei feţe, scăldată în lumina soarelui, încadrată de
un păr blond-închis, lăsat liber, i se proiecta sub pleoape. Penisul lui, care ar fi
trebuit să fie moale datorită epuizării, se umflă şi se întinse cu mai multă plăcere
decât simţise mai devreme.
Reede nu îndepărtă imaginea, cum o făcea de obicei. De data asta o lăsă să se
dezvolte. Fantezia era binevenită şi ademenitoare. îi vedea ochii clipind surprinşi
de propria ei excitare, îi vedea limba trecând nervoasă peste buza inferioară.
O simţea lipită de el, cu inima bătând în acelaşi ritm ca a lui, cu părul încurcat
între degetele lui.

îi atingea din nou gura şi îi simţea limba, jucându-se timidă cu a lui. Nu-şi dădu
seama de geamătul adânc pe care îl scoase, nici de zvâcnetul reflex al penisului.
O picătură albă ca o perlă apăru pe vârf. Dorinţa îl apăsa până la sufocare.
- Reede!
Uşa camerei fu dată de perete şi patroana dădu buzna înăuntru. îşi pierduse
calmul şi eleganţa.
- Reede, repetă ea, cu sufletul la gură.
- Ce dracu...
îşi lăsă din nou picioarele pe podea şi se ridică, dintr-o singură mişcare. Nu
părea deloc stânjenit de erecţia lui evidentă. Ceva nu era deloc în regulă.
De când o cunoştea, n-o văzuse niciodată atât de răvăşită. Ochii ei erau larg
deschişi, alarmaţi. Reede îşi trase chiloţii înainte ca ea să fi deschis gura.
- Tocmai au dat telefon.
- Cine?
- Cei de la poliţie. E un caz urgent.
- Unde?
Deja cu pantalonii pe el şi cu cămaşa încă neîncheiată, îşi băgă picioarele în
cizme.
- La fermă.
încremenit, îşi răsuci capul spre ea.
- Ferma Minton? Nora dădu din cap.
- Ce fel de urgentă?
- Ajutorul tău nu mi-a spus. Jur că nu, adăuga ea, în grabă când văzu că Reede
e pe punctul de a o întreba.
- E o problemă personală sau de serviciu?
- Nu ştiu. Am impresia că e vorba de amândouă. Mi-a spus doar că e nevoie de
tine acolo, pronto. Pot să te ajut cu ceva?
- Sună-i şi spune-le că sânt pe drum. Mulţumesc. Luîndu-şi haina şi pălăria, o
împinse din calea lui şi ieşi în hol.
- Să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat, strigă ea în urma lui, aplecându-se peste
balustrada scărilor, în timp ce el cobora treptele în grabă.
- Când o să pot.
Câteva secunde mai târziu, trânti uşa în urma lui, sări peste balustrada verandei
şi ateriza alergând.
Alex se afla într-o stare de adâncă somnolenţă, motiv pentru care nu făcu nici o
legătură între bătaia din uşa ei şi realitate. în subconştientul ei exista ideea că
zgomotul era o prelungire a visului ei. Până la urmă o trezi o voce.
- Scoală-te şi deschide uşa.
Ameţită, se ridică în şezut şi căută întrerupătorul lămpii de pe noptieră, care
părea că vrea s-o evite. Când se aprinse lampa, lumina o făcu să clipească.
-Alex, scoală-te!
Uşa vibra la fiecare izbitură a pumnului;
- Reede? articula ea.

- Dacă nu te scoli în zece secunde.'..
Alex se uită la ceasul electronic de pe măsuţă. Era aproape două dimineaţa.
Şeriful era ori beat, ori nebun. Oricum, n-avea de gând să- i deschidă uşa în
starea în care se afla.
- Ce doreşti?
Alex nu-şi dădu seama de stricăciunile pe care le produceau izbiturile în uşă
până când lemnul începu să crape, apoi să se rupă. Reede izbi uşa cu piciorul şi
pătrunse înăuntru.
- Ce dracu vrea să însemne asta?! strigă ea, strângând pledurile în jurul ei.
- Am venit să te iau.
O înşfacă aşa cum era, cu pledurile pe ea, o ridică din pat şi o puse pe podea în
picioare, apoi smulse pledurile de pe ea. Alex rămase tremurând în faţa lui, doar
în chiloţi şi tricou, aşa cum dormea de obicei.E greu de spus care din ei era mai
furios.
Alex îşi recapătă prima vocea.
- Sper să ai un motiv cu adevărat serios pentru a-mi sparge uşa, domnule şerif.
- Am, spuse el, ducându-se la scrin, deschizând un sertar şi începând să
răscolească articolele de îmbrăcăminte.
- Să-l auzim.
- O să-l auzi.
Un alt sertar căzu victimă mâinilor lui cercetătoare. Alex se duse lângă el şi
închise sertarul cu şoldul, atât de repede încât aproape că îi prinse degetele.
- Ce cauţi?
- Haine. In afară de cazul în care nu preferi să ieşi aşa cum eşti.
Făcu un gest spre chiloţii ei lungi, model franţuzesc. Locul unde se termina
marginea de dantelă, între pulpele ei, păru să-i reţină atenţia câteva secunde,
apoi îşi mută privirea spre nişa unde erau agăţate hainele ei.
- Unde-ţi sânt blugii? întrebă el cu voce răguşită.
- Nu plec nicăieri. Ştii cât e ceasul?
Reede smulse blugii de pe umeraşul care se legănă câteva clipe, apoi căzu pe
podea.
- Da, spuse el, aruncându-i blugii. îmbracă-i. Şi astea.
îi aruncă la fel de brutal cizmele, apoi o privi cu mâinile în şolduri, cu o expresie
încruntată.
- Ei bine, vrei să te îmbrac eu?
Nu-şi imagina ce făcuse pentru a-i provoca atitudinea asta. Era însă evident că
ceva îl scosese din fire. Dacă voia să facă pe omul cavernelor, foarte bine. îi va
face pe plac, dar nu cu graţie.
întorcându-i spatele, îşi îmbrăcă blugii şi îi strânse pe şolduri. Luă o pereche de
ciorapi dintr-unul din sertarele răscolite, îi scutură apoi îi trase pe picior. Urmară
cizmele. La sfârşit, se întoarse cu faţa la el.
- Poftim. M-am îmbrăcat. Ai de gând să-mi spui acum ce s-a întâmplat?
- Pe drum.

Reede smulse un pulover de pe un umeraş şi se îndreptă spre ea, strângându-l
armonică până la gulerul înalt. I-l puse pe cap, îi băgă braţele în mâneci şi i-l
trase în jos până la şolduri. Gâtul îngust al puloverului îi prinse părul, aşa că fu
nevoit să i-l tragă afară.
în loc să-şi retragă mâinile, îşi strânse degetele pe capul ei şi brutal îi ridică faţa
spre el. Tremura de furie.
- Ar trebui să-ţi frâng gâtul.
N-o făcu. în schimb o sărută. Pătimaş.
Buzele lui îi zdrobiră buzele de dinţi. îi înfipse limba în gură cu toată brutalitatea.
Era un sărut furios, alimentat Brusc, îi dădu drumul. Haina ei se afla pe un scaun. O luă de acolo şi i-o aruncă.
-Ţine.
Alex era prea şocată pentru a se mai împotrivi. O îmbrăcă. Reede o trase după
el.
- Ce facem cu uşa? întrebă ea, fără rost.
- Trimit pe cineva s-o repare.
- La ora asta?
- Lasă dracu' uşa aia, răcni el.
Băgându-i palma sub fund, o ridică în cabina Blazerului său al cărui motor era în
funcţiune. Luminile de deasupra lui clipeau emiţând semnalul în trei culori care
arată urgenţa.
- Când ai de gând să-mi dai o explicaţie? întrebă ea, în timp ce maşina ieşea în
şosea. Centura ei de siguranţă nu-i folosi aproape deloc. Fu aruncată spre el şi
trebui să se prindă de coapsa lui pentru a nu fi zvârlită în bord.
- Pentru Dumnezeu, Reede, spune-mi ce s-a întâmplat.
- Ferma Minton a fost incendiată.


“Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.”
Just
Offline
Posts: 237
respect
[ 8 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Sandra Brown - Secrete Bine Pazite
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top