new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 4 din 4
  • «
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:16 AM | message # 46
Apoi sultanul a poruncit să se aducă la cunoştinţa oştirii că trebuie găsit cadavrul împăratului Constantin, dacă acesta a căzut în timpul luptelor. A făgăduit o bună recompensă atât aceluia care îi va găsi cadavrul, cât şi aceluia care poate dovedi că l-a ucis. Nici n-a terminat bine de spus asta, că au şi apărut doi bărbaţi, care nu aşteptaseră decât acest moment. Fiecare s-a jurat pe Allah şi pe barba sa că l-a ucis cu propria mâna pe împărat, apoi au început amândoi să se certe în faţa sultanului, fiecare susţinând cu îndârjire că celălalt minte. Sultanul le-a spus amândurora să caute trupul împăratului şi ei au plecat certându-se în continuare şi explicând în ce loc l-au lovit pe împărat.
Din nou li s-a adresat grecilor sultanul, dar de data aceasta a fost mai prietenos şi le-a promis multe, declarându-le că are încredere să lase pe mâna celor mai competenţi greci guvernarea oraşului. Le-a cerut să-i dea o listă cu nobilii de încredere, pentru a le răscumpăra el, sultanul, viaţa de la soldaţii care îi vor fi făcut prizonieri sau sclavi. Lukas Notaras a spus imediat, din memorie, treizeci de nume. Ceilalţi au dat doar numele prietenilor lor.
Nu am mai putut să mă stăpânesc, m-am apropiat de Lukas Notaras şi i-am strigat:
― Trădător nebun, îţi grăbeşti singur pieirea!
S-a umplut de mânie Notaras când m-a văzut venind dinspre suita sultanului şi a spus cu năduf:
― O politică suplă nu înseamnă trădare. Este singura salvare a unui popor disperat. Dacă mi-am pătat mâinile, am făcut-o pentru poporul meu. Cineva trebuia s-o facă. Poate că pentru un astfel de lucru este nevoie de mai multă bărbăţie decât pentru o moarte în zadar. Tu nu mă cunoşti destul pentru a mă judeca.
I-am spus:
― Fiica ta ajunsese să te cunoască şi te-a judecat. Oamenii tăi au omorât-o la Kerkoporta, când ea a încercat deznădăjduită să apere renumele familiei Notaras de ruşinea trădării.
Notaras a pălit şi în ochii lui am citit o spaimă nemaipomenită. A urlat:
― Eu n-am nici o fiică! Eu n-am avut niciodată vreo fiică! Eu am doar doi băieţi. Iar povestea ta cu Kerkoporta este lipsită de sens.
S-a uitat când spre sultan, când spre congenerii lui, care s-au retras lăsând în juru-i un spaţiu gol. A făcut un efort, şi-a regăsit calmul şi i s-a adresat astfel sultanului:
― Acest bărbat, mesagerul tău, te-a înşelat. El însuţi îţi poate confirma că am încercat de multe ori să colaborez cu el în favoarea ta. Doar din lăcomie şi ambiţie m-a refuzat, pentru a se bucura de unul singur de protecţia ta. Nu ştiu ce va fi făcut el în favoarea ta, dar mare lucru nici nu putea face, din moment ce era prietenul latinilor şi al lui Giustiniani. Dumnezeu este martor că am slujit intereselor tale.
Mehmet a avut doar un surâs îngheţat, mi-a făcut semn cu mâna şi a mai spus o dată:
― Răbdare, incoruptibilule!
Apoi a dat o poruncă vistiernicului, s-a întors spre greci şi i-a sfătuit:
― Însoţiţi-l pe vistiernic şi căutaţi în grupurile de ostatici sau pe corăbii bărbaţii pomeniţi de voi. Probabil că mulţi îşi vor fi schimbat veşmintele bogate pentru a-şi ascunde rangul sub aparenţe înşelătoare, probabil că nici n-ar îndrăzni să-şi spună adevăratul nume, aşa că, oricât de mult le-aş plăti oamenilor mei, tot n-ar reuşi să-i găsească. Dar în voi au încredere. Mai mult, voi le puteţi recunoaşte chipul. Cumpăraţi libertatea lor de la negustorii de sclavi şi de la soldaţi!
Şi, pentru a arăta cât de mult ţine să fie găsiţi, l-a autorizat pe vistiernic să cheltuiască până la o mie de aspri pentru fiecare nobil răscumpărat.
Grecii au fost uimiţi de generozitatea sultanului şi l-au urmat de îndată pe vistiernic, discutând aprins şi disputându-şi între ei demnităţile cu care vor fi învestiţi. Dar Mehmet s-a uitat la mine cu un zâmbet perfid, fiindcă ştia că eu pot citi în inima lui. Pe Lukas Notaras l-a trimis înapoi la palatul său, urându-i prieteneşte grabnică însănătoşire soţiei.
Nu a mai părut interesat de mine sultanul. L-am însoţit totuşi până la Blaherne. Când a văzut sălile murdare, pe care veneţienii le despuiaseră de bogăţii, sultanul Mehmet a declamat:
Bufniţa suspină printre colonade,
Un păianjen este paznic la-mpărat.
Poarta Harisiană era deschisă, iar peste şanţul de apărare fusese deja construit podul; în dreptul porţii, sultanul i-a întâlnit pe ofiţerii furioşi ai ienicerilor, care, după ce s-au aruncat la pământ în faţa lui, au întrebat ce să le facă marinarilor din Creta care au apărat cele două turnuri din vârful colinei Acropole şi au refuzat să se predea.
Ienicerii ar fi putut să înconjoare turnurile cu buşteni şi să-i ardă de vii, dar erau prea ocupaţi cu jaful pentru a-şi pierde vremea cu o treabă ca asta doar pentru a omorî o mână de creştini. Mehmet ştia cum gândesc ei, de aceea, pentru a nu încuraja indisciplina şi pentru a nu le da un prilej să-i pună la îndoială hotărârile, a schimbat răul în bine şi a spus generos:
― Eu îi respect pe oamenii curajoşi, fie ei chiar şi creştini. Pentru vitejia de care au dat dovadă, merită să trăiască. Să-şi ia armele şi lucrurile pe care le au, să meargă pe corabia lor şi nimeni să nu le facă vreun rău!
Oarecum neîncrezători în promisiunile făcute de turci, marinarii din Creta au evacuat de îndată turnurile, ca să nu-i apuce seara, şi au mers până în port cu sacii lor plini de lucruri în spinare, croindu-şi drum doar pe străzile pustii, pentru a evita întâlnirea cu turcii care continuau jaful cu mare râvnă. Le-au luat cu ei şi pe cele câteva călugăriţe de la mănăstirea apropiată, care fuseseră pângărite de turci.
După ce sultanul şi suita lui au plecat călare ca să sărbătorească victoria, m-am întors la Kerkoporta şi am îngropat trupul neînsufleţit al Annei Notaras într-o cavitate scobită în zid de un proiectil. Mi s-a părut cel mai bun şi mai respectabil mormânt. Şi m-am gândit că într-o zi, cândva, din ochii ei căprui vor răsări flori întunecate ce vor privi oraşul dintre ruinele zidului.
În beţia sângelui şi jafului din oraş, viaţa unui om nu mai are nici un preţ. După ce sultanul a plecat, turcii nu s-au mai sfiit şi au continuat măcelul şi s-au încăierat unii cu alţii pentru prăzi şi pentru femeile cu care voiau să se distreze. Pentru că nu au vrut să-l recunoască pe Profetul musulmanilor, unii dervişi ignoranţi şi fanatici mutilau bucată cu bucată trupurile grecilor luaţi prizonieri.
Am umblat fără să ştiu pe unde calc şi sufletul mi-a fost amorţit de tristeţe; în jurul meu totul era îngrozitor şi confuz, dar nimeni nu s-a atins de mine. În mintea mea a stăruit doar ideea că trebuie să văd totul. Cu cât se umplu mai mult ochii de orori, cu atât mai mult se îndobitocesc, iar omul nu se mai poate smulge din mijlocul grozăviei, nu mai are putere să nu vadă. Sunt sătul de tirani şi de fanatici, de crima, de cruzimea şi de patima lor mereu reînnoită, de coşmarul din care nu mă mai deştept, care-mi umbreşte mintea şi-mi loveşte inima.
În apropierea bibliotecii imperiale am văzut câţiva negustori latini cu căruţe la care erau înhămate nişte biete mârţoage. Ei cumpărau de la ieniceri cărţi şi suluri de manuscrise pe pergament. Capul cărunt al bibliotecarului fusese retezat şi aruncat cu o lovitură de picior în mijlocul curţii, unde zăcea într-o baltă de sânge. Ienicerii smulgeau copertele bogate ale Evangheliei şi ale altor cărţi sfinte şi ardeau paginile ornamentate, pentru a recupera aurul pur din miniaturi şi din iniţiale. Fără să crâcnească, negustorii cumpărau doar cărţile ce nu aveau ferecaturi aurite, miniaturi sau ornamente, fiindcă altfel ienicerii preferau să le arunce în foc decât să se tocmească pentru doi bani de argint.
Printre negustorii de cărţi era şi un tânăr erudit din Veneţia, mare amator de cărţi rare, care se ocupa de copierea şi desenarea cărţilor. Plângea privind cărţile pe care le ardeau turcii, îşi isprăvise banii. Povestea că a cumpărat zece tomuri din opera lui Aristotel şi-şi blestema stăpânul, care-i dăduse prea puţini bani ca să cumpere din Constantinopol cărţi rare după ce va fi fost ridicat asediul. L-a un moment dat, pierzându-şi el stăpânirea de sine, n-a mai suportat şi a scos din foc o carte căreia îi fuseseră de-acum detaşate copertele aurite. Iar ienicerii au început să-l lovească cu picioarele în burtă.
N-aş putea spune de ce m-au purtat paşii încă o dată la Poarta Sfântului Roman. Era o nemaipomenită agitaţie acolo şi ienicerii căutau în grămezile de cadavre trupul neînsufleţit al împăratului Constantin, fiindcă sultanului nu-i erau de ajuns doar vorbele celor care-l văzuseră murind. Ienicerii ştergeau cu bucăţi de pânză înmuiate în apă feţele morţilor de pe care nu se mai puteau distinge trăsăturile. Până la urmă, cadavrul împăratului a fost găsit. Dar nu după chip l-au recunoscut, ci după cizmele de purpură împodobite cu vulturul bicefal. Pentru că basileul nu a smuls de pe ele însemnele puterii, chiar dacă în timpul asediului a luptat cot la cot cu soldaţii de rând.
Am mers mai departe şi am ajuns la magaziile unde fuseseră duşi latinii şi grecii răniţi. Dar fiind ei doar nişte creştini blestemaţi, după ce au fost azvârliţi afară, li s-au retezat capetele. Trupurile lor, unele peste altele, zăceau pe stradă, în apropierea porţilor. Turcii răniţi le luaseră locul. Gemetele şi strigătele de durere ale turcilor nu se deosebeau cu nimic de cele ale creştinilor.
Urlau disperaţi pe diferite graiuri, cerând să li se dea apă sau implorându-i pe cei în putere să-i omoare pentru a scăpa de suferinţă.
De bolnavi se îngrijeau câţiva chirurgi turci şi dervişi bătrâni, ajutaţi de călugăriţele ce fuseseră luate ostatece după căderea oraşului. Fiind ele prea bătrâne şi prea urâte, nemeritând omagiile învingătorilor, fuseseră obligate să facă această muncă murdară şi dezgustătoare. Ceauşii erau deasupra tuturor şi-i căutau pe turcii care-şi jefuiau răniţii proprii.
Printre călugăriţe am recunoscut-o pe Hariclea. Fusese bătută şi avea pe ea doar o cămaşă sfâşiată. Faţa ei urâtă era umflată de plâns. Stătea în genunchi şi-l ţinea de mână pe un tânăr frumos din Anatolia, al cărui obraz era abia uşor umbrit de o barbă mătăsoasă. Pe chipul băiatului se şi vedea paloarea morţii şi din legătura de pânză ce-i strângea pieptul picura sânge.
― Hariclea! am strigat-o eu. Eşti încă în viaţă. Ce faci aici?
S-a uitat la mine fără nici o expresie de mirare, ca şi cum faptul că am apărut lângă ea ar fi fost unul dintre cele mai obişnuite lucruri din lume şi mi-a spus:
― Acest turc dezgustător m-a prins de mână şi nu-mi mai dă drumul. Nu înţeleg ce spune.
Şi a mai spus suspinând:
― Este atât de tânăr şi de frumos băiatul acesta, că nici nu ţin neapărat să-mi eliberez mâna din mâna lui. În curând va muri.
Cu cealaltă mână, Hariclea i-a şters sudoarea morţii de pe frunte şi i-a mângâiat obrajii rotunzi de copil, iar faţa crispată de durere a tânărului s-a destins. Apoi ea a izbucnit în plâns şi, printre suspine, a spus:
― Bietul băiat, n-a apucat şi el să jefuiască oraşul împreună cu ceilalţi, să se bucure de răsplată pentru vitejia lui din timpul luptei. Are prea multe răni şi a pierdut mult sânge. Ar fi putut fura giuvaieruri şi aur, s-ar fi putut distra cu multe fete frumoase, dar alt noroc n-a avut sărmanul decât să strângă mâna osoasă a unei femei bătrâne.
Tânărul a deschis ochii, a privit prin noi fără să ne vadă şi a murmurat ceva în turceşte.
― Ce spune? a întrebat Hariclea, şi chipul ei a devenit mai luminos, fiindcă se deşteptase din nou în ea curiozitatea dintotdeauna.
― Mărturiseşte că nu există nici un alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu, i-am răspuns eu. Şi întreabă dacă şi-a meritat dreptul de a ajunge în paradis.
― Bineînţeles că şi-a meritat Paradisul, a rostit Hariclea. Spune-i repede! Au şi turcii Paradisul lor, după cum şi noi, creştinii, avem cerul nostru. Nu mă îndoiesc, el va ajunge în Paradis, bietul băiat.
Un derviş, care purta un pieptar din piele de ţap ce mirosea cumplit, şi-a aplecat capul în faţa băiatului muribund şi a început să recite versetele din Coran care povestesc despre apa răcoroasă a Paradisului, despre arborii fructiferi şi despre huriile veşnic fecioare. Băiatul a început să zâmbească. Dar după ce dervişul a plecat, a strigat de două ori cu vocea stinsă: Mamă, mamă!
― Ce spune? a întrebat Hariclea.
― Crede că eşti mama lui, i-am răspuns eu.
Hariclea a izbucnit într-un plâns şi mai aprig şi a spus:
― N-am avut şi eu un fiu... Nici un bărbat nu m-a vrut. Dar dacă el aşa crede, n-aş vrea să-l dezamăgesc pe sărmanul băiat. Şi-apoi, nici nu este un păcat.
A sărutat mâna băiatului, şi-a lipit obrazul de obrazul lui şi a început să-i vorbească cu o voce surprinzător de blândă, ca şi cum, în acel moment zadarnic dintre viaţă şi moarte, ar fi vrut să-şi descarce toată tandreţea înmormântată din inima ei. Agonizând, băiatul a mai strâns o dată cu putere mâna uscată din mâna sa şi a închis ochii.
Deodată mi-am amintit ceva. Fără să mă uit în jurul meu, am traversat orbeşte oraşul şi am ajuns la Mănăstirea Pantocratorului. Trebuia să ştiu. Trebuia să văd cu ochii mei.
În mijlocul curţii, soldaţii tâlhari aprinseseră focul să-şi fiarbă mâncare. Aruncau în foc altarul tăiat în bucăţi şi icoanele sfinte. Am trecut pe lângă ei şi am ajuns la heleşteul cu peşti. M-am străduit mult până ce am reuşit să prind unul din peştii cenuşii ca pământul care înotau încet în apă. Când l-am scos din apă la lumina zilei, a devenit roşu ca rugina, aşa cum prorocise călugărul Ghenadios.
Trecutul se scufunda împrejurul meu, icoanele sfinte ardeau sub ceaunele ienicerilor, timpul răsturnat urma o altă cale, legile naturii se clătinau.
Pietrele au vărsat lacrimi, peştii cenuşii din heleşteul Mănăstirii Suveranului Lumii s-au colorat în roşul suferinţei. Ziua s-a sfârşit, întunericul a căzut peste lume. A început noaptea Fiarei. Cu capul aplecat, am ajuns acasă şi m-am închis în camera mea.
Trupul mi-a cerut să mă odihnesc, dar sufletul meu este atât de trist şi nu mai pot să dorm. Am scris ca să nu mai gândesc, am scris chiar şi despre lucruri neînsemnate, mici, goale de conţinut, doar pentru a nu urla de durere, am scris până ce negrul cernelii s-a schimbat în roşu de sânge. Dar cine poate şti ce este sau nu este important? În faţa lui Dumnezeu, virtutea unei muşte are aceeaşi valoare cu virtutea unui elefant.
Începe o nouă zi. Soarele lui Dumnezeu nu a încetat să lumineze pământul, îi încălzeşte şi-i mângâie cu raze iubitoare atât pe cei răi, cât şi pe cei buni. Trebuie din nou să-mi folosesc ochii şi urechile, să ies afară în lume, să văd tot ce se întâmplă. Până la capăt. Dar mă bucur că ea a murit, dragostea mea, că nu a trebuit să trăiască o asemenea zi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:16 AM | message # 47
30 mai 1453
În cursul dimineţii a apărut un ceauş în casa mea. Dovadă că sultanul Mehmet nu a uitat de mine. Manuil i-a pregătit de mâncare. Nu m-au deranjat nici unul, nici altul.
Ceauşul nu m-a împiedicat să ies din casă. S-a ridicat doar şi m-a urmărit cuviincios de la o distanţă de douăzeci de paşi.
Au început să se umfle cadavrele pe străzi şi în pieţe. Atât dinspre Europa, cât şi dinspre Asia, fâlfâindu-şi aripile, au sosit stoluri întregi de corbi în oraş. Câinii urlă a moarte prin ogrăzi. Unii s-au sălbăticit şi ling sânge sau sfâşie feţele cadavrelor.
Oastea sultanului şi-a schimbat peste noapte, într-un mod bizar, înfăţişarea. Doar ceauşii pot fi recunoscuţi după mantourile verzi şi ienicerii după bonetele albe din fetru. S-ar putea spune că bărbaţii care trec pe stradă s-au deghizat pentru o sărbătoare macabră. Cei care umblau până mai ieri în picioarele goale şi păşteau caprele poartă încălţări din piele suplă şi sunt înveşmântaţi în mătăsuri fine şi velur. Un negru cu faţa ciuruită de variolă poartă un mantou greu, brodat cu fir de aur. Toţi s-au spălat şi purificat conform preceptelor Islamului. Cu toate acestea, în tot oraşul pluteşte un miros de cadavre în putrefacţie.
Hoţia a devenit sistematică. Una după alta, casele sunt golite de mobilier şi de covoare, chiar şi de cele mai neînsemnate lucruri. Numeroase care, trase de boi, încărcate cu lucruri, ies din oraş. În toate pieţele sunt negustori care cumpără prada şi o încarcă pe spinarea măgarilor şi cămilelor. Cei mai aprigi tâlhari pătrund prin pivniţe în caselor nobililor, după ce au spart cu baroasele şi târnăcoapele pereţii. Din când în când se aud ţipete. Altă ascunzătoare este descoperită. Oamenii ascunşi prin poduri sau în rezervoarele goale de apă sunt traşi de păr şi de bărbi afară.
Dintre picioarele calului prăbuşitei statui ecvestre imperiale, capul împăratului Constantin priveşte oraşul cu ochi sticloşi. Mehmet a ordonat să fie expus în centrul oraşului pentru a putea înţelege toţi grecii că împăratul este mort şi că el, sultanul, îi moşteneşte împărăţia.
Neliniştit, sultanul Mehmet umblă călare prin tot oraşul şi cercetează palatele şi bisericile. Pe Acropole s-a oprit şi a spus: Aici îmi voi construi seraiul!
Lângă coloana lui Arcadius au fost decapitaţi creştinii. Aici odihneşte, printre numeroasele cadavre de nobili, şi trupul fără de cap al lui Gerolamo Minotto, bailul Veneţiei. Aici este locul meu! m-am gândit eu şi m-am aşezat pe pământ, aşteptând sosirea sultanului ca să alcătuiască noul guvern grec.
Am aşteptat până seara; în cursul zilei, gărzile sultanului şi ceauşii au adus aproape cincizeci de greci cumpăraţi pe socoteala sultanului de pe corăbii sau din refugii. Li s-a dat apă să bea şi o fiertură să mănânce, li s-au adus chiar şi veşminte pe măsura rangului lor. Dar ei erau încremeniţi în neliniştea lor şi doar puţini au îndrăznit să-şi adreseze în şoaptă unul altuia câteva vorbe. Din când în când, ceauşii aduceau capetele retezate ale nobililor greci şi le aliniau de-a lungul bordurii de marmură a pieţei. Prizonierii arătau spre ei şi murmurau numele celor pe care îi recunoşteau. Mulţi căzuseră de pe zidurile de apărare în timpul luptei şi fuseseră recuperaţi din mormanele de cadavre. Ceilalţi fuseseră ucişi pe când se apărau.
Într-un sfârşit, însoţit de tinerii săi viziri, a apărut sultanul şi a coborât de pe cal clătinându-se. Avea obrajii umflaţi de vin şi de veghe, îşi ţinea mâna pavăză peste ochi pentru a se apăra de soare. Dar în pupilele întredeschise ale ochilor lui imobili lucea o privire răutăcioasă şi hotărâtă.
Prizonierii au îngenuncheat în faţa lui şi şi-au aplecat capetele atingând cu frunţile dalele de piatră. Sultanul li s-a adresat cu ipocrită prietenie, poruncindu-le să se ridice. Iar în timp ce trezorierul striga numele ostaticilor, sultanul Mehmet le cerceta atent chipurile şi-l îndemna pe fiecare să-şi confirme identitatea. Cei mai mulţi erau descendenţi ai familiilor greceşti vechi de sute de ani şi numele lor era legat, atât în bine, cât şi în râu, de istoria oraşului. Doar câţiva demnitari lipseau.
Apoi Mehmet s-a aşezat pe o dală de marmura, cu picioarele încrucişate, şi-a mângâiat fruntea şi a rostit:
― Prea multe-s lucrurile de care trebuie sa mă ocup, de aceea sunt obosit. Dar nu-mi îngăduie conştiinţa să las pradă neliniştii nişte demnitari atât de importanţi. Am sosit aici, după cum am promis, pentru a stabili guvernul grec pe noi baze, în aşa fel încât atât poporul grec, cât şi celelalte popoare ale imperiului meu să poată convieţui în înţelegere şi prietenie. Mi s-a povestit că voi toţi sunteţi bărbaţi cu judecată, care, în ciuda voinţei voastre, v-aţi războit cu mine. Dar că acum, după ce oraşul a fost pierdut, aţi fi dispuşi să mă recunoaşteţi de împărat şi să vă puneţi în valoare experienţa şi cunoştinţele în folosul meu ― un tânăr neştiutor încă întru ale guvernării, ca poporul să nu pună la îndoială capacitatea mea de a-l conduce. Aşa este?
Ostatecii au strigat într-un glas că sunt gata să-i slujească. Iar Mehmet a încruntat din sprâncene, şi-a învârtit privirea în juru-i şi a întrebat cu ipocrită mirare:
― Dar unde este poporul grec?
Iar soldaţii care înconjurau piaţa şi suita sultanului au repetat întrebarea râzând cu poftă şi strigându-şi-o unul altuia. Au fost găsiţi îndată câţiva bătrâni şi câteva femei, înspăimântaţi, pe jumătate despuiaţi, care au fost împinşi cu lovituri de picioare spre sultan. Soldaţii care-i împingeau au răcnit:
― Emirule, părinte al nostru! Priveşte! Aici este poporul grec.
Iar Mehmet a rostit cu demnitate:
― Fie-vă poporul vostru martor! Veţi promite şi vă veţi jura voi oare pe Dumnezeul vostru şi pe toţi sfinţii sărutând crucea ,pentru a confirma supunerea şi jurământul ,că-mi veţi sluji până la moarte, orice-ar fi să vă cer vouă, oricare ar fi locul în care vă voi aşeza?
Ostatecii au jurat strigând, şi-au făcut semnul crucii şi au vibrat din toată fiinţa lor, gata să sărute crucea ca pecetluire a jurământului de supunere. Doar câţiva au rămas tăcuţi, cu sprâncenele încruntate şi l-au privit suspicioşi pe sultan.
― Facă-se voia voastră! a spus Mehmet. Voi aţi dorit-o. Îngenuncheaţi deci unul după altul în ordinea rangului vostru şi plecaţi-vă bine capetele, ca să puteţi fi mai uşor descăpăţânaţi de către călău, în felul acesta veţi sluji cel mai bine, atât mie, cât şi intereselor mele. Vă promit că voi da poruncă slujitorilor mei să vă aşeze capetele la loc de cinste, alături de cele ale vrednicilor voştri compatrioţi, în rest, nu vă voi face nici un rău, fiindcă aţi fost înţelepţi şi aţi promis de bunăvoie că-mi veţi fi credincioşi şi că vă veţi supune poruncilor mele, oricare-ar fi ele.
Mai întâi grecii l-au privit încremeniţi, de parcă un fulger s-ar fi abătut din senin în faţa lor. Apoi au început să ţipe şi să ameninţe cu pumnii, iar unii au sfârşit iute în iataganele soldaţilor, după ce au încercat să se arunce asupra sultanului ca să-l omoare, chiar dacă nu erau înarmaţi. Dar ceilalţi au spus:
― Fraţilor! Să înfruntăm moartea bărbăteşte, fiindcă ne-am săpat groapa cu mâna noastră.
Iar sultanul şi-a ridicat braţele şi a rostit cu o afectată blândeţe în glas:
― Nimic nu vă împiedică să constituiţi un guvern grec în Cerul creştinilor, mai cu seamă ca acolo veţi găsi, oricum, mult mai mulţi greci decât aici, în Constantinopol. Aşa că grăbiţi-vă să ajungeţi la timp acolo, în ordinea rangului la care aspiraţi!
Ultimele lui vorbe au fost semnalul pe care călăii îl aşteptau şi ei au venit degrabă să-şi împlinească misiunea. Soldaţii i-au prins de braţe pe ostatici şi i-au forţat să îngenuncheze. Sângele a ţâşnit gâlgâind aproape de picioarele sultanului, iar sultanul a dat poruncă să fie aliniate capetele pe bordura de marmură. Aşa se face că în scurtă vreme toată piaţa Coloanei lui Arcadius a fost înconjurată de capetele demnitarilor greci, de pe care picura sângele. Pe feţele lor erau încremenite expresia groazei încercate şi lacrimile ce nu se uscaseră încă.
Dar sultanul le-a vorbit din nou bătrânilor împietriţi de spaimă şi femeilor care plângeau, folosind graiul grecilor de rând din Constantinopol:
― Cu ochii voştri aţi văzut că nu revendic dreptul de cuceritor al Constantinopolului. Eu am venit ca eliberator al poporului grec de sub opresiunea milenară a împăraţilor şi nobililor. Pentru suferinţele prin care a trecut oraşul, sunteţi, fără îndoială, doar voi cei vinovaţi, fiindcă nici nu aţi fost în stare să vă scuturaţi la timp de jugul vostru, nici nu m-aţi chemat în ajutor. Dar suferinţele voastre s-au sfârşit. Eu îl asigur pe fiecare supravieţuitor că-şi poate păstra casa şi bunurile pe care le are, că este liber să muncească la fel ca până acum. În plus, de aceeaşi libertate se vor bucura şi cei fugiţi care se vor întoarce. Allah este bun şi milostiv, veţi vedea! Aţi fost atât de mult jupuiţi, înşelaţi şi tâlhăriţi, încât acum, când vi se oferă adevărata libertate, nici nu sunteţi în stare s-o recunoaşteţi. Dar mulţumită mie, oraşul vostru va fi mai înfloritor ca oricând. Voi face din Constantinopol cea mai strălucitoare nestemată a turbanului meu, cetatea regină a Orientului şi Occidentului!
Şi i-a poruncit vistiernicului să dăruiască fiecărui grec destui bani să poată să răscumpere libertatea rudelor şi pentru ca aceştia să aibă cu ce să-şi ducă traiul .Era un preţ bun, fiindcă, dintr-un motiv sau altul săracii care nu sunt tineri şi în bună formă, sunt întotdeauna vânduţi doar pentru un bănuţ de argint. Dar bătrânii îndureraţi de moartea celor dragi, de violurile săvârşite asupra femeilor şi copiilor lor, cât şi femeile ce trecuseră prin câte trecuseră, nu au fost nicicum impresionaţi de preţul răscumpărării lor, pe care sultanul îl plătise. De fapt, nici nu mai erau în stare să priceapă ce se întâmplă cu ei.
Priveam uimit în jurul meu şi sângele şiroia pe dalele de marmură. Paşii m-au purtat în faţa sultanului. L-am întrebat:
― Dar megaducele Notaras? Nu-l văd aici. Ce loc îi vei fi rezervat în echitabilul tău plan?
M-a privit binevoitor, a scuturat din cap şi a rostit pătimaş:
― Răbdare, îngerule! Am trimis ceauşii să-l aducă aici împreună cu fiii lui, dar văd că întârzie.
Şi în timp ce, curios, îmi cerceta chipul, mi-a explicat:
― Notaras şi-a ascuns fiica şi neagă cu străşnicie că ar şti unde este. De aceea, l-am trimis la palatul său pe eunucul alb, să mi-l aducă pe băiatul cel mic, cu care doresc să-mi împlinesc poftele. Este un băiat frumos şi vreau ca însuşi megaducele, tatăl lui, să mi-l dăruiască pentru a mă desfăta cu el după cum îmi va fi placul.
I-am spus:
― Ai băut mult. Sfidezi legile Coranului tău.
Şi-a ridicat cu mândrie capul, a zâmbit larg, dezvelindu-şi dinţii de fiară sălbatică, şi a strigat:
― Eu sunt singura lege! Nu mai am nevoie de nici un înger care să-mi şoptească la ureche că sunt muritor, fiindcă ştiu că sunt mai mult decât un muritor. Nici Dumnezeu nu este în stare să-şi dispute cu mine puterea asupra poporului meu pământean. Este de ajuns să ridic braţul şi capetele cad. Este de ajuns ca tunurile mele să tragă şi cad zidurile celor mai puternice cetăţi. Vei mai nega că sunt mai mult decât un om?
I-am privit chipul şi am ştiut că, în felul lui, substituindu-se lui Dumnezeu, avea dreptul să decidă asupra adevărului uman şi a morţii terestre.
I-am spus:
― Plină de prejudecăţi îţi este încrederea. Şi de te-ai înălţat singur deasupra tuturor, tu însuţi ţi-ai făurit lanţuri şi mai înspăimântătoare decât lanţurile în care este încătuşat oricare alt om.
Lanţurile timpului şi ale spaţiului îţi vor macină carnea trupului tău muritor şi-ţi vor zdrobi sufletul. Iar după ce vei muri, nu vei mai fi nimic.
Iar el a urlat:
― Va rămâne amintirea mea atât timp cât vor mai trăi oameni pe pământ. Am mai spus-o: nu mi-e dor de îngeri care să-mi şuşotească la urechi!
― Atunci porunceşte să fiu ucis! l-am rugat eu. Te-am părăsit când am înţeles clar cine eşti, ce intenţii ai şi ce urmează să se întâmple. Nu, mult timp n-aş mai fi putut rămâne lângă tine. Fii milostiv şi omoară-mă, ca sângele meu să se amestece cu sângele fraţilor mei.
Dar el mi-a aruncat doar batjocoritoru-i zâmbet de fiară şi a repetat:
― Răbdare, Îngerule! Să privim mai întâi împreună ce adânc se poate cufunda în umilinţă cel mai nobil grec.
Când mă depărtam de el, au sosit eunucii aducându-l cu ei pe megaducele Lukas Notaras împreună cu cei doi fii. După ce a auzit porunca sultanului, bănuiesc că Notaras, fiind un bărbat înţelept, a înţeles care-i va fi soarta. A păşit demn şi nu s-a prosternat în faţa sultanului. Eunucul alb i s-a adresat astfel sultanului:
― Stăpâne! A refuzat să se supună poruncii tale şi nu a acceptat să-şi trimită pentru plăcerile tale fiul la harem. De aceea i-am adus pe toţi în faţa ta.
Arătând cu mâna spre capetele aliniate pe bordura de marmură a pieţii, sultanul Mehmet i-a spus megaducelui:
― Oare de ce nu te-ai supus poruncii mele, când eu am constituit guvernul grec conform listei pe care tu mi-ai dat-o?
Cu chipul împietrit, Notaras a privit de jur împrejur, şi-a făcut repede semnul crucii, a ridicat ochii spre cer şi a urlat:
― Doamne, recunosc judecata Ta! Tu eşti, într-adevăr, Dumnezeul Judecăţii!
Apoi a mers încet de-a lungul bordurii de marmură, s-a oprit o clipă în faţa fiecăruia şi a spus:
― Frate al meu, iartă-mă, că n-am ştiut ce fac!
După aceea s-a întors la fiii lui, a pus mâinile pe umerii lor şi le-a spus:
― Să mulţumim lui Dumnezeu că murim păstrându-ne credinţa şi demnitatea neamului nostru grec!
Sultanul şi-a ridicat braţele şi a strigat cu vădită mirare:
― Cine ţi-a vorbit de moarte? Oare nu ţi-am făgăduit că te voi înălţa deasupra tuturor grecilor? Supune-mi-te şi porunceşte-i frumosului tău fiu să accepte dorinţele mele, oricare-ar fi să fie!
A spus megaducele Notaras:
― Dacă tot ai hotărât că eu trebuie să mor, nu-i nevoie să te înjoseşti pentru a găsi un pretext. M-am smerit deja în faţa lui Dumnezeu. Pentru ce m-aş smeri şi în faţa ta? Şi de m-aş umili, tot n-am fi noi salvaţi, nici fiii mei, nici eu. Dar potoleşte-mi curiozitatea de om şi spune-mi: oare de ce, în ciuda tuturor legilor înţelepciunii politice, trebuie să mor?
Şi-a înclinat spre el sultanul Mehmet faţa înflăcărată şi a murmurat:
― Tu l-ai trădat pe împăratul tău, aşa că ai putea să mă trădezi şi pe mine.
Megaducele Notaras şi-a aplecat capul şi a mai spus o dată:
― Doamne, Tu eşti, într-adevăr, Dumnezeul Judecăţii!
Apoi a cerut favoarea ca fiii lui să fie decapitaţi mai întâi, pentru a fi sigur că ei nu-şi vor renega credinţa ca să-şi salveze viaţa. Sultanul a acceptat. Cu mâinile lui, megaducele a aplecat capul băieţilor lui în faţa securii călăului, întâi a fost decapitat cel mare, după aceea cel mic. Nici o lacrimă nu a curs din ochii lui negri, pe care sultanul Mehmet îi urmărea cu interes. După ce i-au fost omorâţi fiii, Notaras a spus:
― Conştiinţa mea este curată şi tot ceea ce am făcut doar pentru poporul meu am făcut. Dar pe tine nici nu te-am cunoscut, turcule, nici nu ţi-am bănuit ambiţia fără de margini. Aceasta a fost greşeala mea. Oare-mi vei îngădui să mă rog mai înainte de a muri?
Din cauza bărbăţiei de care a dat dovadă megaducele, sultanul a fost nevoit să-i accepte rugămintea şi le-a poruncit ceauşilor să-l însoţească până la biserica apropiată.
Notaras a îngenuncheat în faţa altarului jefuit de podoabe şi a strigat:
― Doamne, am venit în faţa Judecăţii Tale! Doar Tu ai dreptul să mă judeci. Nici un om de pe acest pământ nu are acest drept. Dar, după ce a spus acele vorbe, şi-a aplecat capul cu umilinţă, a plâns şi a rostit rugăciunea pe care o rosteşte oricare grec: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!
S-a mai rugat câteva clipe în tăcere, s-a ridicat şi i-a urmat pe ceauşi până la Coloana lui Arcadius, a îngenuncheat în sângele fiilor lui, şi-a dezgolit grumazul, iar călăul i-a tăiat capul. Capul lui a fost aşezat în vârful Coloanei lui Arcadius, deasupra tuturor capetelor demnitarilor greci. Apoi, scârbit de sânge şi de miasma cadavrelor, sultanul Mehmet a părăsit piaţa şi s-a întors la cortul său din mătase. Crezusem că totul fusese împlinit, şi, cum nimeni nu mi-a spus nimic, am plecat spre casă.
Dar, întorcându-mă acasă, am fost urmărit pas cu pas de un ceauş înveşmântat în verde. De unde am înţeles că el nu avea de gând să mă uite.


Epilog

Aceste rânduri le scriu eu, Manuil, fiul lui Demetrios. Acel Demetrios care a slujit împăratului Manuil ca purtător de lemne la întreţinerea focului în încăperile palatului. Dar eu, Manuil, i-am slujit lui Ioannis Anghelos, cel pe care latinii îl numeau Jean Ange, iar turcii îngerul şi se temeau de el.
După ce a terminat de scris ultimele rânduri, i-am arătat stăpânului meu banii pe care îi ascunsesem în pivniţă, precum şi cupa pentru euharistie, pe care reuşisem să o salvez din Mănăstirea Hora, şi i-am spus:
― Mulţi latini şi-au răscumpărat viaţa de la vizirul sultanului. Răscumpără-ţi-o şi tu şi să plecăm împreună din acest oraş al morţii!
El a spus:
― Nu, nu, moartea este cea mai mare iertare pe care o aştept. Dar salvează-ţi tu viaţa şi ai încredere în turci! Pentru că tu eşti unul dintre aceia care, în toate timpurile, au continuat să trăiască, fiindcă sunt aşa cum sunt şi nimic nu este în puterea lor.
Veghease multe nopţi, iar în ultimele zile nici nu a mâncat, nici nu a băut. Cu mintea înceţoşată de atâta post şi veghe, nu a putut înţelege care-i sunt propriile interese.
În cea de-a treia zi de la căderea Constantinopolului, pe când turcii îşi făceau abluţiunea rituală în vederea rugăciunii de dimineaţă, a trimis sultanul Mehmet veste stăpânului meu să vină în faţa lui. Am plecat împreună şi nimeni nu m-a împiedicat să-l însoţesc. Erau mulţi greci împrejurul Coloanei lui Constantin cel Mare şi priveau la ceea ce se întâmplă.
Lângă coloana constantină, arătând mulţimii capul împăratului Constantin, ce începuse să pută şi ai cărui ochi se scurgeau, sultanul Mehmet a strigat:
― Cu sabia am cucerit Constantinopolul, cu sabia mi-am câştigat dreptul de succesor al împăratului. Oare este cineva care să-mi conteste acest drept?
Stăpânul meu s-a apropiat de el şi a rostit:
― Eu revendic dreptul de moştenitor, Mehmet, emir al turcilor! În purpură au fost înfăşate picioarele mele când m-am născut, în purpură vor fi încălţate până în clipa morţii. De nu o vei fi ştiut, află că sângele împăraţilor Bizanţului curge prin trupul meu! Sunt singurul basileu al Constantinopolului.
Sultanul Mehmet nu a părut câtuşi de puţin mirat, a scuturat doar din cap şi a spus:
― Ştiu tot ce trebuie să ştiu. Chiar de-ţi închipuiai că-i un secret pe care nimeni nu-l cunoaşte, tatăl meu îl cunoştea. Iar pentru mine, care am ochi şi urechi în toată creştinătatea, până la Avignon, vorbele tale nu m-au surprins. Oare de ce-ai crezut tu că te-am lăsat să pleci? Oare de ce ţi-am dăruit un pumn de pietre preţioase, chiar dacă ştiam că mă vei părăsi?
Stăpânul meu a rostit:
― La Curtea ta, tu colecţionezi oameni, la fel cum colecţiona Aristotel ciudăţenii ale naturii. Cândva ai afirmat, în legătură cu natura umană, că nimic nu te poate uimi, fiindcă poţi citi inima fiecărui om. Oare nici eu nu te-am uimit?
A spus sultanul Mehmet:
― Tu, Ingerule, m-ai uimit! Toamna trecută te-am lăsat să pleci la Constantinopol. Am sperat că vei organiza o revoltă pentru a-ţi disputa puterea cu împăratul Constantin. De aceea ţi-am oferit pietrele preţioase. Pentru a stârni conflicte între apărătorii oraşului. M-ai dezamăgit. Să înţeleg, oare, că, din întâmplare, în tine am aflat singurul om din această lume care nu-i încercat de ambiţia puterii?
Iar stăpânul meu a spus:
― Clipa mea acum a sosit, în faţa oştirii tale şi a poporului grec revendic dreptul de succesor al împăratului şi pretind de la tine împărăţia mea.
― Nu fi nătâng, i-a spus sultanul Mehmet, clătinând înţelegător din cap. Prosternează-te în faţa mea, recunoaşte-mi victoria şi vei trăi. De nu, mă voi sătura de tine şi te voi azvârli din calea mea, la fel cum Aristotel, săturându-se să tot care în spate oasele de balenă, le-a lepădat pe drum.
Stăpânul meu a spus:
― Dar nu eşti tu învingătorul! Eu sunt!
Până la urmă, această încăpăţânare l-a mâniat atât de tare pe sultan, încât a bătut din palme şi a ţipat:
― Întâmpla-ţi-se-va aşa după cum doreşti!
Şi le-a poruncit el călăilor:
― Daţi-i încălţările de purpură să le poarte şi-n clipa morţii, pentru că-n purpură s-a născut. Eu nu-i contest originea împărătească.
Îndată l-au prins călăii pe stăpânul meu de braţe şi i-au smuls de pe el veşmintele, de a rămas acoperit doar cu cămaşa uşoară de pânză. Şi l-au sprijinit de subsuori şi i-au deschis cu cuţitele vinele la stinghia ambelor picioare, aşa încât sângele i-a acoperit în întregime genunchii şi picioarele până la tălpi.
Şi în timp ce sângele curgea, sprijinindu-se el de călăii săi, a ridicat stăpânul meu ochii spre cer şi s-a rugat:
― Dumnezeule de neînţeles, la cunoaşterea adevărului Tău am aspirat în toate zilele vieţii mele. Doar pentru ca să te găsesc pe Tine am trecut, rupând gratii, dintr-o închisoare în alta. Acum, în clipa morţii, Te rog: îngăduie-mi să mă reîntorc! Închide-mă încă o dată în lanţurile timpului efemer şi ale spaţiului mărginit! Îngrozitoare şi mângâietoare lanţuri... Fii milostiv, îndurător, fiindcă Tu ştii de ce Te rog!
S-a apropiat de el sultanul Mehmet, i-a ridicat bărbia ce-i tremura şi i-a spus:
― Priveşte-ţi oraşul, Ioannis Anghelos, basileu al Bizanţului!
Cu ultimele puteri, stăpânul meu a rostit:
― Privesc splendoarea oraşului meu. În acest loc, în care sunt acum picioarele mele, corpul meu astral se va reîntoarce. Va reveni pe ruinele zidurilor. Rătăcit din nou în spaţiul şi timpul mărginit, din pulberea năruitelor ziduri voi culege o floare întunecată în amintirea iubirii mele. Dar tu, sultanule Mehmet, niciodată nu te vei reîntoarce!
Astfel a murit stăpânul meu, Ioannis Anghelos, cu încălţări de purpură în picioare. Când şi-a dat sufletul, turcii i-au retezat capul şi i-au aruncat trupul în port, peste mulţimea de leşuri ce otrăveau marea.
După ce s-a autoproclamat împărat, sultanul şi-a dizolvat armata şi flota şi le-a făgăduit grecilor supravieţuitori să-şi aleagă un patriarh. Aşa se face că a fost ales patriarh călugărul Ghenadios, care era mai sfânt decât toţi călugării, cel pe care turcii l-au cruţat din cauza renumelui. Sultanul l-a chemat şi l-a confirmat ca Patriarh al Constantinopolului, aşa cum obişnuiseră să facă toţi împăraţii. Ca semn pecetluitor al favorului pe care i l-a acordat, i-a dăruit un sceptru preţios şi o cupă euharistică din aur. Sultanul şi-a ţinut promisiunea şi le-a lăsat grecilor libertatea de a vieţui după bunul lor plac în oraş şi de a avea propriile judecătorii. Le-a restituit şi câteva biserici, dar cele mai multe biserici creştine au fost purificate şi transformate în moschei pentru Dumnezeul musulmanilor.
Ca o recompensă pentru neutralitatea pe care a manifestat-o în război şi pentru serviciile pe care le adusese sultanului în timpul asediului, oraşul Pera şi-a redobândit vechile privilegii comerciale. Dar zidurile de apărare ale Perei au fost dărâmate, casele celor care au fugit închise şi pecetluite cu sigiliul sultanului, iar bunurile, în cazul că proprietarii nu se vor întoarce în cursul a trei luni, urmează să fie vândute în profitul deţinătorului.
Mulţi dintre cei ce fugiseră s-au întors la Constantinopol. Sultanul a promis favoruri speciale tuturor celor care vor putea aduce proba originii lor nobile, însă, după ce le-a fost stabilită descendenţa, toţi nobilii au fost decapitaţi. Dar pe săraci sultanul i-a iertat şi i-a îndemnat să muncească pentru binele imperiului. I-a mai iertat pe geografi, pe istorici şi pe arhitecţi. Doar pe filozofi nu i-a iertat niciodată.
------------------------------------



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
  • Pagina 4 din 4
  • «
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top