new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 3 din 4«1234»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:07 AM | message # 31
În orice caz, toţi au descălecat. Cavalerii lui Notaras s-au împrăştiat prin port, iar împăratul, însoţit de bailul Veneţiei, de Giustiniani şi de megaducele Notaras, a făcut o plimbare pe străduţele de acolo. Puţin câte puţin, calmul a revenit şi fiecare s-a întors la postul său. Doar câţiva veneţieni, care, după ce au băut cât au putut în memoria lui Giacomo Coco, nemaiputându-se ţine pe picioare de beţi ce erau, au rămas să doarmă pe stradă. Iar dintre genovezi, au fost unii cu oasele atât de zdrobite, încât a fost nevoie să fie ajutaţi să urce în bărci pentru a ajunge la corăbiile lor. Trei genovezi şi doi veneţieni şi-au găsit moartea în această încăierare, dar, la cererea împăratului, s-a hotărât ca nimeni să nu vorbească despre acest lucru, iar cei cinci morţi să fie înmormântaţi noaptea.
Toate aceste înfruntări s-au întâmplat în apropierea casei mele. Când totul s-a sfârşit, i-am cerut voie lui Giustiniani de a trece pe acasă. Mi-a spus înţelegător că, după această zi de suferinţă şi umilinţă, nici el n-ar avea nimic împotriva unei cupe de vin bun. Dar cred că mai mult din curiozitate a vrut el să vină în vizită la mine, pentru a o vedea pe femeia mea.
Manuil ne-a ieşit în întâmpinare şi, pe când descuia poarta, ne-a povestit, tremurând de mândrie şi entuziasm, cum l-a lovit în cap cu o piatră pe un dulgher veneţian. Iar Giustiniani, binevoitor, l-a lăudat şi mi-a spus că Manuil este un bărbat bun şi înţelegător. Copleşit de greutatea armurii sale, s-a lăsat pe un scaun cu atâta putere, încât s-a cutremurat toată casa, apoi a cerut, pentru numele lui Dumnezeu, să i se aducă vin.
L-am lăsat pe Manuil să se ocupe de Giustiniani şi m-am dus s-o caut pe Anna, care se retrăsese în camera din fundul casei. Am întrebat-o cu mult zel dacă vrea să-l cunoască pe vestitul Giustiniani sau dacă prefera, potrivit obiceiurilor femeilor din Bizanţ, să nu se arate.
După ce s-a asigurat că nu am fost rănit de pe urma luptelor, m-a privit mustrătoare şi mi-a spus:
― Dacă îţi este chiar atât de ruşine de mine şi de înfăţişarea mea încât nu doreşti să mă prezinţi nici prietenilor tăi, se înţelege că voi rămâne în camera mea.
Am asigurat-o că, dimpotrivă, sunt mândru de ea şi o voi prezenta bucuros lui Giustiniani, mai cu seamă că el mi-a făgăduit să păstreze tăcere asupra căsătoriei noastre. Apoi am luat-o de mână, pentru a o prezenta oaspetelui nostru. Dar ea s-a smuls din mâna mea şi mi-a spus cu mânie:
― Dacă vrei să-ţi uimeşti prietenii mândrindu-te cu mine, ar trebui să mă anunţi din timp, pentru a-mi aranja părul şi a mă înveşmânta şi împodobi conform rangului meu. Aşa cum sunt acum, nu mă pot arăta nimănui, chiar dacă doresc foarte mult să-l cunosc pe atât de vestitul Giustiniani.
În inocenţa mea, i-am spus:
― Dar eşti frumoasă aşa cum eşti. Pentru mine, tu eşti cea mai frumoasă, cea mai minunată femeie. Cum poţi vorbi oare despre podoabe şi veşminte în aceste zile de groază şi umilinţă? Nimeni nu se mai uită acum la aşa ceva..
― Cum? a întrebat ea. Eşti sigur? Dar tu nu cunoşti lumea, dragul meu. Eu o cunosc mai bine, fiindcă sunt femeie. Lasă-mă să fiu femeie! În fond, de asta te-ai căsătorit cu mine, nu-i aşa?
Am fost oarecum dezorientat şi nu am înţeles ce rău i-am făcut de se poartă aşa de ciudat cu mine. În cele din urmă i-am spus :
― Fă cum vrei! De crezi că aşa este mai bine, rămâi în camera ta! Am să-i explic lui Giustiniani că nu poţi veni.
Dar ea m-a prins de braţ şi mi-a spus:
― Dar nu fi prost! Voi fi gata într-o clipă. Du-te şi ţine-i de urât să nu plece!
Nici nu apucasem să plec din cameră că ea şi-a scos pieptenele de fildeş şi a lăsat să i se reverse părul de aur. Deşi nu era în obiceiul meu, am băut dintr-o singură sorbitură o cupă de vin şi Giustiniani mi-a urmat exemplul. Fără îndoială, Anna avea dreptate. Femeia este diferită de bărbat şi dă importanţă unor detalii pe care un bărbat nu le consideră importante; încep să înţeleg că n-o cunosc prea bine pe femeia mea. Chiar şi atunci când se află în braţele mele, gândurile ei pot rătăci departe de gândurile mele. În felul acesta, niciodată n-o voi putea întâlni întru totul.
Din fericire, Giustiniani nu a văzut nimic anormal în întârzierea Annei. Se simţea bine în casa mea, sub un acoperiş protector. Era binevenită această clipă de repaus după atâtea zile de tulburată veghe pe ziduri. Dar nu era decât o linişte înşelătoare. Din când în când se auzeau bubuiturile tunurilor, uneori atât de puternice, încât vinul dădea pe dinafară cupelor. Dar era bine şi n-am mai avut nici un gând rău în privinţa capriciilor Annei.
Apoi s-a deschis uşa. Giustiniani a aruncat o privire distrată, dar deodată faţa lui a avut o expresie de autentică uimire, s-a ridicat în picioare în timp ce tot metalul de pe armura lui a zornăit, apoi s-a înclinat cu respect.
Anna se afla în pragul uşii. Era înveşmântată într-un peplos de mătase albă, prins cu o fibulă din pietre preţioase pe umărul gol. O centură de aur incrustată cu pietre preţioase îi punea în evidenţă mijlocul zvelt, iar braţele şi picioarele erau goale. În picioare purta sandale de aur, care lăsau să se vadă unghiile vopsite în roşu. Pe cap, părul era strâns într-o coafură mică, rotundă, împodobită cu pietre preţioase asemănătoare celor de pe centură şi de pe umăr. Maforionul transparent îi cădea pe umeri, iar în faţă cobora până la bărbie. Avea faţa mai albă, buzele mai roşii, ochii mai mari şi mai strălucitori ca oricând. Nespus de frumoasă şi sfioasă, ea şi-a ridicat arcul sprâncenelor de parcă ar fi fost surprinsă.
― A! a exclamat ea. Dar n-am ştiut că ai un oaspete.
Apoi, cu un aer nedumerit, a întins uşor mâna, iar Giustiniani şi-a aplecat grumazul de taur şi i-a sărutat-o, păstrându-i-o o clipă în mâna lui în timp ce o privea fermecat.
Iar după ce şi-a revenit din contemplare, Giustiniani mi-a spus:
― Jean Ange, nu mă mai mir de ce erai atât de grăbit. Dacă nu ţi-ar fi fost soţie, as fi luptat din toate puterile ca să-i intru în graţii. Dar aşa, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să invoc
Cerul ca ea să aibă o soră care să-i semene.
Iar Anna a spus:
― E o mare cinste pentru mine că-l pot saluta pe marele, renumitul Giustiniani, cel cu care toată creştinătatea se mândreşte. Iartă simplitatea veşmintelor cu care te-am întâmpinat. De-aş fi ştiut că vii, m-aş fi îmbrăcat mai frumos.
Apoi, aţintindu-şi spre el privirea, a exclamat:
― Ah! Dar poate m-am grăbit când am cedat insistenţelor lui Ioannis Anghelos. Dacă nu am avut norocul să te văd mai înainte!
― Dar nu-l crede, Anna, m-am grăbit eu să-i spun. El are o femeie la Genova, alta în Caffa şi multe altele în toate porturile din Marea Greciei.
― Ce barbă frumoasă, a murmurat Anna şi a atins uşor barba vopsită în roşu a lui Giustiniani de parcă n-ar fi putut rezista ispitei de a o mângâia.
Apoi a umplut o cupă cu vin, a gustat din ea şi i-a întins-o lui Giustiniani, privindu-l în tot timpul acesta cu admiraţie. Am simţit că mă îmbolnăvesc de furie şi de gânduri rele.
― Dacă sunt în plus, am spus eu pierdut, pot ieşi în curte. Mi se pare că am auzit ceva neobişnuit dinspre ziduri.
Anna mi-a aruncat o privire complice. Abia atunci am înţeles că nu-i decât un joc şi Anna vrea, în felul ei, să-i arate lui Giustiniani prietenia pe care i-o purtam. M-am liniştit şi am zâmbit. Şi pe când ei au continuat în joacă schimbul de vorbe, nu m-am putut abţine să n-o privesc pe Anna, clocotind de pasiune. Şi am fost uimit cât de uşor a putut să cucerească prietenia genovezului. Am cinat împreună, iar când s-a ridicat să plece, Giustiniani m-a privit cu atenţie şi cu un gest maiestuos şi-a scos de la gât lanţul de comandant placat cu email.
― Acesta este darul meu de nuntă, a rostit el şi a atârnat preţiosul lanţ de gâtul Annei, profitând de ocazie pentru a atinge cu degetele lui groase umerii ei goi. Oamenii mei zic că aş fi
invincibil, a mai spus el. Dar trebuie să recunosc că tu m-ai învins. Acest lanţ îţi va deschide orice poartă, cum nici o sabie şi nici un tun n-ar putea.
Ştiam că-şi poate permite să facă un asemenea dar, fiindcă poseda destule coliere, pe care, împins de nemărginita-i vanitate, le schimba deseori. Dar aluzia ascunsă în vorbele sale, care lăsa de înţeles că Anna este oricând binevenită în vizită la el, nu mi-a plăcut deloc. Iar Anna mi se pare că i-a mulţumit cu prea mult entuziasm, răsucindu-şi mâinile împrejurul gâtului lui, sărutându-i amândoi obrajii, ba chiar şi buzele groase.
Giustiniani a fost vădit mişcat, a suspinat de emoţie pentru propria-i generozitate şi ochii i s-au umplut de lacrimi. A spus:
― I-aş ceda bucuros bastonul meu de comandant soţului tău pentru a rămâne o noapte lângă tine. Dar, pentru că aşa ceva nu se poate, îi voi da liber noaptea asta şi mă voi face că nu văd de va mai lipsi din când în când, numai să nu fie absent atunci când se dau adevăratele lupte. Sunt tentaţii pe care un bărbat trebuie să le învingă. Dar bărbatul tău n-ar fi bărbat dacă i-ar rezista unei femei ca tine.
A plecat apoi, iar eu l-am însoţit până în stradă. Numai din invidie, când a văzut cât sunt de nerăbdător să mă întorc în casă, m-a necăjit şi a început să-mi istorisească o poveste lungă, dar nici nu ştiu ce mi-a povestit, fiindcă nu l-am putut urmări. După ce, în sfârşit, a încălecat pe cal, am alergat în casă şi am îmbrăţişat-o pe Anna, am sărutat-o cu patimă şi iubirea mea a fost mai furioasă decât oricând. A fost mai strălucitoare, mai înfloritoare, mai voioasă, mai frumoasă decât oricând. Iar în pat, în ciuda încercărilor mele îndârjite, nu i-am putut scoate de la gât lanţul de comandant al lui Giustiniani, pe care a vrut să-l păstreze ca pe un trofeu.
Apoi a rămas întinsă pe spate şi ochii ei mari au privit fix spre tavan cu o expresie întunecată, necunoscută, de neînţeles.
― La ce te gândeşti, dragostea mea? am întrebat-o.
― Trăiesc, exist, mi-a răspuns ea simplu. La nimic altceva nu mă gândesc.
Epuizat, gol, rece, i-am contemplat frumuseţea ameţitoare, gândindu-mă la oamenii traşi în ţeapă de turci şi la cei spânzuraţi de ai noştri, la cadavre, la feţe înnegrite şi la gâturi spintecate. De departe se auzeau bubuituri de tun. Neclintite, stelele priveau spre pământ. Frumuseţea pulberii respira vie lângă mine cu ochii întunecaţi de tristeţe. Cu fiece suflare a ei, lanţurile spaţiului mărginit şi ale timpului efemer s-au strâns şi mai adânc în carnea trupului meu.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:07 AM | message # 32
l mai 1453
Situaţia noastră începe să devină disperată, în apropiere de poarta Xyloporta, la nord de colţul zidului, turcii au început construcţia unui pod plutitor care să permită legătura între tabăra sultanului şi malul Perei. Până acum, turcii staţionaţi pe dealul Perei erau separaţi de grosul oştirii, neputând comunica cu sultanul decât după ce înconjurau golful prin partea lui nordică.
Chiar dacă flota noastră nu poate să împiedice construcţia, în apropiere au fost ancorate imense platforme plutitoare, pe care sunt aşezate tunuri, pentru a proteja podul. Când podul va fi terminat, galerele turceşti vor putea trece la atac apărate de bateriile artileriei plutitoare.
Focurile artileriei şi atacurile zilnice ale turcilor asupra palisadelor ce se repară în fiecare noapte au generat pierderi importante în rândurile noastre. De la o zi la alta apărarea slăbeşte, în timp ce oastea sultanului devine şi mai puternică. Vestea despre asediu s-a răspândit în toată Asia. Întărâtaţi de dervişi fanatici, ţăranii şi-au părăsit culturile şi păstorii turmele ca să împlinească prevestirile Coranului, mulţi dintre ei nefiind înarmaţi decât cu un cuţit sau cu un ciomag cu vârful plumbuit.
În oraş vinul s-a isprăvit, iar preţul hranei a devenit inaccesibil pentru cei săraci. De aceea, împăratul a reglementat astăzi împărţirea pâinii, în toate cartierele oraşului, bătrânii au fost desemnaţi să aibă grijă ca fiece familie de combatant şi fiece apărător să-şi primească raţia de hrană, pentru a nu avea nici un pretext de a-şi părăsi postul.
Comandantul rezerviştilor trebuie să facă în fiecare zi turul oraşului şi, prin surprindere, apelul nominal al combatanţilor greci de pe ziduri. Se înţelege că acest ordin nu se aplică latinilor.
În apropierea Porţii Harisiene, zidul s-a năruit în multe părţi. Şubrezit de-a binelea, zidul exterior se repară continuu, dar până acum turcii n-au reuşit să pătrundă pe niciunde; în timpul nopţii este golit şanţul de apărare şi nici unul dintre materialele aruncate de turci acolo pentru a le înlesni incursiunile nu este neglijat, putând fi prea bine folosite pentru întărirea parapeţilor sau pentru căptuşirea spărturilor din zid.
De-a lungul zidurilor bântuie mirosul cadavrelor şi mulţi oameni au surzit din pricina bubuiturilor tunurilor.


3 mai 1453
Ca urmare a înţelegerii formale dintre Giustiniani şi bailul Veneţiei, Lukas Notaras controlează fiecare sector al zidului. Tot el asigură şi comanda apărătorilor zidului maritim, chiar dacă Giustiniani şi împăratul au încredinţat-o unui alt comandant grec. În urma propunerii lui, pe acest zid au fost aşezate două tunuri mari imperiale, care să tragă asupra galerelor turcilor de pe celălalt mal. Din păcate, bătaia tunurilor nefiind prea mare, ghiulelele au căzut în apă, fără să le aducă turcilor nici o pagubă. Turcii au ripostat trăgând spre zidul maritim, dar şi ghiulelele lor tot în apa mării s-au oprit.
Cerul este înnorat. Ieri, dinspre Bosfor, a început cu putere să bată vântul.
Înainte de a se însera, bailul Veneţiei i-a convocat în marea sală de ceremonie de la Blaherne pe toţi bărbaţii mai importanţi, atât pe latini, cât şi pe greci, la o întrunire secretă. Nu au fost mai mult de cincizeci de persoane. Arhonţi din diferite părţi ale oraşului au reprezentat populaţia neactivă în acest război. A fost şi Lukas Notaras. Am fost şi eu, în calitate de ofiţer al lui Giustiniani în zona apărată de veneţieni.
Bailul Veneţiei, care a vorbit primul, a afirmat, în numele Consiliului celor doisprezece, că Veneţia nu i-a abandonat niciodată pe cei care i-au cerut ajutorul. De aceea, el este sigur că din Veneţia trebuie să fi plecat de-acum o flotă armată spre Constantinopol. A mai spus că, într-un fel sau altul, ar trebui luată urgent legătura cu aceste corăbii, care nu pot fi prea departe de oraş. Bailul cunoştea numele căpitanului flotei, Giacomo Loredano. Şi a spus în continuare:
― Toţi ştim că poziţia noastră este ameninţată, dar situaţia nu-i, în nici un caz, disperată. Timpul luptă de partea noastră. Fiecare zi de rezistenţă la asediu înseamnă victorie. Facă ce-or face alte ţări din Occident, eu vă spun că flota Veneţiei e în drum spre noi. Pot jura că aşa este. Poate că şi papa va fi închiriat câteva galere, poate că şi regele Cataloniei va fi trimis corăbiile promise, cine ştie? Presiunea politică a Ungariei ar putea avea un rol important dacă i-ar ameninţa serios pe turci pe la spate.
Cum pe câţiva dintre cei prezenţi i-a pufnit râsul, indignat, bailul Minotto şi-a rotit ameninţător privirea în jur şi a spus:
― E încurajator că veselia şi râsul domnesc în rândurile noastre, dar nu-i nimic de râs în cele spuse de mine. Există două nave inactive, fiindcă în acest moment Giustiniani nu are nevoie de corăbii. Vântul este favorabil şi la noapte va fi întuneric. Fiind foarte mari, aceste corăbii vor reuşi să depăşească orice obstacol. Propunerea mea este ca împăratul Constantin să se îmbarce pe una dintre aceste corăbii, să încerce să ia legătura cu corăbiile lui Loredan, apoi să-şi continue drumul până în Moreea, unde să strângă o oaste cu care să se întoarcă la Constantinopol. Doar nu va scădea cu nimic prestigiul împăratului în timpul cât va lipsi din oraş.
Giustiniani a avut un zâmbet amar şi a spus:
― În această propunere a ta se simte atât de renumita tactică politică a Veneţiei. Dar nu mă opun. Este, într-adevăr, inutil ca Împăratul Constantin să-şi rişte viaţa în acest asediu. De aceea îi ofer bucuros corabia mea. Dar numai lui, nu şi altora. Entuziasmaţi, câţiva greci au început să strige cu zel că aşa-i drept şi că viaţa basileului Constantin este preţioasă. Pe de altă parte, nimeni nu putea fi încrezător în acest plan, fiindcă toată lumea ştia că încă din iarnă turcii pătrunseseră în Moreea, împiedicând plecarea micii oşti pe care fratele împăratului se spune că reuşise s-o alunge. Doar Notaras s-a întunecat la faţă şi a privit cercetător în juru-i. El a înţeles bine că în absenţa împăratului puterea urma să treacă în mâna veneţienilor. Şi Giustiniani ştia că, dacă se va întâmpla aşa, oraşul va fi condus de veneţieni, cu atât mai mult dacă flota lui Loredano va reuşi să ajungă la Constantinopol. Bănuiesc că el şi-a oferit cu atâta uşurinţă corabia, fiind convins că împăratul Constantin va refuza oferta.
Împăratul Constantin , vădit mişcat de generozitatea lui Giustiniani, i-a mulţumit din toată inima şi a spus:
― Am jurat şi am judecat care este drumul meu. Un păstor bun moare împreună cu turma sa. De aceea vreau să trăiesc şi să mor împreună cu poporul meu. Să lăsăm la o parte această propunere şi să mergem mai departe.
După lungi discuţii, s-a hotărât, într-un sfârşit, să fie trimisă o brigantină rapidă în căutarea flotei veneţiene. Apoi împăratul a dezvăluit dezonoranta purtare a mănăstirilor, care au ascuns podoabele din aur şi argint, în ciuda înţelegerii făcute încă înainte de asediu ca obiectele preţioase ale bisericilor şi mănăstirilor să fie topite şi transformate în aur. De aceea, cu inima încărcată de durere, va trebui să verifice toate mănăstirile, pentru că acolo se găseşte aurul şi argintul pe care oraşul trebuie să-l plătească zilnic pentru hrană. Se spune, de asemenea, că în mănăstiri se ascund mulţi oameni valizi, care nu vor să participe la apărarea oraşului. De aceea, poliţia de război va trebui să cerceteze mănăstirile.
Apoi li s-a adresat arhonţilor oraşului astfel:
― Trebuie să înţelegeţi cel puţin acum că suntem toţi la fel de pierduţi şi că nu mai există nici o deosebire între bogaţi şi săraci, între nobili şi oamenii de rând, că pe toţi deopotrivă ne aşteaptă moartea şi sclavia; în van vă păstraţi bogăţiile şi vă ascundeţi în locuri tăinuite aurul şi argintul. Nu există bogăţie cu care să vă puteţi salva viaţa. Dacă îi vom învinge pe turci, vă făgăduiesc că vă voi înapoia de patru ori mai mult aur decât aurul pe care sunteţi dispuşi să mi-l împrumutaţi. Iar de vom fi învinşi, nu mai are nici o importanţă, fiindcă turcii vă vor lua tot, chiar şi viaţa. Vă rog, vă conjur să va înfrângeţi cupiditatea şi să daţi aurul vostru pentru apărarea oraşului! Alţii îşi dau sângele şi viaţa lor.
Dar nobilii arhonţi, care se uitau fix doar spre pardoseala de marmură înnegrită de focurile veneţienilor, n-au spus nimic.

4 mai 1453
La miezul nopţii, ocrotită de întuneric şi de puternicul vânt favorabil, o brigantină cu doisprezece voluntari la bord a părăsit portul. Marinarii, îmbrăcaţi în veşminte turceşti, au înălţat pe catarg steagul sultanului, pentru a putea trece cu bine prin strâmtoarea Gallipoli. Semnalele de plecare şi de sosire ale corăbiilor turceşti sunt bine cunoscute flotei noastre, de aceea toată lumea speră că brigantină va reuşi să se strecoare pe lângă turci fără a fi băgată în seamă şi că va întâlni flota veneţiană comandată de Loredano.
Dar, dacă ar fi vrut, corăbiile permanent ancorate în Arhipelagul Grecesc ar fi putut ajunge de mult la Constantinopol. Sau poate că Signoria se teme ca atât de costisitoarele corăbii să nu cadă într-o capcană dacă le vor trimite încoace, fiindcă, lipsite de flotă, stabilimentele de negoţ ale veneţienilor din insulele greceşti riscă să ajungă pe mâna turcilor. Dacă, în virtutea înţelegerilor semnate cu Veneţia, împăratul Constantin nu ar fi impus corăbiilor sosite din Marea Neagră să participe la apărarea oraşului, poate că n-am fi avut nici o corabie veneţiană de partea noastră.
Dar bailul Minotto a afirmat încrezător:
― Dacă Veneţia l-ar putea abandona pe împărat şi ar putea face abstracţie de Constantinopol, în nici un caz nu şi-ar putea abandona nici poporul, nici bogata încărcătură a corăbiilor reţinute în Bizanţ.
Starea de spirit a locuitorilor oraşului s-a îmbunătăţit de când s-a răspândit zvonul că flota salvatoare este în drum spre Constantinopol şi că ungurii îi vor ataca din spate pe turci. De-ar fi fost aşa! Numai că Occidentul ne-a părăsit.
S-au cam săturat occidentalii de noi. Pentru că noi avem altă limbă, alte litere, altă credinţă, altă filozofie. Pentru că de ei ne separă sute de ani de invidie, duşmănie şi neîncredere. Săracă, roasă de viermi, din ce în ce mai strânsă între zidurile sale, noua Romă, stăpâna de altădată a lumii, nu mai este acum altceva decât ruda săracă. Ar trebui să mulţumească supusă pentru pâinea pe care alţii i-ar oferi-o din milă. Niciodată. Niciodată. Mai bine să ne risipim împreună cu această lume pierdută, să murim în ritmul tobelor infernale din jur, dorindu-ne doar amintirea veşnică, în spatele purpurei imperiale sunt o mie de ani. Împăraţii şi regii Europei, barbari de dispreţuit, s-au ridicat în umbra gloriei noastre, în urma noastră este prima comunitate creştină. Şi mai veche decât Biserica lui Hristos este filozofia lui Aristotel şi a lui Platon. Ei l-au ales pe Aristotel, noi pe Platon.
E sătul Occidentul de noi. Chiar dacă ajutorul lui ar sosi, oare ce importanţă ar mai avea? Am văzut-o încă înainte de Varna. Am văzut-o împreună cu armata cruciaţilor, când cu o patimă clocotitoare cardinalul Cesarini a vrut să schimbe în fapte idealurile năruite. El, cel care visase cândva la democratizarea Bisericii şi la pacea popoarelor, în ultimele luni ale vieţii era pregătit pentru o falsă lumină. Obrajii lui peste măsură de subţi nu mai puteau să ascundă craniul de mort. Doar ochii îi străluceau. Din Occident, îl urmaseră doar câţiva cavaleri, tâlhari şi oameni bogaţi, doritori de coroane nobiliare. Şi ungurii.
Şi ungurii. I-am văzut când smulgeau bărbile preoţilor săraci din satele bulgare. I-am văzut cum îi loveau cu sabia, doborându-i la pământ, pe călugării greci. Foloseau bisericile ortodoxe drept grajduri pentru caii lor, iar când plecau mai departe le dădeau foc. Doar au pângărit şi au jefuit odoarele sfinte ale bisericilor. Sfârşit de oboseala cruciadei, istovit de frig şi foame, cu inima amorţită, atunci n-am putut gândi aşa. Acum, când pământul se zguduia clipă de clipă de focurile tunurilor şi zidurile Constantinopolului se prăbuşesc încet, în inima mea se întoarce imaginea vie a tuturor celor văzute atunci. Aşa arată de fapt ajutorul Occidentului, care, până la urmă, a transformat câmpia Varnei într-un pustiu populat de cadavre.
Puternic, vântul de nord-est a împins pânzele brigantinei cu pavilionul sultanului pe catarg. Dincolo de pragul morţii, împreună cu speranţele noastre cele de pe urmă. Dar inima îmi spune că împlinirea speranţelor noastre înseamnă stingerea lumii noastre, cortegiul ei de moarte.
Atotputernice Doamne, îndurătorule Mântuitor, Sfântă Fecioară, alungaţi din inima mea cuvintele: Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală!
O astfel de alternativă nu există. Nu poate să existe. E doar dorinţa deznădăjduită de a trăi, un mod de a te înşela pe tine însuţi, un instinct josnic de a rămâne în viaţă. Nu mai am de ales decât între temporalitate şi veşnicie. Între lumea oamenilor şi lumea lui Dumnezeu. Oare de ce încerc să mă conving fără încetare, când eu însumi, pe ascuns, mă îndoiesc de adevărul meu?

5 mai 1453
E uşor să gândeşti când eşti singur, e uşor să scrii. Şi să mori e uşor când eşti singur pe ziduri şi moartea seceră împrejurul tău. Plin de funingine este pământul dincolo de ziduri şi ars de tunuri cât cuprinzi cu ochii. La fiecare rafală, de pe pereţii somptuoaselor săli ale Palatului Blahernelor se desprind plăci de marmură netede ca sticla. E uşor să rătăceşti de unul singur prin palatul împăraţilor şi să aştepţi moartea când vidul din jur te împinge în prăpastia trecutului ireversibil.
Dar astăzi am trecut din nou pe acasă. Ca să mă cufund în vidul ochilor ei căprui, să-i ating trupul cu vârful degetelor, să mă bucur de căldura vieţii, de frumuseţea ei care se va pierde... doar atât... clocotul pătimaş al sângelui să-mi alunge gândurile disperate, totul să fie altfel decât este.
După Varna, timp de şapte ani am trăit ca un călugăr. Nu pentru că aş fi făcut un legământ, nu pentru că aş fi tânjit după puritate, doar pentru mine am făcut-o. Animalele mi se supuneau şi aveau încredere în mine. Mehmet mi-a dat un nume: Cel care nu poate fi corupt. Murad îmi dăduse un nume: îngerul. A fost o vreme când credeam că îngerii trăiesc printre oameni, neştiindu-şi îngerimea, şi că doar semne ascunse îi deosebesc de ceilalţi oameni.
Poate că-i aşa, cine ştie? Ce ştim noi oare despre tainele Creatorului? Poate că din stele ne privesc lumi gânditoare ce ne influenţează fără să ştim. Poate că, străbătând clipa când suntem feţi, razele stelelor ne hotărăsc destinul încă din uterul mamei.
Dar înger nu sunt. Sunt doar un om. Anna Notaras m-a învăţat că sunt om. Nu există nici un regret în melancolia de nerostit a clipei când, atingându-i trupul alb, simt profunzimile căderii. Nu-mi pare rău. Pleoapele închise, cu transparenţa lor albastră, genele lungi, umede de lacrimile pasiunii, respiraţia vieţii, trupul ei zvelt pe care-l strâng la piept... Nu, nu-mi pare rău. Dar o melancolie de nespus îmi stăpâneşte fiinţa şi mi-e dor de clipa când mă voi elibera din închisoarea trupului meu.
Dintr-o închisoare în alta... toată viaţa. Să fie ea ultima mea închisoare?
Când stăm îmbrăţişaţi, când răsuflarea îmi mângâie faţa ca un suspin, atunci este bine. Dar când începe să vorbească, armonia dispare. Numai prin mijlocirea trupurilor noastre ne putem înţelege. Sunt de ajuns doar câteva cuvinte ca să ne jignim unul pe altul, câteva cuvinte ca să ne privim cu duşmănie. Străini cu priviri mâniate, când din obrajii noştri încă nici nu a apucat să se stingă flacăra pasiunii.
Ea nu a înţeles de ce trebuie să mor. De-aş fi dorit să trăiesc, aş fi trăit.
― Onoarea? a spus ea astăzi. Un cuvânt detestabil. Un cuvânt absurd. Nu tot onoare este şi gloria sultanului Mehmet? Nu sunt oameni de onoare chiar şi acei creştini care şi-au părăsit credinţa, şi-au înfăşurat capetele în turbane şi au trecut de partea turcilor? Ce este onoarea pentru cel învins? Doar învingătorul are onoare.
I-am spus:
― Vorbim despre lucruri diferite. Nu ne putem înţelege unul pe altul.
Dar ea este perseverentă. Şi-a înfipt unghiile în braţul meu de parcă ar vrea să mă oblige să gândesc ca ea. Şi a rostit cu încăpăţânare:
― Că lupţi pentru apărarea oraşului pot înţelege. Dar la ce bun să mori sau să cazi prizonier după ce zidurile se vor prăbuşi şi turcii vor cuceri oraşul? Înseamnă că eşti grec doar pe jumătate, dacă nu pricepi că orice om îşi este sieşi mai aproape.
I-am spus:
― Nu mă înţelegi pentru că nu mă cunoşti. Dar ai rostit un adevăr, îmi sunt mie însumi mai aproape. Deci trebuie să mă supun mie.
― Şi eu? m-a întrebat ea pentru a suta oară. Înseamnă că nu mă iubeşti.
― Ce-i drept, eu pot să rezist ispitei, i-am spus eu. Dar nu mă împinge în braţele disperării! Iubirea mea, singura mea iubire, te rog, nu mă aduce la disperare!
Mi-a atins tâmplele, s-a uitat în ochii mei cu ochi scânteietori, mustrători şi a spus în şoaptă:
― De-aş putea deschide fruntea ta, de-aş putea vedea gândurile tale ascunse! Nu eşti acela care am crezut eu că eşti. Cine eşti? Eu n-am îmbrăţişat decât trupul tău. Dar pe tine nu te-am îmbrăţişat niciodată. Te urăsc! O, Doamne, ce mult te urăsc!
Am rugat-o:
― Dăruieşte-mi doar aceste câteva zile scurte, doar acest răgaz de o clipă. Poate că vor trece sute de ani până să-ţi văd iarăşi ochii, până ne vom reîntâlni. Ce rău ţi-am făcut, de mă chinuieşti atâta?
Dar ea a spus:
― Nu există nici trecut, nici viitor. Nu vreau să mă amăgesc cu vise, nu vreau să trăiesc în închipuire, pe mine nu mă mulţumeşte filozofia nebunilor. Vreau să trăiesc viaţa asta. Iar pe tine,
în viaţa asta te vreau. Ioannis Anghelos, oare nu înţelegi? Dacă mă încrâncenez împotriva ta este pentru că vreau să trăieşti. De aceea trebuie să te răscolesc, şi am s-o fac până în ultima clipă. Nu te pot ierta. Nici pe mine nu mă pot ierta, nici pe tine.
Şi eu i-am spus istovit:
― E greu de purtat coroana.
Dar ea nu a înţeles ce am vrut să spun.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:08 AM | message # 33
6 mai 1453
Astăzi a fost o zi neliniştită. Loviturile de moarte ale tunurilor nu au încetat o clipă să bată. S-au zguduit cerul şi pământul. Din două în două ore, bubuiturile tunului cel mare au acoperit toate celelalte zgomote. De la Marea Marmara până în port se cutremură zidurile.
Turcii sunt neistoviţi. Dinspre tabăra lor nu încetează nicicând larma şi răpăitul tobelor. Dervişii zbiară cu atâta furie, încât glasurile lor răzbat până dincolo de ziduri. De şanţul de apărare se apropie dansând şi învârtindu-se şi nu încetează să se rotească pe călcâie nici dacă sunt străpunşi de săgeţi, de parcă n-ar simţi durerea. Grecilor le este teamă de ei şi-i îndeamnă pe preoţi şi pe călugări să se apropie de ziduri şi să-i blesteme.
Nici nu mă pot gândi să părăsesc zidul, în toate cele patru părţi spre care tunurile mari îşi îndreaptă focul, zidul exterior este complet năruit, iar în zidul mare interior spărturile se lărgesc. Cum tunurile nu-şi încetează nici o clipă bombardamentul, este imposibil de reparat ceva în timpul zilei. Doar noaptea se construiesc şi se refac palisade. În fiecare revărsat de zori, în faţa turcilor se înalţă zidul exterior încropit peste noapte, care apără oraşul. Saci plini cu surcele şi cu pământ înlocuiesc crenelurile. Ghiulelele le dărâmă din nou, dar se împiedică de sacii cu lână şi cu iarbă şi cad înfigându-se în pământ, fără să fi pricinuit vreo stricăciune.
Johannes Grant, saxonul, pretinde că tunurile turcilor dau semne de oboseală, fiindcă de cele mai multe ori ghiulelele zboară peste ziduri la nimereală nepricinuind vreo pagubă importantă. Un tun uzat, spune el, e greu de manevrat şi, în acelaşi timp, periculos pentru servanţi, în special pentru cel care aprinde fitilul. Dar în fiecare zi, din spatele dealului se înalţă o lumină roşiatică deasupra turnătoriei improvizate a lui Orban şi se aude cum curge metalul topit şi se aud şi loviturile de ciocan care izbesc în formele de turnare, pentru a le elibera în vederea unei alte turnări.
În oraş lipseşte uleiul pentru pregătirea mâncării. Cei mai loviţi de această lipsă sunt săracii. Dar din Pera, în fiecare zi sosesc în tabăra turcilor cărucioare încărcate cu butoaie de ulei, care sunt vărsate în gurile încinse ale tunurilor. Nici un asediu nu l-a costat atât de mult pe vreun sultan. Dar Mehmet nu se sfieşte să folosească chiar şi averile vizirilor şi dregătorilor lui. În tabăra lui sunt destui bancheri din diferite ţări, şi greci, care au încredere în el şi-l împrumută cu bani. Umblă vorba că genovezii din Pera ar cumpăra de la creditorii sultanului pergamente care atestă diferitele sume de bani împrumutate, care sunt mai sigure, zic ei, decât lăzile şi casetele ce pot fi furate oricând.
Neliniştită zi. Mulţi morţi şi răniţi. Dar locuitorii oraşului se mângâie cu iluzia unei ciudate siguranţe. Atât de repede îşi schimbă starea de spirit! În acest moment toată lumea aşteaptă flota veneţiană şi oastea ungurilor. Femeile şi copiii umblă pe străzi şi măsoară din ochi proiectilele de piatră căzute în oraş, minunându-se continuu de mărimea lor extraordinară.
― Sultanul este tânăr, spune lumea. Dar oraşul nostru rezistă de o mie de ani la atacurile tuturor celor care au vrut să-l cucerească şi va mai rezista. Are să-şi piardă el răbdarea sultanul şi are să-ncerce să dărâme zidurile cu capul. Tot atât de mare-i va fi disperarea precum îi este acum entuziasmul. Nu mai e mult şi are să-şi muşte şi mâinile de necaz, când i se va scârbi de război întregii lui oştiri şi când ienicerii se vor revolta.
E drept că în timpul nopţii trecute au traversat şanţul înot câţiva bărbaţi care au fugit din tabăra sultanului şi i-au înflăcărat cu povestirile lor pe grecii care repară zidul. Ei s-au abătut de la disciplina impusă şi au fugit de teamă să nu fie pedepsiţi, aşa au spus. Şi au mai spus că în tabăra turcilor toată lumea este nemulţumită, că pâinea nu ajunge pentru toată oastea, că brutarii sultanului amestecă praf în făina din care prepară pâinea şi că jumătate din soldaţi suferă de dureri în pântece şi au febră. Şi au mai povestit despre prevestirile proaste pe care le anunţă dervişii.
Fără îndoială că în spatele poveştilor lor se ascunde ceva. Fie că au vorbit astfel pentru a obţine încrederea alor noştri, fie că sultanul însuşi i-a trimis pentru a răspândi zvonuri false în oraş, ca să ne slăbească vigilenţa. Altfel, toată întâmplarea nu-i decât un soi de curaj nebun. Câţiva turci se simt mai în siguranţă într-un oraş asediat decât în tabăra sultanului, asta-i greu de crezut.

7 mai 1453
Puţin după miezul nopţii a început infernul. Poate că treizeci de mii de oameni au luat cu asalt zidurile oraşului. Punctul cel mai ameninţat a fost sectorul lui Giustiniani din dreptul Porţii Sfântului Roman, unde tunul cel mare a pricinuit stricăciuni imense zidului exterior, ba chiar şi zidului cel mare.
În perfectă ordine, fără să facă nici un zgomot, asediatorii, înarmaţi cu scări de asalt şi cârlige prinse de lănci, au reuşit să treacă peste şanţul care fusese umplut cu pământ, mai înainte să fie dată alarma. Apoi au înălţat scări pentru a escalada zidurile; înnebuniţi de teamă, lucrătorii care reparau zidul au luat-o la goană. Păstrându-şi sângele rece în faţa situaţiei neaşteptate, Giustiniani a reuşit să o redreseze. Mugind ca un taur, s-a aruncat în luptă şi, cu spada lui grea ţinută cu ambele mâini, a început să-i secere pe turcii ajunşi pe creasta zidului, în acelaşi moment au fost aprinse torţele şi ceaunele cu smoală. Zidul s-a luminat ca ziua.
Strigătele lui Giustiniani erau atât de puternice, încât acopereau răpăitul tobelor şi urletele turcilor. Când a văzut cât de mare era numărul asediatorilor turci, Giustiniani a trimis să fie chemată în ajutor trupa de rezervă. După două ore de luptă crâncenă a mai fost încă nevoie de oameni, de aceea au venit în ajutor şi cei din părţile cele mai solide ale zidului. După atacul oarecum confuz de la început, turcii au atacat mai organizat, în valuri de câte o mie de oameni. Târâseră până aproape de şanţ o mulţime de tunuri uşoare, fiindcă intenţionaseră să ne ţină în spatele merloanelor, sub ameninţarea loviturilor de tun şi a săgeţilor lansate de arcaşi. Dar, apăraţi de armurile lor de fier, oamenii lui Giustiniani au format un adevărat zid viu. Scările de asalt au fost răsturnate, iar turcii care înaintau spre zid grupaţi în formaţii de broască ţestoasă, ale căror scuturi ridicate deasupra capetelor erau ca nişte carapace protectoare, au fost împroşcaţi cu plumb topit şi smoală clocotită. Formaţiile s-au rupt şi arcaşii de pe ziduri i-au lovit de moarte cu săgeţile.
E greu de spus câţi turci au murit noaptea trecută. În oraş, Giustiniani a lăsat să se înţeleagă că mormanul de cadavre s-a înălţat până la înălţimea zidului exterior, dar acest lucru l-a făcut doar pentru ridicarea moralului grecilor. Oricât de mare ar fi fost numărul turcilor ucişi, tot n-ar fi compensat pierderea latinilor omorâţi cu zburătură de plumb aruncată de tunurile mici sau a celor traşi de asediatori cu cârligele de pe zid.
În comparaţie cu acest ultim atac, toate celelalte atacuri de până acum au fost doar un joc. Noaptea trecută sultanul nu s-a mai jucat, ci a trimis la atac o parte importantă a oştirii. La Blaherne, primejdia n-a fost prea mare. Scările de asalt ale turcilor s-au dovedit prea joase pentru înălţimea zidului. De aceea, bailul Veneţiei m-a trimis la Giustiniani cu câţiva oameni în ajutor, ca şi veneţienii să aibă partea lor de glorie în respingerea atacului.
Chiar în momentul când am ajuns noi acolo, un ienicer cu o statură impunătoare reuşise să atingă creasta zidului. Cu un strigăt triumfător el şi-a chemat congenerii şi s-a aruncat asupra lui Giustiniani. Genovezii în armuri de fier au fost nevoiţi să se dea la o parte din calea lui, atât de uriaş era ienicerul. Genovezul, care se apăra dintr-o poziţie incomodă, de pe o parte năruită a zidului, mai joasă decât restul, se afla într-o situaţie disperată, dar, pe neaşteptate, un grec, fără nici un fel de pieptar de protecţie, a sărit uşor în spatele ienicerului şi i-a retezat un picior cu o lovitură rapidă de bardă. După aceea, lui Giustiniani i-a fost uşor să-l omoare. Giustiniani l-a răsplătit cu generozitate pe salvatorul său, dar a spus că ar fi preferat să se descurce singur, că doar este cu un cap mai înalt decât alţi bărbaţi şi mare cât un taur.
Am urmărit lupta la lumina torţelor şi a săgeţilor ce zburau aprinse, într-o larmă asurzitoare şi într-o stare de totală confuzie. Atacurile turcilor au devenit din ce în ce mai violente şi a fost nevoie de multă energie pentru a le respinge. Sabia mea s-a năclăit de sânge. Când turcii au dat primele semne de oboseală şi au început să se retragă, apăreau zorii, iar eu eram epuizat şi abia de-mi mai puteam ridica braţul. Dar nu am fost rănit, în această privinţă, pot spune că aveam de ce să fiu mai fericit decât mulţi alţii. Giustiniani s-a ales cu o rană deschisă la subsoară, din fericire nu prea adâncă.
Se povestea că, în apropierea Porţii Selymbria, un grec oarecare l-ar fi strâns de gât cu frâurile calului, până ce a murit, pe un comandant însemnat al unei provincii turceşti.
Văzând în ce stare de oboseală eram, Giustiniani m-a sfătuit prieteneşte:
― Zelul şi patima luptei sporesc forţa unui bărbat până dincolo de hotarele rezistenţei lui fireşti. Chiar şi un bărbat slab capătă puteri de leu când luptă pentru viaţa sa. Dar un atac a cărui intensitate sporeşte nu-i atât de periculos pe cât este încetarea chiar şi pentru o clipă a luptei, ce poate să aducă trupului o imensă stare de oboseală căreia e imposibil să i te sustragi. De aceea, un soldat încercat nu-şi consumă niciodată toată energia, pentru a putea fi oricând gata de un nou atac.
M-a privit atent cu ochii lui bulbucaţi de taur şi a continuat:
― De altfel, este bine să ai întotdeauna o rezervă de energie, ca să poţi s-o iei la goană dacă-i cazul.
Se afla într-o foarte bună dispoziţie şi singurul lucru pe care-l regreta era că-şi subţiase vinul, amestecându-l cu apă, ca să dea un bun exemplu subordonaţilor lui.
― Ei, bine, Jean Ange! a rostit el. Începem să dăm de gustul luptei. Sultanul face deocamdată o încălzire. De-acum încolo ne aşteaptă atacuri adevărate.
Nu mi-a venit să-mi cred urechilor şi l-am întrebat:
― Ce înţelegi tu printr-un atac adevărat? Ceva mai rău ca acum n-am mai văzut. Ienicerii au luptat ca nişte nebuni şi, să spun drept, mi s-a părut că eu însumi m-am transformat în fiară sălbatică.
― Mai ai multe de văzut, te mai aşteaptă multe încercări, Jean Ange, mi-a spus el cu voce mângâietoare. Salut-o din partea mea pe frumoasa ta soţie! Femeile iubesc mirosul de sânge de pe veşmintele bărbatului lor. Iar eu n-am găsit niciodată o plăcere mai mare în braţele unei femei decât după ce am trecut prin sabie mulţi bărbaţi şi mi-am simţit fiinţa zdrobită şi bolnavă. Din cauza acestei plăceri te invidiez, Jean Ange!
Descurajat, în aburul de sânge ce se ridica de peste tot în răcoarea dimineţii, am simţit vorbele lui ca pe o blasfemie. Nu, nu voiam să mă uit la femeia mea. Cu aceşti ochi, aceiaşi cu care am privit spasmele şi oroarea morţii. Nu voiam să ajung la ea cu veşmintele pline de sânge şi cu sufletul răscolit de imagini de groaza. Nu voiam nimic. Doar să dorm. Dar îmi era teamă că mă voi trezi urlând, urmărit şi în somn de coşmarul realităţii.
Giustiniani a avut dreptate. Atroce. Dar a avut dreptate. Am profitat de permisiunea pe care mi-a acordat-o şi am plecat acasă, ca să mă refac după istovitoarea înfruntare cu turcii; în ciuda faptului că eram zdrobit şi obosit, în această dimineaţă trupul meu a fost mai pătimaş şi mai aprins ca niciodată. Apoi am dormit cu capul sprijinit pe umărul Annei Notaras. Un somn profund, asemănător cu moartea.

8 mai 1453
Ieri seara târziu, Consiliul celor doisprezece a avut o întrunire secretă. Asaltul nocturn al turcilor a dovedit clar slăbiciunea forţelor de apărare. Podul plutitor construit de turci ameninţă mai cu seamă Blahernele. De aceea, după dezbateri îndelungate, s-a hotărât ca cei două mii de oameni de pe trei dintre marile corăbii ale lui Trevisano să fie transferaţi pentru apărarea zidului. Şi s-a mai hotărât că încărcătura corăbiilor urmează să fie depozitată la Arsenalul Imperial, iar marinarii şi soldaţii debarcaţi să întărească apărarea la Blaherne.
Trevisano a protestat în numele armatorilor şi al căpitanilor corăbiilor în cauză. El le-a atras atenţia veneţienilor lui că, dacă va descărca o încărcătură atât de preţioasă, care valorează zeci de mii de ducaţi, nu va mai exista nici o şansă de a o recupera în caz de victoria turcilor. De altfel, chiar şi corăbiile abandonate riscă astfel să cadă în mâinile duşmanilor, iar echipajul nu-şi va mai putea salva viaţa.
În ciuda protestelor lui Trevisano, Consiliul a adoptat hotărârea. Auzind aceasta, echipajele celor trei corăbii, în frunte cu căpitanii lor, s-au revoltat, au luat armele în mâini şi au refuzat să debarce. Tunurile au fost pregătite să tragă, arcaşii au urcat pe gabiile catargelor şi Trevisano a râs cu o bucurie răutăcioasă când bailul Veneţiei, alături de care stătea în barca cu care se apropiaseră de corăbii, roşu de mânie, a încercat să-i liniştească pe marinari şi să-i îndemne să se supună hotărârii Consiliului.
Consiliul celor doisprezece s-a mai întrunit o dată, iar la întrunire au mai fost împăratul, Giustiniani şi Lukas Notaras. Cu ochii plini de lacrimi, împăratul a făcut apel la conştiinţa marinarilor şi a afirmat că ei nu se vor mai putea uita niciodată în ochii unui creştin dacă acum, în acest moment greu, abandonează oraşul.
Dar căpitanii şi reprezentanţii marinarilor au spus:
― Nouă ni s-a impus să rămânem aici. Am renunţat să ne întoarcem la Veneţia şi ne-am arătat binevoitori faţă de bizantini. Dar acesta nu-i războiul nostru. Datoria noastră este să ne îngrijim de corăbii şi de încărcătura lor.
Lukas Notaras a spus:
― În fiecare loc unde grecii au apărat zidul cu propriile lor puteri, după înfruntări sângeroase, turcii au fost goniţi. Să-i ajute latinii pe latini, dacă se învoiesc, dar, după părerea mea, şi aşa sunt prea mulţi veneţieni la Blaherne.
Încercând să nu pară contrariat, trecând chiar şi peste suspiciunile lui politice, Giustiniani, care, la urma urmelor, cunoaşte cel mai bine punctele slabe ale apărării, a rostit:
― Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele întregii creştinătăţi, corăbiile trebuie descărcate, iar echipajele transferate pe zidul de apărare. Altfel, când vor da de greu, vor rupe lanţul şi o vor lua la goană. Veneţienii au mai făcut jurăminte pe care apoi le-au călcat.
Încă o dată s-a hotărât să fie descărcate corăbiile şi echipajele lor să apere zidul Blahernelor, dar când bailul Veneţiei a încercat să urce pe corabia căpitanului Tana, marinarii, cu săbiile în mâini, s-au aşezat în dreptul scării de acces şi l-au împiedicat. Nu i-au lăsat să urce pe corabie nici pe propriii lor reprezentanţi, acuzându-i că s-au vândut împăratului. Ei au spus:
― Încercaţi numai să descărcaţi corabia şi veţi vedea ce se întâmplă! Dacă ne-am pus flota la dispoziţia oraşului, probabil că grecii îşi închipuie că suntem sclavii lor. Orice creştin care rămâne în acest oraş nefericit se află în pericol. Dar noi n-avem nici un chef să stăm sub tăişul săbiei! Puteţi să faceţi ce-aţi face.
Reprezentanţii marinarilor, care se clătinau pe picioare de beţi ce erau, au început să plângă în hohote şi li s-au adresat văicărindu-se:
― Iertaţi-ne, fraţilor, că noi nu am înţeles ce promisiuni am făcut. Afurisiţii ăştia de greci ne-au dat să bem vin, asta ne-a pierdut. Fraţilor, Consiliul celor doisprezece ne-a vândut grecilor, dar parcă tot mai bine-i dacă murim împreună pe puntea corăbiilor noastre decât să ne tragă turcii în ţeapă!


12 mai 1453
Marinarii au rămas neclintiţi. Orice discuţie cu ei s-a dovedit a fi inutilă.
Dar Consiliul celor doisprezece a reuşit să-i câştige pe Trevisano şi pe Aloisio Diedo de partea lui. Iar căpitanilor le-au fost oferite daruri pentru a se linişti. Veneţienii vor să-şi păstreze cu orice preţ poziţia la Blaherne, pentru că aspiră, fără îndoială, la putere. Lângă podul plutitor ce traversează Cornul de Aur sunt ancorate platforme pe care se află tunuri ce trag spre zidul Blahernelor. La Poarta Caligaria, zidul a suferit destule stricăciuni, iar între Poarta Harisiană şi Palatul Porfirogenezei sunt spărturi destul de importante în zid. Zidul exterior este şubrezit în multe părţi ale oraşului.
Blahernele sunt, într-adevăr, ameninţate. Dar nu numai pentru apărare doresc veneţienii să aibă un surplus de oameni, ci şi pentru a menţine o puternică garnizoană cu care să poată domina oraşul în cazul în care turcii vor ridica asediul. De aceea, doresc neapărat să-şi transfere marinarii pe zidul de apărare al Palatului Blahernelor. Pe lângă marinari, la bordul acestor corăbii sunt şi patru sute de soldaţi echipaţi cu armuri blindate.
Şi în tot acest timp, grecii îşi varsă sângele şi mor apărând zidurile. Notaras are dreptate. Atât la Poarta de Aur, cât şi la Poarta Selymbria, grecii au respins singuri toate atacurile turcilor. Este cert că în dreptul acestor porţi zidul este mai puţin năruit decât în dreptul Porţii Sfântului Roman sau al Porţii Harisiene. Dar cei mai mulţi dintre apărători sunt meşteşugari şi călugări fără nici o experienţă militară, instruiţi în pripă să mânuiască armele. Printre ei, sunt unii foarte slabi de înger, care-şi pierd stăpânirea de sine şi dau bir cu fugiţii când începe atacul. Dar cei mai mulţi sunt adevăraţi urmaşi ai grecilor care au luptat la Termopile şi la Maraton.
Războiul scoate în evidenţă atât ceea ce este mai bun în om, cât şi ceea ce este mai rău. Cu cât se prelungeşte asediul, cu atât mai mult iese răul la suprafaţă. Timpul nu luptă de partea noastră.
Pe când pântecoşii veneţieni cu feţe strălucind de prosperitate se ceartă, feţele grecilor care apără oraşul se subţiază pe zi ce trece. Nu mai există nici ulei, nici pâine. Un pic de vin oţetit subţiat cu apă este tot ceea ce depozitul imperial le oferă. Femeile şi copiii lor plâng în case ori străbat oraşul în procesiuni umile până la biserică. De dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, rugăciunile înflăcărate ale celor umili şi deznădăjduiţi se înalţă spre cer. Dacă rugăciunile ar putea salva oraşul, Constantinopolul ar dura până la sfârşitul lumii.
Iar în timp ce latinii discutau în Biserica Sfintei Fecioare de la Blaherne, împăratul Constantin i-a chemat pe greci să asiste la slujbă şi să ţină cu ei un sfat de război la Catedrala Sfânta Sofia.
Giustiniani m-a desemnat să-l reprezint. El crede că nu-i tocmai cea mai potrivită vreme ca să se depărteze de zidurile Porţii Sfântului Roman.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:09 AM | message # 34
13 mai 1453
Seara, în catedrala pustie, unde sute de candele luminau mozaicurile imense de pe pereţii acoperiţi cu aur, a fost o deznădejde fără de margini. Suita împăratului, silenţiarii, nobilii de la curte, ofiţerii din garda imperială, comandanţii diferitelor cartiere ale oraşului păreau pierduţi în imensitatea Catedralei Sfânta Sofia. De pe peretele altarului, sfinţii priveau cu ochi mustrători. Nici afară, în jurul bisericii, nu era lume. În ochii mulţimii, Sfânta Sofia continua să fie blestemată, fiindcă aici fusese citită proclamaţia Uniunii care a însemnat sfârşitul autonomiei Bisericii greceşti. Ca şi cum ar fi vrut să sfideze poporul şi să-şi arate deschis simpatia pe care o poartă cardinalului Isidor, împăratul Constantin, mai neinspirat ca oricând, a ales acest loc pentru marele sfat de război.
Sfatul a început îndată după ce s-a sfârşit slujba. Comandanţii diferitelor cartiere ale oraşului au arătat că stocurile de alimente sunt pe sfârşite şi că populaţia nemulţumită este din ce în ce mai ameninţătoare.
― Starea de spirit are cea mai mare importanţă, a spus unul dintre strategii împăratului. Situaţia este periculoasă. De aceea, poporul trebuie încurajat.
Fără îndoială, Phrantzes a fost mesagerul opiniilor împăratului. El a spus că un număr oarecare de greci de pe ziduri ar putea constitui, împreună cu rezerviştii călare, un grup de atac. Dacă împăratul însuşi ar prelua comanda atacului, grecii vor avea încredere în el şi, probabil, se vor alege şi cu ceva provizii din tabăra turcilor. O astfel de încercare, a spus Phrantzes, ar ridica moralul întregului oraş. Şi a precizat că latinii nu trebuie informaţi asupra acestui atac, pentru că ştirea va ajunge numaidecât la genovezii din Pera şi sultanul va fi prevenit.
Cu o privire orgolioasă, Phrantzes şi-a îndreptat direct spre mine ochii lui albaştri, îngheţaţi, şi a mai spus:
― Urechile sultanului sunt peste tot, chiar şi la cele mai secrete întruniri. De ce n-ar fi şi aici?
Dar strategii împăratului au spus într-un glas că un atac exterior este imposibil de făptuit. Chiar să gândeşti asta este o nerozie, au mai spus ei. Niciodată un împărat nu şi-a riscat viaţa într-o acţiune atât de hazardată. Iar dacă împăratul moare, oraşul se află într-adevăr în primejdie, împăratul este binecuvântat de Dumnezeu. N-au decât să urle oamenii şi să-şi arate nemulţumirea, dar atât timp cât împăratul este viu, poporul să nu uite că este la adăpost şi că nici un rău nu i se poate întâmpla.
Lukas Notaras a spus cu glas mâhnit:
― Până acum, doar cu ajutorul lui Dumnezeu am apărat noi oraşul. Tot cu ajutorul lui Dumnezeu îl vom apăra şi de acum încolo. Dar dacă El se depărtează de noi, Constantinopolul e pierdut.
Vorbele lui s-au referit deschis la Uniune, împăratul a acceptat şi a aprobat Uniunea, de aceea Dumnezeu a abandonat oraşul, aşa au gândit cei de faţă. Toţi au fost copleşiţi de o mişcătoare tristeţe, şi toţi şi-au aplecat capetele de parcă ar fi vrut să se roage. Era un puternic miros de tămâie şi de ceară, iar partea de sus a impresionantei catedrale părea înghiţită de întuneric; în lumina candelelor, împăratul Constantin, cu chipul palid şi supt, cu ochii întunecaţi, semăna cu sfinţii pictaţi pe icoanele din altar.
Apoi, prin pereţii groşi ai bisericii, a pătruns sunetul semnalului de alarmă, împăratul a întrerupt sfatul şi a ieşit în grabă din biserică, urmat de toată suita. Când am ajuns afară, în întâmpinare ne-a venit un mesager călare. El a anunţat că turcii au început asaltul pe platoul din apropierea locului unde se împreună zidul Blahernelor cu zidul lui Theodosie, precum şi în jurul Porţii Caligaria, şi că luptele cele mai îndârjite sunt în apropierea Porţii Harisiene.
Băteau clopotele şi toaca în tot oraşul, în toate casele fuseseră aprinse opaiţele şi oamenii, pe jumătate dezbrăcaţi, ieşiseră în stradă. Iar corăbiile din port au început să se mişte dinspre zidurile Perei spre lanţ, de parcă ar fi început asediul şi dinspre mare. Era miezul nopţii. Zgomotul luptei din preajma Blahernelor s-a auzit până la Hipodrom. Tabăra turcilor era luminată de focuri care se întindeau pe un semicerc împrejurul oraşului.
În suita de ceremonie ce-l însoţise pe împărat, ordinea a fost ruptă, iar împăratul a încălecat; în galop, am străbătut oraşul la lumina torţelor de pe străzi.
Când am ajuns în apropierea zidului de la Poarta Harisiană, ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni care alergau îngroziţi, unii dintre ei purtând arme. Împăratul s-a oprit şi, în numele lui Hristos, i-a conjurat pe oameni să se întoarcă la posturile lor. Dar oamenii, înnebuniţi de spaimă, nu i-au dat nici o importanţă. A intervenit apoi poliţia de război şi i-a doborât la pământ pe câţiva dintre fugari. Ceilalţi, dezorientaţi de-a binelea, s-au întors până la urmă pe ziduri.
Împăratul nu a mai pierdut însă timpul ca să-i aştepte. Toţi cei care călăream în urma lui am ajuns în ultima clipă în dreptul Porţii Harisiene, unde jumătate din marele zid interior se prăbuşise. Apărarea cedase şi turcii reuşiseră să intre în oraş urlând şi spintecându-i pe cei ce le ieşeau în cale. Trupa noastră de cavalerie i-a secerat destul de uşor pe toţi, apoi, după ce starea de confuzie s-a risipit, am înţeles că acesta nu fusese decât ultimul val de asediatori. Giustiniani sosise călare la Poarta Harisiană înainte de a fi ajuns noi şi-şi striga comenzile de pe creasta zidului.
Întâmplarea aceasta a fost ca o prevestire ce confirmă că viaţa oraşului atârnă de un fir de păr. Poarta Caligaria de la Blaherne a fost şi ea asediată de câteva mii de turci, numai că acolo, zidurile şi turnurile fiind prea solide, n-au reuşit să le cucerească. Cel mai periculos atac a fost însă la Kyneghion, pe ţărmul mării, unde proiectilele turcilor au slăbit mult zidul maritim şi au năruit parţial pereţii şanţului de apărare săpat de marinari. De când a fost terminat podul mobil, turcii pot mărşălui pe el până aproape de zid.
În zorii zilei atacul a încetat. Dar nu a fost un asalt general, fiindcă flota turcilor nici nu s-a clintit. După aprecierea lui Giustiniani, de data asta au fost cam patruzeci de mii de asediatori.
― N-a fost decât o tactică de uzură, mi-a spus Giustiniani. Să nu-ţi închipui că am câştigat vreo victorie. Pierderile noastre sunt imense şi ireparabile. Nici ţie nu îndrăznesc să-ţi spun câţi bărbaţi şi-au pierdut viaţa. Dar trebuie să recunosc că în această noapte veneţienii şi-au ispăşit din plin vina de a fi veneţieni.
Începând din port până la Poarta Sfântului Roman, în faţa zidurilor zăceau grămezi de cadavre de turci. Cadavrele de pe zidurile prăbuşite sau cele de pe străzile oraşului au fost aruncate dincolo de ziduri. Erau mai mult de patru sute acestea din urmă.
După ce au văzut cu ochii lor pericolul prin care le trecuseră compatrioţii, marinarii lui Trevisano au cedat; în cursul zilei de astăzi ei au descărcat corăbiile şi au transportat totul în depozitele Arsenalului. Spre seară, sub comanda lui Trevisano, patru sute de soldaţi au mărşăluit spre Blaherne şi s-au prezentat în faţa bailului. Li s-a încredinţat spre apărare cel mai periculos loc, dar, în acelaşi timp, cel mai de onoare. E vorba de partea cea mai nordică a oraşului, aproape de Kyneghion, acolo unde zidul terestru întâlneşte zidul maritim. Marinarii vor sosi mâine, şi, dacă tot le sunt acum la adăpost bogăţiile de pe corăbii, îşi vor risca viaţa doar pentru rănile lui Hristos.
A fost oportună această întărire a apărării zidurilor. Altfel, oraşul n-ar mai fi putut rezista unui alt atac nocturn. Toată ziua s-au aventurat turcii în atacuri mărunte în zonele cele mai expuse, pentru a-i împiedica pe apărători să se odihnească. De aceea, s-a hotărât ca toată lumea să doarmă în schimburi. Dar, în cursul zilei, când împăratul şi-a făcut obişnuitul tur de verificare a apărării zidului, a găsit locuri unde toată lumea dormea. Cu propria lui mână i-a scuturat şi i-a trezit pe unii dintre ei, adresându-le vorbe încurajatoare. Câţiva oameni, sfârşiţi de oboseală, au izbucnit în plâns, împăratul le-a interzis comandanţilor să-i pedepsească. Cum ar mai putea fi oare pedepsit un nefericit? Raţia de hrană, şi aşa modestă, nu i se poate micşora, pentru că, în felul acesta, îi este micşorată forţa de apărare. Vin nu mai exista. S-ar putea spune că zidul însuşi înseamnă destulă pedeapsă pentru orice om de rând.
Pe când soarele dimineţii înroşea dealurile Perei, i-am întâlnit pe fraţii Guacchardi. Descăpăţânau trupurile turcilor căzuţi în sectorul lor. Armurile, de la cască până la genunchiere, le erau pline de sânge, îşi aruncau capetele turcilor unul altuia, ca şi cum s-ar fi jucat cu mingea, şi râdeau cu poftă. Puseseră pariuri între ei, fiecare susţinând că el va găsi cea mai lungă barbă, iar de brăcinarele lor atârnau de-acum o mulţime de bărbi castanii, negre sau cenuşii. Un mod de a ascunde, atât altora, cât şi lor înşişi, oboseala de pe urma luptei.
Pe pământul mustind de sânge, înnegrit de cenuşă, printre ruinele zidurilor prăbuşite au înflorit câteva gălbenele.
Cu toate că nu participasem direct la luptă, fiindcă Giustiniani m-a tot trimis dintr-un loc în altul ca să-i transmit mesajele, eram frânt de oboseală. Toate lucrurile din jurul meu mi s-au părut ireale, de parcă ar fi fost în vis. Tunurile turcilor îşi începuseră canonada, proiectilele zguduiau şi năruiau din nou ziduri, dar urechile mele au perceput bubuiturile doar ca pe nişte zgomote îndepărtate, înghiţite într-un vacarm confuz. Ziua înroşise dealurile Perei; deasupra armurilor pline de sânge ale fraţilor Guacchardi zburau capetele retezate ale turcilor. Această clipă a dimineţii s-a înfipt în inima mea, această clipă nu va dispărea niciodată din mine. Cerul şi pământul, orice culoare, orice urmă de funingine, tot ceea ce încă trăia erau de o incomensurabilă frumuseţe în ochii mei bolnavi de atâta moarte.
În aceeaşi irealitate, în aceeaşi stare de uimire, în aceeaşi frumuseţe absolută am văzut lumea din jurul meu atunci, la Ferrara, când m-am îmbolnăvit de ciumă fără să fi ştiut că sunt bolnav. Lumina estompată a zilei înnorate de noiembrie se strecura prin vitraliile multicolore ale capelei, mirosul amar de buruieni tămăduitoare se ridica din arzătoarele de tămâie, scârţâitul penei de scris mă izbea în urechi la intervale egale, în ziua aceea am văzut totul mai clar şi mai real decât până atunci. Am văzut chipul rece al împăratului Ioan pălind şi înverzindu-se de indignare când s-a aşezat pe tronul pe care-l măsurase dinainte, de teamă să nu fie mai scund decât cel al papei Eugen, i-am văzut câinele cu pete albe şi negre tolănit la picioare, în locul chipului binevoitor al lui Bessarion am văzut un chip schimbat, necunoscut. Şi din lumina verzuie a capelei au ţâşnit cuvintele latine şi greceşti oprindu-se în urechile mele ca un lătrat sfâşietor de câine.
În clipa aceea, când m-am îmbolnăvit de ciumă, l-am simţit pe Dumnezeu.
Ca şi cum strălucirea unui fulger mi-ar fi luminat mintea, am înţeles acum că, asemenea cojii ce închide sămânţa, clipa aceea închisese în ea şi clipa tulburătoare a acestei dimineţi. Dacă aş fi fost un clarvăzător mult mai puternic, în clipa aceea, când l-am simţit pe Dumnezeu, aş fi putut citi şi clipa ciudată a acestei dimineţi, în care dealurile Perei erau roşii şi capetele turcilor zburau de la un Guacchardi la altul. Cele două clipe, aparent despărţite de mulţi ani, sunt doar una şi aceeaşi. S-au săvârşit în mine simultan. Cele două clipe de clarviziune, scufundate în fiinţa mea şi contopite una în alta, sunt singurele certitudini ale vieţii mele, în timp ce întâmplările succesive, pe care le-am crezut reale, sunt doar viziuni şi imaginaţie. Săptămânile, lunile, anii sunt doar măsuri inventate de om. Ele n-au nici o legătură cu timpul adevărat, timpul lui Dumnezeu. În clipa aceea am ştiut că mă voi naşte din nou şi că voi purta în inimă această clipă, despre care nu-mi voi aduce aminte, contopită cu clipele de clarviziune ale noii mele vieţi. Voi vedea cadavre descăpăţânate zăcând pe zidurile prăbuşite în timp ce tunuri uriaşe vor bubui de se va cutremura pământul, voi vedea flori galbene înflorind în iarba murdară de cenuşă şi de sânge, îi voi vedea pe fraţii Guacchardi, veseli, cu armurile pline de sânge, aruncându-şi în joacă unul altuia căpăţânile turcilor.
Dar această revelaţie nu a deşteptat în mine nici extaz, nici bucurie, fiindcă eu sunt doar un om şi om voi rămâne întotdeauna, şi voi suferi purtat de Dumnezeu ca o frunză în vânt din întuneric în întuneric. Suferinţele trupului şi oboseala fără de margini mi-au împins inima să nu-şi mai dorească nimic altceva în afară de odihnă şi uitare. Dar uitare nu există. Uitare nu există.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:09 AM | message # 35
15 mai 1453
S-au înduplecat la timp marinarii veneţieni.
Ieri şi alaltăieri, sultanul şi-a aşezat din nou artileria. Bombardele, care trăgeau de pe dealul Perei peste ziduri în corăbiile latinilor, au fost transferate de-a lungul podului, cu ţevile îndreptate spre Kyneghion şi Blaherne. În faţa Porţii Sfântului Roman au fost amplasate noi tunuri. Tunul gigant s-a stricat, dar fierarii turci îl dreg de zor, încingându-l cu hobane de fier. Şi chiar aici, unde bate blestematul de tun, în zona apărată de Giustiniani, în valea râului Lykos, de atâtea revărsări şi secete care l-au ros şi uscat, zidul a cedat mai repede şi este mult mai şubrezit decât ne aşteptam.
De aceea, turcii atacă acum şi Blahernele cu înverşunare. Locul în care se întâlnesc zidul terestru şi cel maritim este cel mai slab. Iar galerele turcilor ancorate în Valea Izvoarelor se pot mişca unde vor spre Blaherne, ocrotite de podul plutitor. Notaras, cu mult zel, dă ordine tunarilor noştri, şi cele două tunuri mari aşezate pe zidul maritim ţintesc spre galerele mici ale turcilor ancorate pe cealaltă parte a Cornului de Aur. O galeră s-a scufundat şi alte două au suferit avarii grave. Dar Giustiniani spune că bombardamentul este absolut inutil, o pierdere irecuperabilă de pulbere, când pulberea din depozitul Arsenalului e şi aşa pe terminate. Notaras a rămas comandant al apărării zidului maritim, chiar dacă, fiind în acelaşi timp comandantul miliţiei călare de război, îşi întrerupe des activitatea pe zid pentru a alerga călare spre altă parte a oraşului. Grecii, care-l văd zilnic trecând călare cu armura-i sclipitoare de argint, cred că el conduce apărarea oraşului. Poporul îi urăşte pe oamenii din miliţia de război, dar pe el îl admiră, fiindcă este singurul nobil care nu s-a depărtat de credinţa străbună a grecilor. El se îngrijeşte şi de distribuţia alimentelor din depozitele imperiale în diferite cartiere ale oraşului şi le vesteşte oamenilor noutăţi convenabile. Ordinele neplăcute, confiscarea bunurilor dosite în mănăstiri, trimiterea înapoi pe ziduri a celor care au dezertat, Notaras le lasă în seama altora.
După ce turcii şi-au transferat artileria, astăzi tunurile au bubuit mai nebuneşte decât oricând. Tunarii sultanului se întrec între ei, neţinând seama că-şi pun viaţa în primejdie, aleargă întruna prin fumul întunecat până la marginea şanţului pentru a vedea mai bine ce stricăciuni a făcut fiecare lovitură. În cursul zilei, fiecare tun trage cam câte opt focuri. Doar tunul cel mare trage mai rar decât înainte, în oraş continuă să circule cu înverşunare zvonul că Orban ar fi murit atunci când tunul a sărit în aer. Nu încape îndoială că au fost victime. Din cauza brâielor de metal ce-l înconjoară, tunul cel mare are acum o înfăţişare ciudată. După fiecare foc, când se zguduie cerul şi pământul, servanţii mişună în jurul lui ca furnicile.
Din cauza numeroaselor atacuri false şi a gălăgiei asurzitoare a tobelor care bat şi a trâmbiţelor care sună fără încetare, apărătorii de pe ziduri nu mai izbutesc să găsească o clipă de odihnă; în multe locuri importante zidurile au suferit stricăciuni imense, aşa că, după căderea întunericului, încep să fie reparate doar acele părţi, făcându-se abstracţie de surpăturile şi crăpăturile mai puţin importante ale zidului. Şanţul este golit fără încetare şi specialiştii împăratului găsesc soluţii neaşteptat de eficiente, folosind materialele recuperate din şanţ pentru întărirea şi consolidarea zidului. Mulţi oameni, neobişnuiţi cu o astfel de muncă, au mâinile jupuite până la sânge şi unghiile vinete. Nici pe mercenarii lui nu-i mai protejează Giustiniani. El însuşi lucrează cu o îndârjire de taur la repararea zidului, ca să dea un bun exemplu altora. Este într-o teribil de proastă dispoziţie din cauza lipsei de vin şi a slăbit atât de mult, încât armura a început să-i sune a gol în dreptul unde altădată sălăşluia imensul lui burdihan. Iar mulţi călugări, care poartă acum armurile celor ucişi, abia de se pot mişca şi asudă întruna.
Astăzi, Giustiniani mi-a spus:
― Sultanul trimite în fiecare zi la atac tot felul de prospături, care habar n-au cum să atace, fiindcă n-au nici o experienţă. Până acum, nu şi-a trimis niciodată ienicerii într-un atac de uzură. Pe zi ce trece, puterile noastre slăbesc. De aceea, aştept cu interes, de la o zi la alta, să-şi trimită adevărata forţă la atac. Dacă reuşim să respingem un atac al ienicerilor, se întăreşte şi speranţa noastră; în câmp deschis, nici o armată apuseană nu i-a învins pe ieniceri. Avantajul nostru este că avem zidurile şi maşinile de război cu care i-am putea înfrânge. Să sperăm că sultanul nu va prelungi această aşteptare până când ne vom slei toate puterile. Pentru că, odată şi odată, tot va trece la asalt.
Oare de ce-mi pierd timpul nepreţuit povestind despre aceleaşi şi aceleaşi lucruri, pe care toată lumea le ştie? Astăzi mi-a fost lovită inima de moarte. Mă aşteptasem la aşa ceva, bănuisem că aşa mi se va întâmpla. Dacă un om are ceva de pierdut, cu siguranţă îl va pierde. Cele mai mari fericiri sunt de scurtă durată. Dacă privesc înapoi, nu pot fi decât uimit ce mult timp a putut fi păstrat secretul. Nici un cetăţean al oraşului nu are acum viaţa lui, fiindcă poliţia de război scotoceşte prin toate ungherele, prin toate pivniţele şi ascunzătorile. Până şi cei săraci îşi ascund pumnii de făină ce-i mai au, la fel ca arhonţii care dosesc saci de grâu şi amfore cu ulei.
Am ştiut că mă pot aştepta la tot ce-i mai rău sau poate că n-am ştiut? Am trăit ca un nebun în paradis, agăţându-mă în fiecare clipă de ideea că poate mâine voi fi cu ea câteva ore, timp în care nu mă voi mai gândi la nimic. Am crezut de multe ori că, mai devreme sau mai târziu, tot o voi pierde. Dar nu m-am gândit că se va întâmpla acum.
Pe înserate, servitorul meu Manuil a venit la Blaherne cu ochii plini de lacrimi şi cu barba parţial smulsă.
― Stăpâne! a strigat el, ţinându-şi mâna în dreptul inimii ca să i se mai domolească emoţia. S-a întâmplat o mare nenorocire.
Traversase oraşul în goană şi genunchii lui bolnavi îi tremurau. Era nemaipomenit de agitat. El mi-a povestit că, azi-dimineaţă a venit poliţia militară în casa mea şi a făcut o percheziţie. Nu au găsit nimic compromiţător, dar unul dintre oameni s-a uitat cu atenţie la Anna şi probabil că a recunoscut-o, fiindcă după-amiază au revenit din nou sub comanda unuia dintre fiii lui Lukas Notaras. El şi-a recunoscut sora şi Anna l-a urmat supusă, ce altceva ar fi putut să facă? Manuil a mai spus că a încercat să o apere, invocând absenţa mea, dar că oştenii l-au apucat de barbă cu o furie orbească, apoi l-au trântit la pământ şi l-au lovit cu picioarele. Nici fratele Annei n-a fost mai breaz, fiindcă, uitându-şi rangul, şi-a pălmuit sora.
Disperat, Manuil i-a urmărit de la distanţă şi i-a văzut că s-au îndreptat spre palatul megaducelui Notaras.
― Abia atunci m-am convins eu că Anna, soţia ta, este fiica megaducelui Notaras, a continuat Manuil. Am simţit acest lucru încă din prima clipă când am văzut-o, dar nu am fost sigur, iar tu mi-ai ascuns până şi mie numele tatălui ei şi rangul înalt pe care-l are în Bizanţ. Dar asta-i altă poveste. Pregăteşte-te să fugi, stăpâne, fiindcă nici nu încape vorbă, megaducele Notaras şi-a trimis oamenii după tine ca să te omoare. Iar călăreţii lui sunt mai iuţi la goană decât picioarele mele.
― Unde aş putea să mă ascund în acest oraş? l-am întrebat eu. Nu există loc unde n-ar putea să mă găsească dacă ar vrea.
Manuil şi-a pierdut răbdarea, a început să mă scuture de braţ şi a spus:
― În curând va fi întuneric. Zidurile sunt liniştite astă-seară. Ai putea să-ţi dai drumul jos, pe partea cealaltă, cu ajutorul unei frânghii, şi să ajungi în tabăra turcilor. Au mai făcut-o destui, în fond, acolo eşti ca la tine acasă. Dacă vrei, pentru a nu lăsa nici o urmă, voi ţine eu frânghia şi o voi retrage după ce vei fi ajuns pe pământ. Dar să-ţi aminteşti de mine când te vei întoarce cu cuceritorii!
― Dar chiar ai înnebunit, bătrâne Manuil! i-am spus eu. De voi cădea în mâinile lui, sultanul mă va trage în ţeapă.
― Aşa este... bineînţeles, aşa este, a început să se bâlbâie Manuil, ridicându-şi spre mine ochii încercănaţi. Asta-i povestea ta şi trebuie să te agăţi de ea, nu-i treaba mea să mă amestec. Dar crede-mă, în tabăra sultanului vei fi în mai mare siguranţă decât aici, în Constantinopol. Şi poate că ai putea să-l îndupleci pe sultan în favoarea noastră, sărmani greci fără de speranţă.
― Manuil..., am început eu, dar nu am mai continuat.
Cum i-aş fi putut risipi prejudecăţile?
Mi-a atins pieptul cu degetele şi a spus hotărât:
― Tu eşti emisarul sultanului. Oare credeai că-l poţi înşela pe un grec bătrân? Poţi să le arunci cu praf în ochi latinilor cât vrei, treaba ta, dar pe greci nu-i poţi înşela. Oare de ce crezi că oamenii se dau respectuos la o parte din calea ta şi te binecuvântează? Nici un fir de păr din capul tău nu a fost atins. E cea mai bună dovadă. Nimeni nu îndrăzneşte să te atingă, fiindcă sultanul este scutul tău. Dar nu-i nici o dezonoare în asta, fiindcă fiecare îşi slujeşte stăpânul. Şi alţi împăraţi au încheiat alianţe cu sultanii şi le-au recunoscut puterea, dacă a fost nevoie.
― Taci, Manuil! i-am spus eu stânjenit şi m-am uitat în jurul meu cu teamă. Dar eşti nebun de-a binelea.
O santinelă veneţiană se apropiase de noi şi-l privea amuzat pe Manuil, părându-i-se probabil ciudat că un bătrânel cu o figură de om cumsecade poate fi atât de agitat. S-a auzit o bubuitură şi apoi lovitura surdă cu care ghiuleaua a izbit zidul chiar în apropierea noastră. Manuil m-a strâns de braţ şi a privit în jur, înţelegând, după mirosul de ars şi după zguduitură, că lovitura fusese pe aproape.
― Sper că nu suntem într-un loc periculos, a spus el cu teamă.
― Pentru mine, vorbele tale, i-am spus eu, sunt mai periculoase decât tunurile turcilor. Pentru numele lui Dumnezeu, Manuil, crede-mă! Orice ar fi să se întâmple, eu pe partea aceasta a zidurilor trăiesc şi tot pe partea aceasta voi muri. Dar viitor pentru mine nu mai există. Nu-mi doresc nici puterea, nici purpura. Puterea este trecătoare. Doar pentru faptele mele vreau să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu, nu şi pentru ale altora. Înţelege odată că eu sunt singur, nemaipomenit de singur. Ce se ascunde în inima mea va muri o dată cu mine atunci când vor veni turcii.
Vorbele mele au fost prea serioase şi grave. Manuil m-a privit încremenit şi a înţeles. Dar şi decepţia i-a fost puternică, de aceea a izbucnit în plâns.
― În cazul acesta, a spus el trist, tu eşti nebunul, nicidecum eu.
A plâns multă vreme, şi-a şters apoi lacrimile şi şi-a suflat nasul, m-a privit înţelegător, apoi a spus calm:
― N-ar fi fost ceva neobişnuit. Suverani nebuni au mai fost şi înainte şi nimeni nu a văzut ceva rău în asta. Doar cu un oarecare Andronikos Comnenul, a cărui nebunie a fost prea crudă, poporul a avut ce-a avut şi l-a târât pe Hipodrom şi i-a tăiat beregata. Dar în nebunia ta nu-i cruzime; aş putea-o numi mai degrabă nebunie blândă. Aşa că n-am încotro, dacă tot te-am recunoscut, trebuie să te urmez.
S-a uitat împrejurul lui, a oftat din greu şi a continuat:
― Acesta este un loc lugubru, dar acasă la tine eu nu mă mai întorc, atât de mult mă tem de mânia lui Lukas Notaras. Prefer să înfrunt cu curaj un turc furios, chiar de-mi va reteza şi o mână cu barda, decât să-l întâlnesc pe Lukas Notaras după ce te-am ajutat să-i furi fata. Mai rău nici nu se putea. Se hotărâse de mult ca Anna Notaras să fie dată de soţie sultanului pentru haremul său şi poate că n-ar fi fost nimic rău în această politică secretă.
Încă o dată am rămas uimit că un grec de rând ca Manuil cunoaşte politica ascunsă a oraşului şi poate ghici intenţiile celor mai iscusiţi strategi. Nimic n-ar fi fost mai potrivit cu planurile lui Notaras decât să-şi dăruiască fiica sultanului, ca o garanţie a unei prietenii reciproce, mai cu seamă că sultanul obişnuia să accepte în haremul lui fiicele aliaţilor. De aceea a vrut el să-şi trimită fiica în Creta înainte de asediu, pentru a fi mai sigur de izbândă în negocierile cu sultanul. Mehmet este exigent în această privinţă şi, din acest punct de vedere, îi seamănă modelului său, Alexandru cel Mare. Fiica celui mai nobil dintre nobilii Constantinopolului i-ar fi putut mângâia pe deplin vanitatea.
Nu m-am putut împiedica să-l întreb pe Manuil.
― De unde culegi toate informaţiile astea?
― Din aer, mi-a răspuns el simplu, ridicându-şi braţele. Sunt grec. Politica e în sângele meu. Dar nu ţin să fiu amestecat în isprăvile tale şi ale socrului tău. Prefer să le privesc de la distanţă, dacă-mi dai voie.
Am înţeles că, într-adevăr, el se afla mai în siguranţă aici, pe ziduri, decât acasă. Dacă Lukas Notaras mă va omori cu mâna lui sau va pune pe alţii să mă omoare, e de înţeles că şi el va fi omorât, ca martor al căsătoriei mele. Am meditat îndelung cum e mai bine, să rămână la Blaherne sau să-l trimit la Giustiniani. Numai că Poarta Sfântului Roman este un loc periculos pentru un bărbat bătrân şi şubred. Ca să mânuiască o armă, el nu-i în stare, fiindcă nu vede bine şi-i tremură genunchii. Dar ca să care pământ şi pietre, se poate descurca. De aceea, i-am spus să se alăture grupului de greci plătiţi de veneţieni ca să le facă diferite munci şi i-am poruncit să-şi poarte singur de grijă.
Cât despre mine, primul gând a fost să încalec pe cal şi să alerg în galop până la casa lui Lukas Notaras, ca să mi-o dea înapoi pe Anna, fiindcă Anna este soţia mea. La ce bun? În casa lui, Notaras ar putea prea bine să mă omoare. Ce lovitură teribilă a fost pentru el când a aflat că fiica lui, care fusese crescută să ajungă soţie de împărat, i-a înşelat încrederea şi a fugit cu cel mai dubios străin din Constantinopol! În palatul tatălui ei, ferecat cu broaşte, chei, zăvoare şi zăbrele, Anna îmi este inaccesibilă. Dar ea este soţia mea. De aceea, trebuie să mă feresc de tatăl ei. Cea mai simplă metodă de anulare a căsătoriei este moartea mea. Dar eu nu vreau să mor de mâna unui grec.
Veghez şi scriu. Din când în când închid ochii şi-mi sprijin fruntea fierbinte în mâini. Dar somnul nu are milă de mine. Oboseala construieşte dincolo de ochii mei chipul Annei. Gura ei. Ochii ei. Simt în mâini căldura obrajilor ei. Îi urmăresc formele trupului şi simt o flacără care mă străpunge. Niciodată n-am dorit-o cu mai multă îndârjire ca acum, când ştiu că am pierdut-o.
Gărzile se plimbă prin sălile palatului şi se opresc în dreptul fiecărei încăperi să asculte. Spun că au auzit zgomote ciudate care vin de sub pământ, care nu pot fi altceva decât prevestiri rele.
Aceleaşi zgomote ciudate au fost auzite de alţii înainte de asediu. Sub pământ sunt multe încăperi boltite şi rezervoare de apă uitate ale străvechiului oraş. Timpul zideşte şi năruie, ecoul pietrelor care cad aduce la suprafaţă zgomote ciudate. Tot aşa se năruie în inima mea bolţile secrete şi doar de zgomotul pietrelor care cad îmi sunt pline urechile.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:09 AM | message # 36
16 mai 1453
N-am putut dormi, deşi am avut ocazia să mă îmbăt de somn. În timpul războiului sunt atât de rare nopţile în care poţi să dormi liniştit; este un dar dumnezeiesc o noapte ca aceasta. Când, împins de nelinişte, am ieşit afară, stelele străluceau argintii pe bolta cerului în noaptea liniştită şi rece ca moartea. Mai era doar o oră până la ziuă.
În apropierea Porţii Caligaria m-am oprit şi am ascultat. Nu, nu erau doar bătăile inimii mele. Zgomotul venea de undeva de sub pământ. Apoi l-am văzut pe saxonul Johannes Grant, care se apropia cu o torţă aprinsă în mână. Se oprea în dreptul fiecărui butoi cu apă pregătit pentru stingerea eventualelor incendii şi se apleca. La început, am crezut că i s-a tulburat mintea sau că săvârşeşte vreun ritual vrăjitoresc, pentru că eram departe de zid şi nici un incendiu nu avea cum să se întâmple în acest loc.
M-a salutat în numele lui Hristos, a luminat cu torţa suprafaţa apei dintr-un butoi şi m-a îndemnat să privesc. La intervale scurte, apa făcea cercuri la suprafaţă, deşi totul în jur era liniştit şi nici un tun nu trăgea.
― Se cutremură pământul, am şoptit eu. Şi pământul tremură de durere pentru moartea oraşului.
El a izbucnit în râs, dar pe faţa lui se citea o spaimă de moarte.
― Oare tu nu înţelegi, Jean Ange, nici acum, când ai văzut cu ochii tăi? m-a întrebat el. Nu-i nimic, după ce vei înţelege, o să te cam ia cu fiori reci pe şira spinării. Dar mai bine ajută-mă deocamdată să ridic butoiul, fiindcă ajutoarele mele s-au dus să se culce.
Am reuşit să târâm amândoi butoiul câţiva paşi mai încolo, apoi Grant a ciocănit pământul pe care fusese aşezat butoiul. L-am mişcat înapoi şi din nou au apărut cercuri la suprafaţa apei. Pe mine a început să mă bântuie o teamă superstiţioasă, de parcă asistam la o experienţă de magie neagră. Cercetându-i faţa, nu m-am mai îndoit că Johannes Grant este magician.
El mi-a arătat beţele pe care le înfipsese din loc în loc în pământ, începând din apropierea zidului, şi a spus:
― Pământul este pietros. După cum se observă, au trebuit să sape în zigzag, cum sapă cârtiţele. Este interesant de văzut cât vor mai avea de gând să sape până ce vor ieşi la lumina zilei. Şi înspăimântător în acelaşi timp.
― Cine? l-am întebat eu nedumerit.
După experienţa îngrozitoare a ultimelor nopţi, în mintea mea obosită nu mai era loc decât de duhuri rele, de aceea nici nu m-am gândit la turci.
― Turcii, a spus el. Lucrează sub picioarele noastre. Dar tu ce ai? Te-ai prostit?
― Cum e posibil? am strigat eu.
Dar în aceeaşi clipă mi-am amintit că sultanul Mehmet angajase săpători de la minele din Serbia. De altfel, turcii încercaseră şi în alte asedii să sape galerii subterane sub ziduri, dar cum pământul este pietros, toate tentativele lor au fost nereuşite. De aceea, nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, deşi ar fi trebuit să ne întrebăm cum de au crescut grămezile de pământ din afara zidurilor. Dar urme de săpături nu au fost văzute nicăieri, aşa că nimeni nu şi-a mai pus nici o întrebare.
Pentru moment, mi-am uitat propria supărare şi am început să fiu la fel de interesat ca şi Grant de acest subiect. Totul îmi era clar:
― Au fost teribil de vicleni, am spus eu. Au început să sape la adăpostul colinei, care nu poate fi văzută decât de la cinci sute de paşi de zid. De altfel, acest loc este cel mai nimerit, fiindcă nu există zid exterior, ci doar zidul cel mare, care-i mult mai bine întărit decât oriunde. Dar ei au depăşit de-acum zidul. Ce-i de făcut?
― Trebuie să aşteptăm, a răspuns Grant. Nu-i nici o primejdie acum, după ce am stabilit pe unde trece tunelul. Deocamdată ei sunt încă sub pământ, la adâncime. Până când vor începe să sape spre suprafaţă, avem încă timp să chibzuim ce putem face.
S-a uitat îndârjit spre mine şi a spus:
― Eu însumi am săpat galerii sub ziduri. Ce muncă îngrozitoare! Nu ai aer. Sufletul ţi-e persecutat. Este o moarte cumplită să mori ars sau înecat într-o galerie de cârtiţă.
După ce a terminat de cercetat toate butoaiele, m-a dus până la galeriile secundare ce se întind de-a lungul zidului, unde a cercetat tobele pe a căror membrană presărase boabe de mazăre. Observând locurile de pe care boabele de mazăre săriseră, a completat traseul tunelului săpat de turci. Era de fapt o confirmare a traseului stabilit, fiindcă boabele de mazăre indicau aceleaşi direcţii.
― O galerie subterană nu-i periculoasă decât dacă nu este descoperită la timp, a spus el. Din fericire pentru noi, se pare că turcii vor să-şi continue săpăturile până în oraş. Dacă s-ar fi mulţumit să sape o grotă sub zid, pe care s-o umple cu lemne şi apoi să-i dea foc, ar fi reuşit să dărâme o foarte mare parte din zid. Sau, cine ştie, poate că nu-i posibil, din cauza fundaţiei zidului. Probabil că-i sinuoasă galeria pe care au săpat-o între fundaţie şi pământul pietros.
Pe când stelele se stingeau pe cer, el a început să-mi povestească cum poate fi împiedicată o ofensivă printr-un canal subteran doar cu ajutorul unui butoi cu pucioasă aprinsă, al cărui curent de aburi otrăvitori este dirijat înspre galeriile duşmanilor.
― Există multe metode, mi-a explicat el. Dacă galeriile sunt umplute cu apă, turcii vor muri înecaţi ca nişte şobolani. O galerie plină cu apă devine inutilizabilă. Şi mai grozav este să-i împroşti şi să-i prăjeşti cu focul grecesc, fiindcă bârnele care susţin pereţii galeriei iau foc şi galeria se surpă în acelaşi timp. Dar cel mai interesant este să stai la pândă şi să le urmăreşti mişcările, iar la momentul potrivit să-i culegi. Prin tortură, poţi afla dacă mai există alte galerii.
Vorbele lui, rostite cu atâta sânge rece, m-au zguduit. M-am gândit la oamenii plătiţi de sultan care săpau în pământ cu respiraţia tăiată din cauza lipsei de aer, transpiraţi şi nefericiţi, nebănuind îngrozitoarea moarte ce li se pregăteşte. Erau sârbi, deci fraţi întru credinţă cu grecii. Dar Grant mă privea cu ochii lui negri în continuă mişcare fără a mă putea înţelege.
― Dar eu nu sunt un om crud, a spus el deodată, de parcă voia să se justifice în faţa încremenitei mele uimiri. Pentru mine, toate aceste lucruri nu sunt decât matematică. O muncă interesantă, care-mi permite să calculez pe săturate.
Semăna cu un motan mare şi negru care se pregăteşte să atace o colonie de şoareci.
Apoi cerul de deasupra capetelor noastre s-a luminat. Dealurile Perei au început să se înroşească, dinspre tabăra turcilor s-au auzit salvele de tun care anunţau deşteptarea. Din palatul Blahernelor şi din încăperile boltite ale zidului au început să apară, căscând şi întinzându-se, oamenii. Unii s-au apropiat şi au privit uimiţi când spre noi, când spre butoaiele de apă aşezate în ordine ciudată. Şi-au strâns supăraţi chingile armurilor şi au urcat apoi pe zid ca să-i înlocuiască pe cei care fuseseră de veghe noaptea.
Apoi a sosit cu paşi repezi Lukas Notaras, purtând pe umeri o mantie verde din brocart imperial şi s-a apropiat de mine. Cei doi fii ai lui îl urmau ţinând mâinile încleştate pe teaca spadelor. Dar nu era însoţit de nici o altă suită. Instinctiv, am făcut un pas înapoi, ajungând lângă Johannes Grant, care privea apa dintr-un butoi. Notaras s-a oprit. Rangul pe care-l avea îl împiedica să ocolească butoiul pentru a ajunge în faţa mea. Nici n-ar fi putut porunci gărzilor să mă aresteze, fiindcă Blahernele erau păzite de soldaţi veneţieni.
― Vreau să-ţi vorbesc, Ioannis Anghelos, a spus el. Confidenţial.
― Dar nu am nici un secret, i-am răspuns eu.
Chipul lui întunecat şi mândru avea o expresie rigidă, care nu mă îmbia câtuşi de puţin să-l urmez în vreun loc închis, unde ar fi putut să mă omoare ca pe un miel.
Tocmai se pregătea să spună ceva, dar, uitându-se din curiozitate în butoiul pe care-l cerceta Grant şi apoi privindu-l pe acesta, a înţeles fără nici o explicaţie despre ce este vorba. Tunurile turcilor îşi începuseră ofensiva. Simţul lui politic s-a deşteptat şi, fără să mai spună o vorbă, s-a depărtat grăbit de noi, la fel cum sosise. Fiii lui mi-au aruncat o privire ciudată, apoi şi-au urmat tatăl.
Cercetările secrete ale lui Grant erau cunoscute. Deci Notaras încă nu se dăduse cu turcii, din moment ce a alergat imediat la împărat pentru a-i împărtăşi noutatea. Onoarea descoperirii îi aparţinea şi, în acelaşi timp, reuşea să recâştige încrederea împăratului. Bineînţeles, împăratul Constantin a sosit repede. Era însoţit doar de câţiva sfetnici mai apropiaţi.
― Megaducele te-a jefuit de gloria ce ţi s-ar fi cuvenit, i-am spus eu lui Grant.
Dar Johannes Grant mi-a răspuns:
― Eu nu am venit la Constantinopol pentru glorie. Tot ceea ce mă interesează este să-mi sporesc cunoştinţele.
Dar după ce a ajuns din nou lângă noi, megaducele Notaras l-a bătut prieteneşte pe umăr pe Johannes Grant, explicându-i împăratului importanta descoperire pe care o făcuse viteazul saxon. Împăratul s-a arătat şi el satisfăcut şi i-a făgăduit lui Grant o mare recompensă, încredinţându-le lui şi lui Notaras misiunea de a distruge toate galeriile turcilor; în acest scop, el a poruncit să fie detaşaţi câţiva oameni de pe zidul de apărare. I-a mai spus lui Grant că şi specialiştii imperiali sunt la dispoziţia sa.
Se înţelege că i-am trimis vorbă lui Giustiniani, care a venit călărind într-un suflet pentru a participa la veselia generală. Şi bailul Veneţiei, Minotto, a apărut cu faţa lui prosperă şi îmbujorată, dar nu era în apele sale, chiar dacă-şi petrecea nopţile în patul imperial din Palatul Blahernelor. Profitând de situaţie, Grant a ales câţiva dintre specialiştii împăratului pentru a-l ajuta şi a început să caute oameni care au mai lucrat în galerii subpământene.
De îndată ce au aflat despre ce este vorba, specialiştii împăratului au început să construiască pereţii mobili cu lame tăietoare de sabie, în interiorul cărora urma să fie pus butoiul cu pucioasă prevăzut cu un coş de evacuare a fumului şi aburului otrăvitor. Lukas Notaras se agita în jurul lor şi le transmitea sugestiile pe care împăratul, Giustiniani şi bailul Veneţiei le dădeau, privindu-i cu interes.
Apoi Grant a ales câţiva oameni simpli care să supravegheze butoaiele şi tobele, dar i-a trebuit ceva timp ca aceştia să poată înţelege despre ce este vorba şi ce aveau de făcut. La început, la fiecare foc al tunurilor turcilor, văzând ei boabele de mazăre rostogolindu-se de pe tobe, alergau îngroziţi şi anunţau că turcii au şi ajuns la suprafaţa pământului.
După ce a isprăvit de organizat totul, Johannes Grant i-a spus împăratului:
― N-am venit la Constantinopol nici pentru a câştiga aur, nici pentru glorie. Ceea ce m-a împins să mă angajez în slujba Bizanţului a fost nevoia de a mă apropia de ştiinţa grecilor. Nu am eu prea mult timp liber în aceste zile, ce-i drept, dar îngăduie-mi să citesc cel puţin catalogul bibliotecii tale, să răsfoiesc manuscrisele din pivniţa bibliotecii şi să împrumut textele lui Pitagora pentru a le putea citi la lumina opaiţului. Ştiu că eşti în posesia scrierilor lui Pitagora şi Arhimede, dar bibliotecarul tău le păzeşte ca un câine turbat şi interzice să fie aprinsă o lumânare sau un opaiţ în bibliotecă.
Cererea lui Grant nu a fost pe placul împăratului Constantin, al cărui chip palid şi supt s-a crispat de nelinişte. Evitându-i privirea, el a spus:
― Bibliotecarul meu îşi face doar datoria. Funcţia lui este ereditară. El se conduce după un ceremonial de mult stabilit. Eu însumi nu pot modifica regulile bibliotecii. A aduce în acest moment la suprafaţă manuscrisele îngropate ale filozofilor păgâni este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Noi nu avem nevoie decât de un singur ajutor, o ştii. Nici Pitagora, nici Arhimede nu ne poate salva. Doar lisus Hristos, care şi-a dat viaţa pentru a ispăşi păcatele noastre şi a înviat din morţi, este salvarea noastră, a tuturor.
Iar Johannes Grant a spus abia auzit:
― Dacă voi nu mai aveţi nevoie decât de ajutorul lui, la ce bun să-mi risipesc ingeniozitatea şi să mă istovesc în calcule matematice pentru a-i împiedica pe turci să pătrundă în acest oraş?
Dar împăratul, agitându-şi enervat mâinile, i-a spus:
― Manuscrisele filozofilor greci sunt moştenirea noastră eternă, de aceea nu vrem să transmitem tradiţiile scrise barbarilor, care le-ar putea falsifica.
Giustiniani a tuşit cu înţeles, iar bailul Minotto şi-a rotit jignit ochii lui înroşiţi. După plecarea lui Grant, împăratul le-a spus pe un ton împăciuitor că apelativul barbar nu are nici o legătură cu latinii. Dar Grant, le-a explicat împăratul, fiind saxon, se înţelege că este de origine barbară.
Cu două ore înainte de a apune soarele, flota turcilor a vâslit dinspre Portul Celor Două Coloane până ce a ajuns la lanţ şi a încercat să-l rupă trăgând cu tunurile mici şi cu bombardele. Dar corăbiile masive ale veneţienilor au ripostat imediat şi au tras în navele turcilor producându-le multe stricăciuni, chiar şi incendii. Galerele turceşti din Cornul de Aur nu au atacat din spate, după cum se temuse Aloisio Diedo, ceea ce înseamnă că sultanul a intenţionat doar să-i întărâte pe apărătorii veneţieni din Golful Perei.
După acest incident, Aloisio Diedo s-a dus la împărat să se plângă şi i-a spus că, fără îndoială, turcii au observat când au fost golite cele trei corăbii veneţiene de încărcătură şi când soldaţii şi marinarii de pe ele au fost trimişi pe ziduri. Şi i-a mai spus împăratului că el nu mai este sigur că poate apăra lanţul când numărul apărătorilor s-a micşorat aşa de mult.
Chiar dacă flota veneţienilor a dat o atât de mare importanţă acestui atac neînsemnat, este clar că turcii nu au urmărit altceva decât să-i determine să nu se mai desprindă de pe corăbiile lor. Giustiniani a spus dispreţuitor:
― Marele atac al turcilor asupra lanţului a fost tot atât de periculos ca boabele de mazăre cu care un copil vrea să omoare un elefant. Dar fiecare apărător are impresia că ceea ce face el este cel mai important lucru şi se grozăveşte cu meritele lui. Să-şi vadă Diedo de portul lui şi să nu se bage în treburile altora! Eu am în grijă oraşul. Blahernele au primit ajutoare, dar acolo nu mai este nici un pericol, în afară de galeriile acelea de cârtiţă pe care le sapă turcii. La drept vorbind, singurul pericol adevărat este aici, la Poarta Sfântului Roman.
Şi a mai spus cu invidie:
― Lasă-i să păzească găurile de cârtiţă! Chiar de-ar reuşi turcii să iasă la suprafaţă, tot nu se vor putea strecura pe acolo prea mulţi deodată. Dacă miliţia de război va fi vigilentă, niciodată nu vor reuşi turcii să iasă prea mulţi pe sub pământ în oraş. Asta-i doar o vicleană uneltire a sultanului, ca să ne pierdem speranţa.
Grant a ordonat să se sape contragaleria, după care nefericiţii turci săpători ce se aflau în acea vreme acolo au fost împroşcaţi cu focul grecesc şi sufocaţi cu fumul otrăvitor. De fapt, nu a fost nevoie de scos mai mult de două coşuri mari cu pământ. Galeria turcilor nu era săpată prea în profunzime, aşa că prin deschiderea făcută turcii au putut fi stârpiţi fără nici o greutate.
Toată ziua au lovit tunurile cu o furie sporită, în marele zid au apărut noi spărturi înspăimântător de largi. Din oraş au venit de bunăvoie femei, copii şi bătrâni ca să ajute la repararea zidului. Teama şi groaza generează puteri neaşteptate. Au cărat pietre şi coşuri de pământ care, chiar şi pentru bărbaţii zdraveni, sunt prea grele. Şi au spus:
― Mai bine murim lângă bărbaţii, taţii şi fiii noştri decât să ajungem sclavi la turci!
Bărbaţi fără nici o cămaşă de zale pe ei se clatină pe lângă şanţul de apărare şi scot de acolo tot ce au aruncat turcii ca să-l umple. Cât vezi cu ochii, pământul este gol, nu mai găseşti o tufă nici pe dealul Perei, nici pe malul Bosforului.
Exista o singură consolare. Când împreună cu alţii îşi trăieşte nefericirea, când împreună cu alţii urmează să moară, omul devine mai mic şi nefericirea lui personală se pierde printre nefericirea celorlalţi. Ce însemnătate mai are oare dacă eu mă pierd, când ochii copiilor cu feţe palide lucesc de groază la fiecare lovitură a tunurilor şi când femeile însărcinate nasc înainte de a le veni sorocul? Beţia morţii colective topeşte neliniştea. Viaţa nu are nici o importanţă şi nu este altă moarte mai bună decât aceea pe care o împărţi cu poporul tău.
Dar toţi aceşti oameni simpli nu cer altceva decât să trăiască. Nefericiţi, săraci, chiar şi în sclavie, numai să trăiască.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:10 AM | message # 37
17 mai 1453
În zori, flota turcă s-a apropiat vâslind dinspre Bosfor spre lanţ, dar s-a oprit şi mai departe decât ieri. Veneţienii au deschis focul şi au tras aproape o sută de ghiulele fără să le provoace duşmanilor nici o pierdere importantă. Marinarii veneţieni s-au lăudat mai apoi că au fost victorioşi. Ba au şi spus:
― Dacă toţi cei de pe ziduri şi-ar face datoria ca noi, n-ar mai fi nici o bătălie în oraş!
Dar eu sunt convins că aceasta n-a fost decât o tactică a sultanului pentru a împiedica transferarea altor veneţieni pe zidul de apărare. Este un motiv suficient această întărâtare ca veneţienii să nu-şi mai părăsească de acum încolo corăbiile.
Sunt mulţi cei care doresc să supravegheze apa din butoaie însă Grant nu i-a ales decât pe bărbaţii care n-au putere să poarte arme, dar au o vedere bună. Când văd doar o uşoară mişcare a apei din butoaie, multora dintre bătrâni le este teamă că turcii au şi ajuns la suprafaţa pământului. Alţii ameţesc tot privind în apa şi încep să aibă vedenii. Iar bărbaţii care până acum au apărat zidurile sunt atât de obosiţi, încât pot dormi şi-n picioare pe lângă butoaie. Paza butoaielor în timpul zilei este, de fapt, inutilă, fiindcă apa se clatină la fiecare bubuitură de tun. De aceea, generos, Grant le-a dat voie supraveghetorilor să doarmă în timpul zilei, în liniştea nopţii, se observă mai bine mişcările turcilor din galeriile subterane.
M-am gândit că supravegherea butoaielor ar fi tocmai potrivită pentru bătrânul Manuil, de aceea am plecat în căutarea lui. Dar Manuil găsise un mod de a părăsi zidul şi de a le câştiga prietenia veneţienilor. Fiind un bun cunoscător al caselor de desfrâu din oraş şi a femeilor dispuse să-şi vândă trupul pe fructe uscate şi pâine proaspătă, le înlesnea acestora intrarea la Blaherne. De altfel, lângă Poarta Blahernelor erau şi adolescente, care aşteptau cu nerăbdare să se vândă soldaţilor veneţieni. L-am întâlnit pe Manuil tocmai când era pe cale să plece spre oraş. Purta în spinare un coş imens încărcat cu mâncare. Avea o hârtie de liberă trecere prin oraş autentificată cu sigiliul bailului Veneţiei, aşa că nu se mai temea de poliţia de război. Mi-a spus cu mult entuziasm că, dacă va mai dura un timp oarecare asediul, va ajunge un om bogat.
Dar văzându-mi tăcerea reprobatoare, s-a supărat şi a spus:
― Fiecare îşi este sieşi mai aproape; în tot oraşul se fac schimburi la negru pe baza certificatelor de liberă trecere eliberate fie de împărat, fie de genovezi sau de veneţieni. Mulţi s-au îmbogăţit şi rari sunt aceia care s-au ales doar cu spinarea jupuită. Unde este cerere, acolo este şi ofertă. Asta-i legea suverană a lumii. Iar dacă nu te grăbeşti, se găseşte întotdeauna unul mai viclean care să se aleagă cu câştigul. Oare nu-i mai bine dacă delicatesele veneţienilor ajung în gura grecilor decât în aceste burdihanuri revărsate? Află că nu-i vina mea dacă bărbaţii graşi şi robuşti sunt încercaţi de patimi rele şi caută femei şi băieţi tineri ca să-şi potolească, între două bătălii, simţurile aţâţate.
A continuat şi mai înverşunat:
― Veneţienii sunt prietenii noştri, îşi riscă viaţa pentru oraşul nostru. Oare este o crimă dacă o fată tânără îşi sacrifică virginitatea şi se distrează cu ei pentru a câştiga bani cu care să cumpere pâine pentru părinţi? Sau dacă o femeie respectabilă se întinde un pic pe spate ca să obţină în schimb delicatese de care n-a mai avut parte de multă vreme? Toate acestea se făptuiesc întru slava lui Dumnezeu şi pentru binele creştinătăţii, cel puţin aşa spun veneţienii. Aşa că, stăpâne, nu te mai împotrivi legilor fireşti ale lumii, că tot nu vei reuşi să schimbi nimic. Suntem toţi nişte păcătoşi, asta-i.
Cum eu mă închisesem în tăcerea omului care nu poate admite asemenea nelegiuiri, el a încercat să se justifice şi a adăugat:
― Dacă într-adevăr este nevoie de mine, voi lua un cuţit de măcelar şi voi urca pe ziduri. Dar atât timp cât nu-i absolut necesar, lasă-mă să fiu şi eu fericit în felul meu. Dacă voi reuşi să ascund destui bani, poate că-mi voi putea răscumpăra viaţa când vor intra turcii în oraş. Şi chiar dacă acest asediu va mai dura, e mai bine dacă am şi eu banii mei, pe care, oricum ai lua-o, tot îi va câştiga cineva, poate şi mai lipsit de scrupule decât mine. Uită-te în jurul tău şi încearcă să nu închizi ochii în faţa realităţii! Arhonţii, ba chiar şi cei din familia împăratului ne dau nouă, bărbaţilor săraci, cel mai bun exemplu de cupiditate. Aruncă o privire în încăperile comandanţilor veneţieni sau în pântecele corăbiilor lor. Vei vedea cu câtă râvnă şi devotament doamnele înaltei societăţi bizantine se străduiesc să-i distreze pe aliaţii noştri latini, în timp ce bărbaţii lor apără zidurile oraşului.
― Vai de noi, bieţii greci! am rostit eu.
― Nu! m-a contrazis Manuil. Spune mai degrabă: Vai de noi, bieţii oameni! Toţi suntem la fel în inima noastră. Şi grecii, şi turcii, şi latinii, şi francii.
El are dreptate. Cine sunt eu ca să-l pot judeca? În felul lui, fiecare îşi împlineşte destinul.
În zadar am aşteptat ca Lukas Notaras să mă caute, în cursul zilei l-am întâlnit de mai multe ori şi, de fiecare dată, pe chipul lui am văzut aceeaşi privire duşmănoasă şi rău prevestitoare. Iar de la fiica lui nu am primit nici un semn de viaţă.
Încremenit în propria-mi neputinţă, m-am gândit să fac o faptă bună. Poate că Johannes Grant îi va sluji fiarei ce va să vie, dar ca om el îmi este drag. Îmi sunt dragi ochii lui neliniştiţi, îi admir modul cum gândeşte. De ce să nu fie şi el, în felul lui, fericit, atât timp cât se mai poate? De aceea m-am dus la bibliotecă şi i-am vorbit bibliotecarului imperial, un bărbat care, după ce că n-are nici un dinte în gură şi-i surd de-o ureche, umblă îmbrăcat în veşminte de ceremonie, împodobite cu însemnele importantului său rang, acum, când toată lumea se agită pe ziduri şi turcii bombardează cu înverşunare oraşul.
I-am povestit că galeria săpată de turci se îndreaptă în mod vădit spre bibliotecă, de unde turcii speră că vor putea pătrunde cu mai multă uşurinţă în oraş, ocrotiţi de întunericul subpă-mântean al bibliotecii. Bibliotecarul este un om plin de el până peste urechi şi de importanta sa misiune, aşa că, neputând să se mai gândească şi la altceva, nu a avut nici o suspiciune şi m-a crezut pe dată.
― Dar nu se poate! a strigat el opărit. Asta nu se va întâmpla niciodată! Ei ar putea să calce din greşeală cu picioarele peste manuscrise preţioase şi să le distrugă. Şi dacă nu vor fi atenţi când vor umbla cu torţele aprinse? O, Doamne! Dacă vor lua foc cărţile? Ar fi o pierdere irecuperabilă pentru umanitate.
Aşa se face că l-am sfătuit să-i ceară ajutor lui Johannes Grant, care, fără îndoială, i-am spus eu, va găsi un mod ingenios de a-i apăra preţioasa bibliotecă. Pus în faţa acestei primejdii, bibliotecarul a acceptat să se umilească în faţa unui saxon şi, luându-l de braţ, l-a condus pe Grant ca să vadă pivniţele bibliotecii până în cele mai îndepărtate unghere. Grant a luat cu el şi o ciutură cu apă şi i-a promis naivului bibliotecar că va supraveghea el însuşi de vor fi semne ameninţătoare care să ateste că turcii sunt în apropiere. Iar bibliotecarul i-a îngăduit să folosească un opaiţ pentru a putea observa suprafaţa apei din ciutură. Animat de un entuziasm neobişnuit, bibliotecarul a scos apoi din teacă o sabie ruginită de vreme şi s-a jurat că doar peste cadavrul lui vor putea trece turcii să-i pângărească biblioteca. Şi în mintea lui dezorientată de om bătrân a început să crească ideea că asediul Constantinopolului a fost plănuit de sultan doar pentru a pune mâna pe nepreţuitele comori ale bibliotecii imperiale.
De-ar fi ştiut el că de multă vreme veneţienii folosesc paginile cărţilor sfinte pentru a aprinde focul pe pardoseala de marmură a Palatului Blahernelor şi pentru a lansa săgeţi aprinse în tabăra turcilor!
Dar n-a avut parte saxonul de linişte ca să se poată bucura de lectura cărţilor mult râvnite. După căderea întunericului, a fost chemat de urgenţă în apropierea Porţii Caligaria. Acolo, doar la o sută de paşi de tunelul dintâi, se auzea un zgomot surd care anunţa că turcii vor ajunge la suprafaţa pământului în apropierea fundaţiei marelui zid. În mare grabă, Johannes Grant a făcut tot felul de calcule matematice, apoi le-a arătat lucrătorilor unde să sape pentru a le ieşi turcilor în întâmpinare. Bănuiesc că el a vrut să termine cât mai repede cu turcii pentru a se putea întoarce în bibliotecă.

18 mai 1453
Sfârşitul este aproape. Nimic nu-l poate împiedica. Spaima pe care am încercat-o noi astăzi nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce am trăit până acum.
După ce vestea că turcii încearcă să pătrundă prin galerii subterane s-a răspândit în tot oraşul, oamenii au intrat în panică şi nu puţini au fost aceia care ziua în amiaza mare au văzut fantome plimbându-se pe stradă. Alţii au pretins că noaptea ar fi auzit voci venind de sub pământ chiar şi în centrul oraşului. Dar azi-dimineaţă, în zori, în apropierea Porţii Sfântului Roman, am văzut o arătare înspăimântătoare; în întunericul nopţii, cu o rapiditate de necrezut, doar în câteva ore, ca şi cum ar fi fost purtaţi de duhuri nevăzute, turcii au construit o imensă fortăreaţă mobilă din lemn, aşezată pe roate, aproape de marginea şanţului, doar la treizeci de paşi depărtare de zidul exterior la repararea căruia au lucrat toată noaptea o mulţime de greci. Cum de a fost posibil, nimeni nu poate înţelege.
Acest bastion mobil avea trei etaje şi depăşea în înălţime zidul exterior al oraşului. Schelăria de lemn, inflamabilă, era ocrotită de câteva rânduri de piei de bou şi de cămilă; împotriva pereţilor lui dubli, umpluţi cu pământ, neînsemnatele noastre tunuri erau neputincioase. Printr-o ferestruică se lansau săgeţile, iar de pe platforma nivelului superior, începând de dimineaţă, o catapultă a aruncat cu înverşunare blocuri de piatră în fortificaţiile noastre provizorii, făcând stricăciuni şi în zidul cel mare. Între acest turn de lemn şi tabăra lor, turcii au construit un coridor acoperit, lung de cinci sute de paşi, ca apărătorii turnului să poată umbla fără teamă într-un sens şi în altul.
Şi în timp ce de la nivelurile superioare ale turnului zburau săgeţile, bolovanii şi vasele cu foc menite să incendieze palisadele noastre, partea de jos a fost folosită pentru umplerea şanţului cu pământ, pietre, lemne, vreascuri şi zidărie prăbuşită. Pe când noi priveam îngroziţi spre monstruosul turn, s-a deschis deodată o ferestruică în partea lui superioară şi un vas cu foc a zburat spre zid, fără să fi fost acolo nici un om care să-l arunce sau să-l catapulteze. Din fericire, bătaia acelui mecanism era prea scurtă pentru a putea face vreo pagubă.
În acelaşi timp, atât tunurile mari, cât şi cele mici au început să tragă neîntrerupt înspre zidul din faţa turnului mobil. Giustiniani nu a avut încotro şi a trebuit să-şi retragă apărătorii. Nici în parateichion nu a mai fost un loc sigur, fiindcă, la amiază, o parte a zidului exterior a fost făcută una cu pământul.
Curios, Grant a venit şi el să privească minunea. A măsurat din ochi dimensiunile turnului, şi-a făcut câteva însemnări, apoi a spus:
― Chiar dacă componentele acestui turn ar fi fost construite înainte de a fi fost aşezat el aici, asamblarea lui într-o noapte este, într-adevăr, un tur de forţă şi o dovadă a nemaipomenitului talent organizatoric al turcilor. Turnul în sine nu aduce nimic nou. Toate aceste tipuri de maşinării sunt la fel de vechi ca şi zidurile şi au fost frecvent folosite în asedii. Dar dimensiunile lui sunt extraordinare, depăşind de departe toate turnurile de asalt folosite de greci şi de romani. Dacă n-ar fi existat şanţul de apărare, turcii ar fi putut folosi turnul ca pe un berbec de atac împotriva zidului.
După ce l-a examinat cât l-a examinat, Grant a plecat înapoi la Blaherne oarecum nemulţumit, fiindcă nu văzuse nimic nou. Dar Giustiniani scrâşnea din dinţi şi clătina din cap de supărare. Apariţia turnului în sectorul comandat de el, fără ca nimeni să fi remarcat, era ca o insultă asupra propriei lui persoane. A spus doar atât:
― Să avem răbdare până la noapte! Ceea ce un om poate construi, un altul poate distruge.
Dar această fortăreaţă vie, care scuipa foc, săgeţi, bolovani şi ghiulele, era prea înspăimântătoare şi nimeni nu l-a crezut. Descumpănit, împăratul a plâns când a văzut în parateichion cadavrele lucrătorilor greci. Nici nu mai putea fi vorba despre repararea zidului atât timp cât diabolicul turn îl domina.
Spre seară, proiectilele tunului cel mare au reuşit să lovească în plin şi, chiar în faţa turnului mobil, o bună bucată de zid s-a prăvălit până în şanţul de apărare, omorând în cădere câţiva greci şi latini, care stăteau la adăpost într-un unghi mort al zidului. Turcii au acţionat în grabă şi au împins turnul la momentul potrivit, pentru a nu fi răsturnat de bucăţile în cădere ale zidului năruit. Turnul a scrâşnit şi s-a clătinat, dar de căzut nu a căzut. Mulţi bărbaţi cu experienţă au afirmat că nu mai este nevoie de prea multe proiectile concentrate în acelaşi loc ca tot zidul să se prăbuşească şi turcii să intre în oraş. Chiar dacă, pentru numele lui Hristos, tinerii greci şi călugării au reparat întotdeauna cu multă râvnă stricăciunile zidului şi sângele lor s-a risipit în van, morţii nu se întorc să care pământ ca să umple spărturile din zid. În timp ce toţi comandanţii încercau să găsească o strategie aplicabilă în această situaţie disperată, Giustiniani şi-a descărcat toată mânia pe megaducele Lukas Notaras, cerându-i cu aroganţă cele două tunuri de pe zidul maritim, care şi aşa trag în vânt fără să nimerească galerele turcilor.
― Am nevoie de pulbere şi de tunuri pentru a apăra oraşul, i-a spus arţăgos Giustiniani. Şi aşa s-a risipit destulă pulbere fără nici un rost.
― Tunurile sunt ale mele, i-a răspuns cu răceală megaducele. Iar pulberea am plătit-o cu banii mei. Până acum a şi fost scufundată o galeră, iar multe altele sunt grav avariate. Dar dacă aşa vrei, eu sunt dispus să economisesc pulberea, însă tunurile nu le voi muta de acolo. Sunt indispensabile pentru a-i ţine la distanţă pe turci. Tu ştii prea bine că zidul maritim este punctul cel mai slab al apărării.
― Atunci la ce dracu' sunt bune corăbiile veneţienilor, dacă nu-s nici măcar în stare să ţină la distanţă prăpăditele de galere turceşti? Motivele pe care le invoci tu nu-s decât pretexte şi prefăcătorii, pentru a slăbi apărarea în punctul cel mai expus. Te cunosc ca pe un cal breaz. Inima ta e neagră ca barba turcilor.
― Fraţilor! a strigat atunci împăratul. Pentru numele lui Hristos, nu mai agravaţi cu certurile voastre situaţia, fiindcă şi aşa este destul de proastă! Datorită vigilenţei megaducelui Notaras a fost împiedicată invazia subterană a turcilor. Dacă el apreciază că pentru apărarea zidului maritim sunt necesare tunurile, trebuie să fie ascultat. Sărutaţi-vă mai bine ca fraţii şi uitaţi cearta, pentru că toţi luptăm doar pentru aceeaşi cauză!
― Eu sunt dispus să-l pup în cur şi pe diavol dacă-mi dă tunuri şi pulbere, a protestat grosolan Giustiniani. Dar megaducele nu-mi dă nici de unele, nici de altele, aşa că nu mai pup pe nimeni.
Nici Lukas Notaras nu părea dornic să-l sărute pe Giustiniani. S-a depărtat cu un aer ofensat, lăsându-l să se sfătuiască cu împăratul asupra atacului împotriva turnului mobil.
Dar după ce am stat eu o oră în apropierea megaducelui, mândria mi s-a năruit. Am alergat după Lukas Notaras, l-am oprit şi i-am amintit:
― Doreai să vorbeşti confidenţial cu mine. Oare ai uitat?
Spre marea mea surprindere, mi-a zâmbit amical şi a spus:
― Ai ofensat onoarea familiei mele, Ioannis Anghelos, şi ai întărâtat o fată să se revolte împotriva tatălui ei. Dar fiindcă trăim şi aşa vremuri rele, nu mă îndeamnă inima să mă cert cu tine. Eu îmi iubesc fiica. Nu am putut rămâne insensibil la rugăminţile ei. Cât despre iertarea pe care ţi-aş putea-o da pentru modul latin, lipsit de respect, în care te-ai apropiat de Anna, doar de tine depinde.
Nevenindu-mi parcă să-mi cred urechilor, l-am întrebat:
― Atunci o să-mi îngădui s-o revăd pe fiica ta Anna, soţia mea?
Chipul i s-a întunecat deodată şi a spus:
― Nu vorbi despre fiica mea numind-o soţie! Dar îţi îngădui bucuros s-o întâlneşti şi să-i vorbeşti. Poate că-i mai bine dacă ea însăşi îţi va prezenta exigenţele mele. Ea este fiica tatălui ei. Eu am încredere în inteligenţa ei, chiar dacă în ultima vreme n-a prea folosit-o, lăsându-se doar în voia inimii din cauza ta.
― Să te binecuvânteze Dumnezeu, Lukas Notaras, i-am spus eu din tot sufletul. M-am înşelat în privinţa intenţiilor tale. Eşti un adevărat grec.
A zâmbit oarecum stânjenit şi a spus:
― Ceea ce-ţi doresc şi ţie.
― Când aş putea s-o revăd? l-am întrebat.
Iar el mi-a răspuns râzând:
― Încalecă pe armăsarul meu şi du-te acasă la mine! De două zile ea te aşteaptă cu nerăbdare. Dar eu cred că puţină aşteptare nu strică, aşa vă mai liniştiţi şi unul, şi celălalt.
Aş fi putut să mă îndoiesc de multa lui bunăvoinţă. Dar fără să mă mai gândesc la tunuri şi la turci, la Blaherne şi la treburile mele, am încălecat pe calul lui Notaras şi am traversat oraşul în galop până la malul Mării Marmara. Recunoscând calul megaducelui, patrulele poliţiei de război nu m-au oprit. Şi am chiuit triumfător de pe spinarea calului ce mă purta spre ea. Ziua de mai mi s-a părut nespus de senină şi de aurită, chiar dacă realitatea era cu totul alta, iar zidurile Constantinopolului se înecau în funingine şi fum.
După ce am ajuns în dreptul palatului simplu din piatră, am priponit animalul de un inel al zidului. Alergând ca un tânăr înfierbântat la prima iubire, am ajuns în dreptul porţii principale şi am bătut. Abia atunci m-am gândit la înfăţişarea mea, m-am scuturat de praf, mi-am şters cum am putut funinginea de pe faţă şi am scuipat în palmă, încercând să-i dau apoi armurii o oarecare strălucire.
Mi-a deschis un servitor înveşmântat în alb şi albastru, dar nu am avut ochi să-l văd prea bine. Abia am intrat în vestibul că Anna Notaras, zveltă şi frumoasă, a alergat spre mine cu ochii strălucind de bucurie.
Era atât de frumoasă şi tânără în palatul părinţilor ei şi nu am îndrăznit s-o strâng în braţe, ci am rămas cu răsuflarea tăiată să o privesc. Avea gâtul neacoperit, buzele şi sprâncenele pictate, plutea în jurul ei parfum de hiacint, la fel ca prima dată.
― În sfârşit! a şoptit ea.
Mi-a prins capul între mâini şi mi-a sărutat gura. Avea obrajii fierbinţi de aşteptare.
N-o păzea nimeni. Nu venea din încăperile ferecate cu multe zăvoare, rezervate femeilor. Acest lucru nu l-am putut înţelege.
M-a luat de mână şi m-a condus. Am urcat treptele şi am ajuns în marea sală a palatului. Marea Marmara strălucea ca argintul în spatele strâmtelor ferestre ogivale.
― Anna! i-am spus eu. Sfârşitul se apropie! Nici nu ştii ce lucruri îngrozitoare se petrec. Mulţumesc lui Dumnezeu că a avut îndurare şi mi-a îngăduit să te mai văd o dată.
― Doar să mă vezi? a şoptit ea surâzând. Nimic altceva nu-ţi doreşti? Chiar dacă sunt femeia ta?
Eram nedumerit, nu înţelegeam. De parcă aş fi fost într-un vis, când nu poţi desluşi unde te afli. Am gândit: poate că sunt mort, poate că vreo ghiulea m-a lovit atât de repede, încât nu am mai avut timp să ştiu că mor, poate că spiritul meu a rămas pe pământ, prins în capcana pasiunii femeii pe care am iubit-o. Zadarnică mi-a fost atunci disperarea. Să fie atât de uşor? Să fie atât de simplu?
― Bea! a şoptit Anna Notaras, soţia mea, şi mi-a întins un potir cu vin arămiu.
După ce am gustat, am observat că amestecase ambră în vin, după obiceiul turcesc. De ce voia să-mi aţâţe simţurile? Oare n-o doream destul?
Buzele ei erau şi mai îmbătătoare decât vinul, trupul ei era cel mai minunat şi delicat potir. Dar când am vrut s-o îmbrăţişez, m-a respins. Ochii ei s-au întristat şi mi-a spus încet:
― Nu acum. Aşază-te, dragul meu. Trebuie mai întâi să vorbim.
― Nu, nu spune nimic, am protestat eu dezamăgit. De câte ori începem să discutăm, sfârşim prin a ne supăra unul pe altul şi a ne jigni. Ca să ne înţelegem, nu-i nevoie să vorbim, o ştii prea bine.
Şi-a lăsat capul în jos şi a spus:
― Atunci, tu mă vrei doar în pat. Altfel nu. Oare pentru tine eu nu sunt decât un trup?
― Dar tu însăţi doreşti acest lucru, i-am spus eu cu vocea sugrumată.
Şi-a ridicat capul, a clipit des şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
― Încearcă să fii raţional! a rostit ea. L-ai întâlnit pe tatăl meu. El este gata să ne ierte, doar tu să o vrei. Pentru prima dată mi-a vorbit ca unei fiinţe umane, mi-a expus ideile lui, mi-a destăinuit speranţele pe care le are, mi-a explicat care este scopul lui. De altfel, e prima oară când eu însămi l-am înţeles întru totul. Trebuie şi tu să-l înţelegi. El are un plan precis.
M-am întristat, inima mea a îngheţat. Anna a început din nou să-mi mângâie cu degetele ei fine mâinile murdare.
― Înţelege, Ioannis! a spus Anna. E tatăl meu şi nu greşeşte. După împărat, el este cel mai nobil grec al Bizanţului. Dacă împăratul Constantin şi-a înşelat poporul, şi-a renegat credinţa şi s-a vândut latinilor, tatăl meu trebuie să ia în mâinile lui destinul acestui popor. E o datorie de la care nu se poate da la o parte, oricât de grea şi de umilitoare ar fi. Tu trebuie să-l înţelegi.
― Continuă! i-am spus eu amărât. Dar cred că am mai auzit această poveste.
― Tatăl meu nu-i un trădător, a spus ea cu înflăcărare. Niciodată nu se va înjosi până acolo. Este un politician care vrea să salveze de la ruină ceea ce mai poate fi salvat.
Mă cerceta pe furiş. Nu mai avea lacrimi în ochi. Se forţase puţin, ce-i drept, dar acum nu mai putea să plângă. Dimpotrivă, în ochii ei ardea flacăra vanităţii. A continuat:
― Ar fi trebuit să devin soţia lui Mehmet după ce oraşul ar fi fost cucerit. Ca o pecetluire a legăturii dintre sultan şi poporul grec. Tatăl meu a fost foarte supărat că, dintr-un capriciu, i-am răsturnat planul. Dar de unde să fi ştiut? El nu mi-a povestit nimic.
― Tu, într-adevăr, n-ai prea avut noroc, i-am spus eu ironic. Nici prima dată, când trebuia să ajungi împărăteasă, nici a doua oară, când ai fi putut deveni una dintre zecile de soţii ale viitorului stăpân al lumii. E limpede, n-ai avut noroc, înţeleg că regreţi, dar nu-ţi pierde speranţa! Eu nu mai am multe zile de trăit. După aceea vei fi din nou liberă.
― Oare cum poţi să-mi vorbeşti în felul acesta? a strigat ea. Doar ştii că te iubesc. Te înşeli vorbind despre moarte. Noi mai avem de trăit mulţi ani împreună. Vei vedea. Dar va trebui să ţii seama de sfaturile tatălui meu.
― Bine, i-am spus eu cu mult amar. Povesteşte-mi ceea ce el n-a îndrăznit să-mi spună în faţă! Dar grăbeşte-te, fiindcă trebuie să mă întorc pe ziduri.
S-a agăţat de mine cu disperare şi a strigat:
― Nu te vei mai întoarce pe ziduri! În noaptea aceasta te vei duce în tabăra sultanului. Nu-i nevoie să-i dai informaţii despre apărarea oraşului, dacă socoteşti că acest lucru este dezonorabil. Va trebui doar să-i transmiţi un mesaj secret din partea tatălui meu. Sultanul este suspicios în privinţa grecilor, dar pe tine te cunoaşte, în tine are încredere.
― Care-i mesajul tatălui tău? am întrebat-o.
― Nu vrea să-l scrie, a rostit Anna cu mult zel. Chiar dacă el se încrede atât în tine, cât şi în sultan, un mesaj scris ar putea fi foarte periculos. Chiar şi printre sfetnicii cei mai apropiaţi ai sultanului sunt oameni care îi incită pe greci să i se opună. Tu ştii asta. Dar îi vei spune sultanului că în Constantinopol există oameni de seamă care îl reneagă pe împărat şi sunt gata să colaboreze cu turcii în condiţiile impuse de sultan. Spune-i: Noi suntem treizeci de nobili influenţi ― tatăl meu îţi va da numele lor ― care înţelegem că viitorul grecilor din Constantinopol depinde de prietenia cu sultanul. Atât timp cât oraşul se poate apăra, onoarea noastră de greci nu ne îngăduie să intervenim în operaţii militare favorabile sultanului. Dar, în secret, lui îi slujim, iar atunci când Constantinopolul va cădea, sultanul va găsi aici un aparat administrativ apt să funcţioneze, în care poporul să aibă încredere. Noi, cei treizeci, îi cerem sultanului protecţie şi îl rugăm cu umilinţă să cruţe familiile şi bunurile noastre atunci când va intra în oraş.
Anna s-a uitat întrebător la mine şi a continuat:
― Este oare ceva rău în asta? E doar o propunere onestă şi curată. De fapt, noi, grecii, ne aflăm între turci şi latini ca între ciocan şi nicovală. Acest plan nu-i decât un mod de salvare a viitorului oraşului. Predarea împăratului în mâna turcilor şi supunerea faţă de sultan. Sultanul are atâta simţ politic ca să priceapă că, pentru el însuşi, propunerea aceasta este favorabilă. Tu nu eşti un latin. De ce-ar trebui să fii de partea lor?
Cum nu puteam spune nimic, fiindcă aveam inima prea încărcată de supărare, ea a crezut că a reuşit să mă convingă şi a continuat cu entuziasm:
― Mai sunt doar câteva zile şi oraşul va fi cucerit, aşa spune tatăl meu. De aceea, trebuie să pleci în grabă. Când sultanul va reuşi să spargă rezistenţa latinilor, te vei întoarce cu învingătorii pentru a-ţi regăsi femeia. Vei face parte atunci din familia Notaras. Doar ştii ce înseamnă asta.
A arătat spre pereţii de marmură, la covoare şi la mobilele scumpe, apoi a spus:
― E altfel decât în prăpădita aceea de casă din lemn unde m-ai dus. Cine ştie, poate că vom locui în Palatul Blahernelor. Pentru că tu vei fi, fără îndoială, unul dintre nobilii cei mai de vază ai Constantinopolului.
Apoi a tăcut, dar pe chipul ei se mai citea entuziasmul. Trebuia să-i vorbesc.
― Ascultă, Anna, i-am spus. Tu eşti fiica tatălui tău. Pot înţelege că-i împărtăşeşti ideile şi, chiar dacă nu-mi place, n-am ce face. Dar în tabăra sultanului eu nu mă voi duce pentru a transmite mesajul tatălui tău. Nu mă îndoiesc că el poate găsi un mesager care să aibă un simţ politic mai cuviincios decât al meu.
― Ţi-e frică? m-a întrebat ea, schimbându-se la faţă.
De mânie, am trântit de pământ casca pe care o ţinusem până atunci în braţe.
― Uite ce, i-am spus eu. Dacă aş fi convină că servesc o cauza dreaptă, aş merge la sultan fără nici o teamă, chiar de-aş şti că mă va trage în ţeapă. Crede-mă, Anna, ambiţia îl împiedică pe tatăl tău să vadă faţa adevărată a lucrurilor, în felul acesta, îşi sapă singur mormântul. El nu-l cunoaşte pe Mehmet. Eu îl cunosc. Dacă noi am fi trăit în vremurile bune de altădată, planul tatălui tău ar fi fost înţelept. Dar imensul tun al sultanului a inaugurat o eră nouă. Era fiarei. Eră în care nimeni nu mai poate avea nici o mândrie, epocă în care oamenii sunt doar instrumente neputincioase ale puterii. Şi de-ar jura sultanul cu mâna pe Coran în numele Profetului şi al tuturor îngerilor, în sinea lui doar se va amuza, fiindcă el nu crede nici în Profet, nici în îngeri; îl va omorî pe tatăl tău de îndată ce nu va mai avea nevoie de el. Dar la ce ajută că-l previn, din moment ce megaducele nu are încredere în mine?
I-am mai spus:
― Chiar dacă sultanul şi-ar respecta cuvântul dat, eu la sultan nu mă voi întoarce niciodată, oricât de mult m-ai ruga tu şi ai plânge. Constantinopolul este oraşul meu şi voi lupta pentru apărarea lui până în ultima clipă. Când zidurile lui se vor nărui, mă voi nărui şi eu. Este ultimul meu cuvânt, Anna. Încetează să mă ameţeşti!
Anna m-a privit dezamăgită şi chipul ei a pălit de supărare.
― Atunci nu mă iubeşti, a spus ea în şoaptă.
― Nu, nu te iubesc, i-am răspuns eu sec. A fost o amăgire, mi-am imaginat doar... Te credeam altfel. Iartă-mă! În curând te vei elibera de mine. Dacă te vei strădui să-i zâmbeşti frumos, poate că sultanul te va accepta în haremul lui. Urmează deci sfaturile tatălui tău! El va aranja toate lucrurile aşa cum va fi mai bine.
M-am ridicat şi am luat casca de pe jos. În spatele ferestrelor înguste, Marea Marmara îşi unduia valurile de argint. Chipul meu se oglindea pe marmura netedă ca sticla. Am simţit atunci că am pierdut-o pentru totdeauna şi fiinţa mi s-a umplut de o linişte îngheţată.
― Încă un lucru neînsemnat, i-am spus eu încet. Curiozitatea mă împinge să te întreb, dar tu nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. Este şi numele părintelui Ghenadios printre cei treizeci?
Stingherită, Anna mi-a evitat privirea.
― Nu, a spus ea. Tatăl meu a fost la Mănăstirea Pantocratorului să discute cu părintele Ghenadios, dar acesta susţine cu încăpăţânare că doar Biserica este temelia unui nou Constantinopol al grecilor. Peste greci va fi suveran patriarhul Bisericii Ortodoxe protejate de sultan. Atât timp cât în Constantinopol există un basileu, Biserica i se subordonează. Dar nu va mai fi nici un basileu, a spus Ghenadios, fiindcă împăratul Constantin s-a lepădat de credinţă. De aceea, Biserica se poate considera independentă şi autocrată. Ghenadios le-a cerut, atât tatălui meu, cât şi tuturor celor care vor să trăiască în pace cu turcii, să se supună Bisericii. Dar aşa ceva nu se poate, şi nici din punct de vedere politic nu-i prea înţelept.
― Aşa spune tatăl tău, i-am atras eu atenţia, în acelaşi timp, când pe zidurile Constantinopolului sângele grecilor se varsă, în inima lor, dregătorii Bizanţului şi patriarhii credinţei au şi dat turcilor oraşul şi se târguiesc acum pentru funcţia cea mai înaltă. Sunt supărat pe mine însumi că sunt grec. Dar îmi voi răscumpăra păcatul acesta cu sângele meu. În ziua Judecăţii de Apoi, şi tatăl tău, şi părintele Ghenadios vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru faptele lor. Toate aceste clipe sunt înscrise de-acum în inima lor.
Am dat să plec. Anna şi-a înfipt privirea în mine şi a strigat deznădăjduită:
― Ioannis Anghelos, nu pleca!
Era ea, cea adevărată. Mi-a fost milă de ea când m-am gândit cu cât zel şi cu câtă sinceritate a crezut că va aranja totul ca să-şi mulţumească şi tatăl, şi bărbatul. Cât de nefericită trebuie să se fi simţit când i-am răsturnat planul! Cu chipul răscolit, cu răsuflarea întretăiată, şi-a schimbat strategia şi a recurs la ultimul mijloc.
― Nu pleca mai înainte de a vedea cum m-am pregătit să te întâmpin, m-a rugat ea.
Am urmat-o. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mele erau încremenite. M-a condus într-un dormitor decorat cu trandafiri.
Baldachinul înalt avea perdele grele de mătase. Şi aşternuturile de pe pat tot din mătase erau. Şi-a desfăcut agrafa de aur şi veşmântul ei a căzut dezgolindu-i umerii şi sânii, a căror chemare m-a făcut să tresar. A închis ochii şi şi-a întors ademenitor spre mine faţa.
― Anna! i-am spus în şoaptă. Nu aceasta este viaţa. De aici nu poţi şti ce se întâmplă pe ziduri. De aceea nu poţi să mă înţelegi.
S-a apropiat de mine cu ochii închişi, mi-a luat mâna şi a pus-o pe sânii ei.
― Anna! i-am spus şi glasul mi s-a frânt. Dacă vrei să mă mai întâlneşti, caută-mă pe ziduri!
N-a spus nimic. A rămas nemişcată în picioare, cu ochii închişi, iar eu m-am depărtat uşor, încercând să nu fac nici un zgomot. Dar când am ajuns în dreptul porţii, ea a apărut alergând, ţinându-şi veşmintele cu mâna, şi mi-a strigat cu faţa roşie de umilinţă:
― Adio, latin blestemat! Nu ne vom mai întâlni niciodată! Începând de acum, mă voi ruga în fiecare clipă să mori, ca să scap de tine. Iar de-ţi voi vedea hoitul putrezind, îl voi lovi cu picioarele.
Cu acest blestem în urechi am ieşit din palat şi apoi mi-am pus casca pe cap, iar mâinile mi-au tremurat. Calul negru al lui Notaras, care mă aştepta legat, a ridicat capul şi a nechezat când m-a văzut. Am încălecat pe spinarea lui şi l-am izbit cu călcâiele în burtă. Mai târziu, oamenii au răspândit vestea că prin oraş a trecut într-o goană nebună îngerul Morţii, călare pe un cal negru. Chipul lui era cenuşiu ca moartea, îi ţâşneau flăcări din ochi şi spume albe din gură. Dar nu-i adevărat. Oamenii exagerează întotdeauna. Nu era îngerul Morţii. Eram eu.
Când am ajuns, am simţit mirosul de carne pârlită al nefericiţilor arşi de vii în galeria subpământeană. Săpătorii lui Grant reuşiseră să pătrundă în galeria turcească, unde au dat foc la stâlpii de sprijin.
Este miezul nopţii, în noaptea asta, îmi doresc cu patimă moartea. Cu atâta patimă nimic nu mi-am dorit până acum. Giustiniani mi-a oferit o şansă. A apelat la mine fiindcă vorbesc turceşte. Vrea să încerce un atac. Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!
Fiindcă o iubesc. Fiindcă o iubesc cu disperare. Adio, Anna Notaras, dragostea mea!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:11 AM | message # 38
19 mai 1453
Asta-i voia Creatorului. Până la ultima picătură să beau din cupa risipirii şi a morţii.
Dar nu am murit nici în noaptea trecută.
Mai demult, pentru a-l impresiona, îi spusesem lui Giustiniani că sunt dur. Înţelesul vorbei mele de atunci a fost că spiritul poate domina trupul şi durerile lui. Dar eu nu sunt dur. Spiritul nu-mi mai domină trupul.
Mercenarii genovezi îmi spun cu invidie:
― Tu eşti un bărbat norocos, Jean Ange!
Nu, nu-i vorba de noroc. Cu mult mai multă amărăciune decât înainte, sunt convins că nimeni nu moare până nu-i vine clipa.
Mor zidurile oraşului meu la voia întâmplării, inutil. Mor ca oamenii.
Oare Dumnezeu desenează traiectoria ghiulelelor?
Noaptea trecută am distrus marele turn din lemn al turcilor. Că noi am reuşit să-l distrugem într-o noapte este un miracol şi mai mare decât faptul că turcii l-au construit într-o noapte, aşa spun unii.
În orice caz, când am ajuns eu lângă turn, îmbrăcat în veşminte turceşti, şi m-am întins pe pământ era ora cea mai întunecată a nopţii. Am aşteptat până am auzit vorbele de liberă trecere. Un turc s-a aşezat pe mine ca pe un scaun, dar nu m-am clintit, aşa că el a crezut că stă pe un cadavru.
Mai erau două ore până la ziuă atunci când am pătruns noi în turn. Am spart broaştele încuiate şi, mai înainte de a-i da foc, am împrăştiat în interior pulbere. Mi-au luat foc părul şi sprâncenele, iar mâinile mi s-au umplut de arsuri. Giustiniani nu mi-a recunoscut chipul când m-am înapoiat târându-mă ca un vierme. Sunt singurul om care s-a întors din turn.
Câţiva dintre turcii din turn au reuşit să scape. Sultanul i-a descăpăţânat azi-dimineaţă şi le-a înfipt capetele în pari.
Mă dor urechile de bubuiturile tunurilor, tremură sub picioarele mele zidul.
Dar mai cumplit decât arsurile de pe faţă şi de pe mâini îmi este amarul care-mi macină inima şi mi-o arde.
După cutremurul de pământ, în Ungaria... prima oară. Apoi, în mlaştina de la Varna. Doar a spus clar: Ne vom vedea lângă Poarta Sfântului Roman! Noaptea trecută l-am aşteptat, dar nu a venit la întâlnire.


20 mai 1453
În timpul nopţii, turcii au aşezat alte turnuri mobile în faţa zidurilor. Dar nici unul nu este atât de impresionant ca primul.
În fiecare zi, galerele lor din Bosfor se apropie de lanţ, obligându-i pe veneţieni să deschidă focul asupra lor, după care se retrag.
Îmi povestesc alţii ce se mai întâmplă, încă nu sunt în stare să pun armura pe mine şi să urc pe ziduri.


21 mai 1453
Grant a venit să mă vadă. Avea barba pârlită şi mâinile pline de arsuri. Turcii au învăţat să se bată sub pământ ca să-şi apere galeriile. Astăzi, la amiază, în dreptul Porţii Caligaria, oamenii care săpau o contragalerie au fost împroşcaţi cu jeturi de foc. Când au ajuns în faţa peretelui prevăzut cu lame tăietoare, cei care s-au precipitat să le vină în ajutor au fost loviţi de aburul otrăvit, pe care turcii l-au dirijat împotriva lor.
Grant a fost nevoit să se târască prin galerie pentru a-şi încuraja oamenii. Până la urmă au reuşit să distrugă galeriile turcilor, dar foarte mulţi greci au murit. Bătălia subpământeană a activat o teribilă teamă superstiţioasă în oraş.
Grant avea ochii umflaţi de nesomn şi iritaţi din cauza aburilor de pucioasă. Mi-a spus întristat:
― Ce folos că am găsit manuscrisele lui Pitagora, dacă literele îmi joacă în faţa ochilor? Nu mai văd să citesc.
Faţa îi era bântuită de furie şi de neputinţă. Strângând din pumni, a strigat:
― Ce-i cu acest îngrozitor punct orb cu care cei mai înţelepţi matematicieni ai grecilor şi-au isprăvit opera? Ei ar fi trebuit să-şi folosescă ingeniozitatea şi să făurească mecanisme prin care să pună natura în slujba omului, aşa cum a promis Arhimede. În loc să găsesc ştiinţa la care mă aşteptam, ajung să citesc că pietrele şi copacii au suflet! În manuscrisul lui Pitagora! Este de necrezut că Pitagora a putut să scrie şi despre lucruri atât de puţin importante, că a trădat ştiinţa şi s-a afundat în speculaţii despre suflet, până la Dumnezeu.
I-am spus:
― Tu, care nu crezi în mărturiile Bibliei şi ale Sfinţilor Patriarhi ai Bisericii, ai fi în stare să-i crezi pe înţelepţii Greciei, nu-i aşa?
― Nu mai ştiu nici eu ce să cred, a spus el, frecându-şi ochii cu pumnii. Poate că nu mai sunt atât de raţional. Oboseala şi continua nesiguranţă au împins patima ştiinţei din mine spre o stare bolnăvicioasă. Nu-mi mai pot stăpâni zborul gândurilor. Ca păsările cerului, ele urmăresc traiectorii încrucişate. Ce-i cu drumul acesta înspăimântător care-l conduce pe om spre abisuri interioare ce sfârşesc în tenebre? Până şi Pitagora, care a fost capabil să construiască din numere universul, a sfârşit prin a fi interesat de om, al cărui număr nu l-a găsit. Să fie oare întunericul ignoranţei umane mai important decât lumina fenomenelor naturale şi ştiinţei?
I-am spus:
― Şi Duhul lui Dumnezeu a suflat pe pământ. Duhul lui Dumnezeu a coborât în limbi de foc peste omul muritor. Poate că de acest adevăr nici tu nu te mai îndoieşti.
El a izbucnit în râs, şi-a lovit fruntea cu pumnul şi a strigat:
― O flacără nestinsă muşcă din carnea umană. Dar fulgerul raţiunii ţâşneşte ca focul din gura tunului. Cred în ştiinţă, cred în eliberarea omului de tenebre, în nimic altceva nu cred.
I-am spus:
― Ţi-ai ales greşit locul. Ar fi trebuit să-i slujeşti sultanului, nu ultimei Rome.
― Nu! mi-a răspuns el cu obstinaţie. Eu slujesc Europei şi libertăţii de spirit a omului, nicidecum puterii.

22 mai 1453
Au mai fost găsite două galerii lângă Poarta Caligaria. Prima a fost distrusă după o îndârjită luptă subterană, iar a doua s-a surpat singură, fiindcă nu a fost întărită cum trebuie. Grant bănuieşte că sultanul, după ce i-au murit specialiştii sârbi, a trimis oameni fără experienţă să continue săpăturile.
Înainte de miezul nopţii a fost văzut pe cer un disc luminos şi nimeni nu a putut să explice ce este. Împăratul a spus:
― Încep să se împlinească profeţiile, în curând, se vor sfârşi cei o mie de ani ai împărăţiei Bizanţului. Primul împărat a fost Constantin, cel din urmă tot Constantin este. M-am născut sub semnul unei stele nenorocoase.


23 mai 1453
Ne-am pierdut şi ultima speranţă, împăratul are dreptate. Slăbit de post, veghe şi rugăciune, simte mai bine decât noi toţi semnele care anunţă sfârşitul. Inima Bizanţului va înceta în curând să mai bată.
Brigantina care a plecat în căutarea flotei veneţiene s-a întors astăzi în zorii zilei. Graţie unui noroc neobişnuit, talentului marinăresc şi curajului oamenilor din echipaj, nava a reuşit să scape nevătămată din strâmtoarea Gallipoli.
Doisprezece oameni au plecat, doisprezece oameni s-au întors, şase veneţieni şi şase greci. Au navigat douăzeci de zile prin Marea Greciei şi nu au găsit nici urmă de flotă creştină, dar tot timpul au fost în pericol să cadă în mâinile patrulelor secrete ale turcilor.
Când şi-au dat seama că în zadar mai fac cercetări, au ţinut sfat. Unii au spus:
― Ne-am împlinit datoria. Nu mai putem face nimic. Constantinopolul s-ar putea să fie de-acum în mâinile turcilor. De ce să ne mai întoarcem în infernul unui oraş asediat? Doar ştim că va pieri.
Dar ceilalţi au spus:
― Împăratul ne-a trimis, împăratul aşteaptă veşti, fie ele chiar proaste. Să vedem atunci care-s mai mulţi: cei care vor să se întoarcă sau cei care nu vor.
Dar privindu-se în ochi unul pe altul, au izbucnit în râs şi au spus toţi că brigantina trebuie să-şi încerce norocul şi să ajungă înapoi la Constantinopol.
I-am întâlnit la Blaherne pe doi dintre aceşti bărbaţi curajoşi. Râdeau încă şi povesteau despre zadarnicul lor periplu, în timp ce veneţienii le turnau vin să bea şi-i loveau prieteneşte pe spinare. Dar arşi de mare şi obosiţi de primejdiile prin care trecuseră, ochii lor erau nespus de trişti.
― De unde aţi avut atâta curaj ca să vă întoarceţi? i-am întrebat eu.
Şi-au îndreptat uimiţi spre mine feţele jupuite şi au spus cu mândrie:
― Dar noi suntem marinari din Veneţia!
Poate că răspunsul lor era de ajuns. Adevărul este că Veneţia ― avida, cruda şi calculata regină a mării ― îşi crescuse fiii în cultul vieţii şi morţii întru onoarea Veneţiei.
Dar şase dintre aceşti bărbaţi temerari sunt greci. E o dovadă că şi grecii pot fi credincioşi oraşului lor până la moarte. Chiar dacă luptă pentru o cauză de-acum pierdută.
Ce s-a mai întâmplat astăzi? Sute de bătrâni şi copii au venit la Poarta Sfântului Roman şi au lucrat neîntrerupt la repararea zidului, în timpul zilei, fără să ţină seama de săgeţile turcilor şi de proiectilele care zburau în jurul lor.
Grant s-a perfecţionat de când îi tot pândeşte pe turcii din subterane. Astăzi a reuşit să captureze doi ofiţeri turci, care intraseră într-un tunel ca să vadă cât de mult au avansat săpătorii. După ce i-a prins, a dat foc grinzilor de susţinere, aşa că pereţii tunelului s-au prăbuşit. Veneţienii i-au luat în primire şi i-au dus în camera de tortură din pivniţele Palatului Blahernelor, care, de când este Constantin împărat, nu a fost folosită niciodată. Captivii au dezvăluit existenţa a încă două tunele subterane, dintre care unul este surprinzător de periculos.
Cu toate că prizonierii au vorbit, veneţienii i-au torturat toată ziua, până când cei doi nefericiţi şi-au dat sufletul. După aceea, cadavrele lor, despuiate şi pline de sânge, au fost lansate prin surprindere, de o bombardă, drept în mijlocul turcilor care, iritaţi, au urlat că-şi vor răzbuna comandanţii şi i-au blestemat pe toţi câinii de creştini. Nu există iertare în acest război.
În fiecare zi, în fiecare clipă ar putea veni sfârşitul; împăratul Constantin nu mai vrea să vadă pe nimeni. S-a retras să-şi liniştească sufletul, fiindcă, de când a sosit brigantina cu veştile proaste, nu mai are nici o speranţă. A spus:
― Occidentul ne-a părăsit. Acum încredinţez oraşul meu şi viaţa mea în mâinile Atotputernicului Dumnezeu, în mâinile lui Iisus Hristos şi ale Sfintei Fecioare, precum şi în mâinile ctitorului acestui oraş, Constantin cel Mare.
Atât de tare şi-a pierdut cumpătul.
Nu mai avem la ce spera în afara cununii de martir. Chiar şi în paradisul lui Mahomed este o înghesuială teribilă, că nici nu se mai pot închide porţile, atât de mulţi turci au murit luptând împotriva credinţei noastre. Dar slujim aceluiaşi Dumnezeu, cel puţin aşa spun Fraţii Liberului Cuget şi dervişii care umblă cu capul neacoperit.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:11 AM | message # 39
24 mai 1453
Ştie acum tot oraşul despre întoarcerea brigantinei din călătoria cea zadarnică, deşi se hotărâse să se păstreze secretul. Adevărul este că au fost mulţi cei care au văzut cu ochii lor când s-a întors. Pentru a-i încuraja pe cetăţenii oraşului, Phrantzes ar fi vrut să răspândească zvonul că flota care ne va veni în ajutor este ancorată în Chios. Dar Constantin i-a interzis să mai răspândească de acum înainte zvonuri false.
― Adevărul nu mai poate fi ascuns multă vreme, pentru că atunci când îl va afla, poporul va fi şi mai deznădăjduit că nu l-a ştiut din timp. Nu mai vreau să-mi amăgesc poporul. Vreau să mor într-adevăr împreună cu poporul meu.
Pot să mă ţin iarăşi pe picioare, aşa că astăzi am urcat pe ziduri. Turcii au împins un turn mobil până în apropierea zidului Blahernelor, ca să mascheze adevăratele lor intenţii periculoase. Şi au săpat iar un tunel, sau poate că au consolidat pereţii unuia distrus, în orice caz, turnul s-a prăbuşit.
Dar întâmplarea cea mai însemnată a acestei zile dovedeşte că sultanul nu-i chiar atât de sigur pe cât s-ar părea. Nici o încercare nu i-a reuşit, iar distrugerea turnului celui mare a fost pentru turci cea mai rea prevestire. Sultanul a mai descâpăţânat astăzi nişte soldaţi care s-au răzvrătit şi au refuzat să sape galerii.
Seara, un impresionant cortegiu de turci călare s-a apropiat de Poarta Sfântului Roman. Turcii au fluturat flamuri, au sunat din trâmbiţe şi au strigat, cerând să fie lăsat să treacă un emisar al sultanului pentru a-l întâlni pe împăratul Constantin. Tunurile au încetat să mai tragă, iar grupurile de turci care întreţin hărţuiala zilnică s-au retras dincolo de şanţ.
Giustiniani s-a temut să nu fie cumva o capcană. Mai mult, n-ar fi vrut ca emisarul turcilor să vadă de aproape cât de năruit este zidul şi cât de şubrede îi sunt părţile refăcute. Dar împăratul Constantin a urcat pe zid şi a recunoscut în persoana emisarului pe emirul din Sinope. De-a lungul multor generaţii, familia lui Ismail Hamza a întreţinut relaţii prieteneşti cu împăraţii Bizanţului; înainte de a muri, sultanul Murad a reuşit să şi-l facă vasal, pecetluind alianţa prin căsătoria fiicei acestuia cu Mehmet. În orice caz, împăratul Constantin l-a salutat amical pe Ismail Hamza şi a poruncit să fie ajutat să intre în oraş. Aşa se face că a fost lăsat să treacă prin poarta militară de asalt, după care, traversând zidul cel mare, a ajuns în oraş.
Îndată după sosirea emisarului, bailul Veneţiei a convocat Consiliul celor doisprezece, a poruncit ca o parte din veneţieni să coboare de pe ziduri şi a trimis două sute dintre oştenii cei mai arătoşi în armuri să mărşăluiască spre reşedinţa provizorie a împăratului. Cât despre Giustiniani, acesta a împărţit în grabă oamenilor săi ultimele picături de vin şi resturi de mâncare, le-a schimbat locurile, punându-i pe cei mai zdraveni la vedere, apoi, arătându-le pumnul strâns, le-a spus:
― Râdeţi fraţilor şi fiţi veseli, că de nu, vă sucesc gâtul!
Şi pe când Ismail Hamza se uita curios în juru-i, mângâindu-şi barba, oştenii lui Giustiniani râdeau şi muşcau din bucăţile de carne, aruncând neglijent resturile pe jos. Împăratul Constantin i-a întins emirului mâna să i-o sărute şi a spus:
― Este regretabil că ne întâlnim în circumstanţe atât de nefericite.
Emirul din Sinope a răspuns:
― Fie ea binecuvântată ziua aceasta, fiindcă sultanul Mehmet îţi oferă pacea în condiţii onorabile.
Soldaţii lui Giustiniani au râs şi mai tare, deşi celor mai mulţi le venea să plângă de oboseală. Dar Giustiniani era stăruitor şi i-a îmboldit cu câte un ghiont în spinare pe cei care nu erau prea veseli.
Ismail Hamza i-a cerut apoi împăratului o audienţă particulară, iar Constantin i-a răspuns fără nici o ezitare că este de acord, l-a invitat la reşedinţa lui de război din locul unde zidurile trec peste valea râului Lykos şi, în ciuda avertismentelor sfetnicilor lui, s-a închis împreună cu acesta într-o încăpere din turn. Între timp, soldaţii veneţieni au ajuns la acest loc, bailul Veneţiei i-a împrăştiat în jurul turnului şi, împreună cu Consiliul celor doisprezece, a pătruns în turn şi i-a spus împăratului că Veneţia nu poate tolera negocieri secrete între bizantini şi turci.
Iar împăratul Constantin l-a asigurat că nu a avut nici o intenţie să ia o hotărâre mai înainte de a se sfătui cu aliaţii. I-a chemat şi pe sfetnicii lui şi le-a prezentat condiţiile în care sultanul oferă pacea. Ismail Hamza i-a spus grav:
― Pentru tine însuţi şi pentru poporul tău, te implor să accepţi condiţiile de pace, care sunt cele mai bune cu putinţă în acest moment; în multe locuri, zidurile oraşului tău s-au prăbuşit.
Apărătorii sunt epuizaţi şi numărul lor se micşorează pe zi ce trece, populaţia este disperată. Este ultima ta şansă. Dacă nu te vei supune acum, sultanul îi va omorî pe toţi bărbaţii din oraş, îi va vinde ca sclavi pe copii şi pe femei şi va da oraşul pe mâna oştirii sale să-l jefuiască.
― Pentru numele lui Dumnezeu! au strigat atunci veneţienii. Nu da crezare viclenelor uneltiri ale sultanului! Ce garanţii de pace ne oferă el? Nu uita că, de atâtea ori, turcii nu şi-au respectat promisiunile. Oare în zadar ne-am vărsat noi sângele? În zadar cei mai buni bărbaţi ai noştri şi-au dat viaţa ca să-ţi apere tronul? Nu, nu, sultanul se clatină, el nu mai este sigur de victorie. De-ar fi fost sigur, n-ar fi încercat să obţină capitularea oraşului prin metode înşelătoare.
― Dacă aţi avea un pic de simţ al realităţii, le-a spus iritat Ismail Hamza, aţi înţelege voi înşivă că situaţia disperată în care se găseşte Constantinopolul nu-i mai lasă nici o şansă de salvare. Doar din omenie, pentru a evita oroarea asaltului final, sultanul îi îngăduie împăratului să părăsească oraşul şi să-şi ia cu el bogăţiile, garantând de asemenea siguranţa sfetnicilor şi nobililor săi. Cât despre locuitorii oraşului, toţi cei care vor dori, sunt liberi să-l urmeze pe împărat, ducând cu ei ceea ce pot să ducă. Iar pe cei care vor să rămână, sultanul îi asigură că le va lăsa viaţa şi averea pe care o au. Ca vasal al sultanului, împăratul îşi va putea păstra Moreea, unde sultanul l-ar putea proteja de agresori.
Veneţienii au început să urle furioşi şi să lovească în armuri cu săbiile, împiedicându-l pe emir să mai poată spune ceva. Dar basileul le-a făcut semn să înceteze cu larma, apoi, ridicându-şi capul cu mândrie, a rostit:
― Condiţiile sultanului sunt umilitoare şi nedrepte. Nu sunt demne de un împărat, chiar dacă eu, ca om, aş putea fi tentat să le accept. Noi suntem pregătiţi să murim cu demnitate.
Apoi a privit melancolic spre veneţienii gălăgioşi, atât de hotărâţi să lupte până la ultimul grec. N-aveau ei oare în port corăbii cu care să fugă atunci când zidurile vor ceda?
Bănuiesc că sultanul ştiuse prea bine că împăratul Constantin nu-i va accepta condiţiile. Dar el a dorit să dea, prin acest gest, satisfacţie atât demnitarilor turci care susţin pacea, cât şi oştirii sătule de acest asediu prelungit, dovedindu-le că nu el doreşte continuarea asediului, ci grecii înşişi prin neînduplecarea lor. E doar un om. În adâncul fiinţei lui, sultanul este slab.
Dacă această nelinişte dureroasă şi disperarea domină oraşul, şi mai devorantă este nesiguranţa sultanului Mehmet. El şi-a jucat toate cărţile, pentru el nu mai există altă posibilitate în afară de a învinge sau de a fi răsturnat. Nu de apărătorii oraşului, ci de oştirea care luptă împreună cu el.
De aceea, în aceste zile, sultanul Mehmet este cel mai solitar dintre solitari. E şi mai singur decât împăratul Constantin, care deja a ales.
O tainică frăţie a însinguraţilor lumii mă leagă în aceste zile de el, un impuls neştiut mă împinge spre el, doresc să-i revăd chipul impenetrabil şi ochii galbeni de fiară sălbatică. Aş vrea să vorbesc cu Mehmet, pentru a mă convinge, o dată în plus, că nu am de ce să-mi doresc a trăi în lumea cârmuită de el.
El este viitorul. El va învinge. Dar viaţa, într-un astfel de viitor, nu are nici o valoare.
― Râdeţi! Râdeţi! îi îndemna în continuare Giustiniani pe genovezi.
Râdeau în hohote când emirul din Sinope s-a întors de la împărat. Râdeau din toată inima aceşti bărbaţi epuizaţi cu feţele arse, plini de răni şi de sânge, urându-l pe Giustiniani, care le cerea să facă un efort supraomenesc şi să râdă. Îl urau şi îl iubeau în egală măsură. De undeva, din adâncurile fiinţei lor, le revenea în minte, mereu înşelătoare, imaginea unei case albe, înconjurată de viţă-de-vie, în insula Lemnos. Sclavi greci culegând recolta de pe dealurile roditoare, fete frumoase întâmpinându-i pe duce şi pe soldaţii lui...
Au râs în hohote şi lacrimi de durere au curs din ochii lor roşii de oboseală. Clătinându-se pe picioare, şi-au ocupat din nou locurile pe zid, în timp ce cavalerii turci se retrăgeau în sunetul trâmbiţelor. Sute de tunuri au început dintr-o dată să tragă. Giustiniani s-a aplecat şi a ridicat de pe jos un os pe care mai rămăsese o bucăţică de carne, l-a scuturat de nisip, apoi l-a ros cu furie şi a spus:
― Coroana mea ducală a început să fie prea scumpă. Am plătit-o de-acum cu preţul cărnii care a căzut de pe mine şi al sângelui ce mi s-a scurs din răni, iar dacă o mai ţine mult aşa, nu mai poate fi vorba despre nici o victorie.
― Nu, nu mai poate fi vorba despre victorie, a continuat el, privind fix înspre spărtura largă de o mie de picioare a zidului deposedat de turnuri, apărat doar de o palisadă şubredă care înlocuia zidul exterior, încropită la repezeală din pământ, bucăţi de lemn şi ramuri uscate. E bună doar să-i adăpostească puţin pe arcaşi.
Astăzi este joi. Pentru musulmani, mâine este zi sfântă. Poate că nu voi mai apuca o altă zi de joi. Aşadar, Mehmet s-a supus legilor Coranului şi a oferit pacea. A venit timpul împlinirii profeţiilor Islamului. Acea oaste va fi cea mai minunată; acel prinţ va fi cel mai mare printre prinţi. Prinţul care va cuceri Constantinopolul.
Suntem la poarta Occidentului. Ultima fortăreaţă în calea Orientului. După ce zidurile Constantinopolului se vor prăbuşi, ultimul zid al Occidentului vor fi trupurile noastre vii, ale celor care n-am murit încă.
Suntem ultima fortăreaţă a trecutului ireversibil. Prima Biserică a lui Hristos, locul sfânt, ultima fortăreaţă a credinţei adevărate. Ultima cetate de pe pământ a nemuritoarei civilizaţii a Greciei şi a lui Platon.
Bate neîntrerupt toaca în mănăstiri. Răsăritul şi Apusul sunt la fel. Latinii sunt tot atât de cruzi şi doritori de putere ca şi turcii.
Sfânta Fecioară nu-şi va mai fâlfâi albastrele falduri ale veşmântului ca să ne apere. Dar prin fiul ei, Hristos, ni se vor ierta nouă păcatele noastre, iar prin sacrele mistere ale împărtăşaniei ni se va întări slăbiciunea; în aceste zile şi nopţi, vântul lui Dumnezeu va purta mii de stele spre lumina şi întunericul Lui, care sunt mult mai puternice decât lumina şi întunericul cunoscut.
Călătorule care te vei opri odată lângă ruinele acestor ziduri! Nu uita că printre florile galbene ce cresc pe ruine, din pulberea în care s-au risipit, te privesc cu o tristeţe nespus de adâncă ochii ultimilor greci.

25 mai 1453
I-a convocat împăratul Constantin azi-dimineaţă în zori pe toţi consilierii Senatului şi pe reprezentanţii Bisericii, pentru a le comunica demiterea patriarhului Gregorios Mammas. Cardinalul Isidor nu a participat la întrunire. A preferat să rămână în turnul lui, de unde supraveghează porţiunea de zid ce i-a fost încredinţată spre apărare.
A fost ultima încercare de conciliere între susţinătorii şi adversarii Uniunii. Dar şi aceasta a rămas la jumătatea drumului. Ne-am descotorosit de patriarhul urât de greci şi dispreţuit de latini, dar nu a fost numit nici un succesor. Nevăzut, din chilia lui de călugăr de la Mănăstirea Pantocratorului, părintele Ghenadios domneşte peste bisericile şi mănăstirile Constantinopolului, prevestind inevitabila ruină.
Nu a fost cel mai potrivit moment pentru întrunire. Era prea devreme şi cei mai mulţi dintre greci fuseseră de strajă pe ziduri toată noaptea. Pe chipurile tuturor se citea oboseala şi disperarea. Phrantzes i-a implorat pe senatori, pe dregători şi pe episcopi să-l roage pe împărat să părăsească oraşul.
― Dacă oraşul tot nu mai poate fi salvat, a spus el, să se salveze cel puţin împăratul!
Poate că Giustiniani ar mai fi fost dispus să-i pună la dispoziţie corabia sa, dar veneţienii nu sunt de acord cu plecarea împăratului. Nici grecii n-ar mai apăra zidurile de-ar pleca împăratul.
Ascultând strigătele de împotrivire ale unora şi exigenţele altora, care dovedeau mai mult lipsă de speranţă şi dorinţă de capitulare decât dragoste, deodată împăratului, care era foarte slăbit de pe urma postului, veghii şi rugăciunii, i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit la pământ. Şi-a revenit după ce i-au fost stropite cu apă de trandafiri fruntea şi faţa. S-a ridicat imediat în picioare şi a spus încă o dată cu putere că va rămâne să apere oraşul până în ultima clipă.
Ca om, Constantin este destul de mărginit şi încăpăţânat. Vreun talent deosebit nu are. Ca strateg şi soldat, Giustiniani îl depăşeşte. Dar el este credincios demnităţii sale de basileu, de pe urma căreia s-a ales cu prea puţină fericire. E un bărbat solitar. Sensul raţiunii politice îi lipseşte, capacitatea de conciliere şi decizie de asemenea. Dar începând de astăzi nu mai vreau să-l judec, între o moarte măreaţă şi o viaţă neînsemnată, el a ales moartea. E un bărbat al trecutului, un adevărat moştenitor al împărăţiei bătrâne de o mie de ani. Înrudit sufleteşte cu mine. De iubit nu-l pot iubi, dar nici nu-l urăsc.
Dragostea şi ura, pasiunea şi disperarea sunt sentimente care se depărtează de fiinţa mea. Toată ziua au tras tunurile, din ce în ce mai furioase. Totul era acoperit de funingine, bucăţi de piatră zburau din toate părţile. Proiectilele lansate de tunul cel mare se destrămau în aşchii lungi ce se roteau în aer ca un titirez, apoi se afundau în pământ. Oamenii aveau feţe cenuşii şi deznădăjduite. Epuizaţi de teamă, unii nici nu se mai fereau de săgeţile care zburau în aer ca nişte nori ucigaşi ce urmăreau zidul.
Oare de ce mai vorbesc despre zid? În trei părţi, turnurile zidului mare s-au prăbuşit, iar zidurile s-au desfăcut. Au mai rămas acolo din ele doar nişte grămezi de bolovani şi pietriş care nu mai pot împiedica înaintarea cavaleriei, în aceste locuri deschise, doar fortificaţia exterioară, ridicată cu o voinţă şi o putere pe care numai disperarea le pot da, este singura ce apără oraşul.
Turcii s-au mai înţelepţii, îşi continuă săpăturile doar în timpul zilei, când bubuiturile tunurilor şi vibraţia permanentă a pământului acoperă zgomotele şi împiedică supravegherea. Astăzi, în apropierea Porţii Caligaria, a fost descoperită o galerie lungă de zece picioare, care trecea pe sub fundaţia ce consolidează zidul. De s-ar fi oprit în dreptul zidului şi ar fi dat foc grinzilor masive, zidul ar fi sărit în aer, permiţându-le accesul rapid în oraş. Că doar Blahernele nu au zid exterior de apărare.
Nici de data aceasta nu le-a reuşit încercarea stăruitoare de a pătrunde în oraş pe sub pământ.
Grant a fost rănit la cap şi la coapse. Sprijinindu-se în cârje, şchiopătând, cu faţa cenuşie şi ochii arzând de febră, este în continuă agitaţie şi nu are răbdare să stea în pat.
Eu mi-am revenit. Părul de pe cap a început din nou să crească şi rănile să se cicatrizeze. Dar nu pot pune încă armura pe mine. În schimb, am găsit printre lucrurile capturate de la turcii omorâţi o cămaşă de zale, aşa cum obişnuiesc să poarte arabii; îmi simt fiinţa slăbită, nu mai am puterea de altădată.
În tabăra sultanului, astăzi toată lumea a ajunat, a împlinit abluţiunile rituale şi s-a rugat. Asmuţiţi din cauza foamei şi setei, turcii au atacat toată ziua şi au urlat ca lupii de fiecare dată când au văzut un creştin căzând. Din când în când se adunau în grupuri şi strigau: Nu există Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este Profetul său! Aceste descurajante strigăte triumfătoare i-au deprimat mult pe greci şi pe latini. Latinii de rând se întreabă:
― Este oare cu putinţă ca Dumnezeu să fie de partea turcilor? Înseamnă că Dumnezeul lor este mai puternic decât Dumnezeul nostru şi Profetul lor mai mare decât Hristos.
Peste noapte, bailul Minotto a devenit evlavios. S-a spovedit şi s-a împărtăşit. Şi-a propus să dovedească tuturor că el este mai demn de cinste decât Giustiniani şi că veneţienii sunt mai curajoşi decât genovezii. Soldaţii de pe corăbiile veneţiene sunt într-adevăr extraordinar de curajoşi; în partea cea mai nordică a Blahernelor, la fortificaţia Pentapyrghionului, turcii nu au reuşit niciodată să ajungă până în vârful zidului.
După apusul soarelui, turcii au aprins focurile şi s-au veselit. Au bătut tobele şi au sunat trâmbiţele de s-a auzit larma lor până departe în oraş. Este felul lor de a-şi sărbători postul. Abia după ce se lasă întunericul ei pot mânca şi bea pe săturate, iar postul reîncepe a doua zi în zori, în momentul când se poate deosebi un fir de aţă albă de un fir de aţă neagră. Flăcările focurilor lor luminează ca ziua de la un mal la altul.
Pe măsură ce se apropie momentul decisiv, veneţienii se poartă mai rece cu mine. Fiind eu omul de legătură cu Blahernele, ei mă consideră spionul lui Giustiniani. După privirile lor, înţeleg clar că au ceva de ascuns. Este evident, ei se agaţă de ideea că, dacă asaltul final al turcilor ar fi un eşec, vor putea dovedi că victoria e doar meritul lor. Perspectiva avantajelor de după victorie este atât de seducătoare, încât ar fi dispuşi să lupte până la disperare pentru înfăptuirea imposibilului. Adevărul este că zidul pe care-l apără veneţienii e atât de solid, încât niciodată turcii nu vor putea intra în oraş pe la Blaherne.
În locul unde zidul exterior şi cel mare se unesc în unghi drept cu zidul Blahernelor există o mică poartă militară care ajunge la zidul mare printr-un culoar ce traversează parateichionul. Odinioară, prin această poartă se putea ajunge de la palat la circ, care era în afara zidului exterior. De aceea, poarta se numeşte şi acum poarta circului, Kerkoporta. Generaţii la rând, această poartă a fost zidită. Dar în timpurile noastre, ea a fost deschisă, la fel ca multe alte porţi militare de atac. Prin ea poţi ajunge cel mai bine de la Palatul Porfirogenezei la Poarta Harisiană, cea apărată de fraţii Guacchardi, iar prin parateichionul dintre ziduri până la Giustiniani.
Zidul din dreptul acestei porţi nu a suferit nici o stricăciune, fiindcă turcii nu s-au încumetat să-l asedieze din cauza riscului de a se expune unui atac încrucişat. Pe aici se pot trimite rapid, în caz de nevoie, întăriri celor de la Poarta Harisiană, în dreptul căreia zidul este aproape la fel de năruit ca în dreptul Porţii Sfântului Roman. De aceea au veneţienii oameni de rezervă, de care se pot lipsi în cazul în care fraţii Guacchardi vor avea nevoie de ajutoare. Acest sector liniştit este apărat doar de câţiva greci. Spre cinstea latinilor, trebuie recunoscut că ei şi-au asumat apărarea celor mai periculoase părţi ale zidului. S-a conservat intactă o bucată bună de zid, unde toate turnurile sunt păzite doar de trei-patru greci, care supraveghează şi zidul. Este vorba de zidul de pe malul Mării Marmara. Până acum, flota turcilor nu a încercat niciodată să se apropie de acest zid maritim. Nici de lanţ nu s-au apropiat de două zile, ca să-i întărâte pe veneţieni.
Puţin înainte de miezul nopţii, a venit la mine Manuil şi mi-a spus îngrozit:
― Catedrala Sfânta Sofia este în flăcări!
Am urcat pe acoperişul Palatului Blahernelor, unde se strânsese o mulţime de oameni ce privea spre catedrală. Sfânta Sofia nu ardea. Era luminată într-un mod ciudat de focurile din tabăra turcilor, ce se reflectau ca într-o oglindă pe norii care coborâseră până aproape de imensa cupolă a catedralei. Veneţienii au spus că este o prevestire rea.
Acolo, nu de mult, sub imensa cupolă a Bisericii Sfintei înţelepciuni, împăratul Constantin a poruncit să fie citită proclamaţia unirii Bisericilor creştine. Grecii au fost umiliţi în biserica lor, impunându-li-se să-şi schimbe Crezul după voia latinilor. Ca un blestem a fost această unire. De aceea, sfânta Biserică a împăratului lustinian era incandescentă în întunericul nopţii noroase. A fost semnul sfârşitului care se apropie.
Neliniştea din mine m-a îndemnat să plec spre oraş. Mi-am îndreptat paşii spre Catedrala Sfânta Sofia. Nu eram singur; în întunericul nopţii, mulţi oameni neliniştiţi se îndreptau într-acolo. Din mulţime se auzea plânsul femeilor şi psalmodierea călugărilor. Când am ajuns la Hipodrom, lumina albăstruie care fâlfâia deasupra cupolei catedralei a devenit mai puternică şi toţi oamenii au fost dominaţi de o groază supestiţioasă. Şi nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de biserică.
Lumina divină unduia micşorându-se şi crescând peste cupola catedralei. Oamenii au îngenuncheat pe pământul umed şi au început să se roage. Dumnezeu ne-a trimis un semn. După ce l-am văzut cu ochii mei, nu m-am mai îndoit că era lui Hristos se apropia de sfârşit, că în curând urma să înceapă timpul fiarei.
Două ore a fost cupola catedralei în acea lumină stranie. Apoi lumina s-a micşorat, a tremurat şi s-a stins. Cerul era atât de înnorat, încât, după aceea, a fost un întuneric profund. Şi focurile turcilor s-au stins. A fost o noapte umedă, neliniştitoare, cu miros de pământ reavăn. Ca şi cum aş fi traversat un cimitir în care toate mormintele s-au deschis.
Apoi o mână caldă s-a strecurat în mâna mea. Poate că m-am înşelat, poate că mi-am imaginat doar, dar cred că şi dintre mii de mâini le-aş putea recunoaşte pe ale ei. N-am încercat s-o mângâi, n-am încercat să-i vorbesc. Să fi fost doar o fata care se rătăcise de părinţii ei? Sau vreo femeie tulburată, care caută să fie aproape de un bărbat ca să-şi înfrângă teama? Dar am simţit că este mâna ei. Caldă, neajutorată, ca un mesaj mut al împăcării dinaintea morţii.
Nici unul din noi nu a rostit o vorbă. Am respirat unul aproape de altul în întuneric, doar mâinile noastre s-au atins. Aşa a fost bine. Aşa a fost cel mai bine. Aşa ne-am putut înţelege. Vorbele ar fi stricat totul.
Atât de simplă, micuţă, săracă şi neajutorată. O mână caldă în întunericul nopţii. Peste morminte. O mână întinsă de amândoi peste moarte. Şi din inima mea s-a desprins o rugă pentru Dumnezeul cel de neînţeles:
Îngâduie-mi să mă mai nasc o dată pentru a-i privi ochii. Nu mai tânjesc după veşnicie. Mă mulţumesc cu puţinul timp efemer, cu o mână caldă căreia să-i dau iertare şi care să mă ierte înainte de a veni întunericul morţii.
Cu degete tremurătoare, mâna ei mi-a strâns mâna şi apoi a dispărut. Am rămas singur în întuneric.
Chiar de m-aş fi înşelat, de n-ar fi fost decât fructul imaginaţiei mele, întâlnirea mi-a liniştit inima. Am ajuns la Blaherne ca un somnambul, dar inima mea nu a mai fost amară. Eram liber, eram limpede. Martor al miracolului divin, am ţinut în mâna mea mâna unei fiinţe umane.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:12 AM | message # 40
26 mai 1453
Miracolul nocturn de la Catedrala Sfânta Sofia a răscolit într-o măsură atât de mare oraşul, încât în zorii zilei mulţimea exaltată, în frunte cu călugării şi călugăriţele, s-a îndreptat spre Blaherne pentru a lua icoana Sfintei Fecioare şi a o pune pe ziduri să apere oraşul. Dintre ramele de aur şi pietre preţioase, Sfânta Fecioară se uita pierdută spre mulţime şi pe faţa ei îngustă era o tristeţe fără margini. Mulţi îi vedeau chipul viu şi ochii înecaţi în lacrimi. Fiecare voia să atingă icoana sfântă. Dar, deodată, icoana a alunecat de pe iconostasul pe care era purtată şi a căzut pe pământ, în aceeaşi clipă văzduhul s-a întunecat, vântul a început să bată cu putere şi ploaia a căzut şuvoaie, inundând în scurtă vreme străzile oraşului. Oamenii s-au aplecat să ridice icoana, dar n-au putut nici s-o urnească, fiindcă era nespus de grea, de parcă ar fi fost din plumb. După multe stăruinţe, câţiva călugări robuşti au reuşit s-o ridice şi au purtat-o în mare grabă până la biserica Mănăstirii Hora ca s-o protejeze de ploaie.
Din păcate, ploaia nu a înmuiat pulberea turcilor, după cum sperase toată lumea. Canonada, pentru scurtă vreme mai slabă, a început din nou cu şi mai mare putere, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut.
Turcii şi-au continuat postul şi astăzi. De pe ziduri, am văzut când comandanţii turci s-au îndreptat spre cortul sultanului. Consfătuirea lor de război a durat toată seara. După ce s-a încheiat, ceauşii au alergat şi au transmis ordinele sultanului. După strigătele de bucurie, după răpăiturile tobelor şi zgomotul cu care au fost întâmpinaţi, care se asemăna vuietului mării în timp de furtună, am bănuit că sultanul a hotărât ziua şi clipa atacului final.
După ce sultanul şi-a convocat marele divan, m-am dus într-un suflet la Poarta Sfântului Roman, unde Giustiniani le arăta oamenilor, care cărau coşuri cu pământ în ce locuri să repare fortificaţiile distruse.
― Blahernele au destui apărători, i-am spus eu. Atacul final se apropie, aşa că îngăduie-mi să lupt alături de voi pentru apărarea zidului din dreptul Porţii Sfântului Roman! Eu aici am întâlnirea hotărâtă încă de la Varna acum nouă ani. Nu vreau să fiu ca negustorul din Samara când îmi va veni clipa.
Şi-a pus amical mâna lui uriaşă pe pieptul meu, şi-a deschis viziera de la cască şi m-a privit surâzător cu ochii bulbucaţi de taur. Ai fi putut spune că îl amuza ceva, dar despre ce anume era vorba, n-am înţeles. A rostit:
― Mulţi oameni s-au prezentat astăzi aici. Vorbele tale îmi mângâie vanitatea. Pentru un apărător al oraşului, s-ar părea că Poarta Sfântului Roman este locul cel mai onorabil.
Arătând apoi spre fortificaţie, unde, de o traversă din lemn spânzura cadavrul unui turc cu barba zbârlită şi cu un şorţ uzat de piele, cum poartă cămătarii, a continuat:
― Până şi sultanul Mehmet a ţinut să mă onoreze astăzi cu o atenţie specială. Mai întâi, solul sultanului mi-a spus că Mehmet are o admiraţie deosebită pentru curajul şi isteţimea mea de războinic. Sultanul nu-mi cere să-l trădez pe împărat, a spus el mai departe, fiindcă aşa ceva ar fi dezonorant pentru mine. Dar dacă voi renunţa la luptă şi mă voi retrage pe corăbiile mele în timpul atacului final, promite că va face din mine un om foarte bogat şi-mi va încredinţa comanda ienicerilor săi. Mă mai asigură că-mi pot păstra credinţa, fiindcă în armata lui sunt deja mulţi creştini. Ca semn al consimţirii mele, ar fi trebuit să cobor drapelul genovez. Dar eu am preferat să-i ridic în ştreang colportorul şi sper că va observa, chiar dacă nu i-am făcut o spânzurătoare mai arătoasă, fiindcă n-am vrut să-mi obosesc oamenii cu o muncă inutilă.
Şi-a şters faţa plină de sudoare şi praf şi a mai spus:
― Acest mesaj al sultanului parcă mi-a mai dat puteri. Soarta oraşului se leagănă pe un tăiş de sabie, împăratul îmi dă garda lui de elită şi pe cei mai nobili cavaleri pentru a apăra Poarta
Sfântului Roman. Mai mult de trei sute din genovezii mei sunt gata de luptă; îi vom arăta noi sultanului că un zid viu poate fi mai bun decât cel mai puternic zid de piatră.
Mi-a aruncat o privire nemulţumită şi a spus:
― Dar am început să mă îndoiesc de toate. Iar, ceea ce mă enervează cel mai mult este faptul că tocmai tu, chiar astăzi, vrei cu orice preţ să te întorci aici, lângă mine. Mai înainte să-şi dea sufletul, colportorul a spus că sultanul are şi alte mijloace ca să scape de mine. De aceea, nu vreau să am în spatele meu un om care a fugit din tabăra sultanului, oricât de buni prieteni am fi noi, Jean Ange.
Ca vuietul unei furtuni era vacarmul din tabăra sultanului.
― Dacă sultanul a făcut un astfel de legământ, îl va duce la capăt prin orice mijloc, l-am asigurat eu. El este în stare să plătească un ucigaş pentru a te împiedica să aperi oraşul.
― Atunci mă înţelegi de ce nu vreau să fiu înconjurat de necunoscuţi şi de suspecţi exact în momentul cel mai hotărâtor, a spus el binevoitor. Dar sunt lucruri cărora nu mă pot opune, fiindcă am o inimă bună. În acelaşi timp, datoria de comandant mă obligă să-ţi supraveghez toate mişcările, nu cumva să faci vreo acţiune nesocotită. Aşa că rămâi aici! Altfel, am să dau poruncă să fii spânzurat.
În aceeaşi clipă, l-am văzut amândoi pe megaducele Notaras călare pe spinarea calului lui negru, însoţit de câţiva oameni din poliţia de război a oraşului. A coborât de pe cal în dreptul porţii şi a vrut să intre în sectorul lui Giustiniani, dar genovezul a urlat la oamenii lui de strajă să nu-i deschidă poarta. Chipul megaducelui s-a înnegrit de furie. A strigat:
― Eu trebuie să intru în toate părţile unde misiunea pe care mi-a încredinţat-o împăratul o cere. Printre lucrătorii greci se ascund traficanţi şi criminali, care trebuie demascaţi.
Giustiniani s-a lăsat alunecând pe creasta năruită a zidului şi a ajuns în dreptul lui Notaras. I-a spus:
― N-ai să intri în sectorul meu ca să mă spionezi! Aici eu sunt rege. Ai face mai bine să-mi dai tunurile. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de ele ca să pot apăra oraşul.
Iar Notaras i-a răspuns cu furie:
― Doar n-ai vrea ca grecii să apere portul cu mâinile goale. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de tunuri pentru a ţine galerele turcilor la distanţă.
Giustiniani a scrâşnit din dinţi şi i-a spus:
― Nu ştiu ce mă împiedică să-ţi crap burta cu spada, trădător blestemat!
Notaras a pălit în faţa acestui afront. A aruncat o privire în jurul lui şi a pus mâna ca să tragă spada din teacă. Dar a fost înţelept şi a renunţat, fiindcă nu se putea măsura cu Giustiniani, pe lângă el un gigant. A bătut în retragere, îndreptându-se spre oamenii lui, a făcut un efort ca să pară calm şi i-a spus genovezului:
― Dumnezeu va judeca cine este trădătorul, împăratul sau eu. Oare nu porţi tu la piept promisiunea scrisă şi autentificată cu sigiliul triplu că insula Lemnos va fi ducatul tău de vei apăra oraşul?
― Şi ce-i cu asta? l-a întrebat Giustiniani, privindu-l cu atenţie, de parcă ar fi încercat să desluşească pe faţa megaducelui mesajul vorbelor rostite.
Glasul lui Notaras a fost prea sincer pentru a-i putea pune la îndoială vorbele:
― Latin blestemat şi nebun! a spus el. Oare nu ştii că încă înainte de asediu împăratul a promis insula Lemnos regelui Cataloniei, în schimbul corăbiilor şi ajutoarelor pe care ar fi trebuit să le trimită? Corăbii n-a trimis el, dar catalanii au şi ocupat insula Lemnos. Dacă scapi cu viaţă din asediu, mai ai de purtat un război, poate şi mai rău decât acesta, ca să-i scoţi de acolo.
Trupul lui Giustiniani a început să tremure, dar, izbucnind în râs, a strigat:
― Grecii sunt întotdeauna greci. Ai putea să juri pe cruce că ceea ce mi-ai spus este adevărat?
Notaras şi-a tras sabia din teacă, a sărutat crucea mânerului şi a spus:
― E adevărat că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele sale. La fel de adevărat este că împăratul Constantin a dăruit catalanilor insula Lemnos printr-o bulă de aur, emisă de cancelaria imperială. Oricum, o tichie de nebun ţi se potriveşte mai bine decât o coroană ducală, Giovanni Giustiniani!
Poate că niciodată o săgeată mai otrăvită ca aceasta n-a străpuns inima unui bărbat aflat în pragul clipei unui asediu hotărâtor. Notaras a încălecat mulţumit pe calul lui negru şi a plecat. Am coborât şi am ajuns lângă Giustiniani. El şi-a pus mâna grea pe umărul meu, de parcă ar fi căutat sprijin, şi a spus:
― Trădarea şi ipocrizia domnesc în această lume a oamenilor. Cine ştie, poate că nu mi-e inima atât de perfidă. Eu lupt pentru apărarea intereselor genovezilor, nu pentru împărat. Dar în acest moment, jur că voi lupta până la capăt atât timp cât va mai fi un pic de speranţă, doar pentru gloria mea nemuritoare, ca de mine şi de oraşul meu, Genova, să se pomenească cât timp va mai fi piatră din acest zid în Constantinopol.
Apoi lacrimile au început să-i curgă amar pe obraji, şi-a făcut cruce de mai multe ori şi s-a rugat:
Doamne, Dumnezeule, iartă păcatele mele, iar dacă aceasta este voia Ta, dă acest oraş mai degrabă turcilor decât veneţienilor!
Rupe-le-ar furtuna pânzele corăbiilor! Roade-le-ar viermii coca navelor! Cât despre greci, nici nu mă încumet să-i mai blestem şi eu. Să facă turcii ce vor cu ei!
După rugăciune, a dat ordin oamenilor lui să dea jos de pe zid baniera imperială şi a lăsat să fluture doar flamura Genovei.
Apoi s-a făcut din nou noapte şi întunericul s-a lăsat peste oraş până când turcii au aprins din nou focurile şi s-au veselit. Şi m-am gândit că omul este o fiinţă stranie; nu poţi să nu te miri când vezi oameni care luptă pentru glorie, doar de dragul de a lupta. Giustiniani ar fi avut toate motivele să se retragă din luptă, pentru că împăratul l-a înşelat. Sultanul i-ar fi apreciat gestul şi l-ar fi răsplătit.
În oameni mai există şi altceva, mai puternic, care nu poate fi explicat doar prin dorinţa de înavuţire sau de ascendenţă la putere.
Am început să mă îndoiesc dacă nu cumva şi pe Notaras îl împinge altceva în afară de ambiţie.
Cât despre slujitorul meu, Manuil, el îşi numără de zor banii, privind neliniştit în jur, şi suferă fiindcă nu ştie încă unde-i mai bine să-i ascundă.

27 mai 1453
E duminică şi, începând de dimineaţă, o ceaţă groasă a acoperit oraşul. Ceaţa se condensează şi se prelinge pe pereţi. Iar soldaţii din gardă mor de frig sub armurile de metal. Ceaţa aceasta, de neînţeles pentru un sfârşit de mai, sfidează obiceiurile naturii. Grecii spun:
― Dumnezeu a părăsit oraşul, încă din timpuri străvechi, ascunşi în ceaţă, zeii li se arătau oamenilor şi tot în ceaţă dispăreau. Iar acum, profitând de lăsarea ceţii, îngerii şi sfinţii se retrag din oraş. N-a mai rămas nimeni în cer ca să-l apere.
Câţiva credincioşi naivi nu şi-au pierdut încă speranţa şi spun:
― Dacă tot nu putem face nimic, cel puţin să avem încredere în prevestiri! Doar până la statuia lui Constantin cel Mare vor reuşi turcii să ajungă. Apoi din cer va coborî un înger al lui
Dumnezeu cu o sabie de foc în mână şi-i va goni pe turci înapoi în Asia lor. Aşa va fi, pentru că o mie de ani nu pot fi risipiţi de iataganele turcilor.
Toată ziua, cântând Kyrie eleison, călugării şi călugăriţele au purtat de-a lungul zidurilor icoanele sfinte. Cu picioarele goale, cu capetele plecate, au umblat şi au vărsat lacrimi.
Am găsit-o pe Hariclea aplecată deasupra focului de vreascuri pe care pregătea un terci pentru răniţi. Poliţia de război o persecuta şi-i cerea insistent să spună de unde a furat lemnele pentru foc. Dar ea a îndrăznit şi s-a apropiat de ei cu vreascuri aprinse în mână, ameninţându-i că le va arde bărbile dacă n-o vor lăsa în pace şi le-a strigat:
― Adulmecaţi în jurul vostru şi înţelegeţi că pentru aceşti sărmani nenorociţi e bine să mai aibă o dată burţile pline cu o fiertură caldă. După ce vor intra în oraş, pe ei îi vor omorî turcii mai întâi.
Iar eu i-am luat apărarea Haricleei şi le-am spus:
― Ce importanţă mai au câţiva butuci de lemne? Că sunt mai mulţi sau mai puţini, totuna-i.
Pentru că, într-adevăr, nu înseamnă nimic. Tot oraşul ştie de-acum ce hotărâre a luat sultanul ieri, la întrunirea divanului. Pentru ultima oară, marele vizir Khalil a cântărit tot ceea ce are importanţă în împărăţie şi i-a cerut cu insistenţă sultanului să înceteze inutilul asediu care a pricinuit imense pierderi şi a pus Imperiul Otoman în pericol.
― Perseverenta apărare a acestui oraş, a spus el, demonstrează că nu poate fi cucerit prin asediu. Corăbiile creştinilor au ajuns în Chios. Armata ungurilor, condusă de temutul Huniade, a trecut Dunărea şi se îndreaptă spre ariergarda noastră. Dacă mai lungim mult asediul, s-ar putea să li se alăture grecilor. Şi chiar de vom cuceri Constantinopolul, Occidentul nu va accepta niciodată ca noi să fim suveranii acestui oraş. Dar Constantinopolul este imposibil de cucerit. Nu pot face nimic tunurile noastre în faţa zidurilor lui puternice, în fiecare dimineaţă se înalţă parcă şi mai semeţe în faţa noastră.
Dar vizirul Zaganos, care nu-l iubea pe Khalil şi era conducătorul părţii ce susţine continuarea războiului, a spus:
― În trei părţi zidurile s-au prăbuşit. Cât despre ajutoarele care ar fi în drum spre Constantinopol, nici vorbă nu poate fi. Sunt doar zvonuri pe care comandanţii grecilor le-au răspândit ca să le întărească moralul. Sunt destule semne care prevestesc căderea împărăţiei creştine. Şi nu trebuie să uităm că Alexandru cel Mare a cucerit toată Asia cu o oaste mult mai mică decât a noastră.
A vorbit mult, cu un zel exagerat, sporind patima arzătoare de cuceritor a sultanului, care s-a ridicat deodată, şi-a tras sabia din teacă şi a jurat pe Dumnezeul cel veşnic şi pe Profetul său, pe cei patru mii de prooroci ai Islamului, pe sufletul tatălui său Murad şi a pus chezaş capetele copiilor lui că în trei zile va cuceri Constantinopolul, pe care-l va pune la dispoziţia oştenilor săi să-l prade. Le-a făgăduit că le va da pe mână toată populaţia Constantinopolului, bărbaţi, femei, copii, să facă ce-or vrea cu ei, le-a mai promis că toate bogăţiile fără de seamă ale oraşului vor fi împărţite cinstit între oşteni, pentru el însuşi păstrându-şi doar zidurile şi edificiile publice.
De aceea, ieri a fost mare veselie în tabăra sultanului. Niciodată până acum n-a mai fost vreun suveran care să fi făgăduit armatei un dar atât de nemăsurat. Mulţi dintre latini s-au îndoit de adevărul promisiunilor făcute de sultan. S-au uitat în jurul lor şi au spus că aşa ceva este imposibil. Femei, copii, mobile preţioase, giuvaieruri şi comori din biserici, cum să fie date toate acestea pe mâna cruzilor soldaţi turci?
Începând de ieri, sultanul a promis că vor fi pedepsiţi cu moartea toţi aceia care nu vor fi găsiţi la locurile lor hotărâte pentru asediu, indiferent care le va fi rangul. Aşa că ceauşii sultanului i-au vânat pe toţi fugarii de dincolo de liniile taberei turceşti cu o cruzime incomparabil mai mare în raport cu cea a poliţiei de război a grecilor.
Toată ziua sultanul a umblat călare de la un loc la altul şi i-a explicat fiecărui comandant unde îi este locul şi ce are de făcut în timpul asaltului; însoţit de o mie de călăreţi, a trecut spre seară pe podul plutitor şi a ajuns pe partea Perei, ca să dea ordine flotei în vederea asaltului. Când s-a întors apoi din Portul Celor Două Coloane, a oprit în faţa zidurilor de apărare ale Perei şi i-a chemat în faţa lui pe podestatul Perei şi pe membrii Consiliului Genovez. Le-a amintit că el, personal, respectă neutralitatea Perei şi i-a avertizat că-i va pedepsi aspru de-şi vor schimba poziţia neutră în momentul în care turcii vor începe atacul. Şi în acelaşi timp le-a reconfirmat autonomia şi privilegiile comerciale ale Perei, pe care le promisese încă de la Adrianopol, înainte de a începe asediul, ca răsplată a neutralităţii.
Pentru oraş mai este şi mâine un timp al îndurării, între timp, turcii îşi întăresc turnurile şi scările de asalt cu energia şi siguranţa celui care este sigur că va învinge.
Dar vizirul Khalil, care-şi ştie capul în pericol în caz că turcii vor învinge, i-a trimis împăratului un mesaj secret, prin care-l asigură că a făcut tot ce-a putut pentru a evita distrugerea oraşului. Atacul care se pregăteşte este, fără îndoială, ultima încercare, spune el. De nu va reuşi, armata turcilor îşi va pierde curajul şi nici o putere din lume n-o va mai urni să încerce un nou atac.
Oamenii cu judecată se tem de flota ce va să vină din Occident şi de armata ungurilor, care ar putea să zdrobească întregul Imperiu Otoman dacă sultanul îşi va pierde cea mai bună parte a oastei într-un asalt neizbutit asupra zidurilor Constantinopolului.
Mesajul lui Khalil nu mai este nici un secret pentru nimeni, împăratul le-a dat voie celor mai credincioşi sfetnici ai lui să-l răspândească în tot oraşul. El şi-a făcut socoteala că, oricum, dacă sultanul va învinge, marele vizir Khalil tot îşi va pierde capul. Iar de va fi învins, se înţelege că viitorul suveran va fi Khalil.
Ce mesaj îi va fi trimis Lukas Notaras sultanului, nu ştiu. Giustiniani ştie ceva, fiindcă a îndrăznit să-l numească, pe faţă, trădător. Slujitorul meu Manuil mi-a spus că în oraş se vorbeşte mult despre părintele Ghenadios, care ar fi trimis preoţi şi călugări deghizaţi în negustori la cortul sultanului, pentru negocieri făţarnice privind poziţia pe care o va avea Biserica grecească după ce oraşul va fi cucerit. Se poartă deja ca un patriarh acest Ghenadios. Oamenii sunt muritori, oraşele pot fi transformate în cenuşă, dar Biserica lui Hristos este veşnică, aşa gândeşte şi pentru aceasta face orice compromis, fiindcă aşa îl îndeamnă conştiinţa.
Făţărnicia lui Ghenadios îmi rupe inima de durere. Ghenadios a fost elevul lui Markos Evghenikos. Mi-l amintesc bine, de la Florenţa şi de la Ferrara, pe pătrăţosul Markos Evghenikos, a cărui formă semăna cu un bloc de piatră. Neclintita lui obstinaţie nu s-a încovoiat nici în faţa blândului patriarh, care în ghearele morţii s-a lepădat de credinţă. A preferat să fugă din Florenţa decât să semneze, iar prinţul Demetrios l-a însoţit, alegând mai degrabă o politică de izolare decât o politică de supunere faţă de puterea latinilor. Secretarul de stat al împăratului, Ghenadios, a semnat, dar mai apoi şi-a simţit atât de amarnic greşeala, încât a renunţat la cariera lui de om politic, şi-a schimbat numele şi s-a retras la mănăstire. Dar ambiţia lui este încă vie şi pulsează cu pasiune în umbra credinţei. El şi-a găsit locul. Chiar şi eu, pe el l-am ales ca părinte spiritual.
Nici ceaţa care acoperea oraşul, nici veşmintele în permanenţă jilave nu m-au putut împiedica să mă duc până la Mănăstirea Pantocratorului. M-am oprit în dreptul heleşteului şi m-am uitat la peştii cenuşii ca pământul care înotau în apă. Şi mi-am amintit de teribila proorocire a lui Ghenadios. Ceaţa înăbuşea zgomotele, de aceea bubuitul neîntrerupt al tunurilor părea depărtat. O stare ireală, ca în vis, a pus stăpânire pe mine, de parcă aş mai fi trăit acelaşi moment, de parcă aş fi sosit acolo doar pentru a-l retrăi.
Ghenadios mi-a ieşit în întâmpinare. Mâna dreaptă îi atârna neputincioasă. Ochii lui străluceau. Pe faţa lui pielea s-a întins, de aceea fruntea lui părea şi mai bombată decât înainte, în timp ce tâmplele îi sunt şi mai scobite. După atâta post şi rugăciune, faţa lui crispată de suferinţă se acoperă continuu de sudoarea morţii, de parcă şi sufletul i-ar transpira de durere.
― Părinte! i-am spus eu. Părinte Ghenadios, tu m-ai botezat, mi-ai dat un nume nou şi te-ai rugat pentru iertarea păcatelor mele. Sultanul a promis oraşul nostru pentru oştirea lui, aşa că nimeni nu se mai poate salva. Dar poporul şuşoteşte că tu ai trimis sfat secret la sultan, pentru a te salva în timp ce alţii se vor pierde.
Ghenadios m-a privit cercetător, a clătinat din cap ca şi cum nu mi-ar fi înţeles vorbele şi a spus:
― Dumnezeu s-a lepădat de oraş din cauza nenumăratelor noastre păcate. De ce rosteşti vorbe fără înţeles, când fiecare piatră este acoperită de sudoarea rece a morţii? Mai bine te-ai ruga cât mai este timp.
L-am întrebat cu încrâncenare:
― Tu crezi că ai înfăptuit dorinţa lui Dumnezeu? Oare nu cumva dintr-o vulgară raţiune umană ţi-ai trădat turma al cărei păstor eşti, i-ai trădat pe grecii care au avut încredere în tine şi i-ai părăsit în ultima clipă?
― Unde-i trădarea? m-a întrebat el cu glas sincer; în inima lui, fiecare dintre noi este un trădător. Este preţul pe care trebuie să-l plătească un om. Pentru ispăşirea păcatelor noastre s-a întrupat Hristos pe pământ, a suferit şi a înviat din morţi. Dumnezeu mi-a dăruit clarviziune. Eu mă încred mai mult în viziunile mele decât în oameni. Mai mult decât în raţiunea şi simţurile mele. Trădare? a continuat el şi mai înflăcărat. Latinii şi papa ne-au trădat pe noi. Pierzania noastră a fost că noi n-am crezut şi le-am întins mâna chiar şi după ce ne-au trădat, considerându-i pe latini fraţii noştri. La Florenţa ne-au forţat sub ameninţarea săbiei. Zaharia, Zaharia, suntem un popor infirm. Singuri le-am întins latinilor mâinile în numele dragostei întru Hristos şi latinii ni le-au retezat cu sabia; împărăţia pământească nu este împărăţia lui Dumnezeu. În deşarta noastră mândrie am crezut că ne putem salva şi credinţa şi împărăţia. Numai că lui Dumnezeu nu-i plac compromisurile. Dumnezeu cere să alegi. Dumnezeu m-a silit să aleg şi eu am ales, chiar dacă mai degrabă mi-aş fi smuls inima din piept. Dumnezeu m-a asigurat că, sub sabia turcilor, credinţa noastră curată dintru început va putea fi păstrată mai bine decât cu adăugirile greşite ale latinilor.
I-am spus:
― Şi că sângele martirilor poate limpezi credinţa şi curăţa rătăcirea şi deşartele calcule politice, nu-i aşa? Dar şi mai frumos ar fi fost dacă ţi-ai fi putut înălţa capul, chiar şi sub sabia turcilor, fără a fi nevoie să-ţi cumperi viaţa cu preţul trădării.
El a strigat:
― Nu mi-ar fi îngăduit Dumnezeu. Copil răzvrătit, oare nu înţelegi că nu-i vorba de mine, Ghenadios, ci de Biserică?
Era iritat, faţa i se acoperise cu broboane de sudoare şi a spus întru apărarea sa:
― Dacă mi-ai cunoaşte viziunile, ai înceta să mă mai învinuieşti. Noi, oamenii, putem avea presimţiri, putem vedea miracole răscolitoare împrejurul nostru. Dar în aşa ceva eu nu cred.
Eu am văzut care de foc zburând pe cer în înspăimântătoare convoaie, pârâind şi trosnind ca roiurile de lăcuste. Am văzut cerul şi pământul scuipând foc, oraşe distruse, oameni ce alergau pe străzi arzând ca nişte torţe, implorând munţii să se despice şi să-i ascundă în pântecele lor. Ce se întâmplă acum este doar începutul. Secera lunii este semnul fiarei. Oamenii aleg fiara ca să se salveze. Dar nimeni nu va scăpa. Cei care-şi vor salva viaţa vor muri de vii. Iadul va coborî pe pământ. Iadul este de-acum în oameni şi oamenii ard de vii, chiar dacă trupul lor nu s-a aprins încă.
Şi-a acoperit ochii cu mâna stângă şi mi-a spus să plec. Braţul drept i se bălăngănea lipsit de vlagă pe lângă şold. Cuvintele lui m-au răscolit atât de mult, încât abia când mă întorceam spre ziduri mi-am dat seama că, de fapt, el nici n-a negat, nici n-a afirmat că ar fi trimis vreo solie la sultan. Cu picăturile de apă ce-mi alunecau pe obraji ca nişte lacrimi, m-am rugat în inima mea:
Dumnezeule de neînţeles! Doamne Atotputernice, care eşti în mine şi în afara mea, dă-mi iertare pentru că în inima mea nu pot condamna pe nimeni în afară de mine însumi, înşelătoare este inima mea. Dă-mi iertare pentru răscumpărarea păcatelor mele, pe care Fiul Tău, cu preţul sângelui Lui a făcut-o. Hotarele dintre Biserici nu se întind până la Cer. Ajută-mă în slăbiciunea mea, ca eu să nu Te înşel pe Tine, cel care eşti în mine!
Toată mândria din mine s-a năruit. Poate că mi-am imaginat că în faţa lui Dumnezeu sunt mai bun sau mai important decât alţii, nu doar din cauza originii mele împărăteşti, ci pentru toate câte le-am încercat în viaţa mea, evadând dintr-o închisoare în alta, pentru a-l căuta pe Dumnezeu de-a lungul drumului înşelător pe care merg oamenii. Dar acum am strigat în inima mea:
Îndură-Te, îndură-Te de mine, Tu, cel a cărui natură nu se poate explica ! Dacă există un înţeles în aceasta, îngăduie-mi să mă mai nasc o dată pe pământ! Dă-mi înapoi închisoarea trupului meu, dă-mi înapoi lanţurile timpului efemer şi ale locului mărginit, ca să mai simt o dată în mâna mea mâna unui om. Păcatul meu a fost că Ţi-am dispreţuit lanţurile şi le-am urât, chiar dacă au fost darul pe care Tu mi l-ai dat. Sunt cel mai slab, cel mai prăbuşit, cel mai de dispreţuit dintre oameni, fiindcă mi-am închipuit că sunt puternic, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea Ta.
Dar gândindu-mă la rugăciunea mea, m-am simţit ruşinat, fiindcă este absurd să-ţi imaginezi că eşti mai rău decât alţi oameni; sunt lucruri mai importante cu care poţi să te arăţi înaintea Dumnezeului tău. Am îngenuncheat pe pământ şi m-am rugat:
Fiindcă sunt doar un om, voi purta lanţurile Tale până-n ultima clipă. Tu m-ai luminat ca să pot vedea adevărul Tău. Dar nu sunt orb, sunt surd şi nici nu Te pot înţelege, îndurerat după Tine, rostesc: aruncă-mă înapoi, Doamne, în întunericul Tău, împlinească-se în mine voia Ta, pe care eu n-o pot înţelege! Eu nu vreau nimic. Facă-se voia Ta!
Învăluit în ceaţă, cu urechile surde din pricina necontenitelor bubuituri de tun, am avut linişte în inima mea şi am simţit din nou umbra adevărului iluzoriu din lumea aceasta materială. Despre tulburătorul adevăr din străfundul fiinţei mele am ştiut abia când am înţeles că doar în imaginaţia fiinţelor omeneşti există o succesiune a evenimentelor şi întâmplărilor, fiindcă limitele raţiunii îl împiedică pe om să depăşească aparenţele, în adevărul lui Dumnezeu întâmplările se petrec în profunzime. Făcând un salt în clipa divină, omul poate trăi toate anotimpurile vieţii şi toate vieţile simultan. Dar la fel este şi clipa iertării, surprinzătoarea iertare de neînţeles, clipa eliberării.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:12 AM | message # 41
28 mai 1453
Turcii au pregătit atacul final, şi în întunericul nopţii, ca un zumzăit, s-a auzit cum şi-au aşezat lângă ziduri scările de asalt, bârnele, punţile mobile din lemn şi fascinele. Dar focurile n-au rămas multă vreme aprinse. Probabil că sultanul le-a ordonat soldaţilor să se odihnească înainte de asalt.
Oare cum aş putea dormi într-o noapte ca asta? În ultima clipă, ca un şuvoi, a sosit o mulţime de oameni din oraş să astupe cu pietre şi pământ spărturile proaspete din zid. De aceea i-a trimis Giustiniani pe oamenii lui să se odihnească; în această noapte şi mâine dimineaţă fiecare apărător are nevoie de toate puterile sale. Dar cum aş putea dormi în noaptea dinaintea morţii oraşului?
Astăzi n-a mai fost nici o restricţie în ceea ce priveşte distribuirea hranei. Iar împăratul a poruncit să fie golită pivniţa imperială şi a împărţit latinilor vinul din ultimele butoaie.
E atât de bizar să gândesc că această noapte, care abia a început, este ultima mea noapte, acea noapte pe care am aşteptat-o, pentru care m-am pregătit toată viaţa, încă nu mă cunosc destul de bine. Dar sper să am curaj în continuare. De altfel, ştiu că moartea nu doare. Am văzut atâta moarte în ultima vreme, în clipa de pe urmă, omul este stăpânit de extazul tainic al morţii, care-l lipseşte de durere şi-l face să privească prin existenţă fără a o vedea, de parcă ar simţi de pe acum lumea cealaltă, neobişnuită.
Sunt umil în noaptea asta. Liniştit. Şi mai fericit decât oricând.
Poate greşesc dacă sunt fericit în noaptea asta. Nu mai acuz şi nici nu mai judec pe nimeni. Din partea mea, n-au decât să-şi încarce veneţienii corăbiile cu mobile preţioase, cu covoare, cu vase de bronz şi de aur, cu tot ce vor mai găsi în palatul imperial ! N-au decât să-şi cumpere viaţa bogaţii, nobilii şi înţelepţii şi să plece cu corăbiile veneţienilor unde-or vedea cu ochii! Treaba lor! La urma urmelor, fiecare face cum crede că-i mai bine. Şi Lukas Notaras. Şi Ghenadios. Şi împăratul Constantin. Şi Giustiniani.
Fraţii Guacchardi joacă zaruri, cântă melodii italiene şi beau vin în singurul turn care a mai rămas neatins, în apropiere de Poarta Harisiană.
Atâta frumuseţe, atâta limpede fericire, atâta linişte este în toate. Niciodată până acum n-am simţit sub degete atât de curată şi de netedă hârtia pe care scriu. Pana de scris n-a scârţâit niciodată mai plăcut ca acum şi nici cerneala n-a fost atât de neagră. Ca şi cum simţurile mele ar avea o mai mare acuitate decât înainte. Aşa gustă muribundul încă o dată din vanităţile vieţii!
Oare de ce sunt atât de fericit în noaptea asta? Oare de ce îi surâd morţii?
Spre dimineaţă, m-am dus la Giustiniani. Dormea în odaia boltită din interiorul marelui zid, cu tot echipamentul de război pe el, alături de un tânăr grec, echipat cu o armură sclipitoare. Am presupus că trebuie să fie unul dintre acei tineri nobili greci despre care împăratul i-a vorbit lui Giustiniani că i-ar putea fi de ajutor. Un tânăr care vrea neapărat să moară ca un erou lângă Poarta Sfântului Roman, aşa am crezut.
Băiatul s-a deşteptat din somn, s-a aşezat pe un scaun şi a început să caşte, frecându-se la ochi. M-a privit cu un aer superior şi am avut impresia că recunosc trăsăturile feţei unuia dintre fiii lui Lukas Notaras. Doar o clipă chipul i-a semănat cu cel al megaducelui. Şi am simţit în suflet un fel de gelozie pentru că Giustiniani l-a preferat pe tânăr. De aceea, nici n-am vrut să-l privesc în faţă. Dar după ce Giustiniani s-a deşteptat şi a început să-şi întindă mâinile şi picioarele amorţite, l-am întrebat ironic:
― Oare vei fi căzut şi tu în viciul străbunilor tăi romani? Dar e plin oraşul de femei care râvnesc la tine!
Giustiniani a izbucnit în râs, l-a lovit uşor pe spate şi i-a strigat:
― Afară, trândavule, şi apucă-te de treabă!
Tânărul s-a ridicat, uitându-se la mine cu coada ochiului, apoi a umplut o cupă cu vin şi i-a oferit-o lui Giustiniani ca unui adevărat prinţ, îndoindu-şi cu graţie genunchiul.
I-am spus lui Giustiniani:
― E clar că acest efeb nu va fi în stare să te protejeze în timpul luptei. Aşa că, dă-mi voie să-l înlocuiesc. Bailul nu are nevoie de mine la Blaherne.
― Dar eşti orb? m-a întrebat Giustiniani. Încă nu l-ai recunoscut pe acest tânăr nobil?
― E un Notaras, i-am răspuns eu. Are aerul familiei. Atunci nu eşti întotdeauna suspicios, din moment ce te culci alături de băiatul lui Notaras. Sau poate te-ai îmbătat atât de rău aseară că nici nu mai ştii ce-ai făcut?
Giustiniani s-a uitat la băiat, i-a mângâiat părul cu mâna lui uriaşă şi a început să se tânguiască:
― Pe rănile lui Hristos, îţi jur că am petrecut noaptea în deplină castitate. Că doar n-o fi păcat dacă i-am mângâiat de vreo două ori obrajii delicaţi şi imberbi.
― Şi nici măcar nu-ţi este ruşine! i-am spus eu. Nu te-aş fi crezut în stare de asta! Nici la turci n-am văzut aşa ceva, chiar dacă se vorbeşte atâta!
Tânărul a îngenuncheat umil în faţa mea şi mi-a întins o cupă cu vin fără să-şi ridice privirea. Abia stăpânindu-şi râsul, mi s-a adresat cu un glas răguşit:
― Am auzit vorbindu-se mult despre tine, domnule Ioannis Anghelos! Chiar dacă eşti un bărbat aprig, te las să mă săruţi pe obraji, pentru a nu mai fi atât de invidios.
L-am ridicat de braţe şi am strigat:
― Neruşinatule! Încerci să mă ispiteşti şi pe mine! Când bărbaţi respectabili mor apărând zidurile oraşului, tu n-ai nici măcar o zgârietură! Vezi-ţi de drumul tău, însoţeşte-te cu cei de teapa ta şi scuteşte-ne pe noi de ispita de a cădea în păcat!
Tânărul şi-a scos cu stângăcie sabia de la cingătoare, a ridicat-o ameninţător spre mine şi, pentru prima dată, s-a uitat chiar în ochii mei. Mă priveau ochii ei căprui, zâmbitori.
― Domnule Ioannis Anghelos, eşti dispus să-ţi retragi vorbele?
Abia atunci am recunoscut-o şi tot atunci am văzut la gâtul ei lanţul de onoare pe care i-l dăruise Giustiniani.
― Doamne, Dumnezeule, am strigat eu ameţit de emoţie. Anna! Cum se face de eşti aici?
― Ea a venit ieri şi mi-a cerut să o protejez, m-a lămurit Giustiniani. Gărzile au lăsat-o să ajungă la mine, fiindcă avea la gât lanţul. Dar ce putem face cu ea aici nu-mi trece prin minte.
M-am uitat la Giustiniani şi el şi-a făcut de trei ori cruce şi s-a jurat din nou pe rănile Mântuitorului că şi-a petrecut noaptea în deplină castitate şi că doar onoarea l-a împiedicat să se atingă de femeia unui prieten, chiar dacă, a mai spus, ispita a fost mare.
― Dar, a adăugat el, poate că nu m-aş fi împotrivit tentaţiei de n-aş fi fost atât de obosit şi de nedormit, atât din cauza războiului, cât şi din cauza cumplitei responsabilităţi de comandant al oraşului, care mă împiedică să mă mai gândesc la femei. Există un timp pentru toate.
Iar Anna a rostit cu aroganţă:
― Abia când m-am trezit în mijlocul oştenilor am înţeles de ce s-a îmbrăcat fecioara francă, Ioana d'Arc, în veşminte bărbăteşti.
Şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a sărutat buzele. Şi-a sprijinit capul de pieptul meu, a suspinat profund şi m-a întrebat:
― M-am făcut oare atât de urâtă, de nu m-ai recunoscut? A trebuit să-mi tai părul, altfel nu mi-ar fi încăput capul în cască.
Am strâns-o în braţe. Era lângă mine. Nu mă mai ura.
― De ce ai fugit de la tatăl tău? am întrebat-o. Tu ai fost aceea care şi-a apăsat mâna pe mâna mea în noaptea când cupola marii catedrale a strălucit într-o lumină nepământeană?
Oarecum stânjenit, Giustiniani a spus amabil:
― Poate că-i mai bine dacă mă duc eu pe zid să văd ce mai fac străjerii. Mâncaţi şi beţi ce găsiţi pe aici şi puteţi trage zăvorul la uşă dacă aveţi şi alte gânduri, nu vă fie teamă dacă încep din nou blestemaţii să tragă cu tunurile!
Apoi a ieşit şi a închis uşa masivă. Pe faţa lui am citit că-i plăcea Anna şi că mă invidia. Anna s-a uitat la mine cu înţeles, dar simţeam că nu am putere să închid uşa cu zăvorul. De aceea s-a ridicat ea şi l-a tras.
― Iubitul meu, mi-a spus ea. Oare nu-mi vei ierta niciodată încăpăţânarea şi capriciile? Poate că nu te-am înţeles.
― O, Doamne! am spus eu. Dar n-am ce să-ţi reproşez. Tu ar trebui să mă ierţi că nu pot fi aşa cum ai dori să fiu. Dar aici nu poţi rămâne. Trebuie să te întorci la casa tatălui tău. Atât timp cât va mai dura asediul, în casa lui vei fi în mai multă siguranţă decât oriunde. Presupun că, după ce va cădea oraşul, sultanul îi va acorda protecţie.
― Aşa este, a spus ea. Ştiu că sultanul îşi va trimite de îndată ceauşii să aibă grijă de casa noastră. Dar ştiu şi din ce cauză. De aceea, nu mă voi întoarce niciodată în casa tatălui meu.
― Dar ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu, încărcat de presimţiri sinistre.
A pus mâinile pe şoldurile mele, m-a privit fără să spună nimic şi ochii ei căprui erau nespus de trişti.
― Nu mă întreba, a rostit ea. Sunt fiica tatălui meu. Eu nu-l pot trăda. Oare nu-i de ajuns că am venit la tine? Oare nu este de ajuns că mi-am tăiat părul şi m-am îmbrăcat în armura fratelui meu pentru a muri împreună cu tine apărând zidurile oraşului, pentru că aceasta este dorinţa lui Dumnezeu?
― Tu nu vei muri! m-am împotrivit eu. Tu nu trebuie să mori. Armura şi planul pe care l-ai făurit n-au nici un rost.
Ea a spus:
― N-ar fi pentru prima dată în istoria de o mie de ani a acestui oraş când o femeie ia armele în mână ca să-l apere. O ştii. Chiar şi o împărăteasă s-a îmbrăcat în armură după ce soţul ei a murit.
― Tu nu poţi rămâne aici! am insistat eu. Primul turc pe care-l vei întâlni îţi va tăia capul. Sacrificiul tău nu foloseşte la nimic.
S-a uitat cu o seriozitate de moarte în ochii mei şi a rostit:
― Ştii prea bine că în acest moment apărarea oraşului nu mai foloseşte la nimic. Sultanul va cuceri Constantinopolul. În multe părţi zidurile oraşului s-au năruit. Ei sunt prea mulţi. Iar noi prea puţini. Mii de oameni vor muri fără nici un folos mai înainte de a se ivi zorii. Dacă te-ai fi gândit doar la utilitatea gestului tău, nici tu n-ai fi fost aici. Lasă-mi şi mie libertatea de a gândi la fel cum gândeşti tu!
Mi-a strâns braţele şi obrajii îi erau nespus de palizi.
― Sunt soţia ta, a spus ea. Pentru noi nu mai există nici un viitor. De aceea, am dreptul să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Ce mai poate însemna pentru mine viaţa după ce tu vei muri? De bunăvoie prefer cununa de spini a martirilor. Ca să pot spăla cu sânge dezonoarea tatălui meu. El nu-i un grec adevărat.
― Ce s-a întâmplat? am întrebat-o îngrozit încă o dată.
A scuturat din cap şi a spus din nou:
― Nu mă întreba! Nu schimbă cu nimic cursul evenimentelor, de aceea nu-ţi voi povesti despre ce este vorba. Dar, pentru tatăl meu, eu nu mai pot să am nici un pic de respect, între o politică de încredere şi o politică de trădare există un hotar îngust cât un fir de păr. Nici faţă de tine nu-mi îngădui să afirm că tatăl meu ar fi un trădător. Dar nu mai pot să locuiesc în casa lui. Nu mai vreau să fiu fiica lui. Niciodată. Sunt soţia ta. De când e lumea lume, femeia a plecat de la tatăl ei, şi-a părăsit rudele şi şi-a urmat bărbatul... Deci te voi urma, a spus ea cu o uşoară ironie în glas. Chiar dacă-i o nebunie, chiar dacă-i o moarte inutilă, te voi urma, fiindcă te iubesc. Cu toate acestea, rămân în continuare femeie şi, după părerea mea de femeie, afirm încă o dată că nu există nici un motiv pentru care merită să mori. Ca femeie, m-aş mulţumi să trăiesc împreună cu tine o viaţă simplă, oricât de modestă şi de săracă. Dar asta nu se poate, de aceea te urmez acolo unde eşti. E trist să mori după ce ai gustat din viaţă. Dar poate că-i mai bine să te înfrupţi din plăcere când gustul ei nu s-a risipit încă, decât să rămâi cu amărăciunea în suflet, după ce acela pe care l-ai iubit nu mai este.
N-am ştiut ce s-a întâmplat, nici n-am stăruit să aflu. Sufletul meu s-a tulburat, mintea mea a refuzat să înţeleagă de ce ea, o femeie atât de tânără şi frumoasă, care iubeşte cu pasiune viaţa, trebuie să moară. Dacă iubeşte viaţa, un om poate trăi oricum, şi în sclavie, şi în dezonoare. Timpul înghite tot ceea ce a fost şi stinge tristeţea. O ştiu. Mai bine în sclavie la sultan decât să moară fără nici un rost, din moment ce ea însăşi nu crede că moartea foloseşte la ceva.
I-am spus:
― Eşti cea mai frumoasă femeie din Constantinopol şi de cea mai nobilă stirpe. Dacă te vei preda turcilor şi le vei spune numele, ei îţi vor cruţa viaţa şi te vor dărui sultanului. Ai o minte ascuţită şi ai primit o educaţie împărătească. După ce va cuceri Constantinopolul, sultanul ar putea cuceri toată lumea.
S-a uitat deschis în ochii mei şi a spus cu sinceritate:
― De aceea vreau să mor cât mai curând, pentru a nu cădea în ispită. Nu suport gândul că după moartea ta aş putea îmbrăţişa alt bărbat. Dar mă cunosc. Sunt femeie, sunt slabă, înţelege-mă! Nu pot, nu vreau să mai trăiesc. Poate ne vom mai întâlni într-o altă viaţă, cine ştie?
Un proiectil aruncat de unul dintre tunurile mari s-a izbit de partea de sus a zidului, undeva deasupra capetelor noastre, şi am auzit zgomotul pietrelor prăbuşite, iar din tavan s-au desprins bucăţi şi au căzut peste noi. Moartea bătea din tobă deasupra noastră.
Şi-a înălţat capul, şi-a făcut semnul crucii şi a spus:
― Pentru mine totul e clar. Dar are rost să irosim timpul preţios care ne-a mai rămas cu vorbe deşarte, când încă ne putem uita cu ochi vii unul la altul?
A început să deschidă încuietorile armurii şi mi-a spus râzând:
― Deschide-mi, dragul meu, groaznicele încuietori de pe spate! Doar bărbaţii pot inventa astfel de capcane.
Aveam gura uscată şi i-am spus:
― Mulţumeşte pentru norocul pe care-l ai, fiindcă nu porţi o armură adevărată de cavaler, care are din cap până în picioare tot felul de zăvoare şi de încuietori secrete. Sunt atât de ciudate unele încuietori şi grozav de ascuţite, încât un cavaler îşi simte şi sufletul înţepat, până cade de pe cal şi rămâne întins şi neajutorat la pământ. Pe câmpia de la Varna, nici cu ciocanele n-au reuşit turcii să deschidă armurile blindate ale cavalerilor saxoni.
― O, ce înţelept eşti! a rostit ea cu voce duioasă. Ce multe lucruri ai văzut! Dar să ştii că şi femeile au capcanele lor cuirasate. Lacătul unei femei nu-l va putea deschide nici cel mai puternic bărbat dacă femeia nu doreşte. Dar astfel de femei nu sunt prea multe.
Iar eu i-am răspuns cu o voce tremurată:
― Nu mai spune! Ce grozăvii, Anna Notaras!
Ştiindu-şi frumuseţea, ea a alunecat încet din armura strălucitoare şi era zveltă ca un băiat. I-am spus în joacă:
― Eşti ca un băieţel frumos. Ţi-ai tăiat şi părul. Eşti mai frumoasă ca niciodată.
― Dar eu nu sunt un băieţel, a protestat ea, făcându-mi jocul pe acelaşi ton duios.
Atunci s-au zguduit zidurile din nou împrejurul nostru. Şi-a înfăşurat braţele goale în jurul gâtului meu şi mi-a spus:
― Nu-ţi fie teamă de tunuri, dragostea mea, nici mie nu mi-e teamă. Gura mea este izvorul tău. Soarbe-o, de eşti însetat! Trupul meu este pâinea ta. Înfruptă-te din el, de eşti flămând! Bucură-te de mine, după cum şi eu bucura-mă-voi de buzele tale, de trupul tău. Sunt ultimele văpăi ale vieţii. Ca o candelă ce se stinge. Moartea este lungă şi dragostea fără de trup este o dragoste stearpă.
Poate că vorbele ei au fost păcătoase, dar în acel moment, când moartea ne dădea târcoale, erau adevărate. I-am spus în şoaptă:
― Singurul meu izvor, singura mea hrană! Oamenii au nevoie de apă şi de pâine ca să poată trăi. În veşnicie nu există nici apă, nici pâine. Fremătând de dorinţă, am să mă întorc înapoi din veşnicie în lumea efemeră ca să te regăsesc!
Dar dragostea noastră a fost amară ca apa sărată, care răneşte buzele şi sporeşte setea. Ne-am iubit în mirosul înnăbuşitor de piele, de ulei rânced, de vin, de pulbere şi de veşminte îmbibate de sudoare, prinşi între ziduri ce se zguduiau; spectrul morţii plutea deasupra capetelor noastre, pereţii încăperii se năruiau bucată cu bucată. Nu, dragostea noastră n-a fost doar trupească, fiindcă de fiecare dată când m-am uitat la chipul ei i-am întâlnit ochii căprui, atât de ştiuţi, atât de limpezi, parcă prin ochii ei am privit dincolo de lumea mărginită.
Am murmurat:
― Mă voi reîntoarce, iubita mea, mă voi întoarce încă o dată în lanţurile lumii mărginite şi ale timpului efemer. Ca să te regăsesc. Vor fi alţi oameni, care vor purta alte nume, vor fi alte popoare, dar dintre ruinele zidurilor mă vor privi ochii tăi, flori de catifea ruginie. Când te vei reîntoarce, cine ştie în ce timp, cine ştie printre care oameni, atinge pulberea cu mâinile tale! Dincolo de timp, mângâie-mi chipul risipit în pulbere! Ne vom regăsi, dragostea mea!
Surâzând, mi-a mângâiat gâtul şi fruntea şi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.
― Iubitul meu! a rostit ea. Poate că nu ne vom mai întâlni. Poate că nu există decât această clipă pentru noi. Dar este de ajuns. Sunt mulţumită şi plină de tine. Sunt în întregime a ta. După ce clipa se va risipi, voi putea muri mai uşor.
S-a uitat la pereţii lugubri ai fortăreţei, peste care dansa lumina firavă a lumânării, şi a spus:
― Dar este frumos. Totul. Atâta frumuseţe niciodată nu a mai fost.
Epuizat, cu buzele apăsate pe umărul ei, m-am întrebat dacă n-ar trebui să-i povestesc lucrul pe care i l-am tăinuit. Ştiam că-i doar o vanitate fără importanţă pentru situaţia în care ne găseam. Dar n-am mai putut, n-am mai vrut să-i ascund nimic. De aceea, i-am spus:
― Dragostea mea, când m-a adus pe lume, mama a strâns în mână o piatră de porfir. M-am născut cu încălţări de purpură în picioare. Acesta este secretul, pe care nu credeam că ţi-l voi spune vreodată. Pentru că nu poate schimba cu nimic ceea ce este între noi.
S-a sprijinit în coate şi m-a privit uimită.
― M-am născut cu încălţări de purpură în picioare, am repetat eu. Împăratul Manuil a fost fratele vitreg al tatălui meu, iar Împăratul Ioan al V-lea a fost tatăl tatălui meu. Acel Ioan, care a călătorit la Roma şi la Avignon, care şi-a lepădat credinţa şi l-a recunoscut pe papă, fără a lega de aceste hotărâri personale poporul său şi Biserica Bizanţului. A făcut-o pentru ca papa să-i binecuvânteze căsătoria cu o femeie din Veneţia, de care era îndrăgostit. Avea patruzeci de ani. Signoria Veneţiei a răscumpărat datoria şi i-a restituit giuvaierele Coroanei Bizanţului, pe care fusese silit să le lase zălog. Papa şi Veneţia i-au promis de asemenea ajutorul Occidentului şi o cruciadă. Dar fiul lui, Andronikos, l-a înşelat şi s-a răzvrătit. Occidentul l-a abandonat pe Ioan şi, până la urmă, el a fost nevoit să se supună sultanului şi să-l recunoască succesor pe Manuil, celălalt fiu. De fapt, tatăl meu era singurul moştenitor legitim. De aceea Manuil şi-a trimis mesagerii să-l caute şi să-i scoată ochii. După aceea, tatăl meu nu a mai avut putere să trăiască. S-a aruncat în prăpastia din spatele palatului papal din Avignon. Bijutierul căruia îi încredinţase bunurile şi hârtiile sale m-a înşelat, însă, înainte de a pleca în cruciadă, am revenit în Avignon şi l-am ucis pe bijutier; încă mai păstra hârtiile tatălui meu, care fac proba descendenţei şi drepturilor mele. Probabil curia pontificală şi signoria Veneţiei cunosc existenţa mea, chiar dacă mi-au pierdut urma. Dar deşi sunt adevăratul basileu, nu revendic nici o putere, însă am dreptul să mor lângă zidurile oraşului meu. Trebuie să-mi împlinesc destinul până la capăt.
Mi-a mângâiat obrajii cu vârful degetelor şi ochii îi erau mari de mirare, îmi lăsasem barba să crească, arătam ca toţi ceilalţi greci.
― Se pare că în lumea aceasta nimic nu se petrece din întâmplare, am continuat eu. Pentru a rezista ultimei ispite trebuia să te întâlnesc pe tine, trebuia să-l întâlnesc pe tatăl tău. După ce Constantin a proclamat Uniunea, aş fi putut prea bine să-mi dezvălui identitatea şi să revendic dreptul la tronul Bizanţului. Cu ajutorul tatălui tău aş fi putut stârni poporul la revoltă. I-aş fi jurat credinţă sultanului, aş fi guvernat Constantinopolul ca împărat vasal. Dar nu ar fi fost demn de mine.
― Dacă tot ceea ce spui este adevărat, m-a întrerupt ea, înseamnă că eu te-am recunoscut după portretul împăratului Manuil. De altfel, semeni şi cu împăratul Constantin. E de mirare că nimeni n-a observat.
― De cum m-a văzut, Manuil, slujitorul meu, m-a recunoscut. Sângele este misterios. Se întoarce la izvoare; întorcându-mă la Biserica strămoşilor mei, s-a întors în mine şi renegatul Ioannis să se unească cu neînţelesele mistere sacre. Este o complicată împlinire a destinului meu.
Ea a rostit solemn:
― Basileul Ioannis Anghelos Paleolog. Şi Anna, fiica megaducelui Notaras. Într-adevăr, faptul că suntem împreună înseamnă o complicată împlinire a destinului nostru.
Apoi a strigat:
― Nu mai cred în nimic! Nu cred că te vei reîntoarce! Nici că eu mă voi reîntoarce! Nu cred în veşnicie! Doar în asemănare cred! Am simţit în tine doar sângele de neam împărătesc, nu bărbatul pe care îmi închipuiam că-l voi întâlni într-o altă viaţă. Oare de ce-ai stricat totul? De ce mi-ai povestit? De ce mi-ai răstignit iluziile cu care aş fi putut să mă amăgesc până în clipa morţii?
Derutat din cauza tristeţii de pe chipul ei, am spus:
― Dumnezeule, dar am crezut că o astfel de destăinuire nu poate decât să mângâie vanitatea unei femei! Faptul că familiile noastre sunt la fel de importante. Că nu te-ai înjosit, alegându-mă pe mine. Străvechiul sânge nobil recunoaşte întotdeauna sângele nobil şi sub veşminte de cerşetor.
Dar ea a rostit pătimaş:
― Tu crezi, într-adevăr, că pentru mine au vreo importanţă familia şi rangul tău? Eu nu te vreau decât pe tine. În orice caz, mulţumesc pentru darul de nuntă! Îţi mulţumesc pentru coroana invizibilă de împărăteasă! Dacă acest lucru îţi face plăcere, poftim, sunt împărăteasă! Sunt tot ce vrei tu, dragul meu, numai să te ştiu mulţumit!
Pe neaşteptate, s-a ridicat din pat, aşa, fără veşminte, şi-a înălţat semeţ capul şi a strigat:
― Că eşti înger sau împărat, că te înveşmântezi într-o glorie invizibilă şi inexistentă, treaba ta! Eu sunt femeie, doar femeie. Tu nu-mi poţi oferi nimic. Nici casa pe care mi-am dorit-o, nici copiii pe care aş fi vrut să-i am, nici noaptea când, îmbătrânită şi uscată, m-aş fi putut trezi să mă asigur că eşti lângă mine şi ţi-aş fi sărutat buzele ofilite. Aş fi fost fericită. Dar m-ai lipsit de fericire din cauza unei ambiţii nebune. La ce bun să mori pentru o cauză pierdută? Cine-ţi va mulţumi? Cine-şi va mai aminti de tine? Inutil este sacrificiul tău, Ioannis Anghelos. De aceea, eu, femeia ta, simt că... nu-mi mai pot stăpâni lacrimile...
A vorbit cu vocea întretăiată de suspine, apoi a izbucnit într-un plâns sfâşietor. S-a aruncat peste mine, şi-a înfăşurat mâinile în jurul meu, şi-a lipit obrazul de obrazul meu şi mi-a spus rugător:
― Iartă-mă! Hotărâsem să nu te mai tulbur, dar sunt o fiinţă slabă, îmi eşti atât de drag. Să fi fost cerşetor, să fi fost trădător, ultimul om să fi fost, tot te-aş fi iubit, tot aş fi dorit să-mi trăiesc viaţa împreună cu tine. Poate că sunt nemulţumită, poate că te rănesc fără încetare, dar te iubesc. Dă-mi iertarea!
Amestecatu-ni-s-au lacrimile, sorbitu-i-le-am de pe buze. Ca de un fier înroşit, arsă a fost inima mea de toată vanitatea lumii.
Şi flacăra ce arde curat tot se stinge.
Ei aduc jertfă duminica şi în zi de sabat şi în toate zilele lor caută adevărul, deşartă conoaştere. Dar pasiunea vieţii te cheamă să trăieşti. M-am îndoit de mine însumi, nu am mai fost sigur. A fost ultima ispită, mai puternică decât aceea de a mă arunca în gol din vârful coloanei constantine. Corăbiile lui Giustiniani aşteaptă în port şi sunt gata să părăsească oraşul. Dacă mâine vântul ar fi favorabil, nici o sută de corăbii de-ale turcilor nu i se vor putea împotrivi unei flote de război a creştinilor, aşa am gândit. I-am spus:
― Anna, n-are nici un rost să mori! Cere-i lui Giustiniani să te adăpostească pe una dintre corăbiile lui mari! El ţine la tine şi o va face bucuros.
M-a întrebat:
― Dar tu?
A aşteptat răspunsul cu respiraţia tăiată. I-am spus:
― De mă voi trăda pe mine însumi, nu voi mai fi demn de dragostea ta. Dar mă rod îndoielile. Nu mai sunt atât de sigur de mine. Ştiu că sacrificiul meu este zadarnic. Nici veşnicia nu mă mai consolează. Cu toate acestea, ştiu că dacă mă voi înşela pe mine însumi nu voi mai dori să trăiesc. Nu voi trăi doar de dragul de a trăi. În aceeaşi lume în care trăieşte şi el. Există un timp pentru toate. Şi pentru a fi nedumerit. Şi pentru a fi aproape de oameni. Dar fiecare flacără arde doar o singură dată până la capăt, după care vine un timp al deşteptării. Nu vreau să mă trezesc într-o altă închisoare... Nu, n-aş mai fi demn de dragostea ta. Eu sunt de-acum pierdut, Anna, uită ce ţi-am spus! Au fost vorbe deşarte. Suntem greci, trăim şi murim împreună cu neamul nostru. Când se va prăbuşi şi ultima Romă, pentru noi nu va mai exista nici un loc pe lume. Nici în Orient, nici în Occident. Pâinea celui fără de ţară este mai amară decât pâinea sclavului. Altceva nu ne mai rămâne decât să murim pentru Hristos. Necunoscuţi fără nume. Cine să-şi mai amintească de noi? Dar aşa este cel mai bine. Înainte de a scăpata soarele, Giustiniani a bătut la uşă şi ne-a strigat. Am tras zăvorul, el a intrat şi a spus:
― În tabăra turcilor e linişte. Dar liniştea lor este mai de temut decât zgomotul din serile trecute. Sultanul i-a împărţit pe grupe de câte o mie şi a explicat fiecărui comandant când să înceapă marşul şi când atacul. Nu le-a vorbit ofiţerilor despre credinţă şi despre Islam, i-a sfătuit doar cum să făptuiască cel mai mare jaf al tuturor timpurilor. Le-a vorbit despre comorile din Palatul Blahernelor şi din palatele nobililor, despre odoarele sfinte din biserici, despre veşmintele brodate cu perle, despre sipetele pline cu giuvaieruri. Se spune că despre prăzile de care vor avea parte şi-ar fi bătut gura sultanul două ore, fără a uita să le povestească şi despre farmecul băieţilor greci şi frumuseţea fetelor neatinse nici cu privirea de un bărbat. Pentru el, şi-a păstrat doar zidurile şi edificiile publice. Apoi, turcii au trecut la partea practică şi au căzut de acord să marcheze zonele de jaf cu steguleţe, pentru a nu se încurca unii pe alţii în timpul acestei nobile îndeletniciri. Iar dervişii care ştiu să scrie au pictat pe steguleţe toate literele şi numerele Islamului, în orice caz, despre asta au vorbit turcii, nu despre arme sau despre strategia asaltului.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:13 AM | message # 42
În cursul zilei, Giustiniani îşi pusese bărbierul la treabă. Avea părul îngrijit, iar firele proaspăt vopsitei sale bărbi erau împletite cu fire de aur. Armura fusese lustruită şi strălucea. Răspândea un puternic miros de uleiuri parfumate şi, din orice parte te-ai fi uitat la el, arăta ireproşabil. Un bărbat într-adevăr frumos.
― Nu veniţi cu mine la biserică, dragi copii? ne-a întrebat el. Turcii dorm şi visează înainte de asalt. Nu mai pierdeţi vremea şi îmbrăcaţi-vă, că doar n-o să mergeţi aşa despuiaţi, ca să primim împărtăşania cea de pe urmă şi să ni se ierte nouă păcatele noastre.
A aruncat o privire spre noi şi nu s-a putut abţine să nu spună:
― Când mă uit la voi, îmi dau seama că, după aceea, vă veţi simţi mai uşuraţi decât alţii.
Ne-am privit unul pe altul şi Anna Notaras a spus furioasă:
― Anafura este falsă şi Crezul schimbat, aşa că niciodată nu voi putea primi rugăciunea în care este pomenit papa.
Giustiniani şi-a ridicat împăciuitor mâna şi a încercat s-o liniştească:
― Nu mă îndoiesc că papa Nicolae a cugetat la lucruri mai importante decât la Constantinopol şi la noi, cei câţiva latini neînsemnaţi, care ne războim cu turcii pentru gloria întregii lumi creştine. După cum a afirmat şi în predica pe care a rostit-o la întrunirea ţărilor creştine ce urmau să participe la apărarea Constantinopolului, el a trebuit să se gândească şi la biblioteci, şi la edificii importanţe, şi la tot felul de alte lucruri care fac găuri în trezoreria pontificală. Numai că vinul alb şi vinul roşu nu se amestecă, o ştiu din proprie experienţă. De aceea, un bărbat care bea la fiecare cină un ulcior de vin alb şi altul de vin roşu, îşi pierde cu uşurinţă memoria. Hai să nu mai judecăm în seara aceasta pe nimeni! Nici pe papa Nicolae! Fie-ne inimile curate!
A atins-o prieteneşte pe umăr pe Anna Notaras şi i-a spus dojenitor:
― Aminteşte-ţi că astă-noapte ai dormit alături de mine, un blestemat de latin. Hotarele dintre Biserici nu se întind până la cer. Trupul şi sângele lui Hristos, tot trupul şi sângele lui Hristos sunt şi la latini, şi la greci. Nu are importanţă cum sunt pâinea şi vinul. Importantă este inima omului, dacă-i sinceră, fiindcă se va bucura să le primească. Două-trei bucăţele de pâine sfinţită, două-trei picături de vin sfinţit, ca să ne amintim de Hristos. Să-i iertăm aşadar în seara aceasta pe toţi cei care ne-au greşit nouă! Să ni se ierte şi nouă greşelile noastre!
I-am spus şi eu Armei:
― Anna, dragostea mea, în zorii zilei de mâine vom lupta atât grecii, cât şi latinii de aceeaşi parte. N-are nici un rost să punem la îndoială sfintele daruri doar pentru nişte cuvinte, ci să ne împărtăşim împreună, greci şi latini, fraţi în faţa morţii, apropiindu-ne poate de adevărul lui Dumnezeu.
A ezitat:
― Mă vor recunoaşte.
I-am spus:
― Nici eu, cel care te iubesc, nu te-am cunoscut. Eşti apărată de armura fratelui tău. Cel mult, oamenii vor crede că eşti el. Iar dacă tatăl tău mai are un pic de ruşine, nu va veni să se roage în biserică alături de latini.
― Nu, tatăl meu nu va veni, a spus ea.
Dar vocea i s-a frânt, şi-a lăsat capul în jos şi a spus în şoaptă:
― Fraţii mei, sărmanii mei fraţi! Mai bine-ar fi de-ar muri decât să trăiască în dezonoare. O femeie poate trăi oricum, dar un tânăr...
― Gata, gata! a spus Giustiniani. Nu-i nici un fel de onoare în moarte, îţi dai numaidecât seama după cum put cadavrele. Ca să nu mai spun că moartea îi face pe toţi egali. Turci şi greci, veneţieni şi genovezi, dacă-s morţi, pot să zacă liniştiţi unii lângă alţii.
Când soarele apunea în spatele taberei turcilor, iar în partea de nord-vest se stingea ultima lucire sângerie pe cupolele verzi de cupru coclit ale bisericilor, am plecat noi călare spre Catedrala Sfânta Sofia; împăratul Constantin a sosit însoţit de suita de senatori şi de arhonţi, în ordinea ceremoniei vechi de o mie de ani, fiecare demnitar purtând veşminte de culoarea şi de forma corespunzătoare rangului său. Şi a ştiut inima mea că Bizanţul, a cărui strălucire pierdută nu se va mai întoarce, se întruneşte pentru ultima dată, ca să se pregătească de moarte.
Bailul Veneţiei, Consiliul celor doisprezece şi nobilii veneţieni erau îmbrăcaţi şi ei în veşminte de ceremonie. Străluceau, în locul mătăsurilor şi velurului, armurile blindate ce fuseseră curăţate de curând de funingine şi de praf. Ofiţerii lui Giustiniani s-au grupat în jurul lui. Apoi, umil, a intrat în sfânta biserică a lui Iustinian şi poporul Constantinopolulului, până ce nu a mai rămas nici un loc liber. Iar la urmă, sfidând apostazia, sute de preoţi şi călugări li s-au alăturat credincioşilor, înaintea morţii nu mai au nici un rost certurile, îndoiala şi ura. Fiecare şi-a plecat fruntea în faţa Sfintelor Taine.
Sute de candele au luminat ca-n plină zi imensa catedrală. Cu nemărginită deznădejde ne-au privit blândele chipuri de pe mozaicurile aurite, iar umbrele oamenilor au tremurat pe suprafeţele netede de marmură. Până şi ochii lui Giustiniani s-au umplut de lacrimi când s-au înălţat limpezi dinspre strană glasurile îngereşti ale cântăreţilor din cor. Mulţi dintre cei mai curajoşi bărbaţi au plâns în hohote.
Folosind aceleaşi cuvinte pe care de o mie de ani le rostesc grecii la spovedanie, împăratul Constantin şi-a mărturisit păcatele în faţa tuturor. Latinii, de asemenea, şi-au murmurat în cor confesiunea păcatelor săvârşite. Mitropolitul grec a citit apoi Crezul, omiţând şi Fiului, cuvintele discordiei. Dar le-a rostit episcopul Leonard, când a citit Crezul în limba latină. Iar când a fost rostită rugăciunea de pomenire, atât prelatul grec, cât şi cel latin au uitat să rostească numele papei Nicolae. Dar nimeni nu a regretat greşeala şi nici nu s-au iscat discuţii. Totul s-a desfăşurat într-o înţelegere nerostită, iar grecii, dacă tot nu şi-au mai simţit credinţa lovită, au început să plângă şi mai aprig după vremurile paşnice de înainte.
Erau atât de mulţi oameni în biserică, încât pâinea nu a fost de ajuns pentru toată lumea. Dar fiecare, după ce a primit împărtăşania, a rupt cu generozitate din bucăţica lui de anafura şi a împărţit-o cu cei din preajmă, pentru ca fiecare să primească o firimitură din sfântul trup al Mântuitorului. Nu şi-a mai pus nimeni întrebarea de va fi fost pâinea dospită sau nedospită. Pentru viaţa lor eternă, atât grecii, cât şi latinii au dorit să împartă frăţeşte trupul sfânt al lui Hristos din pâinea binecuvântată.
Slujba religioasă a durat multe ore. În acest timp am fost într-o stare de extaz nemaiîncercată până acum într-o biserică. Am stat alături de Anna şi am ţinut-o de mână. Ne-am ţinut de mână şi când am primit împărtăşania şi ni s-a dat iertarea pentru păcatele noastre. Apoi mi-am simţit fiinţa uşoară şi am gândit c-aş putea să umblu prin văzduh, fără să ating pământul cu picioarele. Ochii ei, ochii ei ruginii erau atât de aproape şi am simţit în mine o sfântă claritate. Departe de căldura trupului omenesc, în veşnicie, ochii ei vor străluci mereu, cunoscuţi, apropiaţi, până în ziua învierii, când îi voi reîntâlni.
După ce slujba religioasă s-a terminat, împăratul Constantin s-a adresat poporului său şi a spus cu vocea tulburată de emoţie:
― Turcii au tunuri înspăimântătoare. Şi o mare de oameni. Dar noi îi avem pe Dumnezeul nostru şi pe Mântuitorul nostru. Să nu ne pierdem speranţa!
Şi-a îmbrăţişat prietenii, i-a îmbrăţişat pe cei apropiaţi, i-a sărutat pe fiecare şi a cerut iertare fiecăruia pentru păcatele pe care, cu voie sau fără de voie, le-a făptuit. I-a îmbrăţişat şi sărutat şi pe oamenii simpli, care s-au nimerit să fie în apropiere. Urmându-i exemplul, latinii s-au îmbrăţişat între ei şi şi-au cerut iertare unul altuia. Aşa se face că bailul Veneţiei, cu ochii plini de lacrimi, l-a sărutat pe Giustiniani şi i-a cerut iertare pentru toate gândurile rele pe care le-a avut faţă de el. Veneţienii şi genovezii s-au îmbrăţişat şi au făgăduit să lupte cu vitejie, fără să se teamă de moarte, rivalizând în continuare doar pentru glorie. Cred în sinceritatea vorbelor rostite în această seară.
Era întuneric afară când am ieşit noi din biserică, dar în fiecare casă ardea candela, iar pe Strada Mare, de la Sfânta Sofia până la Blaherne şi Poarta Harisiană, erau torţe aprinse şi felinare. Clopotele bisericilor sunau şi în mănăstiri bătea toaca; ai fi putut crede că în această seară se celebrează cea mai importantă sărbătoare a oraşului. Şi în Pera se vedeau lumini, iar flota veneţiană care se afla în apropierea lanţului a aliniat un rând de torţe în apa neagră din port.
Deasupra oraşului, pe bolta întunecată a cerului, stelele ardeau strălucind. Gândurile stelelor ne urmăreau şi luminosul nostru corp astral se pregătea să se despartă de trupul pământesc şi să se întoarcă la stele. De aceea îmi era fiinţa nespus de uşoară. De aceea aveau ochii Annei Notaras o strălucire nepământească.
În apropierea Bisericii Sfinţilor Apostoli ne-am desprins din cortegiul care mergea în urma împăratului Constantin. Basileul l-a mai îmbrăţişat o dată pe Giustiniani şi i-a cerut iertare. Cei mai mulţi greci s-au dus la casele lor să-şi schimbe straiele de sărbătoare cu cele de război, să-şi îmbrăţişeze pentru ultima dată femeile şi copii, ca să se întoarcă după aceea din nou pe ziduri. Când cortegiul s-a oprit, de şi-a luat rămas-bun multă lume, l-am întâlnit pe Johannes Grant, meşterul saxon, am coborât de pe cal să-l îmbrăţişez şi i-am mulţumit pentru prietenia arătată. Pe obraji avea pete cenuşii de la pulberea de foc, se mişca greoi şi ochii lui obosiţi clipeau necontenit. Chiar şi în seara aceasta de pe urmă, cu nestrămutata-i pasiune pentru ştiinţă, a arătat spre doi bătrâni, care abia se ţineau pe picioare, fără nici un fir de păr pe cap, şi fără nici un dinte în gură şi spre însoţitorul lor tânăr. Toţi trei erau îmbrăcaţi în ţinuta de maeştri ai Arsenalului imperial şi împodobiţi cu ciudate insigne purpurii.
― Ştii cine sunt? m-a întrebat el.
Am clătinat din cap, fiindcă nu ştiam, iar el mi-a spus:
― Ei lucrează în cea mai secretă încăpere subterană a Arsenalului. Sunt cei care prepară vestitul foc grecesc. Vezi ce faţă palidă are băiatul şi ce puţin păr pe cap, deşi este atât de tânăr?
Bătrânii nu mai au nici un dinte în gură şi pielea de pe trupul lor se jupoaie continuu. Mi-ar fi făcut plăcere să discut puţin cu ei, dar ce, am putut? Străjerii nu-i scapă din ochi şi cine încearcă să intre în vorbă cu ei este lovit. Materia primă din care se prepară focul grecesc s-a isprăvit. Ultimele vase cu foc grecesc au fost de-acum transportate pe ziduri şi pe corăbii. Eu nu cunosc decât o parte din substanţele care intră în compoziţia focului grecesc şi nici secretul amestecului nu-l ştiu. Dar cel mai misterios este cum de se aprinde focul după ce lichidul ţâşneşte. Nu din cauza aerului, este clar, fiindcă aruncătoarele cu care se lansează proiectilele incendiare nu au nici un sistem de aprindere, înseamnă că la buza proiectilului, pe unde ţâşneşte focul, există ceva care face ca lichidul să se aprindă în zbor. Conţine probabil şi mult ulei focul grecesc, fiindcă altfel n-ar pluti pe apă şi nici nu şi-ar continua arderea. Nu poate fi stins decât cu nisip sau oţet. Marinarii veneţieni afirmă că poate fi stins şi cu urină. Aceşti bătrâni au moştenit secretul vechi de mai bine de o mie de ani, care s-a transmis din generaţie în generaţie. Dar în nici un manuscris vechi nu am găsit povestindu-se ceva despre modul cum poate fi preparat, iar pe vremuri li se tăiau limbile celor care lucrau în încăperile subterane ale Arsenalului. După ce turcii vor pătrunde în Arsenal, datoria gărzilor este să-i omoare pe aceşti cunoscători ai secretului. De aceea li s-a îngăduit să participe astăzi la maslu în biserică, unde nu au mai călcat de zeci de ani.
Şi Johannes Grant a continuat, cercetându-i atent cu privirea pe cei doi bătrâni şi pe tânărul lor însoţitor:
― Nici un străin nu s-a putut apropia vreodată de secretul focului grecesc. Acum două sute cincizeci de ani, când au guvernat latinii în Constantinopol, au învăţat unii să-l prepare, dar n-au învăţat bine. Ştiu ei ceva veneţienii, dar ceea ce ştiu ei nu-i nici pe departe foc grecesc. După ce s-au urcat pe tron, toţi împăraţii Bizanţului au întărit Arsenalul şi s-au asigurat cu ochii lor că cei care deţin secretul focului grecesc sunt straşnic păziţi.
A ridicat neputincios din umeri şi a oftat.
― Multe secrete vor fi îngropate împreună cu acest oraş, a spus el. Atâta ştiinţă nepreţuită! Zădărnicie! Ioannis Anghelos, nimic nu-i mai detestabil decât războiul. Am cunoscut acest lucru după ce am distrus acum, în timpul asediului, nouăsprezece treceri subterane ale turcilor, folosindu-mi toată inteligenţa şi măiestria ca să-i omor pe turci, mai bine decât mi-am folosit-o ca să construiesc tunuri.
― Să nu ne pierdem speranţa! am spus eu, deşi eram convins că rostesc vorbe înşelătoare.
A scuipat amărât şi a spus:
― Singura dorinţă este să apuc şi eu un loc pe o corabie veneţiană, de voi reuşi să ajung în port la timpul potrivit, se înţelege. Dar nu am speranţă. Dacă aş continua până la capăt planul pe care mi-l fac în minte, profitând de confuzia care va domni în oraş după ce turcii îl vor cuceri, ar trebui să alerg printre ruinele zidului cu sabia în mână, să intru în biblioteca Blahernelor şi să fur de acolo manuscrisele la care râvnesc, pentru a le lua cu mine pe corabie. Dar eu nu sunt în stare să fac un astfel de lucru, pentru că sunt saxon şi am fost educat în spiritul credinţei. Dacă aş fi fost italian, aş fi putut-o face. Italienii sunt mai liberi şi nu-şi fac atâtea probleme de conştiinţă cum îşi fac nordicii. Dar eu nu pot, de aceea mă dispreţuiesc.
― Mi-e milă de tine, Johannes Grant, pentru înspăimântătoarea ta pasiune! i-am spus eu. Se pare că misterele sacre săvârşite în această seară nu au reuşit să te elibereze de tine însuţi.
― Nu, în afară de ştiinţă, nimic nu mă poate elibera de mine însumi. Ştiinţa este singura libertate a omului.
La despărţire m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
― Tu nu eşti intolerant şi nici nu obligi pe nimeni să-ţi împărtăşească credinţa. De aceea îmi eşti drag, Jean Ange. Salvează-ţi tu corpul astral, eu voi fi mulţumit de-mi voi putea salva trupul pământesc. Dar, din pământul în care ne vom întoarce, poate că ne vom mai privi cândva cu ochi înţelepţi, ca acum.
Când am ajuns la Poarta Sfântului Roman, am fost întâmpinaţi de o miasmă teribilă venind de la cadavre. Anna Notaras a început să tremure. Dar după ce gardienii au dus caii în grajd, Giustiniani a spus:
― Odihniţi-vă, copiii mei, şi dormiţi cât mai este timp de dormit! O oră, două, poate chiar trei, mai avem încă timp. După ce voi controla dacă gărzile sunt la locul lor, mă voi culca şi eu în această noapte cu conştiinţa perfect împăcată. Am fost înşelat, e drept, dar, mulţumită lui Dumnezeu, eu n-am fost nevoit să înşel pe nimeni. După ce toţi apărătorii îşi vor ocupa iarăşi poziţia pe ziduri, porţile de atac vor fi închise şi cheile vor fi date împăratului spre păstrare. Aşa s-a hotărât. Cine va urca pe zidul exterior trebuie fie să reziste, fie să moară. Am primit sfânta împărtăşanie dinaintea morţii. Noaptea aceasta este fără de păcate.
― Care este locul meu? a întrebat Anna Notaras.
Giustiniani a râs prieteneşte şi a spus:
― Mă tem că pentru tine n-a mai rămas nici un loc pe marele zid. Prezenţa ta ne-ar obliga să veghem tot timpul să nu ţi se întâmple ceva. Fiindcă îţi sunt prieten, îţi spun sincer că trebuie să pleci.
― Du-te la Kerkoporta, i-am spus eu în grabă. Acolo, între zidul apărat de fraţii Guacchardi şi veneţienii care apără Blahernele, sunt compatrioţii tăi greci, iar în caz de pericol, poţi alerga la Blaherne. De vei muri, înseamnă că asta este voinţa lui Dumnezeu, dar nu-i nici un păcat dacă vei încerca să te salvezi pe o corabie veneţiană.
Chipul ei a împrumutat paloarea morţii, şi-a încleştat mâna de braţul meu, ca să nu se prăbuşească.
― Anna, ce ai? am întrebat-o. Ţi-e rău?
M-a întrebat în şoaptă:
― De ce la Kerkoporta? Ce-ai vrut să insinuezi?
― Nu era nici un alt înţeles în vorbele pe care ţi le-am spus, m-am apărat eu, deşi nu era chiar adevărat. Dar ce ai?
Abia auzit, ea a spus:
― Nimic. Poate că din pricina mirosului îngrozitor de cadavre mă simt fără nici o putere. Sunt prea slabă pentru a fi oştean, de aceea nu vă voi mai stânjeni. Mă voi duce la Kerkoporta. După aceea nu va mai fi nevoie să ne purtăm unul altuia de grijă. Dar aş vrea să rămânem împreună până la miezul nopţii. Este tot ceea ce-ţi cer.
M-am bucurat că s-a supus umilă dorinţei mele, fiindcă eu am planul meu şi m-am temut că nu voi avea timp s-o înduplec, oricât aş fi rugat-o să facă aşa cum am gândit că-i mai bine. În timpul asediului, Kerkoporta va fi locul cel mai sigur. Nu vreau să moară străpunsă de săbiile ienicerilor care lovesc mai repede decât fulgerul.
Ea a adormit. Aş fi putut să dorm lângă ea, să mă bucur pentru ultima dată că suntem împreună. Dar n-am putut. Am scris, iar în timpul acesta, până la bolta zidului s-a auzit zumzetul sutelor de mii de turci ce-şi făceau pregătirile de asediu.
Se apropie miezul nopţii, în curând va sosi Manuil să-mi ia hârtiile. Am scris repede. Nu degeaba am fost caligraful Conciliului timp de doi ani. Giustiniani şi-a golit cufărul şi a ars documentele care nu trebuiau să ajungă pe mâna turcilor. Şi la Blaherne coşul de evacuare de pe turnul de încălzire a fumegat şi bucăţele arse de pergament şi de hârtie, purtate de vânt, s-au împrăştiat ca o ploaie peste oraş. Dinspre nord a început să bată vântul. Am constatat acest lucru înmuindu-mi un deget şi ridicându-l în aer, eram pe zid şi ascultam murmurul neîntrerupt al turcilor. Vântul dinspre nord. Este important, câteva sute de latini s-ar putea salva.
În cursul serii au sosit din Pera mai mult de patruzeci de tineri genovezi, hotărâţi să participe la ultima bătălie pentru apărarea oraşului, alături de mercenarii lui Giustiniani. Au venit în ciuda pedepsei cu moartea, pe care a promis-o podestatul Perei tuturor acelora care vor lua parte la apărarea Constantinopolului, fiindcă el i-a jurat sultanului că va închide porţile Perei şi nu va participa la război. Dar curajoşii tineri s-au căţărat cu ajutorul frânghiilor pe zidurile Perei şi au trecut în afara lor, iar străjile au închis ochii şi s-au făcut că nu văd când ei au vâslit cu bărcile spre Constantinopol.
În această noapte nimeni nu-l învinovăţeşte pe altul, pentru toate păcatele a fost dată iertarea şi fiecare încearcă să-i încurajeze pe cei care şi-au pierdut speranţa. De va fugi cineva cu o corabie veneţiană, treaba lui! Dacă vreunul, în ultimul moment, ocrotit de întunericul nopţii, se va strecura pe lângă ziduri şi va pleca să-şi caute un adăpost în oraş, doar conştiinţa lui îl va putea judeca. Nimeni nu-i va mai persecuta pe cei care vor dezerta. Sunt puţini, nemaipomenit de puţini cei care vor fugi în ultima clipă. Când te gândeşti că şi bătrânii care abia se pot ţine pe picioare, şi băieţii de zece ani au venit pe ziduri să moară pentru apărarea oraşului.
Aceasta este noaptea grecilor. Am contemplat melancolia sutelor de ani din ochii lor negri, nemărginita tristeţe de pe chipurile lor chinuite. Bat clopotele şi toaca în noapte, anunţând moartea ultimei Rome.
Ce să mai scriu? Chiar în acest moment a ajuns mesajul fraţilor Guacchardi pentru grecii Constantinopolului, înfipt într-o săgeată pe care au tras-o ei de pe ziduri. Este plin de greşeli, fiindcă ei nu ştiu bine greceşte. Nu vă lăsaţi! au scris ei. Dacă doar de noi depinde, oraşul vostru nu va cădea niciodată în mâna turcilor!
Nu-i semnat, dar mesaje asemănătoare, înfipte în săgeţi, ei au trimis în toate direcţiile. Ei ne consolează. Dar eu ştiu prea bine că, într-un asediu, după ce zidurile se prăbuşesc, nimeni nu mai poate împiedica măcelul şi jaful, chiar dacă asediatorii ar fi creştini. Războiul îi orbeşte pe oameni. Beţia sângelui şi a jafului sunt beţia urii umane. Dar toţi suntem doar oameni şi trebuie să plătim cu suferinţă faptul că suntem oameni. Cu inima îi slujim la fel şi lui Dumnezeu. Poate că El niciodată nu aude şi nu simte viaţa, chiar dacă viaţa este în El. De aceea, în această noapte trebuie să-i iertăm şi pe duşmanii noştri, fiindcă ei nu ştiu ce fac. Dar chiar de-i iertăm, nimeni nu ne poate opri să ne apărăm oraşul şi să ucidem cât mai mulţi vrăjmaşi de-ai noştri.
La urma urmelor, este adevărat dacă afirm că nu ştim ce facem. Dar în inima mea am rostit: Cu siguranţa celui care umblă dormind, mi-am împlinit până acum destinul. Am ales, dar alegerea mea a depins de cunoştinţele şi de dorinţele mele.
A sosit Manuil. Îi voi da hârtiile pe care le-am scris. Ca secretar în cancelaria papei am învăţat să scriu foarte repede; din păcate, numai eu sunt în stare să citesc ce-am scris. Dar, de pierdut, parcă n-aş vrea să se piardă însemnările mele, oricât de deşarte sunt cuvintele pe care le-am scris. Poate că cineva le va desluşi cândva mesajul. Iar Manuil este unul dintre cei ce se vor putea salva, în această noapte fără de păcate; corpul meu astral tânjeşte după adevărul lui Dumnezeu. Dar trupul pământesc respiră încă vecinătatea Annei Notaras. La patruzeci de ani, când mă credeam în amurgul vieţii. Iartă-mi, dragostea mea, tot răul pe care ţi l-am făcut! Te binecuvântez, făptură iubită, fiindcă prin tine am învăţat să mă cunosc pe mine însumi şi să ştiu că nu sunt nici mai bun, nici mai rău decât alţi oameni. Eu, cel care am crezut cândva că sunt înger, sunt doar un om. E destul. Sângele se va întoarce în pământul din care a izvorât.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:14 AM | message # 43
29 mai 1453
Aleoo ee Polis!
Oraşul este pierdut!
Strigătul acesta va răsuna peste veacuri. Atât timp cât va mai fi lumea. Peste sute de ani... De mă voi naşte încă o dată, la auzul acestor vorbe, părul din cap mi se va zburli, ochii mi se vor mări de spaimă. Dacă de nimic altceva nu-mi voi reaminti, dacă din toată ştiinţa mea nu va mai rămâne decât o pagină fără nici un semn, îmi voi aminti sigur de aceste vorbe, le voi recunoaşte.
Aleoo ee Polis!
Dar eu încă trăiesc. Să înţeleg că aceasta este intenţia Creatorului? Trebuie să-mi beau până la fund cupa amărăciunilor, trebuie să văd cu ochii mei prăbuşindu-mi-se oraşul, risipindu-mi-se neamul. Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât să scriu, în sânge ar trebui să-mi înmoi pana, cu sânge ar trebui să desenez fiecare literă. Altfel, cine ar înţelege ceva? Doar de sânge nu duce lipsă oraşul, în gropile de pe străzi sângele s-a închegat şi în bălţi păstoase s-a adunat. Iar de-a mai rămas sânge cald, gâlgâie agonizând în rănile muribunzilor. Strada Mare, Hipodromul şi împrejurimile Marii Catedrale sunt pline de leşuri. Atât de pline, încât nu-i cu putinţă să nu calci peste ele.
Este din nou noapte. Stau în casa mea apărată împotriva tâlharilor de un steag înfipt într-o lance. Mi-am astupat urechile cu dopuri de ceară ca să nu mai aud urletele femeilor şi ţipetele de groază ale copiilor violaţi, răcnetele sălbatice ale jefuitorilor care-şi dispută prăzile, spasmul de moarte al oraşului meu, neîntreruptul strigăt al durerii care umple fiecare clipă a nopţii.
Îmi este mintea îngheţată. Scriu. Chiar dacă mâinile-mi tremură. Chiar dacă tot trupul meu tremură. Nu de frică. Nu pentru mine. Pentru mine? Viaţa mea e mai neînsemnată decât firele de nisip de pe stradă; în nemăsurata oroare a acestei nopţi, tremur din pricina suferinţei şi a durerii care ţâşnesc în jurul meu din mii de izvoare.
Am văzut când o fată, cu privirea rătăcită şi cu trupul pătat de urmele sângelui de pe mâinile celor care-au violat-o, s-a aruncat într-o fântână. Am văzut un ticălos smulgând pruncul din braţele unei femei şi înapoindu-i-l înfipt în vârful lăncii. Am văzut cele mai mari răutăţi pe care un om le poate face împotriva semenului său. Aşa este, am văzut destule, îmi este de ajuns.
Puţin după miezul nopţii, de-a lungul zidului, apărătorii şi-au ocupat poziţiile stabilite. Apoi au fost închise porţile de atac şi cheile lor au fost date spre păstrare comandanţilor sectoarelor de apărare a zidului, ca ei să le ducă împăratului. Câţiva apărători s-au rugat, dar cei mai mulţi s-au trântit pe jos ca să se odihnească cât mai era vreme. Unii, într-adevăr, au reuşit să doarmă.
În timpul acesta, unităţile uşoare ale flotei turcilor s-au apropiat de zidul maritim. Corăbiile ancorate în Portul Celor Două Coloane au părăsit Bosforul şi s-au desfăşurat în faţa zidului maritim, de la Turnul de Marmură până în micul port Neorion şi până la lanţ. În felul acesta, sultanul şi-a aşezat ameninţător forţele în jurul zidurilor oraşului. Nici un apărător al zidurilor nu va mai avea cum să-şi părăsească locul pentru a veni în ajutor părţii de zid mai ameninţate, în fiecare loc, turcii au primit poruncă să atace de-adevăratelea; nu mai poate fi nicidecum vorba doar de atacuri înşelătoare, menite să-i ţină încordaţi pe apărători. De aceea, corăbiile au fost echipate cu scări de asalt şi punţi de coborâre, iar catargele au fost pline de arcaşi.
Celui care va reuşi să ajungă primul pe zid, sultanul i-a promis o coadă de cal şi funcţia de guvernator al unei provincii. A mai promis de asemenea moarte tuturor acelora care vor şovăi sau vor fugi din faţa duşmanului. De aceea, ceauşii lui au fost aşezaţi în spatele primelor grupuri de asediatori.
Cu trei ore mai înainte de zori, au bătut tobele şi au sunat trompetele. Cu un zgomot imens care a umplut noaptea, răcnind ca să prindă curaj, başbuzucii s-au năpustit în faţa zidurilor, în timp ce tobe, trâmbiţe şi fluiere îi mânau din spate. Spărtura, pe care noi o apăram în dreptul Porţii Sfântului Roman, era ceva mai largă de o mie de paşi. Mai întâi, sultanul a lansat trupele sale de rezervă, alcătuite din păstori şi din nomazi care, răspunzând chemării la războiul sfânt al Islamului, au sosit din toată Asia, echipaţi cu lănci sau săbii şi cu scuturi de lemn.
Iar în timp ce primul val de atac se apropia de ziduri, tunurile turcilor au deschis focul şi săgeţile au zburat ca o ploaie deasupra capetelor noastre. Apoi, sute de scări au fost înălţate deodată în faţa zidurilor.
Strigând numele lui Allah, rugându-se şi implorându-l să-i ajute, urlând ca să-şi acopere teama, primii o mie de bărbaţi au ajuns în faţa zidurilor. Dar scările le-au fost răsturnate, focul grecesc a plouat deasupra lor. Cei care erau lângă ziduri au fost ucişi de săgeţile arcaşilor. Iar pe cei care au scăpat de săgeţi i-a doborât smoala clocotită şi plumbul topit le-a căzut pe creştete. Zgomotele şi urletele au fost atât de înspăimântătoare, încât în scurtă vreme mi-au asurzit urechile. Turcii au atacat simultan de-a lungul întregului zid al oraşului. Atât în port, cât şi pe mare, tunurile au bubuit aruncându-şi ghiulelele. Arşi, răcnind de durere, mulţi dintre asediatorii cei dintâi au încercat să se întoarcă, dar din tranşee au ieşit ceauşii şi i-au lovit cu iataganele în cap sau i-au căsăpit cu hangerele, apoi le-au împins leşurile în gropile tranşeelor, ca să le umple. Aşa se face că, în scurtă vreme, au îngrămădit trupurile lor până la jumătate din înălţimea zidului.
După trupele neregulate de rezervă, sultanul a trimis la atac trupele creştine ale aliaţilor săi şi renegaţii veniţi din toată lumea, care se angajaseră ca mercenari, însufleţiţi de patima jafului ce urma să se petreacă după ce oraşul va fi fost cucerit. Luptau până la ultima suflare şi mulţi dintre ei, înainte de a-şi da sufletul, au izbutit să escaladeze zidul. Era îngrozitor să-i auzi cum invocau ajutorul lui Hristos şi al Sfintei Fecioare în toate limbile Europei, cot la cot cu turcii care cereau ajutorul lui Allah şi al Profetului. De multe ori am întâlnit pentru o clipă privirea îngrozită şi faţa congestionată a unuia sau a altuia, înainte de a se prăbuşi în gol de pe zid.
Cu toate că erau apăraţi de armuri solide, mulţi genovezi au căzut morţi sau răniţi din cauza ghiulelelor mici de plumb pe care turcii continuau să le tragă, fără să fie neliniştiţi că ele i-ar putea lovi şi pe oştenii lor.
După o oră, sultanul le-a îngăduit supravieţuitorilor să se retragă din luptă, apoi tunurile mari au lovit cu furie şi proiectilele lor enorme din piatră au spart bârnele şi butoaiele cu pământ din fortificaţii. Nici nu apucase să se aşeze praful şi să se risipească fumul, când turcii din Anatolia au pornit la asalt.
Erau bărbaţi iuţi şi sălbatici, râdeau fericiţi şi se ajutau unul pe altul când se căţărau pe zid. Nu aveau nevoie de îndemnurile ceauşilor, fiindcă ei erau turci adevăraţi, aveau războiul în sânge. Nu erau obişnuiţi să ceară nimănui îndurare şi mureau cu numele lui Allah pe buze. Ştiau ei prea bine că cei zece mii de îngeri ai Islamului zburau deasupra capetelor lor, gata oricând să-i apuce de păr ca să-i ducă direct în Paradis.
Au atacat în valuri de câte o mie de bărbaţi, urlând şi înjurându-i pe creştini. Atât de spurcate înjurături eu nu am mai auzit până acum, şi nici nu mă încumet să le aştern pe hârtie. Dar apărarea le-a ţinut piept. Golurile create în rândurile noastre însă s-au mărit. Giustiniani era peste tot şi alerga de la un grup de apărători la altul, încurajând oamenii şi spintecându-i pe turci cu o frenezie ameţitoare. Când apărea el, atacul turcilor nu mai avea aceeaşi vigoare.
Când s-a crăpat de ziuă, au început să bată în retragere turcii din Anatolia. Simţeam dureri peste tot. Braţul îmi era aproape amorţit şi trebuia să fac un efort extraordinar pentru a ridica spada şi a lovi în continuare. Mulţi genovezi erau la limita puterilor şi aveau nevoie de apă. Dar când turcii au început să se retragă, ni s-a împrospătat din nou speranţa, iar unii au strigat victorios că noi am învins.
Dar firul de aţă albă a putut fi din nou deosebit de firul de aţă neagră, pentru că era din nou ziuă, şi am văzut dincolo de şanţ înaltele bonete albe de fetru ale ienicerilor. Ienicerii, în formaţii de câte o mie de oameni, aşteptau semnalul de atac. În fruntea lor se afla însuşi sultanul Mehmet cu buzduganul de fier în mână. Imediat au tras tunurile noastre mici câteva salve. Doar câţiva ieniceri din apropierea sultanului au căzut, iar lui Mehmet nu i s-a întâmplat nimic. Din rândul următor alţi ieniceri au ocupat locul celor căzuţi, mândri de a fi în prima linie de atac. Iar ceauşii îmbrăcaţi în verde au venit degrabă şi l-au înconjurat pe sultan, pentru a-i apăra viaţa cu trupurile lor.
Profitând de această scurtă perioadă de linişte, femeile şi bătrânii de pe zidul cel mare au coborât cu frânghiile coşuri în care erau ciuture cu apă amestecată cu vin şi ne-au strigat vorbe de încurajare.
Eu nu pot povesti decât ceea ce am văzut cu ochii mei într-un spaţiu destul de limitat. Un altul ar putea să povestească lucruri diferite. Omul are o capacitate mărginită de observaţie, mai mult, simţurile noastre, nefiind perfecte, ne pot deseori înşela. Dar fiind eu tot timpul în apropierea lui Giustiniani, cred că am observat destul de multe, fiindcă cele mai importante lupte s-au purtat în apropierea Porţii Sfântului Roman.
Abia am avut timp să mă arunc la pământ, când toate tunurile turcilor au început să lovească cu o furie turbată. Bătea vântul destul de tare şi norii de fum şi de praf s-au risipit îndată după ce tunurile şi-au întrerupt focurile. Atunci l-am văzut pe Giustiniani, care stătea încovoiat pe pământ. Platoşa îi fusese străpunsă pieziş, pe la spate, de un proiectil din plumb tras de o culevrină. Gaura avea mărimea unui pumn. Chipul lui era cenuşiu ca plumbul, de parcă viaţa se depărtase de el. Cu o zi înainte îşi vopsise barba, îşi aranjase părul şi clocotea de viaţă, acum avea chipul unui bătrân obosit. Scuipa sânge din gură. Prin locurile de îmbinare ale armurii, sângele i se scurgea spre genunchi.
― Uite că ceea ce li se întâmplă doar altora mi se întâmplă acum şi mie! a rostit el. De la rana aceasta mi se va trage moartea.
Cei mai apropiaţi dintre ofiţerii lui au sosit în grabă ca să-l ducă la adăpost mai înainte de a observa toată lumea că Giustiniani este rănit. Toţi se uitau cu ură împrejurul lor.
― A fost lovit pe la spate, a spus unul dintre ei.
Doi dintre ei m-au apucat brusc de braţe şi mi-au cercetat mâinile ca să vadă de nu cumva pe degetele mele sunt urme de pulbere. Apoi s-au dus la cel mai apropiat tunar, care era grec, şi au început să-l izbească cu pumnii până l-au trântit la pământ, apoi l-au lovit cu picioarele. Toţi au început să privească spre zidul cel mare şi să ameninţe cu pumnii.
Când Giustiniani a văzut că oamenii lui alergau ca turbaţii să-i maltrateze pe suspecţi, i-a oprit şi le-a spus cu voce slăbită:
― Pentru numele lui Hristos! Fraţilor, nu începeţi acum să vă bateţi între voi! Nu are nici o importanţă din ce parte s-a tras. Nu-mi aduc bine aminte, dar poate că, în acel moment, eram cu faţa spre zid. Ştiu că mă gândisem să beau nişte apă. Dar asta n-are nici o importanţă. Mai bine aţi căuta un chirurg, să vadă dacă se mai poate face ceva.
Atunci oamenii lui Giustiniani au început să strige, la întrecere, după un chirurg, dar, de pe zidul cel mare, grecii au strigat că nimeni nu poate ajunge până la Giustiniani, fiindcă poarta militară de atac era închisă. Un bărbat curajos ar fi putut totuşi să-şi dea drumul jos de pe zid pe partea lui năruită, dar era de înţeles că nici unul dintre medicii greci nu dorea să facă acest gest, nici chiar pentru Giustiniani, fiindcă ienicerii, în huruitul înspăimântător al muzicii lor de război, păstrându-şi rândurile şi fără să-l mai invoce pe Allah, porniseră deja la atac. Nu răcneau ca başbuzucii sau ca anatolienii şi nici nu se întreceau între ei care să ajungă primul la zid. Iar în unele locuri, unde grămezile de leşuri erau înalte, nici nu au avut nevoie de scări de asalt să escaladeze palisada. Atacul lor a fost atât de rapid, de violent şi de liniştit, încât doar câţiva dintre apărătorii noştri au apucat să bea o gură de apă, deşi toţi eram atât de însetaţi.
Înfruntarea cu ienicerii nu a fost un joc de-a masacrul, ci o luptă adevărată. Ienicerii purtau platoşe solzoase şi cămăşi de zale, iar din săbiile lor ieşeau fulgere când loveau. Genovezii lui Giustiniani şi grecii trimişi în sprijin de către împărat au luptat cot la cot, uniţi, pentru a rezista asaltului.
Iar împăratul, care a apărut pe zidul cel mare călare, ca să urmărească lupta, avea faţa strălucitoare şi a strigat încurajator către noi:
― Rezistaţi! Rezistaţi încă o dată şi victoria va fi a noastră!
Mă îndoiesc că ar mai fi avut el chef să strige dacă ar fi fost lângă noi şi şi-ar fi simţit mâinile şi picioarele grele ca plumbul.
Strângându-şi capul între mâini, strângând din dinţi de durere şi scuipând sânge, Giustiniani i-a strigat împăratului să-i arunce cheia de la poarta militară de asalt, ca să poată ajunge în oraş. Iar împăratul Constantin i-a răspuns că, fără îndoială, rana lui nu este chiar atât de gravă, aşa că n-are rost să-şi părăsească oamenii din cauza unei dureri trecătoare.
Iar Giustiniani a răcnit:
― Grec sperjur al Satanei! Adică ştii tu mai bine decât mine cât de grav am fost rănit? Aruncă imediat cheia, că de nu vin la tine şi cu mâna mea te omor!
Auzindu-i răcnetul, oamenii lui au izbucnit în râs în timp ce luptau. După câteva clipe de ezitare, împăratul s-a înmuiat şi a lăsat cheia să cadă la picioarele zidului cel mare. Giustiniani a cules-o de pe jos şi le-a arătat-o oamenilor care luptau la câţiva paşi de el. Se apărau împotriva unei namile de ienicer împlătoşat cu armură de fier, care învârtea cu amândouă mâinile o sabie uriaşă. A fost o luptă crâncenă. Doar tăindu-l bucată cu bucată au reuşit genovezii să-l omoare.
În timp ce primul val de ieniceri se retrăgea ca să-şi tragă puţin sufletul, un alt val de o mie de ieniceri odihniţi s-a avântat spre palisada. Giustiniani m-a strigat şi a spus:
― Ia-mă de braţ şi ajută-mă! Un comandant adevărat luptă până în ultima clipă, dar nu mai mult.
Împreună cu adjunctul său genovez, am putut să-l ridic în picioare şi, sprijinindu-l noi de o parte şi de alta, am reuşit să trecem de poartă; împăratul, însoţit de sfetnicii lui, s-a apropiat de noi. Nu purta armură, fiindcă voia să se mişte mai uşor şi să urmărească luptele care se dădeau în diferitele părţi ale oraşului. Peste cămaşa de purpură purta un sacos de mătase verde, brodat cu fir de aur. Împăratul l-a conjurat încă o dată pe Giustiniani să continue lupta, dar genovezul nu a spus nimic, nici măcar nu s-a uitat la el. Suferea cumplit la fiecare pas pe care-l făcea.
După ce împăratul s-a întors pe zidul cel mare să privească lupta şi să-i încurajeze pe greci, noi am reuşit să-i scoatem lui Giustiniani armura. Când am pus-o pe pământ, sângele din ea a clipocit ca apa dintr-un butoi.
Giustiniani i-a spus adjunctului său:
― Nu uita că eu răspund de oamenii mei!
Bărbatul i-a făcut semn că a înţeles şi s-a întors la luptă.
Era deja dimineaţă.
― Giustiniani! i-am spus eu. Îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-ai arătat-o. Dar acum trebuie să mă întorc la luptă.
Şi-a agitat braţele şi, crispându-şi faţa de durere, mi-a spus:
― Oare diavolul te îndeamnă să spui astfel de nerozii? Bătălia este pierdută. O ştii la fel de bine ca şi mine. Cum ar putea să reziste o mie de bărbaţi epuizaţi împotriva atacului purtat de douăsprezece mii de ieniceri cu armuri de fier şi cu gândul la jefuirea unui oraş atât de bogat? Eu ţi-am păstrat un loc pe corabia mea. L-ai meritat.
Şi-a prins capul între mâini şi a respirat greu, apoi mi-a spus:
― Pentru numele lui Hristos! Urcă pe zidul cel mare şi, după aceea, vino să-mi povesteşti ce se mai întâmplă.
Am înţeles că voia să mă depărteze, fiindcă prin poarta deschisă începuseră să apară genovezi în armuri, plini de sânge, care s-au aşezat apoi împrejurul lui. Am urcat pe zid şi l-am văzut pe sultanul Mehmet în lumina clară a dimineţii. Era lângă marginea şanţului de apărare, cu buzduganul ridicat, încurajând ienicerii care se pregăteau de asalt.
De-a lungul sectorului nostru, luptele se duceau doar pe meterezul zidului exterior. Genovezii se apropiau unii de alţii formând grupuri mici şi unul câte unul alergau şi ieşeau prin poarta militară care era încă deschisă. Părăseau câmpul de luptă lăsându-i doar pe greci să se împotrivească ienicerilor. Am înţeles că totul era pierdut. Tobele turcilor băteau marşul funebru al oraşului.
Cineva de lângă mine arăta cu mâna spre creasta zidului Blahernelor. Ţipetele femeilor şi al copiilor care-şi plângeau amarul s-au curmat deodată. Toată lumea a amuţit, nimănui nu-i venea să creadă. Dar era adevărat, în vârful celor două turnuri intacte de la Kerkoporta fluturau drapelele sângerii cu semilună argintie.
O înspăimântătoare privelişte de neuitat. Ca şi cum toată lumea din oraş ar fi văzut-o în aceeaşi clipă, de peste tot s-a înălţat strigătul: Aleoo ee Polis! Dar s-a pierdut îndată în răgetele victorioase ale celor două sute de mii de asediatori. Nu puteam să înţeleg. Cum a fost posibil ca partea neatinsă a zidului să cadă prima în mâinile turcilor? Doar zidul exterior la Kerkoporta era practic de neînvins!
În orice caz, era clar că semiluna sultanului fâlfâia în vânt pe turnurile de la Kerkoporta. Şi că, în acelaşi timp, grecii erau măturaţi de ieniceri, iar ultimii genovezi traversau grăbiţi parateichionul pentru a ieşi prin poarta de asalt. Iar turcii au început să se caţăre ca pisicile pe zidul cel mare, agăţându-se de numeroasele lui crăpături, pentru că, de fapt, zidul era în multe locuri şubrezit. Femeile şi copiii au început să arunce în capul căţărătorilor cu bolovanii şi pietrele ce se aflau pe zid. Altceva nu se mai putea face, fiindcă focul grecesc se isprăvise de mult.
Toate aceste lucruri s-au petrecut într-un timp mult mai scurt decât pot eu să povestesc. Am strigat spre împărat cât am putut de tare că este timpul să se treacă la un contraatac, dar nu s-a întâmplat nimic. Am coborât în grabă de pe zid ca să ajung la Giustiniani. În jurul meu erau zgomotele infernului, dar în urechile mele se învârtea doar un ţipăt: Aleoo ee Polis! Ca un ţipăt de durere al pământului, iar zidul se clătina sub picioarele mele.
Genovezii îl ajutaseră pe Giustiniani să urce pe marele lui cal de război şi se grupaseră în jurul lui cu săbiile în mână ca să-l apere. Când sosiseră în Constantinopol, fuseseră patru sute de genovezi în armură şi trei sute de trăgători. Acum erau doar o sută. În inima mea, nu-l puteam învinui pe Giustiniani că a vrut să-i salveze.
― Drum bun! i-am strigat eu. Când ţi se va vindeca rana, nu uita să iei insula Lemnos de la catalani! Tu ai meritat-o de o mie de ori.
Dar după faţa lui cenuşie ca plumbul şi după privirea stinsă a ochilor lui tulburi, am înţeles că genovezii conduceau spre port un muribund. N-a reuşit să-şi ridice capul ca să-mi răspundă. Genovezii s-au pus de o parte şi de alta a calului, ca nu cumva să se prăbuşească din şa. Nici nu au ajuns ei la colţul străzii, când au început să sară grecii de pe ziduri aruncându-şi armele la pământ şi luând-o la goană să se ascundă undeva; împăratul nu a mai putut să-i împiedice.
După plecarea lui Giustiniani, adjunctul lui a mai rămas puţin ca să păzească poarta militară de atac, ca nu cumva garda împăratului s-o închidă, până ce au reuşit să ajungă încă patruzeci de genovezi în oraş. Era un bărbat urât, cu o faţă de vier. Scuipând cu scârbă înaintea mea, a strigat:
― Să ajungi în infern, grec blestemat!
Atunci a apărut în dreptul porţii şi primul ienicer cu iataganul în mâini şi noi am reuşit să împingem poarta cu putere şi s-o încuiem.
Am citit în ochii bărbatului cu faţă de vier că tare ar fi avut chef să înfigă sabia în mine, fiindcă eram grec. Dar până la urmă a renunţat şi, vârându-şi sabia în teacă, a pornit în marş spre port, împreună cu genovezii lui. Ar fi fost dezonorant pentru ei să alerge, chiar dacă strada era plină de oameni care fugeau disperaţi.
Stăteam în dreptul porţii militare de atac aşteptând semnalul trâmbiţei care să anunţe contraatacul, când, deodată, am văzut că alături de mine era acela pe care l-am întâlnit mai întâi în timpul cutremurului în Ungaria, apoi la Varna, în apropierea trupului cardinalului Cesarini. Era întunecat şi grav, de aceeaşi statură cu mine. Avea chipul meu, ochii mei.
I-am spus:
― Ne vedem aşadar din nou, aici, în fata Porţii Sfântului Roman. Vezi bine că nu te-am înşelat ca negustorul din Samara.
A zâmbit glacial şi a spus:
― Tu nu întârzii niciodată la întâlniri, Ioannis Anghelos!
― Nici nu ştiam atunci despre ce poartă mi-ai vorbit, i-am spus eu. Dar aici m-a condus destinul.
Pe zidul cel mare, mai sus de noi, alergau ienicerii. Primele raze ale soarelui le înroşise bonetele albe de pe cap. Roşii le erau şi săbiile de sângele ultimilor apărători, pe care-i aruncau de pe ziduri, neţinând seama că printre aceştia din urmă, cei mai mulţi erau bătrâni, copii şi femei. Aproape de noi, împăratul Constantin, strigând şi agitându-se, încerca să adune oamenii pentru contraatac. Dar din grupul care-l însoţea, de fiecare dată când el nu era atent, câţiva o luau la goană, aşa că, în scurt timp, au rămas doar o mână de oameni. Când a înţeles ce se întâmplă, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi le-a strigat ultimilor însoţitori care fugeau înspăimântaţi:
―Există printre voi vreunul care să-mi reteze capul?
Îngerul Morţii mi-a făcut cu ochiul şi a zâmbit.
― După cum vezi, a spus el, alţii au mai mare nevoie de mine.
Străinul acela întunecat, care-mi purta chipul, s-a apropiat încet de împărat şi l-a oprit ca să-i vorbească; împăratul a coborât de pe spinarea calului său, şi-a scos de la gât lanţul de aur, a aruncat de pe el sacosul brodat cu fir de aur, şi-a pus pe cap o cască, a luat în mâini un scut şi a urcat pe zid îndreptându-se spre ienicerii care făceau prăpăd. Unii demnitari, uniţi cu el până la moarte, şi câţiva dintre oamenii lui apropiaţi l-au însoţit. Urmându-le exemplul, li s-a mai alăturat şi o parte dintre cei care fugeau pe stradă. Am fost doar o sută de bărbaţi împotriva ienicerilor care-şi înfipseseră drapelul pe ziduri şi începeau să se desfăşoare spre oraş. A început o luptă furioasă, apoi m-am clătinat şi am căzut şi nu am mai avut nici o putere în mâini ca să ţin sabia. Am primit o lovitură puternică în umăr, apoi în cap, nu am mai văzut nimic şi mi-am pierdut cunoştinţa.
Soarele era în înaltul cerului când mi-am venit în fire. Mai întâi nu am înţeles unde mă aflam. Apoi am reuşit să îndepărtez de pe mine un trup care nu se răcise încă. M-am ridicat şi am constatat că mai sunt în viaţă, fără să am răni prea grave, dar în urechi îmi răsunau mii de clopote. Se auzeau glasurile turcilor răniţi care cereau apă. Dar nu era nimeni să-i audă. De pe ziduri coborâseră toţi cuceritorii şi porniseră să jefuiască oraşul.
Stăteam aşezat pe jos şi soarele îmi ardea ochii, când, deodată, în faţa mea au apărut doi ceauşi, care se ocupau cu descăpăţânarea celor grav răniţi. I-am implorat în turceşte să-mi taie şi mie capul, dar unul dintre ei mi-a recunoscut chipul şi s-a aplecat cu respect în faţa mea, atingându-şi fruntea cu mâna. Poate că mă văzuse în cei şapte ani când am făcut parte atât din suita sultanului Murad, cât şi din cea a sultanului Mehmet.
El a adus apă şi mi-a spălat rănile, mi-a scos de pe cap casca şi m-a eliberat din cămaşa de zale, a dezbrăcat un cadavru şi a pus pe mine cămaşa lui. Mi-a înfăşurat apoi capul rănit cu bucăţi de pânză pe care le-a sfâşiat de pe veşmântul altui turc mort. O fi crezut că am luat parte la luptă sau m-a crezut un om important al sultanului, nu ştiu. În orice caz, mi-a spus numele lui şi m-a rugat să-mi amintesc de el. Observând că sunt cu mintea oarecum tulburată, mi-a spus cuvântul de liberă trecere a ienicerilor, sau poate al ceauşilor, nu ştiu, iar după ce mi-a pus în mâini o suliţă de vârful căreia flutura o panglică, mi-a spus zâmbind:
― Allah îi răsplăteşte pe toţi. Nimănui nu-i mai este de folos această suliţă. Ia-o şi înfige-o în faţa casei pe care o vei alege!
Sprijinindu-mă în suliţă, am plecat de-a lungul zidurilor spre Kerkoporta. Când am ajuns în dreptul Porţii Harisiene, am auzit zgomote şi am înţeles că acolo se mai purtau lupte, chiar dacă pe turnurile Blahernelor flutura stindardul sultanului. Fraţii Guacchardi se retrăgeau. Turnul apărat de ei rămăsese până în ultima clipă ca o insulă înconjurată din toate părţile de marea turcilor. Fraţii Guacchardi şi oamenii lor, încălecaţi pe cai, erau gata de plecare. Anatolienii, care controlau zona, nici nu au încercat să-i împiedice să fugă, atât de îngroziţi erau de cruzimea şi curajul cu care luptaseră ei pentru apărarea zidului la Poarta Harisiană. Dar nu mai erau veseli fraţii Guacchardi şi nu râdeau ca altădată. Cel mai mare le-a strigat fraţilor săi şi celorlalţi câţiva oameni ai lor:
― Încă suntem în viaţă, dar oraşul este pierdut. Tremură soarele, geme de durere pământul. Nu mai este un timp al luptei. Să ne gândim la vieţile noastre, să ne salvăm cât mai e vreme!
Le-a poruncit apoi tuturor să-şi strunească bine caii, pentru a trece de ultimul zid. Au pornit în galop spre port şi ienicerii s-au dat de o parte şi de alta în faţa lor, din respect pentru curajul de care au dat dovadă. Dar poate şi din cauză că erau prea obosiţi să mai lupte. Ce importanţă ar mai fi avut de-ar fi înfrânt câţiva oameni, când victoria era de partea lor şi erau în întârziere faţă de alţii care şi începuseră să jefuiască oraşul?
Probabil că fraţii Guacchardi au reuşit să ajungă în port şi să urce pe o corabie latină. Numele lor erau: Paolo, Antonio şi Troilo. Cel mai vârstnic dintre ei nici nu împlinise treizeci de ani. Dar ei nu-i detestau pe greci ca alţi latini. Fie numele lor binecuvântat!
Ei au fost ultimul bastion al apărătorilor de la zidul cel mare. În toate părţile, pe zidul Constantinopolului fâlfâiau, în bătaia uşoară a vântului de miazănoapte, în lumina curată a soarelui, stindardele sultanului. Veneţienii renunţaseră să mai apere Blahernele şi se îndreptau spre corăbii. Leul Sfântului Marcu al Veneţiei fusese dat jos de pe palatul imperial.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:14 AM | message # 44
În mijlocul agitaţiei puhoaielor de turci, care alergau într-un suflet împinşi de dorinţa de jaf, eu mă îndreptam spre Kerkoporta. Era înspăimântătoare hoarda aceea de bărbaţi care se îndrepta orbeşte spre oraş. Alergau călcându-i fără cruţare în picioare pe toţi cei pe care îi întâlneau în drumul lor, bătrâni, copii sau femei, n-avea importanţă. Printre ei se amestecaseră şi turci zdrenţăroşi fără nici un căpătâi, care nu aveau alte arme în afară de un ciomag şi de frânghiile cu care urmau să-i lege pe viitorii lor sclavi. Disperat, un turc mic cu o barbă mare şi cu un turban murdar pe cap lovea cu un ciomag ca să lărgească o gaură din zid pentru a trece în oraş. Era îngrozit că va ajunge prea târziu, când nu va mai fi nimic de furat. Blestema şi lovea ca un animal căzut într-o capcană. Nu-i trecea prin cap să urce pe zid şi de acolo să coboare în oraş.
Alţii, mai vicleni, izbeau cu topoarele în zidul năruit din dreptul Porţii Harisiene pentru a lărgi găurile, ca să treacă pe acolo cu caii şi cămilele, în orice caz, nimeni nu era interesat de mine, fiindcă mai erau destui oameni dezorientaţi şi răniţi care mergeau pe drum fără să ştie încotro se îndreaptă. Mulţi oameni cu priviri rătăcite se clătinau pe picioare în preajma zidului. Cădeau apoi în genunchi sau se prăbuşeau.
Oraşul era pierdut. Galerele uşoare ale turcilor ancoraseră pe plaja de lângă zidul maritim şi echipajele lor trecuseră peste ziduri în oraş împreună cu sclavii şi vâslaşii. Acelaşi lucru se întâmplase şi de-a lungul zidului din dreptul Mării Marmara. Galerele au debarcat şi acolo şi marinarii au căutat sârguincios locurile pe unde să se strecoare în oraş. Pe partea aceea mai erau turnuri care nu au cedat, dar turcii nu mai aveau răbdare să le ia cu asalt.
Am ajuns apoi la Kerkoporta. Locul arăta ca şi cum veneţienii, sosiţi în grabă de la Blaherne, ar fi încercat să se opună unui atac, fiindcă pe pământ zăceau câţiva ieniceri şi doar doi tineri veneţieni, ale căror cadavre, pline de sânge şi de praf, lăsau de înţeles că fuseseră călcaţi în picioare de un puhoi de turci. Locul era, de altfel, pustiu. Ienicerii abandonaseră turnurile cucerite, în vârful cărora fâlfâia acum drapelul cu semiluna turcilor. Poarta era închisă. Iar în faţa porţii...
În faţa porţii... era trupul neînsufleţit al Annei Notaras, cu părul năclăit de sânge, în jurul ochilor întredeschisi şi a gurii roiau muştele. Casca îi fusese smulsă de pe cap. Gâtul, subsuorile, vintrele, toate locurile neprotejate de armură erau străpunse de sabie, sângele se scursese pe acolo din multe răni. Trupul ei încremenit într-o îngrozitoare moarte...
Am strigat:
― Străinule! Tu, cel care-mi porţi chipul! Vino, făptură a întunericului! Acum este clipa ta!
Dar n-a venit. Eram singur. Mi-am prins capul între mâini şi am urlat ca un nebun:
― Manuil! Manuil! Doar tu eşti de vină. De mâna mea vei muri, Manuil, să ştiu c-am să te caut şi-n abisurile infernului!
Oare de ce nu te-ai supus poruncii mele?
Am încercat să-i ridic trupul, dar n-am putut. Eram prea obosit pentru a-l căra. Lipsit de vlagă, m-am aşezat pe pământ lângă ea şi i-am privit chipul mort până când mi-a împietrit inima. Ea nu era acolo. Strigătul de moarte se ridica din toate părţile oraşului din toate casele, şi nu am mai crezut în clipa aceea în nimic nici în adevărul lui Dumnezeu, nici într-o altă viaţă.
Şi mi-am spus: Piatra este piatră, trupul este trup. Din om nu mai rămâne nimic după ce sufletul îl părăseşte. Corpul astral există doar în imaginaţia noastră. Sunt multe lucruri pe care doar ni le imaginăm.
M-am ridicat şi am împins cadavrul cu piciorul. Un roi de muşte s-a înălţat. Un leş este doar un leş. Eu nu am ce face cu leşurile, aşa mi-am spus şi am plecat.
M-am sprijinit în sabie şi am plecat cu capul gol de gânduri de-a lungul Străzii Mari spre centrul oraşului, dorindu-mi să întâlnesc un musulman fanatic, care să mă străpungă cu iataganul.
Dar nimeni nu s-a atins de mine.
La colţul străzii ce duce spre Mănăstirea Hora am văzut pământul acoperit cu icoane despicate de sabie şi cu cadavrele a zeci de femei care mai strângeau lumânări în mâinile înţepenite. Chipul lor era încremenit într-un urlet de spaimă.
Ici-colo, în jurul caselor mari, se mai dădeau lupte. Grecii care locuiau în ele baricadaseră uşile şi trăgeau de pe acoperişuri cu săgeţi, cu pietre, cu torţe aprinse şi cu lucruri din casă în capul ienicerilor. Dar pe acoperişurile celor mai multe case fâlfâia de-acum semiluna şi prin pereţi ajungea în stradă plânsul înspăimântat al femeilor.
Până la arcadele apeductului împăratului Valentin, toată Strada Mare era plină de cadavrele grecilor, dar mai departe se pare că furia masacrului se mai micşorase. Apoi am trecut pe lângă un lung convoi de prizonieri în lanţuri, conduşi de un başbuzuc în picioarele goale, care ducea în mână o lance. Femeilor li se smulseseră podoabele. Aveau mâinile legate la spate cu resturile veşmintelor sfâşiate. Nobili şi plebei, bătrâni şi copii, meşteşugari şi arhonţi erau legaţi la întâmplare unul de altul. Abia în locul împrejmuit din tabăra turcilor urma să fie ei aleşi, care pentru a fi sclavi, care pentru a aştepta să fie răscumpăraţi, de se va fi găsit cineva să-i răscumpere.
Am coborât spre port. Mai existau imense spaţii nepângărite de turci. Spre mine alerga un grup de ieniceri cu săbiile pline de sânge în mână. Ei mi-au strigat salutul obişnuit, şi cum eu le-am răspuns în limba lor, m-au lăsat să-mi văd de drum.
Dinspre o străduţă laterală, veneau înspăimântaţi oameni ce-şi căutau un adăpost. Doar câteva clipe le-au fost de ajuns ienicerilor. Ei i-au trântit la pământ pe bărbaţii care purtau arme, i-au despărţit pe copiii mici de mamele lor, au sfâşiat cu sabia veşmintele femeilor şi i-au mânat ca pe o turmă pe acei oameni disperaţi, lovindu-i pe copii cu latul săbiilor, până la o casă mai înstărită, ca să-i închidă acolo, până ce se vor fi întors să le aprecieze valoarea.
În faţa Perei, pe zidul maritim apărat de flota genoveză şi veneţiană, mai erau latini. O mulţime nedumerită de oameni se îngrămădea în faţa porţilor, ridicându-şi mâinile, implorând mila şi urlând să fie salvată. Numai că porţile erau încuiate, iar străjile aruncaseră cheile în apă. Doar poarta ce ducea direct spre corăbii era deschisă, dar marinarii îi împingeau înapoi cu săbiile şi suliţele pe oamenii deznădăjduiţi ce voiau să intre. Numai latinilor, plini de sânge şi răni, care abia reuşeau să se strecoare prin mulţime, li se permitea să treacă spre corăbii.
Multe femei aveau răni cumplite la mâini, fiindcă, în neputinţa lor, încercaseră să înfrunte săbiile şi suliţele ce le depărtau de poartă. Mulţi oameni bogaţi şi mulţi nobili întindeau zadarnic pungile de piele burduşite cu aur, cu care sperau să cumpere un loc pe o corabie.
Am urcat mai aproape de creasta dealului ca să pot vedea, pe deasupra zidurilor, ce se întâmplă în port. Acolo, pe partea cealaltă a zidului, fusese înălţată o scară de lemn şi unii bărbaţi mai curajoşi, după ce şi-au dat drumul în apă cu frânghiile, au încercat să ajungă înot până la corăbii. Numai că, în dreptul punţii mobile a corăbiei, cel ajuns era împiedicat să urce. Marinarii de gardă îi arătau cu mâna spre o altă corabie, în felul acesta, au fost mulţi aceia care au înotat doar pentru a înota, până şi-au consumat toate puterile şi s-au înecat. Câteva corăbii i-au primit pe cei mai puternici înotători, fiindcă duceau lipsă de marinari şi de vâslaşi.
Bărci încărcate la refuz îi transportau pe latini până la corăbii, apoi se întorceau să-i ia pe alţii. Dar nu erau bărcile pline doar de apărătorii zidului, ci şi de multele lor lăzi şi sipete. Cu toată această aparentă dezordine, se pare că totul se încadra într-un plan bine făurit. La urmă, până şi grecii, care se înţeleseseră de mult cu veneţienii şi genovezii, au fost îmbarcaţi pe corăbii, atâţi câţi au încăput.
Într-un sfârşit, cea mai mare corabie genoveză şi-a desfăşurat velele şi a înaintat cu putere spre lanţ încercând să-l rupă. Lanţul s-a izbit puternic de pupa, dar nu a cedat, şi imensa corabie s-a clătinat. Catargele nu s-au rupt, fiindcă genovezii sunt navigatori încercaţi şi ştiu să preîntâmpine avariile. Vântul împingea puternic corabia întinzând lanţul, aşa că doi marinari zdraveni au coborât şi au început să lovească din toate puterile cu baroasele în lanţ, până au reuşit să-l rupă. Imensa galeră s-a depărtat imediat, cu toate pânzele umflate, urmate de alte trei corăbii genoveze mai mici. Dar veneţienii au rămas în continuare în port.
Flota turcească nu i-a urmărit pe fugari, fiindcă marinarii şi soldaţii de pe galere erau împrăştiaţi pe tot ţărmul Mării Marmara în căutare de prăzi şi de greci pe care să-i ia în robie; îşi începuseră jaful în cartierul Giudecca, unde-şi disputau probabil aurul şi giuvaierele, fabuloasele comori ale evreilor Constantinopolului.
Când au fugit primele corăbii genoveze, în vârful turnurilor de pe Acropole flutura încă baniera de purpură a Bizanţului. Atât de puternici apărători au fost marinarii din Creta, încât turcii n-au reuşit să-i învingă, chiar şi după ce tot oraşul a fost pierdut.
Din cauza veşmintelor umflate, trupurile celor înecaţi pluteau în jurul corăbiilor din port, iar în dreptul punţilor de acces, apa era roşie de sângele scurs din mâinile lor înţepate de suliţele marinarilor ce i-au împiedicat să se caţere pe corăbii.
Nu mai aveam nimic de făcut în port. M-am ridicat şi am pornit-o spre casă. Era pustiu împrejurul casei mele. Turcii încă n-o vizitaseră. Dar cârciuma de pe partea cealaltă a străzii fusese deschisă cu forţa şi vinul din butoaiele sparte se adunase în dreptul porţii într-o baltă imensă; în cursul lunilor trăite la Constantinopol l-am trimis de multe ori pe Manuil să cumpere mâncare de la această cârciumă. Nu mă îndoiesc că până în ultima clipă cârciumarul a ascuns nişte vin pentru vechii săi clienţi. Acum zăcea cu capul despicat pe tejghea şi nu era nici urmă împrejurul lui de ceilalţi membri ai familiei. Dacă jaful a fost făptuit de turci sau de marinarii latini n-aş putea spune.
Am înfipt lancea cu panglica turcească în faţa casei, alături de leul din piatră, cucerindu-mi astfel propria locuinţă, apoi am intrat şi l-am strigat pe Manuil. După un oarecare timp, am auzit dinspre pivniţă o voce tremurătoare, care a întrebat cu teamă:
― Tu eşti, stăpâne?
A ieşit din pivniţă târându-se în patru labe şi a încercat să-mi sărute picioarele. L-am lovit în piept cu piciorul, nemaiţinând seama nici de barba lui căruntă, nici că este un bătrân lipsit de vlagă.
― De ce nu mi-ai respectat porunca? am răcnit eu, trăgându-mi sabia din teacă. De ce n-ai făcut ce ţi-am spus?
Abia atunci am observat că sabia mea este un iatagan pe care se mai desluşeau petele sângelui închegat şi am înţeles de ce nu am fost oprit de turcii care jefuiau oraşul. Ceauşul îmi dăduse să îmbrac o cămaşă turcească, iar rănile de pe cap mi le înfăşase cu un turban, care-mi dădea o autentică înfăţişare de turc.
― Slavă lui Dumnezeu, a spus Manuil uşurat, că, în ciuda aparenţelor, eşti totuşi omul sultanului! Grozav de bine ai ştiut să-ţi păstrezi secretul până în ultima clipă, dacă nici eu nu am putut să te bănuiesc. Nădăjduiesc că mă vei ocroti şi pe mine. Dacă aşa stau lucrurile, uite, eu am ochit multe case, pe care te pot ajuta să le jefuieşti.
Dar când şi-a îndreptat ochii spre mine şi mi-a văzut faţa, a spus în grabă:
― A fost doar o glumă, stăpâne! Mi-am închipuit doar ce-ar trebui să facă un turc adevărat în aceste momente. Dar spune, este oare adevărat că împăratul Constantin a murit? Aşa se vorbeşte.
Am confirmat cu o mişcare din cap, iar el şi-a făcut semnul crucii, apoi a spus:
― Slavă Domnului! Atunci nu mai este nici un motiv de discordie. Vom fi doar nişte supuşi ai sultanului, fiindcă el şi-a cucerit cu sabia dreptul de a guverna oraşul; începând de acum, numeşte-mă sclavul tău, stăpâne, să nu jinduiască vreun turc oarecare să mă ia sclav.
Dar n-am putut să-i mai rabd mult timp pălăvrăgeala. L-am apucat de barbă şi l-am obligat să se uite drept în ochii mei. Am strigat:
― Unde este soţia mea, Anna Notaras, pe care ţi-am lăsat-o în grijă, pe care trebuia s-o aperi ca pe ochii din cap?
― A murit, a rostit el simplu, după care a izbucnit în plâns. Doar tu mi-ai spus că, la nevoie, dacă se opune, pot s-o lovesc cu ceva în cap şi s-o duc cu o barcă până la corabia cea mare a lui Giustiniani. Ei bine, am cumpărat un măgar, pe spatele căruia urma s-o duc până în port. Dar roiau hoţii pe acolo şi mi-a fost teamă să nu-mi fure cineva măgarul. Aşa că l-am vândut la un preţ bun unui veneţian cumsecade, care voia să ducă în port un dulap placat pe toate feţele cu mozaic, pe care tocmai îl furase de la Palatul Blahernelor. Era, într-adevăr, un dulap nemaipomenit de frumos.
― Despre Anna, soţia mea, povesteşte, nemernicule! am urlat eu, scuturându-l de barbă.
― Nu-mi smulge barba, stăpâne, că mă doare cumplit! a strigat Manuil, reuşind să scape din mâinile mele, după care a acoperit-o cu amândouă mâinile. Am făcut tot ce mi-a stat în putere. Doar de dragul tău mi-am riscat eu viaţa pentru această femeie nebună, şi nici nu ţi-am cerut vreo răsplată. Dar ea a refuzat să mă asculte. Iar când am cunoscut motivele pentru care nu vrea să mă urmeze, n-am putut să fac altceva decât să rămân cu ea până în zori la Kerkoporta.
Mi-a aruncat o privire plină de reproş, şi-a frecat genunchii şi gleznele, apoi a continuat:
― Asta-i mulţumirea pentru toate cele făcute pentru tine! La ce folos că te-am slujit ca un câine, dacă tu-mi smulgi barba, ca şi cum nu mi-ar fi de ajuns că mi-au amorţit genunchii şi că mă doare gâtul de frigul din pivniţă! Dacă soţia ta n-a putut să-ţi povestească despre trădarea pe care tatăl ei urma s-o făptuiască este doar pentru că tu eşti un bărbat mai serios decât papa. Probabil că în casa tatălui ei a auzit vorbindu-se că în ziua asaltului, la Kerkoporta, va fi deschisă poarta subterană, cea prin care odinioară intrau împăraţii la circ. Era un gest menit să-i dovedească sultanului că grecii au intenţii bune. Că doar nu le permitea turcilor să defileze între zidul exterior şi interior cu o trupă de atac! Ci doar să încerce să cucerească cuviincios Poarta Harisiană. Din punctul de vedere al megaducelui, acest gest, care n-ar fi fost de prea mare folos pentru turci, ar fi putut avea o greutate în raport cu politica pe care sultanul urma s-o aibă faţă de greci.
― Fără îndoială, am spus eu. Între opoziţia politică şi trădare este un hotar neclar. Dar când cineva lasă intenţionat o poartă deschisă şi nepăzită de nimeni, doar despre trădare poate fi vorba. Au fost spânzuraţi oameni pentru fapte mai puţin grave.
― Ai dreptate, despre trădare este vorba, m-a aprobat împăciuitor Manuil. Şi soţia ta era de aceeaşi părere. De aceea a părăsit casa tatălui ei, de aceea a revenit la tine. Bineînţeles, şi pentru că te iubea, chiar dacă despre imensa ta inteligenţă nu avea decât o vagă idee. Ea a dorit să împiedice trădarea tatălui ei, să închidă poarta, să-i împiedice pe turci să pătrundă în oraş. Am însoţit-o deci la Kerkoporta, unde, de altfel, chiar şi tu ai sfătuit-o să meargă, şi eram convins că locul nu-i periculos. Şi am rămas noi acolo, chiar dacă străjile au încercat de mai multe ori să ne îndepărteze spunându-ne că, până ce nu apărusem noi, nimeni nu ne simţise lipsa. Ce fel de greci erau, nu ştiu, fiindcă întunericul le ascundea chipurile. Poate că erau oamenii megaducelui, care, supunându-se poruncii lui, i-or fi izgonit pe cei care păzeau poarta şi le-au luat locul. Cine n-ar fi cedat unei izgoniri atât de generoase şi nu s-ar fi dus acasă la el să-şi petreacă ultima noapte? Şi Manuil a povestit în continuare:
― Când a început vacarmul turcilor, cei cinci bărbaţi au tras zăvorul şi au deschis poarta cu cheia. Că va fi fost cheia adevărată sau falsă, n-am de unde să ştiu. Doamna Anna s-a apropiat de ei cu sabia scoasă şi le-a poruncit să-i dea cheia. Mai întâi, i-au strigat cu voci înspăimântătoare să-şi vadă de drum, dar cum ea a insistat, cei cinci bărbaţi au împuns-o cu săbiile până a murit.
Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu a apucat să geamă.
― Dar tu? l-am întrebat eu. Tu ce-ai făcut?
― Am luat-o la goană, se înţelege, mi-a răspuns Manuil cu cel mai inocent aer din lume. Am alergat cât am putut de tare, chiar dacă mă dureau genunchii, dar şi întunericul m-a ocrotit, ce-i drept. Cum nu mai era nimic de făcut, am mers la locul unde mi-am lăsat măgarul şi l-am vândut, dar despre asta parcă ţi-am povestit.
― Pentru numele lui Dumnezeu! am strigat eu. Nu începe iarăşi să-mi vorbeşti despre măgar! am strigat eu. De ce nu i-ai avertizat pe veneţieni?
― Am încercat, a spus Manuil. Dar ei nu m-au crezut. Erau atât de ocupaţi cu apărarea zidului Blahernelor, iar comandantul lor a desfăşurat o hartă pentru a mă convinge că nu veneţienii trebuiau să apere Kerkoporta, ci grecii.
A chicotit, şi-a astupat gura cu mâna, apoi mi-a spus amărât:
― Comandantul m-a crezut nebun. S-a gândit că-s un grec care vrea să-şi bată joc de el. Nu-i de mirare, fiindcă zidurile Blahernelor erau pline de texte greceşti ce spuneau: Mergeţi acasă la voi, latinilor! Iar în capul lui de veneţian nu mai încăpea şi gândul că ar putea fi deschisă vreo poartă, din moment ce toate cheile porţilor de asalt fuseseră încredinţate împăratului. Mi-a spus că, dacă mai insist mult, mă va spânzura. Aşa că am plecat şi am alergat până la fraţii Guacchardi, dar cum noaptea era pe sfârşite şi ei mai aveau multe de făcut până ce nu începeau turcii asediul, nici din partea lor nu am primit vreun ajutor.
S-a uitat cu umilinţă în ochii mei şi a rostit descurajat:
― Am impresia că nu mă crezi. Dar în acele momente m-am gândit că şi eu sunt grec, că tatăl meu a slujit la curtea împăratului Manuil. Se înţelege că m-am gândit cu melancolie la banii pe care i-am ascuns, m-am gândit şi la viaţa mea, dar poate că nu am preţuit-o prea mult din moment ce am cules o sabie pierdută de cineva şi am alergat înapoi la Kerkoporta.
Şi de parcă s-ar fi mirat el însuşi de propria-i nebunie, a ridicat mâinile a neputinţă şi a strigat:
― Este adevărat, stăpâne! Am alergat cu sabia în mâini ca un nebun până la Kerkoporta, gândindu-mă că aş putea-o închide înainte de a se ivi zorii. Din nefericire, nefiind făcut la timpul potrivit, sacrificiul meu nu şi-a mai avut rostul. Iar când i-am văzut pe ienicerii sultanului alergând spre mine, am aruncat sabia şi am întins braţele spre cer, implorând ajutorul Sfintei Fecioare a Blahernelor. Şi, într-adevăr, rugăciunea mi-a fost auzită. Doi turci mi-au prins braţele ca-ntr-un cleşte şi mi-au poruncit într-o limbă înrudită cu greaca să-i conduc până la mănăstirea Hora. Erau nişte turci curajoşi din moment ce s-au încumetat ei, doar douăzeci de bărbaţi cu fesuri albe pe cap, să alerge până la Mănăstirea Hora. Am alergat şi eu între ei, de-am crezut că-mi voi da duhul. Ceilalţi s-au căţărat în turnuri ca să-i înlăture pe apărători şi să înalţe steagurile sultanului.
― S-a petrecut în acelaşi timp când la Poarta Sfântului Roman apărarea a fost spartă, am spus eu. Este evident, trădarea de la Kerkoporta nu a avut nici o importanţă. Nu pe acolo au intrat turcii. Cei pe care i-ai întâlnit tu erau doar nişte nenorociţi de tâlhari. A fost o trădare inutilă. Unitatea de asalt a turcilor a înaintat pe zidul exterior prin Poarta Harisiană, după ce aceasta a cedat, şi pe drum şi-a pierdut din vigoare. Azi-dimineaţă Kerkoporta era închisă.
― Când au văzut pe turnurile de la Kerkoporta steagurile sultanului, veneţienii au sosit în grabă, a spus Manuil. Am reuşit să mă uit în spate pe când alergam şi am văzut că veneţienii au contraatacat, omorându-i pe cei câţiva turci ce rămăseseră acolo, după care bănuiesc că vor fi închis poarta. Dar turnurile de pe zidul cel mare nu l-au putut recuceri, sau poate că nici nu au încercat, şi s-au întors la Blaherne.
― Şi după aceea? l-am întrebat eu.
― După aceea? După aceea, i-am condus pe turci până la Mănăstirea Hora, sperând tot timpul că icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare îi va mai potoli, mi-a explicat Manuil oarecum stânjenit. Iar când i-am văzut cu cât zel au alergat spre mănăstire, depăşindu-se unul pe altul, care să ajungă primul, mi-am zis eu că sunt nişte turci cumsecade, care nu mai au răbdare să aştepte până ce va fi cucerit oraşul şi vor să vadă faimoasa mănăstire. Şi m-am mai gândit: poate că, văzând ei minunăţiile mănăstirii, mozaicurile, respirând aerul parfumat de tămâie, se vor lepăda de Profet şi se vor converti la credinţa Bizanţului. Dar omul este o fiinţă mizerabilă, a continuat Manuil oftând, şi lăcomia îl împiedică să audă chemarea lui Dumnezeu. Biserica, împodobită cu trandafiri, era plină de femei, care ţineau în mână lumânări aprinse şi se rugau. Fără nici un pic de respect pentru locul sfânt în care se aflau, ienicerii şi-au croit drum cu sabia până la altar, masacrându-le pe sărmanele femei. Ajunşi în faţa altarului, i-au sfărâmat uşile şi au spart în patru bucăţi icoana făcătoare de minuni. Am fost îngrozit şi am simţit că mi se tulbură mintea dacă mai rămân o clipă împreună cu acei bărbaţi fără Dumnezeu. Am reuşit să scap strecurându-mă printre femeile înspăimântate care alergau.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:15 AM | message # 45
Şi Manuil a povestit în continuare:
― Când am ajuns la Blaherne, veneţienii tocmai începuseră să părăsească palatul. Am avut noroc că mă cunoşteau servitorii. Altfel, m-ar fi omorât veneţienii, fiindcă eram grec. Au măturat tot ce-au întâlnit în calea lor până ce au ajuns în port, omorându-i pe turci şi pe greci deopotrivă, ba au mai intrat şi în câteva case mai arătoase să le jefuiască, fiindcă, pentru ei, încă este o vreme relativ bună. Erau furioşi şi strigau că cei mai buni dintre oamenii lor au murit de pomană apărând zidurile oraşului. Cât despre bailul Minotto, el a fost luat prizonier de către turci. M-am ţinut după veneţieni până în port, iar de acolo am ajuns acasă şi m-am ascuns în pivniţă, lăsându-mă în voia lui Dumnezeu. Ce va mai fi mâine nu ştiu. Probabil că turcii vor continua ceea ce abia au început. Astăzi i-au omorât pe toţi cei care le-au ieşit în cale, fără prejudecăţi în ceea ce priveşte vârsta, doar de dragul măcelului, oprindu-se doar din când în când la vreo femeie, ca să se bucure şi în alt fel.
― Atât timp cât banderola turcilor va flutura pe lancea înfiptă în faţa casei mele, i-am spus eu, tu vei fi în siguranţă şi nici un turc nu va pătrunde aici. De altfel, casa este prea modestă ca să-i intereseze pe hoţi şi nici nu locuieşte în ea vreo femeie. Iar dacă cineva va încerca totuşi să intre, spune-i că această casă este ocupată de mine şi că tu eşti sclavul meu. Spune-le numele meu în limba turcă. Deocamdată nu ai de ce să te temi. Dumnezeu să te aibă în pază!
― Unde te duci, stăpâne? a strigat Manuil îngrozit şi a început să mă tragă de braţ ca să nu plec. Nu mă părăsi!
― Mă duc să-l salut pe Cuceritor, începând de astăzi, întreaga omenire îl va cunoaşte doar după acest nume: Mehmet Cuceritorul. Va fi cel mai mare dintre sultani şi va domni peste Orient şi Occident.
Am străbătut ca un nebun străzile şi am văzut suferinţa şi spasmele morţii oraşului meu, am văzut tot răul pe care îl poate face omul fără să ştie.
Am ajuns în dreptul Catedralei Sfânta Sofia când turcii spărgeau cu topoarele porţile ei mari de aramă şi scoteau de acolo oamenii care se refugiaseră în timpul asaltului final. Pe cei lipsiţi de vlagă, pe bătrâni şi pe copiii de ţâţă îi omorau pe loc, de îndată ce ieşeau din biserică, însă pe ceilalţi, lovindu-i cu picioarele, îi mânau spre convoiul care urma să fie dus în tabăra turcilor. Ca să se amuze, unii turci retezau bărbile preoţilor şi senatorilor, apoi le împleteau de căpestrele cailor.
Când am ajuns pe malul mării, unde echipajul flotei turceşti jefuia sârguincios casele, am putut constata cu ochii mei că palatul lui Notaras era într-adevăr protejat de ceauşii sultanului. Am vorbit cu ei. Mi-au povestit că megaducele Notaras, feciorii şi soţia lui bolnavă sunt la adăpost în palat. Clătinând din cap, ceauşii au spus supăraţi că răsplata lor va fi diminuată cu o mie de aspri. Megaducele Notaras reuşise să-l atragă într-o capcană pe prinţul Orhan, care luase parte cu curaj la apărarea oraşului. Acordându-i protecţie în casa lui, Notaras le promisese turcilor că îl va preda pe prinţ. Dar, în ultimul moment, prinţul Orhan a presimţit primejdia şi, deghizat în straie de călugăr, a coborât de pe zidul palatului, într-un coş, până la malul mării. Marinarii turci l-au prins şi l-au luat sclav, dar unul dintre greci, care era în acelaşi convoi de sclavi, l-a recunoscut pe Orhan şi le-a vândut turcilor informaţia pe preţul eliberării lui. Prinţul Orhan a fost executat, iar capul lui a fost trimis sultanului.
Spre amiază m-am întors la Marea Catedrală. De acolo am văzut cum au părăsit portul ultimele corăbii creştine. Nici o navă turcească nu a încercat să le împiedice. Un vânt proaspăt bătea în pânzele lor umflate şi pe catarge fluturau, ca un ultim salut pentru ultimul oraş agonizant al Bizanţului, drapelele invincibilelor ţări creştine.
Am strigat:
― Duceţi creştinătăţii mesajul morţii! Tremuraţi, ţări ale Occidentului! După noi, al vostru e rândul! Oare nu vedeţi că tenebrele ce vă însoţesc paşii se vor aşterne peste Europa?
Ca şi cum în vorbele mele ar fi fost o magie, umbra norilor de pe cer s-a întins peste corăbiile latinilor ca o pată de întuneric înconjurată de apa sclipitoare a mării. Au luat cu ei noaptea latinii, ca să o poarte prin Occident. Era tenebrelor, era oamenilor cu inima moartă.
În aceeaşi clipă, soldaţii turci au început să se strângă în faţa Catedralei, de o parte şi de alta a intrării. Pe Strada Mare a apărut cortegiul sultanului, escortat de ceauşi şi de arcaşii cu arbalete aurite din garda personală. În faţa impresionantului cortegiu erau alergătorii, care purtau vasele cu uleiuri parfumate şi mirodenii. Caii treceau în pas de paradă peste cadavrele grecilor de pe stradă şi efebi cu părul cârlionţat din haremul sultanului stropeau cu apă de trandafiri drumul din faţa învingătorului.
În faţa porţilor sfărâmate ale Catedralei, sultanul a coborât de pe calul lui alb ca neaua. Faţa lui tânără, arzătoare, era crispată de oboseală, dar în ochii lui de nebun strălucea bucuria triumfătoare şi glacială pe care niciodată nu am mai văzut-o la vreun alt om. La fel ca altădată, îmi era groază de el şi, în acelaşi timp, mă fascina.
A schimbat buzduganul de fier din mâna dreaptă în mâna stângă, s-a aplecat, a luat un pumn de pământ şi l-a presărat peste el. Ienicerii au rămas muţi de respect, fiindcă au crezut că sultanul, făcând acest gest de umilinţă, se prosternase în faţa Dumnezeului unic. Eu gândesc altfel şi cred că acesta este adevărul. Având el, încă de copil, respect doar pentru pământ, a vrut să aducă astfel un omagiu turcilor care au murit la asediu. A intrat în biserică urmat de suita sa. Am intrat şi eu cu primul grup de oameni. Pardoseala bisericii era murdară de sânge. Nu reuşiseră să arunce afară toate cadavrele, de aceea, pe ici, pe colo tot mai erau câteva.
Ienicerii au început îndată să spargă icoanele pentru a-şi însuşi ramele de aur şi de argint, să strângă cărţile cu legături de fildeş şi obiectele de cult din aur, argint şi pietre preţioase, chivoturile, cădelniţele, potirele, crucile, ferecaturile moaştelor, învelindu-le în mătăsurile brodate şi în catifeaua poalelor de icoane, dverelor şi aerului, precum şi în veşmintele liturgice. Iar în mijlocul Bisericii înţelepciunii Sfinte, un ienicer mai harnic lovea cu barda în marmura pardoselei, încercând să găsească după sunetul mai sec locul în care ar fi putut fi ascunsă vreo comoară.
Cu paşi repezi, sultanul Mehmet s-a apropiat de el, l-a lovit cu buzduganul şi, cu chipul înnegrit de mânie, a strigat:
― Nu vă atingeţi de ceea ce-mi aparţine! Sunteţi liberi să luaţi tot ceea ce puteţi duce în braţele voastre, dar nu uitaţi că zidurile, bisericile şi edificiile publice sunt ale mele.
Câţiva ieniceri l-au târât în grabă pe cel lovit afară din biserică. Cine nu-l cunoaşte pe Mehmet ar putea gândi că a fost iritat văzând atâtea nepreţuite comori în mâna acelor oameni simpli şi neînsemnaţi. Dar Mehmet nu râvneşte la bani şi comori. Tot ceea ce-l interesează este puterea.
A privit în jurul lui sultanul Mehmet şi a fost vădit impresionat de imensitatea şi splendoarea catedralei. Tinerii ofiţeri din suita sa nu-şi mai puteau stăpâni entuziasmul. Unul dintre ei s-a aplecat, şi-a înmuiat degetele într-o baltă de sânge, şi-a făcut elan şi a sărit în înălţime cât de tare a putut, însemnând peretele de marmură cu sânge. Şi a strigat:
― Acesta este semnul meu!
Dacă s-ar fi urcat un bărbat pe umerii altuia, tot nu ar fi putut atinge pata de sânge.
Iar sultanul Mehmet a luat din mâna celui mai apropiat arcaş din gardă arbaleta şi a lansat o săgeată de aur spre punctul cel mai înalt al cupolei catedralei.
― Iar acesta al meu, a rostit el, aruncând o privire triumfătoare în juru-i.
Apoi le-a poruncit ienicerilor să distrugă catapeteasma, pentru a putea vedea tot altarul.
Şi, rătăcit în hăţişul triumfului, a poruncit:
― Strigaţi toţi într-un glas: Mehmet, fiul lui Murad, emirul turcilor, a venit pentru a consacra cea mai mare biserică a creştinilor unicului şi adevăratului Dumnezeu!
Soldaţii gălăgioşi au lăsat pentru moment sârguincioasa îndeletnicire de tâlhari şi au urmat îndemnul sultanului. Sub bolta milenarei biserici ei au strigat şi ecoul le-a răspuns. Apoi s-a întâmplat ceva surprinzător. De sub o trapă secretă din spatele altarului au apărut, unul după altul, douăzeci de prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, înveşmântaţi de sărbătoare, episcopi, preoţi şi călugări. Pe piepturile episcopilor străluceau engolpioanele. Ceilalţi purtau medalioane conform cu rangul lor sacerdotal. Ei s-au apropiat de sultan, au îngenuncheat şi şi-au aplecat capetele în faţa lui şi i-au mulţumit, numindu-l învingător. Printre ei se afla şi părintele Ghenadios. Probabil că, în vreme ce turcii au intrat în oraş, ei s-au ascuns în subteranele catedralei.
Totul părea că se petrece după un acord secret. În orice caz, oprindu-i din avântul cu care începuseră să cerceteze ungherele mai ascunse ale bisericii, sultanul le-a spus ienicerilor:
― Aceştia sunt prizonierii mei, fiindcă ei mie nu s-au predat, dar eu vă voi plăti o sută de aspri pentru fiecare dintre aceşti Înalţi prelaţi ai Bisericii creştine. Duceţi-i în mănăstirea pe care ei înşişi şi-o vor alege şi, în aşteptarea poruncilor mele, ceauşii să le asigure protecţie!
Iar episcopii şi preoţii au strigat în cor:
― Alegem Mănăstirea Pantocratorului!
În acelaşi moment, imamii şi dervişii au anunţat ora de rugăciune a amiezii. Sultanul a poruncit să i se aducă apă pentru a săvârşi abluţiunea rituală, în timp ce el îşi spăla picioarele, ienicerii i-au scos din bisercă pe episcopii, preoţii şi călugării greci. Apoi el a urcat cu picioarele goale pe altar, a călcat peste cruce şi, întorcându-se cu faţa spre răsărit, a recitat rugăciunea. Suita sa şi soldaţii au îngenuncheat şi au lovit cu capul dalele de marmură ale pardoselei pentru a-i consacra lui Allah, prin rugăciunea Islamului, cea mai minunată biserică a creştinătăţii.
După rugăciune, sultanul le-a poruncit dervişilor şi învăţătorilor Coranului să stropească biserica cu apă de trandafiri, pentru a o purifica de necurăţenia creştină.
În timp ce se îndrepta spre ieşire, m-am apropiat de sultan şi nimeni nu m-a împiedicat. Apoi am stat nemişcat în faţa lui, fără să spun o vorbă. M-a recunoscut, dar a fost derutat. Faţa lui a devenit pământie, şi-a rotit privirea în jur şi a şoptit:
― Îngerule! Ai venit să mă iei?
Dar şi-a revenit imediat şi le-a spus însoţitorilor:
― Să nu se atingă nimeni de el!
S-a apropiat mai mult de mine, mi-a atins mâinile şi obrajii ca să se convingă că sunt viu, apoi a izbucnit în râs şi a spus:
― Încă mai trăieşti, incoruptibilule? Sper că acum nu te mai îndoieşti că voi face din Biserica pontificală a Romei grajd pentru calul meu.
I-am spus:
― Ai fost mai înţelept decât mine. Nu mi-a fost scris să mor lângă zidurile oraşului. Dă poruncă să mi se taie capul, ca victoria ta să fie întreagă!
― Dar nu-ţi pierde răbdarea, îngerule! a spus, şi ochii lui de fiară sălbatică au strălucit. Pentru orice lucru există o clipă prielnică.
Şi-a continuat drumul şi a ieşit din biserică fără a se mai ocupa de mine. M-am amestecat printre oamenii din suita lui pentru a fi aproape de el. Voiam să mor, poate niciodată mai mult ca acum nu mi-am dorit cu atâta ardoare să mor. Mulţi oameni din suita lui m-au recunoscut, dar nici unul nu mi-a adresat o vorbă.
În faţa bisericii, înaintea sultanului au fost aduşi Lukas Notaras şi un grup de prizonieri, alcătuit din nobili şi senatori greci. Ei au îngenuncheat în faţa sultanului Mehmet care, pe un ton sever, i-a întrebat de ce au manifestat o opoziţie atât de încrâncenată, cauzând astfel oraşului multe stricăciuni iar oştirii lui pierderi grele.
Lukas Notaras a privit în tăcere spre vizirul Khalil, care se afla în dreapta sultanului, cu barba lungă şi chipul istovit, fiindcă sultanul îl obligase să-l însoţească peste tot, să vadă cu ochii lui cât de însemnată i-a fost victoria.
― Vorbeşte! Vorbeşte cu curaj! l-a îndemnat sultanul pe megaducele Notaras.
― Ce am fi putut face când chiar din propria ta tabără au fost unii care ne-au încurajat să rezistăm? a spus Notaras cu glas amar, uitându-se în continuare acuzator spre vizirul Khalil.
Mehmet s-a întors atunci brusc spre Khalil şi, apucându-l de barbă, a început să zgâlţâie în sus şi-n jos capul cărunt al bătrânului vizir. Apoi a spus cu o voce foarte puternică, pentru a fi auzit de ieniceri:
― Te cunosc eu, Khalil, prieten al creştinilor! Dar tu i-ai slujit cu credinţă tatălui meu, la fel cum tatăl tău şi bunicul tău au slujit cu credinţă ca mari viziri sultanilor dinainte. De aceea te iert şi nu-ţi tai capul după cum ai merita. Dar înaintea ochilor mei să nu mai îndrăzneşti să apari vreodată! Ascunde-te în cel mai îndepărtat colţ al imperiului meu! Ca bunicul tău, care s-a înfăţişat prima dată în faţa sultanului în chip de cerşetor, trăieşte tu însuţi de acum înainte ca cerşetor!
Această sentinţă rapidă a fost o probă de curaj, de care o parte din sfetnicii lui poate că nu-l credeau în stare, numai că mulţi nu au înţeles că această clipă el a aşteptat-o cu răbdare încă din copilărie, cu aceeaşi răbdare cu care a aşteptat să cucerească oraşul Constantinopol. Tinerii ofiţeri au început să-l insulte pe bătrânul vizir Khalil şi, după câteva clipe de ezitare, au început şi ienicerii să-l înjure. După ce s-a uitat atent spre demnitarii din suita sa, Mehmet a remarcat câţiva bătrâni care nu păreau entuziaşti de hotărârea pe care o luase. Desemnându-i cu degetul, le-a poruncit:
― Urmaţi-l pe Khalil!
Ceauşii le-au smuls însemnele demnităţii de vizir cu tot cu veşminte. Pe jumătate despuiaţi, ei l-au urmat pe Khalil pe calea umilinţei şi uitării, în timp ce ienicerii strigau după ei numindu-i prieteni ai creştinilor şi îi loveau cu bulgări de pământ însângerat.
După ce bătrânii alungaţi nu s-au mai văzut, sultanul Mehmet s-a întors din nou spre greci şi i-a întrebat:
― Unde este împăratul vostru? Ce ştiţi despre el.
Grecii s-au uitat unul la altul şi au clătinat din cap. La rândul său, sultanul a ridicat braţele, prefăcându-se că se roagă şi i-a întrebat ironic:
― Dar cum este cu putinţă? Voi nu aţi luptat alături de Împăratul vostru?
Câţiva senatori şi-au aplecat capul cu umilinţă, dar Lukas Notaras a răspuns cu mândrie:
― Împăratul Constantin a trădat credinţa noastră vânzându-ne pe noi, grecii, papei şi latinilor. Noi nu-l recunoaştem de împărat. Noi preferăm să-ţi slujim ţie.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
Pagina 3 din 4«1234»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top