new posts members Forum Rules search RSS
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
date: Vineri, 24/06/2011, 11:25 PM | message # 16
2 martie 1453
Soarele dogoreşte. La colţuri de stradă şi prin grădini se ard gunoaiele. Din crăpăturile marmurei îngălbenite se ridică tulpiniţele firave de iarbă verde. Florile multicolore ale primăverii acoperă pantele Acropolei; în fiecare seară începe veselia în port şi ţine până noaptea târziu. Vântul răcoros aduce muzica până la casa mea. Niciodată, dar niciodată n-am mai văzut un apus de soare atât de frumos ca în aceste seri, când cupolele bisericilor par să ardă şi umbrele dealurilor alunecă peste golf schimbându-şi cenuşiul în negrul cernelii. Pe cealaltă parte a mării, strălucirea de purpură a zidurilor şi a turnurilor Perei se reflectă în apa întunecată.
Pe când contemplam amurgul cu inima încărcată de amarul singurătăţii, s-a apropiat Manuil de mine şi a rostit cu elocvenţă:
― Stăpâne! A venit primăvara, iar turcii încă n-au sosit. Îmbătate de dragoste, păsările se rotesc în zbor şi încearcă să-şi găsească perechea. Uguitul porumbeilor tulbură noaptea somnul oamenilor. Măgarul rage în grajdul patriarhului cu un glas atât de jalnic, că-ţi vine să înnebuneşti. Stăpâne, nu-i bine pentru un bărbat să fie singur!
― Cum? am răcnit eu surprins. N-ai să-mi spui că, în ciuda aparenţelor, vrei să te căsătoreşti! Doar ai de-acum barba sură! Ori poate că te-ai gândit doar la ceva argint pentru zestrea vreunei nepoate.
― Stăpâne, a spus el cu un aer ofensat, nu m-am gândit la nimic altceva decât la binele tău. Te cunosc, îţi cunosc rangul şi înţeleg ce-ţi prieşte şi ce nu. Şi tu mă cunoşti, şi tu ai încredere în mine. Dar primăvara îi nelinişteşte chiar şi pe cei mai nobili bărbaţi, aşa că, în această privinţă, nu-i nici o diferenţă între un Împărat şi cel mai prăpădit păzitor de capre. N-aş mai dori să te văd întorcându-te acasă cu veşmintele mustind de sânge; atâta teamă mi-a fost atunci, că era cât pe ce să-mi dau sufletul. Crede-mă, porţile întunecate şi curţile înconjurate de ziduri sunt periculoase în acest oraş.
Şi-a frecat mâinile, mi-a evitat privirea, şi-a cântărit vorbele.
― Dar totul se poate aranja, a continuat el. Ai devenit melancolic şi noaptea eşti prea agitat în patul tău. Mă doare inima când te văd aşa. Nu vreau să mă amestec în treburile tale, ştiu care îmi este locul, dar nu mă pot împiedica să nu observ că de multă vreme n-a mai venit la tine femeia aceea care îţi lumina chipul. Dimpotrivă, ai ajuns acasă plin de sânge din cap până în picioare şi nici un zâmbet nu ţi-a mai luminat de atunci faţa. Probabil, după ce totul a fost descoperit, despărţirea brutală a fost izvorul suferinţelor tale. Dar timpul vindecă orice rană. Chiar şi pentru o inimă lovită există leacuri.
― Ajunge, Manuil! i-am spus eu. Dacă acest apus de soare nu m-ar fi îmbătat de nostalgie, te-as fi lovit peste gură pentru vorbele tale.
― Nu-mi înţelege greşit vorbele! s-a apărat el. Dacă nu este hirotonisit sau dacă nu şi-a propus să-şi consacre viaţa cucerniciei, un bărbat de vârsta ta are nevoie de o femeie. Este o lege firească. De ce nu ţi-ai bucura viaţa în puţinul timp ce ne-a mai rămas? Uite, eu am două propuneri, dar nu le interpreta greşit, stăpâne!
După ce s-a depărtat prudent din preajma mea, a continuat:
― Eu am o nepoată, văduvă tânără în floarea vârstei, care şi-a pierdut atât de repede bărbatul, încât s-ar putea spune că-i aproape virgină. Te-a văzut pe când treceai călare prin oraş şi aşa de mult i s-au aprins ochii după tine, încât mă bate veşnic la cap s-o aduc în casa ta să te cunoască. E o femeie virtuoasă şi cumsecade. Ar fi foarte fericită şi, bineînţeles, toată familia noastră ar fi onorată dacă i-ai acorda într-o noapte sau două o atenţie mai specială. Nu-şi doreşte nimic altceva, şi tu însuţi vei aprecia, atunci când te vei sătura de ea, în ce fel s-o răsplăteşti, în felul acesta, pe lângă faptul că faci o faptă bună, îţi linişteşti şi trupul.
― Manuil, am spus eu, îţi înţeleg bunele intenţii, dar dacă m-aş înclina în faţa ispitelor fiecărei femei ce-şi aruncă ochii doritori spre mine, n-aş mai putea scăpa niciodată de femei. Încă de pe când eram tânăr m-a urmărit blestemul ca să fiu dorit mai mult decât doream eu însumi. Dar când am dorit şi eu o dată din toată inima, n-a fost să fie. Asta mi-a fost pedeapsa. Crede-mă, dacă, împotriva dorinţei mele, aş lua-o în pat să mă încălzească, eu nu i-aş putea aduce decât tristeţe şi suferinţă nepoatei tale.
Resemnându-se imediat, Manuil a spus:
― Acelaşi lucru i l-am zis şi eu, încercând să-i scot din cap această idee neobişnuită, dar încăpăţânarea unei femei nu are margini. Să trecem la cea de-a doua ofertă! Una dintre mătuşile mele are un prieten, un bărbat foarte respectabil şi distins, care doreşte să-i ajute pe oameni, fie ei nobili sau din popor, n-are importanţă. De aceea, a construit lângă parcul Blahernelor o casă aparent modestă, dar cu interioare foarte elegante. În casă locuiesc tinere sclave din diferite părţi ale lumii. Există în casă şi bazine cu apă caldă şi săli de masaj. După ce au trecut pe acolo, mulţi arhonţi obosiţi şi bătrâni ,au fost foarte mulţumiţi de modul în care au fost slujiţi şi, recunoscători, l-au răsplătit cu generozitate pe binefăcătorul lor. E un loc respectabil, corespunzător demnităţii tale şi cred că n-ai avea nimic de pierdut dacă te vei duce şi vei încerca diferitele plăceri ce ţi se vor oferi acolo.
Observându-mi privirea, Manuil s-a simţit descurajat şi s-a grăbit să-mi explice:
― Nu pentru că ai fi obosit sau bătrân. Dimpotrivă, eşti un bărbat viguros, la cea mai frumoasă vârstă a vieţii. De asemenea, în această casă poţi întâlni discret, fără ca nimeni din afară să poată bănui, şi femei elegante din înalta societate a Constantinopolului, care simt o nevoie de schimbare în viaţa lor obişnuită sau ai căror bărbaţi sunt prea avari. De aceea obişnuiesc ele să frecventeze locul acela, ca din câştigul pentru prestaţia în folosul clienţilor respectabilei case să-şi cumpere cele de trebuinţă întreţinerii frumuseţii sau veşmintele pe care le doresc. Poate că nu mă crezi, dar multe din doamnele de la Blaherne au trecut prin casă şi nu şi-au făcut nici un duşman. Dimpotrivă. Respectabilul prieten al mătuşii mele este un bun cunoscător al firii umane, în plus are o mare înţelegere pentru slăbiciunile oricui. Iar clienţii lui sunt trecuţi mai întâi printr-o selecţie riguroasă.
Am spus:
― Dar eu nu vreau să contribui la sporirea corupţiei morale a acestui oraş muribund! Nu, Manuil, nu mă înţelegi.
Dar Manuil s-a simţit profund jignit de vorbele mele şi a spus:
― Oare cum poţi vorbi, stăpâne, de corupţie morală, când aici este vorba doar de uşoare relaţii armonioase între oameni civilizaţi şi înţelegători? După tine, este mai logic şi mai inocent dacă, bântuit de o continuă teamă şi nelinişte, sari noaptea zidurile sau dacă şopteşti la urechile unei femei decente propuneri scandaloase? Dacă tot nu te poţi împiedica să păcătuieşti, de ce să n-o faci vesel, civilizat şi cu bună dispoziţie? Se pare că eşti prea latin, dacă nu poţi înţelege.
― Dar eu nu doresc să păcătuiesc, Manuil, i-am spus. Regret doar iubirea pierdută.
Manuil a clătinat din cap şi a rostit cu resemnare:
― Oricare i-ar fi veşmântul sub care se ascunde, păcatul tot păcat este. Că-i spui iubire, că-i spui distracţie, e acelaşi lucru. Te oboseşti de pomană zgândărindu-ţi simţurile. Când un bărbat ajunge să-şi peticească pielea de pe el ca pe pânza de pe un sac rupt, abţinerea de la păcat nu-i un motiv convingător. Sunt amărât din cauza ta, stăpâne! Te credeam mai echilibrat. Dar chibzuiala sănătoasă se pare că nu-i este dăruită din leagăn nici unui om, nici chiar celui care a avut norocul să se nască cu încălţări de purpură în picioare.
În aceeaşi clipă, l-am strâns de grumaz şi l-am silit să îngenuncheze în praful din curte. Pumnalul meu a lucit sângeriu în lumina amurgului, dar, din fericire, am avut puterea să mă stăpânesc. L-am întrebat furios:
― Ce-ai spus? Repetă vorbele pe care le-ai rostit!
Grumazul său slab a tremurat sub mâna mea. Dar după ce clipa de surpriză a trecut, a fost ca şi cum ar fi binecuvântat mâna cu care-l apăsam puternic. Şi-a ridicat ochii umezi spre mine şi o expresie îndârjită şi vicleană a apărut pe faţa lui bărboasă.
― N-am vrut să te jignesc, stăpâne! a spus el. Nici nu mi-am putut imagina că te vor mânia vorbele mele.
Apoi mi-a vorbit îndelung, ascunzându-şi cu dibăcie convingerile proprii, şi eu l-am crezut. Când a isprăvit, m-a privit pe furiş să vadă cum voi reacţiona. Unde s-o fi risipit calmul meu? Ce s-a întâmplat cu stăpânirea de sine pe care o dobândisem? Am pus pumnalul în teacă. Am rostit:
― Tu nu ştii ce spui, Manuil. Pentru o clipă, în spatele tău a stat îngerul Morţii.
A rămas îngenuncheat în faţa mea, ca şi cum s-ar fi bucurat de această situaţie umilitoare. Apoi ochii lui au început să strălucească, obrajii cenuşii i s-au îmbujorat şi a strigat:
― Stăpâne! Doar ai pus mâna pe capul meu şi îngrozitoarea durere de urechi de până acum s-a risipit. Iar genunchii, chiar dacă stau cu ei pe pământul acesta umed, nu mă mai dor. Stăpânul meu, oare nici această dovadă că eşti cine eşti nu e îndeajuns?
― Aiurezi, i-am spus eu. Te-ai temut de pumnalul meu. Şocul te-a făcut să-ţi uiţi durerile.
Şi-a plecat capul, a luat un pumn de ţărână şi a lăsat-o să-i alunece printre degete. A rostit atât de încet, încât abia i-am putut desluşi vorbele:
― Deseori l-am văzut în copilărie pe bătrânul împărat Manuil...Stăpâne, eu niciodată nu te voi trăda!
Apoi a întins mâinile spre picioarele mele, de parcă ar fi vrut să le mângâie, şi a murmurat:
― Picioarele înfăşurate în purpură... Doar mi-ai atins capul cu mâna ta şi toate durerile s-au risipit.
A dispărut ultima lucire a roşului de amurg. O dată cu răcoarea serii s-a lăsat întunericul. Abia de mai puteam distinge chipul lui Manuil. N-am mai rostit nici o vorbă. Nimic, nimic nu mai are importanţă. Dincolo de mare, pe coastele Asiei, nori întunecaţi s-au îngrămădit unul în altul ca nişte turnuri uriaşe. Singur m-am ridicat şi am plutit printre nori. Dar norii nu mai vor să mă poarte. Am căzut iar pe pământ. Tulburat, rănit. Şi atât de singur. Am intrat în casă fără să mai spun nimic.
Cerneală şi hârtie, înainte îmi plăceau mirosul cernelii şi foşnetul hârtiei uscate. Acum le urăsc. Cuvintele sunt doar simboluri înşelătoare, la fel ca toate celelalte lucruri ale lumii. Semne neputincioase ale mărginirii, pe care fiecare le interpretează în felul său, conferindu-le sensul apropiat înţelegerii sale personale. Nemărginirea nu se poate exprima prin cuvinte.
Şi mai neputincioase sunt numerele. Ele sunt coloana vertebrală a gândirii despuiate de orice personalitate. Dar nici ele nu pot exprima altceva în afară de relaţia mărginitului cu mărginitul. Nemărginitul şi veşnicia nu se pot exprima prin numere. Nimeni nu este în stare să construiască numerele adevărului lui Dumnezeu.
Jocul gândirii este alcătuit din combinaţii ale numerelor care substituie cuvintele. Rezultatul poate fi uimitor în misterioasa lui complexitate, dar atât de căutatul spirit se sustrage regulilor jocului.
Îngerul. Notaras. Acelaşi număr de litere.
Ce înspăimântătoare cădere! Ca un peşte prins într-o plasă, nu pot să mă desprind din magia ei. Până la moarte. Tocmai acum, când credeam că mi-am învins slăbiciunile şi mi-am ales calea. La patruzeci de ani. În ghearele amurgului vieţii.
Au mai rămas destule corăbii în port. Dacă are noroc, o corabie poate scăpa de galerele de război din Gallipoli, poate ajunge în Marea Greciei. Nu există latin pe care să nu-l poţi cumpăra. Doar inima mea pătimaşă m-a îndemnat atunci să arunc pietrele preţioase. Inima m-a îndemnat încă o dată să mă despoi de bogăţie ca de nişte veşminte mult timp purtate. Acum sunt prea sărac pentru a navlosi o corabie şi a porni în căutarea ei. Poate că de gândul acesta m-am temut atunci când am aruncat nestematele. Nimic nu se petrece la întâmplare, nimic. Fiecare merge pe calea care i-a fost menită. Nimeni nu poate fugi de destin. Orb se îndreaptă omul spre destinul său. Cu siguranţa somnambulului ce rătăceşte pe cărări neştiute.
Temutu-m-am oare de mine însumi? Mă va fi cunoscut sultanul Mehmet mai bine decât mă cunosc eu însumi, de mi-a strecurat în mâini, la despărţire, punga roşie cu nestemate? Oare de aceea a trebuit să mă eliberez de darul său?
Sultanul Mehmet, învingătorul. N-ar fi nevoie de nimic altceva decât să merg la o anumită casă din Pera, acolo unde am văzut hulubăria. Să fug. Să mai fug o dată.
Am crescut, am studiat, mi-am împlinit destinul în ţările Occidentului. Să-mi fi devenit inima atât de latină? Oare şi eu aş putea fi cumpărat? Din înaltul coloanei constantine am privit oraşul. Strălucirea-i pierdută. Extenuată inimă a Orientului şi Occidentului. Ultimele ei bătăi, mai înainte de a se fi sfârşit. Toate acestea ţi le voi da ţie! a spus el, cel care m-a ispitit. Am învins ispita aceea. Dar orice victorie îşi are preţul ei. Din cauza unei femei as putea fi în stare să cad în genunchi în faţa lui şi să-i slujesc? Doar pentru o femeie toată patima asta a mea, nostalgia, nebunia...
Niciodată n-am încercat o disperare atât de profundă, de nelecuit. Nu se mai termină niciodată! Întotdeauna am ceva de ales. În orice clipă. Până la ultima suflare, întotdeauna mai există o poartă deschisă, întotdeauna. Poarta pe care aş putea fugi, poarta renegării, poarta trădării.
În mlaştinile Varnei mi-a spus îngerul Morţii: Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului Roman! Până acum, aceste vorbe mă reconfortau. Dar n-a precizat de care parte a porţii.
Nu, el nu trebuia să spună. Toată viaţa am scăpat dintr-o închisoare şi am intrat în alta. Din ultima temniţă, dintre zidurile Constantinopolului, nu voi mai fugi. Sunt fiul tatălui meu. Această închisoare este singura mea casă.

5 martie 1453
Martie. Ultima lună martie. Oraşul pare epuizat de atâta aşteptare. Neîndurătoarea lumină de primăvară îl dezveleşte. Decadenţă şi sărăcie. Măgari cenuşii şi ţapi negri hoinăresc tăcuţi printre ruine şi mărăcini. Cartiere întregi părăsite, în putrefacţie. Acoperişurile caselor s-au năruit, iar din pereţi au fost smulse bârnele de lemn pentru a fi arse. Cupolele bisericilor sunt mâncate de rugină şi de mucegai verde. Marmura edificiilor publice este îngălbenită şi crăpată. Pustiul palat imperial este luat cu asalt de buruieni, iar printre portalurile prăbuşite cresc tot bălării.
Ca nişte umbre negre şi cenuşii trec în tăcere oamenii. Evită să se uite unul la altul, în ochii lor nu-i decât disperare şi nelinişte. Şi zgomotele îţi lasă impresia de tăcere. Resemnată, aşteptarea loveşte inima ca o mână de fier.
Exerciţiile de mânuire a armelor continuă. Repararea zidurilor continuă. Sunt imagini care se succed cu o încetineală din ce în ce mai mare, sau poate că aşa le percep ochii mei. Blestemele şi comenzile răcnite ale latinilor se pierd trist în vlăguitul oraş muribund. Turnurile bătrânelor ziduri galben-arămii sunt mult prea înalte şi prea mari în raport cu puţinii apărători ai oraşului; în port se întinde şirul trândav de corăbii, în jurul lor, apa mării este plină de gunoaie şi a început să pută cumplit.
Oare este real tot ceea ce văd şi aud? Sau poate doar ochii mei şi urechile mele sunt de vină? Poate doar simţurile mele şi-au micşorat acuitatea. Poate m-am şi depărtat de lumea reală. Descurajantă aşteptare. Sunt încă o mie de lucruri care se pot repara şi îndrepta. Dar lipseşte vigoarea şi spiritul de iniţiativă. De aşteptarea resemnată sunt îmbătate minţile oamenilor. Sultanul încă nu a plecat din Adrianopol. Doar tunurile lui îşi continuă drumul, trase de boi, traversând dealuri îmbrăcate de primăvară, trecând de-a lungul câmpiilor pustii, cu încetineala fiinţelor târâtoare.
Din toate părţile lumii, viermii de cadavre se târâie încet spre Constantinopol. Marea Marmara este pustie. De o săptămână nu s-a mai văzut nici o corabie la orizont.
Descurajantă aşteptare este răul cel mai mare. Dar nesiguranţa nu poate dura la nesfârşit, însăşi firea umană este atrasă de descurajare. Poate că toată această încetineală nu-i decât nevoia de odihnă dinaintea ultimei încercări.
Sau poate că ochii mei au fost tulburaţi de magii înşelătoare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:26 PM | message # 17
7 manie 1453
Dimineaţa devreme, înainte de a se ridica soarele, o mulţime de oameni înveşmântaţi în negru - femei sărace, călugări şi călugăriţe - ţinând în mâini lumânări aprinse, s-a îndreptat spre Mănăstirea Hora, aproape de Blaherne şi de Poarta Harisiană. Cântau mergând, dar cântecul lor se pierdea în liniştea oraşului şi în întunericul dimineţii. Am mers în urma lor. Pereţii şi bolta bisericii Hora sunt acoperiţi de mozaicuri. Străluceau pe fondul de aur pietrele policrome în lumina multelor lumânări şi fumul sfânt de tămâie plutea parfumat în aer. Fierbinte, ruga credincioşilor a fost ca un balsam pentru inima mea.
Oare de ce i-am urmat? De ce am îngenuncheat alături de ei? Am văzut pe străzile oraşului destui călugări şi destule călugăriţe care poartă în mâinile întinse talere mici de lemn şi trec din casă în casă pentru a strânge bani întru ajutorarea săracilor refugiaţi din satele cotropite de turci.
Şi femei am văzut. Destule. Multe m-au privit întrebător şi rezervat de după uşile sau ferestrele cenuşii ale caselor. Chiar dacă sunt latin, privirile lor nu mi-au evitat privirea, ci, cu o încăpăţânată nemişcare, m-au chemat. Am mai văzut aceste priviri în toate ţările prin care am pribegit.
Oare de ce urmam cortegiul acum, când neliniştea din inima mea mă doare? Picături de ceară mi-au curs pe mână, dar nu le-am simţit arsura.
Atât de mult se aseamănă călugăriţele între ele, încât nu poţi şti care-i una şi care-i alta. Printre ele sunt şi nobile, şi plebee. Femei singure din familii bogate care şi-au cumpărat locul în mănăstire. Surori de caritate, care-şi sacrifică bietele mâini pentru munci de tot felul, fără a fi rostit vreun jurământ de credinţă. Ele se bucură de o mult mai mare libertate decât călugăriţele din Occident. Nu-i de mirare, fiindcă grecii le permit şi preoţilor să se căsătorească şi să poarte barbă.
După înfăţişarea exterioară, toate călugăriţele sunt la fel.
Aceeaşi robă neagră ce le ascunde formele trupului, acelaşi maforion negru ce le ascunde chipul până la ochi. Cu toate acestea, am remarcat zilele trecute o călugăriţă, care a venit în urma mea pe stradă şi s-a oprit când mi-am întors capul să văd cine este în spatele meu. Aceeaşi călugăriţă, însoţită de alta, a trecut chiar şi prin faţa casei mele ţinând în mâini talerul de lemn şi s-a oprit o clipă în dreptul leului de piatră ca să-şi arunce privirea spre fereastra mea. Dar n-a intrat în curte.
De atunci am început eu să le privesc pe călugăriţe cu atenţie, ca şi cum aş vrea să întâlnesc printre ele un chip cunoscut. După felul cum păşeşte, după statură, după mâinile ascunse de mânecile ample, poate aş putea s-o recunosc, s-o deosebesc de celelalte.
Visez cu ochii deschişi, am vedenii. Sunt orb în disperarea mea. Cred că imposibilul se poate schimba în posibil. O speranţă, cu care îndrăznesc să-mi încălzesc sufletul, pâlpâie sfioasă ca flacăra unei lumânări.

10 martie 1453
În aceste zile am trăit ca într-un vis, ca într-o beţie continuă, în sfârşit, azi-dimineaţă, devreme, cele două călugăriţe au trecut din nou pe lângă casa mea şi s-au oprit să arunce o privire spre fereastra mea, ca şi cum ar fi aşteptat să ies din casă. Am coborât scara în goană şi am deschis poarta. Gâfâind, m-am oprit în faţa lor, fără să fiu în stare să rostesc o vorbă. Cu capetele plecate, ele s-au ferit din calea mea. Una dintre ele a întins spre mine talerul de lemn, murmurând obişnuitele vorbe.
― Intraţi în casă! le-am îndemnat eu. Punga cu bani este acolo.
Ascunsă după călugăriţa mai bătrână, cea tânără îşi ţinea capul plecat, aşa că nu-i puteam vedea ochii. A dat să plece, iar eu mi-am pierdut stăpânirea de sine şi, apucând-o de mânecă, am tras-o spre casă. Manuil, care mă supraveghea din prag, a venit într-un suflet şi mi-a spus:
― Stăpâne, eşti nebun? Dacă cineva va vedea că te atingi de o călugăriţă, te vor omorî oamenii cu pietre.
După ce mi-a tras un pumn în obraz, călugăriţa mai în vârstă a început să mă lovească şi în cap cu talerul de lemn, dar n-a strigat după ajutor.
― Intraţi odată! am urlat eu. Atragem atenţia.
― Comandantul tău te va spânzura, mi-a prorocit călugăriţa mai în vârstă, întorcându-se, fără speranţă, ca să vadă ce spune cealaltă.
Cea tânără a dat din cap afirmativ. Nu avea cum altfel, fiindcă eu o ţineam cu putere de mână. După ce Manuil a închis poarta în spatele nostru, i-am spus:
― Te-am recunoscut. Şi de-ai fi printre mii de femei, tot te-aş recunoaşte. Să fie oare adevărat că eşti tu? Cum e posibil?
Tremurând, a încercat să-şi retragă braţul din strânsoarea mâinii mele şi i-a spus celeilalte:
― Probabil se înşală, dar trebuie să lămuresc neînţelegerea. Rămâi, te rog, aici!
Am înţeles că nu făcuse legământ cu mănăstirea. Altfel, n-ar fi putut rămâne singură împreună cu un bărbat. Am condus-o în odaia mea şi am zăvorât uşa. I-am dezvelit faţa şi am luat-o în braţe.
Am strâns-o în braţele mele.
Apoi am început şi eu să tremur. Am izbucnit în plâns. Atât de cumplite mi-au fost disperarea, patima şi îndoiala. Toate cele zăvorâte în mine de când am pierdut-o s-au dezlănţuit. Am patruzeci de ani, sunt în ghearele amurgului vieţii, dar am plâns în hohote ca un copil care se deşteaptă dintr-un coşmar.
― Dragostea mea, i-am şoptit. Oare cum ai putut să-mi faci asta?
Şi-a lepădat maforionul şi sacosul negru de călugăriţă, de parcă i-ar fi fost ruşine că o acopereau. Era foarte palidă. Nu şi-a tăiat părul. Eu tremuram încă, ea n-a mai tremurat. Ochii ei mândri şi curioşi aveau limpezimea aurului. Mi-a atins obrazul, degetele ei au urmărit calea lacrimilor mele.
― Ce-i cu tine, Ioannis Anghelos? m-a întrebat ea. Plângi? De ce? Am fost atât de rea cu tine?
Era mai puternică decât mine. Am suspinat încă o dată din adâncurile inimii, am respirat profund, mi-am şters faţa cu mâinile.
― Deci tu ai fost aceea care m-a urmărit, am spus indignat. Te-ai oprit din mers când mi-am întors capul spre tine. Oare de ce m-ai hărţuit în felul acesta? Chiar dacă m-am îndoit de simţurile mele, neliniştea din mine îmi spunea că eşti pe aproape, în acelaşi timp, eram convins că te-am pierdut.
Dar ea s-a înfuriat şi a spus:
― Nu te-am urmărit niciodată! Strâng ajutoare pentru refugiaţi, atâta tot. Sunt o femeie liberă, nu fac nici un rău nimănui. Dacă am zăbovit o clipă în faţa casei tale, n-am făcut-o cu vreo intenţie rea. Dacă aş fi bănuit că vei fi atât de surprins de apariţia mea, aş fi ocolit casa ta ca pe un loc ciumat.
Astfel ne-am împuns unul pe altul, amuzându-ne de acest joc. Dar eram convinşi că nici unul, nici altul, nu vorbeşte serios.
― Dacă ai să mă mai ameţeşti mult, fâţâindu-te prin faţa casei mele, am ameninţat-o eu, am să te iau în braţe şi n-am să-ţi mai dau drumul niciodată!
― N-ai să îndrăzneşti, a spus ea. Încearcă numai să mă atingi, dacă ai curaj! Am să ţip!
― N-ai tu inima să ţipi! i-am spus eu. Şi apoi, dacă m-aş încumeta să violez o călugăriţă, fără îndoială că Giustiniani ar da ordin să fiu spânzurat.
― Mi-e totuna, a rostit ea cu o rece ipocrizie. Dimpotrivă. Mai bine-ar fi. Dar ar fi fost şi mai bine dacă ai fi fost spânzurat mai de mult, pe când hoinăreai prin alte ţări şi amăgeai alte biete femei. Un aventurier, un seducător, asta eşti! Nu cred nici o vorbă de-a ta.
Dar eu nu mai aveam cuvinte. Am privit-o doar şi mi-am simţit chipul luminos ca în tinereţe. Şi-a coborât privirea spre podea şi a spus:
― Am dorit, într-adevăr, să mă despart de tine...
Dar n-a mai putut continua. Faţa şi gâtul i s-au înroşit. S-a întors cu spatele.
I-am atins umărul. Mâna a alunecat pe pieptul ei şi i-am simţit frumuseţea trupului, freamătul fiinţei deşteptate. Capul şi l-a sprijinit de umărul meu, gura i-am sărutat-o, sufletul i s-a revărsat în sărutări. Simţitu-mi-am dorinţa limpede ca un izvor, curată ca o flacără.
― Te-ai întors, i-am spus în şoaptă şi glasul mi-a vibrat.
― Lasă-mă! m-a rugat ea. Îmi tremură picioarele.
Şi s-a lăsat neputincioasă pe un scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. După o clipă, şi-a ridicat privirea spre mine. Atât de cunoscuţi, atât de aproape, ochii ei căprui m-au privit.
― Acum mă simt mai bine, a murmurat ea. A fost o clipă când am crezut că voi muri în braţele tale. N-am ştiut, n-am gândit că-i aşa... Sau poate că am ştiut, a continuat ea privindu-mă intens, de parcă nu s-ar fi putut sătura să mă privească. Poate că de aceea am rămas în oraş. Dar îmi jurasem că nu voi încerca să te reîntâlnesc. Aşa am jurat, pentru a îndrăzni să rămân. A fost un mod copilăresc de a mă înşela pe mine însămi.
Părul de aur, pielea de fildeş, bolta înaltă a sprâncenelor albastre, aurul privirii duioase a ochilor ei de aramă... A mai spus:
― Te-am evitat, am vrut să te evit, dar nu m-am putut împiedica să te privesc uneori de la distanţă. Şi, fără îndoială, n-aş mai fi rezistat mult şi aş fi venit singură la tine. Sub acest veşmânt de călugăriţă, sunt acum atât de liberă cum nu am mai fost niciodată. Pot umbla liberă, pot vorbi deschis cu oamenii săraci, pot simţi pe picioarele mele praful străzii, pot întinde un taler de lemn în faţa unor oameni sensibili la suferinţele altora, care nu vor altceva în schimb decât o binecuvântare. Ioannis Anghelos, am învăţat multe în aceste zile! Fără să fi ştiut, m-am pregătit pentru tine.
Şi-a întins picioarele goale. Curelele de piele ale sandalelor lăsaseră urme roşii pe picioarele ei albe. Şi pulberea străzilor... Dar erau picioarele vii ale unei fiinţe vii. Pentru mine, ea nu mai este doar un idol pictat. S-a schimbat de când am întâlnit-o ultima oară.
― Dar cum este cu putinţă? am întrebat-o. L-am întâlnit pe tatăl tău în noaptea când a fost furtuna aceea cumplită. El m-a chemat. De la el am aflat că ai plecat din Constantinopol.
― Tatăl meu nu ştie, a spus ea. El crede că am plecat. Mi-am cumpărat un loc la mănăstire. Multe doamne din înalta societate pot găsi un loc liniştit de reculegere într-o mănăstire. Acolo, eu nu sunt decât o oarecare Anna. Nimeni nu-i curios să cunoască flamele familiei mele. De mi-ar fi descoperită adevărata identitate, mănăstirea s-ar alege doar cu duşmani. De aceea, secretul meu e şi secretul lor. Iar dacă aş dori să rămân până la sfârşitul zilelor mele în mănăstire, aş căpăta un nume nou, m-aş naşte din nou şi nimeni din afară n-ar mai şti niciodată cine am fost. Doar tu o ştii. Nu am putut altfel.
― Sper că nu ai de gând să rămâi toată viaţa la mănăstire, i-am spus eu temător.
Iar ea mi-a răspuns cu un surâs răutăcios:
― Am săvârşit un mare păcat. L-am minţit pe tatăl meu. Poate că va trebui să-mi ispăşesc păcatul.
Încă nu puteam înţelege cum a putut să fugă, fiindcă în jurul ei fuseseră atâţia servitori care aveau grijă de ea ca de ochii din cap. Mi-a povestit că tatăl ei a dorit ca ea să ajungă în Creta, pentru a nu cădea în mâinile turcilor sau ale latinilor. Dar mama ei, fiind greu bolnavă, n-ar fi putut călători. De aceea, ideea de a fugi i s-a părut şi mai odioasă, în toiul nopţii, cu bagaje şi servitori, a fost dusă la bordul unei corăbii încărcate cu fugari, care plătiseră adevărate averi pentru a putea scăpa din Constantinopol. Profitând de confuzia de pe corabie, a plătit unor marinari ca s-o ascundă într-o barcă şi s-o aducă din nou la ţărm. Când corabia a ridicat ancora, servitorii au crezut-o pe corabie. Va trece multă vreme până ce tatăl ei va afla că ea a dispărut de pe corabie.
― Sunt liberă, a spus ea. Aş fi putut cădea de pe corabie, aş fi putut fi înghiţită de abis. Dar tatăl meu va fi şi mai trist când va afla, cândva, că l-am înşelat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la aceasta.
Multă vreme ne-am privit în tăcere şi a fost de ajuns. Aveam impresia că doar de un zâmbet sau de o atingere ar fi fost nevoie ca inima mea să-şi iasă din piept, şi am înţeles ce a vrut să spună când a afirmat că s-a temut să nu moară în braţele mele.
Apoi o mână osoasă a bătut cu insistenţă în uşă. Şi s-a auzit glasul ascuţit al bătrânei călugăriţe.
― Soră Anna, eşti acolo?
Apoi, am auzit cum Manuil încerca s-o liniştească.
― Vin imediat! i-a răspuns Anna Notaras.
A venit lângă mine, mi-a mângâiat obrajii, a zâmbit şi tot chipul ei era luminos, a rostit încet trebuie să plec, dar n-a plecat, s-a ridicat în vârful picioarelor, m-a privit foarte de aproape în ochi, m-a întrebat eşti fericit Ioannis Anghelos?, i-am spus sunt fericit, dar tu, Anna Notaras, eşti fericită?, a spus sunt foarte fericită, dragul meu.
A deschis uşa, călugăriţa a intrat repede agitându-şi talerul de lemn, Anna a luat-o de braţ şi au plecat împreună.:
L-am îmbrăţişat pe Manuil, l-am sărutat pe amândoi obrajii şi i-am spus.
― Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te păzească!
― Binecuvânteze-te şi pe tine Dumnezeu, fie El binevoitor cu sufletul tău! a rostit Manuil după ce şi-a revenit din surpriza de a fi fost sărutat. O călugăriţă în camera ta, de ce nu? Vreme este să fii latin şi vreme este să te întorci la credinţa ta.

15 martie 1453
Primăvara a sosit în tot oraşul. Copii în picioarele goale vând flori la colţurile străzilor. Printre ruine, băieţii Constantinopolului suflă în fluiere de iarbă. Nu ştiu să fi auzit o muzică mai frumoasă şi mai melancolică. Binecuvântez fiece zi care trece fierbinte pe lângă mine. Binecuvântez fiece zi care mi-a fost dată.
Numele bătrânei călugăriţe este Hariclea. Tatăl ei a fost un pantofar care ştia să scrie. Nu-i seamănă numele cu chipul, aşa spune slujitorul meu Manuil. A cercetat-o pe îndelete în timp ce mânca. Hariclea nu este decât o simplă slujitoare la mănăstire, îi place să umble cu talerul de lemn prin oraş, îi place să mănânce carne şi să bea vin. Manuil i-a explicat că, în scurtul răstimp care a mai rămas până ce turcii vor asedia oraşul, eu, stăpânul lui, mi-am propus să mă lepăd de falsa credinţă latină, să primesc împărtăşania cu trupul lui Hristos în anafura din pâine dospită şi să citesc Faptele Apostolilor după adevăratele cărţi, cele neadăugite de nimeni. De aceea am nevoie de sfaturile surorii Anna.
Ce gândeşte ea cu adevărat despre noi nu ştiu. Dar a luat-o pe Anna sub protecţia sa şi crede sincer că modul în care se poartă o femeie nobilă şi instruită nu poate fi judecat de o simplă servitoare.
Astăzi, Giustiniani m-a trimis la Poarta de Aur să supraveghez exerciţiile de război. Anna şi Hariclea au venit cu un coş de mâncare. Nimeni nu le-a băgat în seamă. E ceva obişnuit să li se aducă de mâncare celor care se instruiesc; e un drum lung de la Poarta de Aur până în oraş. Tinerii călugări se duc să mănânce la mănăstirea Sfântului loan Botezătorul. Li s-a îngăduit să nu ţină postul. De pe urma instrucţiei, obrajii lor sunt supţi şi arşi de soare; înţelegători, şi-au suflecat mânecile şi şi-au legat de centură poalele anterielor negre, în timpul repausului cântă imnuri religioase. Sunt frumoase cântecele lor.
Prin Poarta de Aur se poate intra în oraş doar în cortegiul triumfal care-l însoţeşte pe împărat. Dar nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată poarta deschisă. Acum, pe toată perioada cât va dura asediul, este zidită în întregime; în toate timpurile, în turnurile de marmură, care se află de o parte şi de alta a porţii, au fost închişi deţinuţii politici. Se spune că, de multă vreme, nu mai este nici un om acolo. Când a fost încoronat împărat, Constantin i-a eliberat pe toţi.
Constantin este un om just şi nevinovat, un bun strateg şi un luptător curajos. Dar s-a născut sub semnul unui astru nenorocos. Poporul nu-l iubeşte. Cu toate acestea, îl respectă, ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu. El este ultimul împărat al Bizanţului. Poporul o ştie în inima lui, chiar dacă doreşte ca împărăţia Bizanţului să dureze veşnic.
Ne-am aşezat pe iarbă, la umbra zidului. Am frânt pâinea, am mâncat şi am băut împreună. Apoi Haricleei i s-a făcut somn, s-a întins pe iarbă, şi-a acoperit faţa şi a adormit. Anna şi-a scos sandalele şi şi-a ascuns degetele picioarelor în iarbă. Curelele dure îi însângeraseră pielea. A spus:
― Atât de liberă, atât de fericită doar în copilărie am mai fost.
O pasăre de pradă se rotea în înaltul luminosului cer albastru de primăvară. Crescătoriile imperiale de şoimi au renunţat la obişnuitele vânători de păsări. Acum se ocupă doar de vânătoarea porumbeilor călători din Egipt. Ca şi cum ar folosi la ceva. Lent, şoimul zbura în înălţimi.
Urmărind cu degetul firele de iarbă, fără să mă privească, Anna a spus:
― Am învăţat să ascult durerea oamenilor. Oamenii simpli au o încredere copilărească în veşmintele cernite ale călugăriţelor. Ei îmi vorbesc despre teamă şi despre speranţă, îmi vorbesc deschis, ca şi cum aş fi de-a lor. Aşa ceva n-am mai încercat până acum. La ce bun toate aceste pregătiri? spun ei. Sultanul a adunat o armată imensă, tunurile turcilor pot dărâma cele mai puternice ziduri doar cu o singură ghiulea, împăratul Constantin şi-a abandonat credinţa, supunându-se de bunăvoie papei, iar pentru un blid de linte şi-a vândut latinilor privilegiile şi oraşul. La ce bun toate astea, din moment ce sultanul nu duce război împotriva credinţei noastre? Preoţii greci sunt liberi să se ocupe de parohiile lor. Ar fi de ajuns să bată clopotele în toate bisericile şi mănăstirile pentru a fi oprit asediul. Sultanul ar ocroti credinţa noastră de ereticii latini. Dacă plătesc de bunăvoie haraciul, turcii nu maltratează oamenii unui popor, iar birurile pe care le pretinde sultanul sunt oricum mai mici decât dările pentru împărat. De ce trebuie să moară oamenii Constantinopolului pentru interesele împăratului şi ale latinilor? Doar nobilii şi bogaţii au de ce să se teamă. Atât de deschis îşi exprimă unii oameni speranţele.
Îmi evita privirea în continuare. Am căzut pe gânduri. Ce voia de la mine? De ce îmi vorbea aşa?
A urmat:
― Oare-i nevoie ca oraşul nostru să fie distrus şi jefuit? Sau, dacă nu, să cadă în mâinile latinilor? Toţi oamenii aceştia neînsemnaţi nu vor altceva decât să trăiască, să-şi câştige traiul din munca mâinilor lor, să aducă pe lume copii şi să-şi păstreze credinţa strămoşilor. Oare există în lume o cauză atât de nobilă pentru care merită să mori? Dar ei n-au nimic altceva decât viaţa lor. Doar această scurtă viaţă pământeană. Mi-e milă de ei.
― Vorbeşti ca o femeie, i-am spus eu.
― Sunt femeie, a spus ea cu răceală în glas. E oare un defect? Dar şi femeile sunt înzestrate cu judecată şi inteligenţă. Au fost vremuri când oraşul acesta a fost guvernat de femei. De fiecare dată, împărătesele s-au dovedit a fi mai bune decât împăraţii. Dacă în fruntea oraşului ar fi fost acum o femeie, i-am fi trimis pe latini acasă, cu armele lor, cu galerele lor şi cu împăratul nostru cu tot.
― Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală, nu-i aşa? am întrebat-o eu ironic. Parcă ai vorbi prin gura tatălui tău.
O îndoială chinuitoare se strecura în inima mea.
― Anna! am spus eu. Credeam că te cunosc, dar poate că nu te cunosc îndeajuns. E oare adevărat că tatăl tău nu ştie că ai rămas în oraş? Ai putea să juri?
― Mă insulţi! a ţipat ea. De ce să jur? Dacă vorbesc ca tatăl meu este pentru că am început să-l înţeleg mai bine. Abia după ce m-am despărţit de el am început să-l înţeleg. E un politician mai abil decât împăratul, îşi iubeşte poporul mai mult decât aceia care, de dragul unor principii de-ale latinilor, admit ca oraşul să fie distrus şi grecii să piară din Constantinopol. E tatăl meu. Nimeni în afară de el n-a îndrăznit să-şi expună convingerile în faţa împăratului. Doar el a făcut-o. În ziua când ne-am cunoscut. Dă-mi voie să fiu mândră de tatăl meu!
Mi-am simţit trupul amorţit şi buzele de gheaţă. I-am spus în şoaptă:
― N-a fost decât demagogie ieftină, într-un mod nedemn, el a vrut să se asigure că poporul este de partea sa. El n-a sfidat pe nimeni. Dimpotrivă, a lăsat fluviul să curgă. Pentru acea victorie de o clipă, a rămas cu sufletul încărcat. Fiindcă vorbele lui n-au fost spontane, ci premeditate.
Anna m-a privit uimită, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.
― Aşadar, tu eşti un adevărat apărător al Uniunii? m-a întrebat ea. În inima ta eşti un latin, înşelător este sângele tău grec.
― Şi chiar dacă ar fi aşa, am spus eu, pe cine ai alege, pe tatăl tău sau pe mine?
S-a uitat la mine cu faţa palidă şi cu buzele încreţite şi mi s-a părut urâtă. O clipă am crezut că mă va lovi. Dar s-a stăpânit, şi-a lăsat deznădăjduită braţele în jos şi a spus:
― Nu pot să te cred. Doar tu nu eşti latin. Dar oare ce ai împotriva tatălui meu?
Mi-am pierdut calmul şi, bântuit de gelozie şi de îndoială, i-am strigat cu furie:
― E întrebarea lui sau a ta? Fiindcă n-a reuşit să mă atragă de partea sa, te-a trimis el oare la mine ca să mă încerci?
Anna s-a ridicat deodată, şi-a scuturat cu furie iarba de pe veşminte, ca şi cum nu de iarbă s-ar fi scuturat, ci de mine. Am simţit arsura dispreţului din înflăcăraţii ei ochi căprui, care începeau să se piardă în lacrimi.
― Asta n-am să ţi-o iert niciodată! a strigat ea şi a început să alerge orbeşte.
Dar s-a împiedicat de o piatră şi a căzut. Nu m-am grăbit să-i sar în ajutor. N-am avut milă de lacrimile ei. În capul meu se roteau fără încetare negre bănuieli, iar în gură aveam gust de fiere. Mă gândeam: Să fi reuşit să se prefacă atât de mult? Poate că aşteaptă să alerg după ea, poate că aşteaptă să-i şterg lacrimile perfide.
S-a ridicat şi s-a întors încet, cu capul plecat. Hariclea se deşteptase şi ne privea uimită.
― Mi-am uitat sandalele, a rostit Anna cu voce stinsă şi s-a aplecat să le ridice.
Am pus un picior peste sandale. Degetele de la picioarele ei erau pline de sânge. Am simţit o durere cumplită când le-am văzut.
― O clipă! i-am spus eu. Trebuie să încheiem această afacere. Tu mă cunoşti, dar nu ştii totul despre mine şi nici nu vei şti vreodată. Sunt îndreptăţit să mă îndoiesc de toată lumea. Chiar
şi de tine.
― Dar eu am ales, a spus ea printre dinţi, încercând să tragă sandalele de sub piciorul meu. Am făcut nebunia de a alege. EU mi-am închipuit că mă iubeşti.
Am apucat-o cu amândouă mâinile de cap şi, în ciuda împotrivirii ei, am silit-o să se ridice. Era mai puternică decât îmi imaginasem. Am obligat-o să stea cu faţa spre mine. Dar de privit nu m-a privit. A închis ochii cu încăpăţânare. Dacă n-ar fi avut o educaţie atât de înaltă, probabil că m-ar fi scuipat.
― Trebuie să lămurim acest lucru, am repetat eu. Deci n-ai încredere în mine, Anna Notaras?
Gemea neputincioasă şi, printre ochii ei strânşi, lacrimile se strecurau şi-i alunecau pe faţă. Într-un sfârşit, a spus:
― Oare cum aş putea avea încredere în tine, când tu nu ai în mine? N-aş fi crezut.
― De ce mi-ai vorbit astfel? Bun, sunt dispus să cred că nu tatăl tău te-a îndemnat. Şi, dacă-i aşa, îmi cer iertare. Dar dacă-i aşa, înseamnă că, în adâncurile inimii tale, crezi că eu sunt încă în slujba sultanului. Aşa cum crede şi tatăl tău. Aşa cum crede toată lumea. Cu excepţia lui Giustiniani, care este mai înţelept decât voi toţi. Altfel, nu m-ai fi provocat în felul acesta. Ai vrut oare să mă încerci?!
A început să-şi revină şi mi-a spus cu oarecare umilinţă:
― Ţi-am vorbit condusă de raţiunea mea. Ţi-am explicat cum gândesc eu şi poate că am vrut, într-adevăr, să ştiu cum gândeşti şi tu. Dar intenţiile mele au fost curate, în orice caz, la fel gândesc şi oamenii din popor. Nimeni nu le poate schimba convingerile.
I-am dat drumul şi mi-am regretat încrâncenarea. Nu s-a mai aplecat să-şi ridice sandalele.
― Ar trebui să ne ferim de asemenea vorbe, i-am spus eu pe un ton sec. Cine vorbeşte aşa, e un trădător, chiar dacă în inima lui nu este. Astfel de afirmaţii nu-i pot fi decât de folos sultanului Mehmet. El nu cunoaşte mila. Prin iscoadele sale, el poate fi în stare să semene speranţă în rândul oamenilor simpli, nu mă îndoiesc. Dar sunt sigur că, tot atât de bine, îşi poate încălca
promisiunile, cu excepţia acelora care sunt legate direct de intenţiile sale. El nu respectă decât curajul. Pentru el, supunerea de bunăvoie este o laşitate, iar de laşi nu are nevoie în imperiul său. Oricine ar vorbi despre capitulare, punându-şi speranţele în sultan, nu face altceva decât să-şi sape groapa propriului mormânt. Oare nu înţelegi, dragostea mea, am strigat eu scuturând-o de umeri, că singurul lui ţel este să facă din Constantinopol capitala Imperiului Otoman şi să-i transforme bisericile în moschei? În Constantinopol, doar pentru grecii sclavi va mai fi loc. El va distruge până la temelii tot ceea ce a mai rămas din Imperiul Bizantin. Asta-i ceea ce vrea şi nu va fi mulţumit până ce nu-şi va atinge scopul. De ce? Constantinopol este oraşul de unde va putea să domine Orientul şi Occidentul. Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să luptăm până la capăt, să luptăm chiar şi fără speranţă. Dacă imperiul milenar al Bizanţului trebuie să se prăbuşească, prăbuşească-se cu demnitate! Este singurul adevăr. Mamele ar trebui mai bine să zdrobească ţestele copiilor lor de pietre decât să vorbească despre capitulare! Bogat sau sărac, cine se va înclina în faţa sultanului îşi va întinde singur gâtul în faţa securii călăului. Crede-mă! Crede-mă, dragostea mea! Îl cunosc prea bine pe sultanul Mehmet. De aceea am preferat să mor împreună cu voi decât să-l urmez. Nu doresc să supravieţuiesc după ce Constantinopolul va muri.
Clătina din cap şi lacrimi de ură şi umilinţă străluceau în ochii ei căprui. Obrajii îi ardeau ca focul. Ca obrajii unei tinere fete, mustrată de un învăţător.
― Eu te cred, a spus ea. Trebuie să te cred. Însă nu înţeleg...
Complet nedumerită, a arătat spre oraş. Departe, dincolo de mulţimea nedefinită de case cenuşii şi palide, strălucea imensa cupolă albastră a Catedralei Sfânta Sofia; într-o altă direcţie, în spatele câmpurilor de ruine, se vedeau nenumăratele cupole ale altor biserici, care dominau întinsa mare de case şi grădini. Şi, foarte aproape de noi, aurit de soare şi patinat de ani, cât cuprindeai cu ochii, se întindea neînvinsul zid de apărare al oraşului.
― Nu înţeleg, a repetat ea. Chiar aşa sărac şi plin de ruine cum este acum, oraşul este prea mare, prea vechi, prea bogat, ca să poată fi jefuit şi distrus. Dar sunt sute de mii de oameni care locuiesc aici. Nu pot fi toţi omorâţi sau vânduţi ca sclavi. Constantinopolul este un oraş prea mare ca să fie locuit doar de turci. Doar o sută, două sute de ani au trecut de când turcii nu erau decât nişte amărâţi de păstori tâlhari. Pentru a pune bazele unui imperiu durabil, ei au nevoie de noi. Sultanul este, totuşi, un tânăr luminat, vorbeşte greaca şi latina. Ce interes ar avea să ne facă rău după ce va cuceri oraşul? De ce să-i omoare pe locuitorii oraşului lui? Nu înţeleg. Doar nu mai trăim în vremurile lui Ginghis-Han sau ale lui Tamerlan.
― Dar tu nu îl cunoşti pe Mehmet, am mai spus o dată. El a citit toate cărţile despre Alexandru cel Mare, i-a citit pe toţi istoricii greci, a citit toate legendele arabe. Nodul gordian este un nod foarte complicat şi foarte dificil de desfăcut. Pentru turci, Constantinopolul este nodul gordian. Nodul dintre Orient şi Occident, dintre greci şi latini, nodul dintre ură şi neîncredere, dintre intrigile tainice şi cele publice, dintre tratatele încălcate şi tratatele respectate, nodul încâlcitei politici de sute de ani a Bizanţului. Aşa ceva nu se desface decât cu sabia. Nu există vinovaţi sau inocenţi. Este doar un popor care va fi trecut prin sabie.
Mi-am amintit de privirea pătimaşă a lui Mehmet şi de strălucitoarea cruzime din ochii lui galbeni când citea în limba greacă istoria lui Alexandru şi a legendarului nod gordian, întrebându-mă din când în când despre semnificaţia unui cuvânt mai puţin cunoscut. Mai trăia pe vremea aceea sultanul Murad. Un bărbat mic de statură, pântecos, melancolic şi dărâmat de băutură, cu buzele şi obrajii vineţii, cu răsuflarea şuierătoare, Murad a murit înconjurat de poeţii şi cărturarii care-i erau dragi. El era drept şi milos, îi putea ierta chiar şi pe duşmani, fiindcă era sătul de războaie. A cucerit Tesalonicul, a fost nevoit să asedieze Constantinopolul, a învins la Varna. Totuşi, în inima lui, niciodată nu a dorit războiul. Dispreţuia războiul. Dar Murad a procreat o bestie, în ultimii ani de viaţă, a înţeles el însuşi; îi era greu să-şi privească fiul în ochi, atât de străin îi era Mehmet. Cum aş fi putut să-i explic Annei? Mie mi-au trebuit şapte ani ca să pot pricepe adevărata natură a lui Mehmet.
― Sultanul Murad nu credea în putere, am început eu să-i explic. După părerea lui, suveranul este un orb care se lasă antrenat de alţi orbi, un instrument de exercitare a voinţei şi de reprimare a dezvoltării, care nu reuşeşte să conducă evenimentele sau să le tempereze. El a ştiut să se bucure de frumuseţile vieţii, de femei, de poezie şi de vin. Deseori, în zilele bătrâneţii lui, rătăcea ameţit de vin prin serai, cu un trandafir în mână, dorind astfel să arate că şi frumuseţea tot zadarnică este. El credea că toate fiinţele sunt doar pulbere. Credea că tot universul este alcătuit din grăunţe de pulbere ce se învârtesc în neant; în ciuda acestor convingeri, şi-a făcut rugăciunea la timpul potrivit, a respectat învăţătura Islamului, a construit moschei, a dat de mâncare săracilor şi a pus bazele universităţii de la Adrianopol. Oamenii din generaţia lui l-au respectat şi l-au considerat plin de credinţă. El doar zâmbea descurajat când îi erau preamărite dibăcia şi calităţile.
Am continuat să-mi depăn amintirile:
― Sultanul Murad... În melancolia de care era bântuit, a fost cea mai binevoitoare şi iubitoare fiinţă pe care am întâlnit-o. Ştia să râdă fiecăruia. Râsul este o compensare pentru disperarea din această lume, aşa spunea. A încercat să mă înveţe şi pe mine să râd. Şi, pentru că eu n-am învăţat, a început să mă numească, amuzat, îngerul; îngerii sunt întunecaţi şi austeri, îngerii nu ştiu să râdă. Mulţi dintre cei care-l înconjurau au adoptat numele în sensul propriu-zis, fiindcă nu l-au înţeles pe Murad. Dar el m-a numit aşa doar pentru că îngerii nu ştiu să râdă. Doar Dumnezeu ştie să râdă, spunea el. O dată i-am cerut ca în clipa morţii să-mi îngăduie să-l ţin de mână. Dar ideea nu l-a amuzat; filozofia lui avea totuşi o limită. De aceea, m-a trimis la Magnesia ca să îngrijesc câinii lui Mehmet.
Anna s-a uitat foarte ciudat la mine şi mi-a spus:
― Oare de ce-mi povesteşti acum despre sultanul Murad? Ce legătură are această poveste cu cearta de mai înainte?
― Ai răbdare! Poate vei înţelege, i-am spus eu. Încă de când era copil, Murad s-a angajat în reprimarea revoltei dervişilor şi a învăţat să fie neîndurător. Despre căpetenia spirituală a dervişilor torlak se spune că putea să umble pe deasupra apelor; în Dumnezeul creştinilor şi în cel al Islamului el recunoştea acelaşi Dumnezeu şi afirma că fiecare credinţă este la fel de importantă.
Credincioşilor le interzicea orice avere, fiindcă, spunea el, toate bunurile sunt pentru toţi. El însuşi umbla cu capul neacoperit. Până la urmă a fost răstignit, apoi purtat din sat în sat pe spinarea unei cămile, ca toţi cei care îi admirau ideile să vadă cu ochii lor că nici un Dumnezeu nu-l ajută. Dar în fiecare loc se adunau în jurul lui bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, care strigau: Tatăl nostru! Ia-ne şi pe noi în împărăţia Ta ! Mulţi au murit atunci decapitaţi, nimeni nu le ştie numărul, şi în toate locurile, împrejurul cămilei care-l purta pe cel crucificat, au curs râuri de sânge. Dar şi în zilele noastre mai sunt oameni în Anatolia care umblă cu capul neacoperit. Mai târziu, Murad nu a putut uita toate aceste întâmplări sângeroase şi bănuiesc că niciodată nu şi-a iertat-o lui însuşi. De aceea, nici în zilele celor mai mari biruinţe, el nu a crezut în putere, de aceea a fost aşa cum a fost.
Am întrebat-o:
― Mai poţi să asculţi? Poate vei înţelege. Nu numai despre Murad sau despre Mehmet. Poate vei înţelege de ce sunt eu aşa cum sunt. Poetul pe care Murad l-a iubit cel mai mult era Poetul Orb, care a trăit acum cinci sute de ani într-un loc numit Maarri, în apropiere de Alep. Doar o singură dată în viaţă a fost la Bagdad, dar acolo oamenii l-au dispreţuit fiindcă era orb. După ce s-a întors de la Bagdad, a trăit până la bătrâneţe în satul lui, într-o sărăcie cumplită. Murad nu se sătura niciodată să-i recitească versurile şi, chiar dacă nu fac parte din învăţătura dreaptă a Coranului, cunoştea multe dintre ele pe de rost.
Am spus mai departe:
― Pe Poetul Orb l-am iubit şi eu. Nu pentru credinţa lui, ci pentru scepticismul lui. Când am învăţat limba arabă, am tradus din versurile sale, nu atât pentru poezia în sine, cât pentru ideile lui deosebite. Vrei să asculţi câteva dintre gândurile acestui poet?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:26 PM | message # 18
Şi, fără să-i mai aştept răspunsul, am început să declam:

Îngălbenit ni-i chipul, încrâncenată gura,
avem ficatul negru şi-n ochi albastrul morţii,
dar eu nu am putere să trec de pragul porţii,
să rătăcesc în noapte urmând cărări străine ―
sunt orb, nici o cărare nu-i clară pentru mine.
Ai văzut dimineaţa când s-au înălţat corbii spre cer
cum au întors spre tine partea lor dreaptă?
Ai văzut cum au trecut porumbeii cenuşii în zbor
pe lângă tine?!
Pe mine m-au trimis din nou să rătăcesc,
dar n-am găsit nici lumea, nici patima credinţei,
întoarcerea nu-i oare, de drumul nu-l găsesc,
doar de neînţelesul şi-amărăciunea minţii?
Cel care-şi spune rugăciunea spre răsărit
nu-şi pierde nicidecum cucernicia.
Dar eu, eu am văzut gazelă ce se temea de moarte,
bubuitul tunetului o îngrozea,
lucirea fulgerului o făcea nebună.
Pasăre, încrede-te-n mine
Nu-ţi fie frică, gazelă,
nu-ţi voi face vreun rău.
Între tine şi mine
nu este nici o deosebire.

Anna a mişcat uşor din cap. Părul ei muritor era strălucitor ca aurul. Pielea muritoare a trupului, albă ca fildeşul. Obrajii ei, surâsul buzelor ei ― un minunat univers mărginit. Să fie oare efemer tot ceea ce am găsit în ochii ei, tot ceea ce am simţit mai cunoscut decât orice alt lucru cunoscut?
― Vrei să spui că între oameni şi animale nu există nici cea mai mică deosebire? m-a întrebat ea. Dar oamenii gândesc. Animalele nu pot gândi, nu pot vorbi, nu au spirit.
I-am spus:
― Câinii gândesc, elefanţii gândesc. Chiar dacă nu vorbesc. Dacă ştii să asculţi, păsările îşi pot face cunoscute gândurile. Câinii îi pot conduce pe orbi. De cele mai multe ori, caii sunt mai înţelepţi decât stăpânii lor. Dacă este să apreciem după gândire, nu cred că oamenii sunt mai buni decât animalele. Dar vorbeam despre Abu al-Ala, Poetul Orb. El nu voia să mănânce carne. Nu pentru a posti, ci pentru că el considera animalele asemenea oamenilor. Chiar şi Sfântul Francisc le-a cuvântat păsărilor şi peştilor. Dar de ce să discutăm despre aceste lucruri, pe care niciodată nu le vom putea cunoaşte?
Mi-am amintit dimineaţa de toamnă când am văzut semnele morţii pe faţa sultanului Murad. Măceşele coapte străluceau roşii-arămii între veştejitele tufe ale grădinii, în văzduh pluteau aromele toamnei. El m-a îndemnat să-i vorbesc. Iar eu i-am vorbit despre nemărginire şi mărginire, despre moarte şi nemurire, până ce, plictisit, sultanul mi-a făcut un semn cu mâna să încetez şi a recitat din versurile Poetului Orb:
Am văzut bărbaţi strânşi laolaltă.
Căutau să găsească adevărul care întotdeauna ne scapă.
Acolo, în lungi cortegii, ei aduc jertfe tot anul, duminica şi în zi de sabat.
Totul nu-i decât flacără ce se aprinde doar o singură dată ― Şi arde pătimaş.
Când pasiunea s-a consumat până la capăt, se stinge flacăra.
Sultanul Murad a ridicat scârbit mâna şi şi-a întrerupt recitarea, acceptând doar existenţa şi non-existenţa. A refuzat efortul de a gândi dincolo de acestea. El nu era mai bun sau mai rău decât aceia care se mulţumesc să-şi împlinească rugăciunea în biserici sau în moschei, fără a dori să cunoască mai mult. Dindărătul celor cinci sute de ani care au trecut, Poetul Orb a strigat şi i-a chemat în întuneric pe mulţi deznădăjduiţi. Chiar şi pe mine m-a chemat şi m-a convins în clipele-mi de slăbiciune, până când sunetul glasului său s-a pierdut în inima mea dominată de mult mai puternicul glas al drumului meu. Nu m-am mulţumit să fiu doar un orb, ca Murad.
― Sultanul Murad, am continuat eu, nu credea în putere. El gândea că viaţa, chiar şi aceea a unui suveran, nu-i altceva decât o scânteie purtată de vânt până în întunecimi, însă Mehmet crede în putere. El este convins că prin voinţă poate forţa evenimentele. El are o inteligenţă mai mare şi o intuiţie mai bună decât Murad. El ştie. Pentru el nu există drept sau nedrept, adevărat sau fals. Este gata oricând să treacă prin torente de sânge uman pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus. Am continuat în şoaptă:
― Dar el este înţelept, el are dreptate. În suferinţa şi moartea a o mie de oameni, a zece mii de oameni, a o sută de mii de oameni nu încape mai multă suferinţă decât în moartea unui singur om, fie el şi cel mai umil dintre oameni. Cifrele nu ajută decât să exprime măsura lucrurilor finite. Ele aparţin aritmeticii. Singura măsură a suferinţei şi a morţii este omul, cupa în care încape un ocean de suferinţe. De aceea a putut Hristos, prin patimile şi prin moartea lui, să răscumpere toate păcatele lumii; în împărăţia lui Hristos este acelaşi lucru dacă sabia retează un cap de grec, o sută de capete sau două sute de mii. Numerele şi cifrele n-au importanţă decât pentru acela care vrea să domine lumea mărginită. Pentru el nu există decât numere în raport cu alte numere.
Pentru el, pentru Mehmet, nu există fiinţe umane.
― Oare ce încerci să-mi dovedeşti? m-a întrebat deodată Anna cu o voce neliniştită.
― Dragostea mea, i-am spus, în ciuda sărăciei şi a neputinţei cuvintelor, am încercat să-ţi dovedesc că te iubesc mai mult decât orice din lume. Cu disperare, fără nici o speranţă. Tu eşti Grecia mea. Pentru mine, tu eşti Constantinopolul. Când i se va fi împlinit timpul, din Constantinopol nu va rămâne nimic. Tot astfel, când timpul ce ţi s-a dat se va împlini, trupul ţi se va întoarce în pulberea de unde a venit. Dragostea pământească este doar o îngrozitoare tristeţe şi disperare; în dragostea noastră, suntem şi mai încătuşaţi decât alţi oameni în lanţurile timpului efemer şi ale spaţiului mărginit. Tu ai deşteptat în mine dorinţa disperată a mărginirii şi efemerului.
I-am spus:
― Dragostea mea! Sub chipul tău frumos rânjeşte un craniu de mort. Sub veşminte, dincolo de pielea netedă a trupului tău, dincolo de învelişurile de carne, aşteaptă la pândă un schelet de mort. La fel ca atunci, în tinereţe, când deşteptându-mă în trilurile privighetorii, am văzut dansul macabru al morţii, tot aşa îţi citesc fiinţa. Dragostea este o moarte înceată. Când te îmbrăţişez, îmbrăţişez un cadavru. Când îţi sărut gura, sărut buzele unui mort. Atât de nebună îmi este iubirea, atât de înspăimântată... Dar ea nu m-a înţeles. De aceea i-am spus:
― Tu ţi-ai rănit picioarele din cauza mea. Doar suferinţă şi durere îţi aduc. Lasă-mă să te ajut!
I-am luat sandalele, ea s-a sprijinit de mine şi am condus-o până la rezervorul cu apă. Îi era destul de greu să păşească printre urzicile care îi şfichiuiau picioarele la tot pasul. Chiar dacă spiritul ei se revoltase împotriva convingerilor mele, trupul ei avea încredere în mine.
Am aşezat-o în apropierea jgheabului pe unde curge apa şi i-am spălat picioarele. Chipul ei s-a făcut palid dintr-o dată. A spus:
― Nu, nu mai pot suporta!
Era în puterea mea. Undeva, departe, un păstor sufla în fluier. Sunete duioase, ascuţite îmi străpungeau inima. Soarele ardea puternic. I-am mângâiat picioarele, pielea lor vie şi caldă. S-o fi prins în braţe, să-i fi sărutat gura! N-ar fi rezistat, chiar de-ar fi vrut să mi se opună. Dar nu, nu-i era frică de mine. Mă privea deschis cu ochii ei căprui.
― Ridică-te! i-am spus. Ţine-te de mine ca să-ţi pun sandalele în picioare.
― Îmi ard obrajii, a spus ea. Am uitat să-mi feresc faţa de soare. Şi picioarele-mi sunt arse de soare. Binecuvântez zilele pe care le mai am de trăit!
După plecarea ei, am continuat exerciţiile de război, iar Giustiniani a dat ordin să fie ridicat pe ziduri unul dintre tunurile de mare calibru. De fapt, voia să-i obişnuiască pe voluntari cu detunătura şi cu mirosul de pulbere, dar mai ales să-i facă să înţeleagă că loviturile tunului pricinuiesc mai mult teamă decât stricăciuni, fiindcă el, într-adevăr, aşa crede. Specialiştii împăratului au poruncit artileriştilor să fixeze, cât de tare posibil, tunul pe zid. Lovitura a fost perfectă şi proiectilul de mărimea unui cap de om a zburat până departe, afundându-se apoi în pământ. Şocul a fost atât de puternic, încât pământul dimprejur s-a cutremurat. Dar şi mai rău s-a cutremurat bătrânul zid, în care s-a căscat o fisură, iar multe pietre s-au rostogolit în peribolos . Nimeni n-a fost rănit, dar rezultatele acestei încercări au confirmat, într-o oarecare măsură, afirmaţia lui Giustiniani: tunurile sunt mai periculoase pentru tunari decât pentru duşmani; întâmplarea a produs o impresie deprimantă. Parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor, călugării şi artizanii au rămas încremeniţi şi au privit spre zidul fisurat, iar în sufletul lor s-a strecurat îndoiala. Zidurile nu sunt de neclintit, rezistenţa lor este iluzorie.
Pe partea din afara zidurilor, până la orizont, nu mai era nimic. Rupte, proaspăt apărutele ramuri de chiparos şi de platan zăceau ca osemintele albe pe pământul cenuşiu parţial înverzit. Pomii fructiferi aveau crengile rupte, iar bordeiele din afara zidurilor se prăbuşiseră, lipsindu-i astfel pe asediatorii ce urmau să vină de materialele care le-ar fi putut fi de folos. Nimic nu mai părea să aibă viaţă pe pământul devastat.
Puntea peste şanţul ce înconjoară zidul nu fusese distrusă, aşa că am poruncit să fie deschisă jumătatea nezidită a porţii şi am trimis oameni să recupereze proiectilul. Un tăietor de piatră iscusit are nevoie de o zi pentru a ciopli un astfel de proiectil sferic. Simulasem o adevărată luptă, în turnuri şi în spatele crenelurilor zidurilor îi aliniasem pe arcaşi. De aceea, oamenii pe care i-am trimis după proiectil au privit suspicioşi în jur şi nu s-au simţit nicidecum în siguranţă. Dar şi-au revenit repede şi au recuperat proiectilul, pe care l-au adus înapoi ca pe o pradă.
Mai târziu, câţiva soldaţi s-au scăldat în şanţul ce înconjoară zidurile, în care mai este apă proaspătă şi curată. Este larg de treizeci de paşi şi tot atât de adânc. Apa de mare sau apa din marile cisterne ale oraşului ajunge aici prin canale temeinic zidite. Barajele separă diferitele sectoare, aşa că apa nu se poate scurge. Dar în dreptul Blahernelor nu există nici un şanţ, pentru că pământul coboară abrupt în mare. În schimb, la Blaherne sunt cele mai rezistente ziduri şi turnuri, iar clădirile palatului sunt lipite de zidurile ce le apără.
Dar marele zid a cedat, chiar dacă nu s-a tras decât o dată cu tunul.

18 martie 1453
N-are nici un rost să ne mai certăm. Fiecare cu ideile sale. Trupul ei mă înţelege. Inima, nu.
M-am gândit că este înţelept să-l previn pe Giustiniani despre ceea ce vorbesc oamenii din popor. Nu a fost câtuşi de puţin afectat şi s-a uitat la mine ca la un imbecil.
― Nici un om cu judecată nu doreşte războiul, a spus el. Adevărul este că fiecare femeie doreşte ca bărbatul şi copiii ei să trăiască. Nimeni nu vrea să-i fie distrusă casa ori să-i fie furate lucrurile. De-aş fi fost negustor, ţăran, bijutier sau ţesător n-aş fi dorit pentru nimic în lume războiul. Am văzut atâtea războaie. Dar poporul nu are nici o importanţă. Zece oameni bine înarmaţi pot supune o mie de oameni, încă de pe vremea romanilor se ştie acest lucru. Poporul? Dacă-i nevoie, poate striga ceea ce i se porunceşte să strige. Ca boul care urmează să fie înjungheat, care păşeşte cu ochii legaţi urmându-şi cu umilinţă stăpânul. Abia când simte în nări mirosul sângelui, încearcă să se răzvrătească dar atunci este prea târziu. Mulţimea nu mai poate face nimic când i s-a hotărât soarta. Nimic altceva decât să lupte. Nu-ţi mai face griji pentru ceea ce gândeşte poporul, Jean Ange! Şi a continuat, oarecum amuzat:
― Chiar dacă eşti atât de învăţat precum eşti, la soldaţi nu te pricepi. Capacitatea de a fi soldat este un dar cu care te naşti. Unii se nasc soldaţi, alţii nu vor ajunge niciodată, chiar de-ar cunoaşte perfect tot ce are legătură cu războiul. De aceea, au fost întotdeauna bărbaţi care, chiar şi de pe poziţia de sclav, au putut să se ridice şi să domine un popor. Disciplina, instrucţia şi morala militară sunt tot ceea ce-i trebuie unui soldat ca să fie soldat. Un adevărat comandant de război ştie ce trebuie să-l înveţe pe un soldat şi ce fel de exemple să-i dea pentru a obţine tot ceea ce doreşte de la el. Dar cum reuşeşte s-o facă, nu cred că ţi-aş putea explica... Îndată după ce am fost învestit cu funcţia de comandant, am dat ordin să fie strânse şi inventariate toate armele din acest oraş, atât ale nobililor, cât şi ale oamenilor simpli. Chiar şi fiii arhonţilor au trebuit să-şi aducă arbaletele încrustate cu fildeş. Chiar şi măcelarii şi-au adus satârele de spart oase şi de tocat carne; în fiecare zi, după instrucţie, armele sunt depozitate la Arsenal. Doar gardienii au dreptul să umble înarmaţi. Oricine are dreptul să se instruiască în mânuirea armei care-i este pe plac, dar nimeni nu are dreptul s-o ia acasă. Un popor dezarmat este inofensiv. Când am ajuns la Constantinopol, oraşul fierbea de ură şi de neîncredere faţă de latini. Eu am restabilit calmul şi disciplina în oraş. Acum toţi bărbaţii se instruiesc energic pentru a-i apăra zidurile. Iar cei care îi conduc sunt latini. Oare acesta nu-i un succes militar? Nu fi neliniştit din pricina poporului, Jean
Ange! Oamenii vor lupta pentru viaţa lor, iar eu voi fi vigilent, ca nici o trădare să nu-i destabilizeze.
A continuat:
― Un adevărat pericol sunt doar marinarii noştri care n-au nimic de făcut. Neastâmpărul lor este cauza tuturor tulburărilor care-i enervează atât pe latini, cât şi pe greci. Nici războinicii veneţieni în armuri nu reuşesc să-i liniştească pe aceşti destrăbălaţi care nu mai ştiu cu ce să-şi piardă timpul. De-aş fi fost eu sultanul, aş fi distrus mai degrabă aceste corăbii revoltate decât oraşul. Nici n-ar fi prea mare lucru de făcut. Doar de pândit vântul favorabil, de pus mâna pe căpitani şi pe timonieri, de tăiat lanţurile de ancorare şi gata, toate corăbiile pline cu bogăţii ― în drum spre Gallipoli! La drept vorbind, din Pera sosesc destul de des bărci pline cu peşte, ulei, vin şi tot felul de fleacuri.
Mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi, frecându-şi mâinile, a spus:
― Mi-a fost greu să-l conving pe împărat ca să-i pună la treabă pe marinari. Oare de ce să plătească el fiecărei corăbii cu puturoşi câte trei sute de ducaţi pe lună? Grecii cer bani pentru fiece piatră pe care o urcă pe ziduri şi pentru fiece coş cu pământ pe care-l cară. Este drept şi firesc. Sunt oameni săraci, dar inimoşi, care trebuie să-şi hrănească familia. Dar fiece lovitură de târnăcop îl costă şi mai scump pe împărat dacă marinarii îşi petrec ziua cântând din fluier şi dansând pe corăbiile lor. Împăratului îi este teamă să nu intre în conflict cu căpitanii corăbiilor veneţiene dacă le-ar pretinde marinarilor să facă şi altceva în afară de întreţinerea propriilor corăbii. Dar, în sfârşit, eu am obţinut numirea lui Aloisio Diedo în funcţia de comandant al flotei.
A precizat insistând pe fiecare cuvânt:
― Comandant al întregii flote şi a portului. Deci, începând de mâine, luni, în zori, toate galerele mari se vor întoarce la Cornul de Aur şi vor ancora în portul Kyneghion de la Blaherne. Lopeţi, târnăcoape şi coşuri pentru transportat pământul, toate sunt pregătite. Treaba pe care o au ei de făcut este să sape un şanţ de la Poarta Crăpată până la Turnul lui Anemas, unde terenul este drept. N-ar avea nici un rost să fie lăsaţi turcii să se apropie de port, să ajungă aproape de zidurile Blahernelor.
Mi-a aruncat o privire ciudată şi a continuat:
― Ori să înceapă să sape galerii subterane pentru a putea pătrunde în palat. Am aflat că, pe lângă cavaleri, sârbii le-au promis turcilor şi specialişti în săpături subterane. Se înţelege că despotul Serbiei, vulpoiul acela bătrân, nu a anunţat deschis lucrul acesta. Dar dacă tot şi-a căsătorit el rudele cu prinţi şi prinţese de la toate curţile, din Ungaria până în Trapezunt, le-a trimis scrisori în care a plâns cu melancolie pentru soarta bărbaţilor din mine, pe care nu mai are cum să-i plătească. Chiar şi basileului Constantin i-a scris cerându-i ajutorul şi cerându-şi, în acelaşi timp, iertare, că a fost nevoit să-i trimită sultanului cavaleria. Dar printre rândurile acelei scrisori multe se pot citi.
Evident că, pentru a începe o atât de laborioasă lucrare de construcţie a unei noi tranşee, Giustiniani era informat asupra intenţiilor sultanului. Dar nu mă puteam concentra asupra acestui lucru. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost faptul că Lukas Notaras fusese ignorat. Este sigur că atât proprietarii, cât şi căpitanii corăbiilor nu admiteau să fie subodonaţi unui comandant grec. Dar cum se face că împăratul, chiar în acest moment, a îndrăznit să-l lovească atât de sângeros pe megaduce? I-am spus:
― Săptămână de săptămână a tot aşteptat Lukas Notaras ca să te sfătuieşti cu el, iar acum, fără să fi avut cel puţin o întrevedere, tu l-ai dat la o parte.
Dar Giustiniani a protestat, ridicând braţul, şi a spus:
― Dimpotrivă, dimpotrivă! Apreciind, împreună cu împăratul şi consilierii lui, că Lukas Notaras este un strateg nemaipomenit de bun, am considerat că i se cuvine un loc demn în apărarea oraşului, pe măsura rangului său şi deosebitei lui experienţe. Ce-ar fi putut face cu prăpăditele lui dromoane, când latinii îşi doresc un comandant de-al lor? Dar el a fost avansat în rang, fiindcă i s-a dat comanda apărării unei importante părţi a zidului.
Nu mi-a venit să cred.
― Oare voi sunteţi nebuni cu toţii? am strigat eu. De ce-l împingeţi să păcătuiască? Este rău atât pentru el, cât şi pentru oraş. Oare a uitat toată lumea că el preferă turbanul sultanului tiarei pontificale?
― Nu-i nimic, a rostit calm Giustiniani, foarte bine dispus pentru că reuşise să mă enerveze. Dar această hotărâre este o dovadă a perfectei înţelegeri care există acum între latini şi greci ,între susţinătorii şi adversarii Uniunii, în dorinţa lor comună de a apăra oraşul. De ce să fie dat la o parte un om doar pentru convingerile pe care le are? Lukas Notaras va asigura apărarea unui sfert din zidurile Constantinopolului. Aşa a hotărât în unanimitate consiliul de război. Trebuie pus capăt intrigilor şi neîncrederii. Ne întindem unul altuia o mână frăţească pentru apărarea acestui oraş minunat, nu-i aşa?
L-am întrebat:
― Eşti beat? Oare împăratul şi-a pierdut minţile?
― Împăratul l-a convocat pe megaduce la Blaherne. Probabil că în acest moment sunt pe cale să se îmbrăţişeze şi să se pupe, a continuat Giustiniani pe acelaşi ton ironic. Cine ştie, poate plâng de fericire că, în sfârşit, s-au regăsit. Grecii plâng repede, la fel ca veneţienii. Ce să-i faci? Noi, genovezii, suntem mai puţin sensibili. Dar până şi eu sunt emoţionat acum la gândul că bunul meu simţ a reuşit să-i împace pe vechii adversari.
După care s-a prefăcut că-şi şterge o lacrimă din colţul ochiului, în timp ce abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Deşi nu i-am apreciat gluma, el a continuat pe acelaşi ton:
― Se înţelege că lui Lukas Notaras îi va fi mai uşor să suporte pierderea dromoanelor, dacă tot a obţinut această funcţie importantă. Ca primă condiţie a apărării portului, Aloisio Diedo cere ca ambarcaţiunile mici sau nefolositoare să fie înlăturate. Aşa se face că galerele imperiale vor fi dezarmate şi trase pe uscat. Nu mă îndoiesc că marinarii şi soldaţii de pe dromoane îi vor fi de mare folos lui Lukas Notaras la apărarea părţii de zid ce i-a fost încredinţată, fiindcă eu n-am de unde să-i dau lui oameni. Dar nu te nelinişti! mi-a spus Giustiniani. Vor mai fi trase la mal sau scufundate şi alte ambarcaţiuni mici, pentru că altfel, de li se vor rupe în timpul luptelor parâmele de legătură, ar putea lua foc, punând astfel în pericol corăbiile mari de război. Pe de altă parte, nemaifiind bune de folosit, nu vor mai duce în ispită pe nimeni să fugă. Aşa că ordinea începe să domnească şi pe mare. Chiar dacă-i veneţian, Aloisio Diedo este un bărbat de ispravă.
― Aşa, vasăzică! am spus eu. Chiar voi îl împingeţi pe megaduce în braţele sultanului. Voi îl siliţi să meargă pe un drum pe care, probabil, încă ezită să-l aleagă. Dar el este grec şi ţine la poporul său. Voi îl deposedaţi de port şi de corăbiile pe care le-a reparat şi le-a echipat cu aurul lui. Voi loviţi într-un om care a fost destul de mult lovit. Eu nu vă pot înţelege politica, nici a ta, nici a împăratului.
― Dar noi nu-l deposedăm de nici un port, a spus Giustiniani cu o vădită falsă inocenţă în glas. Noi îi retragem doar corăbiile. Dar el se va bucura în continuare de întregul port, fiindcă-i va apăra zidurile. De la concesiunea veneţienilor până la Blaherne. Tot zidul interior al portului. Ceva mai mult de cinci mii de paşi. În timp ce eu, modest, mă mulţumesc doar cu o mie de paşi de-a lungul drumului terestru.
Nu aveam nevoie să mă uit pe hartă pentru a înţelege despre ce era vorba. Atâta timp cât navele latinilor împiedicau intrarea în port, nici un asalt nu ameninţa zidul dinspre mare. Pentru a apăra partea aceea lungă de zid, era nevoie doar de o mână de oameni, care trebuia să urmărească mişcarea din port. De fapt, acesta era locul cel mai puţin expus. Ar fi trebuit ca turcii să aibă aripi ca să ajungă acolo; încredinţându-i-se comanda acestei părţi de zid, lui Notaras i s-a făcut o onoare lipsită de importanţă.
Când am înţeles bine despre ce-i vorba, Giustiniani a izbucnit într-un hohot de râs, şi-a lovit coapsele şi a spus:
― În sfârşit, ai priceput! Dar este o porţiune imensă, mai lungă decât a oricărui alt comandant. Notaras va trebui să se arate mulţumit, deşi numai el va şti cât de amărât va fi în inima lui. Şi, fără îndoială, va înţelege, fiindcă nu-i un bărbat prost.
― În felul acesta, am spus eu, îi arătaţi, în modul cel mai onorabil, cât de profundă vă este neîncrederea în el. Poate că aşa-i mai înţelept. Poate...
Giustiniani a încetat brusc să râdă şi s-a uitat întrebător la mine.
― Îl împiedicăm să trădeze, a rostit el serios, încă de la începutul asediului, el va fi ocupat cu zidurile lui şi nu va mai avea prilejul să ne atace pe la spate, chiar dacă va vrea. Eu nu înţeleg de ce eşti nemulţumit. Doar tu însuţi m-ai sfătuit să mă feresc de Notaras.
La drept vorbind, are dreptate. Cu mult bun-simţ, a găsit modul cel mai discret de a-l scoate din joc pe Notaras. Totuşi, de ce sunt eu nemulţumit?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:27 PM | message # 19
19 martie 1453
În răpăit de tobe şi în sunete de trompete, galerele mari au ajuns în portul Kyneghion. Marinarii şi soldaţii au coborât de pe corăbii în rânduială şi, după ce li s-au dat târnăcoape, sape şi coşuri, au mărşăluit spre Palatul Hebdomon, în grupuri distincte, cu steagul fiecărei corăbii în faţă, până au ajuns la ziduri. Acolo au fost întâmpinaţi călare şi salutaţi de împăratul Constantin, cu coroana din aur panaşată pe cap, însoţit de o suită strălucitoare, înveşmântată în aur şi purpură.
Locul unde urma să fie săpat şanţul fusese trasat şi măsurat, aşa că fiecare comandant a înfipt fanionul în zona ce-i revenea. Până la Turnul lui Anemas, unde terenul începe să urce, şanţul va avea o lungime de două sute de paşi. Lărgimea şi adâncimea vor fi de câte opt picioare. Va să zică nu este o muncă nemaipomenit de grea pentru cei două mii de oameni. La un semn al împăratului, slujitorii au dat cep la zeci de butoaie de vin şi fiecare bărbat a băut după cât de mare i-a fost setea. Nu-i de mirare că după aceea, apucându-se de lucru, au cântat şi au săpat cu multă râvnă, şi unii s-au întrecut între ei să umple coşurile cu pământ, în timp ce alţii au alergat să le descarce pentru a fi întărit zidul exterior. Priveliştea era sărbătorească şi a atras o mulţime de curioşi. Prezenţa împăratului i-a încurajat pe comandanţi şi pe ofiţeri. Până şi proprietarii au dat o mână de ajutor.
În amurg, lucrul era aproape terminat. Desigur, şanţul este departe de marele şanţ de apărare, care are pereţii zidiţi din cărămidă. Dar lucrătorii greci nu şi-au pierdut vremea şi au întărit pereţii, susţinându-i cu bârne şi pietre, ca să nu se prăbuşească atunci când va fi umplut cu apă.

22 martie 1453
Îmi închipuiam că Giustiniani are încredere în mine. Abia acum înţeleg că a fost tot timpul convins că l-am minţit. Nu am putut afla nimic de la el în afară de ceea ce, de obicei, un om perspicace poate înţelege sau presupune, fără să se bazeze pe ceva concret. E cert că, din când în când, m-a trimis în oraş sub diferite pretexte neînsemnate. Am înţeles că atunci el a fost la întruniri secrete sau că a întâlnit iscoadele care, prin intermediul Perei, i-au adus veşti despre pregătirile de război pe care le face sultanul.
E un om care ştie să gândească şi să aprecieze corect o situaţie, un om viclean şi cu multă experienţă, chiar dacă aparent lasă impresia unui băutor cumsecade, interesat în permanenţă de vin, care spune direct tot ceea ce gândeşte; în ciuda vulgarei categorii de nobili din care face parte, e un războinic norocos. Iar în trupa lui sunt doar nobili aventurieri din Genova. Din puţinele vorbe pe care le-a spus, am înţeles că navigase din Genova pentru a-l întâlni în taină pe ducele de Milano, care guvernează şi Genova, deci este şi podestat de Pera. În mod vădit, această expediţie de război, el, Giustiniani, a gândit-o şi a pregătit-o. Neutralitatea este o condiţie necesară pentru comerţul Genovei. Dar, mai înainte, Giustiniani fusese într-o funcţie oficială, podestat de Caffa. Genova are o politică ciudată: mâna stângă nu ştie niciodată ce face mâna dreaptă.
Aparent, ai spune că Giustiniani se află în cele mai bune relaţii cu bailul Veneţiei, Gerolamo Minotto cel gras. Însuşi comandantul suprem al flotei veneţiene le-a confirmat veneţienilor săi bunele intenţii ale lui Giustiniani. Duşmani de sute de ani, veneţienii şi genovezii au început să-şi uite duşmănia şi să apere Constantinopolul, la fel cum grecii au încercat să uite ura pe care o au faţă de latini. Bând din cupa prieteniei, toţi au promis să-şi uite vechile duşmănii şi să lupte doar întru slava Domnului şi pentru întreaga binecuvântată lume creştină, după cum spuneau versurile pe care le cântau cu înflăcărare marinarii veneţieni pe când săpau şanţul.
Insula Lemnos şi titlul de duce sunt, fără îndoială, o teribil de incitantă răsplată pentru un simplu războinic norocos. Dar cu cât am început să-l cunosc mai bine pe Giustiniani, cu atât mai mult am înţeles că războinic norocos poate că este, dar simplu, în nici un, caz nu. Mai înainte de toate, e genovez. Fără îndoială, la Constantinopol, corăbiile veneţienilor sunt mai numeroase decât cele ale genovezilor, dar nu trebuie uitat că în portul din Pera sunt ancorate multe corăbii neutre din Genova.
Fără îndoială, în planurile secrete ale lui Giustiniani există mai multe posibilităţi, dar el ştie bine să le ascundă în adâncurile inimii lui. Comandant de război cu multă experienţă, va şti cum să acţioneze la momentul potrivit în favoarea lui şi a genovezilor. Dar, deocamdată, este gata să apere oraşul împotriva turcilor. Ce se va întâmpla după aceea rămâne de văzut. Dar este latin. Chiar de l-ar învinge pe sultan şi ar salva oraşul, de partea grecilor nu va fi niciodată.
Acum două sute cincizeci de ani, dogele Veneţiei a condus cruciada Constantinopolului şi a obţinut pentru scurtă vreme, atât cât ţine viaţa unui om, supremaţia asupra latinilor. Să fie oare acum rândul Genovei? Dacă sultanul ar fi înfrânt, probabil că Pera ar renunţa la neutralitate.
Ce gânduri! Să nu mai am eu oare încredere în nici un om? De ce trebuie să mă îndoiesc de toate? Mă îndoiesc că sultanul va învinge? Nu de multă vreme am aflat că împăratul Constantin a întărit cu sigiliul de aur promisiunea făcută voievodului Ioan Huniade, eroul, că va ceda Ungariei fortăreaţa Selymbria de pe ţărmul Mării Marmara, dacă Huniade va consimţi să rupă armistiţiul de trei ani încheiat cu sultanul. Dar Huniade a încălcat o dată un tratat solemn de pace. Cruciada care s-a încheiat la Vama... De atunci, a început să fie prudent. De două ori s-a izbit în cap până la sânge. Să aibă Ungaria atât de multe rezerve, de-şi permite din patru în patru ani să-şi piardă oştirea?
Bântuit de gânduri amare, după ce m-am întors dintr-o inutilă plimbare la Poarta Harisiană, unde fusese doar o ceartă obişnuită între greci şi latini, m-am dus la Giustiniani şi i-am spus hotărât:
― Dacă n-ai încredere în mine, poţi să-mi porunceşti chiar să plec. Nu-i nevoie să găseşti tot felul de pretexte ca să mă îndepărtezi de lângă tine.
Şi-a întins grumazul ca un taur şi m-a privit cu ochii bulbucaţi de o ipocrită mirare; în fiinţa lui expansivă sălăşluieşte o putere teribilă de seducţie bărbătească; e greu să i te împotriveşti. Nu poţi rămâne multă vreme supărat pe el.
― Dar tu eşti prietenul meu, a spus Giustiniani. De ce-ar trebui să ştii mai mult decât ai nevoie? Eu te protejez, ca să nu te doară capul. E doar un semn de prietenie. Pe de altă parte, a continuat el binevoitor, e, într-adevăr, o prostie să trimit un bărbat atât de cultivat ca tine pentru rezolvarea unor conflicte neînsemnate. Dar ia-ţi câteva zile libere, prietene, acum, cât mai este timp! Am observat că ai devenit un bărbat tare evlavios. Ai fost văzut de multe ori rugându-te în compania călugăriţelor. Probabil că vrei să-ţi mântui sufletul. E un motiv suficient pentru a fi liber un timp oarecare. Ţi-l acord cu generozitate.
Dar văzându-mi expresia încrâncenată a feţei, a spus repede:
― Fii atent, iubite Jean Ange, fiindcă de fiecare dată când mă sfătuiesc cu împăratul, Phrantzes nu uită să mă tragă la o parte şi să-mi ceară, să mă roage, să mă implore să te radiez de pe listele ofiţerilor mei. Fac o prostie ireparabilă, spune el. Încălzesc la sân un şarpe veninos. De fapt, ar vrea să te închidă în Turnul de Marmură, pentru a te proteja de toate ispitele. Dar poate n-ar fi chiar atât de rău dacă te-ai odihni în Turnul de Marmură, a adăugat Giustiniani ca să mă necăjească, fiindcă aşa ai putea să meditezi şi să te apropii de sfinţenie. Cine ştie, poate se vor găsi să vină şi acolo călugăriţe milostive, care să-ţi aducă de mâncare. Unde mai pui că deasupra puţului prin care sunt aruncaţi în mare cei executaţi ai putea să le speli picioarele când vrei tu. Acolo, într-adevăr, vei avea tot ce-ţi doreşti.
Mi s-au înroşit obrajii de ruşine şi de indignare. Nu l-aş fi crezut în stare să mă spioneze. Totuşi, a făcut-o acolo, la Poarta de Aur.
― Este fata unui pantofar călugăriţa aceea, am spus eu amărât. Prietenă cu servitorul meu Manuil. Mi-a adus o dată un coş de mâncare, fiindcă pe Manuil îl dureau genunchii şi i-ar fi fost greu să facă un drum atât de lung. Şi-a rănit picioarele de pietre. Era firesc s-o ajut, mai cu seamă că am studiat medicina. Nu-i o ruşine să-ţi ajuţi aproapele.
― Bineînţeles, bineînţeles, a spus Giustiniani. Şi Iisus Hristos s-a umilit şi a spălat picioarele discipolilor săi. Dar află că nu mă prea omor eu după explicaţii stângace. Timpu-i scurt şi ne scapă printre degete. Aşa că rostuieşte-ţi timpul cu folos! Nu pentru că n-am încredere în tine, ci pentru că vreau să-ţi fac o favoare!
În ciuda a tot ce am gândit despre el, n-aş putea spune că nu-l plac. Şi poate că n-a fost atât de prietenos cu mine doar convenţional, cred că şi el ţine la mine. E drept că a primit pietrele preţioase de la mine, dar niciodată nu m-am gândit că în felul acesta l-am cumpărat. Va fi generos cu mine sau mă va spânzura, va consimţi să fiu închis în turn, cine ştie?
Dar încredere în mine nu are.
― Chiar aşa? a strigat el, râzând în urma mea. O fată de pantofar! La Constantinopol, până şi o fată de pantofar are picioare de prinţesă.

25 martie 1453
Acum două zile, sultanul a plecat din Adrianopol. De aici încolo, zilele pe care le mai avem de trăit ne sunt numărate.
Călugării Mănăstirii Sfânta Fecioară, care se află în afara zidurilor oraşului, au refuzat s-o golească de podoabe şi s-o părăsească. Până acum, din spatele zidurilor groase ale mănăstirii, ei s-au apărat cu arme şi săgeţi împotriva jafurilor tâlharilor turci. Au fost apăraţi de zece soldaţi, care au primit ordin să se întoarcă în oraş, fiindcă-i o prostie să moară aşa, degeaba, când vor veni turcii. Dar călugării au refuzat să părăsească mănăstirea, împăratul nu-i poate obliga.
Fortăreaţa Selymbria de pe ţărmul Mării Marmara se apără în continuare. Credeam că s-a şi predat, fiindcă multe turnuri de pază şi locuri strategice se află în mâinile trupelor neregulate ale turcilor. Fără să-şi piardă răbdarea, başbuzucii au înconjurat-o şi aşteaptă trupele de război ale sultanului.
De acolo, în puterea nopţii, au reuşit să se strecoare nevăzuţi, cu o mică ambarcaţiune, câţiva oameni care au adus veşti. Au întrebat dacă pot părăsi fortăreaţa. Nu mai aveau nici forţă să se întoarcă în oraş. Intrarea în port este blocată de turci. I-au cerut împăratului o corabie cu care să-i salveze pe apărătorii fortăreţei.
Dar vântul nu-i favorabil şi nici un comandant de corabie n-a vrut să-şi asume un risc atât de mare doar pentru câteva zeci de bărbaţi. Oamenii Selymbriei sunt pierduţi. Dacă vor continua să se apere, este ca şi cum ei înşişi şi-au hotărât pedeapsa cu moartea.
Împăratul Constantin le-a trimis următorul mesaj: Aveţi încredere în Dumnezeu! Eu nu vă pot ajuta.

26 martie 1453
Mi-a spus Anna Notaras:
― Aşa nu se mai poate.
Nu ne-am certat. Prea pântecoşi sunt norii destinului de deasupra capetelor noastre. Aşteptarea mă persecută, gâtul îmi este uscat şi inima grea. La fel cum odinioară, între pereţii de piatră, prins în lanţuri, aşteptam paşii călăului. Atunci nu aveam nimic de pierdut, nimic după care să-mi pară rău. Acum aş putea-o pierde pe ea.
Am fost de acord şi am rostit:
― Nu, aşa nu se mai poate. Oamenii încep să ne remarce. S-ar putea să-ţi recunoască chipul. Străzile au ochi, colonadele urechi. Tatăl tău te-ar putea lua acasă.
― Nu mi-e teamă de tata.Veşmântul de călugăriţă mă apără. Nu asta am vrut să spun.
Am mers împreună în vârful colinei Acropole şi ne-am odihnit la umbra platanilor, pe treptele portalului de marmură îngălbenită. În apropiere, dintr-o crăpătură a ieşit o şopârlă şi a rămas încremenită pe o piatră. La picioarele noastre străluceau argintii valurile Mării Marmara. Bosforul îşi etala panglica albastră, întunecată între verdele de primăvară al dealurilor. Pe cealaltă parte, în faţa portului, se vedeau zidurile Perei. Flamura Genovei flutura în vârful unui turn.
Hariclea n-a fost cu noi. A rămas acasă la mine să spele rufe şi să-i povestească lui Manuil despre vieţile sfinţilor. S-a băut mult vin în casa mea astăzi. Dar eu şi Anna nu mai puteam să rămânem în casă. Neliniştea ne-a împins afară, sub cerul liber. Vom avea încredere în norocul nostru până ce vom fi descoperiţi.
― Nu asta am vrut să spun, a repetat ea. Ai înţeles tu prea bine la ce m-am gândit.
Avea fruntea înroşită de soare. Şi-a întins picioarele, şi-a strecurat degetele în iarbă. Şi obrajii îi erau roşii de soare, iar pe buze avea un zâmbet. Dar în ochii ei frumoşi se citea descurajarea. Multă tristeţe era în ochii ei.
― Veşmintele de călugăriţă îmi ascund personalitatea, a spus ea. Nu sunt o călugăriţă. De când mi-am părăsit familia şi am renunţat la obiceiurile în care am fost educată să trăiesc, mă simt mai sănătoasă şi mai fericită decât oricând. Ceea ce mănânc are gust, aerul pe care-l respir este mai bun, într-adevăr, simt că trăiesc. Sunt o fiinţă vie, am un trup, dar acest trup este neliniştit.
― Dar eu îţi respect veşmântul, i-am spus pe un ton sec.
― Aşa-i, a aprobat ea ironic. Poate prea mult. Nu, tu nu poţi profana nimic sfânt. Tu nici măcar nu îndrăzneşti să mă atingi.
― Nu există dragoste fără dorinţă, i-am spus eu. Dar mie îmi este de-ajuns dacă te afli în preajmă. Am patruzeci de ani, te iubesc, dragostea mea pentru tine este o dragoste curată. Nu am nevoie să te ating.
― Nu există dragoste fără dorinţă, a repetat ea. Dar eu nu am nici vârsta, nici experienţa ta. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să-ţi stăpâneşti simţurile. Dar trupul meu, răscolit de dorinţă, mă asigură că abţinerea nu are nici o valoare. Când îmi atingi pieptul cu mâinile tale, tot trupul meu vibrează. De ce n-o mai faci?
― Dar eu nu sunt un înger, i-am spus. Nu crede asta!
― Tu ai o stăpânire teribilă, enervantă, a spus ea. Chiar să n-am nici o putere de seducţie asupra ta?
Şi-a dezvelit un picior şi a început să-şi mângâie genunchiul, uitându-se cu atenţie în ochii mei. Dacă aş fi atins-o, s-ar fi agăţat de mine, o ştiam, îmi vorbise aşa doar ca să mă înnebunească.
― Am făptuit un mare păcat înşelând încrederea tatălui meu, a continuat ea. Credeam că-l voi ispăşi înveşmântându-mă în negru şi rugându-mă în mănăstire. N-am avut intenţia să te revăd. M-am jucat o vreme cu gândul că, odată obişnuită cu mănăstirea, îmi voi tăia părul scurt şi voi rosti legământul de credinţă. Spune-mi, dragul meu, toţi oamenii se înşală aşa, ca, până la urmă, să ajungă la lucrul pe care-l doresc?
I-am spus:
― Omul nu se poate vindeca de minciună. El crede întotdeauna în ceea ce speră şi crede că e drept tot ceea ce doreşte. Dar, în adâncul inimii lui, nimeni nu se poate înşela pe el însuşi.
― Ioannis Anghelos, mi s-a adresat ea cu un aer visător. Cred că cel mai bine ar fi pentru amândoi dacă ai dori să te căsătoreşti cu mine.
Mi-a astupat gura cu mâna pentru a mă împiedica să răspund şi a continuat:
― E drept că Biserica latină te-a căsătorit şi că femeia ta trăieşte, dar asta n-are nici o importanţă. Dacă-ţi vei lepăda credinţa şi vei rosti Crezul ortodox, te vei putea boteza pentru a doua oară. Sunt destui preoţi în Constantinopol care ar fi dispuşi să anuleze vechea ta căsătorie şi să ne unească, fiindcă acest lucru ar fi pentru ei şi un prilej de a se răzbuna un pic pe latini.
― La ce bun? am spus eu. În inima mea sunt căsătorit cu Ghita. Eu nu vreau să încalc un legământ sacru. Nici chiar papa nu m-ar putea elibera de căsătorie, fiindcă eu am consimţit la ea.
― Vasăzică, a rostit ea, aruncându-mi o privire răutăcioasă, această femeie îţi este mai dragă decât mine? Ce vină am eu dacă, în braţele acelei femei ciudate, ţi-ai pierdut bucuria de a trăi? Nici măcar nu ştii să râzi. Într-adevăr, tu nu ştii să râzi. De-ai fi ştiut, m-ai fi luat de soţie. Oare de ce-mi refuzi pacea sufletului meu? Oricum, nu-ţi vei găsi liniştea niciodată, orice ai face.
― Nici tu nu-ţi vei găsi liniştea în felul acesta, am spus eu. O asemenea căsătorie nu are nici o valoare. S-ar face fără consimţământul tatălui tău şi va trebui fie să-ţi schimbi numele, fie să-l foloseşti incomplet. Validitatea unei astfel de căsătorii ar putea fi oricând contestată de justiţia laică sau de cea ecleziastică.
― Contestată? a spus ea. Poate, dar n-ar fi decât o afacere judiciară, în nici un caz o crimă. De ce să nu ne căsătorim în credinţa adevărată, chiar şi pe ascuns? Aş putea veni să trăiesc împreună cu tine. Dimineaţa m-aş deştepta alături de tine sub acelaşi acoperământ. Oare nu găseşti nimic care să-ţi pună în armonie conştiinţa şi iubirea?
― Tu eşti păcatul meu, am rostit privind-o fix în ochi. Dacă eu voi încălca un sacrament din pricina ta, păcatul meu va fi şi mai grav. În inima mea, voi săvârşi adulterul doar privindu-te sau atingându-ţi mâna. În clipa în care te-am recunoscut în faţa catedralei, în inima mea s-a aprins flacăra păcatului. Oare de ce nu vrei să înţelegi?
― Oare de ce nu accepţi să fii doar un om? Nu poţi face pace cu tine însuţi? a rostit ea cu încăpăţânare. De fiecare dată când te privesc, simt că te iubesc şi mai mult, a spus ea şi faţa i s-a
făcut dintr-o dată roşie ca focul. Este adevărat. Chiar dacă după legile pământeşti nu am făptuit nici un rău, în inima mea ― eu am şi păcătuit cu tine. Oare nu înţelegi că vreau, atât pentru binele tău, cât şi al meu, să nu ni se reproşeze că am păcătuit, de se va întâmpla şi acest lucru cândva?
― Dumnezeule, ai milă de noi! am strigat eu. Păcatul nostru nu va fi nici mai mic, nici mai mare dacă ne vom culca împreună, cu sau fără binecuvântarea Bisericii. Acest lucru nu ne priveşte decât pe noi doi. Pentru asta doar nouă înşine ne putem cere socoteală. Dar ascultă, te-am chemat eu vreodată să te culci cu mine? Cred că nu mă poţi acuza de aşa ceva.
― Bineînţeles că m-ai chemat, a spus ea. Ochii tăi m-au chemat, chiar şi mâinile. De altfel, discuţia este inutilă şi stupidă, fiindcă vorbim fiecare despre lucruri diferite. Tu, în felul cum obişnuiesc toţi bărbaţii, te-ai căţărat pe un cal de război şi-mi ţii un discurs patetic, în timp ce eu, ca o femeie practică ce sunt, încerc pur şi simplu să aflu cum am putea aranja afacerea noastră de inimă în aşa fel încât să nu fie ofensate mai mult decât trebuie nici pudoarea, nici bunele moravuri.
― Şi, în felul acesta, tu crezi, într-adevăr, că totul va fi absolut clar? am întrebat-o eu.
― Bineînţeles, a spus ea, aruncându-mi o privire jucăuşă, ca şi cum s-ar fi distrat de suferinţa pe care mi-o provoca.
― Dacă-i aşa, am spus eu enervat, ce dracu' ne mai interesează bunele moravuri şi convenţiile? Suntem adulţi. Turcii cu tunurile lor vor fi mâine, poimâine la porţile oraşului, iar după aceea va fi doar un timp al disperării şi al morţii; în faţa morţii, ce importanţă mai are dacă suntem sau nu căsătoriţi în biserică?
― Mulţumesc, dragul meu, a spus ea cu o falsă voioşie. Dacă tu crezi că lucrul acesta este, într-adevăr, lipsit de importanţă, eu, ca femeie, se înţelege, prefer să ne căsătorim.
Am vrut s-o apuc de mână, dar ea s-a smuls şi m-a antrenat în mişcare pe iarbă. I-am imobilizat mâinile, dar a făcut un efort şi a izbutit să se desprindă. Împingându-mi pieptul cu mâinile, a spus:
― Nu, Ioannis Anghelos, niciodată. Nu mă vei avea niciodată cu forţa. Până când nu-ţi vei abjura erezia latină, până când un preot grec nu ne va da binecuvântarea.
Apoi lupta pe iarbă a început din nou, mângâietoare, excitantă. Deodată a încetat să se mai apere, faţa i s-a făcut nespus de palidă, a deschis ochii şi m-a privit cu pupilele dilatate. Brusc, m-a muşcat de braţ cu o putere neobişnuită, ca şi cum ar fi vrut să rupă carnea de pe mine. Am scos un ţipăt de durere şi am lăsat-o în pace.
― Şi eu? a murmurat ea. Doamne! Eu sunt oare Anna Notaras, fiinţa care se tăvăleşte cu un latin pe iarbă ca o destrăbălată într-un grajd? Niciodată, dar niciodată nu m-aş fi crezut în stare de aşa ceva!
Mi-a tras o lovitură în obraz, apoi s-a ridicat. Am înţeles-o. Eu am fost de vină.
― Nu vreau să te mai văd niciodată, a spus ea strângând din dinţi. Niciodată! Te urăsc mai mult decât tot ceea ce urăsc în lume. Îţi urăsc ochii, gura, mâinile. Dar cel mai mult îţi urăsc frumoasa-ţi conştiinţă şi dorinţele-ţi limpezi. Oare cum poţi spune atât de senin asemenea nerozii?
M-am scuturat de iarbă şi am spus:
― Ai dreptate, Anna! Aşa nu se mai poate!
Oare n-am scris că nu ne-am certat?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:27 PM | message # 20
31 martie 1453
Ultima zi a lunii martie. Sâmbăta sfântă, în curând, totul se va termina.
Împăratul şi-a pierdut răbdarea să tot aştepte. Astăzi a fost săpat ultimul tronson al şanţului, apoi a fost umplut cu apă. Să sperăm că suporţii de susţinere şi pietrele vor rezista şi-l vor împiedica să se prăbuşească.
Nici o clipă, cât timp au lucrat, marinarii n-au pierdut din vedere împrejurimile. Fără fluiere şi tobe, fără flamuri fluturând în vânt. Chiar şi împăratul, în cuirasă şi cu o cască de argint pe cap, a urcat cu suita sa în vârful unei coline. Nici urmă de turc la orizont. Armata lor înaintează încet.
Cu Consiliul celor doisprezece în frunte, veneţienii au sosit în marş în fata Palatului imperial, împăratul le-a încredinţat apărarea celor patru porţi ale Blahernelor şi le-a înmânat cheile. El însuşi şi-a asumat responsabilitatea apărării Porţii Sfântului Roman, în realitate, Giustiniani este cel care comandă trupele de apărare ale acestei porţi, precum şi a văii râului Lykos, până la Poarta Harisiană. Starea de alarmă a fost anunţată şi posturile de gardă au fost întărite. Dar, deocamdată, cea mai mare parte a bărbaţilor din apărare se întorc noaptea să doarmă la casele lor.
Cu ochii plini de lacrimi, împăratul li s-a adresat astfel latinilor:
― Începând de acum, soarta Constantinopolului se află mai mult în mâinile voastre decât în mâinile grecilor. Prezenţa voastră atestă că noi, grecii, nu suntem singuri. Douăsprezece naţiuni sunt în rândurile voastre. Occidentul ne-a sărit în ajutor. Voi sunteţi lancea Occidentului întru slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea întregii creştinătăţi. Cu profundă bucurie şi încredere absolută vă înmânez cheile porţilor. Apăraţi-le!
Câţiva tineri aparţinând celor mai nobile familii de greci, aliniaţi lângă zid în ordine protocolară, în veşminte de ceremonie, au râs batjocoritor în timp ce vorbea împăratul.
După ultima noastră întâlnire, Anna Notaras n-a ieşit timp de trei zile din mănăstire. Nu ştiu pe cine a vrut ea să pedepsească. Pe mine sau poate chiar pe ea însăşi, în orice caz, astăzi, în cea de-a patra zi, a venit Hariclea cu talerul ei de lemn, s-a aşezat fără pretenţii la masa din bucătărie şi a început să geamă, lamentându-se totodată despre capriciile femeilor tinere. Manuil i-a adus îndată mâncare de la cârciuma de peste drum, iar ea, după ce a refuzat-o de câteva ori, s-a apucat să înfulece cu lăcomie. Printre altele, a spus că n-ar vrea să abuzeze de ospitalitatea noastră, mai cu seamă că sora Anna nu este împreună cu ea. I-am turnat eu însumi vin, ca să-i arăt că este oricând binevenită, chiar şi singură, dar ea a refuzat energic, după care şi-a făcut seninul crucii, a prins curaj şi a băut tot urciorul de vin, cupă după cupă.
― Sora Anna, a spus ea, se roagă la Dumnezeu să-i arate calea, îi este teamă că în această casă va fi dusă în ispită.
― De ce-i este teamă tot nu scapă, soră Hariclea, am spus eu înţelegător, îmi pare nespus de rău. Transmite-i că, în ceea ce mă priveşte, nu vreau s-o împing spre ispită şi că, în general, nu-i doresc nici un rău. Poate că-i mai bine dacă nu mai vine deloc pe aici.
― Aş! a pufnit Hariclea ca o babă enervată, fiindcă vorbele mele nu i-au plăcut. Dar ea nu ştie ce vrea, ca toate femeile, în această lume decăzută, ademenirile şi ispitele fac parte din destinul femeii. După părerea mea, este mult mai bine dacă o femeie le întâmpină cu fruntea sus decât dacă le evită cu laşitate.
Imaginaţia ei este plină de legendele şi poveştile greceşti pe care tatăl ei, pantofarul, i le-a spus în copilărie, de aceea este peste măsură de încântată că-i şi ea amestecată în povestea noastră de dragoste. Ca toate femeile, Hariclea este o mijlocitoare perfectă, în orice caz, nu are intenţii rele.
Nu ştiu ce i-o fi povestit Hariclea Annei, dar astăzi Anna a sosit la mine însoţită de ea. De îndată ce a intrat în camera mea, Anna şi-a scos veşmintele de călugăriţă, şi a rămas îmbrăcată ca o femeie din înalta societate. Avea buzele roşii şi faţa vopsită, iar sprâncenele şi genele albastre. M-a privit sfidător şi mi s-a adresat ca unui străin:
― Sora Hariclea pretinde că suferi din cauza absenţei mele. Mi-a spus că în două zile ai slăbit îngrozitor de mult, că ochii tăi au o ciudată strălucire sălbatică şi febrilă. Se înţelege că nu vreau să te îmbolnăveşti din pricina mea.
― Minte, i-am răspuns eu pe un ton sec. N-am nici un fel de suferinţă. Dimpotrivă, este pentru prima dată, după multă vreme, când sunt şi eu ceva mai liniştit. Fiindcă n-a fost nevoie nici să meditez la vorbe mai puţin prietenoase, nici să-mi torturez inima în zadar.
― Bine, bine, a spus ea muşcându-şi buzele. E drept că nu arăţi a fi câtuşi de puţin bolnav. Aşa că cel mai bine ar fi să plec. Am vrut doar să mă asigur cu ochii mei că, într-adevăr, îţi este bine.
― Nu pleca încă, i-am spus eu în grabă. Manuil a pregătit nişte dulceaţă şi prăjituri pentru sora Hariclea. Las-o pe biata femeie să mănânce în tihnă! Probabil că postul din mănăstire nu-i atât de uşor de suportat. Uite, şi tu ai obrajii supţi şi arăţi cam obosită.
S-a apropiat în grabă de oglinda veneţiană şi s-a privit cu atenţie.
― Nu ştiu ce-ai văzut tu pe faţa mea, a spus ea mirată.
― Îţi strălucesc ochii, i-am spus. Poate ai febră. Lasă-mă să-ţi ating fruntea!
A făcut un pas înapoi şi a strigat:
― N-ai să-mi mai atingi nimic! Dacă încerci să te apropii de mine, am să te lovesc.
Şi deodată... A ajuns în braţele mele. Însetaţi de iubire, ne-am mângâiat, sărutul ne-a purtat dincolo de spaţiu şi timp până ce am pierdut înţelegerea lumii din jur, flacăra iubirii noastre a spart bolta încăperii mărginite şi am îmbrăţişat tot cerul. N-o mai ascundea negrul veşmânt al mănăstirii. Cu patimă a răspuns sărutării mele şi mi-a mângâiat faţa, umerii, braţele, trupul. Dar dorinţa ei s-a risipit în van. Dincolo de ochii închişi, dincolo de pasiunea mistuitoare, veghea voinţa celei care nu iubise încă. Abia după ce m-a simţit istovit, a deschis ochii, m-a împins la o parte şi mi-a spus pe un ton triumfător:
― Vezi, chiar dacă altceva nu pot, pot să te chinuiesc!
― Tu singură te chinui şi mai mult, am rostit eu cu ochii plini de lacrimi.
― Nu te cred, a spus ea. Atât timp cât voi putea schimba bucuria ta în durere, plăcerea mea va fi deplină. Şi ai să vezi care dintre noi este mai puternic. E drept că la început, în ignoranţa mea, am fost surprinsă de jocul tău, dar acum cunosc moravurile tale occidentale.
Cu mâinile tremurânde şi-a aranjat gulerul robei şi şi-a îndreptat părul privindu-se în oglindă. A spus cu un surâs provocator:
― Nu mă crede chiar atât de inocentă, încât să-ţi îngădui să te porţi cu mine doar aşa cum vrei tu! La început, eu am greşit, iar tu ai profitat, purtându-ţi degetele pe mine ca pe strunele unei harpe. Este rândul meu să cânt pe tine. Şi vom vedea cât timp vei rezista. Am primit o educaţie excelentă, sunt o femeie matură, aşa cum tu însuţi ai spus. Nu mă poţi seduce ca pe o fată uşoară din port.
Parcă era altă fiinţă. Vocea ei era hotărâtă şi ironică, îmi tremura tot trupul. Nefiind în stare să scot o vorbă, m-am mulţumit doar să mă uit la ea în tăcere, îmi arunca priviri rapide peste umăr. Gâtul alb, arcul înalt al sprâncenelor, chipul ca o floare ridicându-se dintre veşmintele bogate. Am simţit pe mâini parfumul ei de hiacint.
Într-un sfârşit i-am spus:
― Nu te recunosc.
― Nici eu nu mă recunosc, a rostit ea. N-am ştiut niciodată că se ascund atât de multe lucruri în mine. Cred că tu, domnule Jean Ange, ai făcut din mine o femeie!
S-a apropiat apoi, m-a apucat de păr şi m-a sărutat pe gură, apoi m-a depărtat brusc.
― Dar tu mă faci să fiu aşa, a rostit cu tandreţe în glas. Tu ai deşteptat în mine apucături rele. Dar nu-i nimic. Sunt curioasă să mă cunosc.
M-a prins de mână cu un aer distrat şi a început să se joace cu degetele mele, mângâindu-le unul după altul.
― Mi-ai vorbit despre moravurile Occidentului, a spus ea. Mi-ai povestit despre bărbaţi şi femei din înalta societate care se scaldă împreună şi se distrează liber, în semn de salut, bărbaţii pot săruta vârful sânilor dezgoliţi ai frumoaselor doamne. Toţi se amuză şi beau vin, fluierele cântă duios, până şi bărbaţii căsătoriţi le îngăduie femeilor lor să se întindă alături de prieteni şi să se lase mângâiate, cu condiţia să nu se întâmple nimic rău. Aşa ai spus.
― Ai un mod original de a înţelege ceea ce ţi-am povestit despre Occident; în fiecare ţară există oameni uşuratici şi destrăbălaţi, care au obiceiuri particulare. Că sunt creştini, că sunt musulmani, că locuiesc la Veneţia sau la Constantinopol, n-are importanţă. De aceea, oamenii care fac parte din această categorie obişnuiesc să călătorească dintr-o ţară în alta. Pentru cei mai mulţi dintre ei, chiar şi pelerinajul la locurile sfinte este un pretext de destrăbălare. Lucrurile acestea se întâmplă în special în vremuri confuze şi de delăsare, când credinţa slăbeşte şi nu mai rămân decât aparenţele. Cu cât se distrează mai mult un om, cu atât mai greu îi este să găsească plăcerea; în acest domeniu, imaginaţia umană are limite, trebuie să se mulţumească cu lumea amar limitată a simţurilor. Omul care nu caută nimic altceva în afară de satisfacţia lui rămâne pentru eternitate arid de dorinţă. Tu ai, într-adevăr, o idee ciudată despre Occident, am continuat eu. Dar, în pestriţul Occident, eu am întâlnit şi sfinţi, şi bogaţi care, după ce şi-au dăruit toată averea săracilor, au trăit toată viaţa la mănăstire, am întâlnit nobili care au renunţat la titlurile lor şi au devenit cerşetori, erudiţi care şi-au distrus ochii ordonând şi glosând manuscrise vechi, principi care au plătit averi pentru un anume manuscris mucegăit şi ros de şoareci, astrologi care şi-au petrecut toată viaţa calculând orbitele planetelor şi influenţele lor asupra destinului oamenilor, negustori care au inventat contabilitatea în partidă dublă pentru a cunoaşte în fiecare moment starea averii lor. Fiecare ţară are nebuni încântători şi jucăuşi. Sunt doar relaţiile dintre bărbaţi şi diferite femei. Şi mângâierile lor.
Au lăsat-o indiferentă vorbele mele. Mai întâi, s-a fâţâit cât s-a fâţâit prin faţa mea, apoi şi-a desfăcut fibulele robei şi şi-a dezgolit sânii, pe care i-a examinat atentă în oglinda veneţiană. Între timp a tras cu coada ochiului spre mine, ca să-mi observe reacţiile.
― Nu, nu, a spus ea într-un sfârşit. Pudoarea mă împiedică să apar aşa în faţa bărbaţilor, în orice caz, trebuie să aştept ca mai întâi alte femei să umble cu sânii dezgoliţi. Poate că atunci ochii se vor obişnui cu priveliştea şi acest obicei nu va părea câtuşi de puţin extravagant.
― Tu mă provoci, i-am spus eu şi aveam gura uscată.
― Nicidecum, a spus ea cu vicleană naivitate, ridicându-şi roba la loc peste umeri. Cum aş putea să te provoc? Oare nu eşti tu atât de puternic, iubirea ta nu-i atât de limpede cum ai afirmat? Cum ar putea o femeie lipsită de experienţă să te tulbure? Doar tu însuţi ai spus că-i atât de greu de redescoperit o nouă plăcere. Oare ce noutate aş mai putea eu să-ţi ofer?
Îmi propusesem să rămân calm, dar nu ştiu cum se face că am fost peste măsură de enervat din cauza răutăţilor ei şi am ţipat:
― Dar nu-i adevărat! Nu despre mine ţi-am povestit când ţi-am descris moravurile Occidentului. Dimpotrivă, eu am evitat femeile, fiindcă n-am simţit nici o atracţie specială pentru ele. Îmi tulburau gândurile, îmi deranjau seninătatea. De aceea am încercat să fiu cât mai departe de ele. Eram dezgustat de ochii lor strălucitori şi de mângâierile lor sufocante.
Anna Notaras s-a întors pentru a mă privi şi şi-a ascuns mâinile la spate.
― Mângâieri sufocante? a spus ea stins. Te urăsc!
― Dar nu m-am gândit la tine când am făcut această afirmaţie, am strigat eu deznădăjduit. Pentru numele lui Dumnezeu, Anna, nu despre tine am vorbit!
― Latin desfrânat! a ţipat ea. Coajă uscată de ou!
Şi-a pus repede pe ea rasa de călugăriţă, şi-a ascuns părul şi faţa.
― Cu bine! a spus ea. Şi mulţumesc pentru învăţăturile pe care mi le-ai dat! Data viitoare voi fi mai înţeleaptă.
Chiar dacă mi-a zgâriat inima cu sarcasmul ei, nu s-a mâniat, am simţit asta. Nu mi s-a părut că s-a simţit jignită, a plecat mulţumită, cu capul drept. Şi apoi, n-a zis chiar ea: data viitoare şi eu, care credeam că o cunosc bine, ca şi cum ar fi fost o parte a fiinţei mele!

l aprilie 1453
De dimineaţă au bătut clopotele şi toaca bisericilor şi mănăstirilor îndemnându-i pe oameni să se roage pentru salvarea oraşului. Ziua a fost tulburător de frumoasă. Mult prea frumoasă a fost această zi de primăvară. Lanţul imens, căruia i s-au adăugat noi tronsoane şi i s-au reparat inelele, este gata şi aşteaptă să fie pus la loc. Şerpuitor, se întinde de-a lungul ţărmului mării, de la Turnul lui Eugen până la Turnul Sfântului Marcu.
După ce au asistat la slujbă, mulţi oameni s-au dus în port să vadă lanţul. Flotoarele cilindrice, care-l menţin la suprafaţă, prinse cu bride puternice, sunt atât de mari, încât nici cei mai vânjoşi bărbaţi nu le pot cuprinde în braţe. Verigile de fier ale lanţului sunt groase cât un picior de bărbat. Celebrul lanţ al ospitalierilor, care închide portul din Rhodos, este o joacă de copii pe lângă acest masiv lanţ al Constantinopolului. Nu-l poate rupe nici cea mai mare corabie. Părinţii l-au arătat copiilor lor, iar copiii s-au căţărat şi au intrat în inele fără nici o teamă. Chiar şi împăratul Constantin, însoţit de suita sa, a venit să-l cerceteze. Unul din capetele lanţului este prins în piatra fundaţiei Turnului lui Eugen.
Spre seară, ţinându-se de mână, au venit amândouă călugăriţele în casa mea. Slujba religioasă şi lanţul i-au redat Haricleei curajul. Ea i-a povestit pe îndelete lui Manuil despre Sfânta Fecioară şi despre ceilalţi sfinţi, care, de-a lungul secolelor, au ocrotit Constantinopolul şi i-au înspăimântat atât pe turci, cât şi pe cei care au încercat să-l cucerească. Şi i-a mai spus Hariclea că, atunci când turcii şi-au construit fortăreaţa pe Bosfor, însuşi strategul celest, Arhanghelul Mihail, a coborât din cer, cu sabia-i de foc în mână, pentru a proteja oraşul. Mulţi martori demni de toată încrederea l-au văzut călare pe un nor, deasupra Bisericii Sfinţilor Apostoli. Veşmintele îi străluceau atât de tare, încât cei care l-au văzut au fost nevoiţi să-şi acopere ochii.
― Câte perechi de aripi avea? a întrebat-o Manuil, în speranţa că va avea, în sfârşit, o certitudine în această chestiune atât de controversată.
― Nimeni n-a avut timp să le numere, i-a răspuns enervată Hariclea. Strălucirea săbiei de foc i-a orbit pe oameni şi multă vreme ei n-au mai văzut altceva pe cer decât nişte discuri luminoase. Sunt convinsă că dacă l-ai fi văzut, nu te-ai fi apucat să-i numeri aripile, ci ai fi îngenuncheat umil alături de ceilalţi oameni, mulţumindu-i lui Dumnezeu, care, în nemărginita Lui bunătate, l-a transferat pe arhanghelul protector al Bosforului la Constantinopol.
― Înseamnă că-i rău de tot, a rostit Manuil, scărpinându-şi barba sură. Dacă nici Dumnezeu nu mai are încredere că Panaghia Blahernelor poate ocroti singură Constantinopolul, în cine să mai avem noi încredere? În orice caz, Maica Cerului este mai importantă decât arhanghelul, asta o ştie toată lumea.
― Doar dacă nu cumva Arhanghelul Mihail a vrut să ocrotească fortăreaţa turcilor, am spus eu. Fiindcă astă-vară, când turcii au zidit coloanele de marmură ale propriei lui biserici, arhanghelul n-a mişcat o aripă. Dacă arhanghelul strateg al cerului a zburat pe deasupra oraşului nostru căutându-şi un loc, cred că mai degrabă este o prevestire rea decât una bună.
― Uite că la asta nu m-am gândit! a exclamat Hariclea, străpungându-mă cu o privire neliniştită.
Însă şi-a revenit de îndată şi a spus consolator:
― Dar noi avem moaştele sfinţilor în relicvarii de argint. Cei care au murit ca martiri acum o mie de ani apărând imaginile sfinte, atunci când spiritul fără chip al Islamului şi al falsului Profet au hărţuit adevărata noastră învăţătură. Cei cuviosi au ascuns atunci imaginile sfinte în veşminte şi în case, chiar dacă primejdia ce-i pândea era mare. Sfinţii martiri se vor ridica din sicriele lor de argint să se războiască cu dezgustătorul Dumnezeu fără chip al turcilor.
Apoi, dintr-o răsuflare, ea a înşirat numele a douăzeci de sfinţi martiri, şi-a şters ochii plini de lacrimi şi a spus smiorcăindu-se:
― Este drept că martirii ăştia nu-s decât nişte biete rămăşiţe chircite şi lustruite de moşnegi şi de babe cu tigve înnegrite, dar tare mi-s dragi când îi văd cum se odihnesc evlavios pe pătuţuri
de mătase în relicvarii de argint, unii la Biserica Patriarhiei, alţii în pivniţele Sfintei Maria a mongolilor, de parcă ar fi nişte copii nevinovaţi. Dacă aş fi găsit şi eu la timpul potrivit un bărbat cumsecade, m-aş fi căsătorit şi aş fi avut copii, numai că singurul bărbat care s-a dat o dată la mine a fost un marinar cu faţa ciuruită de vărsat de vânt şi, slavă Domnului, era atât de beat, încât n-a reuşit să-mi facă nimic. De aceea, ca să nu-i mai ispitesc şi pe alţii, tata m-a trimis la mănăstire. Acum mi-a cam trecut vremea, aşa că nu mă mai îndemna atâta să-ţi beau vinul, Manuil! Nu-i aşa că şi tu eşti bătrân?
Iar Manuil i-a răspuns cuviincios că vârsta, durerile de urechi şi înţepăturile din genunchi i-au risipit dorinţa de a mai zămisli copii pe lumea asta.
Uite aşa au pălăvrăgit ei multă vreme, iar eu m-am amestecat din când în când în discuţia lor amuzantă, fiindcă era duminică şi o vreme atât de frumoasă de mult nu mai fusese, aşa că n-avea nici un rost să stau posomorât, chiar dacă Anna refuzase categoric să vină în camera mea. A tăcut tot timpul şi a rămas acoperită din cap până în picioare în veşmintele ei negre de călugăriţă. Nici vârful degetelor nu i le-am putut vedea, fiindcă avea mâinile complet acoperite. Când o mai întrebam câte ceva, clătina din cap de parcă făcuse un legământ de muţenie în faţa lui Dumnezeu. Puţinul pe care-l puteam întrezări din chipul ei avea o paloare ciudată, iar ochii mari căprui mă priveau acuzatori. Avea cearcăne vineţii în jurul lor şi pupilele umflate, de parcă plânsese. Parcă voia să mă impresioneze, să deştepte în mine un sentiment de milă şi de remuşcare. Când am încercat s-o prind de mână, s-a retras ca şi cum i-ar fi fost teamă de mine. Era prea ciudată şi m-am întrebat dacă nu cumva îşi acoperise singură faţa cu făină şi-şi desenase cearcănele de sub ochi, fiindcă paloarea era prea nefirească, iar restul chipului ei, o adevărată nefericire.
Din când în când, Hariclea trăgea spre ea cu coada ochiului, apoi o pufnea râsul. Iar Anna îi răspundea cu o privire atât de mânioasă, încât biata Hariclea îşi acoperea gura cu mâinile, ca să-şi poată înăbuşi râsul.
Dar n-am mai rezistat, am apucat-o de mâini, am obligat-o să se ridice în picioare şi am întrebat-o:
― Ascultă, ce-i cu maimuţăreala asta ipocrită?
M-a privit cu uimire simulată, şi-a pus un deget pe buze şi a spus în şoaptă:
― Sst! Să n-audă servitorii!
Apoi, ca şi cum n-ar fi putut să împiedice inevitabilul, şi-a lăsat umilă umerii în jos şi a venit după mine până în dreptul scării, dar în casa mea n-a vrut să intre.
― Nu, a rostit ea, nu pot face o asemenea nebunie! Eu trebuie să-mi păstrez buna reputaţie. Oare nu te întrebi ce-ar putea gândi servitorul tău despre noi? Şi, dacă tot am pomenit despre servitor, a reluat ea ideea cu un ton mai hotărât şi mai aprig, te porţi ca şi cum noi am fi deja căsătoriţi şi nu te sfieşti câtuşi de puţin să mă dojeneşti de faţă cu servitorul tău. Ca să nu mai spun că-i absolut deplasat să sporovăieşti cu această femeie simplă, care înţelege greşit orice vorbă. Dar poate că eu mă înşel. Poate că nu ea, ci eu însămi sunt folosită ca o însoţitoare. Poate că pe tine te interesează doar s-o întâlneşti pe ea, să-i dai de băut şi să faci din ea instrumentul poftelor tale, profitând de faptul că nu-i în stare să se apere. De aceea n-o las să vină singură aici, deşi, dacă ar fi după mine, aş prefera să nu mai vin niciodată în casa asta. I-am spus:
― Ce-i cu tine, dragostea mea? Să-ţi fi pierdut oare mintea? Eu nu mai înţeleg nimic din felul în care te porţi.
― Aşa, Ioannis, aşa! Acuză-mă acum că sunt nebună! N-am fost eu proastă oare de mi-am lăsat casa şi l-am părăsit pe tatăl meu, abandonându-mă în braţele tale? Nici nu-mi mai aduc aminte de când n-am mai auzit să-mi fi spus şi tu o vorbă bună. Nimic nu-ţi place. Dacă mă îmbrac corespunzător demnităţii şi poziţiei mele în societate, te porţi cu mine ca şi cum aş fi o târfă din port. Dacă încerc să-ţi fiu pe plac, să fiu plină de pudoare şi rezervată în dorinţe, devii furios, mă insulţi, mă strângi de mâini şi încerci să mă târăşti în camera ta, ca şi cum ai intenţiona să mă violezi. Acuză-mă dacă ai de ce, dar mai întâi înlătură-ţi praful din ochi, care te împiedică să vezi bine!
― Dumnezeule, ai îndurare şi nu mă lăsa sfârtecat de o femeie! am spus eu istovit şi disperat. Probabil că, în ciuda tuturor aparenţelor, am o inimă prea latină, de nu-i pot nicidecum înţelege pe greci.
S-a domolit, şi-a deschis minunaţii ei ochi mari şi a rostit sentenţios:
― Nu-i amesteca pe greci în povestea noastră! Pe femei tu nu le înţelegi. Poate că nici nu eşti un aventurier şi un seducător, aşa cum am afirmat o dată, ci doar un inocent, din moment ce atât de puţin te pricepi la femei. De aceea, n-am încotro şi te iert pentru felul în care te porţi.
Am sărit în sus de indignare şi am strigat:
― Tu mă ierţi? Dumnezeule mare! Oare care dintre noi doi ar trebui să ierte? Dar ajunge, ajunge! Poftim, îţi cer iertare, mă umilesc în faţa ta, dacă aşa vrei, dar te rog să încetezi acest joc care mă face să înnebunesc. Nu mai rezist. Oare de ce te porţi aşa cu mine?
Şi-a lăsat ochii în jos, dar privirea ei m-a străpuns.
― Pentru că te iubesc, domnule Ioannis Anghelos, a rostit ea blând. Te iubesc atât de mult, încât uneori îmi vine să-mi plâng singură de milă. Iar tu te porţi ca un copil. Dar poate că de aceea te iubesc atât de mult.
M-am uitat uimit la ea, fiindcă nu mai puteam să înţeleg nimic. Şi am şoptit:
― Ciudată dragoste!
Iar ea mi-a mângâiat obrajii şi a rostit înduioşătoare:
― Prietenul meu drag, singura mea dragoste! Oare de ce eşti tu atât de încrâncenat?
― Eu?
Atât de mânios am întrebat-o, încât nici n-am putut continua să-i vorbesc. După câteva clipe i-am spus:
― În orice caz, eu nu sunt diabolic de capricios, aşa cum eşti tu.
― Capricioasă? m-a întrebat ea mirată. Vasăzică, crezi că sunt capricioasă? Poate că nu sunt atât de simplă ca tine. Dar o femeie este întotdeauna mai complicată decât un bărbat.
Am întrebat-o:
― De fapt, ce vrei de la mine? Vorbeşte!
― O căsătorie atât de legală pe cât este posibil pentru vremurile în care trăim, a spus ea simplu, rostind distinct şi apăsat fiecare cuvânt. Eu trebuie să mă gândesc la reputaţia mea, la viitorul nostru, la familia mea şi la tatăl meu.
Mi-am strâns atât de tare pumnii, încât unghiile mi-au intrat în carne, şi am spus calm:
― Dar nu mai există nici un viitor, încearcă să înţelegi că nimic nu mai are vreo importanţă. Familia ta, palatul tatălui tău, reputaţia ta... Tunurile turcilor sunt la cinci mii de paşi de oraş.
Sunt atât de mulţi turci, încât nimeni nu-i poate număra. Pentru noi nu mai există nici un viitor, crede-mă!
― Atunci de ce îmi vorbeşti aşa de îndârjit? m-a întrebat ea. Dacă tot nu mai există viitor, dacă nimic nu mai are vreo importanţă, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu vrei să faci pentru mine acest gest neînsemnat, care poate să-mi aducă puţină fericire?
― Bisericile sunt acum unite, i-am spus eu. Încearcă să înţelegi! Uniunea a fost proclamată, în faţa bisericii, o căsătorie latină are aceleaşi precepte ca şi o căsătorie grecească. Voi încălca un sacrament dacă mă voi recăsători. Este o chestiune de principii. Eu nu m-am lepădat de credinţa mea pentru a mă converti la credinţa Islamului nici acolo, la Varna, când am simţit tăişul săbiei pe grumaz. Cu mult mai de neiertat ar fi acum dacă mi-aş abandona credinţa pentru capriciile unei femei.
― În cele mai multe dintre bisericile Constantinopolului încă se citeşte Crezul fără nici o adăugire, a continuat ea cu încăpăţânare. Căsătoriile, înmormântările şi botezurile se mai fac după vechile obiceiuri. Gregorios Mammas este un patriarh fals, pe care Sinodul l-a renegat. Nici papa nu-l poate reabilita, aşa că, în funcţia pe care o are, el nu este altceva decât o marionetă a
Împăratului Constantin. Adevărata Biserică greacă se ascunde îndărătul tuturor acestor momente tulburi şi va renaşte atunci când îi va veni vremea. Botează-te în credinţa Bisericii greceşti şi absurda-ţi căsătorie de mai înainte se va anula de la sine!
Eram atât de confuz în inima mea şi m-am bătut cu pumnul în piept şi am strigat:
― Oare de ce sunt eu blestemat pe lumea asta? Oare de ce n-am dreptul să trăiesc cum mă îndeamnă sufletul? Oare şi tu vrei să mă urmăreşti cu preoţi şi cu legiuitori, chiar dacă nici nu te-am atins?
― Nici nu mă vei atinge vreodată! a rostit ea pătimaş. Chiar de-aş muri de dorul tău! Am şi eu principii pe care nu le pot abandona, pentru că altfel, oare cine mai sunt? Du-ţi viaţa de unul singur, dragul meu, că singur vei intra în mormânt! Dar noi trăim în lumea oamenilor, nu în lumea lui Dumnezeu, în lumea aceasta a oamenilor, unde pentru toate trebuie să te târguieşti, în care trebuie să te adaptezi după ceilalţi, ca să ai un crâmpei de fericire. L-am minţit pe tatăl meu, mi-am părăsit familia şi casa pentru tine. Trebuie să înşeli şi tu pe cineva. Altfel nu mai pot înţelege că suntem făcuţi unul pentru altul; întotdeauna există ceva de ales, singur ai spus-o. Alege! Acum este rândul tău să alegi, ăsta-i ultimul meu cuvânt.
Cu lacrimi de mânie în ochi am intrat în grabă în camera mea, mi-am atârnat sabia de centură, m-am încălţat şi mi-am pus cuirasa.
― Adio, Anna! am strigat din poartă, după ce am trecut pe lângă ea. De acum înainte, doar pe zidurile oraşului mă vei mai găsi. Ţi-am oferit un măr, dar tu nu îndrăzneşti să muşti din el, fiindcă ţi-e teamă că ar putea avea viermi.
― Ţine, primeşte-ţi mărul înapoi, a strigat ea şi a aruncat în mine cu primul lucru care i-a ieşit în cale, felinarul cu geamuri de sticlă, un obiect foarte scump.
Sticla s-a spart în capul meu şi m-a rănit pe gât şi pe mână. Dar n-am observat decât mai târziu. Am trântit poarta şi am plecat. Ea a alergat după mine şi a strigat îngrozită:
― Cel puţin, te-am rănit?
Dar nu m-am întors. Am străbătut strada zornăind din cuirasă ca şi cum aş fi încercat să alung diavolul. O iubesc la nebunie.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:28 PM | message # 21
4 aprilie 1453
Luni a fost pus lanţul la loc. Închide acum portul, de la Turnul lui Eugen până la Turnul Galatei de pe cealaltă parte a golfului. Nici o corabie nu mai poate scăpa de lanţul ca un şarpe imens ce pluteşte de la un mal la altul.
În amurg, tot orizontul nord-vestic a fost roşu de focurile de la bivuacurile turcilor.
După ce am plecat de acasă, am ajuns în apropierea Porţii Sfântului Roman şi m-am angajat în garda consolidată de Giustiniani. Latinii dorm prin turnuri şi prin încăperile de pază, fierb carne de berbec în ceaune uriaşe, îşi omoară timpul cu jocul de cărţi şi beau vin. Grecii cântă imnuri religioase pe mai multe voci şi se roagă. Oamenii de pază supraveghează pe ziduri. Din când în când, câte unul mai aruncă o torţă sau o săgeată aprinsă dincolo de şanţul dimprejurul zidurilor, pentru că i se pare că a văzut pe cineva mişcându-se în întunericul nopţii. Dar povârnişul este deşert.
De îndată ce a fost mâncată toată carnea de berbec, ceaunele sunt umplute cu plumb topit şi cu smoală clocotită.
O mulţime de tunuri mici sunt amplasate sub ziduri. Tot acolo sunt şi bombardele cu guri largi, aruncătoare de proiectile mari din piatră. Dar acestea din urmă încă n-au fost încercate.
Pe creasta zidului, specialiştii împăratului au amplasat vechile baliste şi catapultele. Ele au o bătaie lungă, dar nu sunt atât de rapide ca tunurile.
Doar un singur om din cincizeci este dispus să mânuiască armele care folosesc pulberea explozivă, în general, toată lumea preferă arcul, care este o armă mai sigură şi mai precisă.
Orizontul este roşu şi latinii pun pariuri dacă turcii vor ajunge sau nu mâine dinaintea porţilor oraşului. Toţi sunt foarte agitaţi şi nu se pot odihni. Războinicii de profesie n-au voie să înjure sau să blesteme. Acest lucru este jignitor pentru greci, care se depărtează cât pot de latini ca să înjure în voie.
În timp ce vegheam, mi s-a strecurat din nou în inimă amărăciunea, iar în minte îndoiala. N-am cum să nu mă gândesc la Anna Notaras. N-am cum. Destinul nu poate fi atât de inevitabil, încât să nu mă abat nicicum de la drumul hotărât de el, aşa mă gândesc. De ce insistă cu atâta încăpăţânare să se unească legal cu mine? Ar trebui să înţeleagă că am motive care mă împiedică să consimt. Eu am dreptate.
Dacă voi renega Uniunea şi mă voi căsători cu Anna Notaras, voi face un pas către ispita de care mă feresc.
Oare de ce a trebuit s-o recunosc în faţa portalului Catedralei Sfânta Sofia? Tocmai atunci când drumul meu era atât de clar şi simplu. Acum totul este tulbure în mintea mea şi gândurile clocotesc.
Mi-am lăsat oare spiritul să se prăbuşească? Să se cufunde în ispita trupului? Dar dragostea mea este în egală măsură spirit şi trup. Aşa cred. Aşa credeam.
Sunt doar om, nu înger. Totuşi, durerea de genunchi a lui Manuil s-a risipit după ce i-am atins grumazul.
De la nord-vest la nord tot orizontul este roşu de la focurile din tabăra turcilor. Mâine dimineaţă vor înconjura oraşul. Nu există nici o altă soluţie decât să lupt, pentru că mi-e teamă de ce vă să vină. Atât de simplu. Atât de clar. Îngerul Morţii mi-a făgăduit că mă va aştepta lângă Poarta Sfântului Roman. Oare mă îndoiesc de regatul ce mi-a fost promis?
Viaţa mi-a fost împlinită. Am trăit multe vieţi. Am cunoscut toate anotimpurile fericirii. Am citit scrierile vechi. Am crezut în filozofie. Am fost negustor. Am vânat. Am umblat prin războaie. La Florenţa am fost unul dintre cei mai bogaţi oameni. De zece ori am simţit respiraţia rece a morţii, dar ea doar a trecut pe lângă mine. Când am fost sclav, am înţeles că deasupra sclaviei doar singur te poţi ridica.
Toate, toate acestea doar pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Toate acestea doar pentru a mă azvârli din cauza unei femei în mormântul arzător al pasiunii.
Pentru că o iubesc, n-ar trebui oare s-o urăsc?

5 aprilie 1453
În zorii zilei, când soarele suia pe bolta cerească, nori grei de praf s-au ridicat deasupra tuturor drumurilor şi cărărilor care duc spre oraş. Apoi, înotând prin norii de praf, şi-au făcut apariţia primele grupuri răzleţe de turci. Când au văzut zidurile oraşului ce se înălţau dinaintea ochilor lor, turcii au început să urle. L-au implorat pe Dumnezeul lor şi pe Profet şi şi-au învârtit armele deasupra capetelor.
Giustiniani m-a chemat să vin lângă turnul de pază al Porţii Harisiene. Se întâlnise acolo cu împăratul şi erau amândoi călare. Nu prea departe de ei, o sută de tineri nobili greci aşteptau strunindu-şi caii, care tropăiau de nerăbdare. Erau aceiaşi bărbaţi care au râs şi au făcut observaţii ironice în timpul discursului pe care împăratul îl ţinuse latinilor. Aceiaşi pe care i-am văzut jucând polo pe Hipodrom. Tineri frumoşi şi mândri, care credeau că era dezonorant să discute cu latinii.
― Te pricepi la călărie, Jean Ange? m-a întrebat Giustiniani. Ştii să suni din trâmbiţă?
Am dat afirmativ din cap.
― Ai dorit să lupţi, nu-i aşa? a continuat Giustiniani. Ei bine, vei lupta! Dar fă în aşa fel ca lupta să nu dureze prea rnult şi evită să fii încercuit! Spune-le în greceşte acestor blestemaţi de tineri aiuriţi că-l voi spânzura cu mâna mea pe acela care nu se va supune semnalului trâmbiţei când va fi anunţată retragerea. Noi nu ne putem îngădui să pierdem nici un om. Este vorba de o încercare de destabilizare a duşmanului, nicidecum de un atac. Nu vă cer decât să stârniţi un pic de dezordine în coloana turcilor. Dar nu pierdeţi din vedere turnul! Pentru că, de veţi fi în primejdie, vă voi face semn cu drapelul.
Şi mi-a întins o trâmbiţă, iar eu am suflat în ea. Avea un sunet clar, cristalin. Caii s-au cabrat. Apoi le-am strigat tinerilor că eu nu aspir să-mi disput cu ei vitejia şi onoarea în această expediţie pe care o vom face şi că doar mă supun ordinului comandantului de a-i însoţi ca să le dea semnalul de retragere. Le-am mai spus că sunt mult mai în vârstă decât ei şi am luat parte la bătălii ecvestre încă înainte de Varna.
Giustiniani s-a adresat cu căldură marelui său cal de război explicându-i situaţia, apoi mi-a întins hăţurile şi m-a asigurat:
― Calul meu te va ocroti mai bine decât sabia pe care o porţi. Cu copitele din faţă, el sparge orice învălmăşeală, iar la nevoie poate ridica un turc în aer chiar şi cu dinţii.
Într-adevăr, era un armăsar occidental aprig şi frumos, dar ceva mai încet şi mai stângaci decât înfocaţii cai ai grecilor. Din fericire, animalele mă respectă. Altfel, m-aş fi temut de cal mai mult chiar decât de turci. Giustiniani este mai înalt, aşa că scările de şa au fost prea lungi pentru mine, dar n-am avut timp să le scurtez. Podul mobil a fost coborât cu mare zgomot şi câteva zeci de bărbaţi au împins cele două batante ale porţii.
Grecii au ieşit în perfectă ordine pe poartă, dar încă de pe pod au început să dea pinteni cailor şi să-şi ia avânt, încercând să se depăşească unii pe alţii, urlând ca o hoardă de barbari. Eu i-am urmat. Răsuna pământul sub potcoavele armăsarului meu, care era furios că aleargă în urma celorlalţi cai, fiindcă era obişnuit să galopeze în frunte; în ceea ce mă priveşte, mă simţeam la adăpost, ca şi cum aş fi călătorit călare pe un elefant.
Am călărit pe drumul care duce spre Adrianopol, pentru a ieşi în întâmpinarea unei trupe de pedestraşi. Când au văzut că se apropie călăreţii, turcii s-au dat de o parte şi de alta pe marginea drumului, apoi săgeţile lor au început să vâjâie în aer. Tinerii greci au început ca pe Hipodrom să călărească, dar acum nu urmăreau nici o minge rotundă, ci doar capetele turcilor. Apoi calul meu de război a călcat în picioare primul turc. De departe, s-a auzit, apoi s-a văzut, cum se apropie în galop o ceată de spahii. Primii turci, îngroziţi, şi-au aruncat armele şi au luat-o la goană. Nu era decât avangarda pedestraşilor şi, bineînţeles, s-a format numaidecât un grup de atac, care şi-a înfipt oblic lăncile în pământ, cu vârfurile îndreptate spre noi. Tinerii greci au ocolit cu prudenţă lăncile, dar calul meu nărăvaş şi-a continuat cursa drept înainte, rupând cu pieptul lui puternic lăncile ca pe nişte surcele şi strivindu-i în picioare pe turcii îngroziţi, care nu aveau timp să fugă din calea lui. Venisem să lupt. Trebuia să lupt. Ei strigau Allah, Allah, dar şi eu am strigat Allah, invocându-l, fără să-mi fi dat seama, pe Dumnezeul lor ca să mă apere.
Iar calul meu şi-a continuat cu îndârjire lupta şi, aplecându-se uşor, a luat în dinţi un bărbat mai mic de statură, pe care, după ce l-a scuturat bine în aer, l-a azvârlit la marginea drumului.
Turcii, dezorientaţi, încetaseră marşul. Tinerii greci înaintau cu acelaşi elan şi nu l-au micşorat până în momentul în care terenul a început să urce în pantă. Săgeţile continuau să zboare în jurul lor, dar nici unul nu a fost doborât de pe cal.
Am aruncat o privire spre oraş. Flamura lui Giustiniani se agita cu furie în sus şi în jos, aşa că am sunat din trâmbiţă anunţând retragerea. Am sunat eu, dar grecii parcă nici n-ar fi auzit. Ca şi cum ar fi avut de gând să călărească până la Adrianopol.
Într-un sfârşit, am reuşit să-i adun pe toţi în jurul meu şi să-i conduc spre oraş. În momentul când am trecut pe lângă unul dintre turcii răniţi, un călăreţ grec s-a aplecat şi, fără să coboare de pe cal, a înfipt sabia în el şi l-a omorât; într-un galop nebun, implorându-l pe Allah, învârtindu-şi iataganele în aer, cavalerii turci se apropiau. Se revărsau spre noi ca valurile mării pe timp de furtună. Tinerii greci priveau din când în când în urmă cu coada ochiului şi dădeau fără milă pinteni cailor.
A fost o vreme când nu am putut mânca nici un fel de carne, deoarece credeam că animalele sunt fraţii mei. Calul meu a slăbit din iuţeala cu care gonea, şi-a ridicat nedumerit capul, cu nările excitate de mirosul sângelui şi a nechezat. Capul, gâtul şi pieptul calului erau asudate şi stropite de sânge uman. După bătaia nervoasă a potcoavelor şi frământarea trupului său masiv, am înţeles că nu era fericit să se întoarcă în grajd.
N-am privit în urmă. Am privit doar la zidurile şi turnurile Constantinopolului din faţa mea. Am încercat să le privesc cu ochii turcilor şi nu m-am mirat câtuşi de puţin că turcii şi-au încetinit galopul. Galben-castanii, zidurile crenelate se întindeau până foarte departe, unde privirea omului nu ajunge, în spatele şanţului erau primele metereze joase, apoi zidul exterior cu turnurile sale, artileria, garnizoana, tot ceea ce era mai important. Nici o fortăreaţă din Europa, pe care am văzut-o, nu era atât de puternică. Pe zid, între creneluri, la adăpostul turnurilor, apărătorii se aflau la posturile lor. Dar în spate se ridica, mai înalt decât orice, marele zid cu turnurile sale masive. Trei împrejmuiri imense care apără Constantinopolul. Chiar dacă duşmanii vor reuşi să le depăşească pe primele două, vor fi prinşi în capcana parateichionului , care se întinde ca un imens intestin în jurul zidului cel mare.
Privind la zidurile de apărare ale oraşului, înalte până aproape de nori, în inima mea s-a aprins pentru prima oară pâlpâitoarea flacără a speranţei. Şi m-am gândit că doar un cutremur de pământ le-ar putea face să se prăbuşească.
Podul mobil a răsunat apoi sub copitele cailor. Spahiii, cu podoabele de pene, cuirasele şi flamurile lor, s-au oprit şi s-au aliniat la o bătaie de săgeată de porţile Constantinopolului. Abia am intrat, că tâmplarii au şi început să demonteze podul mobil. Zidarii erau pregătiţi să înceapă zidirea porţii. Tot aşa au mai fost distruse alte patru poduri mobile, iar trecerile au fost zidite. Au mai rămas doar uşiţele secrete care se deschid deasupra şanţului, ale căror chei împăratul le-a încredinţat latinilor.
Turcii au sosit din toate părţile. S-au oprit la o distanţă apreciabilă de oraş. Trupe imense de vite au venit în urma lor. Nesfârşite coloane au înaintat de cealaltă parte a golfului, pe colinele din spatele Perei. Au sosit neîncetat toată ziua, iar în amurg erau atât de mulţi, că nici un iepure nu s-ar fi putut strecura printre ei. Priviţi de pe zidurile înalte, erau ca o armată de furnici nemaipomenit de active.
Mic, mic este omul în faţa unui gigantic zid milenar. Dar timpul devorează. Şi cel mai puternic zid, tot se prăbuşeşte cândva. Atunci când se schimbă veacurile.
M-am născut în vremea când zidurile se prăbuşesc, în inima mea am timpul muribund şi învăţătura filozofilor şi a scolasticilor. Doar ultima închisoare, ultimul zid mi-a rămas. Trupul meu, închisoare a disperării; în turnul de veghe al Constantinopolului s-au întâlnit în mine, faţă în faţă, trecutul care nu se va mai întoarce şi viitorul întunecat. Dar în mine se ascunde şi împărăţia lui Dumnezeu, în care lumina şi întunericul se întrepătrund. De aceea, când destinul mi se va împlini, trupul meu va trebui să dispară. O dată cu prăbuşirea Constantinopolului, pe pământ va fi uitat adevărul lui Dumnezeu. Puterile întunericului vor conduce lumea. De aceea, nu vreau să mai trăiesc în vremea ce va să vie.
S-a făcut noapte. Noapte de primăvară deplină. Dar nu se simte mirosul de câmp şi de migdal sălbatic. Aerul are gust de praf sărat şi de fum amar. Pe o jumătate de arc se întind focurile pe care le-au aprins turcii, Constantinopolul este strâns în braţe cu mâini de jăratic.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:28 PM | message # 22
6 aprilie 1453
E vineri, ziua sfântă a Islamului. Dimineaţa, când ardea soarele, sultanul Mehmet, însoţit de o suită impresionantă, s-a plimbat călare împrejurul zidurilor oraşului. Nu i-am putut vedea chipul, fiindcă era prea departe, dar l-am recunoscut după ţinută. După culorile caftanelor şi după turbane i-am recunoscut şi pe cei mai importanţi demnitari.
Nici o săgeată, nici o ghiulea nu s-au tras astăzi din nici o parte; în timpul nopţii, turcii îndepărtaseră cadavrele de pe câmp şi de la poalele dealului. După ce a terminat de înconjurat zidurile oraşului, sultanul s-a îndreptat spre colina din faţa Porţii Sfântului Roman; între timp, acolo fusese ridicat imensul său cort cu pereţi de mătase, al cărui acoperiş era sprijinit pe coloane puternice. Numeroşi săpători au întărit legăturile ţăruşilor şi au îndesat gropile, bătătorindu-le.
Fără să coboare de pe cal, sultanul a trimis înspre ziduri un crainic ce ducea însemnele păcii. Cu o voce cântată, crainicul l-a chemat pe împăratul Constantin pentru a-i oferi pacea. Nu vorbea bine greceşte, dar nimeni n-a râs. Împăratul Constantin a urcat în marele turn al zidului, purtând pe cap coroana de aur panaşată, înconjurat de suita prevăzută în ceremonial, şi s-a arătat crainicului. Sultanul Mehmet, respectând legile Coranului, a oferit pacea şi a făgăduit că toţi locuitorii Constantinopolului vor rămâne în viaţă dacă oraşul va fi predat turcilor fără nici o rezistenţă. Era ultima şansă a marelui vizir Khalil. Şi pentru cei ce susţineau pacea, tot ultima şansă era ca să participe la hotărârile divanului. Cred că Mehmet, nemişcat pe spinarea calului său, nu se temea de nimic mai mult decât de a-i fi acceptată propunerea.
Împăratul Constantin i-a cerut lui Phrantzes să repete cu aceleaşi vorbe conţinutul scrisorii pe care o trimisese sultanului la Adrianopol. Dar vocea subţire, de om cultivat, a distinsului Phrantzes abia de s-a auzit. Iar latinii lui Giustiniani s-au plictisit repede şi n-au mai vrut să-l asculte. De aceea, în maniera grosolană a mercenarilor, s-au apucat să-l înjure cu sârg pe crainicul turcilor. Şi grecii au început să strige, aşa că, în scurt timp, urlete ameninţătoare s-au auzit din toate părţile; îmbătaţi de propriile lor glasuri, cu ochii scânteietori de mânie, grecii au prins curaj, iar câţiva arbaletieri au început chiar să-şi pregătească armele. Dar împăratul Constantin a ridicat braţele şi le-a cerut stăruitor să nu tragă în crainicul purtător de pace al sultanului.
Heraldul s-a retras. Când a ajuns în apropierea sultanului Mehmet, soarele era la zenit. Era ora de rugăciune a amiezii. Mehmet a descălecat, în faţa lui a fost întins un covor de rugăciune. Cu o lance a fost trasată pe pământ direcţia spre Mecca. Sultanul s-a prins cu o mână de încheietura celeilalte, şi-a înclinat capul, a îngenuncheat pe covor înaintea Dumnezeului său şi a atins pământul cu fruntea. Dar abluţiunea rituală nu a făcut-o, fiindcă într-o expediţie de război nu-i destulă apă pentru toţi oamenii. De mai multe ori a atins pământul cu fruntea. Toată oştirea sa, de la malul mării până la Cornul de Aur, a îngenuncheat şi şi-a plecat capul în acelaşi ritm cu sultanul. La două mii de paşi de zidurile oraşului, ca un imens covor viu care a acoperit pământul până departe, unde privirea nici nu ajunge.
Ca răspuns, toate clopotele din bisericile şi mănăstirile Constantinopolului au început să bată. Clopotele şi toaca au primenit speranţa din inimile locuitorilor oraşului şi, în acelaşi timp, i-au tulburat sarcastic în rugăciunea lor pe turci.
După ce a recitat câteva versete din Coran, Mehmet a ridicat braţul şi a declarat că asediul începe. Cei care erau în preajmă-i au auzit vorbele lui şi le-au repetat urlându-le celorlalţi, iar urletul a trecut de la un rând la altul, asemenea vuietului mării în timp de furtună, până ce a împrejmuit oraşul. Asediul a început, au strigat turcii, şi, în acelaşi timp, toată oastea a alergat spre zidurile oraşului, ca şi cum ar fi avut intenţia să înceapă asaltul. Ca nişte valuri puternice, cu gurile deschise, cu feţele pătimaşe, aşa se vedeau de la înălţimea zidurilor de apărare. Era un spectacol înspăimântător, şi grecii, neobişnuiţi cu astfel de primejdii, au tresărit şi au dat să fugă, în timp ce latinii au întins corzile arcurilor şi şi-au tras săbiile din teacă.
Turcii s-au oprit în ordine la o mie de paşi de ziduri, în faţa purtătorilor de tunuri. Unii s-au apucat să sape un şanţ, în timp ce alţii aduceau pietre şi fixau ţăruşi ca să întărească terenul. Doar câţiva ieniceri au alergat până în apropierea marelui şanţ de apărare a oraşului şi i-au provocat pe greci să lupte cu ei. Ofiţerii gărzii imperiale au cerut degrabă permisiune împăratului să le arate turcilor cât sunt ei de iscusiţi în mânuirea armelor. Chiar şi printre mercenarii lui Giustiniani s-au găsit câţiva care ardeau de dorinţă să-şi încerce spadele grele, pe care le foloseau cu amândouă mâinile, împotriva iataganelor scurte ale turcilor. Dar Giustiniani n-a fost de acord cu această vitejie inutilă.
― Vremea turnirurilor a apus de mult, a spus el. Nu foloseşte la nimic dacă cei mai buni ostaşi îşi pun viaţa în pericol pentru o absurdă întrecere de onoare. Eu am fost chemat aici pentru război, nu pentru joacă.
Apoi, cu răceală în glas, le-a ordonat celor mai abili mânuitori ai culevrinelor şi arbaletelor să tragă o zburătură. Patru ieniceri au căzut străpunşi de săgeţi şi de sfărâmătura de plumb. Ceilalţi, revoltaţi de acest mod nedemn de a lupta, au început să facă spume la gură de furie şi să-i înjure pe greci şi pe latini. Şi i-au numit ei netrebnici şi laşi, neînstare să lupte decât din spatele zidurilor împotriva bărbaţilor curajoşi. Dar după ce încă doi dintre ei au fost omorâţi, au devenit mai înţelepţi şi, fără să mai spună o vorbă, au ridicat trupurile celor ucişi şi au încercat să le care. De pe ziduri, arcaşii au continuat să tragă şi încă mulţi au căzut. Dar întruna veneau alţi ieniceri, care cărau trupurile celor răniţi şi ucişi, fără să le fie teamă nici de săgeţi, nici de gloanţe. Până la urmă, nu a mai rămas nici un cadavru în apropierea şanţului. Doar câteva pete de sânge atestau cele petrecute.
În timp ce turcii se agitau, săpau pământul şi-şi construiau fortificaţii, Giustiniani a umblat călare de-a lungul zidului pentru a-şi face o idee despre numărul turcilor; în jurul cortului sultanului, în dreptul Porţii Sfântului Roman, sunt douăsprezece mii de turci, asta o ştim. Cavaleria regulată are cam acelaşi număr de spahii; în mare, Giustiniani a estimat că trupele organizate, foarte bine înarmate şi parţial dotate cu cuirase de protecţie numărau cel mult o sută de mii de oameni. Trupele neregulate ajungeau cam la aceeaşi cifră. Sunt oameni săraci, pe care sultanul i-a înrolat în armată cu forţa, sau care au venit de bunăvoie, atraşi de chemarea la războiul sfânt. Zdrenţăroşi înarmaţi fie cu iatagane, fie cu praştii, care se apără doar cu un mic scut de lemn căptuşit cu piele. Doar un sfert din armata sultanului poartă cuirase de piele umplute cu câlţi de bumbac.
Numărul turcilor este înspăimântător de mare, dar Giustiniani afirmă că valoarea combativă a auxiliarilor este neimportantă. Nu părea câtuşi de puţin descurajat după ce şi-a încheiat rondul. Se întreba însă nedumerit unde este faimoasa artilerie a sultanului. Pentru a-i încuraja pe apărătorii oraşului, după ce a discutat cu Aloisio Diedo, împăratul Constantin a dat ordin echipajului galerelor veneţiene să defileze cu drapelele desfăşurate de-a lungul zidului exterior, din port până la Turnul de Marmură. Au mărşăluit cântând din fluiere şi bătând din tobe, iar banierele cu leul Sfântului Marcu fâlfâiau semeţe în bătaia vântului. Parada a fost eficientă, fiindcă sultanul a ştiut astfel că de acum înainte se afla în război şi cu Veneţia.
Dar abia spre seară am înţeles cu ce preţ a obţinut împăratul acest lucru de la veneţieni. Pentru că, însoţit de garda sa, el a părăsit Palatul Blahernelor şi s-a stabilit ca rezervă a lui Giustiniani în centrul zidurilor, faţă în faţă cu cortul sultanului. Palatul evacuat a fost ocupat în mare grabă de bailul Veneţiei şi de oamenii săi, cât şi de negustorii care se angajaseră de bunăvoie în luptă, în lumina crepusculului, leul Sfântului Marcu a fost înălţat pe acoperişul palatului, alături de baniera imperială de purpură. Astfel, tot teritoriul fortificat al Blahernelor a căzut în mâinile veneţienilor. Dacă oraşul va reuşi să se apere şi dacă asediul va fi ridicat prin înfrângerea sultanului, ocuparea palatului imperial ar putea prea bine căpăta o sinistră importanţă strategică. Nici nu-i de mirare că veneţienii au acceptat bucuroşi să sape o galerie subterană, pentru a apăra o parte a zidului Blahernelor. Fără îndoială, toate acestea le-au hotărât în secret împreună cu împăratul. Cele mai puternice corăbii veneţiene domină portul, garnizoana veneţiană s-a mutat la Blaherne. La fel cum şi-au însuşit diferitele fortăreţe, pe care le-au luat mai întâi sub protecţie, ca nu cumva să fie cucerite de genovezi.
În orice caz, Giustiniani şi oamenii lui înarmaţi cu barde au un loc de onoare în faţa ienicerilor, de o parte şi de alta a Porţii Sfântului Roman; între această poartă şi Poarta Harisiană au fost plasaţi trei mii de oameni din elită, chiar dacă locul nu măsoară decât a cincea parte din lungimea totală a zidului de apărare. Numai că sultanul şi ienicerii săi sunt concentraţi în dreptul acesta, de cealaltă parte, bineînţeles.
Câţi apărători are oraşul? Doar împăratul şi Giustiniani o ştiu. Dar, explicându-mi că va lua oameni de la Poarta Sfântului Roman dacă va fi nevoie să întărească eventualele zone ameninţate, Giustiniani mi-a mărturisit din greşeală că jumătate din forţele sale sunt plasate între Poarta Sfântului Roman şi Poarta Harisiană. Am înţeles că, dacă-i punem la socoteală şi pe călugări şi pe artizani, apărarea oraşului nu are mai mult de şase mii de oameni. Mi se pare de necrezut. Sunt două mii de marinari veneţieni, dar, din păcate, o bună parte dintre ei trebuie să rămână pe corăbii, pentru a supraveghea lanţul şi portul. Cred că noi, cei de pe ziduri, suntem zece mii de bărbaţi. E drept că printre noi se află o parte dintre cei şase sute ai lui Giustiniani, în plus, o mie sunt echipaţi cu cuirase.
Să zicem că am fi zece mii împotriva a două sute de mii. Dar tunurile sultanului nu au sosit, nici corăbii turceşti nu se văd încă.
În schimb, seara, s-au auzit, dinspre Selymbria, bubuituri izolate, asemenea tunetelor, deşi cerul a fost senin. Deasupra insulelor albastre ale Mării Marmara se ridică o imensă coloană de fum negru.

7 aprilie 1453
În timpul nopţii, trupurile apărătorilor Selymbriei, despuiate şi mutilate, au fost trase în ţeapă în faţa porţii cu acelaşi nume. Patruzeci de credincioşi, patruzeci de cadavre.
De la Pera am auzit că timp de două zile flota sultanului a încercat să ridice asediul ultimei fortăreţe de pe insulele Mării Marmara. Ieri, comandantul flotei turceşti a împrejmuit-o cu o imensă cantitate de lemn şi i-a dat foc. Apărătorii fortăreţei au ars de vii.
Grecii ştiu să moară apărând nefericitele resturi ale unei împărăţii în agonie.
În Orient ― barbarii, în Occident ― barbarii. La hotarele celor două lumi luptă ultimul oraş al lui Hristos.
Fără nici o speranţă. Nici măcar pentru glorie. Trupuri goale, mutilate şi trase în ţeapă, în jurul cărora roiesc muştele.
Acoperit cu zale de fier din cap până în picioare, mai înalt decât toţi ceilalţi, râde Giustiniani, cu faţa umflată şi ochii lui necruţători. L-am urât astăzi, după ce am văzut cadavrele mutilate ale apărătorilor Selymbriei.
Fără nici o speranţă, fără viitor. Şi dacă l-am învinge pe sultan, Constantinopolul nu va mai fi decât un cadavru viu în mâinile barbarilor latini.
Sângele grec clocoteşte în mine. Cum nu-mi mai pot dori un regat pe pământ, îmi doresc unul veşnic, nepieritor. Realitatea lui Dumnezeu în locul realităţii existenţei.
Astă-seară am fost la Mănăstirea Hora şi m-am rugat. Am îngenuncheat în faţa icoanei făcătoare de minuni, alături de greci, fraţii mei. Eram înconjurat de lumina aurului din jurul imaginilor mozaicurilor de pe pereţi. Dumnezeul meu, credinţa mea cea dintru început, adevărată, ruga mea, liturghia mea, vibraţia limpede a deşteptării mele... A fost ca şi cum, în sfârşit, m-aş fi cufundat la sânul protector al mamei mele fără a face nici un efort. De ce îmi este jenă? De ce mă îndoiesc? De ce car zadarnic în pieptu-mi o inimă de latin?
Sunt gata să mor pentru credinţa mea, pentru sângele meu, pentru Hristos.
Trupurile trase în ţeapă ale grecilor din Selymbria au deşteptat în mine dorinţa de a mă cunoaşte.
Toată viaţa am urât fanatismul şi intoleranţa. Am fugit de aceste orori ale lumii. Iar acum, de patimă este plină inima mea, ca de o văpaie clară.

9 aprilie 1453
După o duminică liniştită, nouă galere mari au ambosat în apropierea lanţului, gata de apărare. Flota turcilor este aşteptată.
Au sosit marile tunuri de bronz ale turcilor, trase de lungi coloane de boi şi au fost aşezate în poziţie de atac.
În spatele liniilor de atac ale turcilor se ridică nori de praf de la vite şi mugetele lor se aud şi dincolo de ziduri, în oraş.
Apărarea este organizată. Fiecare îşi cunoaşte locul şi ştie ce are de făcut, împăratul Constantin a făcut toată ziua ocolul zidului şi a vorbit cu fiecare comandant, i-a încurajat pe greci şi le-a făcut noi promisiuni latinilor.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:29 PM | message # 23
11 aprilie 1453
Sultanul a dat poruncă să fie aşezate tunurile mici şi bombardele de-a lungul întregului zid. Marile tunuri sunt concentrate în faţa următoarelor porţi: Poarta Sfântului Roman, Poarta Harisiană şi Poarta Caligariană din apropierea Palatului Blahernelor, acolo unde zidurile sunt cele mai solide, dar unde şanţul mare nu există. Mai există, de asemenea, trei tunuri mari în faţa Porţii Selymbria.
Sunt atât de aproape tunurile de ziduri încât, dacă ai ochi buni, poţi distinge trăsăturile feţelor artileriştilor. Pentru moment, ei sunt ocupaţi cu instalarea tunurilor pe socluri solide construite din bârne şi blocuri de piatră. Sute de oameni îndeplinesc această muncă. Tunurile zac pe pământ ca nişte animale mari, inofensive, dar când compari gurile lor larg căscate cu mărimea oamenilor care lucrează în jurul lor, îţi poţi face o idee despre calibrul lor înspăimântător. Cât despre proiectilele sferice de piatră, aşezate grămadă în apropiere, fiecare depăşeşte înălţimea genunchiului unui bărbat.
Şi tunurile sunt protejate de şanţuri, care au îndărătul lor întărituri de pământ şi palisade joase de lemn. Nici un latin n-a mai văzut în viaţa lui tunuri atât de mari. Astfel de tunuri devorează corăbii încărcate de pulbere şi omoară sute de artilerişti, a afirmat Giustiniani pentru a întări moralul oamenilor lui.
Cel mai mare tun, celebrul tun al lui Orban, turnat la Adrianopol, despre care s-a vorbit atât, a fost aşezat în faţa Porţii Caligariene, unde zidul este cel mai solid. Bineînţeles, sultanul îşi imaginează că nici un zid al oraşului nu va rezista. Giustiniani era curios să vadă acest tun şi, fiindcă mi-a permis să-l însoţesc, am plecat împreună spre Blaherne. De fapt, el voia să vadă şi cum s-au adaptat veneţienii cu Blahernele şi cu Poarta Harisiană, de unde porneşte drumul spre Adrianopol.
Acolo, mulţi oameni îşi părăsiseră postul şi, strânşi pe zid, priveau uimiţi monstrul. Şi constantinopolitanii se căţăraseră pe acoperişurile palatelor şi în vârful turnurilor ca să-l vadă.
Cu un surâs generos, Giustiniani a spus:
― Eu nu cred că din toată mulţimea asta de gură-cască va mai fi vreunul curios să vadă ce se întâmplă după ce turcii vor termina pregătirile şi vor trage primul foc.
Mulţi arătau cu degetul şi pretindeau că l-ar fi zărit pe Orban, înveşmântat cu un caftan de onoare, purtând pe cap un turban de mare maestru al artileriştilor. Şi, deodată, toţi grecii au început să-l înjure şi să-l blesteme, iar artileriştii imperiali şi-au încărcat tunurile lor mici şi au tras câteva proiectile pentru a stânjeni montarea uriaşului tun. Dar Giustiniani le-a ordonat să înceteze focul, care nu era nimic altceva decât o risipă inutilă de pulbere. Chiar şi în urma acestor detunături, mulţi greci au avut feţele palide şi şi-au astupat urechile de groază.
Cel mai mare tun al tuturor timpurilor este de două ori mai mare decât cele mai mari tunuri ale sultanului. Doar dacă-l vezi cu ochii tăi vei crede că un om poate construi asemenea tunuri. În orice caz, diametrul proiectilului din piatră ajunge la nivelul centurii unui bărbat.
După ce le-a poruncit oamenilor să se întoarcă la posturile lor, Minotto, bailul Veneţiei, a venit să discute cu Giustiniani. Era împreună cu fiul său, căpitan al unei galere veneţiene ― în ciuda faptului că este foarte tânăr ―, care, din curiozitate, venise să vadă tunul lui Orban. Ni s-a alăturat şi meşterul german Johannes Grant, pe care împăratul l-a angajat în locul lui Orban. Lui îi plăteşte acum Constantin aurul pe care odinioară i-l refuzase lui Orban. Este prima oară când l-am întâlnit pe acest om deosebit, despre al cărui talent şi inteligenţă am auzit de atâtea ori vor-bindu-se. Este un bărbat în puterea vârstei, cu barbă neagră, cu fruntea încreţită de gânduri, cu o privire mobilă şi pătrunzătoare. A fost vizibil mulţumit după ce i-am adresat câteva vorbe în limba germană. El însuşi vorbeşte foarte bine limba latină şi se exprimă curgător în limba greacă.
― Tunul acesta, a rostit el privind către teribilul tun, este o minune a artei turnării bronzului. A depăşit limitele posibilului. Forţa omului nu este în stare să stăpânească un tun mai mare decât acesta. Drept să spun, dacă n-aş fi auzit că a fost deja încercat la Adrianopol, m-aş fi îndoit că ar putea rezista la presiunea pulberii şi a proiectilului. Nici pentru o sută de ducaţi n-aş consimţi să stau prin preajma lui în timpul detunăturii.
― Eu n-am avut încotro, a spus Giustiniani. A trebuit să aleg Poarta Sfântului Roman, fiindcă toţi ceilalţi s-au cam temut de ea. Dar cred că n-am pierdut nimic. Fiind eu generos din fire, nu râvnesc câtuşi de puţin la fericirea pe care o încearcă veneţienii când contemplă tunul acesta.
― Mă întreb, a spus oarecum jenat bailul Veneţiei, cum îi vom putea sili noi pe oameni să rămână pe ziduri sau în turnuri când monstrul ăsta va începe să tragă. Suntem doar voluntari în luptă, negustori de meserie, şi, har Domnului, mulţi dintre noi suntem destul de graşi. Eu însumi sunt un bărbat gras, abia de pot respira când urc pe zid şi simt înţepături în inimă.
Dar Giustiniani i-a spus bailului:
― Orice plăcere se plăteşte. Uite, dacă vrei, eu aş schimba, fără nici o ezitare, nu prea confortabilul meu pat din turnul Porţii Sfântului Roman cu patul împăratului din Palatul Blahernelor. Să schimbăm atunci sectoarele de apărare! Crede-mă, eu n-am nimic împotrivă.
Înroşindu-se, bailul Veneţiei s-a uitat cu răutate spre Giustiniani, a măsurat apoi din ochi grosimea zidurilor şi i-a spus scurt:
― Îţi arde de glumă!
De la Palatul Porfirogenezei până la Kyneghion, alături de baniera imperială de purpură, în vârful turnurilor flutura flamura Veneţiei cu leul Sfântului Marcu.
Pufnind în râs, Johannes Grant a spus:
― Specialiştii împăratului au calculat şi au demonstrat matematic că este imposibil de turnat un tun cu asemenea dimensiuni. Admiţând totuşi că poate fi turnat, din calcule rezultă că nu are cum să reziste la presiune după ce pulberea se aprinde. Admiţând că ar rezista, alt calcul demonstrează că proiectilul va cădea la doi paşi de gura tunului. Calculele sunt ireproşabile, eu însumi am participat la elaborarea lor. Aşa că, începând de mâine dimineaţă, îmi voi lua o carte, care să-mi servească drept scut, şi mă voi aşeza pe zid, în faţa tunului.
Tinerii ofiţeri veneţieni care erau în jurul nostru au păstrat tot timpul o tăcere respectuoasă, dar când au văzut că bailul Veneţiei ezită în faţa genovezului, mândria lor a fost atinsă. Aşa că unii au strigat:
― Împăratul a avut încredere în noi. Pentru slava lui Dumnezeu, în numele Sfântului Duh şi pentru binecuvântarea întregii creştinătăţi, vom apăra Blahernele şi nu vom ceda, chiar de s-ar nărui şi zidul sub noi! Aşa că nu-ţi face griji, comandantule!
Giustiniani li s-a adresat atunci serios:
― E drept că tunul este de două ori mai mare decât celelalte tunuri mari, dar şi zidul Blahernelor e de două ori mai puternic decât celelalte ziduri. Nu-i de glumit nici cu cele patru tunuri din faţa Porţii Sfântului Roman, care sunt mai mari decât oricare tun mare pe care l-am văzut până acum. Să facem fiecare cum putem mai bine ca să apărăm oraşul întru slava lui Dumnezeu! Mai mult decât atât nu se poate.
După acest schimb de vorbe, Giustiniani m-a luat deoparte şi mi-a spus:
― Jean Ange, prietene, nimeni nu poate şti ce se va întâmpla mâine, fiindcă, până acum, nimeni nu a mai văzut un astfel de tun. Chiar dacă eu nu sunt convins, poate că sunt de ajuns doar câteva ghiulele pentru a se face o spărtură importantă în zid. Rămâi aici, pentru a supraveghea monstrul, şi, dacă veneţienii te vor accepta, instalează-te în tihnă la Blaherne! Până ce nu vom fi văzut cu ochii noştri ce este în stare să distrugă acest monstru de tun, aş dori să am aici un om de încredere.
Johannes Grant m-a luat cu afecţiune sub protecţia sa, fiindcă, atât pentru greci, cât şi pentru latini, amândoi suntem doar nişte străini. Este un bărbat liniştit, care vorbeşte întotdeauna ironic; în apropiere de Poarta Caligariană, el mi-a arătat atelierele pustii, unde câţiva pantofari bătrâni, tremurând de teamă, confecţionau încălţăminte pentru soldaţi. Toţi bărbaţii tineri, chiar şi ucenicii, erau pe ziduri. M-a condus, de asemenea, prin coridoarele şi sălile palatului, unde negustorii şi voluntarii veneţieni se şi instalaseră împreună cu mărfurile şi bunurile lor. Bailul Minotto folosea camera împăratului şi-şi petrecea noaptea pe perne de purpură, în patul împodobit cu vulturul bicefal. Veneţienii îşi aduseseră cu ei servitorii şi un număr impresionant de femei. Femeile se certau întruna cu servitorii greci ai împăratului, cărora nu le înţelegeau limba.
Încălzirea palatului se face prin canale aflate sub pardoseală, prin care pătrunde aerul cald. Pentru încălzire, sunt consumate cantităţi extraordinar de mari de lemne, de aceea, o dată cu venirea primăverii, împăratul a interzis încălzirea, chiar dacă nopţile sunt încă reci. Trebuie păstrată toată rezerva de lemne pentru cuptoarele brutăriilor şi pentru eventualele reparaţii, dacă turcii reuşesc să facă spărturi în zid.
Când s-a lăsat înserarea, ca să se încălzească, veneţienii au aprins un foc mare de lemne pe marmura netedă a sălii de recepţie. Marmura a crăpat şi fumul a înnegrit frumoasele mozaicuri ale plafonului.


12 aprilie 1453
M-am deşteptat în zori. Azi-noapte nimeni n-a dormit bine. Grecii s-au rugat, iar latinii au băut prea mult vin şi au vărsat pe dalele de marmură de pe coridoarele palatului imperial. Până am ieşit afară din palat, am tot alunecat pe bălţi păstoase.
Din spatele Bosforului, soarele s-a ridicat mai strălucitor ca niciodată, aurind dealurile Asiei. Un vânt uşor adia dinspre Marea Marmara, banierele fluturau pe turnuri.
I-am privit de pe ziduri pe artileriştii turci ai marelui tun în timp ce-şi făceau rugăciunea. Şi gândurile mele au încercat să urmărească gândurile lui Mehmet. Cred că nici el n-a dormit noaptea trecută. Dacă tot oraşul este persecutat de aşteptare, de ce nu i-ar fi şi lui inima frământată?
Dar orele dimineţii au început să se risipească şi încă nu s-a întâmplat nimic. Apoi, din gură în gură, de-a lungul zidului, a ajuns până la Blaherne vestea că flota turcilor se apropie de Constantinopol. Se spunea că marea este acoperită de sutele de vele ale corăbiilor, în port au bătut clopotele de alarmă de pe fiecare galeră şi zgomotul lor a fost auzit până la Blaherne.
Apoi, pe dealul din faţă, l-am văzut pe sultan călărind pe un cal alb ca neaua, înconjurat de suita sa de ofiţeri superiori şi de ceauşii înveşmântaţi în verde. Cozile de cal de pe bastoanele paşilor şi vizirilor fluturau. După ce a descălecat, prudent, sultanul s-a oprit la cinci sute de paşi de tun. Iar caii au fost duşi departe. Când a văzut că artileriştii, care roiseră toată dimineaţa în jurul tunului, o iau la goană, şi că în apropierea tunului nu a rămas decât un sclav pe jumătate dezbrăcat, care ţinea în mâini prăjină la capătul căreia fumega un şomoiog de câlţi, bailul Minotto a intrat în panică şi le-a poruncit oamenilor să coboare le pe zid şi din turn. Nici cei mai viteji nu au rezistat tentaţiei acestui ordin neaşteptat. Toţi au luat-o de îndată la goană ca o turmă de oi.
Apoi, după ce fitilul a fost aprins şi a fost slobozită prima ghiulea, detunătura a fost mai puternică decât cel mai puternic tunet. Zidul a fost zguduit ca la un cutremur de pământ. Mi-am pierdut echilibrul şi am căzut, la fel cum au căzut mulţi alţii. Acoperit de un imens nor negru, tunul nu s-a mai zărit. Mai târziu, în cursul zilei, am aflat că în casele din vecinătate vasele au căzut de pe mese şi apa din ciuture a dat pe din afară. Până şi corăbiile din port s-au clătinat.
După ce vântul a împrăştiat norul de fum şi praful, i-am văzut pe artileriştii turci în apropierea zidului, aplecaţi, pentru a constata efectele loviturii. I-am văzut eu strigând şi gesticulând, dar n-am auzit nici un sunet, fiindcă, un timp oarecare, am fost surd din pricina detunăturii. Am strigat eu însumi la grecii şi veneţienii din preajmă, dar nimeni nu m-a auzit. A trebuit să iau arcul în braţe pentru a-i incita să-şi folosescă armele. Dar, năuciţi de pe urma detunăturii, arcaşii care au tras şi-au risipit săgeţile de pomană, şi nici unul dintre turci nu a fost atins. Erau atât de absorbiţi de discuţia lor artileriştii şi grozav de înflăcăraţi, încât se limitau să privească distraţi săgeţile care cădeau pe lângă ei, fără să le treacă prin minte să fugă. Îşi ridicau braţele şi priveau înspre tun ca şi cum nu ar fi fost mulţumiţi de rezultatul acestei prime detunături.
În ciuda impresionantei lui greutăţi, proiectilul se sfărâmase în mii de bucăţi şi săpase în zid doar o spărtură de dimensiunea unei mici încăperi. Fundaţia zidului nu a fost clintită câtuşi de puţin.
Apoi, în apropierea tunului, l-am văzut chiar pe meşterul Orban învârtindu-şi cravaşa de comandant şi urlându-şi poruncile. Artileriştii servanţi au acoperit tunul cu pături groase de lână, pentru a evita o răcire prea rapidă a bronzului şi au turnat în gura imensă ulei, pentru uşurarea stării de zbucium a metalului după teribilul efort al detunăturii.
Mai departe de noi, în apropierea Porţii Harisiene şi a Porţii Sfântului Roman s-au auzit mai apoi detunături înspăimântătoare. Am văzut fulgerările luminoase şi norii negri ce s-au ridicat din partea aceea, dar bubuiturile le-am perceput ca pe nişte zgomote surde, din cauză că-mi simţeam urechile înfundate.
În timpul detunăturii, doar sultanul Mehmet a rămas în picioare. Toată suita lui de ofiţeri şi de ceauşi se aruncase cu burta la pământ. Nemişcat, a contemplat zidurile, în timp ce ofiţerii îşi scuturau iarba şi pământul de pe veşminte. Această indiferenţă simulată, pe care a exersat-o îndelung, este unul din modurile lui de a-şi ascunde o puternică stare de agitaţie interioară; îşi va fi imaginat el oare că puternicul tun al lui Orban va putea nărui un zid gros de douăzeci de picioare chiar de la prima lovitură?
După ce tunul mare a fost acoperit, Orban a dat ordin să se tragă cu cele două tunuri ce se aflau de o parte şi de alta. În ciuda calibrului lor impresionant, cele două tunuri parcă erau doi purceluşi tineri pe lângă o scroafă. Artileriştii nu s-au depărtat în momentul detunăturii.
De la puternica lumină care a urmat, câteva clipe n-am mai văzut nimic. Şi de data aceasta s-au ridicat nori groşi de praf, care i-au ascuns pe artilerişti. Proiectilele au lovit zidul aproape în acelaşi loc ca şi primul proiectil. Zidul a tremurat sub efectul celor două lovituri simultane şi un veneţian a fost rănit de bucăţile de piatră ce zburau. Dar distrugerea n-a fost atât de mare pe cât ne-am temut noi. Zidul Blahernelor a trecut cu bine de această probă a focului. Uşurat, bailul Minotto a izbucnit în râs şi s-a adresat astfel oamenilor săi:
― Pe Sfântul Duh! Nu vă mai fie teamă! N-are decât să tragă şi o duzină de ghiulele pe zi sultanul, tot aia-i, nu reuşesc ele să dărâme zidul! Curaj!
Şi în timp ce turcii îşi îngrijeau tunurile ca pe nişte animale bolnave, Johannes Grant a dat ordin tuturor apărătorilor să se apuce de treabă. Ştiind în acest moment cum sunt orientate de-a lungul zidurilor tunurile turcilor, a dispus să fie amplasaţi imenşi saci de piele plini cu lână, bumbac şi fân, pentru a proteja cavităţile făcute de proiectile. Era optimist şi credea că în timpul nopţii stricăciunile vor putea fi reparate.
De undeva, de departe, s-au auzit alte bubuituri şi am simţit din nou sub picioare zidul tremurând. Cele o sută de tunuri cu ţevi lungi ale sultanului au început să tragă, iar bombardele să-şi lanseze ghiulele de piatră. Multe proiectile au căzut în oraş, fiindcă servanţii nu reuşiseră să dozeze convenabil cantitatea de pulbere şi nici să dea afetului înclinaţia corespunzătoare. Apoi văzduhul s-a umplut de un vuiet continuu. Bătând în tobe, lovind talerele de aramă ale cimbalelor şi răcnind cât îi ţinea gura numele lui Allah, detaşamentele de turci au ajuns la şanţul de apărare. Până la urmă, s-au acomodat şi apărătorii de pe ziduri cu zgomotele şi au început să ţintească mai bine, aşa că din ce în ce mai mulţi turci au fost ucişi.
Mai târziu, am plecat pe jos de-a lungul zidurilor spre Poarta Sfântului Roman, ca să-l informez pe Giustiniani că, pentru moment, n-are rost să ne temem de tunul mare. Din când în când, în dreptul merloanelor, a trebuit să alerg pentru a evita săgeţile sau proiectilele de piatră.
Pe ziduri, între Palatul Porfirogenezei şi Poarta Harisiană nimănui nu-i venea să râdă. Încă de la primele lovituri pe care cele patru tunuri mari, concentrate în faţa zidului, le-au tras, se năruise o bună bucată de parapet şi fuseseră zdrobiţi trei oameni. Alţi zece au fost răniţi de cioburile din piatră. Ca să ajungă în oraş pentru îngrijirea rănilor, răniţii au fost scoşi prin poarta de atac a marelui zid. Pe zid erau bălţi de sânge, iar apărătorii priveau neliniştiţi din spatele ferăstruicilor strâmte ale turnurilor, sau pieziş, din dreptul crenelurilor, cum îşi reîncărcau turcii tunurile. Mai înainte de a fi introdus proiectilul în gura tunului, în faţa încărcăturii de pulbere este împins un cilindru din lemn, apoi se etanşează cu argilă fantele dintre cilindru şi pereţii interiori ai gurii tunului.
Această porţiune de zid este apărată de trei fraţi al căror nume este Guacchardi, tineri condotieri de origine veneţiană. Ei înşişi şi-au angajat oamenii şi s-au oferit să-i slujească împăratului. Treceau de la un om la altul şi-l încurajau pe fiecare bătându-l prieteneşte pe umăr şi asigurându-l că lucrurile se vor desfăşura bine. Au fost curioşi să afle cum au suportat zidurile Blahernelor lovitura trasă de tunul mare, aşa că am mai sporovăit cu ei, aşteptând să văd cu ochii mei efectele următoarei detunături pe care turcii o pregăteau; în turnul lor de comandă, pe care-l împodobiseră cu covoare preţioase, tapiserii şi perne moi cusute cu fir de aur, împrumutate de la Palatul Blahernelor, ei mi-au oferit vin.
Mi-au povestit, cu detalii bogate, aventurile lor sentimentale cu grecoaicele din Constantinopol şi m-au întrebat despre moravurile turcoaicelor. Nici unul dintre ei nu are încă treizeci de ani. Sunt doar nişte aventurieri, interesaţi în exclusivitate de glorie şi de bogăţii. Nepăsători, sunt gata în orice moment să se arate în faţa lui Dumnezeu cu capul ameţit de vin, cu inima plină de amintirea femeilor cu care s-au iubit. Departe de mine gândul de a-i dezaproba şi judeca. Dimpotrivă, în compania lor, i-am invidiat un pic pentru tinereţea lor înflăcărată, pe care nici o filozofie nu a întunecat-o.
Turcii au schimbat înclinaţia retrăgând câteva pene de lemn de sub tunuri şi strângând din nou corzile de ancorare, pentru ca proiectilele să lovească partea de jos a zidului. Când au văzut că somoioagele sunt deja aprinse, oamenii de pe zid au început să ţipe, iar cei trei fraţi au aruncat în mare grabă zarurile pentru a stabili căruia dintre ei îi va reveni onoarea de a merge pe ziduri în bătaia tunurilor pentru a-i încuraja pe apărători. Apoi, cel mai tânăr Guacchardi, ale cărui zaruri au căzut amândouă cu cifra şase în sus, plin de entuziasm, cu ochi strălucitori, ameţit de vin, târându-şi sabia, a ieşit să-şi facă rondul pe metereze. S-a aşezat între două merloane şi, agitându-şi braţele cuirasate cu fier, a urlat spre turci, în limba lor, nişte înjurături atât de spurcate, încât mie mi-a fost ruşine pentru el. Dar când şomoioagele aprinse nu s-au mai văzut, s-a retras la adăpost.
Trei tunuri au tras aproape în acelaşi timp, detunăturile au fost asurzitoare şi zidul a fremătat sub picioarele noastre. După ce fumul şi praful s-au risipit, l-am putut vedea pe tânărul Guacchardi nevătămat, sprijinit semeţ pe picioarele larg desfăcute. Dar proiectilele distruseseră marginea şanţului de apărare şi detaşaseră bucăţi groase din zid. Este evident că, după un anumit timp, loviturile repetate ale tunurilor provoacă stricăciuni teribile şi macină încet, dar sigur, zidurile de apărare.
Dinspre tunuri se auzeau vaiete; în timpul detunăturii, odgoanele cu care era susţinut tunul din stânga se rupseseră şi tunul se răsturnase, strivind câţiva artilerişti. Buştenii şi blocurile de piatră pe care se sprijinise tunul se prăbuşiseră. Fără a se nelinişti de soarta celor striviţi, servanţii au îngrijit tunul, l-au acoperit cu pături, ca să împiedice răcirea bruscă a metalului, şi i-au turnat în gura larg deschisă ulei de măsline. Tunurile sunt mai preţioase decât viaţa oamenilor.
Continuându-mi periplul pe ziduri, am avut impresia că în tabăra turcească domnea o confuzie mult mai mare decât printre apărătorii oraşului. Detunăturile puternice speriaseră vitele, care alergau ridicând nori de praf în urma lor şi scoteau mugete înfricoşate. Am văzut cai înnebuniţi, care o luaseră razna pe câmp şi galopau orbeşte, strivindu-i pe cei ce nu reuşeau să se dea la o parte. Am mai văzut o cămilă furioasă alergând pe câmpul gol dintre fortificaţia turcească şi zidurile oraşului; în urma ei fugea un păstor care voia s-o oprească, dar animalul furios s-a întors pe neaşteptate, l-a răsturnat, a îngenuncheat şi l-a strivit cu pieptul. Şi în tot timpul acesta, tunurile mici îşi continuau focul, iar pedestraşii care se apropiaseră de şanţul de apărare, încurajaţi de zgomotul asurzitor al tobelor, trompetelor şi cimbalelor, îşi încordau arcurile şi trăgeau săgeţi înspre apărătorii zidului, protejaţi de parapet. Dar oamenii blindaţi cu fier ai lui Giustiniani nici nu se oboseau să se ferească de săgeţile care se rupeau de cuirasele şi scuturile lor.
În momentul când am ajuns eu în dreptul sectorului apărat de Giustiniani, tunurile mari ale turcilor din faţa Porţii Sfântului taman trăgeau. Creasta zidului s-a prăbuşit în faţa mea şi bucăţi de piatră au zburat în văzduh. Am început să tuşesc, gura mi s-a umplut de praf şi de var, abia mai puteam respira. Un fum puturos mi-a înnegrit mâinile şi faţa. În jurul meu auzeam gemetele şi înjurăturile latinilor, dar şi cucernicele implorări de ajutor adresate în limba greacă Sfintei Fecioare. Un lucrător care căra pietre pe zid s-a prăbuşit lângă picioarele mele. Sângele ţâşnea din şoldul lui terciuit. Mai înainte de a-şi da sufletul, a apucat să rostească:
― Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!
L-am văzut pe Giustiniani când se apropia în goană să vadă stricăciunile cauzate de ultimul bombardament al turcilor. A deschis cu un pumn viziera căştii; în ochii lui bulbucaţi de taur strălucea flacăra verde a patimii. M-a privit ca şi cum nu m-ar fi cunoscut şi a strigat:
― Bătălia a început! Spune-mi, oare ai mai văzut vreodată o zi mai minunată ca aceasta?
A inspirat adânc mirosul pulberii şi a sângelui cald. A inspirat atât de puternic, încât cuirasa de tablă s-a bombat în dreptul pieptului. Nu mai era comandantul cumpătat şi nepăsător pe care-l cunoşteam. Ca şi cum abia acum intrase în elementul lui cel mai natural şi trupul său recunoştea bucuria suferinţei în vuietul şi zgomotul ameţitor din jur.
Zidul s-a clătinat sub noi, o detunătură a cutremurat văzduhul, nori cenuşii de praf ne-au întunecat vederea. Marele tun din faţa Porţii Caligariene a tras pentru a doua oară. De după norii de praf şi de fum, soarele era roşu ca un disc de foc. După poziţia soarelui am înţeles că a fost nevoie de două ore pentru a se putea pregăti a doua lovitură cu vestitul tun.
― Probabil ai aflat, a strigat Giustiniani, că flota turcilor a sosit. Au fost numărate trei sute de corăbii, dar cele mai multe sunt nave de transport, iar galerele de război sunt mai mici şi mai uşoare în comparaţie cu cele ale latinilor. Veneţienii le-au aşteptat în apropierea lanţului, dar flota a navigat de-a lungul Perei şi a ancorat pe malul Bosforului în Portul Celor Două Coloane.
Şi a mai spus izbucnind în râs:
― Ce nerăbdător este sufletul omului! Am aşteptat cu nerăbdare acest asediu. Ce puţin a însemnat toată experienţa pe care o am când au început să răpăie tobele şi să vuiască văzduhul de detunăturile tunurilor. Pentru o clipă, am crezut că sultanul va ataca simultan atât pe mare, cât şi pe uscat. Dar nu, decât să rupă lanţul, a preferat deocamdată să-şi pună flota la adăpost. Pentru că vrea să aibă permanent toate cărţile bune în mână.
Spunea toate aceste grozăvii cu un aer atât de voios, ca şi cum pericolul s-ar fi risipit, chiar dacă, doar după primele două serii de focuri, tunurile mari ale turcilor distruseseră prima linie de fortificaţii şi deterioraseră zidul exterior, care avea de sus până jos spărturi numeroase. Mormăind, Giustiniani i-a chemat pe lucrătorii greci care, îngroziţi, părăsiseră zidul, şi le-a ordonat să ridice cadavrul compatriotului lor. Dar nefericiţii, care stăteau ghemuiţi în parateichion, l-au întrebat dacă le îngăduie să se întoarcă în oraş. Erau nişte lucrători paşnici, care nu fuseseră angajaţi să facă război cu turcii alături de latini.
Până la urmă, doi oameni au prins curaj şi au urcat înapoi pe zid, plecându-şi capetele ca să se ferească de pietre şi de săgeţi. Au îngenuncheat alături de cel mort şi au izbucnit în plâns. Cu mâinile lor murdare, i-au şters praful de pe barbă şi i-au mângâiat cu stângăcie mâinile, ca şi cum, până ce nu le vor fi simţit răceala, s-ar fi îndoit că el era într-adevăr mort. Apoi i-au cerut lui Giustiniani o monedă de argint pentru a transporta cadavrul în oraş.
Giustiniani a blestemat şi mi-a spus:
― Oare pentru astfel de nemernici trebuie eu să apăr lumea creştină?
Sângele meu grec a clocotit de mânie pentru cei doi nefericiţi, care erau îmbrăcaţi în straie murdare şi rupte de lucrători, fără cască sau cuirasă de protecţie. Şi i-am spus lui Giustiniani:
― Dar este oraşul lor! Tu ai făcut legământ că vei apăra această porţiune de zid. Împăratul te plăteşte pentru asta. De aceea, trebuie şi tu să-i plăteşti pe lucrătorii greci, dacă nu vrei să împlineşti acest lucru cu mâinile tale. De fapt, aşa s-a stabilit. Tu însuţi vei fi un nemernic dacă nu-i vei plăti. Ei trebuie să cumpere mâncare pentru familiile lor. Împăratul nu le dă nimic. Pentru aceşti oameni sărmani, o monedă de argint are aceeaşi valoare cât are pentru tine ducatul din Lemnos. Nu eşti mai bun decât ei. Că doar din ambiţie şi dorinţă de bogăţie te-ai vândut Împăratului.
Îmbătat de prima zi a războiului, Giustiniani nu s-a simţit prea mult ofensat. Le-a aruncat un bănuţ de argint lucrătorilor. Ei l-au ridicat în grabă şi au coborât de pe zid purtând cadavrul celui ucis, iar în urma lor picături de sânge au curs pe treptele tocite ale scării.
Mie mi-a spus doar atât:
― Mi-ai stricat tot cheful, Jean Ange! Dar la ce altceva mai bun te poţi aştepta de la un grec?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:29 PM | message # 24
13 aprilie 1453
Ce noapte neliniştită! În oraş, prea multă lume n-a putut să doarmă. La miezul nopţii s-a auzit o nouă detunătură a tunului mare. S-a cutremurat pământul şi o limbă de foc s-a zărit pe cer.
Toată noaptea s-a lucrat pentru a fi umplute spărturile zidului şi au fost acoperite cu saci plini cu lână sau cu fân locurile cele mai ameninţate.
Corăbiile turcilor sunt ancorate în Portul Celor Două Coloane. Au fost descărcate cantităţi impresionante de lemn şi proiectile sferice de piatră pentru asediu. Marile galere veneţiene sunt ancorate în apropierea lanţului. Toată noaptea au vegheat veneţienii şi au făcut ultimele pregătiri pentru a fi gata să apere lanţul în caz de atac.
Fiecare tun mare al turcilor poate să tragă şase focuri pe zi. S-ar părea că zidul Blahernelor din apropierea Porţii Caligariene rezistă cel mai bine, chiar dacă este expus loviturilor monstrului. Veneţienii care locuiesc în palat examinează cu interes icoana Sfintei Fecioare a Blahernelor, care se află în biserica palatului. Au început să-i creadă pe grecii care afirmă că Panaghia făcătoare de minuni protejează zidul Blahernelor.
Încă nu a murit nici un latin. Dar doi s-au ales cu nişte răni îngrozitoare, în schimb, mulţi dintre meşteşugarii şi călugării care s-au înrolat de bunăvoie au fost ucişi apărând zidul, de la Poarta de Aur până la Poarta Rhesiană. În felul acesta, au învăţat ce utile sunt nu prea plăcutele căşti şi că nici chingile cu care sunt strânse cuirasele nu sunt chiar atât de rele.
Lumea a început să se obişnuiască deja cu războiul. Iar ura împotriva turcilor creşte proporţional cu răul pe care-l fac. Femeile şi bătrânii se apropie cu sfială de ziduri, pentru a-şi muia veşmintele în sângele celor morţi, şi-i binecuvântează pe cei căzuţi ca pe nişte martiri ai credinţei.
Omul este o fiinţă docilă. Se poate obişnui cu orice. Chiar şi cu bubuiturile tunului mare, cu zguduiturile, cu vuietul zidului ce se prăbuşeşte. Pântecele încetează să se contracte din cauza spaimei, respiraţia devine normală.
Flota are un observator în turnul din Pera, care poate urmări mişcările corăbiilor turcilor în Bosfor. Şi lanţul este prins de turnul de pe malul Perei; în fiecare zi sosesc în tabăra turcilor genovezi şi evrei din Pera, care vând sau cumpără câte ceva. Ei sunt intermediarii veştilor utile care ajung în oraş. Cam asta este neutralitatea Perei. Dar, în acest moment, sultanul nu le poate spune nimic. Formal, neutralitatea Perei îi este de mai mare folos decât ostilitatea. Iar negustorii Perei fac afaceri bune. Bănuiesc că vor pierde tot ce au câştigat dacă sultanul va cuceri Constantinopolul.
Eu sunt acela care am scris: dacă sultanul va cuceri...? Ce schimbătoare este inima omului! Până ajunge chiar să creadă în ceea ce doreşte. Până acum, toţi sultanii care au asediat
Constantinopolul nu au reuşit să-l cucerească. Aşa este. Numai că ei nu aveau nici tunuri, nici corăbii, iar grecii dominau marea şi strâmtoarea Bosfor era deschisă, în momentul de faţă,
Constantinopolul este prins ca într-o capcană. Doar în promisiunile papei şi ale veneţienilor ne mai este speranţa. Sau într-o schimbare neaşteptată... Să zicem că ungurii i-ar ataca din spate pe turci... Dar aşa ceva nu mai are cum să se întâmple. S-a dus vremea aceea. Tot cerul nopţii pe care aleargă limbi de foc anunţă vremea cea nouă. Vremea tunurilor, a ienicerilor. Vremea sultanului care-i va supune pe oameni, transformându-i în instrumente ale puterii.

14 aprilie 1453
Unul dintre tunurile mari ale turcilor a explodat. Ceea ce a determinat o oarecare domolire a canonadei. Forjorii şi-au instalat forjele în apropierea artileriei şi au întărit tunurile cu cercuri de fier. Orban a improvizat o turnătorie pe un deal, în spatele frontului. Sub cerul întunecat al nopţii străluceşte ca ziua roşul aprins al bronzului şi cositorului topit. Un negustor evreu a povestit că a văzut sute de sclavi şi numeroase gropi de turnare pentru noi tunuri. Vremea este bună şi cerul fără nici un nor. Iar Johannes Grant, meşterul saxon, mi-a spus:
― Dacă grecii n-ar avea nici un păcat, ar putea să se roage să vină ploaia. Doar o picătură de apă de ar cădea pe modelul de turnare, metalul incandescent cu care sunt umplute formele ar crăpa când s-ar solidifica.
E un bărbat ciudat Johannes Grant, un visător care nu-i interesat nici de vin, nici de femei. Specialiştii împăratului au aşezat pe ziduri un mare număr de bombarde şi de catapulte greoaie, cu bătaie scurtă, care vor fi de folos abia când turcii vor începe asaltul. Grant a demonstrat pe bază de desene cum pot fi îmbunătăţite aceste arme, care nu şi-au mai schimbat forma din timpul lui Alexandru cel Mare. Când are puţin timp, obişnuieşte să meargă la biblioteca imperială pentru a descifra manuscrise vechi.
Numai că bibliotecarul imperial, un bărbat cu părul cărunt, este grozav de gelos pentru cărţile din bibliotecă şi nu le împrumută nimănui. Cum nu dă voie să fie aprinse lumânări sau opaiţe în sala de lectură, codexurile pot fi citite doar la lumina zilei. Latinilor, nici măcar nu vrea să le arate cataloagele, iar lui Grant i-a refuzat scrierile lui Arhimede, pretextând că biblioteca nu este în posesia lor. De i-ar fi cerut scrierile Patriarhilor Bisericii sau ale filozofilor greci, poate că le-ar fi putut obţine cu mai multă uşurinţă. Dar saxonul nu este interesat decât de tehnică şi de matematică. De aceea, bibliotecarul îl consideră un barbar demn de dispreţ.
Am fost împreună la bibliotecă şi Johannes Grant mi-a spus:
― Arhimede şi Pitagora ar fi putut construi maşini capabile să schimbe faţa lumii. Cei vechi ştiau cum să folosescă forţa apei şi a aburului pentru a înlocui anumite munci ale omului. Mai pe urmă, nimeni nu a mai fost interesat de aceste lucruri. Cărturarii au renunţat la aspectul practic pentru a se înclina în faţa doctrinelor ezoterice şi ideilor lui Platon, apreciind că lumea supranaturală este mai importantă decât cea reală. Dar poate că în manuscrise uitate de vreme, un om de ştiinţă ar putea descoperi idei de care să profite.
I-am spus:
― Dacă ei au fost atât de înţelepţi, chiar mai înţelepţi decât noi, oare de ce nu le dai lor crezare şi nu le urmezi exemplul? La ce bun dacă omul supune natura, dar îşi pierde sufletul?
M-a privit cu ochi scrutători şi neliniştiţi. Are o barbă mătăsoasă şi neagră ca smoala, iar chipul lui este brăzdat de riduri din cauza nopţilor nedormite şi gândurilor care-l frământă. Este un bărbat frumos şi redutabil. Apoi s-a auzit bubuitura tunului mare şi toată biblioteca a fost zgâlţâită, iar praful căzut din plafon a început să danseze în lumina puţină ce se strecura prin ferestrele înguste.
― Ţi-e teamă de moarte, Ioannis Anghelos? m-a întrebat el.
― Trupului meu îi este teamă, i-am răspuns. Atât de mult se teme, încât, la o detunătură a tunului mare, îmi tremură genunchii. Dar spiritului meu nu-i este teamă.
― Dacă ai fi avut mai multă experienţă, a spus el, te-ai fi temut şi mai mult. Dacă ai fi văzut mai multe războaie şi mai multă moarte, chiar şi spiritului tău i-ar fi fost teamă. Doar un soldat fără experienţă nu se teme de nimic. Nu înseamnă eroism dacă nu ai teamă de nimic, ci doar o înfrânare a fricii.
A arătat cu mâna spre miile de desene aurite şi de maxime scrise cu cinabru pe pereţii bibliotecii, a arătat spre tomurile groase ce se odihneau, prinse cu lanţuri, pe mesele de lectură, cu coperte grele de argint şi pietre preţioase.
― Mie mi-e teamă de moarte, mi-a mărturisit el. Dar ştiinţa este mai puternică decât teama. Mintea mea se concentrează asupra problemelor pământeşti, fiindcă ştiinţa cerească nu are nici o importanţă practică. De aceea îmi este inima strânsă de teamă când mă uit la acest edificiu. A ascuns până acum ultimele mărturii ale ştiinţei de neînlocuit a strămoşilor noştri. De secole întregi nimeni nu şi-a dat osteneala să cerceteze manuscrisele şi să întocmească un catalog. Filozofii şi Sfinţii Patriarhi ai Bisericii, nimic de zis, sunt la loc de cinste. Dar matematica şi ştiinţele aplicate doar şoarecii au dreptul să le devoreze. Iar acest bătrân aparent cumsecade, dar invidios şi stupid, nu-mi dă voie să aprind o lumânare ca să răsfoiesc manuscrise pe care el, oricum, nu le preţuieşte. Când vor veni, turcii vor da foc bibliotecii, sau poate că numai manuscrisele vor fi azvârlite în foc, sub ceaunele în care-şi vor fierbe mâncarea soldaţii.
― Dar tu ai spus: când vor veni turcii..., i-am atras atenţia. Te îndoieşti oare de apărarea constantinopolitană?
― Ceea ce cred eu..., a spus el, şi pe buze i s-a ivit un zâmbet lipsit de speranţă. Ceea ce cred eu este în legătură cu raţiunea practică şi mijloacele pământeşti de apreciere a unei situaţii. De aceea nu-mi îmbăt spiritul cu iluzii deşarte, aşa cum obişnuiesc să facă alţi oameni mai neexperimentaţi sau mai tineri decât mine.
― Dar, i-am spus eu surprins, dacă-i aşa cum afirmi, ar trebui să fii cel puţin tot atât de interesat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a realităţii supreme, pe cât de mult eşti interesat de matematică şi de ştiinţele practice. La ce ţi-ar fi de folos chiar şi cel mai impresionant mecanism, dacă tot trebuie să mori?
― Uiţi că, mai devreme sau mai târziu, orice om tot moare odată, mi-a spus el. De aceea, nu regret că setea de cunoaştere m-a îndemnat să vin la Constantinopol şi să-l slujesc pe împărat.
Am avut ocazia să văd cu ochii mei cel mai mare tun pe care oamenii l-au făurit, am văzut că nu s-a risipit în mii de bucăţi cum credeam. Chiar şi pentru atât merita să vin. Află că, pentru a fi în posesia a două pagini din manuscrisele uitate ale lui Arhimede, aş da în schimb toate scrierile Sfinţilor Apostoli ai Bisericii.
― Dar eşti un bărbat nebun! am spus eu contrariat. Patima de care eşti posedat este şi mai nebunească decât patima sultanului Mehmet.
Şi-a întins braţele în razele de lumină, ca şi cum ar fi vrut să cântărească în mâini firele de praf ce dansau în aer.
― Vezi tu, mi-a spus el, dintre aceste fire de praf te privesc ochii fecioarelor pe care surâsul morţii i-a închis cândva. Inima, ficatul şi creierul filozofilor dansează în acest univers de pulbere. Din pulberea ce voi fi, poate că şi eu îi voi zâmbi peste o mie de ani unui străin ce va umbla pe străzile Constantinopolului. Din această perspectivă, atât ştiinţa ta, cât şi a mea au aceeaşi valoare, îngăduie-mi atunci să fiu consecvent în convingerile mele şi nu-mi dispreţui ştiinţa! De unde ştii că în inima mea nu-ţi dispreţuiesc ştiinţa ta?
Totul în mine a tremurat de indignare, dar am încercat să mă liniştesc şi i-am spus:
― Ţi-ai ales greşit partenerul, saxonule! De te-ar cunoaşte, sultanul Mehmet te-ar saluta ca pe un confrate spiritual.
Dar el a spus:
― Nu, nu, eu aparţin Occidentului, Europei. Eu sunt de partea celor care doresc libertatea omului, nu încătuşarea lui.
― Ce înţelegi tu prin libertate? l-am întrebat eu.
M-a privit cu ochii lui înţelepţi şi neliniştiţi, a reflectat o clipă, apoi a spus:
― Dreptul de a alege.
― Exact, am murmurat eu. Îngrozitoarea libertate a omului! Libertatea lui Prometeu, păcatul originar.
Zâmbind, şi-a pus mâna pe umărul meu şi a oftat:
― O! Doamne, cât de grec eşti!
Am fost îngrozit de vorbele lui, l-am urât în clipa aceea, chiar dacă în inima mea am ştiut tot timpul că noi doi facem parte din aceeaşi categorie de cugetători. Am avut, la început, acelaşi punct de plecare. Dar el a ales lumea morţii, în timp ce eu am ales realitatea lui Dumnezeu.
M-am născut la hotarele a două lumi, una muribundă, alta pe cale să se nască. Atât în Occident, cât şi în Orient înfloreşte arborele morţii. Să se bucure cine-o vrea de fructele lui! Eu nu doresc să le simt gustul.
Este adevărat? Voi urma drumul ales? Ce-mi pasă? N-au decât să bubuie tunurile! Prăbuşească-se zidurile! Să bată toba uriaşă a morţii! Să se cutremure cerul şi pământul! Sunt dur şi rece. Nu, nu-i adevărat! Sunt mai fierbinte decât oricând, mă mistuie de viu focul pe care l-ai aprins în mine, dragostea mea! De ce ai înfipt în carnea mea acest spin? De ce nu mă laşi să lupt şi să mor în pace, după cum am ales?
Împătimit de tine şi de misterele sacre ce sălăşluiesc în fiinţa ta, eu, cel rătăcit, m-am întors în casa tatălui meu.


15 aprilie 1453
Este din nou duminică. Bat clopotele şi toaca în aerul proaspăt al dimineţii. Dar funinginea şi praful au acoperit verdele primăverii. Asemenea unor furnici, oameni istoviţi de oboseală repară spărturile şi stricăciunile din zid. În timpul nopţii au fost înfipţi ţăruşi în crăpăturile şi spărturile zidului exterior. Intervalele sunt umplute cu pământ, crengi, tufe, fân. Oamenii din oraş şi-au dat saltelele pentru a proteja zidul, de fapt, pentru a amortiza lovitura imenselor proiectile din piatră. Saltelele sunt acoperite cu piele de bou, peste care se toarnă apă, pentru a nu lua foc de la săgeţile aprinse ale turcilor.
Biserica Sfinţilor Apostoli, care se află pe colina centrală a oraşului, găzduieşte trupa de rezervă, care va acţiona în timpul asediului în locurile cele mai ameninţate. Nu sunt mai mult decât două sute de călăreţi. În aceste zile, ei au atribuţiile poliţiei de război. Din fericire, sunt greci. De-ar fi fost latini, intervenţiile lor ar fi fost însoţite de prea multă vărsare de sânge. Dar fiind greci, oamenii se mulţumesc să plângă şi să-i blesteme când îi văd străbătând în galop oraşul, oprindu-se la câte o casă, cercetând pivniţele şi alte ascunzători pentru a-i găsi pe cei ce se sustrag de la datoria de a apăra zidurile oraşului. Urmând porunca împăratului, ei cercetează şi magaziile secrete ale arhonţilor unde sunt ascunse alimente şi cară de acolo plăpumi şi perne pentru a fi umplute spărturile zidului. Jalnică, tristă imagine a unui oraş muribund.
De ce trebuie să murim pentru a le fi bine latinilor şi papei? se întreabă grecii. Sultanul ne-ar cruţa viaţa şi ne-ar lăsa să păstrăm ce avem. Împăratul este un apostat. Sfânta Sofia e o biserica blestemată.
Dar, pe ziduri, tinerii greci dau dovadă de vitejie şi reuşesc de multe ori să-i omoare cu săgeţi pe turcii din apropierea şanţului de apărare. Şuşotesc între ei şi se mândresc cu vitejia lor, făgăduindu-şi că-i vor goni ei şi pe latini, după ce îi vor învinge pe turci. Învingător sau nu, împăratului Constantin îi sunt numărate zilele. Când l-a recunoscut pe papă şi a acceptat sprijinul latinilor, şi-a semnat singur sentinţa. Aşa afirmă fanaticii tineri greci.
Ştiu şi simt ― o încerc pe mine însumi ― că un război disperat transformă fiinţa umană şi o răscoleşte până în profunzimi.
Oboseala trupească, teama continuă, insomnia, toate acestea îl excită pe om până într-atât încât devine victima unui soi ciudat de beţie şi nu mai poate fi responsabil de actele sale şi nici baza pe judecata sa. El ajunge să dea crezare tuturor zvonurilor lipsite de sens. Cel tăcut devine guraliv, cel sensibil jubilează la vederea unui turc al cărui grumaz a fost străpuns de o săgeată. Războiul este o beţie periculoasă, o nebună şi bruscă oscilaţie între speranţă şi disperare, într-o clipă, unul îi comunică altuia starea sa de spirit, care îmbolnăveşte subit întreaga armată şi tot oraşul. Doar un soldat cu experienţă îşi poate păstra mintea limpede. Or, cea mai mare parte dintre apărătorii Constantinopolului nu a cunoscut războiul. De aceea crede Giustiniani că este o nevoie imperioasă să fie răspândite zvonuri optimiste în oraş, chiar dacă sunt mincinoase.
În oastea sultanului sunt cel puţin de două ori mai mulţi creştini decât numărul total al apărătorilor oraşului. Sunt trupele auxiliare recrutate în Serbia, Macedonia şi Bulgaria. Există chiar şi greci din Asia Mică printre ei. În apropierea Porţii Harisiene a fost găsit un bilet înfipt într-o săgeată, pe care nişte cavaleri sârbi au scris cu o slovă stângace: Dacă acest lucru depinde de noi, niciodată oraşul nu va cădea în mâinile sultanului.
Şi marele vizir Khalil unelteşte pe ascuns împotriva lui Mehmet. Pentru moment, n-a obţinut mare lucru. Dar va veni şi vremea lui, dacă sultanul va suferi o înfrângere.
Nopţile sunt reci. Oastea turcă este atât de numeroasă, încât doar o parte doarme în corturi. Cei mai mulţi luptători dorm chiar pe pământul gol şi nu toţi sunt atât de obişnuiţi cu frigul precum ienicerii; în liniştea nopţii, tusea şi strănuturile turcilor se aud până aici, pe ziduri.
Dar şi lucrătorii greci care repară zidurile tuşesc şi strănută. Turnurile şi bolţile zidului sunt reci şi umede. Tot lemnul este păstrat doar pentru fortificaţii. Nu se foloseşte decât cel care este necesar la pregătirea mâncării sau pentru topirea plumbului şi a smoalei. De aceea, celor mai mulţi dintre latini le este frig în armurile lor de fier, chiar dacă pe dinăuntru metalul este învelit cu un strat gros de câlţi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:35 PM | message # 25
17 aprilie 1453
Servitorul meu Manuil a venit la Blaherne şi mi-a adus îmbrăcăminte de corp curată şi hârtie de scris. Nu am nevoie de mâncare pentru că veneţienii m-au invitat să mănânc împreună cu ei atâta timp cât voi rămâne la Blaherne. Pentru toată perioada asediului, cardinalul Isidor le-a dat dispensă să nu ţină zilele de post. În schimb, împăratul Constantin veghează şi ajunează cu atâta ardoare, încât abia de se mai ţine pe picioare, atât de mult a slăbit.
Nu m-am putut împiedica să-l întreb pe Manuil dacă nu m-a căutat cineva. Nu, nimeni nu m-a căutat. L-am dus pe zid ca să vadă tunul mare. Chiar atunci, servanţii îl încărcau. Detunătura l-a făcut pe Manuil să tremure din cap până-n picioare. Şi s-a putut convinge cu ochii lui că zidul nu a avut de suferit în urma teribilei lovituri.
Dar, mai mult decât detunătura, l-a înspăimântat starea jalnică în care veneţienii au reuşit să aducă palatul imperial. A spus:
― Se pare că latinii şi-au păstrat vechile obiceiuri. Acum două sute cincizeci de ani, când au pus stăpânire pe Constantinopol, au făcut grajd din Sfânta Sofia. Intrau călare, aprindeau focuri pe dalele de piatră şi de marmură, îşi făceau nevoile în colţurile sfintei biserici.
Servitorii veneţienilor au voie să umble pe unde vor prin palat. De aceea, Manuil m-a rugat să-l conduc la Palatul Porfirogenezei, camera de naştere a pruncilor imperiali. Cu o sclipire vicleană în ochi, Manuil m-a privit pe furiş şi a spus:
― Picioarele muritorilor de rând nu au mai atins, până la venirea veneţienilor, aceste dale. Dar eu am picioare de grec, mai puţin profanatoare ca ale slujitorilor latini.
Am urcat pe vechea scară de marmură până ce am ajuns la catul cel mai de sus al palatului, apoi am mers în camera ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir netede ca sticla; încă mai putea fi văzut patul încrustat cu aur protejat de vulturul bicefal, dar aşternutul şi restul mobilierului fuseseră furate. Contemplând această încăpere sinistră, despuiată de bogăţii, am înţeles că, de acum înainte, nici un împărat al Bizanţului nu se va mai naşte în ea.
Împins de curiozitatea lui naturală, Manuil a deschis uşiţa îngustă care duce la balcon. Apoi a spus:
― De zece ori am aşteptat umil, acolo, jos, printre ceilalţi oameni, vestea naşterii unui prunc împărătesc. Bătrânul împărat Manuil a avut zece copii. Constantin este cel de-al optulea. Trei băieţi mai sunt în viaţă, dar nici unul nu are vreun fiu. Poate că-i o pedeapsă a lui Dumnezeu.
Şi în tot acest timp şi-a mângâiat barba rară, iar ochii lui încercănaţi m-au cercetat complice.
― Nu-i treaba mea! i-am spus enervat.
― Privind de jos spre acest balcon, a continuat el, niciodată nu mi-am închipuit că aş putea să-l văd de aproape. Dar nu-i de ajuns doar porfirul Romei pentru a deveni împărat. Este doar o superstiţie. Totuşi, şi cele mai orgolioase femei care au născut în această odaie au strâns în mână o bucată de porfir.
Mi-a arătat spre un colţ al încăperii şi am văzut, cu emoţie, că ici-colo fuseseră rupte bucăţi de porfir din perete. Şi, pentru o clipă, am redevenit copil. Un băiat mic între zidurile imense ale Avignonului, în lumina soarelui provensal. Ţineam în mâini o bucată de porfir, pe care o găsisem în lada tatălui meu. Un băieţel care vorbea cu îngerii, cu o piatră de porfir în mână...
― Ai văzut cumva vreo fantomă, stăpâne? m-a întrebat Manuil în şoaptă.
A îngenuncheat ca şi cum ar fi vrut să cerceteze mai pe îndelete peretele, dar, în acelaşi timp, era îngenuncheat în faţa mea. Şi-a ridicat privirea. Obrajii i-au tremurat, ochii îi erau plini de lacrimi.
― Nu s-a întâmplat nimic, l-am asigurat eu. Mi-am amintit de tatăl meu.
Nu mi s-a mai părut de mirare că tatălui meu i-au fost scoşi ochii. El a fost poate prea încrezător în această lume plină de cruzime şi spaimă. Această odaie de porfir cu încâlcita ei istorie de sute de ani mă persecuta şi mi-am simţit respiraţia tăiată ca într-un mormânt.
Marile tunuri concentrate în faţa Porţii Harisiene au tras atât de repede unul după altul, încât bubuiturile lor s-au amestecat într-un zgomot prelung. Dalele de marmură au tremurat sub picioarele noastre. Eram, într-adevăr, într-o criptă funerară, mormântul unui imperiu de o mie de ani de intrigi politice, cruzime, uzurpări, apăsătoare ceremonii mârşave. Minunatul arbore al grecilor, arborele vieţii, era uscat, iar cele o mie de frunze, împreună cu pietrele multicolore ce încercau să ascundă absenţa fructelor, îi confereau doar o valoare ornamentală. Era mort arborele vieţii, nici suflarea divină nu l-ar mai fi putut învia.
Încă simţeam în pumn piatra roşie de porfir. Doar bucata aceea de piatră să-mi fi hotărât destinul?
Şi Manuil a murmurat:
― O, stăpâne! Ochii mei bătrâni au obosit. Sau poate că lumina de purpură a acestei odăi mi-a pus un văl pe ochi. Lasă-mă să-ţi ating picioarele!
A întins mâna şi mi-a atins picioarele. Apoi a murmurat:
― Încălţări de purpură... purpură...
Dar camera porfirogenezei era înfricoşătoare şi el şi-a rotit ochii împrejur ca şi cum s-ar fi temut de urechi străine.
― Eşti beat? l-am întrebat brusc.
― Nu se înşală sângele niciodată, a spus el în şoaptă. Sângele se întoarce înapoi de unde a plecat. Chiar dacă drumul a fost lung. Chiar dacă a trecut dintr-un trup în altul, întotdeauna se întoarce.
I-am spus:
― Crede-mă, Manuil! Timpul s-a sfârşit, împărăţia mea nu mai este în această lume.
Şi-a aplecat capul, mi-a sărutat picioarele şi a trebuit să scutur din genunchi ca să-l îndepărtez.
― Sunt doar un bătrân nerod, a spus el. Capul mi-e plin de poveşti vechi. Am vedenii. Dar nu am intenţii rele.
I-am spus:
― Să lăsăm viziunile şi poveştile înmormântate în ziduri!
Cândva, când din noi nu va mai fi decât pulbere, poate le va găsi un străin în aceste pietre de porfir risipite.
După ce Manuil a plecat, m-am întors pe zid. Lângă tunul impresionant al lui Orban era adunată o mulţime de oameni în veşminte frumoase. Coborâseră de pe cai şi porunciseră slujitorilor să depărteze caii de locul acela. Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, i-am privit mai atent. Mantii scurte şi căciuli de blană pe care se legănau pene de barză...
― Ungurii! am strigat eu uluit. Oaspeţi ai sultanului...
Chiar dacă, din cauza distanţei, aş fi putut greşi în ceea ce priveşte veşmintele, nu m-aş fi putut înşela nicidecum asupra cailor lor neasemuiţi. Nobilii unguri au cercetat mai întâi curioşi marele tun, au arătat spre zid, apoi s-au retras la două sute de paşi în spate, ca să aştepte detunătura. Iar pe zidul Blahernelor s-au strâns din ce în ce mai mulţi oameni curioşi să-i vadă. La ce te puteai aştepta? La bine sau la rău? La un moment dat, a apărut gâfâind bailul Veneţiei, însoţit de megaducele Lukas Notaras. M-a recunoscut numaidecât şi m-a salutat ridicându-şi ochii cu mândrie. Pieptarul armurii strălucitoare a megaducelui era incrustat cu aur şi probabil costa o avere.
― Ce caută ungurii în tabăra sultanului? am întrebat plin de mânie.
― Sunt mesagerii lui loan Huniade, m-a lămurit Lukas Notaras. Dacă nu mă înşel, îi sfătuiesc pe artileriştii sultanului în ce părţi ale zidului să lovească.
Este clar că ungurii nu mai au de gând să încalce promisiunile făcute turcilor. Mie mi se pare de necrezut, deşi ştiu bine că ungurii nu-i iubesc pe greci şi îi consideră schismatici de falsă credinţă. Ei să-i iubească pe greci? Încă înainte de bătălia de la Varna am văzut cu ochii mei cum i-au schingiuit cavalerii unguri pe preoţii ortodocşi bulgari şi cum au dat foc bisercii lor, deşi scopul cruciadei era tocmai să-i elibereze de opresiunea sultanului.
Şi Notaras a continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru el însuşi, fără să-i privească pe cei din preajmă, dar a articulat cuvintele cu putere, aşa că împrejurul lui s-au strâns mulţi veneţieni să-l asculte.
― Ioan Huniade, a spus el, şi-a trimis emisarii să-i dovedească sultanului că Ungaria nu-l va abandona; în felul acesta întăreşte el armistiţiul, aducându-i sultanului o dovadă de netăgăduit a prieteniei sale. Totodată, este şi o asigurare pentru Mehmet că ungurii nu-l vor ajuta pe împăratul Constantin. Este lovitura politică pe care Ungaria o dă Bizanţului.
Iar saxonul Johannes Grant, care era în apropiere, i-a întărit spusele cu o indiferenţă simulată:
― Aşa este. Până acum turcii au tras ca nebunii în acelaşi loc, contrar regulilor; în ceea ce mă priveşte, m-am abţinut să afirm ceva, pentru că este o noutate pe care Occidentul încă n-a avut timp s-o experimenteze. Ca un zid să se prăbuşească, trebuie să fie crăpat în părţi diferite. Pentru început, două lovituri la baza zidului, cam la zece picioare una de alta, apoi lovitura hotărâtoare, ceva mai sus de bază, între cele două. În felul acesta se poate obţine o spărtură triunghiulară.
Dar tunurile turcilor au început să tragă, aşa că liniştea s-a lăsat pe zid, chiar dacă acum nimeni nu se mai temea atât de tare de zguduituri ca la început. Dar astăzi dimineaţă un proiectil de piatră, care a fost tras mult prea sus, a distrus trei creneluri ale zidului şi bucăţi ale proiectilului sfărâmat au zburat până la zidul de piatră al bisericii, lovind grav doi slujitori ai veneţienilor.
Când am coborât de pe zid spre poartă, s-a întâmplat să mă aflu lângă Lukas Notaras.
― Ce mai război! a spus el ironic. Ungurii îi învaţă pe artileriştii turci cum să tragă, iar sultanul probează pe zidurile Blahernelor cât de eficient îi este tunul.
― Ai dreptate, am spus eu. Ce mai război! Amiralul flotei imperiale, fără de flotă, apără zidurile dinspre mare, unde turcii nu pot ajunge nici de-ar înota.
I s-a înnegrit faţa de indignare.
― Apăr oraşul pe partea care mi-a fost hotărâtă de împărat, a spus el. Nu-i vina mea dacă locul nu este onorabil. Dar există un înţeles ascuns în tot ce ni se întâmplă. Poate că trebuie să-i salvez pe alţii de la moarte. Dacă-i aşa, ştiu care-i înţelesul.
N-am vrut să-l supăr. La urma urmelor, este tatăl Annei Notaras. I-am devorat chipul, căutând pe el trăsăturile fiicei sale. El mi-a simţit privirea, s-a oprit şi m-a privit fix, încruntându-şi sprâncenele. A ridicat din umeri şi a urcat indiferent pe calul lui negru ca tăciunele. Cine ştie? Poate că venise doar din curiozitate, pentru a vedea tunul mare.
Apoi pământul s-a cutremurat şi, de bubuitura teribilă, calul s-a ambalat atât de tare, încât cu greu a reuşit Notaras să-l liniştească. Iar când a tras de frâiele calului, ochii megaducelui au lucit sălbatic ca o flacără verde. Una după alta s-au auzit detunătura şi izbitura proiectilului de piatră în zidul Blahernelor. De parcă, în acelaşi timp, o sută de pereţi s-ar fi prăbuşit.
M-am dus apoi să-i povestesc lui Giustiniani despre unguri. Aflase deja. Am fost îngrozit când am văzut ce parte mare din zidul din dreptul Porţii Sfântului Roman s-a prăbuşit doar în câteva zile. Apărătorii lui Giustiniani au reuşit, totuşi, să ridice o palisadă. În fiecare noapte, de cum s-a întunecat, grecii din oraş au adus scânduri, butoaie şi saci cu pământ. Palisadă a fost construită mai cu seamă din lemn, cu butoaie pline cu pământ aşezate deasupra în chip de creneluri. Toată ziua au alergat turcii până la şanţ şi au aruncat în el lemne şi pietre, în timp ce focurile continue ale tunurilor mici şi săgeţile arcaşilor i-au obligat pe apărători doar să se păzească. Genovezii lui Giustiniani au suferit deja pierderi, în ciuda armurilor cu care sunt blindaţi. Fiecare din lei face cât zece, ce zic eu, cincizeci de greci neantrenaţi. Fiecare genovez mort este de neînlocuit.
Când am plecat spre Blaherne traversând oraşul, de două ori i-a oprit poliţia imperială şi a cerut să vadă plăcuţa de lemn care certifică dreptul de a părăsi zidul. Mulţi greci părăsesc în timpul zilei zidul pentru a-şi vedea familia sau pentru a face rost de mâncare.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:36 PM | message # 26
18 aprilie 1453
Nimeni nu ar fi crezut că turcii vor începe primul lor atac adevărat în noaptea trecută; în mod vădit, intenţia lor a fost să atace prin surprindere zidul exterior în dreptul Porţii Sfântului Roman. Atacul a început în tăcere, la două ore după căderea nopţii. Protejaţi de întuneric, turcii au sărit în şanţul de apărare, apoi s-au căţărat cu ajutorul scărilor de asalt. De nu s-ar fi reparat în cursul zilei stricăciunile, fără îndoială, atacul turcilor ar fi reuşit. Dar gărzile au dat alarma, au sunat trâmbiţele, au fost aprinse făclii şi clopotele bisericilor au bătut în tot oraşul.
Dacă tot nu le-a reuşit surpriza, turcii au rupt tăcerea şi, în răpăit de tobe mari şi mici, scoţând ţipete înspăimântătoare, s-au năpustit spre palisada încropită de oamenii lui Giustiniani şi de grecii din oraş şi au încercat să răstoarne butoaiele cu pământ de deasupra palisadei cu ajutorul unor cârlige prinse în vârfurile lăncilor. Au încercat de asemenea să dea foc scândurilor din care era făcută întâritura, dar apărătorii au avut la îndemână ciuture pline cu apă şi au putut să împiedice răspândirea focului. Lupta a durat patru ore. Turcii s-au apropiat şi de ziduri, dar nu au atacat, a fost doar o încercare de intimidare a apărătorilor lui Giustiniani.
Noaptea a sporit vacarmul, până ce a ajuns înspăimântător. Speriaţi, oamenii au ieşit pe jumătate dezbrăcaţi în stradă. Am plecat în grabă de la Blaherne pentru a ajunge la Giustiniani şi, cu ochii mei, l-am văzut pe împăratul Constantin, care plângea. Era complet pierdut şi credea că, de la un moment la altul, oraşul urmează să fie cucerit de turci.
În realitate, doar câţiva turci reuşiseră să se caţere pe partea reparată a zidului exterior, dar au fost de îndată doborâţi de oamenii lui Giustiniani, care au acţionat ca un zid viu mobil din fier. Abia apucau turcii să sprijine pe zid scările de asalt, că imediat erau răsturnate de genovezi cu prăjinile. Dar pentru asediatorii grupaţi la baza zidului, cel mai cumplit a fost când a început să plouă peste capetele lor plumbul şi smoala clocotită. Nici o cuirasă de protecţie nu ajută când este atinsă de metal şi de smoală topită. Turcii au suferit pierderi importante şi, dimineaţa, lângă zidul de împrejmuire, au putut fi văzute grămezile de cadavre. Dar, printre cei ucişi, nu erau decât câţiva ieniceri. Este evident că sultanul nu a trimis la atac decât başbuzuci, soldaţi din trupele neregulate, care nu sunt instruiţi cine ştie ce.
După ce turcii s-au retras, mulţi dintre oamenii lui Giustiniani erau atât de epuizaţi, încât au adormit instantaneu pe locurile unde se aflau; împăratul Constantin, venit să inspecteze zidul, a fost nevoit să-i scuture cu propriile mâini pe unii străjeri adormiţi. Giustiniani le-a ordonat lucrătorilor greci să coboare în faţa zidului exterior şi să scoată din şanţul de apărare toţi buştenii de lemn şi pietrele cu care turcii îl umpluseră pentru a-şi înlesni trecerea. Dar, pentru a se răzbuna pe eşecul suferit, turcii au deschis focul la întâmplare şi mulţi dintre aceşti nefericiţi greci au fost ucişi. Iar Giustiniani i-a lovit cu latul spadei pe aceia care, intraţi în panică, atunci când tunurile turcilor au început să tragă, au încercat să se refugieze la adăpostul zidurilor.
Dimineaţa, treizeci de galere de război ale turcilor au părăsit Portul Celor Două Coloane ca să se apropie de lanţ. Dar nu s-a dat nici o luptă navală, fiindcă navele turcilor păreau prăpădite în comparaţie cu uriaşele corăbii veneţiene care păzeau lanţul. Din ambele părţi, tunurile au tras câteva salve răzleţe, apoi galerele turcilor s-au întors pe malul Bosforului, în portul de unde plecaseră.
Iar în timpul zilei, turcii au aşezat pe dealul Perei din apropierea zidurilor Galatei două bombarde gigantice cu bătaie lungă, care să-şi arunce proiectilele până în oraş. Primul proiectil a lovit o corabie genoveză de comerţ, care era ancorată în port. Corabia s-a scufundat repede, împreună cu bogata-i încărcătură ce valora aproape cincisprezece mii de ducaţi. Iar genovezii din Pera au trimis imediat sultanului un mesaj energic de protest împotriva violării neutralităţii lor declarate. Bombardele sunt amplasate pe teritoriul Perei şi proiectilele de piatră prost dirijate au distrus deja acoperişurile câtorva case şi au omorât o femeie. Sultanul le-a promis despăgubiri pentru victime pe toată durata asediului şi i-a asigurat pe genovezi de prietenia lui.
Dar sultanul şi-a atins astfel scopul. Navele comerciale ale veneţienilor trebuie să se depărteze de lanţ, fie retrăgându-se pe cheiul Perei, fie în unghiul mort format de turnurile şi zidurile Perei, pentru a nu fi, din greşeală, atinse de proiectilele lansate le cele două bombarde. Mulţi oameni au urcat pe ziduri pentru a urmări ciudatul bombardament. Proiectilele care atingeau suprafaţa apei ridicau imense coloane în aer.
Cu toate acestea, o stare generală de optimism a fost prezentă toată ziua printre apărătorii Constantinopolului, fiindcă eşecul asaltului nocturn al turcilor a fost încurajator pentru oricine. Iar Giustiniani a fost atent să exagereze cât de mult a putut pierderile care turcii le suferiseră, însă mie mi-a spus deschis:
― Nu ne putem mândri cu o victorie care, de fapt, n-a fost câtuşi de puţin o victorie. Acest atac al turcilor n-a fost decât o tentativă de recunoaştere, pentru a vedea dacă zidul este uşor de rescaladat sau nu. Doar două mii de oameni au participat la asalt, asta am aflat-o de la prizonierii turci pe care i-am interogat. Dar bunele obiceiuri cer ca eu, în calitate de comandant al oraşului, să comunic rezultatul fiecărui atac. Dacă anunţ că am respins un atac important şi că pierderile duşmanilor se ridică la două mii de morţi şi numeroşi răniţi, în timp ce armata noastră nu are decât un mort şi un om care şi-a scrântit piciorul, toată lumea care nu este ignorantă în ale războiului înţelege despre ce este vorba, în schimb, moralul cetăţenilor obişnuiţi ai oraşului este sensibil ameliorat.
S-a uitat apoi la mine şi în surâsul lui era o complicitate amuzantă. A spus:
― Ai luptat cu mult curaj, Jean Ange!
― Am luptat? l-am întrebat la rândul meu. Era atât de mult zgomot, totul era atât de confuz, încât eu însumi nu ştiu prea bine ce am făcut.
De fapt, acesta-i adevărul. E drept că în revărsatul zorilor sabia mea era plină de sânge, dar despre tot ceea ce se petrecuse astă-noapte în mintea mea nu a rămas mai mult decât rămâne după un coşmar.
În timpul zilei, au fost mânate până în apropierea tunului cel mare cincizeci de perechi de boi. Tunul a fost coborât de pe eşafodaj şi o sută de oameni, împreună cu boii, l-au purtat până în faţa Porţii Sfântului Roman. Zidul Blahernelor s-a dovedit a fi mai puternic decât l-au bănuit turcii. Sultanul se pregăteşte aşadar pentru un asediu prelungit.
Locuitorii oraşului s-au bucurat când au văzut procesiunea de plecare a tunului celui mare al lui Orban. Unul după altul, tot felul de zvonuri s-au răspândit în grabă. Printre altele, se spunea că tunul ar fi explodat şi că însuşi Orban a murit când mii de bucăţi de metal au zburat în aer. Zvonuri. Orban îşi continua treaba în turnătoria improvizată, în spatele trupei. De la negustorii genovezi din Pera am aflat că deasupra Perei au zburat proiectilele imenselor bombarde de curând făurite de Orban.
M-am dus să văd răniţii întinşi pe paiele din grajdurile şi magaziile goale de lângă zid. Mercenarii latini au avut înţelepciunea de a plăti medici care fac tot ce pot ca să-i vindece, însă de greci nu se ocupă decât nişte călugăriţe care, din milă, au venit să-i îngrijească după cum se pricep. Printre călugăriţe, am zărit-o pe Hariclea. Îşi lepădase voalul de pe faţă, îşi suflecase mânecile rasei de călugăriţă. Curăţa, spăla şi înfăşa rănile înspăimântătoare ale apărătorilor greci. M-a salutat cu bucurie şi eu nu m-am putut împiedica să nu-i spun că-mi petrec zilele şi nopţile la
Blaherne, atât de slab sunt. Cred că ea m-a înţeles doar din privire, fiindcă, fără să-i fi cerut nimic, mi-a spus că nu a văzut-o pe sora Anna de câteva zile.
Toţi răniţii au afirmat că turcii, încălcând regulile războiului, folosesc săgeţi veninoase, de aceea, chiar şi cei cu răni mai puţin grave, mor în spasme îngrozitoare după câteva zile de chin. Într-un colţ al grajdului, am văzut un bărbat cu trupul încordat ca un arc. Pe chipul crispat avea un rânjet atroce. Era o privelişte dezolantă. Bietul om avea muşchii tari ca piatra. Mulţi dintre cei răniţi se rugau să fie duşi mai bine sub cerul liber sau la casele lor decât să rămână în acest grajd al morţii. I-am vorbit lui Giustiniani în favoarea lor, dar el nici n-a vrut să audă ce i-am propus eu. Nici în ruptul capului el nu este de acord să trimită câţiva oameni de pe zid pentru a-i îngriji pe cei răniţi. Când l-am învinuit de insensibilitate la durerile altora, el mi-a spus:
― Experienţa mea de soldat îmi spune că vindecarea unui rănit este întru totul în mâna lui Dumnezeu. Unul moare cu medicul la căpătâi, altul se vindecă fără nici o îngrijire. Unul are doar o înţepătură la un deget şi moare cu sângele otrăvit, altul are un braţ sfâşiat de un proiectil şi, totuşi, se vindecă. Mâncarea abundentă şi patul prea bun sunt dăunătoare. Nu fac altceva decât să-l moleşească şi mai mult pe un rănit. Ceea ce afirm este adevărat, în această privinţă am destulă experienţă. Aşa că, mai bine-ai face dacă nu te-ai amesteca în lucruri pe care nu le poţi înţelege!

19 aprilie 1453
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!
După ce astă-noapte am scris atât de mult, credeam că voi dormi bine. Dar eu nu mai pot dormi, încerc doar să amorţesc neliniştea din inima mea, de aceea scriu cuvinte zadarnice.
Dar pe când mă odihneam cu ochii deschişi în întunericul camerei mele de la Blaherne, bucurându-mă de somptuoasa mea singurătate şi, în acelaşi timp, suferind de ascuţita disperare a singurătăţii, a venit ea. A venit. Fără să o fi rugat. Anna Notaras. Iubirea mea.
Am recunoscut-o după paşii uşori, după parfumul de hiacint. A spus în şoaptă:
― Ioannis Anghelos! Dormi?
Mâinile reci au alunecat între mâinile mele, s-a strâns la pieptul meu, i-am simţit nasul şi buzele reci, dar obrajii îi erau nespus de fierbinţi.
― Iartă-mă! a murmurat ea. Iartă-mă, iubitul meu! N-am ştiut ce fac. N-am ştiut ce vreau. Eşti încă viu, nu-i aşa?
― Bineînţeles că sunt viu, i-am răspuns. Le este mai greu să mă omoare. Nu omori răul atât de uşor.
A spus:
― Se cutremură pământul. Cad zidurile. Moartea strigă pe mii de glasuri în noapte. Nu, nimeni nu-şi poate imagina războiul mai înainte de a-l cunoaşte. Noaptea trecută, înainte de asaltul turcilor, m-am rugat pentru tine aşa cum nu m-am rugat niciodată. I-am făgăduit Creatorului că voi renunţa la tot egoismul meu, la toată răutatea mea, la toată mândria ce mi-a mai rămas, doar să te mai pot vedea o dată. Nu mai este loc pentru toate aceste deşertăciuni,
nu mai este loc pentru nimic când îţi simt mâinile pe mâinile mele, când îţi simt obrazul, când ştiu că trăieşti.
Şi am avut impresia că mă aflu în vis. Apoi ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. I-am întors faţa spre fereastră, de unde se strecura lumina puţină a nopţii, chipul ei era palid şi supt, şi degetele i se subţiaseră, m-am temut pentru ea şi am întrebat-o:
― Doar nu eşti bolnavă?
― Bolnavă..., a repetat ea, ca şi cum n-ar fi înţeles. Nu, nu sunt bolnavă. M-am temut mult şi mi-a fost dor de tine. Nu pricep ce-i cu mine.
― Am fost rău cu tine şi nu te-am înţeles, nu-i aşa? i-am spus eu generos.
― Nu, nu, a protestat ea. Poate că în adâncurile inimii de femeie se ascunde o pisică. Poate că o femeie îndrăgostită îl face să sufere pe bărbatul iubit.
― E adevărat că mă iubeşti? am întrebat-o .Desigur, chiar dacă mâinile, obrajii şi buzele ei erau o mărturie de netăgăduit. Doar nu de mult ai spus că mă urăşti.
― Te-am urât multe zile, a spus ea. Poate o săptămână. Abia după ce au început să bubuie tunurile şi pereţii din mănăstire au crăpat, am înţeles. Am hotărât, am jurat în inima mea că nu voi mai încerca niciodată să te văd. Sau, dacă te-aş vedea, că nu-ţi voi adresa nici o vorbă, în afară, bineînţeles, de cele cu care să te ţin la distanţă. Şi acum... Sunt aici, în întunericul nopţii, alături de tine. Mai mult chiar, te-am sărutat. Nefericita de mine! Bietul de tine!
― Şi eu am făcut acelaşi legământ, i-am spus, mângâindu-i umerii.
I-am simţit umerii rotunzi şi moi sub ţesătura veşmântului, parfumul de hiacint al obrajilor. Destinsă, eliberată de teamă, ea a început deodată să râdă cu un glas cristalin de copil. I-am pus mâinile pe gură, dar a continuat să râdă. Suspicios, am întrebat-o:
― De ce râzi?
Împătimit de dragoste, m-am îndoit, mi-a fost teamă că vrea să-şi bată joc de mine, să mă umilească.
― Sunt fericită, a spus râzând printre degetele mâinilor mele. Sunt nespus de fericită. Şi-apoi, nu pot să-mi stăvilesc râsul când îmi amintesc cât de caraghios ai reuşit să scapi de mine alergând cu armura în braţe.
― N-am fugit de tine, m-am apărat. De mine însumi am fugit eu atunci. Dar de mine însumi nu mă mai pot ascunde. Pot fi pe ziduri, pot fi la Blaherne, pot fi în lumea reală sau în cea imaginară, totuna-i. Mereu, în orice clipă, nevăzută, tu eşti lângă mine şi-mi răscoleşti fiinţa.
Dar, după ce a reuşit să mă rătăcească şi m-a împins să-i mărturisesc umil ceea ce nu aş fi vrut să-i spun, m-a îndepărtat, apărându-se cu mâinile, şi a rostit la fel ca toate femeile care nu ştiu prea bine ce vor:
― Nu, nu, să fim cuminţi.
Şi eu i-am spus cu inima încărcată de amar:
― Tu crezi în continuare că mărul este plin de viermi. Bine! Vrei, nu vrei, va trebui să te înfrupţi din el.
Am strâns-o puternic în braţe şi ea a încercat să mi se împotrivească, împingându-mi pieptul cu mâinile, dar a renunţat repede şi buzele noastre s-au unit. Cu patimă, cu sete, cu ştiinţă amară, buzele mele i le-au sărutat pe ale ei.
În acelaşi moment cerul nopţii s-a luminat şi întunericul a fost spart de detunătura tunului cel mare. Pardoseala a vibrat, tot palatul construit din piatră s-a zguduit. Pentru o clipă, amândoi am crezut că n-a fost doar o bubuitură de tun.
― Bunule Dumnezeu! a murmurat ea. S-a cutremurat pământul când ne-am sărutat! Nici nu-i de mirare!
― Anna! am spus eu. Am văzut greci care au murit loviţi de săgeţile turcilor sau de bucăţi sfărâmate din proiectilele de piatră. M-am hotărât să renunţ la credinţa dintâi, pentru a mă întoarce la credinţa strămoşilor mei greci. De voi fi renegat, fie Domnul îndurător cu mine! Dar, mai înainte de a muri, vreau să mă botez în credinţa străbunilor. De la vâlvătaia pe care au aprins-o turcii asupra Constantinopolului, sângele meu grec clocoteşte, în drumul meu, ceva a fost greşit. Fiul rătăcit vrea să se întoarcă în casa tatălui său.
Am continuat:
― Nu mă cunosc pe mine însumi. Nu ştiu dacă am luat această hotărâre pentru că sunt convins că e dreaptă, pentru că te iubesc sau pentru că iubesc acest oraş. Hotarele dintre biserici nu se întind până la cer. Dar inima mea tânjeşte după Biserica dintâi a lui Hristos şi după Sfintele ei Taine. Dacă-i un păcat, Dumnezeu mă va judeca. Mâine dimineaţă, de se va încumeta vreun preot s-o facă, mă voi boteza din nou.
Şi-a încleştat mâna de braţul meu şi am simţit că-i este teamă. A strigat:
― Nu, nu! Am greşit când ţi-am cerut acest lucru. Dar eu am renunţat la mândria-mi deşartă. Te iubesc. Pe mine să mă judece Dumnezeu dacă voi fi păcătuit iubindu-te, nu pe tine!
― Atunci pretinzi că nu mai eşti câtuşi de puţin capricioasă, am învinuit-o eu. Dar tu însăţi mi-ai cerut să ne căsătorim şi va fi aşa cum ai dorit. Oricum, căsătoria mea de dinainte n-a fost o căsătorie. Iar de mă voi uni cu tine, conştiinţa nu va avea ce să-mi reproşeze. Sau poate că acum nu mai doreşti să fii soţia mea?
Şi-a desprins mâna de pe braţul meu şi faţa ei era ca o pată albă în întuneric.
― Nu ştiu, a şoptit ea. Am crezut. Nu ştiu ce am crezut.
Am spus:
― Ai crezut că războiul şi moartea pot purifica totul, aşa cum şi eu am crezut. Ai sosit în întunericul nopţii ca să-mi înfrâng împotrivirea din inima mea şi să profit de slăbiciunea ta. Dar nu, nu vreau să se întâmple asta când ştiu că în inima ta nu gândeşti astfel.
Era neliniştită şi a strigat:
― Moştenească-te diavolul!
Dar i-a fost ruşine, şi-a acoperit gura, apoi a şoptit:
― Iartă-mă! De când sunt împreună cu Hariclea, i-am împrumutat blestemele. Dar cum ai putea să ştii tu ce este în inima mea, când eu însămi nu ştiu? De fapt, ce vreau eu? Vreau să mă iubeşti aşa cum doreşti. Dar mă sperie gândul că, după ce vei obţine extazul la care râvneşti, te vei pierde în amărăciune. Poate că nu am experienţă, a continuat ea, dar, instinctiv, ca femeie, înţeleg multe dintre acele lucruri pe care un bărbat nu le va putea înţelege niciodată. Am citit mult, am auzit multe, iar în ultimele săptămâni Hariclea mi-a dat sfaturi folositoare. Pentru mulţi bărbaţi femeia este doar ca o momeală prinsă în cârlig, cu care pescarul îşi ispiteşte peştele. După ce misterul nupţial s-a consumat, cârligul de care a fost prinsă momeala îl sfâşie pe bărbat. Eu nu vreau să-ţi fiu ţie nici momeală, nici cârlig. Se mai spune că bărbatul se satură de legătura trupească mai repede decât femeia lui. De aceea, mulţi bărbaţi, pentru a se sustrage obligaţiilor matrimoniale, pleacă în războaie, se ocupă de politică sau colecţionează icoane vechi. Tu însuţi ai plecat în cruciadă ca să scapi de femeia ta, de Ghita. Oare cum aş putea avea încredere într-un bărbat când, prin firea lui, bărbatul este nestatornic? Tu eşti gata să renunţi şi la credinţa ta doar pentru a te culca cu mine. Atât de puternică ţi-e patima. Nu, nu mai pot avea încredere în tine. Nici nu mai pot crede că femeia cu care eşti unit ar fi bătrână şi urâtă. Ai spus aşa doar ca să mă ameţeşti; în inima ta minţi ca toţi bărbaţii care, pentru o clipă de dragoste, rătăcesc mintea unei femei.
― Dumnezeule mare, ai îndurare! Anna! am strigat eu. Credeam că te cunosc aşa cum îţi cunosc ochii limpezi. Parcă ai fi posedată de spirite rele. Ce vrei?
― Nu ştiu, a spus ea, ridicând din umeri.
S-a lipit de mine şi i-am simţit trupul fremătând.
― Dar nu ţi-am cerut niciodată să te culci cu mine aşa cum se culcă o femeie cu bărbatul ei, i-am spus eu mâhnit. Bineînţeles, te-am mângâiat, nu pot spune că toate au fost mângâieri nevinovate, dar întotdeauna te-am respectat. Tu singură ai început să-mi vorbeşti cu îndârjire despre dragostea trupească. Nu-i de mirare că dorinţa mea a sporit.
― Aşa? m-a întrebat ea mânioasă. Dar mă insulţi! N-ar fi prima oară, ce-i drept, dar de data aceasta e prea mult. Să înţeleg că nu m-ai ales pentru că vrei să te iubeşti cu mine? Nu m-ai ales pentru că eşti pătimaş după mine? Atunci pentru ce, Doamne sfinte, vrei să te căsătoreşti cu mine? Pentru numele tatălui meu? Pentru averea lui? Atât de josnic să fii? La urma urmelor, ce vrei de la mine? Tu, tu cel care mi-ai spus de atâtea ori că mă iubeşti...
Am patruzeci de ani. Am trecut prin multe încercări. Ar fi trebuit să nu-mi pierd cumpătul: Dar o iubesc atât de mult. În clipa aceea, în capul meu n-a mai fost loc pentru alt gând în afară de acela că ea dorea să mă scoată din minţi. Oboseala, mânia, melancolia, teama, dorinţa, ezitările, toate s-au revărsat din mine clocotind într-o patimă pe care nu mi-am mai putut-o stăpâni. Şi am strâns-o cu putere la piept, iar ea şi-a încolăcit braţele de gâtul meu, de parcă n-ar mai fi vrut să se desprindă de mine niciodată.
Gura ei a răspuns cu pasiune la sărutările mele. Răsuflarea ei drăgăstoasă mi-a atins mângâietor obrajii. Şi, în ciuda suferinţei, trupul ei s-a unit şi mai strâns cu al meu. Mâinile i s-au încleştat de spinarea mea şi de umeri, de parcă ar fi vrut să păstreze etern în căuşul lor amintirea trupului meu viu.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:36 PM | message # 27
Am rămas apoi întins lângă ea, în întuneric, istovit, liniştit, rece. Mi s-a dăruit de bunăvoie. De acum înainte este o femeie dezonorată. Dar eu o iubesc. O iubesc aşa cum este. Îi iubesc chiar şi capriciile.
Multă vreme am rămas amândoi nemişcaţi, fără să ne spunem o vorbă. Apoi mi-a şoptit la ureche:
― Ioannis Anghelos, nu-i mai bine aşa?
― Aşa-i cel mai bine, am răspuns eu şi am simţit o nevoie cumplită să dorm.
A început să râdă pe înfundate şi mi-a şoptit din nou la ureche:
― Atât de uşor, atât de simplu, atât de limpede. Tu reuşeşti să complici foarte mult lucrurile cele mai simple, în orice caz, eu sunt fericită.
― Şi nu regreţi? am întrebat-o, pe jumătate adormit, doar aşa, ca să spun şi eu ceva.
― De ce-aş regreta? a întrebat ea cu un aer surprins. De acum încolo nu vei mai fugi de mine. Şi apoi, mă simt bine. Să te fi căsătorit mai întâi, poate că n-aş mai fi fost atât de sigură. Tu ai părăsit o soţie. Dar acum, după ceea ce s-a întâmplat, nu ai tu inima să mă laşi singură. Te cunosc prea bine, dragul meu, nu eşti chiar atât de dur cum pretinzi că eşti.
Am simţit în toată fiinţa o pace profundă şi nu am fost atent la vorbele rostite de ea. Capul ei muritor se odihnea pe braţul meu, gura ei muritoare îmi săruta urechea, părul ei îmi mângâia gâtul, respiram parfumul de hiacint al obrajilor ei. Am pus mâna pe sânii ei goi şi am adormit. Pentru prima dată, după nu mai ştiu cât de multă vreme, am dormit fără să visez nimic.
Am dormit mult timp şi nu m-am trezit nici când a plecat ea, nici când, în zori, tunul cel mare a tras o salvă pentru a-i anunţa pe turci că este ora rugăciunii de dimineaţă. Când am deschis ochii, soarele se afla în înaltul cerului. M-am simţit odihnit, proaspăt, fericit.
A plecat în timp ce dormeam. Mai bine aşa, fiindcă aş fi fost incapabil să-i spun ceva. Dar am ştiut că o voi revedea. Am mâncat cu multă poftă, mai vesel şi mai liber decât oricând. Apoi, fără să mă încorsetez în armură, fără să mă încing cu sabia, am plecat umil ca un pelerin, în veşmintele simple de latin, la mănăstirea Pantocratorului.
În jurul Bisericii Sfinţilor Apostoli erau mulţi oameni şi cai. Dar ei nu mi-au adresat vorbe de ocară, după cum obişnuiesc grecii când văd un latin singur, fiindcă ziua era frumoasă. După ce am ajuns la mănăstire, l-am aşteptat două ore pe călugărul Ghenadios, care-şi împlinea rugăciunea, între timp, m-am rugat în genunchi în faţa icoanelor altarului din biserica mănăstirii. M-am rugat să-mi fie iertate păcatele. M-am cufundat în realitatea mistică a inimii. Ştiu că Dumnezeu cântăreşte păcatele în alt mod decât oamenii. Ştiu că toate celelalte păcate sunt mici în comparaţie cu abandonarea cu bună ştiinţă a credinţei. Moartea inimii, însingurarea omului de Dumnezeu sau disperata singurătate a cărnii. Este adevăratul păcat. Toate celelalte păcate sunt doar păcate. Dumnezeu s-a întrupat pe pământ ca să alunge singurătatea din inima omului şi să-l elibereze de păcate. Tocmai pentru că este om, unui om îi poate fi iertat orice păcat. Dar pentru apostazie nu există iertare, pentru că omul are libertatea să aleagă. Când m-a văzut, călugărul Ghenadios a ţipat cu tot sufletul plin de durere:
― Latinul! Latinul!
Şi a încercat să mă gonească, împingându-mă cu ambele mâini. Dar eu nu am plecat şi i-am spus:
― Distinsul cărturar al lumii, care a fost în alte vremuri secretar de stat al împăratului, Gheorghios Sholarios cel mort, m-a cunoscut. Am pribegit pe multe drumuri, m-am rătăcit şi m-am înşelat, am păcătuit. Dar acum am venit în faţa călugărului Ghenadios să-l anunţ că vreau să mă întorc în casa Tatălui meu. Binecuvântează-mă şi fii iertător, aşa cum şi Dumnezeu îi iartă pe cei păcătoşi!
Şi-a ridicat sprâncenele a mirare şi m-a privit cu ochii lui arzători. Nu am putut să nu mă gândesc la un craniu de mort când i-am văzut faţa uscată şi slabă de post şi de rugăciune. Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, m-a întrebat:
― Ce doreşti de la mine?
― În tinereţe, am spus eu, pe muntele Athos, am cunoscut bărbaţi care, după ce s-au lepădat de credinţa romano-catolică, s-au întors la adevărată credinţă grecească, s-au botezat şi au primit Sfintele Taine ale Bisericii dintru început a lui Hristos, consacrându-şi apoi viaţa lui Dumnezeu. Eram copil când a murit tatăl meu, dar din documentele familiei mele am înţeles că bunicul a fost grec din Constantinopol. El şi-a lepădat credinţa pentru a se putea căsători cu o femeie din Veneţia, apoi l-a urmat pe papă. Tatăl meu a trăit până la sfârşitul vieţii lui la Avignon dintr-o subvenţie acordată de trezoreria pontificală. Acolo m-am născut şi am crescut eu. Dar toate acestea au fost rătăciri utopice, chiar dacă atât tatăl meu, cât şi bunicul mi-au vrut binele. Venind aici, la Constantinopol, ca să mor pentru Hristos lângă zidurile oraşului, vreau totodată să mă întorc la credinţa strămoşilor mei.
Fanatismul de care era dominat l-a împiedicat să urmărească atent tot ce i-am povestit, dar eu i-am fost recunoscător pentru aceasta, fiindcă mă temeam de întrebările pe care mi le-ar fi pus; când îl cunoscusem, era un bărbat de o inteligenţă sclipitoare. Dar el s-a mărginit doar să strige pe un ton acuzator:
― Atunci, pentru ce lupţi alături de latini împotriva turcilor? Chiar şi un sultan este mai bun pentru acest popor decât un împărat supus papei.
― Ce rost are să ne contrazicem? i-am spus eu împăciuitor, împlineşte-ţi mai bine datoria de preot! Fii păstorul care primeşte în turma sa oaia rătăcită! Aminteşte-ţi că şi tu te-ai rătăcit cândva şi ai semnat acel act al Uniunii. Nu-i păcatul meu mai mare decât acela pe care tu însuţi l-ai făptuit.
Cu mâna stângă, el şi-a susţinut dreapta, care era paralizată, şi a rostit pe un ton triumfător:
― M-am rugat şi iar m-am rugat lui Dumnezeu să-şi arate iertarea amorţindu-mi pentru totdeauna mâna blestemată cu care am semnat acel act la Florenţa. Când primul tun al turcilor a bubuit, Domnul a auzit ruga mea. Acum, Sfântul Duh este în mine.
Apoi, însoţit de alt călugăr, m-a condus în curtea interioară a mănăstirii, în dreptul bazinului cu apă mi-a poruncit să mă dezbrac. Când am rămas gol, m-a împins în apă, apoi mi-a cufundat capul botezându-mă astfel din nou şi mi-a dat, nu ştiu după ce criterii, alt nume, Zaharia. După ce am ieşit din apă, folosind aceleaşi vorbe pe care de peste o mie de ani le rostesc grecii, mi-am mărturisit păcatele în faţa lui şi a celuilalt călugăr, şi ei nu mi-au impus decât o penitenţă uşoară pentru ispăşirea păcatelor mele. Iar chipul părintelui Ghenadios s-a făcut luminos şi blând. S-a rugat pentru mine lui Dumnezeu şi m-a binecuvântat.
― Acum, tu eşti un grec adevărat, a rostit el. Aminteşte-ţi însă că prorocirile se vor împlini în curând şi că ultimele zile se apropie. Constantinopolul este sortit pieirii. Cu cât va rezista mai mult, cu atât va spori mânia turcilor, iar suferinţele ce se vor abate asupra celor nevinovaţi vor fi mai mari. Dacă, din voia Domnului, Constantinopolul va trebui să cadă în mâinile turcilor, cine se va putea opune? Cei care luptă împotriva sultanului luptă orbeşte împotriva voinţei Atotputernicului, însă cei care-i vor alunga pe latini din Constantinopol vor fi iubiţi de Dumnezeu.
Am fost nespus de trist auzindu-l şi l-am întrebat:
― Cine-ţi dă dreptul să rosteşti astfel de vorbe?
― Pocăinţa mea, suferinţele mele, răscolitoarea mea dragoste pentru acest oraş. De altfel, nu eu, călugărul Ghenadios, glăsuiesc astfel, ci Duhul Sfânt care sălăşluieşte în mine.
S-a uitat în jurul lui şi a văzut peştii cenuşii ce înotau în apa încă tulburată de picioarele mele.
― Ziua suferinţei va veni! a strigat el, arătând cu mâna stângă înspre peşti. Schimba-se-va culoarea peştilor în roşu, vor crede şi cei fără de credinţă! Acesta e semnul. Dacă vei trăi, vino aici şi te vei convinge. Duhul lui Dumnezeu, Stăpânul Lumii, vorbeşte prin gura mea.
Şi-a făcut prorocirea cu o atât de tulburătoare elocinţă, încât l-am crezut, însă, după această răbufnire explozivă, mi s-a părut şi mai obosit ca înainte. După ce călugărul celălalt a plecat, iar eu m-am îmbrăcat, i-am spus:
― Părinte, am păcătuit şi am încălcat legea, aşa cum am mărturisit. Am păcătuit cu o femeie, care nu a mai cunoscut alt bărbat înaintea mea. O grecoaică. Oare există vreo posibilitate de a-mi izbăvi greşeala, de a mă căsători cu ea, chiar dacă la Florenţa am o femeie de care am fost legat prin sacramentele Bisericii Romano-Catolice?
A reflectat un moment şi din nou am văzut lucind în ochii lui acea inteligenţă politică de odinioară. A spus:
― Papa şi cardinalii săi au ofensat destul credinţa noastră şi ne-au persecutat Biserica şi patriarhii, aşa că poate nu-i un păcat dacă şi eu, la rândul meu, ofensez misterele sacre ale Bisericii lor. Acum, după ce ai fost botezat în adevărata credinţă, căsătoria ta de mai înainte a fost anulată. Eu o pot declara nulă, fiindcă în aceste vremuri de persecuţie, noi nici nu avem un patriarh adevărat, ci doar pe acest apostat blestemat de Gregorios Mammas. Vino împreună cu această femeie şi eu vă voi uni ca soţ şi soţie dinaintea altarului.
― Este delicat lucrul pe care ţi-l cer. Căsătoria trebuie să se săvârşească în secret. Poate că o cunoşti pe femeie. Unindu-ne, îţi asumi riscul de a ţi-l face duşman pe tatăl ei, unul dintre nobilii cei mai de vază din Constantinopol.
― Căsătoria este un act sacru dinaintea lui Dumnezeu, în cazul acesta, păcatul este anulat prin căsătorie. Oare ce tată este atât de denaturat încât să-şi împiedice fiica să-şi repare greşeala? Dar de ce m-aş teme eu de nobili şi de arhonţi, când nici de împărat nu m-am temut?
Cine ştie, poate că el şi-a imaginat că am sedus-o pe fiica vreunui curtezan latinofil şi s-a bucurat de propunerea mea. În orice caz, mi-a făgăduit că va păstra secretul şi mi-a spus să vin împreună cu femeia mea la miezul nopţii pentru a ne uni dinaintea altarului. Necunoscând îndeajuns de bine obiceiurile Bisericii greceşti, nu am putut fi sigur dacă o astfel de căsătorie are valoare legală. Dar pentru inima mea a fost de ajuns.
Triumfător şi fericit, am părăsit Mănăstirea Pantocratorului şi m-am îndreptat spre casa mea, unde, după cum presimţisem, am găsit-o pe Anna. Îşi adusese de la mănăstire cufărul şi toate lucrurile ei, aranjase totul în casă în aşa fel încât nici un lucru nu mai era la locul lui şi-l pusese pe Manuil să spele podelele.
― Stăpâne! mi s-a adresat cu umilinţă Manuil, storcând o cârpă din care curgeau zoaie murdare. Tocmai voiam să te caut. Spune-mi, a fost în intenţia ta ca această femeie energică să se mute la noi şi să răstoarne toată casa cu fundu-n sus? Nici nu-mi mai simt genunchii de durere şi nici cu spinarea nu-mi merge mai bine. Nu trăiam noi oare liniştiţi în casa aceasta când nu era nici o femeie?
― Ea va rămâne aici, i-am spus eu. Dar nu povesti nimănui despre ea. Dacă te vor întreba vecinii, poţi să le spui că este de origine latină, că este prietena stăpânului tău şi că va locui la noi pe toată durata asediului.
― Te-ai gândit îndeajuns, stăpâne? m-a întrebat el prudent. O femeie soseşte mai iute decât pleacă.
Şi a mai spus cu un surâs răutăcios:
― Ea ţi-a şi răvăşit toate manuscrisele şi cărţile.
Dar nu aveam prea mult timp să discut cu el. Cu trupul fierbinte, am urcat scara ca un bărbat tânăr. Anna era îmbrăcată cu veşminte simple, la fel ca toate femeile obişnuite din Constantinopol. Dar chipul ei, pielea, toate îi dezvăluiau obârşia nobilă, în aceste veşminte, pe care se hotărâse să le poarte pentru a nu atrage nimănui atenţia, era ca piatra preţioasă într-o montură de fier.
― De ce-ai alergat? m-a întrebat ea cu o falsă nelinişte. Abia de mai poţi respira. Ai de gând să mă dai afară? Cel puţin aşa m-a ameninţat Manuil. Acest bătrân încăpăţânat nu ştie să-şi preţuiască fericirea.
A aruncat o privire spre dezordinea cumplită din cameră şi a spus repede, cu un aer vinovat:
― Am făcut doar puţină ordine aici, ca să ne simţim mai bine. Dar totul este grozav de murdar. Uite, dacă mi-ai da nişte bani, aş putea cumpăra draperii noi. În orice caz, nu se cade pentru rangul tău acest pat cu saltele din care curg penele.
― Bani? am repetat eu oarecum descumpănit, fiindcă nu-mi puteam aminti ce bani mai am. Şi apoi, după cum gândesc eu, cu sau fără bani, totuna-i.
― Bineînţeles, a rostit ea. Se spune că bărbaţii îşi acoperă cu aur femeile pe care le-au sedus. Să fi devenit avar, acum, după ce ţi-ai atins scopul?
― Ar trebui să-ţi fie ruşine că în acest moment solemn îmi vorbeşti de bani, am spus eu, izbucnind în râs. Dacă am alergat într-un suflet până acasă este pentru a te anunţa că vreau să sacralizăm legătura noastră.
Uitând jocul de-a femeia cicălitoare, m-a privit surprinsă. Şi i-am întâlnit ochii căprui, atât de curaţi şi sinceri, aşa cum i-am văzut prima dată în faţa catedralei Sfânta Sofia. Am simţit că noi am traversat împreună sute de ani, că am trăit multe vieţi împreună, chiar dacă somnul morţii şi reînnoita geneză ne-au făcut să le uităm. Ne-am recunoscut prin voaluri transparente.
I-am spus:
― Anna! Vrei să te căsătoreşti cu mine? Ca sacrele mistere ale Bisericii să unească sufletele noastre, după cum trupurile noastre s-au unit.
Şi-a plecat capul, din ochii ei frumoşi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.
― Atunci, mă iubeşti? m-a întrebat ea cu o voce nesigură, în ciuda celor întâmplate, tu mă iubeşti.
― Te-ai îndoit? am întrebat-o eu surprins.
― Nu ştiu, a spus ea cu sinceritate, ridicându-şi ochii. M-am gândit că nimic nu mai are nici o valoare dacă nu mă iubeşti de-adevăratelea. De aceea m-am dăruit, pentru a mă convinge dacă nu cumva doar acest lucru îl doreai de la mine. N-aş fi pierdut nimic dacă ai fi dorit doar lucrul acesta. Dar probabil că te-aş fi părăsit şi n-aş mai fi vrut să te văd niciodată. Am venit în casa ta doar pentru că voiam să mă joc de-a femeia care trăieşte în casa bărbatului ei.
Şi-a sprijinit fruntea de umărul meu şi a spus:
― Eu nu am avut niciodată casa mea. Palatul în care am locuit este casa tatălui meu şi a mamei mele. Acolo n-am avut voie să spun nimic. Am invidiat-o pe una dintre servitoarele noastre care, după ce s-a măritat, a cumpărat o oală de argilă pentru sărăcăcioasa ei casă. Am tânjit întotdeauna după fericirea oamenilor simpli, am crezut că nu voi avea parte de o astfel de bucurie. Dar acum, dacă tu, într-adevăr, vrei să te căsătoreşti cu mine, mă voi bucura de fericirea de care întotdeauna m-am crezut frustrată.
― Dar nu-ţi face iluzii, dragostea mea, i-am spus eu consolator. Noi nu avem nimic. Nimic, în afară de puţinul timp ce ne-a mai rămas. Tu eşti singura bogăţie a vieţii mele. Dar nu încerca să mă reţii când timpul se va sfârşi! Făgăduieşte-mi!
Nu mi-a răspuns, şi-a ridicat privirea şi m-a privit până în fundul ochilor.
― Când te gândeşti că aş fi putut fi soţia împăratului! A fost o vreme când l-am urât pe Constantin pentru că nu şi-a ţinut promisiunea. Bine că nu-i sunt soţie! Sunt fericită că am reuşit să mă căsătoresc cu un franc fugit de la femeia lui.
Apoi, cu un surâs jucăuş, a mai spus:
― A fost norocul meu că nu m-a vrut împăratul Constantin. Nu încape îndoială că l-aş fi înşelat cu tine. Apoi am fi fost demascaţi, ţie ţi-ar fi fost scoşi ochii, iar pe mine m-ar fi trimis la mănăstire. Păcat de noi, nu-i aşa?
De la o oră la alta, tunurile au tras fără încetare asupra zidurilor. Iar casa mea construită din buşteni de lemn s-a cutremurat până la temelii la fiecare detunătură. Dar noi eram în afara timpului şi ne-am bucurat de scurtul răgaz de fericire. Seara, l-am trimis pe Manuil să închirieze o lectică şi am plecat împreună spre Mănăstirea Suveranului Lumii. Părintele Ghenadios a tresărit când a recunoscut-o pe Anna Notaras, dar şi-a ţinut făgăduiala. Manuil şi călugării au ridicat sfântul acoperământ deasupra capetelor noastre, iar părintele Ghenadios a sfinţit unirea noastră ca bărbat şi femeie. După ceremonie, ne-a binecuvântat şi ne-a înmânat un pergament cu pecetea Mănăstirii Pantocratorului în care este atestată căsătoria.
Când mi-a înmânat pergamentul, în privirea lui am întâlnit o ciudată înţelegere. El a spus:
― Până la urmă, tot nu ştiu cine eşti tu. Dar sufletul îmi spune că în lumea aceasta nimic nu se petrece la voia întâmplării. Fie spre binele credinţei noastre şi a oraşului!
După ce a rostit aceste vorbe, am simţit cu o certitudine de gheaţă că nimic din ceea ce mi s-a întâmplat până acum nu a fost să se întâmple din voinţa mea. După ce am fugit din tabăra sultanului, pas cu pas, cu o siguranţă de om care umblă în timp ce doarme, mi-am urmărit doar drumul prestabilit de destin. Altfel, de ce, dintre toate femeile lumii, aş fi întâlnit-o anume pe Anna Notaras şi i-aş fi recunoscut ochii?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 11:37 PM | message # 28
20 aprilie 1453
M-am deşteptat în casa mea. Ca aurul şi fildeşul, trupul ei muritor se odihnea lângă mine. Nespus de frumoasă. Tot atât de frumoasă, tot atât de pură şi după ce misterele trupului ei s-au împlinit, în timp ce o contemplam, am simţit în gât arsura unui spin.
I-am privit trupul adormit şi din nou m-a răscolit văpaia, focul iubirii.
Niciodată nu am simţit atât de aproape moartea. Nici în faţa dansului macabru de pe zidul cimitirului, în tinereţe, când m-am deşteptat în cântec de privighetoare.
Simple şi clare mi-au fost toate. Cu spinul morţii în gât m-am gândit că imperfecţiunea omului doar din trup purcede, fiindcă Dumnezeu a făcut din om: bărbat şi femeie. Am patruzeci de ani. Ar fi trebuit să ştiu de-acum toate acestea. Dar nu le-am ştiut. M-am îndrăgostit. Orbeşte. La disperare.
Deodată, clopotele au început să bată alarmant. Oamenii au trecut în goană pe stradă, prin faţa casei mele. De paşii lor apăsaţi au zdrăngănit talgerele de metal de pe masă. Am sărit din pat amintindu-mi de datorie. Ea s-a deşteptat şi s-a aşezat pe marginea patului, încercând să se acopere cu cuvertura.
M-am îmbrăcat în grabă, de aceea am uitat să-mi încing sabia la brâu. Tot în grabă am sărutat-o şi i-am urat zi bună, apoi am coborât treptele scării; în apropierea leului de piatră, cu braţele deschise, Manuil încerca să-i oprească pe oamenii care alergau ca să-i întrebe ce se întâmplă. Faţa îi era luminată de o expresie de bucurie, dar şi de îndoială.
― O, stăpâne! a strigat el. Miracolul s-a împlinit! Azi e o zi binecuvântată. Soseşte flota pontificală. Au fost văzute primele corăbii în larg.
Am alergat şi eu împreună cu mulţimea până la colina Acropole. De acolo, din înaltul colinei, în mijlocul mulţimii agitate de oameni, care răsuflau din greu şi zbierau, am zărit patru corăbii creştine, cu pânzele umflate, ce se îndreptau spre promontoriul Acropole, spre confuzia numeroaselor galere turceşti. Pe trei catarge flutura baniera Genovei. A patra corabie, un mare vas bizantin de transport, arbora baniera purpurie a împăratului. Alte corăbii creştine nu mai erau.
Ajunseseră atât de aproape, încât vântul purta până la noi zgomotele luptei, strigătele, înjurăturile şi detunăturile. Nava-amiral a turcilor şi-a înfipt pintenul în flancul celei mai mari corăbii creştine. Asupra celorlalte, galerele turcilor au aruncat cârlige de abordaj, aşa că puternicele galere au târât după ele numeroasele ambarcaţiuni pitice ale turcilor.
Oamenii povesteau cu însufleţire că bătălia navală începuse în largul mării. Sultanul însuşi venise călare până în apropierea Turnului de Marmură şi le dăduse porunci căpitanilor de galeră, conjurându-i să scufunde corăbiile creştine.
Tot zidul maritim era acoperit de oameni. Zvonurile treceau din gură în gură cu o repeziciune înspăimântătoare. Printre altele, se spunea că, plin de mânie, sultanul şi-ar fi dezvelit colţii ca un câine şi că de pe buze îi curgeau bale. Nu era imposibil. Eu însumi l-am văzut nebun de furie. Numai că acum Mehmet ştie să-şi stăpânească mânia.
Încet, irezistibil, vântul a împins marile corăbii ale creştinilor spre port. Iar în urma lor, ca nişte câini de pradă agăţaţi cu îndârjire de spinarea unui urs, veneau galerele turcilor, atât de multe, încât se izbeau una de alta. Crestele înspumate ale valurilor erau roşii de sânge. Din când în când, câte o galeră renunţa la luptă, îşi desfăcea cârligul de abordaj şi lăsa locul altei galere, în larg, o galeră turcească plutea în derivă.
Era plin văzduhul de răpăitul tobelor, de sunetul răguşit al trâmbiţelor, de urlete asurzitoare, de ţipetele înspăimântătoare ale morţii. Cadavre şi tot soiul de materiale sfărâmate pluteau pe apă. De pe punţi, de pe pupele şi prorele înalte, marinarii creştini în armuri de fier îi loveau cu bărzile, săbiile, suliţele pe asediatorii care reuşeau să se caţăre pe punte. La pupa galerei sale, amiralul turc îşi urla poruncile printr-o pâlnie de trompetă.
Grecii adunaţi pe ziduri au început să strige într-un singur glas: Phlaktanellas! Phlaktanellas! Şi strigătul s-a răspândit de îndată în tot oraşul. Cineva îl recunoscuse pe căpitanul corăbiei bizantine de transport. Această navă plecase cu trimişii împăratului spre Sicilia înainte de asediu pentru a cumpăra grâu. Bărbatul pântecos pe care-l chema Phlaktanellas râdea arătând cu barda însângerată din mână spre arcaşii de pe gabia catargului, care-i ţinteau pe turci.
Genovezii aruncaseră apă peste velele corăbiilor pentru a nu lua foc de la săgeţile incendiare lansate de turci. Dar, dintr-o dată, o limbă uriaşă de foc s-a întins pe puntea uneia dintre galerele turcilor şi urletele îngrozitoare ale celor arşi de vii au acoperit toate zgomotele dimprejur. Galera a abandonat lupta, lăsând în urma ei o dâră de foc.
Priveliştea era de necrezut. Corăbiile creştine şi-au continuat drumul, izbutind necontenit să alunge cele aproape patruzeci de galere ce le stăteau în cale. Entuziasmul mulţimii a fost de nedescris. Oamenii repetau că cele trei corăbii genoveze nu sunt decât avangarda flotei pe care papa a trimis-o. Constantinopolul este salvat, aşa striga mulţimea.
Sosite la Capul Acropole, corăbiile creştine urmau să se îndrepte spre miazănoapte, pentru a ajunge în apropierea lanţului, la Cornul de Aur. Dar tocmai când erau pe cale să ocolească promontoriul de la poalele Acropolei, vântul a încetat să mai bată, pânzele au început să atârne de catarge şi cârmele nu au mai putut fi folosite. Navele creştine s-au lăsat în voia curentului marin. Un urlet triumfător s-a înălţat dinspre galerele turcilor. Grecii au amuţit. Iar de pe ţărmul Bosforului, dincolo de zidurile Perei, s-au auzit strigătele victorioase ale turcilor repetând la nesfârşit numele lui Allah.
Fără să se oprească o clipă din luptă, corăbiile creştine au avut grijă să rămână tot timpul grupate. Nici una nu a abandonat-o pe alta, chiar dacă acest lucru nu a fost uşor, pentru că, în continuare, corabia cea mai mare, de care era agăţată nava-amiral a turcilor, era mereu în urma celorlalte. Bord lângă bord, legănate de hulă, ca o adevărată fortăreaţă, de pe zidurile căreia erau aruncaţi bolovanii, lansate proiectilele, săgeţile, focul şi plumbul topit asupra flotilei turcilor, cele patru corăbii creştine şi-au continuat drumul. Şi, ca un arc aprins, focul grecesc a ţâşnit căzând pe galerele cele mai depărtate, ale căror echipaje înfricoşate au abandonat lupta pentru a-l împiedica să se răspândească.
Phlaktanellas! Phlaktanellas! a strigat din nou mulţimea. Corăbiile erau atât de aproape, încât oamenii de pe ziduri distingeau feţele luptătorilor, însă nimeni nu-i putea ajuta, în spatele lanţului, galerele veneţiene erau gata de luptă, dar lanţul le împiedica să acţioneze şi până la lanţ mai era cale lungă.
Băteau clopotele în tot oraşul. Tunurile turcilor încetaseră să mai tragă asupra zidurilor. Cu răsuflarea tăiată de emoţie, şi de o parte şi de alta, toţi aşteptau să vadă cum se va sfârşi lupta. Din gură în gură, s-a răspândit apoi vestea că sultanul s-a întors în tabăra din faţa Porţii Sfântului Roman şi s-a închis în cortul lui.
Urmărind incredibila luptă a corăbiilor genoveze, disciplina riguroasă, abilitatea şi arta navigaţiei, le-am dat iertare negustorilor Perei pentru neutralitatea lor în acest război. Şi am înţeles de ce Genova, de-a lungul sutelor de ani, a dominat marea, rivalizând cu Veneţia. Cu o încetineală de necrezut, deget cu deget, fortăreaţa plutitoare a înaintat contra curentului, doar cu ajutorul vâslelor, spre lanţ.
Nemaiputând suporta tensiunea acestei teribile aşteptări, grecii de pe zidul maritim şi de pe vârfurile colinei au căzut în genunchi şi au început să se roage. Superioritatea numerică a turcilor era înspăimântătoare. Cu furie şi curaj, cu forţe mereu proaspete, galerele turcilor au reînceput atacul. Glasul amiralului turc răsuna dogit şi pe obrajii lui şiroia sângele. Soldaţi cu capetele înfăşurate în turbane cădeau în mare, dar pumnii lor tăiaţi continuau să rămână încleştaţi de bastingajele corăbiilor creştine.
Cu o teamă crescândă, de pe zidurile şi locurile unde se aflau, grecii îngenuncheaţi se închinau şi strigau: Panaghia! Panaghia! Sfântă Fecioară, apără-ne oraşul! Mişcaţi de rezistenţa şi de vitejia lor, grecii se rugau pentru marinarii latini. Poate că nu-i nici un eroism când lupţi pentru viaţa ta. Dar eroică a fost, fără îndoială, lupta celor patru corăbii creştine care, în ciuda superiorităţii numerice a duşmanului, neabandonându-se una pe alta, şi-au croit drum pentru a veni în ajutorul Constantinopolului.
Apoi, dintr-o dată, când soarele se pregătea să apună, s-a întâmplat un miracol. O lucire albastră a traversat cerul, faldurile rochiei Fecioarei au fluturat în aer şi rafale de vânt dinspre miazănoapte au început din nou să bată. Pânzele obositelor nave ale creştinilor s-au umflat şi corăbiile au fost împinse spre lanţ. În ultimul moment, amiralul turc a dat ordin să fie tăiat cu lovituri de bardă pintenul ce-l lega de corabia cea mai mare. Şi a bătut în retragere. Sângele şiroia prin toate deschiderile galerei sale. Şchiopătând, cu vâslele sparte, învăluită de fumul puturos al focului grecesc, flota turcilor şi-a urmat comandantul. Iar grecii Constantinopolului au urlat triumfător de s-a cutremurat cerul.
Despre miracole, nu ştiu multe lucruri. Dar această întoarcere a vântului în momentul decisiv s-ar părea că a fost un adevărat miracol. A avut o încărcătură sacră această întâmplare, inaccesibilă simţurilor omeneşti. A strălucit cu o ciudată limpezime, care nu a putut fi umbrită nici de strigătele sfâşietoare ale celor răniţi, nici de înjurăturile marinarilor care cereau să li se deschidă de îndată lanţul. Numai că fiind un lucru periculos şi complicat, s-a săvârşit abia după ce flota turcilor a dispărut, îndreptându-se spre Portul Celor Două Coloane. După ce Aloisio Diedo a dat semnalul de liberă trecere, trăgând salve de tun în cinstea împăratului, cele patru corăbii au intrat în port.
Seara, echipajele corăbiilor, în frunte cu căpitanii lor, au defilat cu flamurile desfăşurate în vânt prin tot oraşul până la Mănăstirea Hora, pentru a aduce mulţumiri Panaghiei făcătoare de minuni a Constantinopolului. Toţi răniţii care puteau păşi pe picioarele lor au însoţit cortegiul. Cei grav răniţi au fost purtaţi pe brancarde, în speranţa că Fecioara, care şi-a vânturat faldurile albastrei rochii pe cerul Constantinopolului, îi va răsplăti pentru bărbăţia de care făcuseră dovadă cu o vindecare miraculoasă. Aşa se face că latinii au adus mulţumire Sfintei Fecioare a grecilor, cu ochi uluiţi de splendoarea mozaicurilor şi aurului bisericii Mănăstirii Hora.
După slujba religioasă de mulţumire, mulţi dintre ei au urcat pe zid ca să se uite la turci şi să-i înjure pe săturate pe cei din preajma şanţului de apărare. Erau încă ameţiţi de patima luptei şi de beţia victoriei. Dar când tunurile turcilor au început să tragă din nou şi să se cutremure zidul sub picioarele lor, şi-au făcut cruce, apoi au coborât în grabă ca să ajungă pe corăbiile lor.
La fel ca mulţi alţii, i-am strâns şi eu mâna lui Phlaktanellas şi l-am bătut pe umăr, fiindcă era grec. După ce şi-a încărcat corabia cu grâu, a întâlnit în portul Chios cele trei corăbii genoveze care se opriseră acolo din cauza furtunii şi aşteptau vântul favorabil, aşa că li s-a alăturat lor pentru a naviga împreună spre Constantinopol. Cum locuitorii oraşului l-au întâmpinat ca pe un erou, până la urmă el însuşi a început să se creadă erou. E un bărbat uriaş, diform, şi clipeşte întruna din ochi. Are un limbaj atât de sărac, încât, după fiecare cuvânt pe care-l spune, este nevoit să tragă o înjurătură pentru a compensa lipsa de conţinut a rostirilor sale.
Până la urmă, cetăţenii cu judecată au înţeles că cele trei corăbii genoveze nu erau nicidecum avangarda făgăduitei flote pontificale, ci doar nişte corăbii de comerţ, care transportau armele pe care împăratul Constantin le cumpărase toamna trecută pentru apărarea oraşului. Atacul flotei turce fusese o evidentă violare a neutralităţii, fiindcă cele trei corăbii genoveze intenţionaseră să acosteze la Pera. Căpitanii acceptaseră lupta doar pentru că încărcătura corăbiilor lor era contrabandă de război şi ar fi riscat să fie confiscată împreună cu corăbiile. Acum, dacă sunt în siguranţă în port, ei au ajuns, la fel ca şi armatorul lor, nişte oameni bogaţi. Vor reuşi să-şi păstreze bogăţiile şi corăbiile, invocând neutralitatea Perei? Cine ştie?
Mi-a pierit tot entuziasmul. Trebuia să mă întorc la Blaherne şi să mă întâlnesc cu Giustiniani. Am îmbrăţişat-o pe Anna şi i-am interzis să iasă în oraş, de teamă să nu fie recunoscută. I-am poruncit lui Manuil să o slujească şi am promis că voi reveni de îndată ce voi putea.
În apropiere de Poarta Sfântului Roman, chiar şi marele zid interior suferise stricăciuni. Oamenii cărau necontenit lemne, pământ, crengi şi piei de animale în parateichion pentru întărirea zidului exterior ruinat. Oricine putea să treacă prin poarta marelui zid după ce-l va fi străbătut, pentru a ajunge la zidul exterior, dar înapoi era mai greu, fiindcă Giustiniani pusese paznici care-i trăgeau de braţ sau de umeri pe aceia care încercau să se întoarcă şi-i obligau să lucreze toată noaptea la repararea zidului. Mercenarii lui Giustiniani sunt istoviţi de neîntrerupta canonadă şi de incursiunile din ce în ce mai dese ale turcilor, care stânjenesc cum pot repararea zidului. Cei mai mulţi dintre apărători nu şi-au dat jos armura de pe ei de câteva zile.
I-am povestit lui Giustiniani cum s-a desfăşurat bătălia navală, după care am adăugat:
― Veneţienii de la Blaherne sunt furioşi pe victoria genovezilor, fiindcă navele lor de lângă lanţ, la adăpost de ghiulelele turcilor, nu au câştigat încă nici o cunună de laur.
― Victorie? a întrebat Giustiniani şi a izbucnit în râs. Singura noastră victorie este că am rezistat timp de două săptămâni asediului. Sosirea acestor corăbii este cea mai diavolească înfrângere care ni se întâmplă. Până acum a mers cum a mers, fiindcă mai aveam speranţa că o flotă adunată de papă va sosi la timp ca să ne salveze. Dar acum ştim că Marea Greciei este pustie şi nici o flotă din lume nu se va strânge pentru noi în porturile italiene. Creştinătatea ne-a părăsit.
Dar eu i-am spus îndârjit:
― Astfel de acţiuni rămân secrete până în ultimul moment.
― Vorbe goale! a rostit el. Este imposibil de armat pe ascuns o mare flotă în aşa fel încât căpitanii genovezi să nu afle. Dar spune-mi, unde ai dispărut? m-a întrebat el cu lin aer ameninţător. Nici ieri n-ai fost văzut la Blaherne.
― Fiindcă ziua a fost liniştită, i-am răspuns eu, m-am ocupat de afacerile mele personale. Oare n-ai încredere în mine?
― Tu eşti înscris pe listele mele, a spus el hotărât. Trebuie să ştiu ce faci. Ai fost văzut în tabăra turcilor, a spus el deodată cu faţa congestionată de mânie şi privindu-mă cu ochi fioroşi.
― Oare ai înnebunit? l-am întrebat eu. E cea mai sfruntată minciună pentru a mă pierde. Oare cum aş fi putut ajunge acolo, şi mai ales, cum aş fi putut să mă întorc?
― În fiecare noapte bărcile cu vâsle mişună între oraş şi Pera. O ştii prea bine. Podestatul Perei nu este insensibil la daruri, iar gardienii, care sunt bărbaţi cumsecade, sunt gata oricând să-şi sporească veniturile, fiindcă solda lor nu-i prea mare. Oare crezi că nu ştiu ce se întâmplă în tabăra sultanului? Dar eu am iscoadele mele acolo, după cum şi sultanul tău îşi are iscoadele lui aici.
― Giustiniani! am insistat eu. În numele prieteniei noastre, crede-mă! Ieri, fiindcă ziua a fost atât de calmă în comparaţie cu altele, m-am căsătorit cu o grecoaică. Dar, pentru numele lui
Dumnezeu, te rog să păstrezi secretul. Altfel, s-ar putea să o pierd.
Giustiniani a început să râdă în hohote, m-a bătut cu prietenie pe umăr şi a spus:
― Asta-i bună! Despre o nebunie mai mare încă n-am auzit! Un moment mai potrivit pentru a te căsători, nici că puteai să găseşti!
M-a crezut. Dar s-a folosit de o strategie mârşavă pentru a mă intimida, fiindcă voise să ştie exact ce am făcut în timpul cât nu am fost la Blaherne. Inima mea s-a întristat şi presimţiri rele mi-au năpădit fiinţa. Toată noaptea au rămas aprinse focurile în tabăra turcilor şi tunurile mari au tras lovitură după lovitură. Până acum, trăgeau doar o singură dată în timpul nopţii.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:06 AM | message # 29
21 aprilie 1453
Zi infernală, în timpul nopţii, turcii au adus tunuri noi şi şi-au întărit bateriile de tragere. Noile strategii de atac au dat roade. Spre seară, în apropierea Porţii Sfântului Roman, s-a prăbuşit unul dintre turnurile mari antrenând în cădere o bună bucată din zidul exterior. Spărtura este mare. Dacă turcii ar fi avut la faţa locului o trupă de atac, ar fi putut pătrunde în oraş. În acest loc, din zidul exterior n-a mai rămas decât o palisadă, care se repară noapte de noapte. Din fericire, turcii se mulţumesc doar cu atacuri modeste asupra fortificaţiilor şi nu au timp nici să-şi adune morţii. Cadavrele zac pretutindeni, în peribolos, în şanţ, şi otrăvesc atmosfera.
Această hărţuială neîntreruptă a durat toată ziua, până seara târziu. Soldaţii sultanului au făcut cunoştinţă cu toate sectoarele zidului. Pe colina Perei, noile tunuri au tras pe deasupra oraşului înspre corăbii. Mai mult de o sută cincizeci de ghiulele au căzut în port şi multe case din Pera au fost distruse. Corăbiile veneţiene s-au depărtat uşor de lanţ pentru a fi la adăpost; galerele turcilor au încercat să le împiedice, dar alarma a fost dată la timp, aşa că veneţienii au ripostat aruncând cu bolovani, jeturi incendiare şi ghiulele, silindu-i pe duşmani să se retragă; în timpul luptei, artileria din Pera a încetat să tragă, pentru a nu lovi din greşeală galerele turceşti. De trei ori la rând au încercat navele turcilor să rupă lanţul.
S-ar putea spune că sultanul încearcă din toate puterile să se răzbune pentru înfrângerea dezonorantă de ieri. Unii spun că ieri seară, după ce a ajuns în galop la Portul Celor Două Coloane, sultanul l-ar fi lovit chiar el pe amiral peste piept şi peste umeri cu biciul de emir ţintuit cu fier. Amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul drept în bătălie, iar de pe nava-amiral două sute de oameni au fost ucişi, aşa că abia de a reuşit să ajungă înapoi în port. Fără îndoială, el este un căpitan iscusit, dar nu poate să comande o flotă întreagă. Dovadă, acţiunea confuză în înfruntarea de ieri.
Sultanul ar fi vrut să-l tragă în ţeapă pe nefericitul amiral, dar ofiţerii l-au rugat să-i cruţe viaţa pentru stăruinţa şi bărbăţia de care dăduse dovadă. De aceea, sultanul l-a pedepsit doar cu flagelarea. Despuiat şi întins pe burtă în faţa tuturor marinarilor, a fost bătut cu ciomegele până şi-a pierdut conştiinţa. A fost deposedat de toată averea şi izgonit din oştirea sultanului. După ce amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul, fericirea şi onoarea, este lesne de înţeles că nu există prea mulţi care să-şi dorească funcţia de amiral, în orice caz, flota turcă s-a dovedit astăzi mai activă ca de obicei.
Veneţienii se tem că această activare a flotei şi prea desele expediţii de recunoaştere şi intimidare sunt semne ale iminentului atac general. Toată ziua a durat starea de alarmă. Nimeni nu a putut părăsi zidurile. Nimeni nu poate să-şi dea jos armura în timpul nopţii. Veselia de ieri a fost înlocuită astăzi cu o stare de amară tristeţe. Nimeni nu mai reuşeşte să numere bubuiturile tunurilor, atât de dese sunt. Fumul pulberii se înalţă spre cer şi funinginea se aşterne peste casele din oraş.
În fiecare zi, în tabăra sultanului sosesc, din toate părţile imperiului, oameni animaţi de speranţa participării la marele jaf anunţat. Printre ei se află negustori evrei şi negustori creştini, care câştigă bine din vânzările de hrană pentru trupă şi, după ce turcii vor cuceri oraşul, vor să-şi folosească eficient banii, cumpărând prada de război. Se spune că măgarii, cămilele şi căruţele au ajuns să fie vândute la preţuri fabuloase. Cei săraci speră că vor captura sclavi care să transporte pe umerii lor, până în fundul Asiei, bogăţiile pe care le vor fura din Constantinopol.
Tot ceea ce se întâmplă lasă de înţeles că nu mai este mult până la atacul final. Fiecare baterie de tunuri a sultanului a învăţat să lovească în trei puncte pentru a face o spărtură sigură în zid. În oraş şi pe ziduri, oamenii au început să intre în panică. Patrule călare străbat străzile oraşului şi târăsc fără milă înspre ziduri pe oricare cetăţean valid întâlnit în drum, chiar şi pe brutari. Doar bătrânii, femeile şi copiii pot rămâne în casele lor. Sunt luaţi oameni chiar şi din patul lor, unde zac prefăcându-se bolnavi. Ei cred că războiul nu-i treaba lor, ci a împăratului şi a latinilor, şi refuză să lupte pentru latini. Mulţi îşi pregătesc ascunzători în pivniţe, în galerii subterane sau în puţuri secate, pentru a fi la adăpost când vor intra turcii în oraş. Şi în timp ce în oraş domneşte o stare confuză, disperată, cu gemete, lacrimi şi neînţelegeri, arhonţii şi nobilii trec pe stradă cu un aer grav, ţinând în mână câte un sul de pergament. Sunt acreditaţi cu misiuni speciale şi au obţinut de la cancelaria imperială un ordin de liberă trecere. Dacă arată patrulelor crucea de cinabru de pe pergamentele lor, sunt lăsaţi în pace. Dorm în casele lor, se hrănesc bine. În rest, îşi petrec timpul ascultând şi răspândind zvonuri. La mare cinste este un oracol care-ar fi prezis că turcii vor pătrunde în oraş doar până la coloana lui Constantin cel Mare. Apoi, din cer va pogorî un înger cu o sabie de foc în mână şi-i va goni pe turci înapoi în Asia lor. Cine a făcut prezicerea şi cine a împrăştiat-o nu se ştie. Dar arhonţii cred în ea. Bietul meu oraş! Sărmană slăbiciune umană! Este miezul nopţii, încă mai bat tobele în tabăra turcilor. Pe dealul Perei sună trâmbiţele.

22 aprilie 1453
Duminica groazei! Azi-dimineaţă clopotele bisericilor şi-au întrerupt brusc bătaia. Speriaţi, oamenii vorbeau în şoaptă despre vrăjitori şi despre dervişi care pot umbla pe apă. Zidul maritim gemea de lumea care privea îngrozită spre Pera. În dreptul Bisericii Sfântul Nicolae şi a Porţii Sfintei Theodosia, pe cealaltă parte a Cornului de Aur, în Valea Izvoarelor, portul interior era plin de galere turceşti de război. Nimeni nu înţelegea cum au putut corăbiile turcilor să treacă dincolo de lanţ şi să ajungă în spatele corăbiilor veneţiene. Oamenii se frecau la ochi de parcă voiau să alunge o nălucire. Tot malul Perei forfotea de turci care săpau şanţuri, ridicau palisade şi aşezau tunuri care să le protejeze corăbiile.
Apoi mulţimea de pe ziduri a izbucnit în urlete. Avea şi de ce. În vârful dealului şi-a făcut apariţia o corabie cu pânzele umflate, care a început să coboare spre port în răpăitul tobelor şi în răsunetul fluierelor şi al trâmbiţelor. Trasă şi condusă de sute de oameni, a alunecat repede pe un plan înclinat din bârne de lemn, până ce a ajuns în apă, unde, după ce i s-a detaşat suportul pe care fusese aşezată, şi-a continuat drumul cu ajutorul vâslelor, alăturându-se celorlalte corăbii din port. Erau deja cincizeci de galere. Nu prea mari, ce-i drept, totuşi corăbii cu optsprezece sau douăzeci şi două de perechi de vâsle, lungi de cincizeci şi, respectiv, şaptezeci de picioare.
Doar într-o zi şi o noapte sultanul şi noul său amiral au săvârşit acest miracol; în cursul zilei, am aflat că negustorii genovezi din Pera vânduseră sultanului cantităţi enorme de lemn rindeluit, de odgoane, de buşteni rotunzi şi de grăsime de bou cu care să ungă calea pe care urmau să alunece galerele. Specialiştii sultanului au condus toate manevrele. Corăbiile, sprijinite şi legate pe albii de lemn, au fost trase din Bosfor cu ajutorul troliurilor. Apoi, înaintea fiecărei corăbii au fost înjugate numeroase perechi de boi, care le-au tras de-a lungul pantei până la muchia dealului Perei. După ce boii au fost dejugaţi, corăbiile au ajuns, prin alunecare, în portul interior, în spatele flotei noastre.
Genovezii din Pera s-au apărat afirmând că totul s-a petrecut pe ascuns şi atât de repede, încât, până azi-dimineaţă, nici nu şi-au dat seama de intenţiile sultanului. Cât despre nemaiauzit de marea cantitate de grăsime de bou pe care au vândut-o sultanului, ei au spus că un negustor nu trebuie să se mire niciodată de marfa pe care i-o cumpără clientul, justificându-se că, de pe poziţia lor neutră, ei pot face la fel de bine comerţ şi cu bizantinii şi cu turcii. Chiar de-ar fi ştiut, au mai spus ei, tot n-ar fi putut împiedica corăbiile turceşti să ajungă în Cornul de Aur, fiindcă pe dealul Perei erau zeci de mii de turci care supravegheau transportarea corăbiilor pe pământ.
Uitând curajoasa înfruntare de alaltăieri a genovezilor cu turcii, oamenii Constantinopolului s-au mâniat aprig pe locuitorii Perei, învinuindu-i de făţărnicie. Dar, chiar de s-ar fi ştiut la timpul potrivit care sunt intenţiile sultanului, flota tot nu ar fi putut face nimic, fiindcă tunul aflat îndărătul Perei a tras fără încetare asupra portului; în orice caz, această surpriză i-a cufundat pe greci într-o şi mai profundă descurajare şi o teamă superstiţioasă s-a răspândit în tot oraşul.
Aloisio Diedo a convocat imediat Consiliul veneţienilor, la Biserica Sfintei Fecioare, pentru a discuta despre noua situaţie împreună cu împăratul Constantin şi cu comandantul Giustiniani. În acest timp, cu toate pânzele desfăşurate, corăbiile turceşti au continuat să coboare în port. În fiecare corabie, vâslaşii erau aşezaţi la locul lor şi mişcau vâslele în aer, în ritmul impus de ofiţerii de pe punte. Se amuzau ca nişte copii care se joacă pe pământ de-a vâslitul pe o corabie. Flota Bizanţului este gata de luptă, dar nu poate face nimic pentru a-i împiedica pe turci să-şi alinieze galerele în Cornul de Aur.
Întrunirea a fost secretă. Cum Aloisio Diedo nu i-a invitat pe căpitanii corăbiilor genoveze, aceştia s-au simţit persecutaţi, iar ura lor împotriva veneţienilor a fost şi mai mare. Pentru a se înţelege cât de greu este de păstrat un secret în acest oraş, trebuie să menţionez că până seara, la Blaherne, toată lumea aflase în detaliu despre tot ce s-a discutat.
Câţiva veneţieni au propus ca flota să treacă la atac pentru a distruge corăbiile turceşti din Cornul de Aur. Dar membrii cei mai prudenţi ai Consiliului, printre care şi bailul Minotto, au estimat că atacul ar putea fi o acţiune riscantă, în care, atât de preţioasele corăbii mari s-ar putea scufunda sau ar avea de suferit grave stricăciuni.
S-a mai propus să fie întreprins un atac terestru protejat doar de câteva galere uşoare, dar Giustiniani s-a opus, fiindcă turcii de pe dealul Perei au o înspăimântător de mare superioritate numerică, iar pentru apărarea oraşului, în acest moment, chiar şi pierderea unui singur om este alarmantă.
Pentru ambele propuneri, împăratul Constantin a folosit, din raţiune politică, dreptul său de veto. Malul pe care sunt ancorate corăbiile turcilor aparţine Perei, a spus el, deci sunt în afara teritoriului terestru şi maritim al Constantinopolului. De aceea, nici un atac nu poate fi întreprins fără acordul prealabil al autoritaţilor genoveze ale Perei. Dacă sultanul a violat acordul de neutralitate al Perei, el, împăratul Bizanţului, nu autorizează pe nimeni să-i urmeze exemplul. Iar Phrantzes a întărit spusele împăratului şi a afirmat că oraşul Constantinopol nu-şi permite în acest moment riscul unui incident diplomatic cu genovezii din Pera.
Atunci veneţienii au ţipat şi au blestemat, spunând că mai bine i s-ar comunica direct sultanului planul secret de atac, decât să fie încredinţat genovezilor, care sunt nişte trădători şi nişte renegaţi. Şi au mai spus ei că, fără complicitatea genovezilor, sultanul n-ar fi reuşit niciodată să-şi mute flota din Bosfor în Cornul de Aur.
Giustiniani n-a mai putut răbda mârşăvia veneţienilor, şi-a scos sabia din teacă şi a strigat că este gata să apere onoarea Genovei înfruntându-se în lupta cu unul, cu doi sau chiar cu tot Consiliul celor doisprezece deodată. Este scandalos, a spus el, că se elaborează un plan de atac fără a fi consultată şi părerea căpitanilor genovezi. Corăbiile lor sunt ancorate lângă cele vene-ţiene şi participă, de asemenea, la apărarea oraşului; în aceste momente hotărâtoare pentru Constantinopol, veneţienii ar putea să fie preocupaţi şi de altceva în afară de gloria la care aspiră. De va fi nevoie să se înfrunte cu turcii pe mare, să nu uite veneţienii, a mai spus Giustiniani, că, vor, nu vor, vor trebui să împartă gloria cu genovezii.
Împăratul Constantin, cu braţele ridicate şi cu ochii plini de lacrimi, s-a ridicat în faţa lui Giustiniani şi i-a liniştit pe veneţienii mâniaţi.
Ultimul care a vorbit a fost veneţianul Giacomo Coco, venit în toamnă din Trapezunt, cel care a reuşit să navigheze prin strâmtoarea Bosfor fără să piardă nici un om. Este un bărbat taciturn, care mai mult face decât spune, deseori cu luciri viclene în privire. Oamenii lui îl adoră şi povestesc istorioare amuzante despre viclenia şi măiestria lui de navigator.
― Cu cât sunt mai mulţi bucătari, cu atât este mâncarea mai proastă! a spus el. Dacă vrem să acţionăm, trebuie s-o facem iute, prin surprindere şi fără prea mulţi oameni. Este nevoie doar de o singură galeră cu laturile protejate împotriva ghiulelelor de saci cu bumbac şi lână. Protejate de galeră, câteva bărci se vor putea apropia de navele turcilor ca să le dea foc. Dacă veţi fi de acord, eu mă ofer să preiau comanda galerei, cu condiţia ca această acţiune să fie îndeplinită în această noapte şi ca nici unul dintre noi să nu sufle o vorbă altora despre acest plan.
El avea dreptate, dar împăratul nu voia să-i jignească pe genovezi. Propunerea lui Coco a fost, în principiu, acceptată, dar înfăptuirea ei a fost amânată pentru mai târziu, după ce se va cădea de acord şi cu genovezii. Iar Coco a fost numit comandantul expediţiei. Giacomo Coco a ridicat din umeri şi a izbucnit în râs. După care a spus:
― Întotdeauna am avut mai mult noroc decât mi-a trebuit, dar în faţa imposibilului nu este de ajuns norocul, oricât de mare ar fi el. Am timp deci să-mi cer iertare pentru păcate şi să primesc împărtăşania de pe urmă. Pentru că, dacă nu se va petrece în această noapte, fără a se împrăştia planul la toată lumea, această încercare temerară înseamnă categoric moarte.
Aşa cum am mai spus, nu de la Giustiniani am aflat eu ce s-a discutat în Biserica Sfintei Fecioare. El s-a mărginit să-mi spună doar atât:
― Flota trebuie să ia măsurile ce se impun. Galerele turcilor din Valea Izvoarelor nu ameninţă corăbiile veneţienilor. Cel mult, într-o noapte întunecoasă, turcii s-ar putea apropia cu bărcile ca să încerce să incendieze corăbiile creştine. Mult mai rău este că zidul maritim trebuie asigurat cu oameni înarmaţi. Până acum, pe el nu au fost decât câţiva observatori. De acum înainte, ne putem oricând aştepta ca turcii să intre în oraş prin port.
Giustiniani a mai spus:
― Ieri noapte sultanul Mehmet şi-a binemeritat numele de noul Alexandru şi a depăşit faima lui Xerxes în aceste ape. Este drept că au mai fost târâte pe pământ corăbii, dar niciodată în condiţii atât de dificile şi într-un număr atât de mare. Grozăvească-se cât vor veneţienii cu flota lor! Eu unul, admir geniul militar al sultanului Mehmet. Fără să fi abuzat de forţă, el mă obligă să-mi reorganizez trupa şi să micşorez numărul de apărători ai Porţii Sfântului Roman.
S-a uitat mai întâi atent la mine, apoi a spus:
― Oare ţi-am spus că, împreună cu împăratul, am hotărât să-i încredinţăm lui Lukas Notaras un rol mai important, pentru a avea şi el acces la gloria după care aspiră toţi apărătorii de frunte ai oraşului? Mâine dimineaţă el va prelua comanda trupei de rezervă de lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Cât priveşte apărarea zidului maritim, o voi încredinţa altcuiva, atunci când voi face transferul de oameni.
― Giustiniani! am rostit eu. Pentru acest fapt, el nu te va ierta niciodată. Umilindu-l astfel, îi jigneşti pe toţi grecii din oraş, ofensezi bisericile şi mănăstirile, preoţii şi călugării, tot spiritul grec.
― Pentru a-mi merita din plin coroana ducală, trebuie să rezist la ura de care voi avea parte, a spus el rotindu-şi ochii. Niciodată nu mi-aş putea da mie însumi iertare dacă într-o noapte întunecată spiritul grec ar deschide poarta din port şi i-ar lăsa pe turci să intre în oraş. Spiritul grec..., a repetat el. Bine i-ai zis, spiritul grec. De acest spirit grec ar trebui să ne păzim, în primul rând împăratul...
Fierbeam de furie, deşi ar fi trebuit să-l înţeleg. Singura bucurie a acestei duminici triste a fost când a sărit în aer unul dintre marile tunuri ale turcilor, omorând mulţi artilerişti şi provocând confuzie în rândurile întregii baterii de trăgători. A durat patru ore până ce s-au auzit din nou bubuiturile din acea direcţie.
Mulţi apărători au febră şi dureri de burtă. Fraţii Guacchardi l-au spânzurat pe un lucrător grec, care şi-a tăiat intenţionat un deget cu barda pentru a nu participa la repararea zidului.
Să fie, într-adevăr, acest război războiul latinilor? Nu al grecilor? Strălucitorul Palat al Blahernelor a fost pângărit de veneţieni. Leul Veneţiei flutura deasupra banierei imperiale. Despuiate de arme, dromoanele imperiale zac eşuate pe malul mării. Cel mai nobil dintre nobilii Bizanţului a alunecat până la neînsemnata funcţie de comandant al miliţiei de război. Iar de o parte şi de alta a împăratului stau bailul Veneţiei şi un cardinal renegat.
Mi-e teamă de inima mea. Mi-e teamă de gândurile mele. Nebunia războiului îi tulbură chiar şi pe cei mai înţelepţi oameni.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 25/06/2011, 0:07 AM | message # 30
23 aprilie 1453
Tunurile bubuie neîntrerupt. Zidurile se prăbuşesc. Dar sultanul încă aşteaptă. Este evident că la atâta energie câtă au risipit turcii pentru pregătirea asaltului, strămutarea secretă a corăbiilor nu poate fi decât o înşelătorie perfidă, care vrea să ascundă adevăratele intenţii şi să-i îndemne pe apărătorii oraşului să-şi concentreze atenţia asupra dealului Perei.
Am trecut pe acasă. Am strâns-o în braţe şi pentru un scurt moment am simţit durerea lanţurilor timpului efemer şi ale spaţiului mărginit.
Era neliniştită şi mă privea cercetându-mă cu ochii ei limpezi.
― Greul abia acum începe, a spus ea.
Ştiam. Citisem aceasta pe chipul ei drag. Dacă turcii vor învinge, ca femeie a mea, ea va avea parte doar de umilinţă şi de sclavie.
― Ioannis! a rostit ea rugător, punându-şi mâinile pe piept. Amândoi suntem oameni cu judecată, amândoi suntem adulţi. Ce vom face dacă turcii vor cuceri oraşul?
I-am spus:
― La timpul potrivit, te vei întoarce în casa tatălui tău. Poate că el te va putea proteja. Eu mi-am ales calea.
― Nu spune nerozii! a ripostat ea neliniştită. Este de înţeles că vei lupta până în ultima clipă, că doar eşti grec. Dar pe o corabie care se scufundă, vine şi clipa când căpitanul strigă: salvaţi-vă cum puteţi! Suntem pe o corabie care se scufundă. Ce ai de gând să faci pentru a te salva?
― Nimic, am răspuns eu. Îmi voi împlini destinul.
― Atunci nu mă iubeşti, a spus ea amărâtă.
― Nu, i-am răspuns eu. Nu atât de mult încât să-mi pătez onoarea.
― Onoarea? a strigat ea şi a izbucnit în râs. Dar onoarea nu-i decât un cuvânt. Un cuvânt stupid pe care l-au inventat bărbaţii. Află că nu doresc să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Eu vreau să trăiesc împreună cu tine. Avem destule mijloace de a ne răscumpăra viaţa când vor sosi turcii.
― Nu ştii ce spui! am rostit eu îngrozit.
― Nici tatăl meu nu este un trădător! a ţipat ea. Chiar dacă împăratul şi latinii l-au defăimat şi au încercat să-l umilească, el este grec şi îşi face datoria de grec. Ce va face după ce oraşul va fi pierdut este cu totul altceva. Cred că ar putea să mă protejeze. De altfel, nici ţie nu ţi-ar fi prea greu să recâştigi încrederea sultanului, doar să vrei.
― Anna! am spus privind-o în ochi. Nu te mai recunosc.
A clătinat din cap şi a spus încet:
― Trăieşti, exişti... Dar eu vreau să strâng în braţe trupul tău viu, nu un hoit de mort! Şi în umilinţă, şi-n sărăcie, numai să fiu cu tine.
I-am spus:
― Du-te la casa tatălui tău! Du-te unde vrei! Nu-mi va fi dor de femeia care poate vorbi astfel când sângele grecilor şiroieşte pe ziduri.
Ea a spus:
― Am vorbit aşa cum mă îndeamnă raţiunea să vorbesc.
― Dar aici nu-i vorba de nici o raţiune, i-am spus eu. Este doar chemarea sângelui meu, însă tu nu poţi înţelege. Lukas Notaras se poate umili. Fiica lui se poate umili. Eu nu mă pot umili.
― Vrei să-l imiţi pe Constantin, nu-i aşa? m-a întrebat ea ironic. Voi apăra poporul meu până la ultima picătură de sânge. Dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, voi muri lângă zidurile oraşului meu. Vorbe, doar vorbe umflate.
― Consilierii lui, am spus eu, l-au rugat şi l-au conjurat încă înainte de asediu să fugă în Moreea, unde să adune o oştire care să vină în ajutorul oraşului. El n-a consimţit. Nu-i sperjur. Nici eu nu sunt. Îţi cer iertare dacă am rostit vorbe care şi-au pierdut adevăratul înţeles din cauză că prea mulţi le-au pângărit.
De mânie, şi-a înfipt unghiile în pieptul meu şi a spus:
― Oare nu-i acelaşi lucru dacă Constantinopolul va fi guvernat de turci sau de latini? Dar sunt de detestat şi unii, şi alţii.
Am obosit să mă tot cert cu ea şi am repetat:
― Tu nu ştii ce spui.
Eram hotărât să mă întorc imediat la Blaherne, dar Anna a început să plângă, şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a cerut iertare. Am rămas fiindcă sunt slab. Am ştiut în inima mea că i-am respins cu atâta îndârjire spusele doar pentru că undeva, în adâncurile tainice ale fiinţei mele, sălăşluiesc aceleaşi gânduri ca ale ei.
Nu fac latinii război de dragul Constantinopolului şi al poporului grec. Ei sunt de partea papei şi se războiesc doar pentru că sunt plătiţi cu aur. Chiar dacă apărătorii ar reuşi să-i împiedice pe turci să intre în oraş şi Mehmet ar ridica asediul, din împăratul Constantin nu va rămâne decât o latină şi demnă de dispreţ umbră de împărat.
Raţiunea îmi spune clar că pentru Constantinopol, oraş aşezat în centrul Imperiului Otoman în expansiune, separat de Occident, a sosit clipa când nu mai poate rezista. Chiar dacă sultanul ar trebui să-şi înceteze de data aceasta asediul, ar putea Constantinopolul, pentru a-şi păstra nepângărită fiinţa, să-i alunge pe latini, să rupă legăturile cu Occidentul şi să încheie un legământ credibil de pace cu sultanul? Unirea cu latinii, iluzorie strămutare a zidurilor de apărare ale Constantinopolului în Occident, ar genera un război neîntrerupt, de uzură, de sărăcire, alte asedii şi o moarte lentă.
Dacă-i aşa, de ce nu vreau să renunţ? De ce nu vreau să fie predat turcilor oraşul la timpul potrivit, ca poporul grec să trăiască? Nu, atâta timp cât latinii sunt în oraş, nu se poate. Atâta timp cât Constantin este împărat, nu se poate. Slavă Domnului, Demetrios, fratele împăratului Constantin, care în van a aspirat să fie împărat, a fugit din Florenţa pe ascuns împreună cu Markos Evghenikos, doar ca să nu semneze proclamaţia Uniunii. El nu i-ar fi chemat niciodată pe latini în ajutor şi nici nu i s-ar fi supus papei. Cu el, probabil că sultanul ar fi putut încheia un pact.
Ştiu că sunt înşelătoare gândurile deşarte, îl cunosc pe Mehmet. Ştiu cât este de pătimaş. Vrea să cucerească oraşul doar aşa cum a plănuit el. Nu dă doi bani pe pacturi şi convenţii. De când cu Varna, nu mai are încredere în nici un tratat încheiat cu creştinii. El se încrede doar în sabia sa.
Spre seară m-am privit în oglindă şi nu mi-am mai recunoscut chipul. Mi-a crescut barba, în ochii mei este un surâs de moarte. Pe chipul meu, tristeţea fără de margini a grecilor, care m-a impresionat atât de mult când am sosit la Constantinopol. Dacă am început să şi gândesc ca ei, înseamnă că sunt un grec adevărat.


25 aprilie 1453
Noaptea trecută, cu două galere şi cu multe bărci, Giacomo Coco era pregătit să dea foc flotei turcilor din portul de la poalele Perei. Dar genovezii au reuşit să amâne expediţia pentru mai târziu, promiţând că vor participa atunci când planul de atac va fi întocmit mai clar.
Eu sunt uimit cum de mai pot gândi ei că planul acesta este secret, din moment ce toată flota îl cunoaşte, iar în Pera toată lumea vorbeşte deschis despre un eventual atac prin surprindere.
Canonada continuă. Pierderile noastre sporesc. Ceea ce noaptea se repară, se năruieşte din nou în timpul zilei. Pe partea apărată de fraţii Guacchardi s-au prăbuşit două turnuri şi o parte însemnată din zidul mare.

25 aprilie 1453
Azi-dimineaţă, cu mult înainte de a se crăpa de ziuă, a venit Giustiniani la Blaherne, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că sunt acolo unde mi-a fost hotărât locul, şi m-a deşteptat din somn. Mi-a ordonat să-l însoţesc. Noaptea era sinistră şi mintea mea îngheţată. Din când în când, rupând tăcerea, lătrau câinii din tabăra turcilor.
Când mi-am dat seama că Giustiniani se îndreaptă spre port, am simţit un fior rece pe şira spinării. Mi-am amintit ce mi-a spus mai demult despre Turnul Sfântului Ioan de Cornibus şi despre o anume grindă potrivită. Dar n-am rostit o vorbă.
Am urcat pe zid. În faţa noastră, pe malul celălalt al Cornului de Aur, erau ancorate galerele turcilor. Mai erau vreo două ore până la răsăritul soarelui. Atunci s-a aprins o lumină în vârful turnului din Pera.
― Dumnezeule mare! a exclamat surprins Giustiniani. De ce mă voi fi născut genovez? Mâna lor dreaptă nu ştie ce face stânga.
Era o noapte foarte liniştită. Doar apa mării, cu lucirile-i negre, clipocea sub picioarele noastre. Nici un zgomot, nici un semn de alarmă nu venea dinspre corăbiile turcilor. Doar flacăra înaltă, care ardea continuu în vârful Turnului Galatei. Cu toată obscuritatea din jur, mi s-a părut că văd o corabie mare alunecând pe apă. Apoi s-a auzit detunătura. De pe malul opus, limbile de foc ale gurilor tunurilor aproape că m-au orbit. Imense ghiulele au lovit coca de stejar a corăbiilor. Noaptea s-a umplut de un vacarm înspăimântător. Apoi totul s-a luminat de la torţele aprinse, de la focul grecesc care se întindea pe apă în pete ce ardeau. Veneţienii puseseră în mişcare o întreagă escadră pentru a distruge galerele turcilor. Două corăbii, deformate din cauza sacilor cu bumbac şi lână care le protejau bordul şi laturile, înaintau cu ajutorul vâslelor pe lângă mal. Dar una dintre ele era de-acum pe cale să se scufunde. Zburau fără încetare ghiulelele spre corăbiile mari izbindu-le adesea, cât şi spre navele rapide, fustaele şi brigantinele ce le însoţeau.
Toată flota turcă, în stare de alarmă, s-a năpustit spre navele creştine care, confuze, se izbeau una de alta, în timp ce comenzile disperate ale căpitanilor răsunau deasupra apelor. Din când în când, priveliştea era ascunsă de nori de fum şi doar o lumină roşie ne-a dat de veste când una dintre corăbii a luat foc. Lăsând corabia să plutească în derivă, creştinii au sărit în apă şi, luminându-şi calea cu aprinzătoarele lor de torţe, au înotat spre alte ambarcaţiuni.
Bătălia a durat până în zori, înainte de a apuca corăbiile de război să se desprindă din vârtejul luptei. Una dintre acestea, cea comandată de Trevisano, s-ar fi scufundat dacă marinarii n-ar fi avut buna idee de a se dezbrăca şi a astupa cu veşmintele găurile provocate de ghiulele, prin care începuse să pătrundă apa. Vasul lui Coco a fost lovit de unul din primele focuri şi s-a scufundat. Câţiva marinari au reuşit să ajungă înot la mal, dar cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa.
Când a răsărit soarele, am putut constata că atacul prin surprindere a fost un eşec. O singură galeră turcească a luat foc şi s-a scufundat. Pe celelalte galere care au fost incendiate focul a fost stins cu uşurinţă.
Una dintre corăbii fusese comandată de fiul bailului Veneţiei. După ce s-a retras din luptă, îndreptându-se spre lanţ, unde se afla restul flotei veneţiene, tunurile de pe corabia lui au tras în zidurile Perei. Lumina care s-a aprins în Turnul Galatei în momentul în care navele veneţiene au pornit spre Valea Izvoarelor este dovada incontestabilă a trădării făptuite de genovezi. Nici Giustiniani nu a încercat să nege acest lucru. Dar a spus:
― Că este adevărat sau nu, Genova tot ţara mea rămâne. Şi apoi, prea mult se grozăveau veneţienii cu flota lor puternică. Las' că nu le strică dacă varsă şi ei puţin sânge! Ca să nu mai spun că în felul acesta s-a ajuns, în sfârşit, la un echilibru de forţe în port.
Când voiam să coborâm de pe zid, am aruncat o ultimă privire spre Valea Izvoarelor. Am tresărit şi i-am atras atenţia şi lui să mai întârzie puţin. Călare pe un cal alb, sultanul îşi făcuse apariţia. Soarele arunca luciri multicolore pe turbanul lui împodobit cu pietre preţioase. S-a oprit pe mal şi în faţa lui au fost aduşi prizonierii, despuiaţi de veşminte, cu mâinile legate la spate. Erau marinari de pe nava care se scufundase. Iar din mulţimea de oameni căţărată pe zidul maritim, unora li s-a părut că-l recunosc pe Giacomo Coco printre prizonieri, de aceea i-au strigat numele.
Pe malul Perei, turcii i-au îngenuncheat pe prizonierii creştini în faţa călăului. Capetele au căzut unul după altul şi sângele creştinilor a curs. Dar turcilor nu le-a fost destul. Au fixat în pământ ţepuşe înalte, apoi trupurile nefericiţilor decapitaţi au fost trase în ţeapă, iar la urmă, în vârful ţepuşelor, le-au fost înfipte capetele. Mulţi dintre cei aflaţi pe zidul maritim şi-au acoperit capetele, nemaiputând să privească la acel spectacol de groază. Veneţienii plângeau în hohote.
Au fost atât de mulţi prizonieri, încât unora încă nici nu li se retezase capul când trupurile primilor decapitaţi fuseseră deja înfipte în ţeapă. Sultanul nu l-a iertat pe nici unul. În lumina curată a zilei, trupurile mutilate încremeniseră. Dar capetele păreau că strigă cerând răzbunare, chiar dacă gurile lor amuţiseră pe veci.
Giustiniani a spus:
― Eu nu cred că se mai află în toată flota veneţienilor vreun om care să-şi dorească să dea foc galerelor duşmane.
În aproiere de lanţ, o barcă încărcată până la refuz cu oameni de pe corăbiile veneţiene vâslea spre mal. Giustiniani şi-a încruntat sprâncenele şi a spus tulburat:
― Eu nu ştiu ce au ei de gând să facă.
Apoi s-a auzit tropăitul cailor. Nemaiţinând seama de vârstă şi de faptul că era atât de gras, bailul Veneţiei sosea în galop, în urma lui călărea cu sabia în mână şi cu veşmintele pline de sânge fiul său.
― Veneţieni, adunarea! a strigat el de pe cal. Să-i aducem aici pe prizonierii turci!
Indignat, Giustiniani a strigat în zadar. Apoi s-a liniştit şi a spus:
― Nu-l voi mai trimite aici pe nici unul dintre bărbaţii care apără Poarta Sfântului Roman. Este dezonorant ceea ce fac veneţienii. De altfel, ai văzut cu ochii tăi cum s-au retras cele două corăbii în toiul luptei, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum or putea.
N-a trecut mult până ce marinarii şi soldaţii veneţieni au apărut în grabă târându-i pe prizonierii din turnuri şi din închisorile subterane. Câţiva dintre ei fuseseră prinşi, din întâmplare în oraş, înainte de a începe asediul, dar cei mai mulţi au fost capturaţi pe când erau în misiune de recunoaştere a zidurilor sau în timpul atacurilor nocturne asupra Porţii Sfântului Roman; în mai puţin de o oră, veneţienii au adus lângă zidurile portului trei sute de prizonieri turci. Cei mai mulţi erau răniţi şi epuizaţi neputându-se ţine pe picioare. Din când în când, un marinar sau un soldat veneţian, care voia să-şi răzbune vreun prieten pierdut, se apropia de prizonieri şi-i lovea cu pumnii în cap sau cu picioarele în pântece, în timp ce bieţii oameni îngânau o rugăciune sau strigau numele lui Allah.
Văzând toate astea, Giustiniani le-a strigat de pe zid veneţienilor:
― Mă voi plânge împăratului! Aceşti turci sunt prizonierii mei.
Iar veneţienii i-au strigat:
― Tacă-ţi gura, genovez blestemat, că de nu, te vom spânzura şi pe tine!
Erau câteva sute de veneţieni, şi toţi înarmaţi. Văzându-şi neputinţa şi înţelegând că propria lui viaţă este în pericol, Giustiniani s-a apropiat de bailul Veneţiei şi a încercat să-l domolească.
― Orice vor fi făcut genovezii din Pera, genovezii care apără Constantinopolul nu sunt vinovaţi. Nu uita că noi luptăm împreună pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele creştinătăţii! Nu ne sporeşte gloria dacă-i spânzurăm pe aceşti nenorociţi care au luptat cu curaj. Ba s-ar putea să fie chiar o nerozie, fiindcă văzând ei acest lucru, turcii se vor bate cu şi mai multă însufleţire, nemaidorindu-şi să ajungă vii în mâinile noastre.
Dar bailul Veneţiei a răcnit, făcând spume la gură:
― Sângele prietenilor şi fraţilor noştri gâlgâie încă pe celălalt mal, iar ţie, genovez meschin, nici măcar nu-ţi este ruşine că le iei apărarea turcilor, în stupiditatea ta, te vei fi aşteptat probabil la o răsplată, nu-i aşa? Pentru un preţ bun, un genovez îşi vinde şi mama. Poftim, culege-ţi argintii! Este un preţ bun.
Spunând aceste ultime vorbe, şi-a scos punga de la brâu şi a aruncat-o cu dispreţ la picioarele lui Giustiniani. Acesta a pălit brusc, dar a avut putere să se abţină şi s-a depărtat, făcându-mi semn să-l urmez.
Veneţienii au început apoi să-i spânzure pe prizonierii turci de grinzile exterioare ale turnurilor, dar pe cei mai mulţi i-au spânzurat atârnându-i pe crenelurile zidului din faţa cortului sultanului.
Nu i-au iertat nici pe cei răniţi foarte grav. În total, au spânzurat două sute patruzeci de turci, câte şase pentru fiecare veneţian omorât la Valea Izvoarelor. Marinarilor nu le-a fost ruşine să faptuiască treabă de călău. Şi-au luat de pe corăbii destulă frânghie în acest scop. Iar fiul bailului Veneţiei i-a spânzurat cu mâna lui pe cei grav răniţi.
După ce ne-am depărtat de navele veneţiene, Giustiniani a grăbit pasul. Pe stradă trecea o patrulă, doi greci călare, care făceau parte din trupa de rezervă. Giustiniani le-a ordonat să coboare şi i-a ameninţat chiar şi cu sabia când, la început, nu au vrut să se supună ordinului. Am încălecat şi am ajuns repede la împăratul Constantin. Se retrăsese în turn şi se ruga îngenuncheat în faţa unei icoane sfinte. El ne-a explicat că a fost nevoit să accepte cererea veneţienilor de a-i ucide pe prizonierii turci. Veneţienii erau dispuşi să-i omoare chiar şi fără voia lui, iar de se întâmpla aşa, el, ca împărat, ar fi fost pus într-o situaţie penibilă.
Giustiniani i-a spus împăratului:
― Eu mă spăl pe mâini de orice responsabilitate. Sunt neputincios. Atâta timp cât mulţi veneţieni şi-au părăsit posturile de pe zid fără voie, eu nu pot să retrag nici un om de-al meu pentru a-l pune să apere zidul maritim din port. Păstrează rezervele în stare de alarmă! Altfel, eu nu-mi mai pot asuma nici o răspundere.
Apoi ne-am îndreptat spre sectorul nostru. Dar după ce a privit spre tabăra turcilor şi a înţeles că nu ni se pregăteşte nimic extraordinar, spre seară a coborât în port însoţit de douăzeci de genovezi.
După ce i-au spânzurat pe turcii inofensivi, veneţienii au dat de gustul sângelui. Este drept că mulţi dintre ei s-au întors pe ziduri şi că bailul Veneţiei s-a închis în camera împăratului de la Blaherne ca să plângă moartea lui Giacomo Coco, dar ceilalţi s-au întors în port strigându-le genovezilor că sunt trădători şi ameninţându-i cu moartea. Cum întâlneau pe stradă un genovez singur, începeau să-l hărţuiască, îl trânteau la pământ şi-l loveau cu picioarele.
Dar când s-au apucat să spargă uşile şi ferestrele casei unui negustor genovez, Giustiniani le-a ordonat însoţitorilor lui în armuri de fier să se apropie în grup compact şi să cureţe strada de veneţieni. Acesta a fost începutul încăierării. Pe toate străzile din port s-au înfruntat veneţienii cu genovezii, au scos săbiile şi a fost multă vărsare de sânge. Trompetele au sunat alarma şi Lukas Notaras a coborât dealul însoţit de trupa lui de rezervişti.
Fiind ei toţi rezervişti greci, au distribuit din toată inima lovituri atât veneţienilor, cât şi genovezilor, iar compatrioţii lor, dindărătul ferestrelor, au aruncat cu pietre în latini şi le-au pus piedică cu ajutorul unor prăjini foarte lungi.
De-ar fi fost mai mulţi genovezi în port, fără îndoială că încăierarea s-ar fi transformat într-un adevărat război între veneţieni şi genovezi. Numai că în intenţia lui Giustiniani nu a fost înfruntarea cu veneţienii, ci asigurarea securităţii caselor din port, care ar fi putut să ia foc în cazul unui conflict mai serios. Aproape toate casele din port sunt construite din lemn. De aceea, şi cavalerii lui Lukas Notaras au încercat să-i îndepărteze de case pe veneţieni. Din fericire, fiind marinari, veneţienilor le era frică de cai.
Încăierarea a durat vreo două ore şi poate că ar mai fi durat, dar, la apusul soarelui, a coborât în port împăratul Constantin, purtând pe creştet coroana de aur cu panaş, împodobit cu mantia împărătească de brocard verde, tunica de purpură şi cizmele de purpură. Alături de el călărea bailul Veneţiei în uniformă de paradă. Bailul l-a chemat pe Giustiniani. Cu buzele tremurând, şi-a cerut iertare pentru vorbele nedrepte pe care i le-a spus, împăratul a plâns şi, în numele lui Hristos, i-a conjurat pe latini să înceteze cu vechile lor răfuieli. Şi a mai spus că dacă genovezii din Pera sunt trădători, nu înseamnă că toţi genovezii sunt vinovaţi.
Vorbele împăciuitoare ale împăratului au restabilit pacea. Chiar şi Lukas Notaras le-a apreciat şi i-a îmbrăţişat frăţeşte atât pe bailul Minotto, cât şi pe Giustiniani. Vechile duşmănii şi neîncrederea trebuie date la o parte, a spus el, fiindcă fiecare apărător al oraşului îşi pune viaţa în primejdie pentru aceeaşi cauză. Eu cred că Notaras a fost sincer când a rostit aceste vorbe, fiindcă în entuziasmul de moment, caracterul grecilor se ridica până la nobleţe şi renunţare. Dar, nărăviţi în politica tradiţională a oraşelor lor, Giustiniani şi Minotto nu au văzut în această atitudine a megaducelui decât o farsă şi l-au suspectat că ar fi găsit ocazia favorabilă de a restabili bunele relaţii cu latinii.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top