new posts members Forum Rules search RSS
Pagina 1 din 3123»
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » SANDRA BROWN-IMAGINEA DIN OGLINDA
SANDRA BROWN-IMAGINEA DIN OGLINDA
date: Vineri, 24/06/2011, 1:21 PM | message # 1
Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros.
Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate.
La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul kicru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, AireAmerica, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă.
Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de-mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare.
în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de
destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare.
Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde.

- Irish! -Hmm?
- La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit.
- S-a prăbuşit?
- Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază.
Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor.
- La decolare sau la aterizare? întrebă.
- Nu s-a confirmat.
- Supravieţuitori?
- Nu s-a confirmat.
- Aeronavă de linie sau aparat particular?
- Nu s-a confirmat.
- La dracu'! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi
erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască.
"... pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt..."
Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos.
- Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar dejsîteva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului.
Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă.
- Cine ne-a anunţat? dori să ştie Irish.
- Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410.
- Mai este acolo?
- Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui.
- Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului.
Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume.
- Ike mai este? întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă.
- Este pe aici, joacă barbut.
- Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie - orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i...
- Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii.
- La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista AireAmerica, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună.
Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai aVea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri.
Ţaţe Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui.
- Salut, Shep. Ţaţe se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol.
Zeci de mii de oameni îl priveau pe Ţaţe cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Ţaţe era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei.
Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat.
Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Ţaţe intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă
8
de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la Sân Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv.
Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Ţaţe o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse.
- Ţaţe.
- Ce s-a întîmplat? întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva.
- Nu ai ascultat la radio? întrebă Nelson.
- Nu, am ascultat muzică. De ce? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră.
Ţaţe, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea "Roata Norocului", pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Ţaţe începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că... Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie.
- Avionul lui Carole? întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai.
îşi făcu loc prin pîclă spre lumină.
Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue.
Simţea o durere cumplită. Din ce în ce.mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni - înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi Invadată de o flacără oarbă - un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea.
Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau.
Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei.
"... incredibil de norocoasă... cu tot combustibilul îmbibat în haine... arsurile au fost superficiale".
"Cît durează pînă... va răspunde?"
"... răbdare... traumatismul după un astfel de
accident dăunează... mai mult corpului".
"Cum... va arăta, după ce... se va termina?"
"... chirurgul mîine. El va... procedura cu dumneavoastră".
"Cînd?"
"... nu mai este pericol... infecţie".
"Va... afecta sarcina?"
"Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată".
Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare.
- Doamnă Rutledge? Mă auziţi?
Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse.
- îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup.
Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte.
- Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel?
- Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici.
Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau
recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles.
- Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat.
Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni.
încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform.
Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama.
Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească.
Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă?



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:24 PM | message # 2
Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea.
- Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine.
- Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului.
- Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată - nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea.
O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei.
- Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa.
- Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea?
- Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion.
Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu
corpul.
îşi amintea!
Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare.
Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe
care le făcuse.
Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd
strîns...
Ţinînd strîns ce? îşi amintea că era ceva preţios -
cevaA ce trebuia să fie salvat.
îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum.
- Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit.
- Ţineţi-l afară pînă o stabilizez.
- Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de
autoritate.
- Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva...
- Carole?
Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură.
- O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-'
Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea.
întinse mîna spre el - adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr.
Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei.
- Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge.
- Mai stau.
Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă.
Cine este Mandy? se întrebă.
Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole?
De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge?
Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el?
Greşeau, desigur. Nu ştiau.
Dar ea, oare îl cunoştea?
Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare.
în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus:
- Bună.
Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită.
- Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi.
Ea clipi.
El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură.
- Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate?
Ea clipi din nou.
- îţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul?
Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident.
- Au fost numai paisprezece supravieţuitori.
Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă^ pentru un bărbat cu mîini atît de puternice.
- într-un fel - numai Dumnezeu ştie cum - tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi
aminteşti?
Ea nu mai clipi.
- Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău.
Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. într-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea.
- NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact.
Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea e!, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui.
Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului.
Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece
pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce.
Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou.
- Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare ' cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat
pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur.
- Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău.
Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur.
- Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport.
Ea scoase un sunet de teroare.
- Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva - pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost.
Nu avea dinţi, nu avea păr.
- l-am adus de acasă fotografii de-ale tale - dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani - aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru.
Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru.
O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:25 PM | message # 3
- Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.
Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri.
Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită.
Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a +rebuit să i se supună.
- Carole, mă auzi?
Ea gemu. Sedativul o făcea să se simtă împietrită şi fără putere, de parcă singurele celule vii din corpul ei erau în creier, iar restul era mort.
- Carole? vocea era aproape de urechea ei bandajată.
Nu era bărbatul care se numea Rutledge, i-ar fi recunoscut vocea. Nu-şi mai amintea dacă a plecat. Nu ştia cine vorbea cu ea acum. Nu dorea să audă vocea aceea. Nu era blîndă, ca a domnului Rutledge.
- Nu arăţi deloc bine şi încă mai poţi muri. Dar dacă simţi că te hotărăşti să mori, să nu-ţi treacă prin cap să faci confesiuni pe patul de moarte, chiar dacă vei fi în stare.
Se întreba dacă nu cumva visează. Speriată, deschise ochiul. Ca de obicei, camera era puternic luminată. Aparatul pentru respirat zumzăia constant. Persoana care îi vorbea nu era în raza ei vizuală, îl simţea, dar nu-l vedea.
- Amîndoi sîntem amestecaţi în treaba asta. Iar tu ai intrat prea tare, ca să mai poţi da înapoi, aşa că nici să nu-ţi treacă prin cap.
încerca fără nici un rezultat să scape de ameţeală şi dezorientare. Persoana rămînea doar o prezenţă, fără o formă distinctă - o voce sinistră fără trup.
- Ţaţe nu va ajunge să-şi exercite mandatul. Accidentul acesta de avion a fost o rnică problemă, dar noi .îl putem folosi în avantajul nostru, dacă ,nu intri în panică. Mă auzi? Dacă ieşi din asta, o luăm de unde am rămas. Nu va exista niciodată un senator
Yate Rutledge. Va muri înainte de asta.
Ea închise ochiul, încercînd să ascundă panica din ce în ce mai mare.
- Ştiu că mă auzi, Carole. Nu te preface că nu poţi.
După alte cîteva minute ea redeschise ochiul şi îl roti cît putu de mult. Nu reuşi să vadă pe nimeni, dar simţi că vizitatorul ei a plecat.
Au mai trecut cîteva minute, măsurate de zgomotul ritmic şi înnebunitor al aparatului de respirat. Era între somn şi realitate, luptînd cu efectele calmantului şi cu dezorientarea.
La scurt timp a venit o soră, i-a controlat tubul şi presiunea sîngelui. Comportament de rutină. Sigur că dacă ar fi fost cineva în cameră, sora ar fi ştiut. Mulţumită de starea pacientei ei, sora plecă.
Pînă să adoarmă din nou, era convinsă că a fost doar un vis urît.
Imaginea din oglindă
'DOI
Ţaţe Rutledge stătea la fereastra camerei de hotel, privind circulaţia de pe autostradă. Luminile se reflectau în asfaltul ud, lăsîndu urme albe şi roşii.
Cînd auzi uşa deschizîndu-se în spatele lui, se întoarse pe călcîie şi îşi salută fratele.
- Am sunat la camera ta acum cîteva minute, spuse. Unde ai fost?
- Am băut o bere la bar. Joacă Spurs cu Lakers.
- Am uitat. Cine bate?
Cuta'dintre sprîncenele fratelui indica stupiditatea întrebării.
- Tata nu a venit?
Ţaţe clătină'din cap, lăsă perdeaua să cadă la locul ei şi se îndepărtă de fereastră.
- Mi-e o foame de lup, spuse Jack. Ţie nu ţi-e foame?
- Cred că da. Nu am avut timp să mă gîndesc la asta. Ţaţe se prăbuşi într-un fotoliu şi se frecă la ochi.
- Nu le faci nici un serviciu lui Mandy şi Carole, dacă nu ai grijă în primul rînd de tine, Ţaţe. Arăţi groaznic.
- Mulţumesc.
- Nu glumesc deloc.
- Ştiu, spuse Ţaţe, încrucişîndu-şi mîinile şi gratulîndu-şi fratele cu un zîmbet obosit. Eşti plin de candoare şi total lipsit de tact. De aceea sînt eu politician şi tu nu eşti.
- "Politician" nu este un cuvînt potrivit, îţi
aminteşti? Ştii doar că Eddie nu-ţi permite să-l foloseşti.
- Nici chiar între prieteni şi în familie?
- îţi poţi forma un obicei prost. Mai bine nu-l foloseşti deloc.
- Dumnezeule, tu nu cedezi niciodată?
- încerc doar să te ajut...
Ţaţe lăsă capul, ruşinat ,de izbucnirea lui nervoasă.
- îmi pare rău, spuse, jucîndu-se cu telecomanda televizorului, l-am spus Carolei adevărul despre faţa ei.
- l-ai spus?
Jack Rutledge se lăsă pe marginea patului şi îşi sprijini cotul de genunchi. Spre deosebire de fratele său, era îmbrăcat cu un costum, cămaşă albă şi cravată. Fiind totuşi destul de tîrziu, arăta cam sifonat, cravata era largă la gît şi mînecile cămăşii erau suflecate. Pantalonii erau şifonaţi la genunchi, pentru că mai toată ziua stătuse pe scaun.
- Cum a reacţionat cînd i-ai spus?
- De unde naiba vrei să ştiu eu? murmură Ţaţe. Nu se vede decît ochiul drept, l-au curs lacrimi şi aşa am înţeles că plîngea. Cunoscînd-o foarte bine, nu pot să-mi imaginez decît că sub toate bandajele alea este isterică. Dacă ar fi în stare să se mişte, probabil că ar alerga pe coridoarele spitalului, urlînd. Tu ce-ai face în locul ei?
Jack îşi studie-mîinile, gîndindu-se parcă la ce ar simţi dacă acestea ar fi arse şi bandajate.
- Crezi că-şi aminteşte accidentul?
- Mi-a dat semne că da, deşi nu sînt sigur cît de muit îşi aminteşte. Am renunţat la amănunte, i-am spus doar că ea şi Mandy şi alţi doisprezece au
supravieţuit.
- Au spus la jurnalul din seara asta că încă mai încearcă să adune rămăşiţele şi părţi ale corpurilor, străduindu-se să le identifice.
Ţaţe citise amănuntele în ziar. După relatările reporterului, era o imagine de coşmar. Hollywoodul nu va putea realiza niciodată un film mai îngrozitor decît realitatea cercetată acum de poliţie.
De cîte ori se gîndea că Mandy şi Carole ar fi putut fi bucăţi de trup uman, lui Ţaţe îi tremura stomacul. Nu putea dormi noaptea la gîndul acesta. Fiecare sinistru avea o ppveste. Fiecare anunţ mortuar era amar.
în imaginaţie, Ţaţe adăugă numele lui Mandy şi al Carolei pe lista dispăruţilor: "Soţia şi fetiţa în vîrstă de trei ani, ale candidatului pentru postul de senator, Ţaţe Rutledge, se numără printre victimele accidentului zborului 398".
Dar soarta a vrut altfel. Ele nu au murit. Din pricina curajului inexph'cabil al Carolei, ele au scăpat cu viaţă.
- Dumnezeule, plouă cu găleata!
Vocea lui Nelson răsună strident în tăcerea din cameră, în timp ce intra cu o cutie de pizza pe un umăr şi scutura umbrela, cu cealaltă mînă.
- Sîntem morţi de foame, spuse Jack.
- Am venit cît am putut de repede.
- Miroase grozav, tată. Ce bei? întrebă Ţaţe, îndreptîndu-se spre un mic frigider pe care-l adusese mama sa în prima seară petrecută acolo. Bere sau ceva mai slab?
- Cu pizza? Bere. -Jack?
- Bere.
- Cum merg treburile la spital?
- l-a spus Carolei cum arată, zise Jack înainte ca Ţâţe să poată răspunde.
- Oh? Nelson ridică o margine de pizza şi muşcă cu poftă. Cu gura plină murmură: eşti sigur că ai făcut un lucru înţelept?
- Nu. Dar dacă eu aş fi în locul ei, c.ş vrea să ştiu ce naiba-i cu mine, tu n-ai vrea?
- Cred că da.
Nelson luă o gură de bere.
- Cum se simţea mama cînd ai plecat?
- Epuizată. Am rugat-o să vină la hotel şi să mă lase pe mine cu Mandy astă seară, dar mi-a spus că a intrat în rutină de acum şi de dragul lui Mandy nu vrea să plece.
- Asta ţi-a spus ţie, zise Nelson. Dar probabil că te-a văzut şi a hotărît că tu ai mai multă nevoie de un somn bun, decît ea. Tu eşti cel epuizat.
- Aşa i-am spus şi eu, zise Jack.
- Poate că pizza o să mă readucă la viaţă, încercă Ţaţe cu puţin umor.
- Nu trece cu vederea sfaturile noastre, Ţaţe, îl preveni Nelson cu încăpăţînare. Nu-ţi poţi lăsa sănătatea în voia soartei.
- Nu am nici cea mai mică intenţie, îi salută cu cutia de bere, luă o gură, apoi spuse solemn: Acum că Carole este conştientă şi ştie ce o aşteaptă, mă simt mai bine.
- O să fie al naibii de greu. Pentru toată lumea, comentă Jack.
- Mă bucur că ai adus vorba, Jack. Ţaţe se şterse cu un şerveţel şi îşi făcu curaj în gînd. Poate că ar trebui să mai aştept şase ani pentru candidatură.
Timp de cîteva secunde a fost o animaţie
suspectă în jurul mesei, apoi Nelson şi Jack au început amîndoi odată să vorbească, fiecare încercînd să-l acopere pe celălalt.
- Nu poţi lua o astfel de hotărîre, pînă nu vezi cum decurge operaţia ei.
- Şi cum rămîne cu toată munca noastră de pînă acum?
- Sînt prea mulţi oameni care contează pe tine.
- Nici să nu te'gîndeşti să renunţi acum, frăţioare. La aceste alegeri mergem.
Ţaţe ridică mîinile pentru linişte.
- Ştiţi doar cît de mult mi-o doresc. Dumnezeule, nu mi-am dorit decît să fac parte din legislativ. Dar nu pot sacrifica sănătatea familiei pentru nimic în lume, nici chiar pentru cariera mea politică.
- Carole nu merită din partea ta o asemenea grijă. Ochii tăioşi ai lui Ţaţe îi întîlniră pe ai fratelui său.
- Este soţia mea, spuse el plat.
Urmă o altă pauză profundă. Tuşind, Nelson zise:
- Sigur că trebuie să fii lîngă Carole tot timpul cît va trece prin asemenea chinuri. Este admirabil din partea ta să te gîndeşti întîi la ea şi apoi la cariera ta politică. De la tine mă pot aştepta la o asemenea lipsă de egoism.
Ca să fie mai elocvent, Nelson se aplecă peste pizza fărîmiţată pe masă.
- Dar, aminteşte-ţi doar cît de mult şi-a dorit Carole să arunci mănuşa în ring. Cred că ar fi grozav de dezamăgită, dacă te retragi din cursă din cauza ei. Teribil de dezamăgită, repetă el tăind aerul cu degetul arătător. Şi, dacă privim lucrurile dintr-un punct de vedere neutru, acest nefericit accident ne poate fi de folos. Ne face publicitate gratuit.
Dezgustat de remarcă, Ţaţe aruncă şerveţelul şi
se ridică de pe scaun. Timp de cîteva minute se plimbă agitat prin cameră.
- Ai discutat cumva problema cu Eddy? Pentru că mi-a spus exact acelaşi lucru azi dimineaţă, cînd l-am sunat.
- Este directorul tău de campanie. Jack era palid la gîndul că fratele său va renunţa la campania electorală, înainte ca aceasta să înceapă efectiv. El este plătit să te sfătuiască.
- Vrei să spui, să mă sîcîie.
- Eddy vrea să te vadă senator al Statelor Unite, aşa cum dorim şi noi, iar dorinţa lui nu are nici o legătură cu banii pe care îi ia.
Zîmbind încurajator, Nelson se ridică şi-l lovi prieteneşte pe umăr pe Ţaţe...
- Vei participa la alegerile din noiembrie. Carole ar fi fost prima care să te încurajeze în acest sens.
- Bine, spuse Ţaţe nesigur. Am dorit să ştiu dacă mă pot bizui pe ajutorul vostru necalificat, în următoarele luni mă aşteaptă destul stres.
- Ai ajutorul nostru, Ţaţe, confirmă Nelson.
- Dar voi avea şi liniştea şi înţelegerea necesare atunci cînd nu voi putea fi în două locuri deodată? Ţaţe îi privi pe rînd. Voi încerca tot posibilul să nu sacrific o responsabilitate celeilalte, dar nu sînt decît un om.
- Vom umple noi golurile, îl asigură Nelson.
- Şi ce a mai spus Eddy? întrebă Jack, uşurat de faptul că trecuse criza.
- A adunat voluntari pentru expedierea chestionarelor, la sfîrşitul săptămînii.
- Dar despre apariţiile publice, ce a spus? A mai programat ceva?
- Un discurs la un liceu din vale. l-am spus să-l
anuleze.
- De ce? întrebă Jack.
- Copiii de liceu nu votează, răspunse Ţaţe cu luciditate.
- Dar votează părinţii lor. Şi avem nevoie de mexicanii din vale, de partea noastră.
- îi avem de partea noastră.
- Nu lua nimic drept absolut sigur.
- Nu iau, spuse Ţaţe, dar acum trec printr-unul din acele momente, cînd trebuie să-mi cîntăresc priorităţile. Carole şi Mandy îmi vor consuma mult timp. Va trebui să fiu foarte selectiv. Fiecare discurs va trebui să cîntărească mult şi nu cred că elevii de liceu merită efortul.
- Poate că ai dreptate, interveni Nelson cu diplomaţie.
Ţaţe înţelegea că tatăl său încerca să-l încurajeze, dar nu-i păsa. Era obosit, îngrijorat şi nu-şi dorea decît să se culce şi să încerce să doarmă. Cu tactul de care mai era în stare, transmise ideea tatălui şi fratejui său.
în timp ce-i conducea spre uşă, Jack se întoarse şi-l îmbrăţişa stîngaci.
- îmi pare rău că te-am necăjit în seara asta. Ştiu că ai foarte multe griji pe cap.
- Dacă nu mă necăjeşti tu, mă îngraş şi mă lenevesc. Contez pe bătaia de cap pe care mi-o dai tu.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:25 PM | message # 4
Ţaţe îi aruncă zîmbetul cuceritor destinat campaniei electorale.
- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, cred că eu am să plec acasă mîine, spuse Jack. Trebuie să fie cineva şi acolo. .
- Cum mai sînt treburile acasă? întrebă Neîson.
- Bune.
- Nu prea erau bune cînd am fost eu acasă ultima oară. Fiica ta, Francine, nu s-a arătat mai multe zile ia rînd, iar soţia ta... doar ştii în ce stare este. Ridică un deget acuzator spre fiu! său. Lucrurile se termină prost cînd un bărbat nu-şi exercită autoritatea asupra familiei, cum faci tu. Nelson îl privi pe Ţaţe - cum faci şi tu, că veni vorba. Amîndoi v-aţi lăsat nevestele să-şi facă de cap. Se întoarse din nou spre Jack. Trebuie să o ajuţi pe Dorothy Rae, înainte să fie prea tîrziu.
- Poate, după alegeri, murmură Jack stînjenit. Privindu-şi fratele, adăugă - Dacă ai nevoie de mine, sînt doar la o oră distanţă.
- Mulţumesc, Jack. Te sun în funcţie de evenimente.
- Ţi-a spus cumva doctorul cînd exact vor face operaţia?
- Nu înainte de a elimina orice risc de infecţie. Inhalarea fumului i-a afectat plămînii, s-ar putea să fie nevoiţi să aştepte două săptămîni. Pentru el este o adevărată dilemă. Dacă aşteaptă prea mult, oasele feţei vor începe să se vindece în forma în care sînt acum.
- Dumnezeule! strigă Jack, apoi cu o notă falsă de optimism, adăugă: Te rog să o saluţi din partea mea şi din partea lui Dorothy Rae şi a lui Francy.
- li voi transmite.
Jack se îndreptă spre camera lui, Nelson însă mai întîrzie.
. - Am vorbit cu Zee, azi dimineaţă, în timp ce Mandy dormea, a reuşit să iasă puţin. Zee mi-a spus că Carole arată înfiorător.
Umerii largi ai lui Ţaţe căzură disperaţi.
- Da. Sper di i suflet ca chirurgul să ştie ce face.
Nelson îi puse o mînă pe umeri, încurajator. O clipă, mîna lui Ţaţe o acoperi pe cea a tatălui său.
- Doctorul Sawyer, chirurgul, a făcut astăzi o imagine video. A reprodus electronic chipul Carolei, pe un monitor, pornind de la fotografiile pe care i le-am dat. A ieşit o imagine remarcabilă.
- Şi el cre.de că va putea reproduce această imagine video în operaţia facială?
- Aşa crede. Mi-a mai spus că vor exista cîteva inexactităţi, dar cele mai multe vor fi în avantajul ei. Ţaţe rîse ironic. Ar trebui să-i placă ideea.
- După ce termină toată povestea asta, o să fie convinsă că a fost cea mai norocoasă femeie din America, spuse Nelson cu dptimismu-i molipsitor.
Dar Ţaţe se gîndea la singurul ochi disponibil, inflamat, totuşi acelaşi cafeniu dintotdeauna, care îl privise cu groază. Se întreba dacă îi este frică de moarte sau îi este mai frică să trăiască fără frumuseţea-i uluitoare pe care a folosit-o numai în avantajul ei.
Nelson îi ură noapte bună şi plecă în camera lui. Cufundat în gînduri, Ţaţe închise televizorul şi lumina, se dezbrăcă şi se strecură în pat. Fulgere scurte pătrundeau prin draperii, luminînd camera. Tunete se auzeau în jurul clădirii, scuturînd ferestrele. Privea formele lăsate de flashurile de lumină, cu ochi uscaţi, dar fermi.
Nici măcar nu s-au sărutat, cînd a plecat.
Din pricina certurilor recente, între ei a fost multă tensiune în ultima vreme. Carole era nerăbdătoare să plece pentru cîteva zile, să facă cumpărături la Dallas. Au ajuns la aeroport destul de devreme şi au avut timp pentru o cafea.
Din greşeală, Mandy a vărsat oranjadă pe rochie.
Ca de obicei, Carole a reacţionat violent, în timp ce ieşeau din cafenea, ştergea petele de pe rochia fetiţei
şi o certa.
- Pentru Dumnezeu, Carole, nici nu se vede
nimic, i-a spus el.
- Eu văd.
- Atunci nu te mai uita.
A aruncat spre soţul ei o privire împietrită, care nu-l mai impresiona. El a luat fetiţa de mînă şi a condus-o spre poarta de îmbarcare, povestindu-i cîte lucruri noi va vedea la Dallas. La poartă s-a lăsat pe genunchi şi a îmbrăţişat-o.
- Distracţie plăcută, iubito. O să-mi aduci un cadou cînd te întorci?
-îmi dai voie, mami?
- Sigur, a răspuns Carole rece.
- Sigur, a repetat Mandy fericită.
- Abia aştept. Şi a mai îrnbrăţişat-o o dată. Ridicîndu-se în picioare, a întrebat-o pe Carole
dacă doreşte ca el să aştepte pînă cînd decolează
avionul.
- Nu-i nevoie, i-a spus ea.
Nu au mai discutat, dar el a avut grijă să verifice dacă au toate bagajele.
- Atunci ne vedem marţi.
- Să nu întîrzii să ne iei, strigă Carole în urma lui, trăgînd-o de mînă pe Mandy spre poarta unde se verificau biletele. Nu-mi place să aştept!
înainte de a dispărea, Mandy s-a întors şi i-a făcut din mînă. Carole nici măcar nu a privit înapoi. Mîndră şi arogantă, a plecat direct spre avion.
Poate că de aceea singurul ei ophi exprima atîta nelinişte. Fundamentul aroganţei Carolei - înfăţişarea sa - fusese demolat de soartă. Dispreţuise
întotdeauna urîţenia. Poate că lacrimile nu au fost pentru cei care au murit, cum a crezut el la început. Poate că erau numai pentru ea. Poate că îşi doreşte să fi murit, decît să fie desfigurată, chiar dacă este
numai temporar.
Cunoscînd-o pe Carole, nimic nu l-ar fi surprins.
în şirul lung de asistenţi ai judecătorului Districtului Bexar, Grayson era printre ultimii. Poate de aceea verifica şi reverifica toate informaţiile înainte de a le transmite şefului său direct.
- Ai un minut, şefule?
Un bărbat obosit şi cu chef de ceartă, cu un şort de cauciuc în faţă şi mănuşi, îi aruncă o privire urîcioasă, peste umăr.
- Ce mai vrei? O rundă de golf?
- Nu, altceva,
- Ce? Şeful se întoarse spre grămada din faţa sa,
care fusese un corp uman.
- Implantul dentar al lui Avery Daniels, spuse Grayson. Victima de la numărul optzeci şi şapte.
- A fost deja identificată şi autopsiată. Şeful mai consultă o dată graficul de pe perete, pentru a fi sigur. Numele ei era tăiat cu o linie roşie. Da!
- Ştiu, dar...
- Nu are rude în viaţă. Un prieten de familie a
identificat- o în această după-amiază.
- Dar implanturile...
- Ascultă, băiete, se răsti şeful aspru, eu am corpuri fără capete, mîini sau picioare. Şi toţi mă presează să le identific în noaptea asta. Dacă cineva
a fost identificat categoric, autopsiat şi declarat clasat, nu mă mai bate la cap cu documente ai înţeles?
Grayson puse la loc în plic, clişeele dentare si îl aruncă la coşul de gunoi.
Bine, bine. între timp, mai du-te la dracu'. - Sigur, cu plăcere. Numai să-i identific pe ăştia. Grayson ridică din umeir. Nu-l plăteau s-o facă pe Tracy. Dacă nimeni nu dădea doi bani pe o
inadvertenţă de date, de ce să-i pese lui? Se concentra pe ce mai avea de făcut.
Şi vremea părea să fie în doliu.
A plouat în ziua înmormîntării lui Avery Daniels. Cu o noapte înainte, o furtună a bîntuit dealurile texane. Dimineaţa, tot ce mai rămăsese întreg arăta mizerabil, rece şi cenuşiu.
Cu capul descoperit, neluînd în seamă vremea, Irish McCabe stătea lîngă sicriu. Insistase să fie împodobit cu trandafiri galbeni, pentru că ştia că ei îi plăceau aceşti trandafiri.A Florile păreau luxuriante şi îşi băteau joc de moarte, îl consola gîndul acesta.
Obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. Nasul, traversat de vinişoare, era mai roşu ca de obicei, deşi nu mai băuse în ultima vreme. Avery îl sîcîise mereu cu asta, spunîndu-i că băutura nu-i făcea bine la ficat, la tensiune şi la operaţie.
Şi pe Van Lovejoy l-a sîcîit că nu-i bine să ia prea multe medicamente, cu alcool, dar el a venit la înmormîntare mirosind a coniac şi a fumat tot drumul pînă ia capelă. Cravata neglijentă şi demodată era o concesie pentru solemnitatea la care participa şi arăta clar că o preţuise mult pe Avery, mai mult decît pe toţi din anturajul său.
Nici ceilalţi nu-l vedeau cu ochi mai buni pe Van Levejoy. Avery se numărase printre puţinii care reuşeau să-l suporte. Cînd reporterul desemnat să. relateze tragica ei dispariţie l-a întrebat pe Van dacă vrea să .filmeze, fotograful i-a aruncat o privire dispreţuitoare, a aruncat aparatul video şi a plecat,
fără să spună un cuvînt. Felul acesta necioplit de a se exprima era ceva caracteristic pentru Van şi, în acelaşi timp, era motivul principal al izolării sale fată "de ceilalţi.
După terminarea ceremoniei, asistenţa a început să se împrăştie, făcîndu-şi loc spre maşinile parcate pe pajişte, numai Van a rămas lîngă mormînt. Păstrînd o distanţă discretă, muncitorii de la cimitir aşteptau să termine treaba, pentru a se putea retrage la^ăidură.
Van era un bărbat de vreo patruzeci de ani, costeliv, cu stomacul lipit de trup şi oasele omoplaţilor foarte proeminente. Părul rar cădea drept pe umeri, destul de lung, încadrîndu-i faţa suptă. Era un hippie îmbătrînit, care nu trecuse de^moda anilor şaizeci.
In contrast cu el, Irish era scund şi robust. Van părea că poate fi luat de cea mai uşoară boare de vînt, dar Irish părea bine plantat pe picioare. Pe cît de diferiţi păreau unul faţă de celălalt, pe atît de mult se reflectau unul pe altul, prin expresia din priviri. Totuşi, suferinţa lui Irish părea mai profundă.
Cu un gest de compasiune, care nu-i era caracteristic, Van puse o mînă uscată pe umărul lui Irish.
- Hai să ne înecăm amarul.
Irish acceptă tacit. Păşi în faţă, luă un boboc de trandafir, apoi se întoarse şi plecă, urmat de Van. Picăturile de ploaie îi biciuiau faţa, dar ei nu iuţi pasul.
- Eu, uh, am venit cu o maşină, spuse chiar cînd ajunse lîngă ea. Vrei să vii cu mine?
Irish privi spre maşina ruginită.
- Merg cu tine.
Dădu drumul şoferului şi urcă în maşina lui Van. Interiorul era chiar mai rău decît exteriorul. Scaunul
găurit era acoperit GU un prosop de plajă, iar cabina mirosea a marijuana.
Van urcă pe locul şoferului şi porni motorul, în timp ce maşina se încălzea, aprinse o ţigară şi, cu degetele pătate de nicotină, i-o întinse lui Irish.
- Nu, mulţumesc. Dar după cîteva momente se răzgîndi, luă ţigara şi inhala adînc. Avery reuşise să-l convingă să se lase de fumat. De multe luni nu a mai pus ţigara în gură. Acum fumul de tutun îi umplea gura şi plămînii.
- Ce bun este, oftă şi inhala din nou.
- Unde mergem? întrebă Van, aprinzîndu-şi o ţigară.
- Undeva unde nu ne cunoaşte nimeni. Cred c-o să mă dau în spectacol.
- Pe mine mă cunoaşte toată lumea.
Nu mai spuse că se dădea foarte des în spectacol, în cam toate restaurantele. Porni maşina.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:26 PM | message # 5
Cîteva minute mai tîrziu, Van îl invita pe Irish pe o uşă de vinilin, într-o bombă de la periferia oraşului.
- Ne controlează? întrebă Irish.
- Da, se asigură că nu ai arme.
- Şi dacă nu ai, îţi dau ei? încercă Irish să glumească.
Atmosfera era sordidă. S*-au aşezat într-un separeu izolat şi întunecat. Clienţii erau la fel de afumaţi, ca şi lămpile din tavan. Păianjenii erau rezidenţi permanenţi. O senorita goală le zîmbea dintre catifelele negre pe care fusese pictată, în contrast cu atmosfera mohorîtă, muzica veselă mexicană răsuna din boxe. Van ceru o sticlă de scotch.
- Cred că ar trebui să mănînc ceva, murmură Irish, nu prea convingător.
Cînd barmanul le aruncă neceremonios sticla şi două pahare, Van comandă ceva de mîncare pentru Irish.
- Nu trebuia, obiectă Irish.
Cameramanul ridică din umeri, umplînd paharele.
- Nevastă-sa găteşte, dacă trebuie.
- Mănînci des aici?
- Uneori, răspunse Van, la fel de laconic.
Sosi şi mîncarea, dar, numai după^cîteva înghiţituri, Irish hotărî că nu-i mai este foame, împinjse farfuria şi luă paharul. Prima înghiţitură fu ca o flacără care-i biciui stomacul, îşi ţinu respiraţia.
Dar cu experienţa unui băutor consacrat îşi reveni repede şi mai luă o gură. Totuşi, ochii îi erau plini de lacrimi.
- O să-mi fie al naibii de dor de ea, spuse jucîndu-se cu paharul pe masa soioasă.
- Da, şi mie. Era sîcîitoare, dar nu semăna nici pe departe cu ceilalţi.
Melodia se termină. Nu mai puse nimeni o altă monedă, ceea ce pentru Irish fu o adevărată uşurare. Muzica jignea doliul din sufletul lui.
- Ştii, mie mi-a fost ca o fiică, spuse Irish retoric. Van continua să fumeze, aprinzînd ţigară de la
ţigară,
- îmi amintesc ziua cînd s-a născut. Eram la spital şi transpiram împreună cu taică-său. Ne foiam nervoşi, aşteptam. Acum va trebui să-mi amintesc, ziua cînd a murit.
Dădu pe gît paharul şi îl umplu din nou.
- Ştii, nici prin cap nu mi-a trecut că s-a prăbuşit avionul ei. Nu mă gîndeam decît la afurisita de poveste şi la senzaţional. Am fost atît de tîmpit, încît am trimis şi un fotograf acolo. O programasem pentru
reportaj.
- Hei, bătrîne, îţi făceai doar meseria. Nu aveai de unde să ştii.
Irish privi fix conţinutul aromat al paharului.
- A trebuit vreodată să identifici un cadavru, Van? Nu aşteptă răspunsul. Erau cu toate aliniate, ca la... oftă adînc. Doamne! Eu nu am făcut războiul, dar aşa trebuie să fi fost. Era într-un sac de plastic, cu fermoar. Nu mai avea păr, fusese ars. Şi pielea, Dumnezeule mare! îşi acoperi ochii cu groază. Printre degete se prelingeau lacrimi. Dacă nu eram eu, ea nu ar fi fost în avionul acela.
- Hei, ojnule! Cu aceste cuvinte, Van şi-a epuizat repertoriul, îi mai turnă un pahar lui Irish, îşi aprinse o ţigară şi i-o întinse în tăcere. Pentru el îşi pregăti marijuana. Irish inhala din ţigara lui.
- Mulţumesc lui Dumnezeu că maică-sa nu a trebuit să o vadă în halul ăsta. Dacă nu ar fi ţinut medalionul în mînă, nu aş fi ştiut că este Avery. Stomacul i se revoltă din nou la imagine. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar sînt bucuros că Rosemary Daniels nu mai este în viaţă. O mamă nu suportă să-şi vadă copilul în asemenea stare.
Irish mai privi un timp paharul, apoi ridică ochii înlăcrimaţi spre tovarăşul său.
- Eu am iubit-o... vreau să spun, pe Rosemary. Mama lui Avery. Nu puteam să mă abţin. Cliff, tatăl ei, era plecat mai tot timpul, umbla pe toate coclaurile. De cîte ori pleca mă ruga să am grijă de ele. Era prietenul meu cel mai bun. Nu numai o dată am vrut să-l omor pentru asta. Mai luă o gură din pahar. Sînt sigur că Rosemary ştia asta, deşi nu am vorbit niciodată, îl iubea pe Cliff. Eu ştiam.
Irish a fost părintele surogat pentru Avery, de la
şaptesprezece ani. Ciiff Daniels, fotograf renumit, a murit într-o luptă, dintr-un sat nesemnificativ din America Centrală. Fără prea multă vîlvă, Rosemary şi-a încheiat viaţa, la numai cîteva săptămîni după moartea soţului ei, părăsind-o pe Avery, lăsînd-o fără nimeni apropiat, cu excepţia lui Irish, constantul lor prieten de familie.
- Sînt la fel de mult tată! lui Avery, pe cît a fost şi Cliff. Poate mai mult. Cînd au murit ai ei, ea a venit la mine. Tot la mine a venit şi anul trecut, după încurcătura cu D.C.
- Putea s-o încurce grozav atunci, dar era un reporter bun, comentă Van, într-un nor de fum dulceag.
- Este atît de tragic că a murit cu neîmplinirea asta pe conştiinţă. Ştii, Avery nu s-a împăcat niciodată cu gîndul că atunci a greşit. Cel mai mult se temea să nu se repete. Cliff nu prea a fost lîngă ea în copilărie şi ea a încercat tot timpul să se ridice la nivelul renumelui lui. Nu am discutat niciodată problema, continuă el morocănos. Ştiu eu. De aceea chestia din California a fost îngrozitoare pentru ea. îşi dorea foarte mult să-şi recapete credibilitatea, stima. Timpul s-a terminat şi ea nu a mai avut nici o şansă. La naiba! A murit convinsă că este o epavă profesională.
Suferinţa bărbatului de lîngăA el atingea o coardă sensibilă în sufletul lui Van." îşi dădu silinţa să-l consoleze.
- Ştii... despre problema cealaltă... despre sentimentele tale faţă de mama ei... Avery ştia.
Ochii înroşiţi ai lui Irish se focalizară pe Van.
- De unde ştii tu?
- Mi-a spus ea, odată. Am întrebat-o de cît timp vă cunoaşteţi. Mi-a spus că exişti în memoria ei de cînd
se ştie. A ghicit că ai iubit-o pe mama ei.
\Ţi s-a părut că este supărată? Adică o deranja ideea?
Van îşi clătină pletele drepte. Irish scoase bobocul de trandafir şi-i mîngîie petalele.
- Bine, mă bucur. Le-am iubit pe amîndouă. Umerii începură să-i tresară. Prinse trandafirul în
pumn.
- Oh, Doamne, ce dor o să-mi fie de ea!
îşi lăsă capul pe masă şi plînse în hohote, în timp ce Van încerca să-şi ascundă propria durere.
Avery se trezi ştiind exact cine este ea. De fapt nu uitase niciodată. Dar medicaţia şi contuziile i-au dat o stare de confuzie.
Ieri - ori cel puţin aşa credea ea, că a fost ieri, pentru că toţi cei care se apropiau de ea o salutau cu "bună dimineaţa" - fusese dezorientată, ceea ce era de înţeles. Ieşise din inconştienţă după comatoză, descoperise că nu se putea mişca, nu putea vorbi şi nu putea vedea decît pe o rază foarte limitată, avea o stare care ar fi derutat pe oricine. Foarte rar a fost bolnavă, niciodată foarte serios, aşa încît faptul că era atît de grav rănită era pentru ea un şoc.
Aparatele, cu lumina lor constantă şi activitatea
intensă, erau suficiente pentru a da peste cap
activitatea mentală a oricui. Dar ceea ce o uimea
cu-adevărat pe Avery, era faptul că toată lumea i se
. adresa cu un nume care nu era al ei.
Cum de a ajuns să fie confundată cu o femeie al cărei nume era Carole Rutledge? Chiar şi domnul Rutledge părea convins că vorbeşte cu soţia lui.
Trebuia să găsească o cale de a-i comunica faptul că era o greşeală. Dar nu ştia cum şi asta o înspăimînta şi mai mult.
Numele ei era Avery Daniels. Era scris clar pe carnetul de conducere, pe legitimaţia de jurnalist, pe toate actele din portmoneul ei, Probabil că au fost distruse în accident, gîndi ea.
Amintiri din timpul accidentului îi mai creau încă o
stare de panică, aşa încît hotărî să nu se mai gîndească la el pentru moment. O să se ocupe de asta mai tîrziu, cînd va fi refăcută şi după ce va clarifica confuzia.
Unde era Irish? De ce nu a venit s-o ajute?
Răspunsul evident o tulbură. Tot corpul îi reacţiona de parcă era încărcat cu electricitate. Era de neconceput şi totuşi extrem de evident. A fost luată drept doamna Rutledge, însemna că toţi credeau că doamna Rutledge trăieşte, iar Avery Daniels a murit. .
îşi imagină suferinţele prin care trecea Irish. "Moartea" ei îi dădea o lovitură puternică. Totuşi, cel puţin pentru moment, nu putea să-l ajute cu nimic. Nu! Atîta vreme cît era în viaţă nu era neajutorată. Trebuia să se gîndească. Trebuia să se concentreze,
- Bună dimineaţa.
Recunoscu imediat vocea. Ochiul umflat parcă mai dăduse înapoi, pentru că acum putea să-l vadă limpede. Trăsăturile atît de neclare erau acum foarte distincte.
Sprîncenele stufoase se întîlneau deasupra nasului drept. Avea o bărbie hotărîtă, buzele ferme, dar subţiri, cea de jos puţin mai groasă decît cea de sus.
1 Zîmbea, dar ea remarcă totuşi că nu şi cu ochii. Nu simţea cu-adevărat zîmbetul. Nu-i venea din suflet. Şi Avery se întrebă de ce oare.
- Mi s-a spus că te-ai odihnit bine. Nu mai există semne de infecţie pulmonară. Asta este o' veste grozavă.
Cunoştea faţa aceasta, vocea aceasta. Nu de ieri, de mult timp, dar nu-şi amintea de unde-l cunoaşte pe acest bărbat.
- M^ma a reuşit să piece puţin de la Mandy şi vrea să tt, vadă. Se întoarse şi făcu un semn cuiva. Trebuie să stai aici, mamă, altfel nu te vede.
O femeie de vîrstă mijlocie, excepţional de drăguţă, se materializa în raza vizuală a lui Avery. Părul moale al femeii avea o nuanţă argintie.
- Bună, Carole. Sîntem cu toţii uşuraţi că evoluezi atît de bine. Ţaţe ne-a spus că doctorii sînt foarte mulţumiţi de progresele pe care le faci.
Ţaţe Rutledge! Sigur că da!
- Povesteşte-i despre Mandy, mamă. Conştiincios, străina îi povesti ca unei străine.
- Mandy a reuşit să mănînce aproape tot la micul dejun. Noaptea trecută i-au dat un sedativ şi a dormit mai bine. O deranjează ghipsul, dar este de înţeles. Este iubită de toată lumea de la pediatrie si-i are pe toţi la degetul cel mic. Ochii i se umplură de lacrimi. Cînd mă gîndesc la ce...
Ţaţe Rutledge îşi îmbrăţişa mama.
- Dar nu s-a întîmplat, mulţumesc lui Dumnezeu! Avery înţelegea că pe Mandy Rutledge trebuie să
o fi salvat atunci, îşi amintea că a auzit un strigăt de copil, care încerca disperat să-şi desfacă centura. După ce a eliberat-o, a luat copilul speriat în braţe şi cu ajutorul unui alt pasager a pornit prin fumul dens spre ieşirea de urgenţă.
Pentru că a avut acel copil în braţe, toţi au crezut că este doamna Rutledge. Dar asta Viu era tot - ele schimbaseră locurile între ele.
Mintea ei începea să adune bucăţi de amintiri, îşi aminti că biletul ei avea locul de la geam, dar cînd a sosit ea o femeie stătea deja pe locul ei. Nu a făcut caz de asta, s-a aşezat pe locul liber de lîngă culoar. Copilul a stat între ele, pe iocul din mijloc.
Femeia avea părul destul de lung şi ca şi Avery, tot ochi închişi la culoare. Semănau una cu alta. De fapt, însoţitoarea de zbor, care se îndrăgostise de fetiţă, a întrebat care din ele este mama şi care este mătuşa copilului, crezînd că Avery Daniels şi Carole Rutledge erau surori.
Era desfigurată şi nu putea fi recunoscută. Probabil că doamna Rutledge a ars şi nu a mai fost recunoscută. Au identificat-o doar pentru că a salvat copilul şi lucrurile s-au aranjat în aşa fel încît nimeni nu ştia adevărul. Dumnezeule! Trebuia să le spună!



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:26 PM | message # 6
- Mai bine te întorci, înainte ca Mandy să se agite, mamă, spunea Ţaţe. Spune-i că vin şi eu imediat.
- La revedere, Carole, îi spuse femeia. Sînt sigură că după ce va termina doctorul Swayer, vei fi tot atît de drăguţă cum ai fost.
Nici 'ochii ei nu zîmbesc sincer, gîndi Avery, în timp ce femeia se îndepărta.
- Ca să nu uit, spuse Ţaţe apropiindu-se de pat ca să-l poală vedea, Eddy, tata şi Jack îţi transmit salutări. Cred că tata va veni la întîlnirea cu chirurgul plastic de astăzi după-amiază şi o să vă vedeţi. Jack a plecat acasă azi dimineaţă, continuă Ţaţe, neştiind că nu vorbeşte cu soţia sa. Sînt sigur că este îngrijorat din pricina lui Dorothy Rae. Dumnezeu mai ştie ce mai pune la cale. Francy şi Eddy au cooptat-o voluntară la cartierul general al alegerilor. Nici unul nu te va putea vedea, pînă nu vei fi mutată într-o rezervă specială. Dar nu cred că le duci dorul, nu?
El implica faptul că ea înţelegea despre cine şi despre ce vorbeşte. Cum ar putea să-i transmită că nu are nici cea mai mică idee? Oamenii aceştia îi erau total necunoscuţi. Nu o interesa ce fac ei. Trebuia neapărat să ia legătura cu Irish. Trebuia să-i spună
acestui om că el este văduv.
- Ascultă, Carole, în legătură cu campania electorală - după mişcarea umerilor ea a ghicit că el şi-a pus mîinile în buzunar. Voi continua aşa cum am hotărît. Tata, Jack şi Eddy sînt de acord cu asta. Au spus că mă vor susţine. Am ştiut de la început că va fi o luptă dură şi nu-mi £ra teamă. Acum, cu nenorocirea asta, va fi chiar mai greu. Totuşi sînt hotărît să continui.
în ultima vreme, Ţaţe Rutledge era o persoană cunoscută la jurnalul de ştiri. De aceea îi erau familiare vocea şi chipul, deşi nu l-a cunoscut niciodată personal. Spera să cîştige alegerile primare din mai şi apoi să candideze din nou în noiembrie.
• Nu voi da înapoi de la nici un fel de responsabilitate faţă de tine şi Mandy, cît timp sînteţi în recuperare, dar faptul de a ajunge în Congres este ceea ce am pregătit toată viaţa mea. Nu doresc să mai aştept încă şase ani, nici nu doresc să pierd momentul la care am lucrat foarte mult. Trebuie să o fac acum. După ce îşi consultă ceasul, spuse: Acum e bine să trec pe la Mandy. l-am promis că-i duc îngheţată. Trebuie s-o ajut să mănînce, ştii cum e, cu mîinile7 bandajate şi... spuse privind spre mîinile ei. Astăzi a avut prima şedinţă cu psihologul. Nu este nici o problemă, se grăbi să adauge. Am făcut-o mai mult din precauţie. Nu aş vrea să rămînă traumatizată.
Făcu o pauză, privind-o cu subînţeles.
- De aceea cred că nu este bine acum să vină să te vadă. Ştiu că este crud ce spun, dar bandajele astea o vor speria şi mai mult, Carole. După ce chirurgul îţi reface faţa şi ai să fii din nou cum ai fost, am s-o aduc în vizită. De altfel, acum sînt convins că nici tu nu doreşti s-o vezi.
Avery se lupta din greu să vorbească, dar gura îi era ocupată de tubul pentru oxigen. A auzit-o pe soră spunînd că inhalarea fumului i-a dăunat temporar coardelor vocale. Oricum, nu ar fi putut mişca falca, încerca să transmită neliniştea ei prin singurul ochi disponibil. El nu înţelese exact ceea ce dorea ea şi-i puse o^mînă consolatoare pe umăr.
- îţi promit că desfigurarea ta este doar temporară, Carole. Doctorul Swayer spune că, de fapt, nouă ni se pare mult mai rău decît este în realitate. Vine puţin mai tîrziu şi îţi va explica procedura. Ştie cum arătai înainte şi garantează că vei arăta la fel după operaţie.
Ea încercă să scuture capul în semn de "nu". Lacrimi de panică şi teamă îi umplură ochiul. O soră veni şi-l îndepărtă.
- Cred că trebuie să o lăsaţi să se odihnească acum, domnule Rutledge. Oricum, trebuie să-i schimb bandajele.
- Sînt la fiica mea.
- Vă vom chema, dacă va fi nevoie, îi spuse sora cu blîndeţe. Oh, era să uit. Au sunat de jos să vă reamintească faptul că bijuteriile doamnei Rutledge sînt depuse în seiful spitalului, le-au scos cînd a fost adusă la urgenţă.
- Mulţumesc, trec pe acolo mai tîrziu.
Acum! Mergi acum! striga disperată mintea lui Avery. Nu vei găsi bijuteriile Carolei în seif - nu sînt ale ei!
Dacă le vor vedea, îşi vor da seama de greşeala îngrozitoare pe care au făcut-o. Domnul Rutledge va afla că soţia lui a murit. Va fi o lovitură pentru el, dar era mai bine să descopere greşeala acum, decît mai tîrziu. Ea va deplînge pierderea familiei Rutledge, dar
Irish va fi în culmea fericirii. Dragul de Irish. Doliul lui va lua sfîrşit.
Dar dacă domnul Rutledge nu -va lua bijuteriile soţiei sale înainte ca chirurgul să înceapă operaţia estetică?
Acesta a fost ultimul gînd conştient, înainte ca medicamentul pentru calmare să-şi facă efectul.
Ţaţe nu va trăi să ajungă senator
Avea din nou coşmarul acela, încerca disperată să-l alunge. Iar nu-l putea vedea, dar îi simţea prezenţa sinistră deasupra ei, dincolo de raza ei vizuală. Respiraţia lui cădea pe ochiul ei. Era parcă o prezenţă a nopţii, acoperit de văluri - nevăzut, dar simţit, fantomatic.
Nu va exista un senator Ţaţe Rutledge. Ţaţe nu va trăi. Senatorul Ţaţe Rutledge va muri mai întîi. Nu va exista niciodată... nu va trăi...
Avery se trezi ţipînd. Era un ţipăt mut, desigur, dar îi vibra tot creierul. Deschise ochiul şi recunoscu luminile de deasupra capului, mirosul specific de spital, sunetul aparatului de respirat. Adormise, aşadar, de data aceasta a fost un coşmar.
Dar noaptea trecută a fost real. Noaptea trecută nici nu cunoştea prenumele domnului Rutledge! Nu putea să fi visat, dacă nu-l cunoştea, dar îşi amintea foarte clar ameninţările, şoapta fioroasă a vocii fără trup, care îi şoptea la ureche.
Oare mintea ei îi juca feste sau într-adevăr Ţaţe Rutledge era în pericol? Cu siguranţă că se agita prematur. Doar a fost sedată şi dezorientată destul de
mult timp. Poate că nu mai avea noţiunea timpului. Oare distorsiona ea evenimentele? Cine ar putea să-i dorească moartea?
Dumnezeule, ce întrebări cutremurătoare! Trebuia să le găsească un răspuns. Dar părea că puterea de deducţie a părăsit-o definitiv, împreună cu toate celelalte facultăţi. Nu mai putea gîndi logic.
Ameninţarea la viaţa lui Ţaţe Rutledge avea nişte implicaţii extraordinare, cu bătaie lungă, iar ea nu putea face absolut nimic. Era prea ameţită pentru a formula o explicaţie ori pentru a găsi o soluţie -mintea îi lucra cu încetineală. Nu dorea sau nu putea să funcţioneze cum se cuvine, deşi era în joc viaţa unui om.
Avery privea cu resentiment acest amestec în problema ei, personală. Nu avea ea destule pe cap? Mai trebuia să-şi facă probleme şi din pricina siguranţei unui candidat senatorial.
Nu se putea mişca, tremura de frustrare. Era epuizant. Continua să rămînă la graniţa dintre vid şi conştientă, încerca să lupte, dar în cele din urmă renunţă şi alunecă din nou în uitare.
- Nu mă surprind deloc reacţiile ei. Sînt normale pentru victimele unor accidente. Doctorul Swayer, recunoscutul plastician, zîmbi placid. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi dumneavoastră, dacă chipul frumos pe care-l aveţi ar fi fost pulverizat.
- Mulţumesc pentru compliment, spuse Ţaţe încordat.
în acel moment ar fi fostjn stare să zdrobească faţa zîmbitoare a chirurgului, în ciuda reputaţiei, omul părea să aibă în vene apă amestecată cu gheaţă.
Reuşise operaţii excepţionale pentru cîteva personalităţi cunoscute, dar şi persoane care aveau suficienţi bani ca să-şi permită aşa ceva şi care doreau să sfideze procesele de îmbătrînire - modele, staruri de televiziune. Deşi realizările sale erau impresionante, lui Ţaţe nu-i plăcea felul în care trata problema Carolei, mai ales djn punct de vedere psihologic.
- Am încercat de multe ori să gîndesc ce aş face dacă aş fi în locul ei, explică el. în condiţiile date, cred că suportă totul foarte bine - mai bine decît aş fi sperat.
- Te contrazici, Ţaţe, remarcă Nelson, care stătea pe o canapea lîngă Zee. Tocmai i-ai spus doctorului Sawyer cît de neliniştită ţi s-a părut Carole cînd i-ai spus despre operaţia estetică.
- Ştiu că pare o contradicţie. Mă refeream la felul în care a reacţionat la accident, cum s-a comportat cu
Mandy. Dar cînd îi spuneam despre operaţia estetică a feţei, a început să plîngă. Dumnezeule! Vă puteţi imagina cum arăta de jalnic, plîngînd doar cu un ochi? Parcă este o viziune din "Zona Crepusculară".
- Soţia dumneavoastră a fost o femeie frumoasă, domnule Rutledge. Ideea că nu mai are acelaşi chip frumos o terorizează. Normal, îi este teamă că arată ca un monstru şi că va rămîne aşa pentru tot restul vieţii. O parte a misiunii mele este să o asigur că faţa pe care a avut-o dintotdeauna va putea fi reconstruită, chiar îmbunătăţită. Sawyer se opri şi-i privi pe rînd.Simt din partea dumneavoastră ezitare, sînteţi refractar. Nu sînt dispus să accept aşa ceva. Trebuie să am acordul şi colaborarea dumneavoastră, dar mai ales trebuie să ştiu că aveţi totală încredere în mine.
- Dacă nu-aş avea încredere, nu aş apela la serviciile dumneavoastră, spuse Ţaţe categoric. Nu cred că aveţi inabilităţi profesionale, cred doar că nu av ţi sentimente.
- Cu pacienţii mei arn un fel anume de a mă comporta. Nu-mi pierd energiile discutînd cu familia, domnule Rutledge, las asta în seama politicienilor.
Ţaţe şi chirurgul se priviră cîteva momente, într-un tîrziu, Ţaţe zîmbi neconvingător.
- Nu am intenţia să fac presiuni, doctore Sawyer. Sînteţi un om necesar. De aceea sînteţi aici. Sînteţi şi cel mai afurisit îngîmfat pe care l-am cunoscut vreodată, de fapt de la început am vrut să vă spun că sînteţi cel mai mare îngîmfat: Voi colabora cu dumneavoastră, pentru că doresc să o văd pe Carole, reintrînd în normal.
- Foarte bine, spuse chirurgul, deloc afectat de insultă, să mergem la pacientă.
Cînd intrară în cameră, Ţaţe se mişcă mai pentru a ajunge primul la patul femeii.
- Carole, eşti trează?
Ea îi răspunse imediat, deschizînd ochiul. Din cîte îşi dădea seama, era lucidă.
- Bună, uite, au venit şi mama cu tata.
Ei- se dădirîntr-o parte şi-i lăsă să se apropie de pat.
- Bună ziua, Carole, spuse Zee. Mandy mi-a spus să-ţi transmit că te iubeşte.
Ţaţe uitase să-şi avertizeze mama să nu-i spună Carolei despre prima şedinţă făcută de Mandy cu psihologul. Nu a mers prea bine, dar, din fericire, .Zee era o femeie rezonabilă şi nici nu s-a gîndit să spună ceva despre asta. Ea se îndepărtă şi îl lăsă pe Nelson aproape.
- Bună, Carole: Ne-ai speriat grozav. Nu-ţi pot spune cît sîntem de mulţumiţi că evoluezi bine.
Şi Nelson îl lăsă pe Ţaţe.
- Carole, a venit şi chirurgul.
Ţaţe schimbă locul cu doctorul Sawyer, care zîmbi spre pacientă.
- Noi ne-am mai întîlnit, Carole, dar tu nu-ţi mai aminteşti. La cererea familiei, am venit să te examinez, chiar a doua zi cînd ai venit aici. Echipa de practicieni pentru chirurgie plastică a făcut toate pregătirile preliminare şi toate tratamentele, imediat ce ai venit. De acum înainte preiau eu totul.
Ea părea alarmată. Ţaţe fu mulţumit să constate că şi doctorul a remarcat reacţia. O bătu pe umăr încurajator.
- Structura oaselor faciale a fost serios distrusă. Sînt convins că eşti conştientă de asta, Ştiu că soţul tău ţi-a spus că va fi refăcută în întregime, dar vreau
să auzi asta şi de la mine. Am să te fac să arăţi mai bine decît arătai înainte, Carole Rutledge. A
Trupul ei se încorda sub bandaje, încercă să scuture viguros din cap şi începu să scoată sunete guturale disperate.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:27 PM | message # 7
- Ce naiba încearcă să ne spună? întrebă Ţaţe.
- Că nu mă crede, răspunse doctorul calm. Este speriată. Este normal. Se aplecă deasupra ei. Durerea pe care o ai acum este de la arsuri, dar ele sînt superficiale. Specialiştii în arsuri de aici le tratează cu antibiotice. Eu voi amîna operaţia pînă cînd va scădea la minimum riscul de infecţie, atît al pielii, cît şi al plămînilor. Numai peste o săptămînă sau două vei putea să-ţi mişti mîinile. Atunci vei începe terapia fizică. Rănile nu vor rămîne permanente, te asigur. Se apropie şi mai mult de ea. Acum, hai să vorbim despre faţa ta. Ţi-am făcut raze X cît erai în stare de inconştienţă, pe care le-am studiat. Ştiu ce trebuie făcut. Am o echipă de chjrurgi excelenţi care mă vor asista în timpul operaţiei, îi atinse faţa cu vîrful pixului, conturînd peste bandaje. Vom reface nasul şi pomeţii obrajilor folosind grefe. Maxilarul va fi fixat la locul său cu ajutorul tijelor şi şuruburilor. Am o adevărată colecţie de trucuri. Vei avea o cicatrice invizibilă, deasupra frunţi', de la o tîmplă la alta. Vom face incizii şi sub fiecare pleoapă. Şi acestea sînt invizibile. O parte din refacerea nasului se va lucra din interior, nu vor fi deloc cicatrice. După operaţie, vei fi umflată, te va durea totul şi vei arăta îngrozitor. Fii pregătită pentru asta. Vor trece cîteva săptămîni şi vei arăta o frumuseţe ravisantă.
- Şi părul, doctore Sawyer? întrebă Zee.
- Va trebui să-l rad, pentru că voi lua grefe din scalp şi' le voi folosi ia nas. Dar cred că vreţi să
"întrebaţi dacă părul care a ars se va regenera. Specialistul în arsuri spune că da. Asta este una dintre problemele cele mai mărunte, continuă el zîmbind spre faţa bandajată. O vreme nu vei avea hrană solidă. Un dentist îţi va lua rădăcinile dinţilor şi în timpul operaţiei va instala implanturi dentare. După două sau trei săptămîni ţi se vor pune dinţii, vei arăta exact c*? înainte. Pînă se va face înlocuirea, vei fi hrănită prin tub, cu un regim alimentar uşor.
Ţaţe observă, chiar dacă chirurgul nu remarcă, că ochiul Carolei se rotea disperat, parcă în căutarea unui prieten, sau parcă ar fi dorit să fugă. îşi spunea în sinea sa că doctorul Sawyer ştie ce face. Poate că el era obişnuit cu astfel de nelinişti ale pacienţilor, dar pe Ţaţe îl îngrijora la culme.
Sawyer scoase din dosarul pe care-l avea la el o fotografie color de opt pe zece.
- Aş dori să te uiţi la asta, doamnă Rutledge.
Era o fotografie a Carolei. Zîmbea încîntător, zîmbetul care l-a înşelat pe Ţaţe şi l-a făcut să se îndrăgostească de ea. Ochii îi străluceau şiret. Părul bogat îi încadra faţa.
- Va fi o operaţie de o zi, spuse doctorul, dar eu şi echipa mea te vom reface. Acordă-ne opt pînă la zece -săptămîni de la operaţie, şi vei arăta ca în fotografie, dar vei fi mai tînără şi cu părul mai scurt. Cine nu-şi doreşte aşa ceva?
Se părea că soţia lui nu-şi dorea, observă Ţaţe. în loc să-'i diminueze temerile, se părea că vizita doctorului nu a făcut decît să le sporească.
Avery încerca sa mişte vîrfurile degetelor de la mîini şi picioare, dar le simţea ca de plumb. Nici capul nu şi-l putea mişca deloc, între timp, fiecare minut care trecea o aducea mai aproape de dezastru, pe care era incapabilă să-l împiedice.
Zile în şir - era greu de ştiut exact cîte, dar ghici ea cam zece - încercase să găsească un mijloc de a spune tuturor adevărul pe care numai ea îl cunoştea. Pînă acum nu găsise o soluţie. Pe măsură ce trecea timpul şi trupul ei se vindeca, neliniştea ei creştea. Toţi gîndeau că este din pricina întîrzierii operaţiei estetice.
în cele din urmă, într-o seară, Ţaţe a anunţat-o că operaţia era programată pentru a doua zi.
Toţi doctorii care vor participa se întrunesc astăzi după-amiază. Sînt de acord că ai trecut de momentul periculos. Sawyer a dat cale liberă. Am venit să-ţi spun imediat ce am aflat.
Mai avea timp pînă mîine să-l anunţe că se face o greşeală îngrozitoare. Ciudat, deşi el era parţial responsabil pentru această inversare de situaţie, ea nu-l condamna. Ajunsese să-i aştepte cu nerăbdare vizitele. Cînd era cu ea, se simţea în siguranţă.
- Cred că pot să-ţi spun acum că mie nu mi-a plăcut Sawyer, la început, spuse el aşezîndu-se pe marginea patului. Nici acum nu-mi place, dar am încredere în el. Ştii ce mi-a spus? Că el nu face-operaţia, dacă eu nu sînt convins că el este cel mai bun. Ţi-e teamă?
Ea clipi.

• Nu te condamn, spuse el. Următoarele săptămîni vor fi extrem de grele, Carole, dar o să treci de ele. Zîmbetul lui se încorda. Tu ai căzut întotdeauna în picioare.
- Domnule Rutledge?
Cînd el întoarse capul spre uşă, Avery îi văzu profilul şi se gîndi că soţia lui, Carole Rutledge, a fost o femeie norocoasă.
- Mi-^ţi spus să vă reamintesc de bijuteriile doamnei, spuse sora. Sînt tot în sejf.
' Mintea lui Avery se încorda, îşi imagina cum va intra în cameră şi va arunca bijuteriile pe pat: "Acestea nu sînt ale Carolei! Cine eşti dumneata?" Dar scenariul acesta nu s-a desfăşurat. Poate că mai era o. mică şansă.
- Uit mereu să mă opresc să le iau, spuse el trist. Nu ai putea trimite pe cineva să mi le aducă?
- Am să încerc.
- Mulţumesc foarte mult.
Inima lui Avery începu să bată. Făcu o rugăciune mută de mulţumire, lată, în ceasul al unsprezecelea, va fi salvată de la dezastru. Chirurgia plastică trebuia făcută pentru refacerea chipului său, nu al altei persoane. Trebuia să arate ca Avery Daniels, nu ca altcineva.
- Bijuteriile nu prea ajută în sala de operaţie, spuse Ţaţe, dar ştiu că te vei simţi mai bine cu ele în grija mea.
în mintea ei zîmbea bucuroasă. Va fi bine. Greşeala va fi descoperită în timp util şi va putea fi reparată.
Domnule Rutledge, este împotriva regulamentului spitalului să se ridice din seif obiectele personale de către alte persoane, în afara pacientului
sau a rudei celei mai apropiate. Nu pot trimite pe nimeni, îmi pare rău.
- Nu-i nici o problemă. Am să încerc să ajung eu i mîine acolo.
Disperarea o cuprinse din nou pe Avery. Mîine va fi prea tîrziu. Se întreba de ce o supune Dumnezeu unui asemenea supliciu. Nu a fost pedepsită suficient pentru greşeala aceea? Tot restul vieţii va fi chinul de a încerca să repare greşeala? îşi pierduse deja credibilitatea printre colegi, scăzuse şi statutul ei profesional. Trebuia acum să renunţe şi la propria identitate?
- Maj este ceva, domnule Rutledge, spuse sora ezitînd. în hol sînt doi reporteri care doresc să vorbească cu dumneavoastră.
- Reporteri?
- De la un studio de televiziune.
- Aici? Acum? l-a trimis Eddy Paschal?
- Nu. Acesta a fost primul lucru de care i-am întrebat. Au un scop. Se pare că au aflat că operaţia va avea loc mîine. Vor să vorbească despre efectele pe care le-a avut accidentul asupra familiei dumneavoastră şi a candidaturii pentru Senat. Ce să le spun?
- Spune-!e să se ducă la dracu'!
- Domnule Rutledge, nu pot.
- Nu, nu poţi. Şi dacă ai face-o, Eddy m-ar omorî, murmură ca pentru sine. Spune-le că nu voi face nici o declaraţie, pînă cînd starea sănătăţii soţiei şi fiicei mele nu va fi categoric bună. Apoi, după ce pleacă, cheamă serviciul de securitate al spitalului. Spune-le că dacă aceştia vor încerca să se apropie.de secţia de pediatrie şi de fiica mea,, îi dau în judecată şi le cer despăgubiri imense.

- îmi pare rău că v-am necăjit cu...
- Nu-i vina dumitale. Dacă îţi fac necazuri, vino şi spune-mi.
Cînd se întoarse din nou spre ea, Avery observă printre lacrimi că era îngrijorat şi epuizat.
- Corbi de reporteri. Ieri un ziar a scos o afirmaţie din context şi i-a schimbat sensul. Azi-dimineaţă telefoanele nu mai conteneau, pînă cînd Eddy-a cerut retragerea celor scrise şi recunoaşterea greşelii.
Clătină din cap dezgustat de atîta lipsă de loialitate.
Avery îl compătimea. Petrecuse suficiejit de mult timp la Washington, pentru a şti că singurii politicieni care nu suferă sînt cei lipsiţi de scrupule. Bărbaţii integri, cum era Ţaţe, aveau multe de suportat.
Nu era de mirare că părea atît de obosit. Era sub presiunea alegerilor şi traumatizat emoţional de un copil suferind şi o soţie care trebuia să mai facă o dată faţă unui coşmar.
Numai că ea nu era soţia lui. Ea era o necunoscută. Nu avea cum să-i spună că face confidenţe unei necunoscute. Nu-l putea ajuta cu presiiJnea presei, nici cu dificultăţile lui Mandy. Nici măcar nu-l putea preveni că cineva plănuia să-l omoare.
Ţaţe a stat cu ea toată noaptea. De fiecare dată cînd se trezea, îi materializa trăsăturile, îi vedea cutele lăsate de oboseală. Ochii îi erau roşii de nesomn. Odată, Avery a auzit-o pe soră rugîndu-l să se odihnească, dar el a refuzat.
- Nu o pot părăsi acum, spuse el. Este speriată. Sufletul ei striga cu disperare: nu, te rog, nu
pleca! Nu mă lăsa! Am nevoie de cineva!
Trebuie să fi fost la revărsatul zorilor cînd o altă soră i-a adus o cafea proaspătă. Mirosea delicios. Avery ar fi dat orice să poată lua o gură. j
Tehnicienii au venit şi au reglat aparatele. Pe măsură ce plămînii se vindecau, îi lăsau din ce în ce mai puţin aparatul de respirat. Mai avea nevoie de aparat doar o zi sau două.
Asistentele o pregăteau pentru operaţie. I-au luat tensiunea. Avery încerca să prindă privirea cuiva şi să le atragă atenţia că făceau o greşeală, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie.
Ţaţe a plecat pentru un timp, apoi, cînd s-a întors, era însoţit de doctorul Sawyer. Chirurgul era vesel.
- Ce*mai faci, Carole? Domnul Rutledge mi-a spus că ai fost foarte neliniştită azi-noapte, dar astăzi pentru tine este ziua cea mare. Reluă metodic programul operaţiei. Ca om, nici ei nu-i plăcea.
Mulţumit de'analize, doctorul închise dosarul şi-l dădu unei asistente.
- Fizic, ai o condiţie excelentă, în cîteva ore vei avea conturată faţa şi vei începe recuperarea.
Avery forţă cîteva sunete guturale, pentru a le mai spune o dată cît de mult greşeau. Iar au interpretat greşit neliniştea ei. Chirurgul a crezut că ea doreşte să-l contrazică.
- îţi promit că se poate face. Vom începe cam într-o jumătate de oră.
Avery încercă din nou să protesteze, folosind singurul mijloc de care dispunea, ochiul. Clipi furioasă.
- Daţi-i un calmant preoperator să se liniştească,
ordonă doctorul unei asistente, apoi ieşi vijelios.
în mintea ei, Avery urla. Ţaţe făcu un pas spre ea şi o bătu reconfortant pe umăr.
- Carole, totul va fi bine.
Sora injecta un narcotic în venă. Avery simţi înţepătura. Cîteva secunde mai tîrziu, căldura de acum familiară, îi invada trupul. Aproape instantaneu se simţi uşoară şi transparentă. Trăsăturile lui Ţaţe deveneau distorsionate.
- O să fie bine. îţi jur, Carole. Eu nu sînt Carole!
Lupta să ţină ochii deschişi, dar îi deveneau grei. -... te aştept, Carole, spunea el blînd. Eu sînt Avery. Eu sînt Avery. Eu nu sînt Carole! Dar după ce va ieşi din sala de operaţie, va fi Carole.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:28 PM | message # 8
ŞASE
- Nu înţeleg de ce eşti atît de nervos.
Ţaţe se învîrtea furios, înfruntîndu-şi directorul de campanie. Eddy Paschal suportă privirea cu detaşare. Din experienţă ştia că mîniile lui Ţaţe erau de scurtă durată.
După cum anticipase Eddy, fulgerele din ochii lui Ţaţe se potoleau. Lăsă mîinile de pe şolduri şi încercă să vorbească rezonabil.
- Pentru Dumnezeu, Eddy, soţia mea abia a ieşit dintr-o operaţie care a durat ore în şir.
- înţeleg.
- Dar nu înţelegi de ce m-am enervat cînd hoardele de reporteri m-au înconjurat, punîndu-mi tot felul de întrebări? Ţaţe clătină neîncrezător din cap. Am să-ţi explic. Nu aveam chef de conferinţe de presă.
- Sigur, nu era momentul.
- Nu era momentul!
- Dar ai obţinut patruzeci de secunde pentru jurnalul de la ora nouă - pe toate reţelele de televiziune. Le-am înregistrat şi o să le vezi mai tîrziu. Erai încordat, dar este de înţeles în condiţiile date. Eu cred că ne-au fost favorabile. Arătai ca o victimă. Votanţii te vor simpatiza. Ăsta este un avantaj pentru noi.
Ţaţe rîse, nevenindu-i să-şi creadă urechilor şi se prăbuşi pe un scaun.
- Eşti la fel de rău ca şi Jack. Nu te gîndeşti decît
la campanie, numeri, cîntăreşti - ce este în favoarea noastră, ce este împotrivă... îşi acoperi faţa cu mîinile. Dumnezeule! Sînt obosit.
- la o bere.
Eddy îi întinse o cutie rece, luată din frigider. Luînd una şi pentru el, se aşeză pe marginea patului din camera de hotel. Cîteva momente au băut în tăcere. Apoi, Eddy a întrebat:
- Ce prognoze are, Ţaţe? Ţaţe oftă.
- Sawyer se împăuna ca~un prost cînd a ieşit din sala de operaţie. A spus că este perfect mulţumit de rezultate - că a fost cea mai bună operaţie făcută de echipa lui.
- Tu ce crezi, se lăuda, sau spunea adevărul?
- Sper din suflet să fi spus adevărul.
- Cînd o vei putea vedea?
- Acum nu prea ai ce vedea, dar peste cîteva săptămîni...
Făcu un gest vag şi se scufundă în scaun, întinzînd picioarele în faţă. Cizmele lui prăfuite nu se potriveau deloc cu pantofii lustruiţi ai lui Eddy. Jeanşii lui Ţaţe contrastau puternic cu costumul elegant al lui Eddy şi cu ideile acestuia privind garderoba.
Pentru moment Eddy nu şi-a bătut la cap candidatul în privinţa ţinutei. Platforma politică, pe care o consolidau, era imaginea unui om obişnuit - un om muncitor, provenit din clasa de mijloc texană. Ţaţe Rutledge va fi campionul acestui om. Se îmbrăca aşa - nu ca o manevră politică - ci pentru că aşa s-a îmbrăcat din anii şaptezeci, cînd l-a cunoscut Eddy la Universitatea din Texas.
- Unul dintre supravieţuitorii accidentului a murit astăzi, îi spuse Ţaţe cu voce scăzută. Un bărbat de
vîrsta mea, cu soţie şi patru copii. A avut leziuni interne, dar toţi au crezut că va rezista. A murit din pricina infecţiei. Dumnezeule! exclamă dînd din cap, îţi imaginezi ce înseamnă să rezişti atît de mult şi să mori din pricina unei infecţii?
Eddy vedea că prietenul său trecea printr-o stare de melancolie. Nu era bine nici pentru Ţaţe, ca persoană, nici pentru campanie. Şi Jack s-a arătat îngrijorat pentru starea psihică a lui Ţaţe. Şi Nelson. O parte importantă din munca lui Eddy era să-i ridice moralul.
- Ce mai face Mandy? întrebă el, strecurînd veselie în voce. Toţi voluntarii îi duc dorul.
- Am pus posterul acela semnat de toţi,- pe peretele camerei ei. Te rog să le mulţumeşti...
- Ei au vrut să facă ceva deosebit pentru a-i sărbători ieşirea din spital. Te previn că mîine va primi un ursuleţ, care este mai mare decît tine. Mandy este prinţesa acestor alegeri, ştii?
Eddy fu gratulat cu un zîmbet recunoscător.
- Doctorul mi-a spus că fractura se vindecă, arsurile nu vor lăsa urme. Va putea juca tenis, sări coarda, va putea dansa, tot ce va dori.
Ţaţe se ridică să mai aducă două beri. Se întoarse şi se aşeză din nou pe scaun.
- Fizic este foarte bine. Emoţional, încă nu sînt sigur.
- Ai încredere în copil. Adulţii reuşesc foarte greu să treacă peste astfel de traumatisme. De aceea toate liniile zbor au consilieri care se ocupă de persoanele care supravieţuiesc accidentelor de avion şi de familiile celor care nu supravieţuiesc.
- Ştiu, dar Mandy este un copil timid. Acum pare total izolată. Oh, reuşesc să-i smulg un zîmbet, dar
numai dacă mă străduiesc şi cred că zîmbeşte numai ca să-mi facă plăcere. Nu are pic de energie, de vitalitate. Stă nemişcată şi priveşte în gol. Mama spune că plînge în somn şi se trezeşte ţipînd cînd are coşmare.
- Ce spune psihologul?
- Afurisita aia? spuse Ţaţe înjurînd. Zice că trebuie timp şi răbdare şi că nu trebuie să mă aştept la mare lucru din partea lui Mandy.
- Eu aş zice la fel.
- Nu sînt supărat pe Mandy pentru că nu face ceea ce i se spune, se stropşi Ţaţe nervos. Asta implică psihologul şi mă înfurie la culme. Dar văd cum fetiţa mea priveşte în gol, de parcă ar duce pe umeri povara întregii omeniri şi nu mi se pare normal la un copil de trei ani.
- Nici un accident de avion nu este normal pentru o asemenea vîrstă, comentă Eddy înţelegător. Traumatismele emoţionale nu se vindecă peste noapte, nici nu se vindecă mai repede decît cele fizice.
- Ştiu. Numai că... Doamne, Eddy, nu ştiu dacă voi rezista la campanie, cu grija faţă de Carole şi Mandy.
Temerile cele mai mari ale lui Eddy erau că Ţaţe se va răzgîndi în privinţa cursei" electorale. Cînd Jack i-a spus că printre ziarişti circulă zvonul că Ţaţe se retrage, ar fi fost în stare să înceapă vînătoarea de reporteri. Din fericire, Ţaţe nu a auzit zvonurile. Eddy trebuia să-i menţină tonusul ridicat. Aplecîndu- se în faţă, spuse:
- Iţi mai aminteşti cînd ai jucat în turneul de tenis al facultăţii şi l-ai cîştigat, cînd eram noi studenţi în anul doi?
- Vag, spuse Ţaţe.
- Vag, repetă Eddy. Motivul pentru care îţi aminteşti atît de vag este pentru că în 'noaptea precedentă îţi făcuseşi de cap. Ai băut bere şi ai stat cu o ţipă, pînă cînd te-am scos din patul ei, te-am băgat sub duş şi te-am alergat, de frică să nu pierdem.
Ţaţe rîdea, nevenindu-i să creadă.
- Povestea asta are vreun substrat? Vrei să insinuezi ceva?
- Ceea ce vreau să spun este că atunci ai jucat avînd o condiţie fizică îngrozitoare, dar ai jucat pentru că ştiai că trebuie. Tu erai singura noastră şansă de a cîştiga turneul. L-ai cîştigat pentru noi, chiar dacă numai cu cîteva minute înainte de primul meci erai istovit de sex şi de bere. .
- Acum este cu totul altfel.
- Dar tu, spuse Eddy, arătînd cu degetul spre el, tu eşti exact la fel. De cînd te^ cunosc eu pe tine, niciodată nu ai dat greş. în cei doi ani de antrenamente de zbor, la Nam, cînd mă scoteai din junglă, tot timpul ai reuşit să fii un erou.
- Nu vreau să fiu erou. Nu vreau decît'să fiu un congresman eficient pentru oamenii din Texas.
- Şi vei fi.
Lovindu-şi genunchii cu palma, de parcă tocmai a luat o hotărîre importantă, Eddy se ridică şi puse cutia de bere pe o servantă. Se ridică şi Ţaţe şi văzu în treacăt reflexia lui din oglindă.
- Dumnezeule! îşi trecu mîna peste barba neîngrijită. Cine ar vota pentru un asemenea om? De ce nu mi-ai spus că arăt aşa de rău?
- Ny m-a lăsat inima, spuse Eddy bătîndu-l pe spate. Nu trebuie decît să te odihneşti puţin, îţi
recomand să te bărbiereşti mîine dimineaţă.
- Plec devreme la spital. Mi-au spus că o vor duce pe Carole de la reanimare într-o rezervă. Vreau să fiu acolo.
Eddy îşi studie vîrfurile lustruite ale pantofilor, apoi îşi privi prietenul, care era puţin mai înalt decît el.
- Ştii, faptul că eşti atît de apropiat de ea acum, în aceste momente, mie mi se pare admirabil.
- Mulţumesc.
Eddy începu un alt gînd, dar se răzgîndi. Ţaţe nu ar fi primit sfaturi în privinţa căsniciei lui, de la nimeni. Te las să te culci. Mîine ţinem legătura. Aşteptăm să ne spui în ce stare este Carole.
- Ce mai este pe-acasă?
- Status quo.
- Jack mi-a spus că ai pus-o pe Francy la treabă, la cartierul general.
Eddy rîse, ştiind că Ţaţe n-o să se supere pentru un comentariu colorat în privinţa nepoatei sale.
- în timpul zilei o ţin ocupată cu plicurile. Dumnezeu ştie cine şi cu ce o ţine ocupată noaptea.
Francine Angela Rutledge trecu cu o viteză de şaptezeci şi cinci de mile pe oră. Pentru că nu-i plăceau centurile de siguranţă, din cauza denivelărilor, fu aruncată în sus vreo cinci inci. Cînd ateriza rîse încîntată. îi plăcea la nebunie să simtă yîntul în părul ei lung, blond, chiar şi iarna. Viteza, împreună cu ignorarea flagrantă a legifor de circulaţie, erau doar parte din pasiunile lui Francy.
O altă parte se concentra total pe Eddy Paschal.
Pasiunea pentru el.era destul de recentă şi pînă în prezent nu era reciprocă. Dar ea era foarte încrezătoare că pînă la urmă va reuşi, între timp îşi umplea orele cu un tip, la Hanul Holiday din Kerrville. L-a cunoscut la un popas pentru camioane, acum cîteva săptămîni. S-a oprit acolo după un film, pentru că era unul din puţinele locuri din oraş care era deschis după ora zece şi se afla în drumul ei spre casă.
La micul popas Buck şi Francy şi-au făcut ochi dulci, el ocupat cu o oranjadă, ea gîdilînd o sticlă de cola cu un pai. Buck mînca un sandviş cu şuncă şi felul în care mesteca gura lui a excitat-o grozav. Cînd a trecut pe lîngă masa lui, s-a oprit ca şi cum ar fi dorit să-i spună ceva, apoi a trecut mai departe. A plătit repede la cas*ă, renunţînd la conversaţia cu casieriţa, cum făcea de obicei, şi s-a dus direct la maşina ei din parcare.
Aşteptînd, zîmbea mulţumită. Acum era doar o problemă de timp. Privind spre ferestrele mari ale cafenelei, îl văzu pe tînăr ridicîndu-se, aruncînd nişte bani pe masă şi repezindu-se înfierbîntat spre uşă.
După ce au făcut cunoştinţă, Buck i-a sugerat să se întîlnească tot acolo, să servească cina, în seara următoare. Francy a avut o idee mai bună - să servească micul dejun la motel.
Buck i-a spus că pentru el este perfect, pentru că are acces la toate camerele motelului. Aranjamentul, ilicit şi riscant, i-a plăcut grozav lui Francy. Zîmbea studiat, ştiind că se va distra de minune.
- Am să vin la şapte fix. Eu aduc ovule, tu aduci prezervative.
Deşi.nu era mai bună decît o pisică în călduri, era prea deşteaptă să se îmbolnăvească numai de la o
joacă ocazională.
Buck nu a dezamăgit-o. Lipsa de fineţe a fost din plin compensată de virilitatea lui. Era atît de dornic să-şi facă plăcere, încît ea se prefăcu că nu-i observă pistruii de pe fund. De fapt, avea un corp acceptabil şi de aceea s-a culcat cu el de şase ori de atunci.
în seara aceea el era liber şi o petreceau împreună în apartamentul lui, de care era foarte mîndru, mîncînd mîncare mexicană oribilă, bînd vin ieftin şi fumînd ţigări scumpe - contribuţia lui Francy la reuşita serii. Făceau dragoste pe covor, pentru că ei i s-a părut mai curat decît cearceafurile de pe pat.
Buck era dulce. Era cinstit. Era înfierbîntat. l-a spus de multe ori că o iubeşte. Era bun. Nimeni nu este perfect.
Cu excepţia lui Eddy.
Oftă frecîndu-şi sînii goi. Spre dezaprobarea totală a bunicii sale, Zee, Francy nu credea în sutiene, cum nu credea în centura de siguranţă a maşinii.
Eddy era frumos. Se îmbrăca perfect, ca un
| bărbat, nu ca un tînăr. Băieţii de vîrsta ei se îmbrăcau
în haine de cowboy. Nu avea nimic cu moda vestului,
doar şi ea a arătat grozav cînd a ieşit regina unui
rodeo. Dar un rodeo era altceva.
Eddy se îmbrăca în costume închise, cămăşi de mătase. Mirosea de parcă tocmai a ieşit de sub duş. Numai gîndindu-se cum arăta el sub duş, tremura toată. Trăia numai pentru ziua cînd va reuşi să-i atingă trupul, să-l sărute. Ştia că va avea un gust plăcut.
Se foi înfiorată de plăcere, dar imediat se încruntă consternată. Mai întîi trebuia să-l vindece de obsesia că era prea bătrîn 'pentru ea. Să-l ajute să treacă peste faptul că ea era nepoata celui mai bun prieten al lui. Eddy nu i-a spus în faţă că acestea sînt
motivele, dar Francy ştia că de aceea o evită.
Toată "lumea a fost încîntată la culme cînd s-a oferit să lucreze voluntar în campania electorală. Bunicul a strîns-o în braţe de i s-a tăiat respiraţia. Bunica a gratulat-o cu zîmbetul ei de doamnă, pe care Fancy nu-l putea suferi. Tata şi-a arătat aprobarea uimită. Mama a rămas trează suficient de mult pentru a-i spune că se bucură să o vadă făcînd ceva folositor.
Francy a sperat că şi Eddy va fi la fel de entuziasmat, dar el a părut doar amuzat. Nu a spus decît: "Avem nevoie de ajutor. Apropos, ştii să baţi la maşină?"
Ştiu să mă culc cu tine, ar fi vrut să-i spună. Nu i-a spus nimic, pentru că bunicii ei ar fi făcut un atac de inimă şi pentru că Eddy, probabil, ştia ce ar fi vrut să-i spună ea şi nu i-a dat satisfacţie. L-a privit cu respectul cuvenit şi i-a răspuns:
- Am să mă străduiesc să fac bine ceea ce fac, Eddy.
Mustangul decapotabil stîrni un nor de praf şi.opri în faţa casei. Sperase să ajungă la apartamentul în care locuia cu părinţii, fără să întîlnească pe nimeni, dar nu avu noroc.
- Cine este?
- Eu, bunicule.
El îi ieşi în întîmpinare.
- Bună, fetiţo. O sărută pe obraz. Francy ştia că este un truc - o controla dacă a băut. Se pregătise pentru aşa ceva. Consumase trei cutii de gumă cu mentă. El s'e retrase mulţumit.
- Unde ai fost?
- La'film, minţi ea fără ruşine. Ce mai face mătuşa Carole? A mers bine operaţia?

- Doctorul spune ca a mers bine. Va fi greu de văzut în prima săptămînă.
- Doamne, este îngrozitor ce s-a petrecut cu fa|a ei, nu-i aşa?
Cînd dorea ea, putea clipi angelic din genele-i lungi.
- Sper să se termine cu bine.
- Sînt sigur de asta. *. Ştia, după cum o privea, că îngrijorarea ei l-a
impresionat.
- Sînt cam obosită. Filmul a fost plictisitor, aproape că am adormit. Noapte bună, bunicule.
Se ridică pe vîrfuri să-l sărute, dar în sinea ei zîmbi. Ar bate-o cu biciul, dacă ar şti cu ce s-au ocupat buzele ei, acum mai puţin de o oră.
Plecă prin holul principal, apoi o luă la stînga. La capătul lui intra spre aripa în care aveau apartamentul ea şi părinţii ei. Era cu mîna pe clanţa uşii, cînd tatăl său scoase capul din dormitorul lui.
- Francy?
- Bună, tată, spuse ea zîmbind dulce.
- Bună.
Nu o întrebă unde a fost, pentru că nu dorea să ştie. De aceea ea i-a spus singură:
- Am fost cu un... cu prieteni. Pauza a fost deliberată şi strategică.
- Unde-i mama?
El privi peste umăr în cameră.
- Doarme.
De unde se afla, Francy auzea sforăiturile mamei sale. Nu dormea pur şi simplu, dormea de băutură.
- Noapte bună, spuse Fancy păşind în camera ei.
- Cum merg treburile la cartierul general?
- Bine.

- îţi place ce faci?
- Da. Uneori îmi place.
- Ai putea să-ţi reiei cursurile la colegiu.
- Las-o baltă!
El tresări, dar nu-i reproşa nimic. Ea ştia foarte bine că nu, o va certa.
- Bine. Noapte bună, Fancy.
- Noapte bună, spuse şi ea, alunecînd fără zgomot în dormitor şi închizînd uşa.
69
- Aş putea s-o aduc pe Mandy mîine, să te vadă. Nu mai eşti inflamată şi te poate recunoaşte.
Avery îl privea. Deşi, de cîte ori o privea, îi zîmbea încurajator, ea ştia că arată îngrozitor. Acum nu mai avea bandaje care să o ascundă. Cum ar spune Irish, îţi făcea greaţă.
Şi, totuşi, toată săptămîna de după operaţie, Ţaţe nu a ezitat nici o clipă să o privească în faţă. "Aprecia foarte mult această capacitate a lui de a fi înţelegător. Imediat ce va fi în stare să ţină un creion în mînă, îi va scrie.
I-au scos bandajele de cîteva zile, A fost îngrozită de pielea roşie şi iritată a mîinilor. l-au tăjat unghiile foarte scurt şi acum mîinile ei arătau urîte. în fiecare zi făcea terapie fizică; strîngea o minge de cauciuc între degetele lipsite de forţă, dar pînă acum nu reuşise să ţină un creion în mînă şi să-l controleze prin mişcări clare. Imediat ce va reuşi, va avea foarte multe să- i spună lui Ţaţe Rutledge.
în sfîrşit, i-au luat aparatul pentru respiraţie. Spre totala ei neputinţă, nu reuşise să scoată nici măcar un sunet - un lucru traumatizant pentru un reporter cu o carieră deja compromisă.
Totuşi, doctorii i-au spus să nu se alarmeze şi au asigurat-o că vocea îi va reveni treptat, l-au spus că, probabil, prima dată cînd va încerca să vorbească, nu va reuşi să se facă înţeleasă, dar acesta era un lucru normal, dacă lua în consideraţie cît de mult i-au fost
afectate corzile vocale, din pricina fumului inhalat.
Şi, pentru ca totul să fie absolut îngrozitor, nu mai avea nici un fir de păr, nu mai avea dinţi şi se hrănea cu lichide, printr- un tub. Toate la un loc o convingeau că este înfiorătoare.
- Ce spui? o întrebă Ţaţe. Te simţi în stare să o vezi pe Mandy mîine?
li zîmbij dar Avery ştia că nu o face din toată inima, îi era milă de el. îşi dădea toată silinţa să fie vesel şi optimist. Imediat după operaţie, îşi amintea cum îi vorbea blînd şi încurajator, l-a spus atunci, iar de atunci i-a spus-o în fiecare- zi, că operaţia a reuşit extrem de bine. Doctorul Sawyer şi toate asistentele nu mai conteneau să o felicite pentru felul rapid în care^se recupera şi pentru buna ei dispoziţie.
în situaţia ei ce fel de bună dispoziţie putea să aibă? Se putea obişnui cu un picior rupt, dacă mîinile ei ar fi fost în stare să o susţină în nişte cîrje, dar ele nu erau în stare de asta. încă mai era prizoniera patului de spital. S-o ia naiba de bună dispoziţie. De. unde ştiau ei că ea nu este sfîşiată pe dinăuntru? Furioasă nu era, pentru că nu-i era de nici un folos. | Nenorocirea, însă, s-a produs. Chipul lui Avery Daniels fusese înlocuit cu chipul altcuiva. Gîndul acesta, care nu o părăsea niciodată, îi aducea mereu lacrimi în ochi. Ţaţe le dădea, mereu o altă interpretare.
- Promit să nu o ţin prea mult timp pe Mandy aici, dar sînt convins că o să-i facă foarte bine, dacă te va vedea. Ştii, acum este acasă. Toată lumea o alintă, chiar şi Francy. Dar încă mai are coşmaruri noaptea. Dacă te va vedea, poate va căpăta puţin curaj. Poate că acum crede că noi o minţim, cînd îi spunem că o să te întorci. Poate că în mintea ei crede că tu ai
murit. Nu a spus aşa ceva pînă acum, dar de fapt nu preaA spune multe Mandy.
îşi aplecă privirea şi începu să-şi studieze mîinile. Avery îi privi părul rebel, îi plăcea să-l privească. Mai mult decît doctorul cel renumit sau decît personalul spitalului, Ţaţe Rutledge devenise centrul micului ei univers.
Aşa cum i-a promis toată lumea, i-a revenit vederea şi la ochiul stîng, după ce i s-a refăcut scheletul care să-l susţină. La trei zile după operaţie i-au scos firele de la pleoape, l-au promis că-i vor lua şi tampoanele din nări şi atela de protecţie, mîine.
Ţaţe îi trimitea în fiecare zi flori proaspete, -dorind parcă să sublinieze fiecare pas făcut spre însănătoşire. Cînd venea la ea era zîmbitor. întotdeauna avea un cuvînt de încurajare, chiar o flata.
Lui Avery îi părea rău pentru el. Deşi el se străduia, ea ştia că vizitele la spital erau o povară. Şi, . totuşi, dacă nu ar fi venit să o vadă, ea ar fi murit.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:28 PM | message # 9
In cameră nu erau oglinzi - de fapt nu era nimic care ar fi putut reflecta o imagine. Era convinsă că aceasta era şi intenţia lor. Iar ea îşi dorea din suflet să se poată privi, să vadă cum arată. Oare înfăţişarea ei îngrozitoare era motivul pentru care Ţaţe simţea acea aversiune, pe care reuşea cu greu să o ascundă?
Ca la orice persoană cu disfuncţii fizice, simţurile ei se ascuţiseră. Percepea cu acuitate ceea ce spuneau sau simţeau oamenii. Ţaţe era bun şi atent cu "soţia" lui. Din bun simţ. Totuşi exista între ei un soi de înstrăinare, pe care Avery nu o înţelegea.
- S-o aduc, sau nu?
Stătea pe marginea patului ei, foarte atent să nu-i atingă piciorul rupt, care stătea suspendat. Trebuie să
fie frig afară, gîndi ea, pentru că avea un sacou peste obişnuita-i cămaşă. Dar soarele strălucea. Avea ochelarii de soare pe nas, cînd a intrat în cameră. I-a scos după aceea şi i-a pus în buzunarul de la piept. Avea ochii verzi, cu o privire directă, dezarmantă. Era un bărbat extrem de atrăgător, gîndi ea, încercînd să-l judece cu toată obiectivitatea de care era în stare.
Cum putea să-i refuze rugămintea? El a fost atît de bun cu ea! Chiar dacă fetiţa nu era copilul ei, dacă acest lucru îl făcea fericit, va pretinde că este mama lui Mandy - doar pentru moment.
îi făcu semn că da - după operaţie reuşea să mişte capul.
- Bine. Zîmbetul lui era sin9er acum. Am vorbit cu asistenta şefă şi mi-a spus că de acum poţi să-ţi porţi hainele tale, dacă doreşti. Mi-am permis să-ţi aduc nişte cămăşi de noapte şi capoate. Ar fi mai bine pentru Mandy dacă te va vedea în hainele tale obişnuite.
Avery dădu din nou din cap.
Mişcarea de la uşă îi atrase atenţia, îi recunoscu pe bărbatul şi femeia care erau părinţii lui Ţaţe. Nelson şi Zinnia, sau Zee, cum îi spunea toată lumea.
- la te uită! spuse Nelson, jovial, treversînd camera mai repede decît soţia sa şi oprindu-se la picioarele patului. Arăţi foarte bine, chiar foarte bine, nu-i aşa, Zee?
Ochii lui Zee se încrucişară cu privirea lui Avery. Politicos aceasta spuse:
- Mult mai bine decît ieri.
- Poate că doctorul merită onorariul substanţial pe care I-a cerut, continuă Nelson rîzînd. Niciodată nu
*am avut-încredere în chirurgia plastică, întotdeauna am crezut că este o toană de femei bogate, dar asta,

spuse arătînd spre faţa lui Avery, asta merită fiecare bănuţ,
Âvery" era stînjenită de complimentele lor, pentru că ştia foarte bine că arată exact ca victima unui accident de avion.
Ţaţe simţi imediat stînjeneala ei şi schimbă subiectul.
- A fost de acord să o aducem pe MandyAmîine. Zee se îndreptă brusc spre fiul ei. îşi puse
palmele pe faţă.
- Eşti sigur că e bine să faci asta? Nu numai pentru Mandy, dar şi pentru Carole?
. ,- Nu, nu sînt deloc sigur.
- Ce spune psihologul lui Mandy?
- Cui naiba îi pasă ce spune afurisita aia de femeie? întrebă Nelson furios. Cum poate un străin să ştie ce-i mai^ bine pentru un copil, mai sigur decît tatăl copilului? îl bătu pe umăr pe Ţaţe. Cred că ai dreptate. Cred că o să-i facă foarte bine lui Mandy să-şi vadă mama.
- Sper să ai dreptate.
Avery observă că Zee nu era deloc convinsă, împărtăşea şi ea îngrijorarea lui Zee, dar nu avea nici o modalitate de exprimare. Nu putea decît să spere că gestul ei de bunăvoinţă, pe care-l făcea de dragul lui Ţaţe, nu se va întoarce ca un bumerang împotriva fetiţei cu stare emoţională foarte fragilă.
Zee îşi făcu de lucru prin cameră, udînd florile pe care le-a primit Avery nu numai de la Ţaţe, ci şi de la oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea. Pentru că nu s-a vorbit niciodată de familia Carolei, a dedus că nu exista.
Nelson şi Ţaţe discutau despre campanie, subiect care le stăruia tot timpul în minte. Cînd a vorbit
l despre Eddy, ea a făcut imediat legătura cu un bărbat impecabil şi foarte îngrijit. A venit să o vadă de vreo două ori, întotdeauna însoţit de Ţaţe. Părea un tînăr plăcut, un fel de conducător de grup.
Fratele lui Ţaţe se numea Jack. Era mai mare decît el şi o fire mult mai nervoasă. Sau cel puţin aşa i s-a părut, pentru că, de fiecare dată cînd a vizitat-o, a murmurat stingherit nişte scuze, pentru că soţia şi fiica lui nu au venit să o vadă.
Avery a ghicit că Dorothy Rae, soţia lui Jack, suferea de o maladie permanentă, deşi nimeni nu a spus limpede ce fel de boală avea. Francy era evident ţinta nemulţumirilor familiei. Din bucăţi de informaţii Avery a înţeles că era destul de mare să conducă o maşină, dar nu suficient de mare pentru a trăi pe picioarele ei. Locuiau cu toţii undeva la o oră de Sân Antonio, îşi amintea vag despre nişte informaţii citite în reviste. Era o fermă. Evident, familia avea bani şi multă stimă, dar şi putere.
Cînd vorbeau cu ea erau prietenoşi şi veseli, îşi alegeau cu atenţie cuvintele, să nu o supere. Dar ceea ce nu-i spuneau o interesa mai mult decît ceea ce afla.
Le studia expresiile feţelor şi remarca de fiecare dată că erau mereu puşi în gardă. Zîmbeau întotdeauna încordat. Familia lui Ţaţe o trata pe soţia acestuia cu atenţie, dar evident nu o acceptau.
- Ai un capot frumos, spuse Zee, atrăgîndu-i din nou atenţia lui Avery. Despacheta nişte lucruri pe care Ţaţe Ie adusese de acasă şi le punea într-un dulap. Poate că ar trebui să te îmbraci cu el mîine, pentru vizita lui Mandy.
Avery acceptă.
- Ai terminat, mamă? Cred că este obosită. Ţaţe
se apropie de ea şi o privi intens. Mîine vei avea o zi grea. Ar fi bine să te lăsăm să te odihneşti.
- Nu-ţi face nici o grijă, spuse Nelson. Evoluezi foarte bine, arăţi exact cum te ştiam. Haide, Zee, să-i lăsăm singuri un minut.
- La revedere, Carole, spuse Zee.
Au ieşit din cameră. Ţaţe s-a aşezat din nou pe marginea patului. Era îngrijorat. Ar fi dorit să aibă curajul să întindă mîna şi să-l mîngîie, dar nu putea. El nu a atins-o niciodată decît ca să o consoleze şi nu şi-a exprimat niciodată afecţiunea.
- Vom veni la mijlocul după-amiezei, după somnul lui Mandy. Se opri întrebător. Ea acceptă. Aşteaptă-ne în jurul orei trei. Cred că ar fi ce! mai bine să venim singuri, să nu mai aducem pe nimeni.
Privi într-o parte şi oftă adînc.
- N-am nici o idee despre cum va reacţiona, Carole, dar te rog să ţii cont de iadul prin care a trecut. Ştiu că şi tu ai suportat greu, dar tu eşti adult. Ai mai multă putere de adaptare decît ea. Ea nu este decît un copil. Te rog să ţii minte asta. îi zîmbi scurt. Dar ce spun, sînt sigur că vizita de mîine va merge bine.
Se ridică. Ca de obicei, de fiecare dată cînd îl vedea pregătindu-se de plecare, Avery intra în panică. El era singura ei legătură cu lumea. Singura ei realitate. După ce el pleca, ea îşi pierdea curajul; se simţea singură, speriată şi înstrăinată.
-/Te rog să te odihneşti bine. Ne vedem mîine.
în semn de rămas bun o mîngîie cu vîrful degetelor, dar nu o sărută. Nu o săruta niciodată. De fapt, nu prea existau locuri accesibile pentru un sărut pe faţa ei, dar Avery gîndi că un soţ ar fi descoperit unul, dacă într-adevăr ar fi dorit să-şi sărute soţia.

îl privi pînă închise uşa. Singurătatea o împresură din toate direcţiile, pînă la sufocare. Singurul fel în care putea scăpa de ea era să gîndească. îşi petrecu următoarele ore gîndindu-se cum îi va spune lui Ţaţe Rutledge că ea nu era cea care credea el. Carole, fără nici o îndoială, era înmormîntată într-un mormînt pe care scria Avery Daniels. Cum o să-i spună? Cum să-i spună că cineva, care îi era foarte apropiat, îi dorea moartea?
Cel puţin de o mie de ori în ultima săptămînă, ea a încercat să se convingă pe sine că vizitatorul fantomatic a fost un coşmar. Existau mulţi factori care ar fi putut să-i dea halucinaţii. Era mai uşor să crezi că vocea care rostise acele cuvinte de ură a fost o iluzie.
Dar ea ştia. A fost real. în mintea ei cuvintele lui răsunau foarte clar. Le reţinuse. Tonul sinistru şi inflexiunile erau întipărite în mintea ei. Era convins de ceea ce i-a spus. Fără nici o îndoială.
Trebuia să fie cineva foarte apropiat de familia Rutledge, pentru că numai cei foarte apropiaţi aveau voie în rezerva,de terapie intensivă. Dar cine? Nimeni nu părea să arate atîta ură faţă de Ţaţe; dimpotrivă, toţi păreau să-l adore.
îi luă pe rînd: tatăl său? De neconceput. Era evident că ambii părinţi îl iubeau. Jack? El nu părea să aibă resentimente faţă de fratele mai mic. Deşi Eddy nu era rudă de sînge, era tratat ca membru al familiei şi prietenia dintre Ţaţe şi acesta era mai mult decît evidentă. Mai trebuia să le audă pe Dorothy Rae şi Francy, dar era sigură-că vocea pe care a auzit-o era a unui bărbat.
Nici una dintre vocile auzite recent nu semăna cu aceea. Dar cum putea un străin să se strecoare în camera ei? Omul nu era străin pentru Carole; îi
vorbise cu încredere, ca unei părtaşe la complot.
Oare Ţaţe ştia că soţia lui conspira şi plănuia să-l omoare? Ghicea că îl ura atît de mult? Oare din această cauză el menţinea răceala dintre ei? Avery ştia că el i-a acordat toată atenţia, pentru că era soţul ei, dar nimic mai mult.
Doamne, cît îşi dorea să stea de vorbă cu Irish şi să încerce să descurce iţele! Ar încerca să pună la locul lor toate elementeîe care lipseau. Irish avea aproape puteri supranaturale în descifrarea comportamentul lui uman şi ea îl aprecia mai mult decît orice pe lume.
Gîndindu-se la familia Rutledge, pe Avery o cuprinse durerea de cap şi fu mai mult decît bucuroasă cînd i se injecta sedativul care o ajuta să doarmă. Au lăsat aprinsă doar o lumină de veghe.
Plutind între somn şi realitate, Avery şi-a permis să se întrebe ce s-ar întîmpla dacă ar juca pînă la capăt rolul Carolei Rutledge. Ar amîna faptul că Ţaţe era văduv. Mandy ar avea' un suport matern în timpul recuperării emoţionale. Avery Daniels ar putea să descopere un prezumtiv asasin şi ar deveni eroină.
Rîse ironic în sinea ei. Cu siguranţă că frish ar crede că a înnebunit. Probabil că ar face accese de furie şi ar certa-o că s-a gîndit la o astfel de faptă.
Şi totuşi era o idee provocatoare. Ce poveste ar avea în mînă cînd toată această şaradă ar fi descurcată: politică, relaţii umane şi intrigă. *
Cu această fantezie în minte, adormi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:28 PM | message # 10
OPT
Era mai nervoasă decît a fost la prima ei audiţie la televiziunea din Arkansas, acum opt ani. Cu palmele transpirate şi gîtul uscat, era pînă la glezne prinsă în noroi şi încerca cu degete lipsite de viaţă să prindă un microfon şi să vorbească despre boala care afecta fermele de porci. După aceea directorul jurnalului i-a reamintit că maladia afecta pprcii şi nu fermierii. Dar, oricum, i-a dat slujba.
Şi aceasta era o audiţie. Putea, Mandy să descopere ceea ce nu reuşiseră ceilalţi; putea să vadă că această femeie nu era Carole Rutledge?
Peste zi, în timp ce sora îi făcuse baie şi o îmbrăca, în timp ce terapistul îi făcuse exerciţiile, o întrebare i-a bîntuit mintea: dorea ea într-adevăr să se descopere adevărul?
Nu reuşise să găsească un răspuns clar. Pentru moment nu mai conta cine credeau ei că este ea. Nu putea schimba soarta. Ea trăia, iar Carole Rutledge murise. Forţe cosmice au dorit ca ea să supravieţuiască.
încercase cu disperare, cu puţinele mijloace pe care le-a avut la dispoziţie, să spună tuturor că este o greşeală, dar nu reuşise. Acum nu mai putea face nimic în privinţa consecinţelor. Pînă cînd va fi în stare să mînuiască un creion, trebuia să rămînă Carole. Jucînd acest rol ar putea să descopere complotiştii şi să-l răsplătească pe Ţaţe pentru bunătatea lui. Dacă el credea că este bine pentru Mandy să-şi vadă
"mama", atunci Avery va juca temporar acest rol. Se gîndi că pentru copil ar fi fost mai bine să ştie că mama ei a murit, dar ea nu putea să-i spună. Spera din suflet ca înfăţişarea ei să nu sperie fetiţa.
Sora îi aranja eşarfa de pe cap, unde părul nu era mai lung de un centimetru.
- Gata, arătaţi foarte bine, spuse ea admirativ, în cîteva săptămîni frumosul dumneavoastră soţ n-o să-şi mai ia ochii de la dumneavoastră. Cred că ştiţi că toate asistentele, măritate sau nu, sînt îndrăgostite la nebunie de el.
Se agită în jurul patului, întinzînd cearceafurile, apoi aranja florile.
- Cred că nu vă supăraţi, nu? Sigur că sînteţi obişnuită ca femeile să se îndrăgostească de el. De cît timp sînteţi căsătoriţi? Patru ani, cred că aşa a spus unei surori care l-a întrebat. Doctorul Sawyer face minuni. Aveţi puţină răbdare. Veţi fi cel mai frumos cuplu din Washington.
- Eşti cam sigură, nu-i aşa?
Cînd îi auzi vocea^, inima lui Avery tresări. Privi' spre uşă şi îl văzu. în timp ce înainta, îi spuse asistentei:
- Sînt convins că doctorul Sawyer face minuni. Dar de unde eşti atît de sigură că voi cîştiga alegerile?
- Aveţi votul meu.
El rîse profund şi plăcut.
- Bine, am nevoie de fiecare vot.
- Unde este fetiţa?
- Am lăsat-o la asistente. O aduc peste cîteva minute.
Asistenta zîmbi spre Avery şi îi făcu din ochi.
- Noroc.
Imediat ce au rămas singuri, Ţaţe s-a apropiat de
Avery.
- Bună, arăţi foarte bine. Uite, am adus-o. Nu sînt sigur cum o să fie. Te rog să nu fii dezamăgită dacă...
Se opri privind spre pieptul ei. Cămaşa de noapte a Carolei nu i se potrivea tocmai bine. Avery citi uimirea de pe faţa lui şi inima începu să-i bată.
- Carole? întrebă el răguşit. Ştia!
- Dumnezeule.
Cum o să-i poată explica?
- Ai slăbit atît de mult, şopti el. A
Cu blîndeţe îi mîngîie sînii. îi privi tot corpul. Sîngele lui Avery luă foc. Reuşi să scoată un sunet nearticulat.
- Ai slăbit atît de mult. Nu vreau să spun că nu arăţi bine. Doar că... eşti altfel. De fapt, se explică. Privirile lor se întîlniră pentru o secundă, apoi el îşi retrase mîna. Mă duc să o aduc pe Mandy.
Avery oftă adînc, încercînd să-şi stăpînească nervii. Pînă în acest moment nu şi-a dat seama cîtă emoţie îi poate provoca descoperirea adevărului. Nici nu a" descoperit cît de profunde erau sentimentele ei faţă de el. Atingerea lui a înmuiat-o de tot.
Dar nu avea curajul să-şi lase sentimentele să o domine. Se pregăti pentru ce o aştepta, închise ochii, temîndu-se de groaza pe care o va citi în ochii copilului, cînd acesta o va vedea pe "mama" desfigurată, îi auzi intrînd şi apropiindu-se de pat.
-A Carole?
încet, Avery deschise ochii. Ţaţe o ţinea pe Mandy în braţe. Era îmbrăcată cu un şorţuleţ alb pes'te o rochiţă albastră. Avea ciorăpei albi şi o pălăriuţă albastră. Avea părul negru şi bogat, des, dar nu la fel de lung cum şi-l amintea Avery. Ghicindu-i
gîndurile, Ţaţe explică:
- A trebuit să-i tăiem părui, pentru că era ars.
Era tuns la nivelul urechii. Ochii serioşi erau acoperiţi de gene bogate. Era un copil frumos şi totuşi neobişnuit de timid, în loc să citească pe chipul ei repulsie, frică ; Dă-i mamei cadoul pe care i l-ai adus.
în mînuţa dreaptă ţinea un buchet de margarete. Le întinse timid spre Avery. Ea nu reuşi să le prindă şi atunci Ţaţe le luă şi le puse cu blîndeţe pe pieptul ei.
- Am să te las aici pe pat pînă găsesc nişte apă în care să pun florile.
Ţaţe o lăsă pe marginea patului, dar, cînd încercă să se îndepărteze, fetiţa îl prinse cu teamă de sacou.
- Bine, cred că renunţ, îi aruncă lui Avery un zîmbet încordat şi se aşeză lîngă Mandy. Uite, astăzi a făcut un desen pentru tine, spuse el scoţînd din buzunarul jachetei o bucată de hîrtie. Spune ce ai desenat, Mandy.
Liniile multicolore nu semănau cu nimic, dar Mandy şopti:
- Cai.
- Caii bunicului, completă Ţaţe. Ieri a călărit şi astăzi de dimineaţă am rugat-o să deseneze caii.
Avery ridică mîna, făcîndu-i semn să îi arate desenul. II studie cu atenţie.
- Cred că mamei îi place desenul tău, continuă Ţaţe privind-o ciudat pe Avery.
Copilul nu părea interesat dacă munca ei era sau nu apreciată. Arătă spre atela de pe nasul lui Avery.
- Ce este asta?
- O parte din bandajul despre care ţi-am povestit eu şi bunica.
Spre Avery spuse:
- Ştiam că astăzi ţi-l dau jos. Ea făcu un semn din mînă.
- Mîine? întrebă el. Ea dădu din cap.
- De ce îl are? întrebă Mandy intrigată de bandaj.
- Este la fel cu ghipsul de la mîna ta. Protejează faţa mamei pînă se face bine, aşa cum ghipsul tău îţi protejează mîna pînă se lipeşte osul.
Mandy ascultă explicaţia şi o privi solemn pe Avery.
- Mami plînge.
- Cred că este bucuroasă că te vede.
Avery închise ochii cîteva secunde apoi îi deschise. Spera ca astfel să le comunice că era bucuroasă să vadă copilul, care ar fi putut muri în flăcări. Accidentul 'a lăsat traume emoţionale, dar Mandy a supravieţuit şi va reuşi să îşi domine frica şi timiditatea. Avery era bîntuită de sentimente' de vinovăţie şi de tristeţea că era altcineva decît credeau ei.
Printr-o mişcare bruscă, pe care numai copiii o fac, Mandy întinse mîna spre faţa inflamată a lui Avery. Ţaţe o prinse înainte de atingere. Gîndindu-se, îi dirija mîna mai jos.
- Poţi să o atingi, dar foarte uşor. Să nu o doară. Ochii copilului se umplură de lacrimi.
- Mami, doare?
Buza de jos începu să-i tremure în timp ce se apropia de faţa ei. Avery nu mai putea să suporte suferinţa fetiţei. Răspunzînd cu un spontan impuls matern, întinse mîna şi apropie capul copilului. O legănă la piept suportînd durerea. Mandy se ghemui lîngă ea. Avery îi mîngîia părul. Această mîngîiere l
nearticulată transmitea încredere copilului. După cîteva momente fetiţa se opri din piîns şi o anunţă şoptit:
- Mami, nu am vărsat lapte pe rochiţă.
Inima lui Avery se topi. Ar fi vrut să îmbrăţişeze copilul şi să-i spună că laptele nu avea nici o importanţă, pentru că ele două supravieţuiseră unui dezastru, îl văzu pe Ţaţe ridicîndu-se şi luînd fetiţa în braţe.
- Nu vrem să te epuizăm. Trimite-i o bezea mamei, Mandy.
Fetiţa nu o făcu. Timid, îl prinse de gît şi îşi ascunse faţa în gulerul lui.
- Altă dată, spuse,el scuzîndu-se. Mă întorc imediat.
După cîteva minute reveni în cameră singur.
- Am lăsat-o la asistente. Mănîncă o îngheţată. Se aşeză pe marginea patului şi îşi prinse mîinile
între genunchi. Le privea pentru a evita să o privească pe ea.
- Pentru că a mers atît de bine aş putea să o mai aduc şi altă dată. Cel puţin eu aşa am simţit, că a mers bine. Tu nu? O privi aşteptînd un răspuns. Ea îi făcu semn că da. Nu sînî prea sigur de sentimentele lui Mandy. Este foarte greu să ghiceşti ce simte. Nu reuşim să străpungem carapacea, Carole. Disperarea din vocea lui o sfîşia. Altădată o excursie la McDonald o umplea de bucurie. Acum nimic, îşi aşeză coatele pe genunchi şi îşi ascunse faţa în palme. Am încercat tot posibilul să străpung această indiferenţă. Nimic nu merge. Nu ştiu ce să mai fac.
Avery ridică mîna şi îi mîngîie părul de la tîmple. El tresări violent şi aproape că îi aruncă mîna. Gestul îi transmise o durere ascuţită prin tot braţul. Gemu.
- îmi pare rău, spuse ridicîndu-se în picioare. Te doare? Să chem pe cineva?
Ea făcu semn că nu şi încercă să-şi aranjeze eşarfa. Ar fi dorit să-şi ascundă urîţenia. Cînd el a fost convins că durerea a trecut, i-a spus:
- Nu-ţi face probleme în privinţa lui Mandy. Sînt sigur că în timp o să-şi revină, îmi pare rău, nu trebuia să îţi spun. Sînt obosit. Campania devine stresantă... nu-f nimic. Acestea sînt problemele mele, nu ale tale. Trebuie să plec. Ştiu că vizita a fost grea pentru tine. La revedere, Carole.
De data aceasta nu a atins-o nici măcar cu vîrful degetelor.
- Te plictisim, Ţaţe?
Vinovat, el îl privi pe directorul său de campanie.
- îmi pare rău.
Ţaţe, recunoscînd că Eddy avea toate motivele să fie îngrijorat, se îndreptă atent spre el. Erau acasă, ţinînd o şedinţă privind strategia campaniei pentru ultimele săptămîni, înainte de alegerile primare. . - Şi pe unde călătoreai?
- Pe undeva între El Paso şi Sweetwater, răspunse Ţaţe. Ascultă, Eddy, eşti sigur că acest turneu prin vestul Texasului este esenţial?
- Absolut esenţial, interveni Jack. Cu riscul de a-i negljja pe alţii, să ştii că oamenii de acolo au nevoie de toată atenţia pe care le-o poţi acorda.
- Le voi spune adevărul. De fapt, ştiţi părerea mea în privinţa speranţelor false şi a promisiunilor goale.
- îţi înţelegem perfect poziţia, Ţaţe, spuse Nelson. Dar senatorul Dekker este responsabil în cea mai mare parte pentru afacerile cu petrol de acolo. El este cel care a favorizat înţelegerile cu arabii. Şomerii de acolo trebuie să-şi amintească acest lucru.
Ţaţe aruncă creionul din mînă şi se ridică, îşi băgă mîinile în buzunarul de la jeanşi şi se duse la fereastră. Era o zi excepţională. Primăvara era încă timidă, dar copacii înmugureau, în fiecare zi iarba era de un verde crud.
- Nu eşti de acord cu Nelson? întrebă Eddy.
- Din toată inima, răspunse Ţaţe stînd cu spatele
la ei. Ştiu că ar trebui să fiu acolo_şi să le arăt greşelile lui Dekker şi să le expun idef optimiste, dar trebuie să fiu şi aici.
- Cu Carole.
- Da. Şi cu Mandy.
- Păi, doctorul lui Mandy a spus că nu are nevoie decît de timp şi că, după ce Carole vine acasă, Mandy îşi va reveni, spuse Jack.
- Aşa a spus.
- Aşadar, fie că eşti aici sau nu, nu o poţi ajuta prea mult pe Mandy. Nici pe Carole.
- Dar pot fi lingă'ea, spuse Ţaţe nerăbdător. Simţind că se apără, se întoarse şi îi înfruntă.
J- Şi ce să faci? Să stai şi să priveşti la cei doi mari ochi trişti, spuse Jack. Dumnezeule, mie îmi dau fiori pe şira spinării.
Ţaţe se înroşi de furie.
- Taci din gură, Jack, se răsti Nelson.
- Chiar dacă stau şi o privesc, şi nu pot face altceva, Jack, este totuşi responsabilitatea mea să fac acest lucru. Ţi-am explicat-o foarte clar acum cîteva săptămîni.
Cu un oftat, Eddy se prăbuşi pe un scaun.
- Eu credeam că am hotărît: Carole se va simţi mai bine într-o clinică particulară, decît aici, acasă.
- Am hotărît.
- Este tratată regeşte acolo, mai bine decît la spital, observă Jack. Cu fiecare zi arată din ce în ce mai bine. Ştii, am glumit cu ochii. Cînd nu vor mai fi roşii şi îi va creşte părul, o să arate grozav. Care este problema?
- Problema este că îşi revine dintr-un traumatism cu seriaase repercusiuni fizice, spuse Ţaţe,
- Nimeni nu te contrazice, sublinie Nelson. Dar
trebuie să profiţi de fiecare ocazie. Ai o responsabilitate şi faţă de campania electorală, pe care nu trebuie să o neglijezi.
- Crezi că nu ştiu asta? întrebă el privindu-i pe rînd.
- Ştii, spuse Eddy. Şi Carole ştie.
- Poate, dar nu se simte bine cînd sînt plecat. Doctorul Sawyer mi-a spus că este foarte deprimată.
- De unde najba ştie el dacă ea este deprimată sau îşi bate joc? încă nu poate să scoată un afurisit de...
- Jack! Nelson i se adresa cu un ton milităros. | Colonelul de aviaţie îşi privi fix fiul.
Foarte rar îşi pedepsise copiii cu pedepse corporale, şi numai atunci cînd a fost absolut necesar. De obicei, doar tonul vocii lui îi aducea la linia de plutire.
- Te rog să ai puţin respect pentru suferinţa fratelui tău.
Respectul părintesc îl făcu pe Jack să se oprească, dar pe faţa iui se citea exasperarea.
- Carole va fi prima care să-ţi ceară să pleci în acest turneu, îi spuse Nelson lui Ţaţe foarte calm. Nu ţi-aş spune aşa ceva, dacă nu aş fi convins.
- Eu sînt de acord cu Nelson, spuse Eddy.
- Iar eu sînt de acord cu amîndoi. înainte de accident ar fi împachetat şi ar fi venit imediat cu mine. Ţaţe îşi frecă gîtul, încercînd să scape de tensiune. Acum, cînd îi spun că plec, văd că ochii i se umplu de panică. Mă nelinişteşte. Este încă atît de neajutorată: Mă simt vinovat. De fiecare dată înainte de a pleca mai mult timp trebuie să reconsider argumentele şi să văd cum va reacţiona ea.
Le studie reacţiile. Pe fiecare faţă se vedea că ei
ar fi dorit să-l contrazică. Din respect însă îşi păstrau opiniile pentru ei. Oftă adînc.
- La naiba! Am săjau puţin aer.
Ieşi din casă. în mai puţin de cinci minute încalecă un cal şi galopă pe cîmpurile fermei, împrăştiind turmele de animale. Nu se gîndea să meargă într-un loc anume; dorea doar să fie singur şi liniştit în intimitatea pe care i-o oferea spaţiul.
în ultimele zile foarte rar a fost singur, dar nu s-a simţit niciodată mai singur ca acum. Tatăl său, Eddy şi Jack îl sfătuiau în probleme politice, dar deciziile personale trebuiau să rămînă personale. Numai el trebuia să le ia.
Se tot gîndea cum l-a mîngîiat Carole. Se întreba ce aAînsemnat asta.
în cele două săptămîni care au trecut de atunci, a tot revăzut şi analizat scena pe care nu şi-o putea scoate din minte. Din cauza reacţiei lui brutale, nu a durat decît o fracţiune de secundă, suficient însă pentru ca degetele ei să-i atingă părul de la tîmple. O considera cea mai importantă mîngîiere pe care a avut-o vreodată din partea Carolei, mai importantă decît primul lor sărut, decît prima dată cînd au făcut dragoste... decît ultima dată cînd au făcut dragoste.
Descăleca lîngă pîrîiaşul de la poalele dealului. Stejari singuratici se ridicau ici şi colo pe pămîntul pietros. Bătea vîntul. îi biciuia obrajii. Plecase fără haină, dar soarele era călduţ.
Mîngîierea aceea l-a surprins la culme, pentru că era ceva nefiresc pentru ea. Ştia cum să impresioneze un bărbat. Chiar şi acum, după toate cîte s-au întîmplat între ei, amintirea primelor zile îl umplea de dorinţă. Carole era foarte vicleană cînd dorea să-i comunice ce vrea de la el. Fie că îl tachina
subtil, sau cu un limbaj murdar, reuşea întotdeauna să-i comunice dorinţele ei.
De data aceasta a fost altfel. El a simţit diferenţa. A fost o mîngîiere de îngrijorare şi compasiune. A fost din inimă, nu calculată. Lipsită de egoism. Nepotrivită felului ei de a fi.
Auzi zgomote de copite şi întoarse capul. Nelson descăleca cu ageritatea unui tînăr.
- M-am gîndit să vin şi eu. Este minunat pentru călărie.
- Prostii. Ai venit să mă ajuţi.
Nelson chicoti şi îi făcu semn să se aşeze.
- Zee te-a văzut cînd ai plecat. A sugerat să întrerupem şedinţa, l-a servit cu sandvişuri, iar pe mine m-a trimis după tine. Era îngrijorată. Mi-a spus că şi tu arătai neliniştit.
- Sînt.
- E momentul să treci peste asta.
- Nu este atît de uşor.
- Am ştiut de la începutul campaniei că totul va fi foarte greu, Ţaţe. La ce te aşteptai?
- Nu-i vorba de campanie. Sînt pregătit pentru asta, spuse strîngînd un pumn.
- Atunci e vorba de Carole. Dar ai ştiut că nici asta n-o să fie uşor.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:29 PM | message # 11
Ţaţe întoarse capul şi întrebă direct:
- Ai observat că este schimbată?
- Doctorul te-a prevenit că vor fi cîteva modificări, dar nu sînt vizibile.
- Nu de fizic este vorba. Mă gîndesc la reacţiile ei.
- Nu pot să spun că le-am observat. De exemplu? Ţaţe îi povesti cîteva scene în care ochii Carolei
exprimaseră nesiguranţă şi teamă. Nelson ascultă cu atenţie, cumpănind fiecare cuvînt înainte de a vorbi.
- Eu aş spune că neliniştile ei sînt normale, nu crezi? Faţa ei a fost pulverizată. Orice femeie ar fi îngrijorată, dar mai ales Carole, care a fost frumoasă -gîndul de a-şi fi pierdut frumuseţea este suficient pentru a-i zdrobi încrederea în sine.
- Presupun că ai dreptate, murmură Ţaţe, dar m-aş fi aşteptat la accese de furie din partea ei, nu de teamă. Nu pot să-mi explic. Am nişte sentimente nedefinite. Absent, începu să-i povestească vizitele lui Mandy. Am dus-o de trei ori şi de fiecare dată Carole plîngea şi o strîngea pe Mandy la piept.
- Se gîndeşte probabil că ar fi putut s-o piardă.
- Este mai mult decît atît, tată. Intr-o zi, am găsit-o în hol, aşteptîndu-ne. înainte să-i pună dinţii. Avea capul înfăşurat într-o eşarfă, piciorul în ghips. Arăta ca naiba, dar ne aştepta curajoasă. Acesta este un lucru pe care Carole nu l-ar fi făcut.
- Aştepta cu nerăbdare să vă vadă şi să vă arate că se poate da jos din pat.
Ţaţe se gîndi un moment, dar nu părea convins. Niciodată Carole nu a fost dispusă să le facă plăcere altora. Ar fi jurat atunci că, deşi nu putea zîmbi, radia de fericire cînd i-a văzuj ieşind din lift.
- Aşadar, tu crezi că joacă teatru?
- Nu, spuse Nelson, ezitînd. Cred că este... .
- Temporar.
- Da. «Să studiem faptele, Ţaţe. Nu vreau să mă amestec în viaţa ta personală. Zee şi cu mine dorim ca tu şi Jack şi familiile voastre să fiţi lîngă noi. Din această cauză am încercat să nu ne amestecăm în viaţa voastră intimă. Dacă m-aş amesteca, aş face ceea ce trebuie pentru Dorothy Rae şi aş educa-o cum trebuie pe Francy. Poate că ar fi trebuit să o fac pînă acum, dar am sperat că amîndoi vă veţi rezolva
căsniciile. Ştiu că tu şi Carole v-aţi înstrăinat în ultimii ani. Nu trebuie să-mi explici de ce. Nu vreau să ştiu. Am simţit şi atît. Fiecare căsnicie are momentele ei grele din cînd în cînd. Zee şi eu sperăm ca tu şi Carole să vă călcaţi pe suflet, să mai faceţi un copil, să mergeţi la Washington şi să trăiţi împreună pînă la bătrîneţe. Poate că această tragedie va rezolva problemele şi vă va apropia. Dar, continuă el, nu aştepta de la Carole schimbări radicale. Poate că va fi chiar mai greu să o suporţi decît pînă acum.
Ţaţe încercă să ghicească ce se ascunde după cuvintele tatălui său.
- Vrei să spui că sînt în căutarea a ceea ce nu există?
- Spun că aşa ceva este posibil, accentua bătrînul. Uneori, cînd cineva a văzut moartea cu ochii, apreciază parfumul trandafirilor. Am văzut acestjucru la piloţii care s-au prăbuşit cu avioanele, într-o fracţiune de secundă au simţit vina de a nu- i fi apreciat pe cei iubiţi, şi-ai fi jurat că îşi vor schimba atitudinea faţă de viaţă, că vor fi mai buni. Cred că asta vezi tu acum la Carole. Nu vreau să începi să speri că, din pricina accidentului, ea nu mai are defecte. Doctorul a garantat că îi va reface faţa fără imperfecţiuni, dar nu a spus nimic despre suflet, adăugă el zîmbind.
- Cred că ai dreptate. Ştiu că ai dreptate. Asta fac, caut calităţi care nu există.
- Nu o judeca atîî de dur. Timpul şi răbdarea sînt indispensabile. Dacă merită, atunci nu contează cît aştepţi, poţi aştepta chiar o viaţă de om,
Incălecară şi porniră spre casă. Ţaţe se aplecă spre tatăi său.
- Despre călătoria din vestul Texasului...
-Da?
- O să fac un compromis. O săptămînă. Nu pot lipsi mai mult de- atît.
Nelson îl bătu pe umăr, apoi îi aruncă frîul.
- Am sperat asta. O să le spun lui Eddy şi Jack.
Tată? Nelson se opri şi se întoarse spre el. Mulţumesc, tată.
-^Mai bine du caii în grajd.
începu să ţesale caii dar, după cîteva minute, rămase cu mîinile suspendate, privind în gol.
în seara aceea a avut nevoie de compasiunea şi tandreţea ei. De dragul căsniciei lor şi al lui Mandy, spera ca aceste schimbări să fie permanente. Numai timpul va şti, dar probabil că tatăl său avea dreptate. Nu trebuia să creadă în schimbările ei, dar putea să îi acorde puţin credit.
- La naiba!
ZECE
- După aceea îi vom trimite să ţină un discurs la Texas Tech.
în timp ce Jack îi dădea toate amănuntele itinerarului lui Ţaţe, cumnatei sale îi trecu un gînd prin cap.
- Ştii, Ţaţe, în zona aceea sînt foarte mulţi fermieri cultivatori de bumbac. Mă gîndesc dacă Eddy nu a luat în considerare să ţrt un discurs şi la una din cooperative.
- Dacă nu a gîndit-o, va trebui să o facă. Eu vreau să !e vorbesc.
- Am să ţin minte.
Din patul ei, Avery îi studia pe cei doi fraţi. Erau suficiente asemănări între ei pentru a şti că fac parte din aceeaşi familie, dar destul de multe diferenţe, destul de evidente.
Jack părea cu mult mai mare decît cu trei ani decît Ţaţe. Părul său era mai închis şi avea un început de chelie. Fizicul lui nu era la fel de plăcut ca al lui Ţaţe. Ţaţe arăta foarte bine. Deşi în înfăţişarea lui Jack nu era nimic care să te deranjeze, nu avea nici o trăsătură distinctă. El putea cădea repede în anonimat, dar nu şi Ţaţe.
- lartă-ne că îl luăm de lîngă tine atît de mult timp, Carole.
Ea observă că Jack nu o privea niciodată cînd vorbea, întotdeauna privea în altă parte.
- Nu l-am lua, dacă nu ar fi important pentru
campanie.
Degetele ei prinseră creionul şi reuşi să mîzgălească pe hîrtie, "bine". Jack aplecă privirea, citi ce a scris, îi zîmbi timid şi aprobă. Erau nişte legături încordate între Jack şi cumnata lui. Şi Avery se întreba de ce.
- Ţaţe mi-a spus că ai reuşit să articulezi cîteva cuvinte astăzi. Este grozav. Vom fi foarte bucuroşi să te auzim povestind, cînd vei putea vorbi.
Avery ştia că Ţaţe nu va fi deloc bucuros să audă ce avea ea să-i spună. Va dori să ştie de ce nu şi-a scris numele adevărat, de ce l-a lăsat să creadă că este soţia lui chiar după ce a putut să scrie.
Şi ea ar fi dorit să ştie de ce a făcut asta.
Neliniştea îi umplu ochii de lacrimi. Jack se ridică imediat şi se îndreptă spre uşă.
- E tîrziu şi am drum lung pînă acasă. Mult noroc, Carole. Vii şi tu, Ţaţe?
- Nu încă, dar am să te caut. îşi însoţi fratele în hol.
- Cred că am necăjit-o povestindu-i despre turneu, spuse Jack.
- în ultimele zile a fost cam nervoasă.
- Crezi că se bucură că-i va reveni vocea?
- Cred că este frustrată că încearcă să vorbească şi nu reuşeşte.
- Ţaţe, ai observat ceva ciudat cînd a scris?
- Ciudat?
Se dădură într-o parte şi făcură loc unui grup de asistente.
- Carole foloseşte mîna dreaptă, nu? -Da.
- Şi atunci de ce scrie cu mîna stîngă? Mie mi se pare ciudat. Ne vedem acasă, Ţaţe.
- Ai grijă cum conduci.
Ţaţe privi în urma fratelui său. Apoi se întoarse pe călcîie şi se îndreptă gînditor spre camera Carolei.
Cît timp a fost plecat Ţaţe, Avery s-a gîndit cît de mult s-a schimbat. Simţise diferenţa din atitudinea lui de mai bine de o săptămînă. O vizita regulat. De cîte ori venea, îi aducea flori şi reviste. Acum putea mînca şi îi aducea mîncare pentru a varia meniul de la spital, l-a adus şi un aparat video şi o mulţime de filme, ca să nu se plictisească. Dar de cele mai multe ori era mohorît şi parcă pus în gardă. Niciodată nu stătea prea mult. Pe măsură ce faţa Carolei devenea distinctă, Ţaţe devenea din ce în ce mai rece.
Nici pe Mandy nu a mai adus-o. Ea a scris numele fetiţei, urmat de semnul întrebării. El a ridicat din umeri.
- Am crezut că vizitele îi fac mai mult rău decît bine. O să aveţi destul timp, cînd vei veni acasă.
Cuvintele lui reci au jignit-o. Vizitele fetiţei erau lumini în existenţa ei monotonă. Se ataşase de copil şi dorea cu disperare să o ajute. Ataşamentul faţă de ţaţe era acum un sentiment mai complex, şi va fi foarte greu cînd ea va ieşi din lumea lui şi va intra în lumea ei.
Curiozitatea jurnalistică a lui Avery nu-i dădea pace. Ce lipsea din căsnicia familiei Rutledge? De ce dorea Carole să-şi omoare soţul? Dorea să epuizeze toate posibilităţile şi să afle adevărul. Acest adevăr ar putea să-i dea încrederea în capacitatea ei profesională.
Problemele lui Ţaţe Rutledge îi aparţineau acum şi ei în egală măsură. Nu ea le-a dorit, i s-au impus într-un fel. Dar acum nu putea să le întoarcă spatele. Dintr-un motiv foarte bizar, căruia ea îi spunea explicaţie, acum dorea să răscumpere o parte din răul făcut de Carole.
Cînd a încercat să-i arate compasiune. Ţaţe a repezit-o şi atunci ea a văzut-că nu era doar un impas trecător în căsnicie. Era mult mai profund. El o trata ca pe o fiară sălbatică. Avea grijă să nu-i lipsească nimic, dar nu avea încredere în ea.
După cîte ştia Avery, neîncrederea lui Ţaţe era bine fondată. Carole, împreună cu un individ, plărîuiseră să îl omoare. Cum şi de ce, acestea erau întrebările care o chinuiau. Gîndurile i-au pornit în întîmpinare, cînd el a ieşit să-l conducă pe Jack. Totuşi, zîmbetul ei a îngheţat, cînd el s-a apropiat din nou de ea.
- De ce scrii cu mîna stîngă?
Avery îngheţă. Aşadar a sosit momentul adevărului. Sperase să aleagă ea momentul, dar iată că a venit. Ce prostie. Carole nu era stîngace. îl privi şi reuşi să îi rostească numele.
Doamne ajută-mă! Imediat ce îşi va dezvălui adevărata identitate, trebuia să îl prevină împotriva asasinatului care era pus la cale. Singura limită pe care o ştia era că el nu va reuşi să trăiască pentru a-şi exercita funcţia. Se putea întîmpla mîine, astă-seară, poate în noiembrie, dar el trebuia să afle imediat.
Pe cine din familia lui să acuze? încă nu ştia, nu avea dovezi. Sperase în fiecare zi că va afla..Dar el oare o va crede? De ce ar face-o?
De c,e ar asculta o femeie care aproape două luni s-a dat drept soţia lui? O ya crede o oportunistă.
Creionul se mişcă cu greutate şi reuşi să contureze litera d. Mîna îi tremura şi scăpă creionul. Ţaţe îl ridică,
- D. de la ce? Ea îl privi cerîndu-i parcă iertare. Apoi termină cuvîntul pe care l-a început.
- Doare, citi el. Te doare cînd foloseşti mîna dreaptă?
Vinovată, Avery dădu din cap. Minciuna ei era justificată, spuse în sinea sa. Nu putea să-i spună adevărul pînă cînd nu va avea amănunte. Un mesaj de cîteva cuvinte mîzgălite nu va face decît să-i sporească confuzia, într-o asemenea stare nu va crede niciodată că cineva dorea să-l omoare,
- L-ai speriat pe Jack, rîse el. Nu-mi vine să cred că eu nu am observat. Cred că am prea multe pe cap, ca să mai văd amănunte. Ei bine, am un drum lung de făcut şi este destul de tîrziu. Am aflat că mîine ţi se scot atelele. Este bine. O să te poţi mişca.
Ochii lui Avery se umplură din nou de lacrimi. Omul acesta, care a fost atît de bun cu ea, o va urî cînd va descoperi adevărul, în toate aceste săptămîni el a devenit viaţa ei. Fie că ştia sau nu, ea a depins de el pentru vindecarea rănilor emoţionale. Acum îi va răsplăti bunătatea arătîndu-i nişte adevăruri crîncene: soţia lui era moartă, în locul ei era o reporteră care se amestecase în viaţa lui personală, cineva încerca să-l asasineze.
în loc să-i stîrnească mila, lacrimile ei îl provocară. O privi iritat.
- Nu-ţi înţeleg lacrimile, Carole. Faţa ta arată grozav. Ai fi putut muri. Şi Mandy. Nu poţi crede că ai avut norocul să trăieşti?
După această izbucnire, oftă adînc, încercînd să se controleze.
98
-îmi pare rău, nu am vrut să mă răstesc la tine. Ştiu că ai suferit mult. Dar am fi putut suferi şi mai mult. Ne vedem mai tîrziu.
Fără alte cuvinte, părăsi camera. O asistentă intră imediat să o ajute să se aşeze în pat. Reuşise să folosească cîrjele, dar încă nu avea putere. O dureau mîinile.
Mintea ei era la fel de obosită ca şi trupul, încerca să-şi imagineze expresia de pe faţa lui cînd va descoperi adevărul. Va deveni şi mai vulnerabil. Jmediat îi trecu prin minte un gînd îngrozitor. Cînd va fi descoperită şi ea va fi vulnerabilă în faţa celui care plănuia să-l omoare pe Ţaţe. De ce nu s-a gîndit la asta mai devreme? Cînd se va şti că ea este Avery Daniels, reportera, vinovatul va'înţelege că i-a dat o cheie şi va fi obligat să fecă ceva. Prezumtivul asasin nu va ezita să îi omoare p - Dumnezeule, ce pe t face? Cum să mă apăr? Cum să îl apărpe Ţaţe?
Dacă ea ar fi într-ade\ ar Carole... nu se putea.
Dar, dacă ar continua să joace rolul ei, pînă cînd va afla cine este duşmanul lui Ţaţe, i-ar putea salva viaţa.
Şi totuşi era de neconceput să intre în viaţa altei femei. Ce se întîmpla cu viaţa ei? Oficial, Avery Daniels nu mai exista. Nimeni nu-i simţea lipsa. Nu avea soţ, copii, familie. Cariera ei a fost un eşec. Din pricina unei grave erori de raţiune.
Dar iată că acum i se oferea pe tavă un reportaj senzaţional. Dacă devenea doamna Rutledge, putea face un documentar asupra campaniei senatoriale şi a tentativei de crimă, din interiorul faptelor. Putea, să trăiască acest reportaj. Cîţi reporteri au avut această posibilitate?
99
Zîmbi obosită, se dăduse deja faţa, numele şi identitatea ei. Cînd adevărul va fi în sfîrşit descoperit, nimeni nu o va acuza. Nu ea a dorit acest lucru. Soarta i l-a oferit. Dar, mai presus de dorinţa de a-şi reabilita credibilitatea profesională, ea dorea să salveze viaţa lui Ţaţe, care îi devenise cel mai preţios lucru.
Riscurile erau enorme. Şi totuşi înţelegea că trebuie să ia o decizie raţională. Trebuia să fie pragmatică, nu emoţională. Va prelua rolul soţiei lui şi tot ceea ce implică acest lucru. Va trăi cu familia lui şi va descoperi persoanele cu care Carole avea relaţii intime. Enormitatea ideii o intimida, dar în acelaşi timp i se părea irezistibilă. Consecinţele vor fi severe, dar şi răsplata va merita sacrificiul.
Oare va reuşi? Să îndrăznească? Reuşi să ia cîrjele şi se îndreptă spre baie. în lumina difuză îşi privi faţa în oglindă şi o conpară cu cea din fotografia de pe perete, pusă pentru a se încuraja.
Pielea era rozie şi netedă ca a unui copil, exact cum i-a promis doctorul, îşi studie protezele dentare, îşi trecu mîna prin păr. Nu se vedea nici o cicatrice. Nu-şi îngădui luxul de a fi tristă. Acum acesta era destinul ei. Avea un alt chip. Putea să însemne o nouă viaţă. Mîine va prelua identitatea Carolei Rutledge.
Avery Daniels nu mai avea nimic de pierdut.
Asistenta o privi mulţumită.
- Arătaţi minunat, doamnă Rutledge. Şi părul e frumos.
-A Mulţumesc, spuse Avery. Ce a mai rămas din el.
în cele şapte zile cît a lipsit Ţaţe, reuşise să-şi recapete vocea. El trebuia să sosească dintr-un moment în altul. Era nervoasă.
- Nu, continuă asistenta, tocmai aici e cheia. Nu toată lumea poate purta părul scurt, şi să arate bine. Dumneavoastră arătaţi extraordinar.
Avery se privi în oglindă, trase de firişoarele de pe frunte şi spuse neîncrezătoare:
- Sper că da.
Stătea într-un scaun cu piciorul drept sprijinit pe stîngul. îşi ţinea mîinile în poală. Asistentele erau agitate ca întotdeauna cînd trebuia să sosească Ţaţe. O gătiseră ca pe o mireasă care îşi aşteaptă mirele.
- A venit, spuse una băgîndu-şi capul pe uşă. Asistenta care stătea cu Avery, o strînse încurajator de umeri.
- Arătaţi grozav. O să fie uluit.
Ţaţe nu a rămas chiar uluit, dar un moment a privit-o fix. Ea a văzut cum i se măresc ochii de uimire, văzînd că este îmbrăcată în hainele de stradă aduse de Zee.
- Bine ai venit, Ţaţe.
La sunetul vocii ei, el păru şi mai surprins. Inima îi tresări. Ştia! Făcuse o altă gafă? Folosea Carole un
alt nume pentru el? îşi ţinu respiraţia aşteptînd ca el să o acuze: "Impostoare!" în loc de asta, el îi răspunse şovăitor.
- Bună, Caroie.
Răsuflă uşurată cînd văzu că el nu reacţionează. E! traversă camera şi îi întinse absent un buchet de flori şi un pachet.
- Arăţi foarte bine.
- Mulţumesc.
- Poţi^vorbi, spuse stîngaci.
- Da. în sfîrşit.
- Vocea ta sună altfel.
- Ni s-a spus că aşa va fi, îţi aminteşti? răspunse ea repede.
- Da, dar nu mă aşteptam la... făcu un gest arătînd gîtul... răguşeală.
- Cu timpul o să dispară.
- Mie îmi place.
Nu-şi putea lua ochii de la ea. Dacă relaţiile lor nu ar fi fost aşa, acum el ar fi îngenunchiat în faţa ei şi i-ar mîngîia faţa cu degetele, încîntat de moliciunea ei. Spre dezamăgirea ei, el păstră totuşi distanţa de siguranţă. Ca de obicei, era îmbrăcat în jeanşi. Erau şifonaţi, dar îi subliniau supleţea. Avery nu dorea să cadă în capcana curiozităţii feminine, aşa că evită să îl privească direct. Chiar de la nivelul jachetei sport, priveliştea era satisfăcătoare. Privirea ei era la fel de pătrunzătoare ca şi a lui. Nervos, ridică o mînă spre piept.
- Mă priveşti fix.
- îmi pare rău. Cred că nu m-am aşteptat că vei arăta cum ai fost odată şi... şi eşti exact la fel. Cu excepţia părului.
Ea se înfiora de bucurie.
, ' •.:; . . .. ,:
- Ţi-e rece?
- Poftim? Rece? Nu. încerca cu disperare să schimbe subiectul. Ce-i asta?
- Bijuteriile tale, răspunse el privind pachetul.
- Bijuteriile? înghiţi cu dificultate.
- Adică ce purtai în ziua accidentului. Astăzi mi-au adus aminte că nu le-am luat din seif. M-am oprit acum şi !e-am luat.
îi întinse plicul. Avery îl privi de parcă era un şarpe otrăvit. Neavînd nici o posibilitate de a evita situaţia, îl luă.
- Nu m-am uitat -să văd ce este înăuntru, dar poate te uiţi tu.
Ea lăsă plicul în poală.
- Am să mă uit mai tîrziu.
- Em credeam că abia aştepţi să-ţi capeţi lucrurile înapoi.
- Da. Dar, ştii, nu-i prea comod să-mi pun bijuterii acum. Mîinile mele sînt aproape normale, dar tot mă dor. Cred că nu voi reuşi să suport inelele.
-Trebuie să încerci, nu? Oricum, măcar verigheta.
Cuvintele au lovit-o în plin. Nici el nu purta verighetă şi pentru moment a fost tentată să îi răspundă, dar se opri. Caroie îşi luase verigheta cu un scop anume, mai bine evita subiectul, pentru moment. Ţaţe se aşeză pe marginea patului. Exista o tăcere ostilă. Avery a rupt-o prima.
- Călătoria a fost cum ai sperat?
- Da, a fost bine. Dar foarte obositoare.
- Aproape în fiecare seară te-am văzut la televizor. Oamenii păreau entuziasmaţi.
- Toţi. au fost mulţumiţi ele răspunsurile mele.
Toţi analiştii politici prevăd că vei cîştiga alegerile primare.
- Aşa sper şi eu.
Iarăşi tăcură, privindu-se ciudat.
- Ce face Mandy?
- Bine.
Avery se încruntă.
- Ei, nu chiar bine. Se ridică şi începu să măsoare camera. Mama spune că tot mai are coşmaruri. Aproape în fiecare noapte se scoală ţipînd, uneori chiar şi în timpul somnului de după-amiază. Parcă este o mică stafie. Parcă nu există, ştii? Nimeni nu reuşeşte să rupă carapacea... nici eu, nici psihologul.
- Am rugat-o pe Zee să o aducă. Mi-a spus că tu i-ai cerut să nu vină cu ea la mine.
'- Aşa este.
- De ce?
- Nu cred că era bine să vină, dacă nu eram şi eu. Ea nu mai continuă să întrebe de ce. Putea să
stîrnească o ceartă pe care nu era pregătită să o suporte.
- Mi-e dor de ea. Cînd o să fiu acasă, o să-i fie mai bine.
- Poate. Scepticismul din vocea lui era evident.
- A întrebat vreodată de mine? -Nu.
- înţeleg, spuse Avery coborînd privirea.
- La ce te aştepţi, Carole? Primeşti ceea ce meriţi. Pentru moment ochii lor se încrîncenară, apoi ea
îşi duse mîna la frunte. Ochii îi erau plini de lacrimi. Plîngea pentru copilul care nu a avut dragostea mamei sale. Biata Mandy. Avery ştia cum este cînd părinţii nu au grija copilului. De aceea îşi justifica în sinea ei hotărîrea pe care o luase că trebuie să pretindă că este mama lui Mandy.
- Ce prostie, spuse Ţaţe cu respiraţia tăiată.
Traversă camera şi îi puse uşor mîna pe cap. îmi pare rău. N-am vrut să te fac să plîngi. Mandy o să se facă bine. După un moment continuă: poate că ar trebui să plec.
- Nu! ridică spre el ochii plini de lacrimi. Aş dori să nu pleci.
- Dar am stat destul. .
- Te rog să mai stai puţin.
- Sînt obosit şi nervos din cauza călătoriei. Nu sînt o companie agreabilă.
- Nu mă deranjează.
El refuză. Ea reuşi să-şi ascundă dezamăgirea.
- Am să te conduc.
Apucă bastonul şi se sprijini cu toată greutatea de el. Dar din cauza încordării mîna transpirată alunecă şi ea îşi pierdu echilibrul.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:29 PM | message # 12
- Dumnezeule, fii atentă.
Ţaţe o prinse în braţe. Plicul alunecase pe
duşumea, dar nici unul din ei nu văzu. Braţele lui
• puternice o susţineau, în timp ce se îndrepta spre pat,
Avery îl prinse strîns de haine. Puterea Iui o pătrundea
i ca un elixir.
Recunoscu atunci ceea ce refuzase să recunoască atît de multă vreme. Dorea să devină doamna Rutledge, ca să fie aproape de Ţaţe. Cît timp a fost el plecat, ea a fost mizerabil de tristă. Acum se bucura că s-a întors.
El o lăsă uşor pe marginea patului şi îi atinse coapsa piciorului suferind.
- Aici ai avut fractură multiplă. Osul nu este încă vindecat, cum îţi place ţie să crezi.
- Cred că nu.
- Am.avut dreptate să hotărîm că trebuie să rămîi aici pînă după alegerile' primare. Agitaţia de acasă
nu-ţi va face bine. J- Probabil.
Răspunsul ei era neutru pentru că Zee i-a comunicat că s-a luat â*ceastă hotărîre fără să fie consultată. Se simţea abandonată, ca oaia neagră a familiei care era ascunsă ochiului public.
- Abia aştept să vin acasă, Ţaţe.
Capetele lor erau apropiate. Ea îşi vedea chipul reflectat în pupilele IUL Dorea să o îmbrăţişeze..
Atinge-mă, Ţaţe! îmbrăţişează-mă! Sărută-mă! ar fi vrut să-i spună.
Cîteva secunde el păru să se gîndească, apoi" se retrase.
- Am să plec acum, spuse morocănos, te las să te odihneşti.
Ea îi strînse mîna cît putu de tare.
- Mulţumesc.
- Pentru ce?
- Pentru... flori şi... pentru că m-ai ajutat să ajung în pat.
- Asta-i un fleac, spuse el şi-şi retrase mîna. Ea scoase un geamăt jignit.
- De ce refuzi întotdeauna mulţumirile mele?
- N-o face pe proasta cu mine, Carole, şopti el încordat. Mulţumirile tale nu înseamnă nimic pentru mine şi ştii foarte bine de ce.
Spuse sever la revedere şi plecă.
Avery era zdrobită. Sperase atît de multe! Imaginaţia ei se topea în faţa realităţii crude. Dar ce putea aştepta de la un soţ care în mod evident nu dădea doi bani pe soţia lui? Bine măcar că nu i-a descoperit minciuna. Din punct de vedere profesional, era pe picioarele ei. Se întoarse la scaun, luă plicul şi răsturnă conţinutul în poală. Ceasul de
mîna nu mai mergea, lipsea un cercel de aur, dar asta nu era o pierdere. Obiectul cel mai important nu era acolo. Unde era medalionul? apoi îşi aminti. Ea nu a avut medalionul în timpul accidentului. Era la Carole Rutledge. Se rezemă de scaun cu părere de rău că a pierdut acea bijuterie, dar se ridică imediat. Va deplînge pierderea mai tîrziu. Acum avea altceva de făcut. Cîteva minute mai tîrziu, asistenta de la computerul central ridică privirea şi o salută.
- Bună seara, doamnă Rutledge. V-a făcut plăcere vizita soţului?
- Foarte multă, mulţumesc, întinse plicul spre asistentă. Vreau să te rog ceva. Vrei, te rog, să pui asta la poştă mîine? Asistenta citi adresa de pe plic. Te /og foarte mult, insistă Avery, înainte ca femeia să-i pună vreo întrebare.
- Cu plăcere, spuse aceasta, deşi evident i se părea ciudat. Va pleca cu poşta de dimineaţă.
- Aş prefera să nu spui nimănui nimic. Şi aşa soţul meu mă acuză că sînt sentimentală.
- Foarte bine.
Avery îi întinse mai multe bancnote din cele pe care Ţaţe i le-a lăsat cu generozitate.
- Cred că ajung banii. Mulţumesc.
Era o altă ruptură de Avery Daniels. Se întoarse în cameră doamna Carole Rutledge.
în şosete, Irish McCabe se îndreptă spre frigider şi mai luă o bere. O desfăcu şi bău din cutie cîntărind din privire ce mîncare avea pentru seară. Nu găsi nimic satisfăcător şi hotărî că va renunţa la mîncare. în drum spre salon luă scrisorile pe care le aruncase pe masă cînd venise. Le studie privind la televizor, sortînd notele de plată de celelalte plicuri.
; Hîmmm.
îşi încruntă uimit sprîncenele cărunte cînd ajunse la un plic anume. Nu avea adresa expeditorului, avea ştampila poştei locale, îl cîntări, îl deschise şi goli conţinutul, se tăie respiraţia gîndind că visează. Privea bijuteriile luptînd din greu să inspire aer curat. Se calmă abia după cîteva momente. Luă ceasul de mînă pe care îl recunoscu ca fiind al lui Avery. Cercetă cercelul de aur şi gîndi că l-a văzut la urechea lui Avery.
Se ridică iute în picioare şi se repezi la un birou pe care îl folosea foarte rar. Trase un sertar şi scoase din el plicul pe care l-a primit la morgă cînd s-a dus să identifice trupul lui Avery. îşi aminti cum a aruncat medalionul în plic fără să se uite la celelalte obiecte. Pînă acum nu a avut curajul să-l deschidă şi să se atingă de bijuteriile ei. Era superstiţios.
A "trebuit să-i golească apartamentul pentru că a insistat gazda. Nu a păstrat nici măcar un singur lucru, cu excepţia cîtorva fotografii. Toate au fost donate asociaţiilor de caritate.
Singurul obiect pe care Irish îl considera demn de păstrare era medalionul după care i s-a identificat trupul, îl primise de la tatăl său cînd era mică şi l-a purtat întruna.
Deschise plicul care stătuse în biroul său şi goli conţinutul. Lîngă medalionul lui Avery erau cercei cu diamant, un ceas cu brăţară de aur, două brăţări şi trei inele dintre care unul era o verighetă. Altul avea mai multe safire şi diamante. Pentru Avery erau prea multe. Lui Irish i se părea evident că au aparţinut unei alte victime, sau supravieţuitor. Exista oare cineva care ştia de inversare sau de greşeală? Va trebui să verifice şi să le returneze stăpînului adevărat. Dar acum nu se putea gîndi decît la bijuteriile lui Avery: ceasul şi cercelul primite prin poştă. Cine !e-a trimis? De ce abia acum? Unde au fost pînă acum?
Cerceta plicul încercînd să găsească un răspuns. Nu găsea. Nu părea să fie trimis de o oficialitate. Scrisul era tremurat şi nesigur, aproape copilăros.
- Cine naiba...? strigă el în apartamentul gol.
Durerea că a pierdut-o pe Avery trebuia să se fi atenuat, dar nu era aşa. Se lăsă greoi într-un fotoliu şi privi medalionul printre lacrimi. II mîngîia ca pe un talisman care ar fi putut să i-o materializeze în mod miraculos.
Mai tîrziu va încerca să rezolve misterul inversării acestei bijuterii. Acum nu-şi dorea decît să o plîngă.
!
- Nu văd de ce nu?
- Ţi-am spus de ce nu.
- Dar- de ce nu aş putea merge şi eu la Corpus
Christi cu tine?
- Este o călătorie de afaceri. O să fiu ocupat să-i aranjez întîlnirile lui Ţaţe.
Francy se bosumflă.
- Dacă ai vrea, m-ai lăsa să vin.
- Cred că ai primit răspunsul, spuse Eddy Paschal privind-o cu coada ochiului.
Stinse luminile de la cartierul general pentru campania electorală. Se afla într-o zonă comercială. Chiria era ieftină. Era central şi* accesibil tuturor punctelor din oraş. înainte a fost magazin pentru animale mici. Acesta părea să fie singurul inconvenient, încă mai mirosea a animale.
- De ce eşti atît de rău cu mine, Eddy? scînci Francy, în timp ce el încuia uşa.
- De ce eşti tu atît de sîcîitoare?
Au plecat împreună spre parcare, la maşina lui, un Ford Sedan pe care ea o dispreţuia în sinea ei. Deschise uşa. Cînd intră, ea se lipi senzual de el. Observase că şi-a tuns părul. Şi l-a tuns prea scurt. Făcînd o listă a'ceea ce nu-i plăcea la el, Francy enumera mai întîi maşina, apoi frizerul.
El porni motorul şi instalaţia de aer condiţionat se porni imediat, încălzind interiorul maşinii. Eddy făcuse o concesie înfăţişării sale impecabile, lărgindu-şi cravata si deschiindu-şi gulerul.
Francy a mers mult mai departe. Şi-a descheiat bluza pînă în talie, apoi a început să o fluture arătîndu-i Iui Eddy sînii dacă el ar fi vrut să-i vadă, dar, remarcă ea cu ciudă, e! nu o luă în seamă. Trecu prin intersecţie şi se îndreptă spre autostradă.
- Ce naiba, eşti homosexual? întrebă ea cu ciudă.
- De ce mă întrebi? izbucni el în rîs.
- Pentru că, dacă le-aş oferi altora jumă+ate din ce
110
îţi ofer ţie, mi-aş petrece toată viaţa în pat,
- La drept vorbind, cam aşa ţi-o petreci. Ori e numai gura de tine.
Ochii albaştri ai lui Francy aruncară săgeţi, dar era prea deşteaptă să arate că e nervoasă. Se ghemui în scaun insinuînd moliciunea pisicii şi întrebă timid.
- De ce nu vrei să descoperi singur, domnule Paschal?
El clătină din cap.
- Eşti o alintată incorigibilă, Francy, cred că ştii.
- Ar trebui, spuse ea trecîndu-şi mîna prin buclele blonde. Asta îmi spune toată lumea.
Se aplecă spre ventilatorul care sufla aer răcoros, îşi ridică părul şi lăsă aerul să o răcorească.
- Eşti?
- Ce să fiu?
- Homosexual.
- Nu, nu sînt.
Ea se întoarse spre el. îi arătă sînii care îi străpungeau pînza subţire a bluzei.
- Atunci cum de poţi să-mi rezişti? Aglomeraţia străzii rămăsese în urmă. Se
îndreptau spre fermă. Privirea lui Eddy se opri leneş pe ea cercetînd fiecare amănunt. Fata era mulţumită văzînd cum mărul lui Adam alunecă în sus şi în jos şi el înghite cu dificultate.
- Eşti un copil frumos, Francy. Ochii Jui se opriră pe sînifrei. O femeie frumoasă.
Ea îşi lăsă leneş mîinile şi îşi îndreptă faţa spre jetul de aer.
- Şi atunci?
- Eşti nepoata prietenului meu.
- i ce dacă?
- Pentru mine asta înseamnă că nu exişti.
- Cîtă pudoare! exclamă ea. Eşti un victorian, Eddy, asta eşti. Un înapoiat. Un pudic ridicol.
- Unchiului tău Ţaţe nu i-aş părea deloc ridicol. Nici bunicului şi nici tatălui tău. Dacă pun mîna pe tine, toţi trei or să mă împuşte.
Ea îi mîngîie coapsele, şoptind:
- Ce palpitant!
El îi îndepărtă mîna.
- Dacă tu ai fi ţinta, nu ai mai gîndi aşa.
Ea se lăsă pe scaun îmbufnată. De dimineaţă şi-a lăsat intenţionat maşina, plănuind să stea pînă mai tîrziu, ca s-o aducă Eddy acasă. De luni de zile îi făcea invitaţii, dar nu ajungea nicăieri. Răbdarea nu a fost niciodată o calitate a ei, aşa că a hotărît să forţeze ritmul.
Ultimul tip a stat cu ea mai puţin de o lună şi a devenit gelos. Apoi, omul care a venit cu dezinsecţia pentru gîndaci a sfîrşit în patul ei. Aventura a durat pînă a aflat că este însurat. Nu a deranjat-o acest lucru, dar era sîcîită de faptul că el se simţea vinovat. Remuşcările îi stricau toată plăcerea. Oricum, era un fel de a-şi ocupa timpul pînă îl va cuceri pe Eddy.
Dar iată că se simţea obosită. Ultimele trei luni au fost foarte încordate şi şi-au pus amprenta pe buna ei dispoziţie. Au fost momente cînd a invidiat-o chiar şi pe mătuşa Carole, pentru atenţia cu care era înconjurată.
în tot acest timp Francy şi:a petrecu^ timpul pregătind plicuri şi culegînd procente aproximative, la acel cartier general sufocant, cu oameni care ofereau cîte o contribuţie de zece dolari. Iar Carole era îngrijită din cap pînă-n picioare la clinica particulară. Francy se gîndea cu invidie şi la asta. De parcă nu a fost
112
mereu alintată, acum, după accident, era şi mai rău. Săptămîna trecută, bunica a certat-o furioasă cînd a început să ţipe la mica ei verişoară, pentru că mîncase tot desertul.
După părerea ei, fetiţa nu era întreagă la minte. Ochii cu care privea în gol erau tare ciudaţi. Era o adevărată sălbatică, dar toată lumea o săruta şi în cot.
Tatăl ei s-a comportat de-a dreptul prosteşte cînd a primit ultima amendă pentru exces de viteză şi a ameninţat-o că îi ia maşina. Ba chiar a ameninţat-o că va trebui să-şi plătească amenzile din banii pe care-i cîştiga singură. Bine, ameninţările tatei nu s-au materializat niciodată, dar faptuî că a ţipat la ea a deprimat-o.
Nu înţelegea de ce se sfărîmau toţi pentru alegerile primare. Ai fi zis că unchiul candidează la preşedinţie, după felul în care se frămîntau cu toţii. A cîştigat foarte strîns. Nu înţelegea de ce au plătit un analist politic, cînd ea ar fi putut să ghicească pe gratis şi cu multe luni înainte. Zîmbetul unchiului le topea pe femei. Nu conta ce spune în discursuri, femeile îl votau pentru că era frumos. Dar a întrebat-o cineva? N-a întrebat-o nimeni. Nimeni nu-i cerea niciodată părerea.
Oricum, lucrurile se mai limpeziseră. Trecuseră
alegerile primare, Eddy va avea mai mult timp. Mintea
lui va fi mai puţin ocupată, va putea gîndi. La început
a fost sigură că o să-l seducă, acum nu mai era la fel
de sigură. El îi diminua farmecele, mai încăpăţînat
decît ar fi făcut-o orice bărbat. După cîte vedea, nu se
| apropiase nici cu un centimetru de momentul cînd el
j va ceda..
întoarse capul şi îl privi. Cel puţin la suprafaţă
părea rece ca un castravete. Nu se putea ca ea să fie atît de lipsită de farmec, cum o lăsa el să înţeleagă. Poate că era timpul să termine cu pisiceala şi să-! şocheze cu ceva pe Domnul Pedant.
- Ce-ai zice să dăm lovitura?
Cu mişcări studiate, Eddy puse mîna pe scaunul ei.
- Dacă tot ai adus vorba, cred că te-ai simţi bine.
- Să nu îndrăzneşti să mă tratezi cu superioritate, ticălosule!
Era roşie ca focul şi scrîşnea din dinţi.
- Atunci nu te mai da la mine, ca o tîrfă ieftină. Jargonul nu mă impresionează, aşa cum nu mă impresionează nici sînii tăi. Nu mă interesează, Francy, jocul acesta juvenil devine obositor.
- Eşti homosexual.
- Crede ce vrei, dacă asta te face să ie simţi mai bine sj îţi salvează demnitatea.
- înseamnă că tot te culci cu cineva; nu e normal ca un bărbat să poată trăi fără sex. Cu cine te culci, Eddy? Cu cineva de la cartierul general?
- Francy...
- Roşcata ca o scîndură? Pun pariu că ea este! E divorţată, probabil că e bună. îl prinse de mînecă. De ce te culci cu una aşa de bătrînă, cînd ai putea veni la mine?
- Pentru că nu mă culc cu fetiţe, mai ales nu mă culc cu cele care desfac picioarele imediat ce văd un beţişor.
Furia lui îi spori şi mai mult dorinţele. Pasiunile de orice fel o excitau. Cu ochii aprinşi întinse mîna şi-i mîngîie zona sensibilă. Buzele i se arcuiră într-un zîmbet răutăcios.
- Doamne, Eddy, şi al tău e tare!
înjurînd, el îi aruncă mîna şi ieşi din maşină, în ceea ce te priveşte, să ştii că numai la atît va rămîne.
Francy îşi încheie bluza şi se aranja, înainte de a-l urma în casă. Cearta de fapt i-a apropiat. Nu chiar a tras de ea în pat, dar ar fi dorit. Era un progres cu care se va mulţumi pentru moment... dar nu la nesfîrşit.
Ajungînd la uşa care ducea spre aripa locuită de ei, o văzu pe mama sa. Dorothy Rae mergea drept, dar ochii îi străluceau, ceea ce însemna că băuse mai multe pahare.
- Bună, Francy.
- Plec la Corpus Christi pentru cîteva zile, o anunţă ea. Dacă Eddy o refuza în continuare, o să-i facă ea o surpriză. Plec mîine dimineaţă. Dă-mi nişte bani.
- Dar nu poţi pleca acum.
Francy îşi plantă o mîna pe şold. îşi îngustă ochii, aşa cum făcea cînd nu obţinea ceea ce dorea.
- Şi de ce naiba nu pot pleca acum?
- Nelson a spus că trebuie să fim cu toţii , spuse mama. Carole vine acasă.
- La dracu'! Exact ce-mi mai trebuia pe cap, murmură Francy.
115
II văzu prin oglindă.
Aşezată la mica măsuţă de toaletă din camera ei, Avery îşi încrucişa privirea cu Ţaţe. S-au privit fix, în timp ce ea lăsă pămătuful în pudrieră, apoi se întoarse şi se priviră în faţă.
El aruncă haina şi cîteva sacoşe de cumpărături pe pat, dar nu-şi desprinse ochii de pe ea. Strîngîndu-şi palmele stingherită, Avery rîse nervos.
- Nu suport suspansul.
- Eşti frumoasă.
Ea îşi umezi buzele, deşi străluceau de la rujul abia aplicat.
- Cosmeticiana clinicii a venit astăzi şi mi-a dat o lecţie de cosmetică. Ani de zile am folosit cosmetice, dar m-am gîndit că trebuie să schimb machiajul. Consultaţia aici este gratuită.
Din nou rîse nervos. De fapt, nu dorea decît să explice rezonabil schimbarea machiajului pe care I-a folosit Carole, care era prea încărcat.
; Am încercat o tehnică nouă. Crezi că este bine?
îşi oferi faţa pentru inspecţie. Deşi nu dorea să se apropie, totuşi se apropie de ea. Se aplecă şi cercetă cu atenţie faţa ridicată spre el.
- Nu se vede nici o cicatrice. Nimic. Este incredibil.
- Mulţumesc, îi zîmbi aşa cum o femeie îi zîmbeşte soţului ei.
Doar că Ţaţe nu era so*ul ei şi nici nu o iubea, îi
întoarse spatele. Avery închise ochii încercînd să alunge sentimentul de descurajare pe care-l avea. Nu ierta uşor Ţaţe. Carole i-a zdruncinat profund încrederea în ea. Va fi foarte greu să-l recucerească.
- Te-ai obişnuit cu noua mea înfăţişare?
- încep să mă obişnuiesc.
- Sînt ceva diferenţe, remarcă ea nesigur.
- Arăţi mai tînără. Privi peste umăr şi spuse abia auzit. Eşti mai drăguţă.
Avery se apropie de el. îi puse o mînă pe umăr şi îl obligă să se întoarcă.
- Este adevărat? Mai drăguţă?
- Da.
- Cifm adică mai drăguţă? în ce fel? >
Aşa cum a învăţat încăpăţînare'a lui în a ierta, a reuşit să-i ghicească puterea de a-şi controla nervii. Chiar "-Jn acest moment nu făcea altceva decît să-i fluture în faţa ochilor un steag roşu. Fulgere ieşeau din ochii lui. Iar ea nu se putea abţine, dorea să afle ce diferenţe existau între ea şi soţia lui.
El înjură cu jumătate de glas, trecîndu-şi mîna prin păr.
- Nu ştiu. Arăţi altfel. Poate că din cauza machiajului, poate din cauza coafurii... "Nu ştiu. Arăţi • bine, eşti mulţumită? Nu putem s-o lăsăm baltă? Arăţi... coborî privirea, îi măsură trupul, apoi privi în altă parte. Arăţi bine...
Băgă. mîna în buzunar şi scoase o bucată de hîrtie scrisă de mînă.
- Mama şi eu am cumpărat lucrurile de care ai spus că ai nevoie, spuse arătînd spre sacoşele de pe pat şi enumerînd: spray, parfum, chestiile pentru baie...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:30 PM | message # 13
- Am să mă uit mai tîrziu.
- Ciorapi. Asta este culoarea? Ai spus beige deschis.
- E bună, spuse ea controlînd în sacoşe şi scoţînd articolul. Scoase şi sticla de parfum, îi desfăcu capacul şi mirosi.
- Hmm, miroase şi tu.
Duse mîna spre obrazul lui. Cînd mirosi, buzele lui îi atinseră mîna. Ochii lor se întîlniră din nou o secundă.
- Miroase frumos, spuse şi îi evită din nou privirea. Cămaşă de noapte cu mîneci! De cînd ai început să porţi aşa ceva? Mai ales cu mîneci?
Avery încercă să pară neutră.
- De cînd arn trecut printr-un accident de avion şi am avut arsuri puternice pe mîini.
El deschise gura să o contrazică, dar se abţinu, întorcîndu-se din nou la lista de cumpărături, continuă:
- Sutien 34 B.
- îmi pare rău. Luă sutienul din sacoşă şi îl măsură. Cele aduse din sertarul Carolei îi erau mari.
- De ce îţi pare rău?
- Că am pierdut din mărime.
- Crezi că pentru mine are vreo importanţă? Dispreţul din privirea lui o făcu să privească
alături.
- Presupun că nu..
Goli sacoşele şi aşeză lucrurile în dulap, lîngă lucrurile pe care le va purta mîine. Hainele aduse de Zee şi Ţaţe din şifonierul Carolei i se potriveau destul de bine. Erau doar o idee prea largi. Chiar şi pantofii îi veneau.
Avea foarte mare grijă să-şi păstreze mereu acoperite picioarele, preferînd să poarte pantaloni,
decît fuste. Poate că forma gleznelor ar fi dat-o de gol. Pînă acum nimănui nu i-a trecut prin cap săracă vreo comparaţie. Pentru toţi membrii familiei Rutledge • ea era Carole. Erau convinşi de asta.
Oare erau?
De ce nu i-a mai vorbit din nou complotistul?
Gîndul acesta o sîcîia întruna. Numai cînd se gîndea, se îmbolnăvea de frică. De aceea se concentra atent asupra Carolei, pentru a evita pe cît posibil greşelile.
Pînă acum a avut noroc. Nu a făcut gafe prea mari. Dar pentru că plecarea din clinică era iminentă, începea să-i fie teamă. Să stea sub acelaşi acoperiş cu membrii familiei Rutledte, mai ales cu Ţaţe, asta sporea posibilitatea de a face greşeli.
Pe deasupra, trebuia să joace şi rolul soţiei candidatului şi să se acomodeze cu toate problemele care decurgeau de aici.
- Ce se va întîmpla mîine dimineaţă, Ţaţe?
- Eddy mi-a spus să te pregătesc. Stai jos.
- Pare foarte serios.
- Este.
- Ţi-e teamă că voi face vreo gafă în faţa presei?
- Nu, răspunse el, dar sînt al naibii de sigur că ei vor ataca cîteva tabuuri sociale.
Pentru că era critic faţă de profesiunea lui, ea | continuă. i - Cum ar fi?
- îţi vor pune sute de întrebări personale, intime, îţi vor studia faţa, vor căuta cicatrice, astfel de lucruri. Probabil "că mîine vei fi fotografiată mai mult decît ai fost toată viaţa ta, şi în tot restul campaniei.
- Nu mă tem de camere.
- Ştiu, rîse el uscat. Dar mîine, cînd vei ieşi de aici,
vei fi invadată. Eddy va încerca să te protejeze, dar astfei de lucruri scapă uşor de sub control.
Căută în buzunarul hainei şi mai scoase o foaie de hîrtie.
- încearcă să te familiarizezi cu asta. Este o scurtă declaraţie pe care a scris-o Eddy, s-o citeşti tu mîine. Va fi şi un microfon. Ce s-a întîmplat?
- Asta! spuse ea scuturînd hîrtia. Dacă citesc asta o să par o proastă.
El oftă şi îşi frecă tîmplele.
- Eddy mi-a spus că se teme de o asemenea reacţie.
- Oricine aude cuvintele astea, o să creadă că nu mai sînt întreagă la minte după accident. Toţi vor presupune că m-ai ascuns într-o clinică particulară, pentru a-mi recupera minţile, ca în Jane Eyre. Ai păstrat soţia tulburată psihic...
- Jane Eyre. Dar ai ceva cultură literară.
Pentru moment a rămas uluită, apoi a replicat iute.
- Am văzut filmul. Oricum, nu doresc ca oamenii să creadă că sînt tulburată psihic şi de aceea trebuie să citesc ceva, ca să mă descurc.
- Nu-ţi lăsa gura să ţi-o ia înainte. Bine?
- Ştiu să vorbesc englezeşte, Ţaţe, se răsti ea. Ştiu să leg mai mult de trei cuvinte şi ştiu să mă port în public.
Rupse hîrtia cu declaraţia şi o aruncă furioasă.
- Şi totuşi a fost acel incident din Austin; nu ne putem permite greşeli, Carole.
Pentru că nu ştia ce greşeală a făcut Carole la Austin, nu a putut nici să se apere, nici să se scuze. Totuşi, trebuia să ţină bine minte un singur lucru. Avery Daniels ştia cum să se poarte în faţa camerelor
de luat vederi şi a aparatelor de filmat. Era sofisticată în privinţa mijloacelor de comunicare în masă. Din cîte înţelegea, era evident că pentru Carole Rutledge lucrurile nu stăteau la fel.
Cu o voce mai calmă spuse:
- Ştiu cît este de importantă fiecare apariţie publică, de acum şi pînă în noiembrie. Voi încerca să mă port cum se cuvine şi să fiu atentă la ceea ce spun. Zîmbi şi se aplecă să ridice hîrtia ruptă. Voi încerca chiar să memorez acest mic discurs anost. Vreau să fac ceea ce este mai bine pentru tine.
-^Ce naiba...
îi scrută profund privirea. Apoi îi studie chipul, închise ochii şi clătină din cap în semn de negare a ceva ce nu putea explica. Avery îl sărutase cu adevărat, cu pasiunea care o stăpînise cîteva luni. A fost un sărut fierbinte, care i-a topit pe amîndoi. Cu cît se abandona mai mult, cuACÎt mai mult dorea de la ea, eş era dispusă să îi dea. îi mîngîia părul, faţa, trupul. Apoi se opri. El o împinse brusc şi făcu cîţiva paşi înapoi. Ea vedea că este neliniştit, îi prinse din nou mîna şi o sărută.
- N-o să meargă, Carole, spuse el rigid. Nu ştiu exact ce joc ai mai scornit, dar pînă cînd voi înţelege, refuz să particip la el. îmi pare rău pentru tot ce s-a întîmplat. Pentru că eşti soţia mea .legală, mi-am făcut datoria faţă de tine. Dar aceasta nu mi-a schimbat sentimentele. Nu s-au schimbat, înţelegi? Nimic nu s-a schimbat.
Apuca haina care stătea aruncată pe pat şi ieşi din cameră fără să privească înapoi.
Eddy ieşi în curte. Soarele de mai mîngîia bobocii plantelor. Tufele de oleandru împodobeau piscina. Iarba se aşternea ca un covor protector printre flori.
Totuşi acum era întuneric. Bobocii erau închişi, pregătiţi pentru somn. Curtea era luminată de lumini presărate printre plante. Umbre difuze se jucau pe pereţii casei.
- Ce faci acolo? întrebă Eddy.
- Mă gîndesc, răspunse singuraticul.
Se gîndea la Carole, la chipul ei reflectat în oglindă, cînd a intrat în camera ei. Era incandescent. Ochii catifelaţi străluceau, arătînd că sosirea lui era ceva deosebit pentru ea. Hotărî că joacă teatru. Pentru cîteva momente chiar o crezuse. Ce idiot.
Dacă ar fi putut să plece atunci, să nu o atingă, să nu simtă, să nu-şi dorească altfel de relaţii între ei, nu ar fi acum atît de morocănos cu prietenuf iui, nu ar încerca să bea o sticlă de whisky şi să lupte cu dorinţele sexuale din el. încurcat de sentimente, turnă băutură în pahar, dar îl răsturnă cu dosul palmei. Eddy se aşeză pe un scaun aproape de Ţaţe şi îl privi cu îngrijorare. Acesta recepta, critica din ochii prietenului.
- Dacă nu-ţi place ce vezi, priveşte în altă parte.
- Ei, ei, ei! Sîntem nervoşi!
Era iritat şi îşi dorea o soţie care îl înşelase. Poate că necinstea soţiei ar putea fi iertată, dar niciodată nu şi-ar fi iertat dorinţele pe care le simţea în el. Niciodată.
- Ai văzut-o pe Carole? întrebă Eddy ghicind
sursa nemulţumirii lui Ţaţe. -Da.
- Nu te strădui prea mult încercînd să-mi faci mie plăcere. Dacă ar fi după cum gîndesc eu, nu te-aş lăsa să faci nici o declaraţie. Dar Eddy crede că este bine s-o faci, pentru a potoli curiozitatea publicului. Tata şi Jack sînt de acord cu el. Deci va trebui să le faci lor pe plac, nu mie.
Se ridică să plece. Avery se ridică la fel de repede.
- Ce mai face Mandy?
- La fel.
- l-ai spus că vin acasă mîine?
- A aflat, dar este greu de spus la ce se gîndeşte. Tristeţea că nici o informaţie nu poate îmbunătăţi.
starea copilului o făcu pe Avery să îşi mîngîie gîtuî, absentă. Ţaţe îi atinse mîna.
- Mi-am amintit ceva. Duse mîna la buzunar şi scoase ceva. Pentru că aici la spital ţi s-au încurcat bijuteriile, Eddy s-a gîndit să-ţi cumpăr o altă verighetă. Spune că oamenii se aşteaptă să te vadă cu verighetă.
Nu-l minţise cu adevărat. Cînd el a întrebat-o despre bijuterii, ea i-a spus că în $.c erau bijuteriile altei persoane, nu ale Carolei. "Le-am dat unei asistente să găsească proprietarul", i-a spus ea. "Şi atunci unde sînt ale tale" a întrebat-o el. "Dumnezeu ştie. O încurcătur i obişnuită în astfel de situaţii. O va rezolva compania de asigurări".
Ţaţe scotea acum dintr-o cutiuţă de catifea un inel foarte simplu.
- Nu este elegant ca prima, dar e suficient.
- îmi place mai mult asta, spuse ea punînd inelul pe deget.
Cînd -el încercă să-şi retragă mîna, ea observă verigheta de pe degetul lui. îl strînse de mînă şi cu respiraţia tăiată rosti de cîteva ori numele lui. Strîngea la piept mîinile lui şi, aplecîndu-se, îi sărută degetul'cu verigheta.
- Carole, exclamă el încercînd să se elibereze. Nu
face aşa ceva.
- Te rog, Ţaţe. Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. îl implora să îi accepte recunoştinţa. De atîtea ori, chiar de la început cînd mi-am recăpătat cunoştinţa, mi-am dorit să mor. Probabil că dacă aveam voinţă şi dacă nu ai fost tu, cu încurajările tale, aş fi murit. Ai fost... se sufoca şi încerca să-şi ascundă lacrimile. Ai fost o minunată sursă de încurajare. Mulţumesc.
îi vorbise din inimă. Fiecare cuvînt era adevărat. Dintr-un impuls emoţional se ridică pe vîrfuri şi îi sărută uşor buzele.
El făcu brusc un pas înapoi, li auzi respiraţia surprinsă. Simţi ezitarea din sufletul lui. Apoi se aplecă spre ea şi o sărută, uşor, fără să o privească. Ea se lipi mai mult de el şi murmură:
- Te rog, sărută-mă, Ţaţe.
Cu un geamăt uşor el o sărută. O prinse de talie şi o strînse la piept, îşi pierdu controlul, dar numai pentru un moment. Apoi se desprinse brusc şi ridică privirea.
- l-ai dat declaraţia pe care trebuie să o citească?
- Da. Ştii ce a făcut?
- Ji-a spus să te duci naiba?
- In esenţă. A rupt-o.
- Am scris-o ca s-o ajut.
- N-ai decît să i-o spui singur.
- Ultima dată cînd i-am spus ceva pentru binele ei,
mi-a spus că sînt un catîr.
- Cam acelaşi lucru l-a implicat şi astă seară.
- Fie că ştie sau nu, întîlnirea cu presa, pentru prima dată de la accident, va fi îngrozitoare pentru ea, chiar dacă ea este 'o dură. Curiozitatea îi va face pe ziarişti o biciuiască cu întrebări.
- Şi c i-am spus asta, dar ea este supărată că nu-i cereri sfatul şi o obligăm să spună cuvinte aşa cum dorim noi, nu cum ar simţi ea că trebuie să vorbească.
- Ei bine, spuse Eddy frecîndu-şi ceafa obosit, nu-ţi face probleme pînă la momentul oportun. Probabil că se va descurca.
- Are foarte multă încredere în ea. Ţaţe turnă un alt pahar şi privi o musculiţă care căzu în lichid şi se înecă. Carole este...
Eddy se aplecă spre el:
- Cum este?
- La naiba, nu ştiu, oftă Ţaţe. Este altfel.
- Cum adică?
Are alt gust, gîndi Ţaţe, dar nu spuse cu voce tare.
- Este mai supusă. Mai plăcută.
- Mai plăcută? Mi se pare mie sau a fost în toane bune în seara asta?
- Da, dar a fost pentru prima dată. Cred că accidentul şi chinul prin care a trecut au maturizat-o. Pare mai tînără, dar se comportă cu maturitate. ,
- Am observat şi eu. Este de înţeles, nu? Carole a realizat brusc că şi ea este muritoare. Cum... uh... cum sînt relaţiile intime dintre voi?
Ţaţe îl străpunse cu o privire tăioasă.
- N-ai decît să spui ce nu-i treaba mea, continuă Eddy.
- Nu-i treaba ta.
- Ştiu ce s-a întîmplat săptămîna trecută la Fort Worth.
- Nu ştiu despre ce naiba vorbeşti.
- Despre femeia aceea, Ţaţe.
- Au fost multe femei acolo.
- Dar numai una te-a invitat la ea £ asă după întrunire. Cel puţin aşa ştiu eu.
Ţaţe îşi frecă tîmplele.
- Isuse! Nu-ţi scapă nimic?
- Nu, dacă este vorba de tine. Nu, pînă cînd nu vei fi ales senator.
- Poţi să stai liniştit. Nu am mers la ea.
- Ştiu şi asta.
- Şi atunci ce vrei?
- Poate ar fi trebuit să mergi.
- Aşa ai fi vrut tu? rîse Ţaţe foarte surprins.
- Poate că da. Nu eşti decît un om. Soţia ta a fost imobilizată timp de cîteva luni şi chiar înainte de asta.„
- întreci măsura, Eddy.
- Toată familia ta ştie că voi doi nu vă înţelegeţi. Nu fac decît să afirm un lucru evident. Să fim cinstiţi.
- N-ai decît. Eu merg să mă culc.
Eddy îl prinse de braţ înainte ca Ţaţe să se ridice.
- Pentru Dumnezeu, nu te înfuria pe mine aşa. încerc să te ajut. îi acordă lui Ţaţe cîteva momente pentru a-şi potoli furia. Nu spun decît că nu ai avut o femeie de foarte multă vreme, continuă Eddy calm. Această lipsă te-a făcut nervos şi irascibil, şi nu ne face un bine. Dacă numai acest lucru te face fericit, n-ai decît să o faci, anunţă-mă şi pe mine.
- Şi tu ce o să faci? întrebă Ţaţe cu o privire periculoasă. Ai s-o faci pe peştele pentru mine?
126
Eddy îl privi dezamăgit.
- Se poate aranja foarte discret.
- Chestia asta să i-o spui lui Gary Hart.
- El nu a fost suficient de atent.
- Şi tu o să fii?
- Sigur că da.
- Ştii ce ar crede tata dacă te-ar auzi făcîndu-mi această ofertă?
- El este un idealist, spuse Eddy indiferent. Nelson crede cu toată tăria în maternitate şi în plăcintă cu mere. Moralitatea este teoria lui de căpătîi. Eu sînt un om realist. Trebuie să ne păstrăm echilibrele, să rezolvăm problemele curat, pentru că la urma urmei omul este un animal. Dacă ai nevoie de sex şi soţia ta nu este disponibilă, o faci cu altcineva. După această analiză dură, Eddy ridică din umeri. Dragă Ţaţe, în situaţia ta puţină infidelitate cpnjugală este chiar sănătoasă.
- Dar de ce eşti tu aşa de sigur că eu am nevoie să mă descarc sexual?
Eddy zîmbi, ridicîndu-se de pe scaun. A
- Eu am fost aproape de tine, =ii uitat? în jurul gurii se citeşte tensiunea şi ştiu că.aceasta ţi-a lipsit în ultima vreme. Mai recunosc şi mohoreala asta întunecată, cauzată tot de acest lucru. Candidezi tu pentru Senat, dar eşti totuşi Ţaţe Rutledge. Organul tău nu ştie că trebuie să stea cuminte pînă după alegeri.
- Tot viitorul meu stă în aceste alegeri, Eddy. Doar ştii. Sînt pe punctul de a-mi realiza ambiţia, de a ajunge la Washington şi de a fi senator. Crezi că voi risca îndeplinirea visului pentru cîteva minute de infidelitate conjugală?
- Nu, bănuiesc că nu, oftă Eddy. Eu am încercat
doar să te ajut.
- Următorul lucru pe care mi-l vei spune este că pentru astfel de lucruri există prieteni, spuse Ţaţe cu un zîmbet şiret.
- Pentru proxenetism? Glumeşti?
Se îndreptară spre casă. Braţul lui Ţaţe se rezema pe umerii lui Eddy.
- Eşti un prieten bun.
- Mulţumesc,
- Dar Carole a avut dreptate într-o privinţă.
- Adică?
- Eşti un catîr.
Rîzînd, cei doi prieteni intrară în casă.
128
Avery îşi puse o pereche de ochelari de soare.
- Cred că ar fi bine să nu-i pui, îi spuse Eddy. Nu trebuie să arătăm că ascundem ceva.
- Bine-, îşi scoase ochelarii. Arăt bine? întrebă ea nervos.
Eddy ridică degetul mare.
- Extraordinar.
- Ca o şaradă, spuse Ţaţe distant. Avery îşi trecu mîna prin părul scurt.
- Părul meu...?
- Foarte şic, o întrerupse Eddy. Apoi îşi frecă mîinile viguros. Ei bine, i-am ţinut destul pe copoii presei. Să mergem.
Toţi trei părăsiră camera şi se îndreptară spre holul plin de oameni. Şi-au luat rămas bun de la personal, au făcut urări de noroc.
- O limuzină? întrebă Avery cînd ieşiră pe uşă.
O hoardă de reporteri îi aştepta. Un Cadillac era parcat şi avea un şofer în uniformă.
- Am luat şofer, pentru ca noi doi să te putem proteja, explică Eddy.
- De cine?
- De mulţime. Şoferul ţi-a dus deja lucrurile în maşină. Mergi la microfon, spune-ţi rolul, respinge politicos întrebările şi apoi mergi spre maşină.
O privi un moment, dorind parcă să fie sigur că a receptat corect instrucţiunile, apoi se întoarse spre Ţaţe.
- Poţi să preiei o parte din întrebări, dacă vrei. Acceptă, dacă sînt prietenoase. Dacă sînt perfide, o foloseşti pe Carple drept scuză şi te retragi. Gata?
Se îndreptă să le deschidă uşa. Avery îl privi pe Ţaţe.
- Cum îi suporţi aroganţa asta? Cum suporţi să te conducă?
-A Pentru asta îl plătesc.
în gînd, Avery făcu o notă că nu trebuie să-l critice pe Eddy. Ţaţe era convins că directorul său de
i campanie se comporta perfect. Eddy le deschise uşa. Ţaţe îi trecu o mînă peste umăr şi o conduse afară.
| Reporterii şi fotografii au început să se foiască. Deodată, o linişte neaşteptată cuprinse asistenţa, privind-o pe soţia candidatului ieşind după luni întregi de suferinţă.
Avery se îndreptă spre microfon, aşa cum a instruit-o Eddy. Semăna bine cu Carole Rutledge. Ştia. Pentru ea era foarte important că această şaradă nu a fost descoperită de cei apropiaţi Carolei, nici chiar de soţul ei. Desigur, nimeni nu avea motive să se îndoiască de identitatea ei. Nu căuta nimeni un impostor şi de aceea nu-l vedeau.
Dar în timp ce se apropia de microfon, pe Avery o cuprinse teama că acei străini ar putea să descopere ceea ce rudele nu au văzut. Cineva ar fi putut să se ridice deasupra mulţimii şi să ridice spre ea un deget acuzator, "Impostoare"!
De aceea, furtuna de aplauze cu care a fost primită a uluit-o. Şi pe Ţaţe şi pe -Eddy, care era întotdeauna calm, i-a luat prin surprindere. Pe ea n-o mai ţineau picioarele, îl privi pe ţaţe cu teamă. Ea îi aruncă zîmbetul strălucitor al "eroului american", care îi răsplăti toate neliniştile de pînă atunci. Numai cu
aceasta i-a transmis din nou încredere în ea.
Cu un gest graţios ea făcu semn să înceteze aplauzele. Cînd se opriră spuse cu timiditate "mulţumesc". Apoi, aruncînd puţin capul pe spate şi umezindu-şi buzele cu limba, începu să recite discursul:
"Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici, pentru^'aptul că mă aşteptaţi după o atît de lungă perioadă de spitalizare. Vreau să transmit public sentimentele mele de compasiune familiilor care i-au pierdut pe cei dragi în îngrozitorul accident al zborului 398 AireAmen-ica. încă mi se pare incredibil că eu şi fiica mea am supravieţuit unei asemenea catastrofe. Probabil că nu reuşeam să trec peste momentele grele, dacă nu aş fi avut sprijinul constant şi încurajările soţului meu".
Ultima frază era adăugată de ea. Cu îndrăzneală îşi strecură mîna în mîna lui Ţaţe. După un moment de ezitare, pe care ea îl simţi, el o strînse blînd.
- Doamnă Rutledge, consideraţi că AireAmerica este responsabilă pentru accident?
- Nu putem comenta acest lucru pînă cînd nu se termină cercetările şi nu se anunţă rezultatul de către NTSB, răspunse Ţaţe.
- Doamnă Rutledge, îi veţi da în judecată pentru daune?
- Nu am hotărît pentru moment acest lucru, răspunse tot Ţaţe.
- Doamnă Rutledge, vă amintiţi cum aţi salvat-o pe fetiţa dumneavoastră după accident?
- Acum da, răspunse ea înainte ca Ţaţe să vorbească. Dar la început nu mi-am amintit nimic. Cred că am făcut-o din instinct de supravieţuire. Nu-mi amintesc să o fi făcut în mod conştient.
- Doamnă Rutledge, aţi avut momente cînd v-aţi îndoit că operaţia estetică va reuşi?
- Am avut încredere deplină în chirurgul pe care l-a ales soţul meu.
Ţaţe se aplecă spre microfon.
- După cum ghiciţi, probabil, Carole este nerăbdătoare să ajungă acasă. Vă rugăm să ne scuzaţi acum.
O trase spre maşină, dar mulţimea se îndreptă spre ei.
- Domnule Rutledge, doamna va merge cu dumneavoastră în turneele electorale? întrebă un reporter îndrăzneţ, blocîndu-i retragerea lui Ţaţe.
- Au fost planificate şi cîteva ieşiri pentru Carole. Dar de cele mai multe ori, cînd nu se va simţi în stare să suporte oboseala, va rămîne acasă cu fiica noastră.
- Cum se simte fetiţa dumneavoastră, doamnă Rutledge?
.- Se simte bine, mulţumesc. Acum, am dori...
- Suferă cumva efectele secundare ale accidentului?
- Ce crede fetiţa dumneavoastră despre uşoarele schimbări în înfăţişarea dumneavoastră, doamnă Rutledge?
- Vă rog, nu mai răspundem la întrebări.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:30 PM | message # 14
Eddy le făcea loc şi ei înaintau cu greu prin mulţimea încăpăţînată. Erau prietenoşi, dar faptul că erau înconjuraţi de atît de mulţi oameni, îi dădea lui Avery un sentiment de sufocare.
Pînă în acest moment ea a fost întotdeauna de partea cealaltă a baricadei, reporterul care băga obraznic microfonul sub nasul omului. Meseria de reporter era să obţină o senzaţie, să aducă o ştire
înaintea altora. Nimeni nu se. gîndea la persoana din faţa microfonului. Ei nu i-a plăcut niciodată acest aspect al meseriei sale. Greşeala fatală pe care a făcut-o, a fost că a tratat această problemă cu prea multă sensibilitate.
Din colţul ochilor îl văzu pe reporterul de la postul KTEX ţinînd pe umeri un Betacam. Aproape instinctiv întoarse capul spre el. Era Van!
Pentru o fracţiune de secundă a uitat că el trebuie să fie un străin. Reuşi să se controleze, deşi ar fi vrut să-l strige pe nume şi să îi facă din mînă prietenos. Faţa lui palidă şi firavă, părul strîns în codiţă la spate, îi erau extrem de familiare şi dragi. Ar fi vrut să îl îmbrăţişeze cu prietenie.
C)in fericire, chipul ei rămase neclintit. Plecă fără vreun semn că l-ar fi cunoscut. Ţaţe o ajută să urce în maşină. Imediat se întoarse să privească prin lunetă. Van, ca^toţi ceilalţi, încerca âă-şi facă drum, ţinînd aparatul de filmat pe umăr, dorind să filmeze tot.
Cît de mult îi lipsea biroul de la redacţie, mirosul de tutun, telefoanele care nu mai conteneau, radioul conectat pe maşina poliţiei şi ţăcănitul imprimatoarelor. Foiala continuă a reporterilor a fost viaţajui Avery.
în timp ce limuzina se îndepărta de reşedinţa de multe săptămîni, Avery Daniels trăi un sentiment copleşitor de dor faţă de cei care i-au fost dragi, Ce s-a întîmplat cu apartamentul, cu lucrurile ei? Au fost împachetate şi date străinilor? Cine îi purta acum hainele, cine dormea în cearceafurile ei, cine se ştergea cu prosoapele ei? Se simţi deodată violată. Dar luase hotărîrea irevocabilă de a o îngropa pe Avery Daniels. Nu numai cariera ei, dar şi viaţa ei şi viaţa lui Ţaţe erau în primejdie.
Lîngă ea Ţaţe se aşeză confortabil în scaun. O atingea uşor. Pentru moment ea se găsea acolo unde şi-a dorit. Eddy, care stătea pe scaunul din faţă, se întoarse şi o bătu pe genunchi.
- Te-ai descurcat extrem de bine, chiar şi cu fraza adăugată. Frumos gest de a-i lua mîna lui Ţaţe. Tu ce crezi, Ţaţe?
Ţaţe îşi lărgea cravata şi îşi desfăcea nasturele.
- S-a descurcat bine. Arătă cu un deget spre Eddy. Dar nu mi-au plăcut deloc întrebările despre Mandy. De ce trebuia amestecată ea în campania electorală?
- Nu are nici un amestec; ,dar oamenii sînt curioşi.
- La naiba cu aceste curiozităţi. Este fiica mea şi vreau să o protejez.
- Poate că este prea mult protejată. Remarca Iul Avery atrase spre ea privirea tăioasă a lui Ţaţe.
- Adică?
- Acum, acum că m-au văzut pe mine, n-or să te mai sîcîie cu întrebări despre mine, dar se vor concentra pe alte probleme.
în timpul convalescenţei ea a urmărit cu multă atenţie evoluţia campaniei, a citit ziarele şi a privit ştirile de la televizor. El a reuşit în alegerile primare, dar adevărata bătălie abia de acum începea. Adversarul său din noiembrie era renumitul senator Rory Dekker.
Dekker era o adevărată instituţie în politica Texasului. El a fost senator foarte multă vreme. Va fi o luptă ca între David şi Goliath. Incredibilele puncte în favoarea lui Dekker erau contracarate de curajul extraordinar al lui Ţaţe.
Aproape în fiecare jurnal erau cel puţin cincisprezece secunde dedicate acestei curse
senatoriale şi Avery ştia că aceste secunde însemnau foarte mult. Dar, în timp ce Dekker folosea timpul pentru a-şi prezenta platforma, timpul lui Ţaţe era ocupat cu informaţii despre evoluţia medicală a Carolei.
- Dacă nu am ţine-o pe Mandy atît de izolată, spuse ea cu grijă, curiozitatea lor s-ar topi foarte repede. Ar deveni curioşi în alte privinţe. De exemplu, s-ar ocupa de platforma ta pentru fermieri, de care nu au vorbit niciodată.
- Aici are dreptate, Ţaţe. Eddy o privea cu un amestec de suspiciune şi respect.
Ţaţe oscila între furie şi nehotărîre.
- Mă voi gîndi la asta, spuse el şi privi pe fereastră.
Au tăcut cu toţii pînă au ajuns la cartierul general al alegerilor.
- Toată lumea este nerăbdătoare să te vadă, Carole. Le-am cerut să nu te privească fix, să nu rămînă cu gura căscată, dar nu-ţi pot garanta că nu o vor face. Cred că ar trebui să-i priveşti cu bunăvoinţă.
- O va face! Fără să-i dea şansa de a alege. Ţaţe o luă de mînă şi se îndreptă spre uşă.
Duritatea lui o făcu să simtă cum i se ridică părul de frică, îl urmă supusă. Stomacul îi tremura de teamă. Fiecare nouă situaţie pentru ea era un test pe care^trebuia să-l treacă fără gafe.
în camera în care intrară era un haos absolut. Voluntarii vorbeau la telefon, lipeau plicuri, deschideau plicuri, se plimbau, se aşezau. Fiecare făcea ceva. După liniştea de la clinică, Avery simţea că a intrat într-o cuşcă a maimuţelor.
Ţaţe .dezbrăcă jacheta şi îşi suflecă mînecile cămăşii. Imediat ce l-au văzut, voluntarii s-au oprit,
dorind cu toţii să le spună cîte ceva. Era evident că toţi îl priveau ca pe un erou şi erau hotărîţi să-l ajute. Şi mai evident era faptul că ordinele date de Eddy erau aici lege, pentru că toţi o priveau sfioşi şi o salutau de la distanţă. Nu o priveau cu multă curiozitate. Nesigură pe ceea ce se aştepta de la ea, Avery înainta îri spatele lui Ţaţe, care era în elementul său şi emana o încredere contagioasă.
- Bună ziua, doamnă Rutledge, o salută un tînăr. Arătaţi extraordinar de bine.
- Mulţumesc.
- Ţaţe, astăzi de dimineaţă guvernatorul a trimis un mesaj de felicitare pentru însănătoşirea doamnei. O felicită pentru curajul ei, dar pe tine te numeşte liberal înrăit şi spune că texanii trebuie să se ferească de tine. Le atrage atenţia că votul nu are nici o legătură cu simpatia pentru doamna Rutledge. Cum să-i răspund?
- Nu-i răspundem. Nu imediat. Ticălosul vrea să mă provoace. Nu- i voi da această satisfacţie. Ah, ascultă, "ticălosul", nu se înregistrează, ai înţeles?
Tînărul rîse şi se întreptă spre un procesor pentru a face o declaraţie de presă.
- Ce spun estimările? întrebă Ţaţe.
- Acum nu prea ne interesează, spuse Eddy. Undeva într-un colţ, Eddy o văzu pe Francy. O
privea pe Carole cu o atitudine recalcintrantă.
- Ba să vă intereseze, spuse Ţaţe sever. Cu cîte puncte sînt în urma lui?
- Paisprezece.
- Cu unu mai mult. Aşa cum am spus, nu trebuie să transpirăm de frică.
Toată lumea a rîs de atitudinea lui optimistă.
- Salut, unchiule. Bună ziua, mătuşă Carole.
- Bună ziua, Francy.
Chipul fetei purta un zîmbet angelic, dar Avery depista răutatea de dedesubt. Singura dată cînd Francy a venit la spital nu a făcut decît să comenteze cicatricile şi să-i spună că se văd foarte bine. Lipsa de sensibilitate a fetei l-a înfuriat pe Nelson atît de tare, încît a scos-o afară şi i-a interzis să mai vină. Părea că abia aşteaptă această hotărîre.
Dintr-o privire îţi dădeai seama că este o mică răutate egoistă. Dacă Francy ar fi fost cu zece ani mai mică, Carole ar fi gîndit că nu-i strică o bătaie. Părea că are o ostilitate făţişă faţă de Carole.
- Asta-i noua verighetă? întrebă Francy arătînd spre mîna stîrigă a lui Avery.
- Da, Ţaţe mi-a dat-o aseară.
Francy îi ridică mîna şi privi inelul cu răutate.
- Nu ţi-a mai pus diamante, pe ea, nu?
- Ascultă, trebuie să faci ceva, interveni Eddy. Vino aici.
Eddy o împinse exact în direcţia opusă. * - Ce copil dulce, spuse Avery în vîrful buzelor.
- l-ar prinde bine o bătaie.
- De acord.
- Bine aţi venit, doamnă Rutledge, i se adresă o femeie de vîrstă mijlocie.
- Bine v-am găsit, îmi pare bine că vă văd din nou, doamnă Baker, spuse ea, citind cu înfrigurare numele de pe ecusonul femeii,
Zîmbetul doamnei Baker se ofili, îl privi nervos pe Ţaţe.
- Eddy spune că trebuie să citeşti aceste declaraţii de presă, Ţaţe. Trebuie să le trimitem mîine.
- Mulţumesc. O voi face astă seară şi le voi trimite mîine cu Eddy.
- Bine, nu e nici o grabă.
- Am făcut o gafă, nu-i aşa? îl întrebă Avery după ce plecă femeia.
- Mai bine plecăm.
Strigă spre toată lumea din cameră "la revedere" şi se îndreptă spre uşă. Eddy îi făcu semn din mînă, dar continuă să vorbească la telefon. Ţaţe o conduse spre un Sedan argintiu din parcare.
- Nu mai avem limuzină?
- De acum sîntem oameni obişnuiţi.
Avery sorbea cu înfrigurare sunetele oraşului. A stat atît de mult între pereţii sterili. Agitaţia, culoarea şi numina o intimidau după atîtea luni de izolare. Erau palpitante. Totul îi era familiar şi totuşi nou. Cînd trecură pe lîngă aeroport şi văzu avioanele decolînd, se înfiora de .durere.
- Te simţi bine?
Repede îşi îndreptă privirea de la avioane spre Ţaţe.
- Sigur. Sînt bine.
- Ai să mai poţi vreodată zbura cu avionul?
- Nu ştiu. Cred că da. Sînt convinsă că prima dată va fi mai greu.
- Nu ştiu dacă vom mai reuşi vreodată să o convingem pe Mandy să urce în avion.
- Poate că ea îşi va depăşi frica mai uşor decît mine. Copiii sînt mai maleabili decît adulţii.
- Poate.
- Mi-e atît de dor de ea. Nu am văzut-o de săptămîni.
- Creşte. -Da?
Cu gîndul la fetiţă, Ţaţe scapă un zîmbet.
- Ieri am luat-o în braţe şi am văzut că îmi ajunge
aproape la bărbie.
Cîteva cunde au zîmbit amîndoi. Apoi ochii lui s-au întunecat şi au privit spre fereastră. Simţind că este izolată, Avery întrebă:
- Ce am greşit cu doamna Baker?
- Lucrează pentru noi numai de două săptămîni. Nu te-ai întîlnit niciodată cu ea.
Inima lui Avery tremură. Astfel de lucruri trebuiau să se întîmple. Va face mereu asemenea mici greşeli şi trebuia să se gîndească la o scuză, îşi frecă tîmpleje.
- îmi pare rău, Ţaţe. Am fost o caraghioasă.
- Ai fost.
- Ai răbdare cu mine. Adevărul este că am scăpări de memorie. Confuzii. Nu-mi amintesc limpede oameni şi locuri.
- Am observat de cîteva săptămîni. Uneori ai spus vorbe fără nici o logică.
- De ce nu mi-ai spus?
- Nu am vrut să te îngrijorezi. Dar am vorbit cu neurologul. Mi-a spus că traumatismul tj-a anulat o parte din memorie.
- Pentru totdeauna?
- Nu ştie exact. Poate că-ţi vei aminti treptat.
în sinea ei, Avery era bucuroasă că neurologul a ajutat-o. Avea şi o scuză.
- îmi pare rău că te-am pus într-o situaţie stînjenitoare.
- După ce îi voi explica, doamna va înţelege.
El se concentra la trafic iar Avery privi pe fereastră. Acasă va fi mai greu.
S-a născut la Denton, în centrul Texasului, şi şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Dallas, unde tatăl său, Cliff Daniels, lucra ca fotograf.
Ţinutul era bogat în contraste şi folclor. Avery îl iubea.
Şi Ţaţe îl iubea. Conducea, dar privea ^peisajul încîntat de parcă îl vedea pentru prima dată. întoarse pe un drum secundar pe care scria "Rocking Ranch".
Din toate articolele pe care le-a citit despre familia Rutledge în timpul convalescenţei, Avery a aflat că ferma Rocking avea mai mult de cinci mii de acri şi o impresionantă turmă de vite de rasă. Rîul Guadalupe străbătea ţinutul. Nelson a moştenit ferma de la tatăl său. După.ce s-a retras din forţele aeriene s-a concentrat şi a transformat ferma într-o afacere profitabilă. Găsise şi cîteva imagini ale casei, dar atît ştia Avery despre ea.
Acum o vedea în depărtare. Era construită în stil spaniol, cu trei aripi între care se afla curtea. Casa avea un acoperiş de ţiglă roşie care strălucea în soarele după-amiezii.
Aleea se arcui în semicerc şi se opri în faţa casei. Un stejar maiestos umbrea faţada. Ţaţe o ajută să coboare din maşină.
Totul părea chintesenţă texană, îţi lua respiraţia, era frumos şi Avery constată cu surprindere că se simţea acasă.
întreaga casă era mobilată întc-un stil şi cu un gust care era de aşteptat din partea lui Zee. Totul era tradiţional, dar intim şi plăcut. Camerele erau spaţioase, cu ferestre mari. Zee a făcut o casă plăcută pentru familia ei.
Masa era servită în grădină. O masă de lemn sub o umbrelă de soare. După ce a fost îmbrăţişată de Nelson şi Zee, Avery se apropie de Mandy.
- Bună, Mandy. îmi pare aşa de bine că te văd. Mandy privea în pămînt.
- Am fost cuminte.
- Sigur că ai fost. Mi-a spus şi tata. Şi eşti aşa de drăguţă, îi mîngîie părul. Uite, ţi-a crescut şi părul, ai dat jos ghipsul.
- Pot să mănînc acum? Bunica mi-a spus că pot mînca numai după ce vii tu.
Indiferenţa copilului îi rupea inima. Ar fi trebuit să explodeze de bucurie, să nu mai contenească cu povestirile după o atît de lungă despărţire de mama ei. S-au aşezat la masă şi menajera le-a servit masa, urîndu-i bun venit acasă.
- Mulţumesc. E bine acasă. Avery se gîndi că este un răspuns vag dar sigur.
- Adu-i Carolei un ceai rece, Mona. Şi te rog să pui zahăr, nu surogat.
Nelson i-a servit pe tavă numele menajerei şi cîteva obiceiuri de ale Carolei. Era încordată şi căuta răspunsuri pentru a nu face gafe în prezenţa părinţilor
141
lui Ţaţe. Tocmai cînd se felicita că a scăpat cu bine, un cîine bătrîn se apropie de ei. Făcu cîţiva paşi spre Avery, apoi se opri- înţelegînd că este un străin, începu să mîrîie.
Un cîine? De ce nu s-a gîndit şi la asta? înainte de a aştepta alte reacţii, prelua iniţiativa.
- Ce are? M-am schimbat atît de mult? Nu mă mai recunoaşte?
Ţaţe se aplecă şi mîngîie animalul.
- Vino aici Shep şi nu mai mîrîi.
Studiind-o ostil pe Avery, cîinele se apropie de Ţaţe şi îi mîngîie cu botul. Ţaţe îl scarpină între urechi. Cu multă grijă, Avery întinse mîna şi îl mîngîie.
- Ei, Shep, eu sînt.
Cîinele o mirosi suspicios. Convins că nu prezintă nici un pericol, îi linse palma cu limba.
- Aşa-i mult mai bine, rîse ea şi privind spre Ţaţe văzu că acesta o studiază cu o expresie ciudată.
- De cînd vrei tu să fii prietenă cu cîinele meu? Avery privi neajutorată în jurul ei. Nelson şi Zee
păreau la fel de uimiţi de comportarea ei.
- De cînd... de cînd am văzut moartea cu ochii. Mă simt legată de fiecare creatură.
Momentul de stînjeneală trecu şi masa continuă fără alte incidente. Cînd au terminat, Avery dori să urce în cameră, să se spele, numai că nu ştia unde.
- Ţaţe, mi-au dus bagajele în cameră?
- Nu cred. De ce, ai nevoie de ele?
- Da, te rog.
Lăsînd-o pe Mandy în grija bunicilor, Avery îl urmă spre maşină. Luă şi ea bagajele mai mici.
- Le puteam lua eu pe toate, îi spuse el peste umăr, intrînd în casă.
- Nu-i nimic. Te ajut.
Trecură pe un coridor lung. Un perete era de sticlă şi dădea spre curtea interioară. Pe partea cealaltă erau mai multe camere. Ţaţe intră într-una dintre ele şi lăsă valiza.
- O să te ajute Mona să despachetezi
Avery dădu din cap absentă, preocupată de dormitor. Era spaţios şi luminat. Draperiile şi cuvertura patului erau dintr-un material înflorat. Prea înflorat pentru gustul lui Avery, dar evident foarte costisitor. Dintr-o privire absorbi toate detaliile.
- Am să plec la birou, spuse Ţaţe. Probabil că trebuie să te obişnuieşti puţin, pentru ca trecerea să nu fie prea bruscă. Dacă... -
Se opri pentru că Avery îl strînoe de mînă. îi urmări privirea şi se opri pe portretul Carolei de pe un perete.
- Ce s-a întîmplat?
Avery înghiţi greu şi spuse abja auzit.
- Nimic. Doar... doar că nu mai îmi place ăsta. Avea în ochi o privire dezorientată, privirea omului
care ştia că este un impostor. Ochii negri ai portretului îşi băteau joc de ea. Zîmbi timid şi încercă o explicaţie.
- Cred că trebuie să mă obişnuiesc. Te superi dacă dau jos portretul?
- De ce să mă supăr? Este camera ta. Faci ce naiba vrei aici. Ne vedem la cină, spuse el şi ieşi pe uşă.
Rezerva lui era fără nici un echivoc, se părea că simte gheţurile antarctice. El nu şi-a făcut decît datoria. Este camera fa<
Dormitorul era curat. Deschise uşa dulapului. Avea haine pentru o armată, toate extrem de elegante şi feminine. Nimic nu-i aparţinea lui Ţaţe. Nici în
sertare nu găsi haine de ale lui. Camera ta, a spus el, nu a^noastră.
îşi făcuse degeaba probleme în .privinţa vieţii conjugale. Nu avea bătăi de cap. Nu va avea legături intime cu Ţaţe pentru că el nu le dorea. Considerînd atitudinea lui în ultimele săptămîni, descoperi că este dezamăgită. Nici nu-şi dăduse seama pînă acum dacă dorea să doarmă cu el. Ar fi o greşeală. Şi totuşi...
Privi portretul Carolei care o privea răutăcios.
- Căţea ce eşti, şopti Avery. Am să repar tot ce ai stricat tu, de l-ai făcut să nu te mai iubească. Ai să vezi tu!
; Ai primit suficientă mîncare acolo? înţelegînd că Nelson vorbeşte cu ea, îi zîmbi.
- Suficientă, mulţumesc. Şi totuşi, oricît ar fi fost de bună mîncarea acolo, acasă este delicioasă.
- Ai slăbit mult, observă el critic. Trebuie să te îngrăşăm. Eu nu tolerez siluete în familia mea.
Avery rîse şi luă o gură de vin. Nu-i plăcea vinul, dar Carolei îi plăcea şi trebuia să bea, fie că dorea sau nu.
- Nu se mai văd nici urmele şuturilor, comentă Francy insolent.
- Francy, te rog să te abţii de la comentarii nepoliticoase, o certă Zee.
- Nu am fost nepoliticoasă. Am fost cinstită.
- Domnişoară, tactul este o calitate, continuă bunica cu răceală.
- LadractT! încerca...
- Limbaj total nepotrivit pentru o tînără, comentă bunicul cu răceală. Cu siguranţă nu-ţi voi permite aşa ceva.
Francy aruncă furculiţa în farfurie.
- Nu înţeleg. Toată îumea din familia asta nu a vorbit decît despre cît este de slabă şi despre cum arată. Eu sînt singura care am curajul să spun ceva cu voce tare şi uite cum lătraţi la mine.
Nelson aruncă o privire cruntă spre Jack şi acesta înţelese că trebuie să facă imediat ceva cu fiica sa.
- Francy, te rog, fii mai amabilă. Este masa în cinstea Carolei.
- Mare lucru, spuse fata printre dinţi.
Se scufundă în scaun şi într-o tăcere recalcitrantă, jucîndu-se cu resturile de mîncare, aşteptă să se ridice de la masă.
- Eu spun că arată extraordinar de bine.
- Mulţumesc Eddy, zîmbi Avery.
- A văzut cineva transmisia de la clinică? Aţi văzut ce bine s-a descurcat?
- Cum nu se poate mai bine, spuse Nelson. Toarnă-mi puţină cafea, Zee.
- Sigur, Nelson.
Zee făcu semn şi celor de la masă. Dorothy Rae luă sticla cu vin. Nu-şi lua ochii de la Avery. Privirea prietenoasă a lui Avery întîmpina doar ostilitatea. Era o femeie atrăgătoare, dar băutura excesivă îi deformase trăsăturile. Era umflată, mai ales în jurul ochilor, care de altfel erau un albastru foarte plăcut, încercase să se aranjeze, dar nu reuşise. Părul îi era dezordonat şi ar fi arătat mai bine fără machiaj. Nu participase la conversaţie, dar avea un singur prieten intim - sticla cu vin.
Avery şi-a format imediat o părere. Dorothy Rae era o femeie foarte nefericită. Motivul acestei nefericiri era încă necunoscut. Dar era sigură de un lucru, îşi iubea mult soţul, în timp ce acesta încerca să ia sticla, ea îi împinse mîna şi îşi turnă în pahar. Totuşi pe Jack îl privea cu disperare.
Avery stătea între Ta.te şi Mandy. Deşi a participat la conversaţie, toate simţurile ei erau îndreptate spre ei doi. Experienţa ei cu copiii era foarte limitată, dar ştia că de obicei copiii erau curioşi şi vorbăreţi. Mandy era anormal de tăcută. Nu se plîngea d& nimic, nu cerea nimic. Făcea gesturi mecanice.
- Ai văzut fotografiile electorale? întrebă Jack.
- Astăzi după-amiază. Mi-a plăcut cel cu sloganul despre noul început.
- "Ţaţe Rutledge, garanţia noului început", cită Jack.
- Da, ăsta.
- Eu l-am făcut, spuse Jack.
- Probabil că de aceea îmi place cel mai mult. Ai fost întotdeauna bun să'atingi miezul problemelor. Tu ce crezi, Eddy?
- Şi mie mi se pare bun. Se potriveşte, cu platforma electorală.
- Tată?
Nelson îşi muşca buzele, absent.
- Mie mi-a plăcut aceia cu fair play între texani.
- Şi acela e bun, spuse Ţaţe, dar cam subtil.
- Poate că de aşa ceva ai nevoie în campanie. Zee luă platoul cu tort şi începu să îl taie. Prima
felie era de obicei a lui Nelson, dar el îşi aminti sărbătoarea şi spuse:
- Astăzi prima felie va fi pentru -Carole. Bine ai venit acasă.
- Mulţumesc.
Nu-i plăcea tortul cu nucă de cocos, dar Carolei îi plăcea.
- Ce zici, începem să tipărim postere electorale?
- Mai stăm cîteva zile, Jack, spuse Ţaţe privindu-l pe Nelson. Tatăl său era încruntat. Abia le-am văzut astăzi. Trebuie să-mi fac o părere.
- Care de obicei este cea mai bună.
- Probabil. Dar trebuie să ne gîndim o zi sau două.
- Pentru Dumnezeu! Nu poate cineva... Francy arătă spre Mandy. Copilul de trei ani abia reuşea să se descurce cu prăjitura. Se murdărise toată, încercase să se ascundă dînd cu mîna, dar nu reuşise decît să se murdărească şi mai tare. Micuţa este dezgustătoare. Pe mine vă rog să mă scuzaţi.
Fără să aştepte permisiunea, Francy se ridică şi aruncă şerveţelul în farfurie.
- Plec la Kerrville să văd un film. Mai vine cineva? Aruncă o privire tuturor, dar se opri la Eddy. El nu o băgă în seamă. Văd că nu mai vine nimeni.
Se întoarse pe călcîie şi ieşi din cameră. Cum îndrăznea să vorbească aşa cu un copil lipsit de apărare? Avery o luă pe Mandy în braţe.
- Prăjitura este foarte bună şi de aceea am scăpat firimituri, nu-i aşa, scumpo? Luă şerveţelul, îl înmuie într-un pahar cu apă şi începu să-i şteargă faţa fetiţei.
- Fata voastră v-a scăpat din mînă, Dorothy Rae, spuse Nelson. Şi are o fustă prea scurtă, abia de o acoperă.
- Eu încerc, Nelson, se scuză Dorothy. însă Jack o alintă.
- E te o minciună, protestă acesta. Eu am pus-o la trea ă, nu-i aşa? Este oricum ceva mult mai
constructiv.
- Trebuia să fie la şcoală, declară Nelson necruţător. Nu trebuia să abandoneze. Ce se va alege de ea? Va plăti foarte scump aceste apucături. Şi voi veţi plăti.
- Cred că trebuie să-i fac lui Mandy o baie, interveni Avery, bucuroasă că are o scuză să se ridice de la masă. Vă rog să mă scuzaţi.
- Vrei să te ajut? întrebă Zee.
- Nu, mulţumesc. Apoi, înţelegînd că uzurpa locul ocupat de Zee, adăugă: Pentru că e prima noapte acasă, am s-o culc eu. Cina a fost minunată, Zee, mulţumesc.
- Vin şi ei mai tîrziu să-i spun noapte bună, strigă Ţaţe în urma lor.
- Văd că nimic nu s-a schimbat.
Dorothy Rae se clătină şi apoi se prăbuşi pe un s,caun.
- M-ai auzit?
- Te-am auzit, Dorothy Rae: Dacă vrei să spui că te-ai făcut din nou de rîs, ai dreptate, nimic nu s-a schimbat.
- Vreau să spun că nu-ţi iei ochii de la soţia fratelui tău.
Jack sări din fotoliu nervos.
- Eşti beată şi dezgustătoare. Mă duc să mă culc. Dorothy Rae făcu un efort să îl urmeze.
- Nu încerca să negi, hohoti ea. Te-am privit. Tot timpul te-ai agitat în jurul Carolei şi i-ai spus cît e de frumoasă.
Jack îşi scoase cămaşa şi o aruncă.
- Singura care se agită în familie eşti tu cînd te îmbeţi şi nu te mai poţi controla.
Oamenii care au cunoscut-o pe Dorothy Rae Hancock nu şi-ar fi imaginat că va ajunge aşa la maturitate. A fost Regina Frumuseţii. Tatăl ei era un avocat renumit. Ea era lumina ochilor lui. O răsfăţa. După ce a terminat liceul, Dorothy a intrat la Universitatea Texas într-un nimb de glorie. Aici l-a întîlnit pe Jack şi s-a îndrăgostit la nebunie de el. Pentru că el o evită, ea a jurat că îl va avea. Niciodată în viaţă nu i s-a refuzat nimic. Cînd Jack a cedat într-un tîrziu şi a scăpat-o pe Dorothy Rae de virginitate, educaţia cavalerească pe care a primit-o l-a obligat să-şi respecte responsabilităţile. Mai ales cînd Dorothy Rae i-a spus că are o întîrziere de ciclu.
Jack a intrat în panică şi s-a gîndit că o căsnicie era mult mai bună decît să afle Nelson adevărul. S-au căsătorit în secret şi le-au spus părinţilo, abia după aceea.
Nelson şi Zee au fost dezamăgiţi, dar, după ce Jack le-a garantat că va continua şcoala, au primit-o cu bunăvoinţă pe Dorothy. Nici familia ei nu a primit vestea cu plăcere. Aproape 'că l-a omorît pe tatăl ei. De fapt, el a şi murit după o lună, suferind un atac de cord. Mama ei era internată într-o clinică pentru alcoolici. După ce a ieşit, a băut din nou şi a făcut un accident de maşină, căzînd de pe* un pod. A murit imediat.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Vineri, 24/06/2011, 1:31 PM | message # 15
Francine Angela s-a născut abia după optsprezece luni. Ori a fost cea mai lungă sarcină din istorie, ori a fost trucul ei pentru a-l obliga pe Jack să se căsătorească cu ea. El nu i-a reproşat niciodată, deşi ea a fost pedepsită după aceea pierzînd două sarcini una după alta. Pentru că i-au fost aproape fatale, ddctorul i-a legat trompele. Aceste dezechilibre psihice au dus-o spre băutură.
- Cum te mai poţi privi în oglindă, îşi întrebă ea soţul, ştiind că o iubeşti pe soţia fratelui tău?
- N-o iubesc.
- Nu? O urăşti pentru că te tratează ca pe un gunoi, îşi şterge picioarele cu tine. Nici nu observi că schimbările petrecute cu ea...
- Ce schimbări? Doar ştii că ne-a explicat de ce foloseşte mîna stîngă.
- Şi alte schimbări. Nu le-ai observat.
- Poate. Dar spune-mi cîteva.
- Atenţia pe care o arată lui Mandy şi privirile cu care îl învăluie pe Ţaţe.
- A trecut prin momente foarte grele. S-a mai înmuiat şi ea.
- Ha! Ea? S-a înmuiat? Dumnezeule, eşti orb de tot? De la accident pare o cu totul altă persoană şi tu ştii foarte bine asta. Dar joacă teatru.
- De ce ar face-o?
- Pentru că doreşte ceva. Poate că joacă rolul îndatoritoarei soţii a senatorului, ca să se mute la Washington. Ce ai să faci tu atunci, Jack? Hm? Ce ai să te faci cu dragostea ta păcătoasă?
- Poate că mă apuc de băut şi îţi ţin companie. Ea arătă spre el cu o mînă tremurîndă,
acuzatoare.
- Nu eluda subiectul. O doreşti pe Carole. Ştii foarte bine.
Jack, plictisit şi dezgustat, se dezbrăcă, stinse luminile şi intră în pat.
- Culcă-te, Dorothy Rae.
- Nu m-ai iubit niciodată.
- Nu-i adevărat.
- Eşti convins că te-am şantajat să te însori cu mine.
- N-am spus niciodată aşa ceva.
- Am crezut atunci că sînt însărcinată. Am crezut.
- Ştiu că aşa ai crezut.
- ^Pentru că nu m-aj iubit ţi s-a părut normal să alergi după alte femei, îl privi cu ochii îngustaţi. Ştiu că au fost şi altele. M-ai înşelat de atîtea ori, încît nu-i de mirare că m-am apucat de băut.
Faţa îi era udă de lacrimi.
- Beau pentru că soţul meu nu mă iubeşte. Nu m-a iubit niciodată. Iar acum o iubeşte pe soţia fratelui său.
Jack îi întoarse spatele. Indiferenţa lui o înfurie şi mai tare. Urcă în genunchi pe pat şi începu să-l lovească cu pumnii.
- Spune-mi adevărul. Spune-mi cît de mult o iubeşti pe ea şi spune-mi cît de mult mă dispreţuieşti pe mine.
Furia şi puterea o părăsiră. Se prăbuşi lîngă el pierzîndu-şi cunoştinţa. Jack se întoarse şi o înveli. Cu un oftat nefericit încercă să doarmă.
- Credeam că te-ai culcat.
Ţaţe vorbea din uşa dormitorului lui Mandy. Avery stătea în genunchi lîngă cadă, iar Mandy se juca cu spuma din baie.
- Trebuia să fie în pat, dar am depăşit puţin programul din cauza babanelor de săpun.
- Văd şi eu.
Ţaţe se apropie şi Mandy îi zîmbi cu dragoste.
- Arată-i şi lui taţi ce faci tu, îi spuse Avery. Copila se execută, luă o mînuţă de spumă şi suflă
în toate direcţiile. Cîteva balonaşe se opriră pe genunchii lui Ţaţe.
- Dau! Uite ce face Mandy! îmi faci şi mie baie? Fetiţa chicoti şi mai luă un pumn de spumă. De
data aceasta cîteva balonaşe se opriră pe nasul lui Avery. Spre încîntarea copilului, ea începu să strănute.
- Mai bine ne oprim pînă nu facem şi alte pozne. Se aplecă şi luă copilul de sub braţ.
- Dă-mi-o mie, spuse Ţaţe, care aştepta cu prosopul pregătit.
- Ai grijă, alunecă.
O luă în braţe, o aşeză pe pat şi începu să o şteargă cu îndemînare.
- Cămaşă de noapte? întrebă privind-o pe Avery.
- Da, aduc imediat.
Era un dulap cu vreo şase sertare. Oare unde erau cămăşile de noapte? Deschise sertarul de sus.
Şosete şi chiloţei.
- Carole? Al doilea sertar.
- Da, dar are nevoie şi de lenjerie.
Luă prosopul din jurul copilului, o îmbrăcă cu un maieu şi îi trase cămaşa de noapte. Avery luă peria de păr, se aşeză pe marginea patului lîngă Ţaţe şi începu să o pieptene pe Mandy.
- Ce frumos miroşi, spuse şi sărută obrăjorii îmbujoraţi. Dăm şi cu pudră?
- Pudră ca a ta? întrebă Mandy.
- Hmm, ca a mea.
Avery aduse cutia cu pudră pe care o depistase mai devreme, întorcîndu-se la pat deschise capacul. Se auzi un refren din Ceaikovski. Luă pămătuful şi începu să împrăştie pudra pe pieptul fetiţei şi pe sub braţe. Mandy începu să rîdă.
- Mă gîdilă, mami.
Cuvîntul mamă îi aduse imediat lacrimi în ochi. O îmbrăţişa cu dragoste.
- Acum chiar că miroşi frumos, nu-i aşa, taţi?
- Sigur. Noapte bună, Mandy. O sărută şi o înveli.
- Noapte bună, spuse şi Avery aplecîndu-se să o sărute. Mandy o prinse de după gît şi o sărută zgomotos. Luă ursuleţul de lîngă ea şi închise ochii.
Ameţită de reacţia spontană de afecţiune a copilului, Avery închise cutia muzicală, stinse lumina şi ieşi după Ţaţe pe hol, îndreptîndu-se spre camera ei.-
- Pentru prima zi...
Nu reuşi să termine pentru că el o prinse de mînă, o trase în dormitor şi o lipi de perete. Ţinînd-o strîns, închise uşa, apoi îi bloca orice mişcare cu cealaltă mînă.
- Ce "s-a întîmplat cu tine? întrebă ea.
- Taci şi ascultă, îşi apropie faţa furioasă de faţa ei. Nu ştiu ce joc periculos mai pui la cale, Mai mult decît atît, nu dau doi bani pe tine. Dar dacă îţi baţi joc de Mandy, am să te bat pînă n-ai să te mai poţi mişca. Ai înţeles?
- Nu. Nu am înţeles.
- Pe dracu'! Dulceaţa asta cu care joci teatru, se vede cît de colo.
- Joc teatru?
- Eu sînt matur.
- Tu eşti o brută. Dă-mi drumul.
- Eu îmi dau seama ce faci. Dar Mandy este un copil. Pentru ea totul este normal. Va răspunde cu afecţiune. Apoi, cînd ai să devii din nou ceea ce ai fost, ai să-i produci o suferinţă de nereparat.
- Eu...
- Nu-ţi permit aşa ceva. Nu vreau să păţească fetiţa mea aşa ceva.
- Ai foarte puţină încredere în mine, Ţaţe.
- Nu am deloc încredere în tine.
Ea respira agitat. El o privea ca o brută.
- Bine, azi-dimineaţă ai ameţit presa în numele meu. Mulţumesc.Mi-ai luat mîna să vadă toţi. Dulce de tot. Aveam amîndoi verighete. Ce romantic! l-ai făcut pe membrii familiei mele să vadă cum te-ai schimbat, parcă l-ai văzut pe Dumnezeu, cît ai stat la spital. Te cunosc prea bine, Carble. Ştiu că eşAti dulce şi bună, dar te pregăteşti să sari şi să ucizi, îţi aminteşti? Am motive să cred asta.
Deprimată, Avery încercă să se apere.
- M-am schimbat. Sînt alt om.
- Pe dracu'. Ai schimbat doar tactica. Dar mie nu-mi pasă cît de bine vei juca tu rolul de soţie model. După ce se termină tot, ieşi din joc. Ceea ce ţi-am
spus înainte de accident rămîne valabil. Indiferent de rezultatul alegerilor, tu vei pleca.
Ameninţarea nu o sqeria deloc. Deja Avery Daniels nu mai avea nimic, îşi pierduse şi identitatea, însă ceea ce o uimea la Ţaţe, de a cărui integritate nu s-a îndoit nici un moment, era faptul că minte electoratul.
- Eşti în stare să minţi oamenii astfel? şuieră printre dinţi. Eşti în stare să-ţi faci campanie purtîndu-mă după tine şi zîmbind nevinovat, numai ca să obţii voturi? Pentru că un candidat cu căsnicie fericită are şanse mai mari de a cîştiga, decît unul care divorţează?
El p privi tăios.
- încearcă, Carole. Aruncă vina pe mine, dacă asta te scuteşte de propria-ţi vină. Ştii foarte bine de ce nu te-am alungat atunci cînd trebuia. Vreau alegerea aceasta pentru mine. Nu-i voi părăsi pe alegătorii mei. Nu pot face ceva care m-ar costa voturile lor, chiar dacă asta înseamnă să mă prefac că trăiesc cu tine. O privi dispreţuitor. Operaţia te face mai tînără, dar în interior tot putredă ai rămas.
Avery încerca cu disperare să se disocieze de persoana Carolei. Fiecare insultă îi ajungea direct în inimă, de parcă îi era destinată ei şi nu soţiei lui. Ar fi vrut să se apere, să folosească armele oricărei femei. Vedea că, în ciuda temperamentului lui inflexibil, era foarte atrăgător. Gura lui avea o expresie de cruzime. Se hotărî s-o îmblînzească. îl sfida.
- Eşti sigur că sînt acelaşi om? ; Al naibii de sigur.
îşi trecu mîinile pe după gîtul lui.
- Eşti sigur, Ţaţe? Se ridică pe vîrfuri şi îl sărută uşor. Eşti absolut sigur?
- Să nu faci asta! Arăţi ca o tîrfă! : Nu sînt!
într-un fel, el avea dreptate. Asta făcea cu soţul altei femei. Dar avea o motivaţie. Dorinţa reală de a-l iubi pe Ţaţe cu toată tandreţea care i-a lipsit în timpul căsătoriei cu Carole.
- Nu sînt femeia care am fost odată. Jur că nu
îl sărută din nou, trecîndu-şi degetele prin părul lui des. Dacă ar fi vrut într-adevăr să o respingă, el ar fi putut, se încuraja ea. Dar el se lăsă în mîinile ei. încurajată, ea încercă mai mult. îl simţi încordat, dar luă aceasta ca un semn de slăbiciune.
- Ţaţe? spuse ea muşcîndu-l uşor de buză.
- Dumhezeule!
Mîna rezemată de -perete căzu fără vlagă. Ea îi absorbea cu toţi porii puterea trupului. O prinse de talie. Cu cealaltă mînă îi prinse bărbia, aproape să i-o zdrobească. O^ sărută lacom. Aproape că nu mai putea respira, îl mîngîia pe obraji. El începu să o dezbrace. Avery simţi că devine fluidă.
Brusc, rămase părăsită. Deschise ochii. Se rezemă de perete, ca să nu cadă.
- Da, ştii să joci teatru, spuse el implacabil. Era îmbujorat şi avea ochii dilataţi. Respira greu. Eşti la fel de atrăgătoare cum ai fost odată, dar ai mai mult stil. Altfel, şi totuşi la fel de sexy. Poate chiar mai mult. Da, m-ai stîrnit, recunoscu el furios. Dar mai bine mor, decît să mă culc cu tine.
Ieşi din cameră, lăsînd uşa deschisă. Jignită, Avery rămase în camera Carolei, în suferinţa creată de Caroie.

Toţi membrii familiei au remarcat schimbările din personalitatea Carolei, dar comportamentul său a adus insomnie mai ales unei anumite persoane. După ore întregi de plimbări în întuneric, cel care avea insomnie striga cu disperare spre lună.
Ce mai pune la cale căţeaua?
Diferenţele dintre trăsături erau subtile şi nesemnificative. Părul scurt îi dădea o altă înfăţişare. Mai slăbise. Dar nu schimbările fizice erau evidente.
Ce mai pune la cale căţeaua?
Judecînd după felul cum se comportă, ai zice că moartea i-a trezit conştiinţa. Nu se putea să fie adevărat. Nu era ea omul care să cunoască acest cuvînt. Deşi, după felul cum se comporta, aşa parcă insinua tuturor.
Era posibilă o schimbare radicală a Carolei Rutledge? Putea ea oare să fie o soţie iubitoare şi o mamă atentă?
Mă faci să rid.
A schimbat tactica. S-a descurcat bine pentru ceea ce a fost angajată să facă: să distrugă sufletul lui Ţaţe Rutledge pentru ca, în momentul în care glonţul va exploda, aceasta să fie o binecuvîntare.
Carole Navarro a fost omul perfect pentru sarcina primită. A trebuit să se aranjeze, să se îngrijească, să se îmbrace corect şi să vorbească îngrijit. Dar, cînd totul a fost gata, arăta ca o soţie extrem de potrivită, inteligentă, sofisticată, spirituală şi atrăgătoare, încît Ţaţe nu i-a putut rezista.
Ţaţe nu a avut de unde să ştie cum a căpătat ea
această inteligenţă şi rafinament, ieşite dintr-o adevărată mocirlă. Exact cum a fost planificat, el a căzut în plasă, gîndind că ea are toate calităţile unei soţii.
Carole a perpetuat mitul pînă după ce s-a născut Mandy, conform planului. A fost o adevărată uşurare pentru ea cînd a trebuit să înceapă faza a doua a planului şi -să angajeze aventuri extraconjugale. Abia dacă mai avea răbdare. Odată scăpată, şi-a jucat rolul perfect.
Dumnezeule, a fost o adevărată plăcere să vadă nefericirea lui Ţaţe.
Cu excepţia indiscreţiei de la spital, între ei doi nu s-au schimbat informaţii privindA alianţa lor secretă, începută cu patru ani în urmă. în nici un fel nu s-a făcut nici o referire la sarcina pentru care a fost recrutată.
Dar, de la accident, ea a devenit mai distantă. Privea pe toată lumea cu multă atenţie. Făcea lucruri ciudate şi neobişnuite, chiar pentru Carole. întreaga familie observase aceste trăsături de personalitate neobişnuite.
Poate că se purta aşa ca să se distreze, îi plăcea, îi plăcea să fie perversă de dragul suferinţei pe care o pricinuia. Nu era ceva grav, dar arăta că a preluat iniţiativa şi a schimbat planul iniţial fără să ceară permisiunea. Poate că nu a avut ocazia. Poate că ştia ceva despre Ţaţe şi a trebuit să acţioneze imediat.
Dar era posibil ca afurisita să dorească să fie într-adevăr soţie de senator, considerînd că este o răsplată mai mare decît plata pe care o primea. La urma urmei, metamorfoza ei a coincis cu alegerile primare.
Oricare i-ar fi fost motivele, această nouă
comportare era foarte îngrijorătoare. Mai bine se controla, altfel trebuia îndepărtată. Din acest moment totul se putea continua fără participarea ei. Oare chiar nu-şi dădea seama de asta, căţeaua? Sau a ajuns la concluzia că, în sfîrşit, al doilea glonte era pentru ea.

- Doamnă Rutledge, ce surpriză! Secretara se ridică să o primească la firma de avocaţi condusă de Ţaţe şi fratele său. Ca să ajungă acolo a căutat adresa în cartea de telefon.
- Bună ziua, ce mai faci?
Nu-i spuse secretarei pe nume, dar citi plăcuţa de pe birou: "Mary Crawford".
- Bine, arătaţi excepţional.
- Mulţumesc.
- Ţaţe mi-a spus că sînteţi mai drăguţă decît înainte, dar acum m-am convins.
i-a spus Ţaţe aşa ceva? Din noaptea cînd a sărutat-o au evitat amîndoi să rămînă singuri, se părea greu de crezut că a lăudat- o în faţa secretarei.
- Este în birou?
Ştia că este. Maşina era parcată în faţă.
- Este cu un client.
- Am crezut că nu se mai ocupă de procese.
- Nu o mai face. Dar este cu Barney Bridges. Ştiţi cum este. Oricum, i-a adus lui Ţaţe o donaţie substanţială pentru campanie. Ţaţe şi-a făcut timp să-l primească.
- Am venit atîta drum. Stau mult? Pot să aştept?
- Vă rog. Luaţi loc.
Secretara îi făcu semn spre anticameră.
- Doriţi o cafea?
- Nu, mulţumesc.
Renunţase la cafea în ultima vreme pentru că
Carole prefera o zeamă dulce. Această vizită impetuoasă la biroul lui Ţaţe a fost de fapt o măsură disperată, ca să nu înnebunească. Oare ce făcea Carole toată ziua? Avery a stat la fermă două săptămîni şi nu a descoperit că îşi poate ocupa timpul cu ceva constructiv, l- au trebuit cîteva zile să depisteze unde sînt lucrurile din casă. A fost tot timpul alertată pentru că nu a vrut să dea de bănuit celor din jurul ei. Pe urmă, s-a obişnuit cu ceea ce se afla afară. O lua şi pe Mandy în aceste misiuni secrete pentru ca totul să pară o joacă nevinovată. Felul de viaţă al Carolei era îngrozitor de plictisitor. Avery era înnebunită.
în ziua în care a descoperit un carneţel cu date de înîîlnire l-a strîns la piept ca pe ceva preţios. Dar înăuntru nu erau decît şedinţele de coafor şi manichiură. Avery nu s-a dus niciodată. Nu-şi putea permite luxul. Coaforul sau manichiurista puteau descoperi lucruri prea intime şi periculoase. Aparent, nu avea prieteni, nu era membră a nici unui club, primise flori, probabil, de la prieteni de familie.
Carole nu făcea nimic. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare pentru asta. Dacă ea ar fi fost expertă în ceva anume? Cum s-ar fi descurcat ea, Avery? Dar Carole era leneşă,
Uşa de la biroul lui Ţaţe se deschise, El ieşi însoţit de un bărbat bondoc de vîrstă mijlocie. Rîdeau.
Cînd î! văzu, inima lui Avery începu să bată. Rîdea sincer, aşa cum nu o făcuse niciodată cu ea.
- Pe cine trebuie să impresionez? îl întreba el pe directorul de campanie cînd acesta îl sfătuia să rîdă seducător.
- Cîteva milioane de alegători.
- Dacă nu-i pot impresiona prin ceea ce spun,
poţi să fii sigur că nu-i voi impresiona cu un zîmbet.
Avery îndrăgea felul în care se îmbrăca Ţaţe. Arăta senzaţional. O buclă de păr îi cădea mereu pe fruntev Gura sugera hotărîre şi putere. Nu o văzuse încă. în astfel de momente nu avea nici urmă de dispreţ pentru soţia lui.
Vizitatorul lui Ţaţe se îndreptă spre ea cu multă condescendenţă.
- Ce surpriză! Doamne, dar arăţi mai bine ca niciodată. Nu credeam că aşa ceva este posibil.
- Bună ziua, domnule Bridges.
- "Domnule Bridges"? De unde ai mai scos-o şi pe asta? l-am spus mamei cînd te-am văzut la televizor că eşti tare drăguţă. Şi ea zice la fel.
- Mă bucur.
El apropie vîrful trabucului de nasul ei.
- Ascultă-l pe bătrînul Barney, dragă, aveţi voturile. Estimările nu înseamnă nimic. Altfel crezi că mi-aş pune banii la bătaie pentru băiatul ăsta? Crezi că aş face-o, dacă nu aş fi sigur?
- Nu, domnule, nu tu, Barney, se descurcă ea rîzînd.
- Asta este. Mi-ar plăcea să vă invit la masă, dar am o întîinire plictisitoare cu un reprezentant al bisericii.
- Noi nu te mai reţinem, spuse Ţaţe, încercînd să pară serios. Mulţumim din nou pentru bani.
- Mama îi trimite pe ai ei astăzi. Ţaţe înghiţi cu dificultate.
- Am... am crezut că cecul este pentru arnîndoi.
- Doamne, măi băiete! Sînt numai jumătate. Trebuie să plec. Este tîrziu. l-am promis mamei că n-am să întîrzii. Aveţi grijă de voi.
După ce uşa se închise în urma lui, secretara îl
întrebă uimită:
- A spus jumătate?
- Aşa a spus, răspunse Ţaţe neîncrezător. Zîmbiră cu toţii, dar, după ce închise uşa biroului,
zîmbetul lui dispăru.
- Ce faci aici? Ai venit după bani? Tonul vocii lui o înnebunea.
• Nu, nu am nevoie de bani, spuse ea aşezîndu-se pe un scaun în faţa biroului. Aşa cum mi-ai sugerat, am mers la bancă şi am semnat un nou carnet de cecuri. Le-am explicat de ce scriu cu stînga. Am bani.
- Şi atunci de ce ai venit?
- Am nevoie de altceva. , - De ce anume?
- Vreau să fac ceva.
Afirmaţia ei neaşteptată îl izbi direct. O privea cu toată atenţia. Sceptic, studiind-o, puse picioarele pe birou.
- Vrei să faci ceva? -Da.
- Ascult.
- Mă plictisesc, Ţaţe. Sînt izolată acolo la fermă şi nu fac nimic toată ziua. Nu mai suport lenevia. Mi s-a năclăit mintea. De fapt, am ajuns să vorbesc singură.
Se ridică şi începu să se plimbe prin birou. Observa detaliile. Erau mai multe fotografii de-ale lui Mandy, dar nici una de-a Carolei. Pe perete, erau frumos aranjate alte diplome, împreună cu cîteva fotografii vechi, încercînd să-şi amintească cîte ceva, studie o fotografie veche făcută în Vietnam.
Ţaţe şi Eddy erau în faţa unui bombardier, într-o atitudine de camaraderie. Se priveau zîmbind. Pînă în acest moment nu şi-a dat seama că Eddy a fost lîngă
el în timpul războiului.
- Dar de cînd te preocupă să-ţi pui mintea la contribuţie?
- Am nevoie să fac ceva activ.
- Fă gimnastică aerobică.
- Am făcut. Dar am numai o oră de trei ori pe săptămînă.
- Fă mai mult.
- Ţaţe!
- Poftim? Ce naiba mai vrei?
- încerc să-ţi spun, dar tu refuzi cu încăpăţînare să mă asculţi.
El privi îngrijorat spre uşă, gîndindu-se că îi aude secretara. Cu vocea scăzută îi spuse:
- îţi plăcea să călăreşti dar, de cînd ai venit acasă, nu ai făcut-o niciodată.
Şi lui Avery îi plăcea să călărească, dar nu ştia cît fusese de bună Carole şi de aceea evitase.
- Nu-mi mai place, spuse ea încet.
- Şi eu care eram convins că-ţi place, continuă el ironic. Doar ţi-ai cumpărat o adevărată garderobă.
Avery ştia că dulapul este plin cu haine de călărie.
- Probabil că am s-o fac.
Dorind să se reculeagă, se întoarse din nou spre fotografii. Erau mai multe fotografii ale lui Nelson în haine militare. Una îi atrase atenţia în mod deosebit. Nelson ţinea de după umeri un cadet, un tînăr extrem de frumos, îngrijit, pe fotografie scria "Maiorii Nelson Rutledge şi Bryan Ţaţe, Coreea de Sud, 1951".



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » SANDRA BROWN-IMAGINEA DIN OGLINDA
Pagina 1 din 3123»
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top